View
4
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
Lector de carte: prof. Maricica Stroia
Copertă şi ilustraţii: Viana Naşu
Tehnoredactare: Valentina Naşu
Editor: Gheorghe A. Stroia
EDITURA ARMONII CULTURALE
Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, Vrancea (RO)
Tel.: (+40) 0374-064.594, 0741-078.627
E-mail: geocosynus@gmail.com
www.armoniiculturale.ro/editura
Tipărit la Zoom Copy&Print Iaşi
www.zoomonline.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NAȘU, VALENTINA Anotimpuri ambivalente / Valentina Nașu. - Adjud : Armonii
culturale, 2014
Index
ISBN 978-606-8569-51-2
821.135.1-32
2014© Valentina Nașu
Toate drepturile rezervate autorului
Anotimpuri ambivalente 3
Prolog*
unui prieten și mentor de ,,drum lung”
Pentru mine, termenul RELAŢIE însemna legătură
umană, comunicare şi… cam atât. Nu înţelegeam sensul
decât astfel, iar când acel necunoscut mi-a lăsat un mesaj pe
un site de socializare unde ajunsesem din întâmplare, în care
îmi spunea că el caută o relaţie profundă, bazată pe
sinceritate şi prietenie, mi-am spus că asta caută oricine,
oricând, oriunde. Nu i-am răspuns însă, era un necunoscut.
Viaţa mea gravita între facturi, neputinţă, indiferenţă,
cotidian de fapt, chiar şi când aveam o zi interesantă! Nu mă
simţeam împlinită la evenimente pline de adrenalină, chiar şi
atunci când condimente sunt endorfinele fericirii…
Aşa că, pe cale de consecinţă, cum spun juriştii, nu
simţeam nevoia să alerg iarăşi după… fluturi!
Tema prieteniei între un bărbat şi o femeie a fost
abordată şi la nivelul talciocului, şi al filosofiei. Odată ajunsă
pe masa filosofilor, capătă interpretări din ce în ce mai
surprinzătoare. Oricum, în locul unui diagnostic ştiinţific,
aleg plăcerea analizelor fin erotice, platonice. Analiza este
hobby-ul meu - unul dintre ele, căci sunt mai multe. Le spun
copiilor: Cine n-are hobby, are hobby lenea!
După câteva zile a repetat mesajul şi… nu m-am mai
putut sustrage. Credeam că se strecurase o inadvertenţă pe
4 Valentina Naşu
undeva şi greşise destinatarul. Eram o persoană educată,
trebuia să îi răspund. Aşa mă învăţaseră genitorii!
Din nou arunc zarurile şi încep derularea poveştii ce aş
fi vrut-o roman, punând ţintit lut pe roată, pe bază de…
introducere, cuprins, şi chiar încheiere! Tot travaliul necesar
pentru a vedea lumina zilei. Ca să exersez până la roman, am
relatat aici firul roşu, liantul, cel ce leagă totul, urmând ca
dezvoltarea să se facă cândva, în aceeaşi dezordine studiată
în care mă regăsesc, alternând analize cvasi-psihologice,
elaborate ad-hoc pe proprii genunchi, realităţi cotidiene,
povestea vieţii celor doi protagoniști cu ramificaţii într-o
întâlnire imposibilă (m-aş axa doar pe câţiva ani de
maturitate). Capitole despre soţii şi copiii aferenţi, slujbele
cu avatarurile lor inerente, chiar scrisori, e-mailuri şi sms-
uri, ar condimenta şi ar stoarce lacrimi! Îmhî, cu siguranţă!
Plus gelozia etern prezentă şi ceva tribulaţii otheliene… totul
având leit-motiv internetul şi criza.
Mi-ar prinde bine niscaiva indicaţii regizorale! Nu am
cele mai bune idei de ambalare a gândurilor, ideilor şi
trăirilor ce mă încearcă.
Dar, în viziunea personală, aceasta este cheia
succesului, curajul de a spune ceea ce gândesc și alții în
intimitate, sinceritatea gândurilor eliberată de instinctul
conservării. Văd sute de oameni necunoscuți, în puterea
nopții, sub o veioză, incapabili să adoarmă (cel puțin până ce
termină de citit!) pentru că-și văd gândurile și secretele
deconspirate în paginile unei cărți.
În cazul în care firul roşu o să-mi apară altfel mai
târziu, fiecare cuvânt scris acum îşi va găsi locul atunci când
va fi clară forma şi dimensiunea construcţiei. Până atunci…
au apărut deja problemele de construcţie a dialogului, ce
rezidă în dificultatea de a-l pregăti, de a crea oportunitatea
dialogului. Aici mai am de lucru, dar odată identificată
Anotimpuri ambivalente 5
problema, va trebui să-i găsesc şi o rezolvare. Rezolvările
sunt laborioase pentru că nu scriu compact ci corectez şi
reformulez repetat, chiar dacă corecţiile sau adăugirile sunt
minore şi nu schimba datele problemei. Cea mai mare temere
a mea e să nu înșir ,,cuvinte goale, ce din coadă au să sune”,
ci să am și ceva de spus… Povestea mea să pară interesantă
celor ce o citesc. Cam cum ascultam eu pe bunici. Aș fi stat
să le ascult poveștile zile în șir, pe lângă ei, ca o liană… Îmi
dădeau cu picătura și eu voiam mereu mai mult. Îmi incitau
curiozitatea, dar fără să o sature.
Începutul… fiorul… viitorul… Dacă l-am şti, nimic
n-ar mai avea farmec.
Lasă-l în pace, nu tulbura ape care sunt liniştite!
Avem voie să ne modelăm viitorul, să luăm decizii, să
acţionăm în întâmpinarea lui, nicidecum să-l vedem nud
privind prin gaura cheii. Se supără zeii!
I-am răspuns protocolar şi uşor distant.
La câteva zile mă apela discret, printr-un mesaj scurt în
care îmi ura o zi sau o săptămână cât mai bună. Încetul cu
încetul, am început a-i aştepta mesajele ce veneau cu
regularitate prin site-ul respectiv.
În sfârşit, un bărbat ce dorea să relaţioneze cu mine,
fără a avea niciun alt interes. Nu mă cunoştea, nu îl
cunoşteam, nu eram din aceeaşi localitate şi nu ne ştiam
măcar numele… Mesajele aveau destinatari, dar erau nume
fictive, ivite din necesitatea de a ne proteja identitatea pe
Internet.
Şi aşa au trecut luni… Multe luni, calme şi limpezi, în
care am înotat alături. Paradoxal, luni lipsite de curiozitate,
deşi aceasta se ţesea undeva în planul al doilea, se anticipa.
Până în acel moment ,,Q’’ în care o fostă colegă m-a apelat
şi ea prin acel site de socializare. Mi-am făcut atunci un
6 Valentina Naşu
profil oficial şi prieteni online. După o vreme a intrat şi el pe
acel profil - i-am dat accept dublu, de intrare în lista mea şi
în viaţa mea.
Nu am intenţionat asta, voiam doar să-i mulţumesc
pentru clickurile şi tastele cu care-mi lăsa mici mesaje gen O
zi cu Soare! Şi alte diverse urări.
La un moment dat, nevoia mesajelor a devenit
apăsătoare; atunci am schimbat site-ul cu conturile de
messenger, iar ulterior e-mailuri. E-mailurile sunt o formă de
comunicare gregară, căreia nu ai cum să-i rezişti, la fel ca o
inundaţie sunt mesajele tip flood, cu peisaje, bancuri şi de
toate. Varietatea acestora m-a acaparat şi pe mine,
forwardând frenetic orice Powerpoint primit. Consideram
poate că numărul e-mailurilor primite face diferenţa între a fi
popular sau a fi ignorat de cunoscuţi.
Mi se potrivea această lume virtuală. Îmi hrănea nevoia
de căldură umană, mă reechilibra. Începeam să-mi neglijez
familia stând pe Internet ore în şir. Prietenia lui venise să-mi
dea o lecţie! În mediul online capeţi prieteni fără efort. Doar
că sunt ca-n vorba poetului: … Tu-i ai pe-ai tăi, dar n-ai pe
nimeni!
Dar cu avantajul protecţiei anonimatului, în
diversitatea de abordări poţi selecta partenerul de dialog,
evitând agresiunea din viaţa reală. Poţi deschide un subiect
de discuție, ORICE - prin tranzitivitate, minimalizezi riscul
de a monopoliza tu comunicarea. Eu eram cap-compas spre
orice subiect de discuţie!
Începusem să conversez prin serviciul messenger cu
amicul de net şi ne jucam cu tastele, jonglând prin subiecte
fără reticenţe. Nu-şi mai aveau locul în discuţiile noastre şi
în stările pe care le cream împreună. Nu conta pe ce anume
cădea lumina, doar cadenţa tastelor mă acapara… Temele
erau banale, comunicare umană de bază. Nu săream calul, nu
Anotimpuri ambivalente 7
dădeam verdicte, eram fireşti şi normali, schimbând
politeţuri pe bandă. Rareori versuri, rime simple ca acestea,
sau calambururi.
Cu poetice licenţe,
cel mai simplu pot afla
numeroasele valenţe
ce definesc lumea ta.
Azi privesc introspectiv
la fiinţa ta din mine,
cum mă percepi, obiectiv,
un bun rău, sau un rău bine… ?!
Vreau să te răsfăţ c-un gând
în această zi sublimă
şi mă văd filosofând
trădat de idei, de rimă…
Cu a ta inteligenţă
şi citind printre cuvinte,
vei arăta indulgenţă
intuind ce am în minte.
Dar mai bine să spun eu:
acum şi în viitor
ştii că vei avea mereu
aici, un admirator!
Undeva în surdină, se conturau idei romantice. Cel
puţin meditezi asupra acestor aspecte! Doar ai atâtea nopţi de
nesomn… Insomniile mele cereau uneori atenţie! Ce
importante sunt pentru noi în viaţă aceste ritualuri! Ritualul
8 Valentina Naşu
de a decide… cu artistica lui buclă decizională ce te conduce
la formularea sentinţei.
Deciziile radicale sunt pentru mine cele mai eficiente.
Au avantajul că rezolvă sigur şi rapid problema. Sunt
specifice oamenilor curajoşi, puternici, determinaţi, dar
(atenție!) care pot şi supravieţui acestor decizii. Pentru că au
un dezavantaj major: autorul deciziilor radicale plăteşte un
preţ. The dued payment! De regulă i se recunosc meritele
mult mai târziu, după ce suferinţa produsă de aşa-zisa terapie
de şoc se metamorfozează în beneficii pentru toţi
protagoniştii. Deciziile radicale sunt considerate apanajul
oamenilor vizionari.
Deciziile moderate, numite de adversarii lor boală
lungă moarte sigură, au dezavantajul că nu rezolvă nimic
pe termen scurt, de cele mai multe ori sunt chiar abandonate.
Doar oamenii tenace, răbdători şi consecvenţi duc la bun
sfârşit asemenea proiecte. Au însă avantajul că sunt
considerate apanajul oamenilor înţelepţi, toleranţi,
meticuloşi. Adepţii deciziilor moderate sunt de obicei
respectaţi, consideraţi serioşi şi bine intenţionaţi.
Ofer un premiu pentru cine inventează decizia
moderat-radicală! Pentru că mă simt darnică azi, aş oferi
premiul Nobel celui ce ar inventa pastila de hibernat. Aş
testa-o şi personal, cu deosebită plăcere! Nu iubesc iarna.
Să supralicitez? Ar merita Nobelul şi cei ce ar
promulga o lege prin care căsătoria ar expira la zece ani, ca
şi cartea de identitate!
….Cum de nu m-am gândit eu la trăsnaia asta, îmi
spunea.
Îmi spunea că vrea o relaţie solidă. I-am răspuns fără a
apela la franjuri de gândire: ŞI EU! Hmmm, inteligentă pe
alocuri, nu glumă! Pe alter ego-ul meu îl cheamă Grivei…
dixit!
Anotimpuri ambivalente 9
Pentru mine relaţia avea design de prietenie, nicio
secundă n-am asimilat-o cu vreo legătură conspirativă. Mai
târziu a făcut haz pe seama mea… el își dorea o femeie cu
tot ce înseamnă ea, nu doar comunicare virtuală, cum
înţelesesem eu.
Deşi era soare şi căldură de iad, încât picuram amândoi
în faţa calculatoarelor şi ne sublimam în picături de
transpiraţie, povesteam în continuare, despre familii, despre
copii şi părinţi… despre orice şi oricine! Era confidentul
meu şi-i eram la fel. Ne eram reciproc suficienţi si autarhici.
Mi-a povestit şi despre áime-urile lui, cu bogăţie de
amănunte. Îmi amintesc că spunea ceva despre supa care,
oricât de minunată ar fi, servită de o sută de ori, tot are
nevoie de o reîmprospătare. Mi-a trimis şi o fotografie. De
sub poză (de fapt din încurcatele iţe ale minţii mele) răzbătea
o potenţă romantică greu de descris. Similară! Aşa că… nu
m-am lăsat mai prejos, deoarece mă simţeam seif . I-am
replicat şi eu în culori!
Nu abundau informaţiile la mine, spre deosebire de el.
Am ales să îi relatez (same old story…) despre perioada de
adolescenţă, când descopeream lumea (şi lumea pe mine!) cu
uimire, bâjbâind între chinuitoare curiozităţi, cu experienţe
ce se contraziceau, cu taine pe care şi azi le mai explorez.
Îmi era greu să dau formă gândurilor şi să le pun în cuvinte
dar, cui nu-i este?
Eram foarte tânără (în consecinţă, dreptul la cuvânt
era… facultativ), dar şi tare mândră pentru privilegiul de a fi
tolerată în cercul lor, al adolescenţilor. În acest cerc de cvasi-
adulţi, vocabularul nu avea nicio cenzură iar vulgaritatea
cuvintelor nu agresa sensibilitatea nimănui. Aceleaşi cuvinte
folosite de alţi actori ar fi scandalizat. I-am povestit despre
acea perioadă în care tot ce nu înţelegeam se preschimba
pentru mine în ne-nţelesuri şi mai mari, cum ar fi spus
10 Valentina Naşu
Blaga. Eram dezorientată şi nu găseam nicăieri răspunsuri la
întrebări pe care de altfel, nici nu îndrăzneam să le
rostesc. Timiditatea mă transforma automat în victima
ironiilor subtile, a curiozităţilor emancipate de a redescoperi
universul inocenţei iar ajutorul binevoitor de tipul ,,lăsaţi
fata-n pace” mi se părea jignirea supremă.
Înţelegeam mai mult intuitiv, că înflăcărarea tinereţii
seamănă în toate planurile, extaz, frustrare, împlinire,
deziluzie, satisfacţie, tristeţe, cu fiorul sexualităţii. De aceea
sunt tinerii atât de naturali! Viaţa lor nu suportă draperiile
trase nici în cele mai intime ipostaze. Suferinţa, bucuria,
gloria, umilinţa, nu existau decât expuse publicului. Numai
aşa puteau trăi.
Anii irosiţi (pe alocuri!), tensiuni domestice, frustrări,
dar şi împliniri spirituale, mă ţin şi pe mine conectată la
clocotul adolescentin. Încă…
El pulsa la unison, executând pupicuri în balans(oar)
adolescenţei amândurora. Uneori îmi citea versuri, alteori mi
le recita:
Iubirea,
ai crezut că-i doar un moft…
un pretext pentru beţie?!
Orice bărbat are-n soft
propria lui reverie…
Şi eu îi scriam versuri, cu avântul unei iubiri…
subliminale.
Tinereţea mea,
nefirească.
Sub soarele primăverii,
aprilie curge spre iarnă.
Anotimpuri ambivalente 11
Mari goluri se isca în umbră...
Va veni timpul tăcerii,
când nu voi mai şti cine sunt.
Vei şti tu...
Comentam: Nu te chinui să găseşti semnificaţii
poemului - ele nu există. Punct.
Mereu întâlnim necunoscutul - uneori ne lasă un gust
amar, alteori ne găsim FERICIREA. Liniştea şi bucuria
sufletului, fie şi o clipă... Asta ne dorim să dăruim şi
celorlalţi, dar viaţa, uneori are alte planuri. Alteori, eforturile
ne sunt răsplătite şi ne simţim... în cer. Avem tendința să ne
luăm angajamente, sau să facem sacrificii pentru celălalt
atunci când ne îndrăgostim. Nu trebuie să ne fie frică de vreo
ieşire în decor, din zona de confort, pentru că dincolo de noi
suntem tot noi. Noi ne putem oferi echilibru şi tot noi îl
putem spulbera. Decizia ne aparţine. Şi ce simplu pare ! Şi
ce activă sunt în sfaturi !
Nu pare, este simplu... noi complicăm lucrurile tocmai
din dorinţa de a le simplifica.
A venit apoi o iarnă grea şi drumurile erau înzăpezite.
Nu ştiu amănunte, reţin că erau probleme cu traficul. Asta a
acutizat nevoia de a ne cunoaşte, de a ne vedea. Mi-a venit o
idee! Într-una din zile am deschis camera web şi mi-am
arătat chipul. Intenţionam să dau un extemporal virtual! Lui
sau mie ?
De ce mi-ar fi teamă de ideile mele? Nu de idei ne e
teamă, ci de felul în care ar putea fi percepute... şi atunci,
zăbovim mult în CUNOSCUT - zona de confort a curajoşilor
cu ghilimele. Şi a comozilor. Iar noi chiar suntem, am
dovedit-o, CURAJOŞI.
De ce faci asta, îmi spuneam.
12 Valentina Naşu
Să îţi fie mai uşor timpul ce-l numeşti plictis. Nu este o
plictiseală izvorâtă din rutină, din realitate statică, ci este o
exigenţă a vârstei, se apropie a doua adolescenţă şi-şi cere
drepturile. Nu te speria, nu seamănă cu prima, e mult mai
frumoasă.
Doar o confirmare minoră solicit cititorului -
amendament: poate fi şi majoră, e tot o sentinţă din tribună!
Credeam că este la fel de curajos ca şi mine… El a
declinat iniţial invitaţia de a face la fel, spunând că e inutil să
se arate camerei web dacă eu doresc să fim doar prieteni
virtuali. Doar peste câteva clipe, mi-a arătat faţa celui ce
avea să devină în curând jumătatea online a omului ce-l
aşteptasem o viaţă. Era înconjurat de un zid, de o uşă
magică, la care ajungeam rar. Transparenţa ei o făcea
înşelătoare, câteodată aveam impresia că în jurul meu (nu) e
nimic.
Mi-a spus că are cu trei sau patru ani mai puţin. M-a
minţit deliberat! Iar eu, debordând de sinceritate, i-am
răspuns la orice întrebări. Probabil că l-am cucerit cu
sinceritatea mea! Din păcate, nu am realizat că reciproca nu
era valabilă. Vreo câteva zile, Tudor a fost Adi, iar Adi a fost
un anonim. Un Vasile Murgu. Peste alte câteva zile, a
început a-mi spune că doreşte să ne cunoaştem… să ne
întâlnim! Deşi locuiam la distanţă, în alt județ, am hotărât să
ne întâlnim, atunci când iarna ne va permite.
Relaţia evolua acum pe un plan mai apropiat. Asta ar fi
trebuit să mă facă circumspectă! Sunt lucruri care trec
dincolo de simţuri. Le simţi altfel, le ştii, le intuieşti. Tarele
de caracter erau vizibile! Dar şi eu aveam tarele mele. Aştept
pronia să se pronunţe! N-o invoc. Defectele vin la pachet cu
calităţile, ca pe vremea comunismului cărţile bune de la
librărie. Se vindeau la pachet cu cele de nevândut! Iar
respectarea convenienţelor nu era nici punctul meu forte.
Anotimpuri ambivalente 13
Avem cu toții un dualism atavic… Şi eu eram gata să abdic
de la regulile ardent autoimpuse atâta vreme! Parcă se vedea
ceva la orizont!
Se crede că iubirea de soţ e transgresată, iubirea ,,fără
obligaţii” fiind cea autentică - nu îi recunosc valenţele şi
profunzimea, deci nu subscriu. Acest tip de sentiment e
paradoxul care, vrând-nevrând, îţi impune automat şi
controlul necesar ca să îţi păstrezi dragostea constantă şi de
durată (bonusul e că niciodată, dar niciodată, nu ai a te teme
că dorinţa va scădea). Este motorul conştiinţei CLIPELOR
preţioase…
Mai fuseseră ocazii în care vreun anonim îmi adusese
osanale în încercarea de a mă seduce. Nu a reuşit să mă
abată din drumul corect, pentru că aveam valori diferite. Şi
consideram de ajuns încercarea de demult, o tentativă de
apropiere carnală de un coleg de studii. Tentativa a fost a lui,
ca şi ideea. Eşecul, al nostru! Verdictul, al meu!
O prietenă comună îi povestise că mă vizitase şi mă
găsise într-o stare de down, cu moralul la nivelul pragului.
Oportunist, s-a gândit să intervină.
Eram însă îndoctrinaţi cu modelele sociale pe care le şi
respectam chiar dacă inima ne dădea imbolduri. Şi apoi,
eram generaţia cu cheia de gât, care-şi făcuse educaţia citind
romanele vremii. Eram deci, mai predispuşi în a fi romantici
eterni.
Încrederea e bună, dar controlul e sfânt! Din care
cauză, a marja spre o relaţie oarecare ţi se pare mai hazardat
decât în alte dăţi, când oricum ţi se părea hazardat (asta nu
înseamnă că nu vei reveni la idee, ca avatar trecător prin
cotidian).
Aşa cum uneori ritmul vieţii are nevoie de o scânteie,
pentru a funcţiona în realitatea cotidiană, mie şi lui ne
14 Valentina Naşu
trebuia nişte… romantism personalizat. Acesta era
combustibilul must-have!
Aşa că, într-o dimineaţă din preajma Crăciunului, ne-
am întâlnit la… mijlocul drumului. Am petrecut împreună
vreo câteva ore, care mi s-au părut clipe! Îmi amintesc şi
acum lumânarea roşie ce decora festiv holul restaurantului,
prăjitura ce se topise pe farfurie de căldură, cântecul lui
Eugen Avram pe care-l fredonam în surdină (… a mai trecut
un an/ înc-o primăvară/ n-am reuşit să-ncalc/ vreo normă
socială…) şi mâinile lui ce le atingeau pe ale mele în timp ce
mă informa despre tot ce se petrecuse în viaţa lui între timp.
În câteva ore, am fost înştiinţată despre tot ceea ce nu
ştiusem în ani de absenţă.
Feeling rezonator sau să-mi ostracizez pornirile fireşti?
Era chimie clară. Ne doream ca sarea în bucate. Făcusem un
nou pas în interferenţa eurilor, în sincronismul cvasi-
necesar!
Stătea aşezat în faţa mea şi mă privea în ochi în timp
ce povestea. Abia acum am aflat şi numele lui şi toate
reperele vitale. Inclusiv avatarurile lui cotidiene. Cetăţeanca
asta îi monopoliza de mult gândurile şi alte simţuri…
Era un soi de tată-mamă, dar şi un OM cu perspective
simple, clare, bine trasate.
Dacă nu i-aş fi apărut în cale, rămânea pe acele
coordonate şi nu şi-ar fi dorit decât, poate, câteva femei în
plus la palmares. Muzafil, avea pasiunea esenţelor şi
obligaţia pasiunilor autentice. Muză ad-hoc îi era acum je!
Nu ai cum să găseşti o femeie care să-ţi ofere şi inedit
şi căsnicie, e un paradox, e general uman asta. Eram NOUL,
eram aceea care venise să-i şteargă praful de pe statuie - într-
o accepţiune generală, se ştie că fiecare bărbat are nevoie de
o femeie (sau mai multe) care să-i dureze statuie, să se
prosterneze în faţa ei (a personalităţii lui) şi să îl proclame
Anotimpuri ambivalente 15
zeu personal. Desigur că aproape mereu se întâmplă,
bărbatul e fericit, femeia la fel, eforturi de ambele părţi,
apoi… ruina soseşte! Căci sentimentele se erodează în timp.
Odată ce căsnicia vine, durabila statuie nu mai e îngrijită
zilnic, buruienile cresc şi bărbatul se simte neglijat.
Soluţia vine printr-o altă femeie care vine să-i
lustruiască statuia redându-i strălucirea de odinioară. De
obicei, asta vine la pachet cu o relaţie obscură, ascunsă deci
de faţa lumii, dar care îi redă reţeta fericirii. El aşa gândea…
Sex ardent sau fior autentic? Sex recreativ? Ajunge şi
asta - doar fă-ţi conştiinţa amic, sensibilă la păsurile tale, că
altfel… Mai ales la vârstele critice, când bătrâneţea îşi arată
colţii iar chelia luciul peren.
Între mine şi Tudor se derula cred aceeaşi poveste, cu
statuia. Nu o intuiam pe atunci!
Dar se ştie, buruienile nu cresc pe început de poveste.
Nu pe povestea noastră! Se cheamă că aveam oarece
paralelism cu subsemnatul!
Ca protagonişti, eram mânaţi de o grabă existenţială
(criza ce precede vârsta a doua, când avem mereu câte ceva
la orizont şi facem popas… înspre alte zări). E o vârstă
apoteotică, în care n-ai idee de sosirea declinului. Măcar în
teorie. Nu ai încă semnele timpului întipărite pe chip și-ți
închipui că vei fi mereu ,,tânăr și ferice”.
Jumătatea vieţii vine totuși, e şi începutul crizei! Vârsta
e de presupus că îndeamnă la reflecţii şi retrospective,
marcate mai abrupt la el - explicabil prin faptul că e bărbat;
în schimb, la tine este mai mult un joc, o tatonare a ideii
prelungite peste ani… Iar faptul că apar intersecţii între cele
două ritmuri, nu poate să ducă logic la efecte strict
favorabile. Nu toate se termină cu happy-end. Şi apoi,
trebuie făcută şi o proiecţie de cum s-ar desfăşura viaţa pe
16 Valentina Naşu
noile coordonate. Cele de după. După un… divorţ! Vine
mereu un timp al despărţirilor( It comes always a time of
departure. It is just the way as life is going on)…
Ştiind că schimbările radicale şochează instinctul
conservator al apropiaţilor… fă-le cu graţie!
Deocamdată, povestea era sub auspicii faste, fiind
condimentată cu romantism la tot pasul, picurat în telefon
sau prin sms-uri, e-mailuri şi scurte mesaje venite prin
serviciul de messenger. Îmi oferea mici daruri. Trandafirii de
pe Internet erau darurile preferate de el. Nu şi de mine, dar
asta-i altă poveste!
Seara primeam sms-uri calde: Noapte bună, iubire
online. Sunt cu tine, aura inimii mele te învăluie şi îţi
veghează somnul. Dimineaţa la fel: Bună dimineaţa. Să ai o
zi minunată, ca şi inima ta. Te sărut suflet drag. Păstram
sms-urile, recitindu-le pentru a retrăi bucuria şi pentru a
alimenta sentimentele resimţite. Sentimente potenţate şi liric:
Să vorbim în rime-aş vrea,
dar ACUM, ajunge,
vine-o primăvară grea
… dac-om mai ajunge.
Treceau zilele şi săptămânile în goană, condimentate
cu cuvinte. Mesaje sau convorbiri telefonice mai ales.
El: Te doresc de drum lung, dar asta nu trebuie să-ţi
impieteze ţie confortul psihic cotidian de care ai nevoie
pentru ca să-ţi gestionezi cu bine evenimentele vieţii.
Ea: Te sărută… mesajul meu. Deşi sunt a ta (şi eşti al
meu, ca să nu cădem în extreme), observ că mă reţine ceva.
Explorându-mi interiorul pentru a afla de ce asta, constat de
fiecare dată ceva nou. Nu-mi e teamă că vei folosi
afirmaţiile mele în alt scop. Pentru că îmi permit să-ţi spun
Anotimpuri ambivalente 17
orice, îmi permit să-ţi spun şi asta - ştiu că doare, dar asta
este iubire, asta simt. Nu trebuie să te sau să mă înfierezi,
trebuie doar să îndepărtăm nesiguranţa asta, atât… Mă tot
gândesc la noi şi sunt fericită; îmi vine şi să plâng. Mi-am
legat cuvintele de mine şi sper că nu se vor scrie în van şi nu
se vor pierde ca un bănuţ scăpat din buzunarul unui fluieră-
vânt. Cu cât mă afund în omul ce eşti, cu atât mai mult
doare; sunt fericită şi tot pe atât sunt şi nefericită; Spui că
mă iubeşti tot mai mult şi o simt adesea; şi totuşi te
îndepărtezi constant, în toate direcţiile… Nu vreau să te cert
şi totuşi o fac; nu vreau să îmi fac iluzii şi totuşi, uneori îmi
fac. Nu vreau să mai văd dincolo de vorbele tale şi totuşi văd
şi altele decât cele spuse. Nu vreau să mai deschid această
adresă de e-mail şi acest cont de messenger şi totuşi o fac.
Dar, dincolo de toate, peste tot şi toate, tronează acest
<<NOI>> ca o ghilotină. Dacă tu vei vrea, acest NOI va
însemna totul. Dacă tu vei vrea, acest NOI va însemna
nimicul. Acum, NOI este în esenţa telefonului şi a
calculatorului (conectat la rețeaua online). Oricum ar fi,
totul depinde de acţiunile comune.
Nu găsesc nimic să închege vraiştea gândurilor…
SINGURĂ… La propriu şi figurat! Poate că sunt prea
complicată ca să îmi amintesc de mine, prefer să-mi
amintesc de NOI, fie şi virtual. Astăzi sunt tristă şi lirică, ieri
am fost doar tristă. Mâine cum voi mai fi? Mai contează?
Tot eu sunt, oricum aş fi. Iar sentimentele mele nu se
schimbă (sper) în viaţa asta. Je
El : Eşti dintr-un aluat capabil să însufleţească un
bărbat la maxim. Doar cu tine am putut fi aşa, mi-ai
reverberat în creier şi în trup. Te iubesc cu sexul minţii mele,
al cortexului. Mă simt un Al Pacino în Parfum de femeie.
Parfumul tău… Scent of a woman.
Eu : Hmm. Doar un pic de licenţe…
18 Valentina Naşu
El : Mi-eşti pe rol de muză. Asta nu e convenţie, vine
din neant, nu caut explicaţii. Sunt fericit cu tine. Femeile ca
la carte nu stârnesc pasiuni vulcanice.
Eu : Do ut des. Şi la ,,mai mare”!
El : Ştiu că mi-ai fi liană. Ai acel… cassenoisette, de
neegalat la o femeie.
Eu : Eu aud un VETO!
Îmi plăcea cum cupla şi continua subiectul. Să ne
mulţumească şi aportul intelectual pendinte! Căpătam
dependenţă de comunicarea cu el, de emoţia inefabilă a
aşteptării, de surpriza care mă trimite-n visare după ce-i aflu
gândurile.
Zâmbesc, dar nicidecum cu superioritatea timpului
interpus, ce a sedimentat amintirile. Zâmbesc cu înţelegere,
viaţa reală aşa este…
Dar să revenim la EL. Tudor îndeplinea şi rolul de
surogat de mamă pentru cei doi copii. Trecuse prin etape
existenţiale acute şi încă trecea. Nu se simţea împlinit şi avea
nevoie de confirmări, ca şi toţi ceilalţi dintre noi.
Dacă e să ne gândim,
fără a forţa prea tare,
plictisul e sinonim
cu nevoia de schimbare.
Confirmările minore
ades trec neobservate,
dar să ştiţi, cele majore
se cam lasă aşteptate.
Un om sensibil, poate prea sensibil, un coleric moderat.
Se enerva uşor şi filtra din discuţii doar amănuntele care îi
foloseau scopului de a-şi alimenta nervii. Degeaba îi
Anotimpuri ambivalente 19
spuneam că generalizările sunt nedrepte, şi pentru cel ce le
face, şi pentru cel ce le primeşte, pentru că îi exagerează
vina. El îşi folosea argumentele, neţinând cont de
argumentele părţii adverse. Se arunca în dispute cu o
atitudine adolescentină, uşor imatură. Trebuia să-l calmez
îndelung, mă înflăcăram şi eu şi mă pierdeam în considerente
banale.
Eram îndrăgostiţi dinainte de a ne încrucişa traiectoria.
Ne certam de dragul argumentelor, din atâtea şi atâtea
nimicuri ce ne populau povestea. Şi ne petreceam aşa ore
bune, la telefon sau calculator. Eu îmi neglijam activităţile
obligatorii, iar el îşi alimenta părţile neglijate de lipsa
partenerului oficial. Avea pe cineva în casă, copiii. Însă,
parteneriatul era şchiop în lipsa jumătăţii oficiale. Îmi dăruia
mie tot ceea ce ar fi fost de drept al ei. Şi mă înnebunea vina!
Rezumând, a fost peste aşteptări din multe puncte de
vedere, mai ales la partea de comunicare. Păcat că atavice
idei de superioritate (aşa, iarăși tema despre superioritatea
bărbatului în raport cu femeia) răzbăteau în discurs şi în
fapte. Le mai are încă, deşi a capitulat pe termen nedefinit în
favoarea mea. Misogin din fire, mizantrop uneori, are sclipiri
de omenie, de bunătate, iar alteori încearcă o empatie… nu
foarte reuşită. Drama cea mai recentă pare să-l lase rece. Se
mai înflăcărează cu iz politic. Adică, pe scurt, e un om
obişnuit, care nu ştie toate tertipurile de a-şi masca umanul
din el.
Se spune că partea animală din noi e predominantă.
Problema e însă tot la partea umană. El se străduieşte să se
cizeleze şi adesea îi reușește. Aşa că, în raporturile cu el, am
lăsat garda jos. Bine, rău? Am simţit că alături de acest om
pot evolua la pas, fără retuşuri şi cosmetizări ce vizează
estetica caracterului meu. Iar defecte se găsesc în oricine!
20 Valentina Naşu
Sunt capricioasă şi dificilă, am tendinţa să domin sau
să controlez uneori. Dar, cea mai gravă tară este gura mea
atotcuprinzătoare. Gura este cel mai mare defect şi,
paradoxal, cea mai mare calitate a mea! Alături de ghemul cu
gânduri din creierul acesta analitic şi pesimist.
El mă înţelege şi mă întreb dacă e doar o părere. Îmi
spune uneori: Te bat dacă mai faci analize. Gata cu
analizele! Fără presupuneri şi supoziţii! Bucură-te că eşti
sănătoasă şi iubită, că ai tot ce ai nevoie… Nu mai provoca
soarta cu pesimismul tău. Trebuie să mă străduiesc mai
mult!
Se spune că noaptea naşte monştri. Uneori se mai nasc
şi ziua! Doar primele două sau trei luni am trăit în pace…
M-am trezit într-o zi cu suspiciuni legate de telefonul
lui. Cum eu analizam totul, în dorinţa de a-l cunoaşte mai
bine dar şi pentru că sunt analitică din fire, am observat că
atât timp cât eram împreună, telefonul lui era închis sau setat
pe silenţios. Nu mi-a stârnit bănuieli iniţial pentru că am
primit explicaţii logice. Clar pertinente, era un om cu o
putere de convingere neobişnuită. Pe mine mă putea
convinge de orice, atât timp cât îmi vorbea direct, în faţă sau
prin telefon. Abia după un timp observam hibele, dacă ele
existau.
Dar după un timp, destul de îndelungat, am devenit
suspicioasă. Era firesc, nu doream să am de-a face cu
persoane necinstite. Ştiam şi că nimeni nu este de neînlocuit,
decât geniile…
În prima zi de primăvară, am primit un email, ce
conţinea o prezentare PowerPoint. Mărţişorul avea doi
destinatari. Apăruse o alta la orizont!
După ce am ascultat Colibri - Sfârşitul nu-i aici, m-am
calmat şi am îndrăznit să-l întreb despre ea, ştiind că mă
Anotimpuri ambivalente 21
expun furiei. A recunoscut că a avut o relaţie cu o femeie, cu
ceva ani mai mare decât el. Până ce mă cunoscuse pe mine!
Am ascultat povestea şi am înţeles. L-am şi iertat, după
multă luptă cu mine. Mi-am spus în sinea mea mereu - dacă
va fi o luptă, va fi doar cu noi înşine, şi nu pentru că nu ne-
am iubi (fie şi online)…
Până atunci fusese nepătat în inima mea. Eu şi acum
consider că a fost pentru o vreme zona mea de confort…
Între timp, se întâmplaseră multe. Îmi dăruise
promisiunea unei vieţi noi, împreună. Peste câţiva ani. Eu am
plusat - mai bine să fie mai mulţi! (ştiind că spera să revină,
la pensie măcar, în ,,balansoarul’’ clădit de amândoi). Am
făcut asta pentru că începeam să mă tem de faptul că omul pe
care îl cunoşteam e diferit de omul care era în cotidian, în
spaţiul lui de acasă, din familie.
Se enerva foarte uşor şi se certa cu colegii sau cu
rudele. Înjura des când se afla în trafic. La volan nu avea
toleranţă pentru nimeni. Dispute se consumau si în universul
nostru - ori de câte ori aveam opinii diferite, deveneam
duşmani. Simţeam că mi se forţa mâna să fac sau să spun
diverse lucruri, pentru ca el să fie mulţumit şi să nu se
înfurie.
Cum se enerva, eu sufeream şi treceau zile până
reuşeam să-l împac. După o vreme, l-am suspectat că
deschidea o discuţie pentru ca o oportună ceartă să întrerupă
contactul câteva zile, timp suficient pentru a evada di(n)rect
în braţele unei femei.
Îşi păstrase încă profilul pe site. Pe un alt site, apărea
că are 98 contacţi femei. Între timp, s-au adunat 125.
Exclusiv femei.
Cum spuneam, îmi place să descopăr oamenii şi sunt
analitică, prea analitică poate. Intuiesc înainte de a
cunoaşte. Aşa că, eram geloasă acum! Mă sfătuise să îmi
22 Valentina Naşu
închid contul pe site, dar el nu îl închisese. După un timp, am
descoperit un alt site în care avea cont. L-am abordat in
glumă, mi-a răspuns că l-am confundat. Câte ceva se
cristaliza şi din discuţii anterioare. Am înţeles că era un
cuceritor de dragul cuceririlor. Pentru că acestea îi alimentau
orgoliul exacerbat, îi satisfăceau nevoile fizice şi emoţionale.
Afurisit palmares!
Mă iubea şi simţeam asta prin toţi porii. Cu toate astea,
nu-şi putea abandona pornirile… vânătoreşti. Cu cât ne legau
mai multe, cu atât mai multe ne separau. Temerile mele erau
dintre cele mai evidente. Resimţeam nuanţe pe care până
atunci nu le simţisem. Nuanţe nedesluşite ale trădării… Nu
îmi spunea în cuvinte, dar dacă ar fi făcut-o, oare ce mi-ar fi
spus?
Am comis greşeli. Acum te înţeleg mai bine… am fost
străin de tot ce ai (fi putut) simţi(t) tu. Noi n-am fost decât
nişte (alţi) protagonişti ai unei (aceeaşi!) eterne poveşti. Cu
siguranţă însă nu este vina lui (a mea), că fericirea-i (mi-)a
coincis, de multe ori dacă nu chiar fundamental, cu
nefericirea ei (a ta)! Sunt roluri astfel concepute de Creator.
Așa cum ţi-aminteşti probabil, cândva, că ai trait şi rolul
invers.
Zâmbesc. Cu siguranţă că ar fi spus altceva. Sau ar fi
făcut altceva. De exemplu, îmbrăţisex. Mixtură condimentată
de împăcare! De-ar fi ştiut că doar simpla comunicare
verbală îmi era de ajuns…
Am mers la munte câteva zile. Soarele primăverii abia
răsărea. Soarele meu era la apogeu! Romantism picurat fără
încetare, în toate modurile, reuşea să-mi adoarmă temporar
vigilenţa. Flori de câmp se răsfăţau în vază şi în sufletul
meu. În sufletele noastre, acum sunt convinsă de asta. Din
păcate, bănuielile îmi reveneau cu regularitate de ceasornic
mecanic. Asta ni se întâmplă uneori, când încercăm să
Anotimpuri ambivalente 23
reluăm ceva ce s-a sfârşit… mintea şi egoul refuză să admită
că nu mai poate fi niciodată ce a fost după ce ai spart ouăle
din rai… doar amintirea te mai bântuie când şi când, poate
chiar neîncetat.
Încărcată din nou de bănuieli proaspete, am vrut să îi
văd arhiva de pe telefon cu sms-uri - era suficient de
neobişnuită experienţa ce o intenţionam, de a intra în viaţa
cuiva şi a-i citi gândurile! A acceptat cererea mea, oferindu-
se să îmi deschidă telefonul. În loc de a-l deschide, cu un
zâmbet, a şters arhiva. A spus că nu dorea să îi văd eu sms-
urile schimbate cu soţia. Acest fapt a alimentat din nou
bănuiala că omul era un fals. Nicidecum un cal de rasă!
Nu ne plac monedele false, nu ne plac fantoşele.
Surogatele umane nu au gust de primăvară! Pe mine una nu
mă mulţumeşte primăvara doar în calendar, vreau soare,
verde crud…
Uneori mă vizita. Rareori, la zile festive! Gospodina
,,de sub paravan” făcea mici gesturi. Învăţam să gătesc sau
inovam, personalizând reţetele cu elan tineresc. Mici gesturi
regăseam şi la el. Îmi dăruia flori, sau lucruri comestibile.
Mi-a adus caş de la munte, cârnaţi de mistreţ sau doar o
smochină… tot felul de daruri care mă surprindeau plăcut şi
îmi alimentau nevoia de emoţii pozitive. La munte m-a rugat
să adunăm melci. Fiind după o ploaie, am strâns o pungă cu
melci, care de care mai mari. Am crezut că vrea să facă cuiva
o farsă, pentru că multor oameni li se par respingători. Am
întâlnit chiar fobia faţă de melci! De unde, voia să îi gătim.
I-a spălat într-un lighean (erau vii şi mi-a rămas în
minte imaginea lor ce părea un ritual în faţa morţii) şi i-a
opărit apoi, timp de câteva minute. După operaţiunea asta, cu
ajutorul unor andrele, i-am scos din cochilii şi le-am scos şi
dejecţiile rămase, i-am clătit şi apoi i-am frecat cu sare. Abia
24 Valentina Naşu
după această procedură a urmat gătirea propriu-zisă. Aveau
gust de pasăre, de piele de pasăre, erau destul de gustoşi
pentru un nepretenţios. Am experimentat gustul lor în
diverse combinaţii, atât fierţi cât şi prăjiţi sau copţi în cuptor,
întregi sau tocaţi. Păreau statui în orez, cu corniţele drepte.
Mă simţeam o gurmandă excentrică, muşcând atent, fără a
mă gândi la secunda ce mă despărţea de alegerea greşită -
alegeam să nu sar peste nicio experienţă nouă. În definitiv,
mă simţeam eu aleasă!
Eram zilnic motivată să simt fericire (voiam o fărâmă
de eustres), să mă simt împlinită. Îmi cânta și sufletul, îmi
fredona și vocea (Am un pitic şi-l vreau fericit, dar îmi
trebuie doi, să stea amândoi)… Slăbeam, dar eram fericită.
Nu mă hrăneam cu mâncare, ci cu adrenalina convorbirilor
telefonice, sms-urilor si e-mailurilor. Mă pliam pe nevoile lui
pentru că şi el făcea asta. Ne hrăneam reciproc nevoile
emoţionale. Descopeream zilnic darurile celuilalt căci,
fiecare lucru nou ce-l aflam despre celalalt, era un dar. Nu ne
săturam să ne povestim vieţile. Fiecare amănunt era discutat
îndelung, până îi tranşam toate valenţele. Când părerile erau
diferite, negociam. Eram maeştri în argumentări. Deşi,
argumentele mele plecau capul în faţa argumentelor lui.
Cedam repede, pentru a nu isca vreo ceartă banală. Tot el mă
învăţase că e mai important să iubeşti decât să ai mereu
dreptate.
Cum vă spuneam, totul vine la pachet - şi la el erau
însoţite calităţile de defecte. Cum ceva nu mergea conform
planurilor, era stăpânit de o furie intensă, cu tentă patologică,
cu greu calmată. Se supăra şi-mi închidea telefonul,
aşteptând ca eu să fac eforturi de împăcare. În vremea asta
nu mişca un deget, era suveran. Cu un suveran veto, mă
aducea în fibrilaţie. Doar argumentele lui erau valide, ale
mele erau tranşate si desfiinţate. Plângeam şi nu puteam
Anotimpuri ambivalente 25
dormi noaptea de câte ori se supăra, cel mai adesea pe
motive puerile, i se părea că am zis sau că am făcut…
Pretindea să îi fie satisfăcute dorinţele pe moment, fără
întârziere, motivând că EA asta făcea de-o viaţă… Emitea
permanent observaţii şi mă compara cu ea, neadmiţând că
puteam face la fel (de altfel o şi făceam mental, iar
comparaţiile erau în defavoarea lui).
Mai avea astfel de argumente, fixisme de fapt.
Pretindea că femeia este inferioară bărbatului şi că trebuie să
îşi asculte bărbatul, că aşa spun dogmele creştine. Religia era
luată ca argument uneori dintr-o simplă pornire de revenge.
Avea standarde duble, ce era acceptabil pentru un bărbat,
putea fi de neacceptat la feminin.
Alteori era cel mai adevărat specimen uman - mă lua
de mâini, mă privea în ochi cu cea mai caldă privire şi
argumenta cu atâta blândeţe încât te putea convinge de orice.
Nu am mai întâlnit vreodată atâta dăruire, atâta devotament,
atâta convingere… Putea fi un mascul paradoxal, cu porniri
atavice, dar şi cu tot ceea ce aveam nevoie de la cel pe care
cu mândrie îl numeam jumătatea online. Jumătatea alogenă
dar perfect compatibilă. Un transplant între noi ar fi fost o
reuşită. N-a fost să fie!
Amândoi extrem de analitici, uneori zgârciţi, alteori
prea darnici în gesturi, comunicativi şi sociabili, explozivi şi
revendicativi, comozi sau boemi, ne completam perfect. Îi
mulţumeam divinităţii pentru prezenţa lui în universul meu şi
eram convinsă că undeva e scris SǍ FIM. Nu-mi era clară
lecţia pe care o aveam de învăţat, dar ştiam că exista un scop.
Mobilul urma să-l descifrăm împreună. Ne iubeam plenar
sau ne părăseam ardent, evoluţia se înregistra în tandem. Eu
luptam pentru feminism, el pentru tradiţionalism. Eu militam
pentru drepturi extinse ale femeii ce eram, el pentru
capitularea femeii în faţa măreţiei lui.
26 Valentina Naşu
Ochelarii de mi-i cureţi,
eu voi rămâne la fel.
Doar că, uneori m-apucă
… puţin dor
şi-ţi scriu, mereu,
cum că, te iubesc
… la fel.
Completez, în gând de data asta. Nu mă pârâţi! Ca în
cântecul Alinei Manole: Şi te iubesc atât de, atât deee, atât
de… aşa şi aşa!
Masochismul meu era mereu juicy. Rezistam sau
ripostam cu încăpăţânare, nu mă dădeam înfrântă! Îmi
închidea telefonul recomandându-mi să rămân cu el, mă
jignea prin cuvinte ca nemernică şi eu… încercam să-l
împac! Nu suportam să ne separe o supărare, iar el o folosea
ca armă a manipulării. Făcea proiecţii pe mine ale
trăsăturilor sale negative, presupunând că mintea mea
funcţionează la fel.
Se juca cu mine şi cu el, era un paradox perfect, un doi
în unul.
În separeul personal, punea suflet în orice şi muncea cu
seriozitate şi dăruire, aşa cum românii nu prea fac. Se
consuma pentru problemele de serviciu mai mult decât ar
face-o omul obişnuit. Învăţam de la el să mă dărui cu toată
energia pentru un proiect cât de mic.
De exemplu, gătitul pentru mine era o chestiune
meschină, colaterală, neimportantă. M-a impresionat cât
suflet punea în a găti pentru noi. Am învăţat să privesc
gătitul diferit - din acel moment! Mă obosea însă să mă ţin la
pas, alături. Era solicitant înotul sincron, venise vremea să
plec. Din când în când cedam şi priveam cu scepticism
viitorul. Mă înjunghiase destul prezentul! Luam în serios
Anotimpuri ambivalente 27
suferinţa şi abandonam, dar mă întorceam de fiecare dată
înapoi, fie şi-n gând.
Şi pentru că nu poţi părăsi un om căruia îi cântă
sufletul când e cu tine!
Iar când ştii că eşti iubit de cineva, dacă acesta mai
iubeşte în afară de tine şi gătitul, culorile toamnei, ploile de
vară, fotbalul, animalele sau pe altcineva, asta nu-ţi uzurpă
locul în inima lui. Iar când vei înţelege asta, vei fi făcut pasul
evoluţiei, vei şti ce înseamnă să te simţi liber. Dacă vei crede
acest adevăr, vei fi evoluat spre adevărata libertate.
*material preluat din romanul Reset – 2013, cu
modificări și adăugiri;
Anotimpuri ambivalente 29
Capitolul I
Accidentul
Seara se anunţa caldă şi calmă, persista doar un iz de
ploaie recentă. Un uşor zgomot stradal anunţa să îi tulbure
placiditatea - nu era ploaia, ploaia părea să mai aștepte!
Se întinse spre canapea şi luă cu gesturi tulburi (de la…
puţin vin!) pliantul publicitar. Iarăşi trecuseră pe strada Gării
distribuitorii de pliante şi broşuri. Privi cu atenţie fiecare
pagină şi luă o agendă să-şi însemne promoţiile săptămânii.
Vasul de gătit la abur o impresionase cel mai mult – ba parcă
şi grilul electric! Îşi permise un scurt intermezzo, parcă
pentru a rememora impresiile, pentru a le gestiona mai
firesc. Da, în sfârşit, acum realiza că impresia profundă nu i-
o lăsase vasul de gătit ci felul în care era prezentat, imaginea
aceea photoshopată, cu alimentele apetisante, bine colorate,
ce erau prezentate în vas.
Ei, vezi cum se ,,fură poporul, cu televizorul’’ - în
cazul meu, cu pliantul săptămânal! Mi-era foame şi în loc să
realizez asta, credeam că îmi doresc să cumpăr vasul. Bine
că nu eram în magazin, l-aş fi şi achiziţionat până acum –
ajungeam ca proasta acasă cu el şi mă întrebam ce caută
ăsta aici, când mai am unul identic (he, he, dar cu smalţul
gata cojit!).
Se auzi telefonul şi-i întrerupse şi monologul, şi reveria
(omul mai lucrează, mai şi reverează).
30 Valentina Naşu
- Bună, iubire, ce făceai? Eu gata pe azi, plec spre
casă… şi am zis să te sun, să nu crezi că umblu aiurea, că am
pus-o de scandal cu tine! Că tu ce altceva mai ai de făcut
toată ziua, decât scenarii şi analize…
- Da? Bine că m-ai sunat, tocmai mă gândeam la tine…
Am revăzut filmul cu Zorro - acela cu Antonio Banderras,
Catherine Zetta Jones și Anthony Hopkins. Anthony
Hopkins mi se pare că îți seamănă fizic, e un personaj ce îmi
tot persistă în sinapse... Interesant cum se poate schimba ca
actor, e aproape mimetic pe personaj - figura caldă, ușor
patriarhală din Zorro, versus ,,Tăcerea mieilor”, care m-a
făcut să nu mai urmăresc multă vreme filme cu el.
Când a apărut filmul în România, am mers la cinema,
cu Mioara și cu soții noștri. Era însărcinată atunci când am
urmărit filmul și… poate sarcina îi cobora pragul de
toleranță la stres. Așa că-i era frică! Mie la fel, dar eu eram
cea ocupată – pozam a bravadă! Ea și-a pus chiar palmele pe
față de la un timp, mai privea uneori filmul printre degete...
Eu, mai vitează, l-am privit în ochi, doar că mi-am protejat
picioarele urcându-le turcește pe scaun, sub mine! Decât să
confirm așteptările unui ,,virus tupeist” al fricii, îi răspund pe
măsură și-l alung cu fermitate.
- Mereu vitează! Doar că povesteşti ca Balzac – cu
drumul de la film până acasă scrii sigur o carte!
- He, he, he… Despre ce vorbeam?... aha! Îmi mai
amintesc de atunci foarte clar mirosul pestilențial al cinema-
ului cu scaune vechi, capitonate cu zeci de ani în urmă,
lucioase de patina timpului, mirosind a orice! Suficient cât să
îţi dispară orice senzaţie, rămânând doar… senzaţia de
vomă! După ce am ajuns acasă, am constatat (temporare și
oportuniste) efecte secundare, nu mai puteam sta în baie cu
ușa închisă!! A durat un timp… sesiunea de lucru! Și mai era
și Twin Peaks, serialul acela de toată... groaza! Am aplicat
Anotimpuri ambivalente 31
,,politica peștelui” pe atunci, doar nu era să devin ținta
glumelor pe viață. M-am jucat cu teama vreme de câteva
luni, apoi m-am adunat pentru… asalt! Cele mai bune motive
ce merg la mine şi mă ,,mână în luptă”, sunt două: situațiile
de criză când nu am alternative și situația inversă, când sunt
foarte relaxată... parcă și la tine-i la fel!
- Da, așa aș zice și eu, fetiță. Dar te-ai luat cu vorba - îți
spuneam că plec spre casă și n-am chef să merg mai târziu la
cumpărături. După ce mă schimb, prefer să stau în casă.
Vreau să trec acum pe la Kaufland, vrei fistic? Ceva dulce,
ce vrei?
Umbre, iar umbre… Fisticul îi amintea de alte vremuri,
tulburi, cu văluri indecise de tristeţi şi fericiri mărunte. Îi
amintea de începuturile lor, de pagini ce se conturau alert, de
zile petrecute pe taste. Zâmbi fericirii trecute. Se abandonă
un răstimp crâmpeiului de idee... o continuă în gând,
zâmbind convivului cu o dualitate îndelung exersată. O clipă
doar (sunt oameni ce s-ar tortura așa toată viața), apoi își
reveni:
- Nu e nevoie, cumpără ce vrei tu, dacă simţi că vrei
ceva, premiază-te! Vezi că se poate să nu mă găseşti când
ajungi, trag o fugă până la biserică, simt eu să mă duc – sau
poate ai vrea să te aştept, să mergi cu mine? ... ţi-ai dori?
- Nu, iubire, du-te singură, mă bucur că-ţi vin şi astfel
de idei! Te sărut, cu aplomb, cum spui tu!
Închise telefonul zâmbind, reeditând un deja-vu prăfuit
de ani. Omul acesta o făcea fericită, dar o fericire presărată
cu umbre vechi şi șocante, nicidecum cicatrizate. Ştia şi
simţea acut; poate era doar nevoia de a se împărtăşi cu
apropiaţii, poate nevoia de a le vizita umbrele, de a călca
printre paşii atâtor oameni trişti ce au păşit cu pioşenie prin
iarba cimitirului. Ce le-ar fi spus? I-ar fi rugat cum îşi roagă
32 Valentina Naşu
indienii strămoşii, prin intermediul lor făcând legătură cu
dumnezeirea?
Deocamdată era înţelept să facă pace cu sine, cu
sufletul ei fragil şi împovărat ce părea a se scufunda din nou
în deprimare (era recolta de primăvară!). Pentru asta era
suficient un drum la biserică… și gata, primea dispensă! De
obicei i se ridica și moralul. Acum era iar la nivelul…
pragului!
Deschizând dressingul, alese uşor nehotărâtă (era o
cochetă în general), o fustă mov, tricotată, o cămaşă tot mov,
dar cu dungi pastelate de diferite nuanţe, un sacou negru.
Avea un stil urban, nu foarte conservator. Nu-şi puse nimic
pe cap, nu respecta într-atât de mult dogmele creştine.
Mirosul de primăvară era motivant, o înviora. Deşi
aproape de Paşti, nu erau încă înfrunziţi pomii, iar mirosul
provenea de la iarba crudă şi de la florile din curţi, narcise
galbene şi zambile multe. O invadă pentru o clipă dorința de
evadare din cotidian.
Ce plăcut ar fi! Nici n-aș întreba unde mergem, m-aș
urca în mașină și aș pleca fără regrete.
În definitiv, pentru ce atâta caz? M-a înșelat, nu m-a
înșelat… tot gânduri ce-mi fac praf sănătatea.
Doar traversez o perioadă ternă și-mi revin. N-o să țină la
infinit! Dar păstrez lirismul, îl voi amaneta verii. Sunt
oameni cărora nu le place vara? Dacă da, promite-mi,
Doamne, drept de preempțiune, căci vreau să le cumpăr
verile, iar pe cale de consecință, le dau ierni cu bonus toate
sărbătorile de iarnă!
Biserica era la colţ, pipernicită, cu o arhitectură deloc
potrivită. Covoarele de diferite feluri ce se înşirau încă de la
intrare, adânceau impresia generală de sărăcie ce ţi-o lăsa.
Oare de ce ortodocşii erau atât de febrili în a-şi respecta
Anotimpuri ambivalente 33
ritul? Nu voiau a evolua ca şi catolicii, care aveau biserici
aerisite, moderne, cu arhitectură urbană. În bisericile lor
aveai spaţiu suficient, nu simţeai că-ţi ia nimeni aerul, iar
scaunele înşirate ca-n sălile de spectacol, te îmbiau să te
aşezi şi să asculţi liniştit predica, fără teama că te vei simţi
rău de atâta stat în picioare, fără a-ţi intra creierul în vreun
oportun colaps din cauza insuficientei oxigenări. Zugrăveala
bisericilor catolice era atât de plăcută, frescele albe ale
pereţilor atât de impozante, încât adânceau impresia de
solemnitate. De câte ori intra într-o astfel de biserică, îi părea
rău că nu e catolică, catolicii păreau superiori ortodocşilor în
viziunea ei, iar pioşenia ei se acutiza în cele câteva minute
petrecute acolo. Nihil sine Deo!
Biserica de care aparţinea îi lăsa impresia de cârpeală,
de o învălmăşire ad-hoc de obiecte rituale, expuse cu o
exagerată credinţă în acel spaţiu înăbuşit de mirosuri din
preajma morţii, cel puţin aşa le asocia ea. Dar ce putea face?
Aici mijlocea Dumnezeu multe, era momentul să ceară LUI.
Tatăl nostru care eşti în ceruri… atât ştia, Crezul şi-l
amintea pe sărite, deşi îi plăcea foarte mult. Cândva l-a ştiut
bine, îl folosea pentru a-şi calma emoţiile sau supărările.
Doamne, tu, care le ştii pe toate, ştii de ce vin acum la
tine. M-aş fi putut ruga de acasă, biserica e atât de aproape,
dar aici mă simt mai aproape de tine. Sunt atât de norocoasă
prin cele ce mi-ai dăruit, îţi mulţumesc pentru tot şi toate,
mai ales pentru oamenii pe care mi i-ai pus alături! În
tagma noastră, între oamenii cu care lucrez, cred că se află
cele mai alese caractere, iar între cei pe care-i iubesc sunt
oameni cu adevărat ,,mari la stat şi la sfat”…
Zâmbi. Hmmm, nici în biserică nu putea fi pioasă, iar
lui Dumnezeu îi vorbea ca unui obişnuit, glumind nefiresc în
micimea credinţei pe care o dovedea. De fapt, ce voia?
Ajutor, sprijin, sfat. Voia să aleagă EL în locul ei, poate voia
34 Valentina Naşu
chiar să-i mijlocească aflarea unui glomerul de viitor, pentru
a şti cum să aleagă acum, în cunoştinţă de cauză.
De ce nu? Ar putea să se închine deseară (deseară, sau
diseară, ambele forme sunt valide, deşi mai corect ar fi
deseară, de seară… uf, iar o iau razna, mă pulverizez în
gânduri mărunte şi mă pierd de tot), ar putea să mediteze
înainte de culcare, cu gândul la bunicii duşi, la unchi şi chiar
la Ela, prietena ei ce a murit la doar 22 de ani – poate că ei ar
ajuta-o, i-ar visa, iar în vis ar putea să-i influenţeze alegerea,
hotărând-o în ce direcţie să păşească corect, pentru că era
incapabilă să o facă singură, cel puţin deocamdată. Indienii
invocau spiritele străbunilor, prin care făceau legătura cu
forţa supremă. Puteam şi noi împrumuta din înţelepciunea
lor, fie şi în caz de forţă majoră.
Era paradoxală în convingeri. Credea. fără îndoială, în
forța superioară ce ne programa în capitole evoluția în
univers, dându-ne lecții ca un mentor ce era, dar credea și-n
supranatural, paranormal, ori alte minuni. Era setată să fie
diferită!
Ajunsă lângă icoane, îşi întrerupse ghemul mental doar
cât să se închine, fără prea multe cruci, căci simbolurile
acestea nu o impresionau. Pe ea o impresionau mai mult
cuvintele.
Avem cuvinte care se pot asocia ideatic, cu ele
construim tragedii și apoi le asociem cu plânsul… EA le
asocia! Doar ea?!
Esenţele bune se ţin în sticluţe mici, îşi zise, cu gândul
la simbolul crucii. Apoi se pierdu iarăşi în consideraţii
mentale mărunte, mutându-şi greutatea de pe un picior pe
celălalt, în timp ce privea interiorul cu ochi de evaluator. Nu
se putea concentra, nu o prindea glomerulul ăsta de pioşenie.
Cu greu intra în starea potrivită. Efluvii de parfum se
Anotimpuri ambivalente 35
ghiceau, se concentră şi asupra lor (pioşenia urma să mai
aştepte!) – era Perceive, parfumul ei cel nou, DARUL!!
Oare de unde provine acest nume? Perceive…
Sună bine! Oare cum se pronunţă? De ce trebuie să
ştiu eu totul? Îi voi spune ,,parşiv”, pe româneşte. Nu
parşivă, parşiv; aşa şi este, el desigur, soţul meu, eu nu…
Dacă ar şti, ar şi sări la gâtul meu! Nu te aștepți la prea
multe de la oameni… decât să îți fie înșelate așteptările!
Uneori e doar parşiv, alteori un frustrat cu o notă
malefică, alteori de-a dreptul nebun. Nu, nu, prea dură
evaluarea, să-i zicem debil, debil mintal, desigur. Mental sau
mintal? O iei razna, femeie! Adună-te!
Cu un zâmbet ce semăna pe alocuri a rânjet, îşi
reaminti cum i se spunea în copilărie, rahitică şi debilă. Într-
una din zile, la masă, s-au schimbat nişte replici antologice,
ce au rămas apoi în patrimoniul de familie, nescris, dar
relatat urmaşilor cu consecvenţă, chiar dacă mai suferea
modificări în timp.
Măi omule, n-ai înnebunit, eşti doar debil, debil mintal
– dar stai liniştit, căci şi noi suntem debile, fata e debilă că-
i prea slabă (fata eram eu, la vreo doisprezece ani, doar că
de obicei mă apelau duios cu epitetul ,,capră”), iar eu sunt
(de)bilă, adică bolnavă de bilă - ei, haide, ce te superi, ce, n-
am bila scoasă?
Concentrarea nu o prindea, pe ea o prindea cel mai bine
suferinţa ca odihnă activă, cât mai cruntă şi poate continuă!
Uff, divaga continuu… avea inimă antrenată! Captarea
atenţiei n-o prindea!
Oare ceilalţi erau la fel ca ea? Nu-şi puteau opri viitura
din gânduri, ca şi ea? Şi-ar fi dorit să poată modifica undele
electromagnetice din creier (atenţie la mine! undele
electromagnetice sunt de trei feluri: unde radio, curent
electric şi radiaţii!), să poată să treacă oricând de la unde
36 Valentina Naşu
alfa, corespunzătoare stării de relaxare, la unde beta,
necesare în timpul activităţii normale. Sau era invers? În
fine, nu contează, ideea în sine contează, dar necesita
probabil o contracție mai bună a axonilor și ei nu-i reușea.
Făcu pace cu sinele ştiind că va părăsi biserica în curând (cu
divinul ei peren, cu tot) şi se concentră în a-l ruga pe Creator
pentru ajutor. Nu-i promise nimic, ştiind că era uşor
inconsecventă în a face sacrificii în numele religiei.
Când a născut, la spovedanie i s-a cerut să ţină post
vinerea. A şi ţinut o vreme, timp în care soţul ei, cu
tenacitate, a gătit carne la grătar, până a convins-o să renunţe
la post. Fără cuvinte, dar cu eficienţă datorată perseverenţei.
Doamne, iartă-mă, nici în biserică nu mă simt mai
aproape de tine (mă sabotează potențialul meu redus de
cumpătare!), am cam rupt contactul cu tine, sau poate doar
cu religia, căci de existenţa ta, tu ştii, nu m-am îndoit, am
primit prea multe dovezi, Doamne… Te rog să ai tu grija
mea, las ţie toate grijile mele, ştiu că le vei găsi rezolvare
mai bună. Îmi doresc doar o viaţă de calitate, pe drumul ce
mi l-ai rânduit. Uneori greșesc drumul, o știu… conformația
receptorului meu e diferită! Mă reculeg, mă întorc din drum
când văd că nu înțeleg și trimit anse de verificare.
………
De la optsprezece ani mă paşte orbirea, până acum am
scăpat, scapă-mă Doamne şi de acum încolo, am atâtea de
făcut…
O linişte ciudată o învălui odată cu aerul odorizat
festiv, de primăvară. Se simţea uşoară, liniştită şi sufleteşte
acum. Un atom de relaxare îi revenea firesc. Cum să nu te
bucuri, cum să nu fii fericită primăvara? Cu toţii înmugurim
şi înfrunzim, indiferent dacă suntem nemâncaţi sau ne…,
sau! Ajunge, fără vulgarităţi – vulgul nu e pentru tine! Doar
Anotimpuri ambivalente 37
s-a împotmolit în joacă, în fracțiunile tale dendritice mai
primitive.
Se îndreptă de spate şi păşi cu încredere pe pavaj,
ţăcănitul adeziv și cadenţat al tocurilor dându-i şi mai multă
încredere. Toate lucrurile, oricât de rele ar părea, au şi o
parte pozitivă. Mai greu e s-o descoperi! E scump să obții un
strop de optimism, dând la schimb o căruță de promotori ai
tristeții și deprimării - între ei e un situs de legare ca între
materie și antimaterie.
Deocamdată, era cazul să grăbească pasul, altfel Tudor
va ajunge înaintea ei şi va face una din crizele lui obişnuite,
pentru care părea a avea… programare genetică! Orice,
oricând, oriunde, oricum. Crizele de nervi erau leit-motivul
vieţii lui, chintesenţa existenţei lui, lucrul pe care-l făcea la
modul profesionist (până la climax!), cu fermitate. Ei,
desigur că putea fi şi vesel şi liniştit, mai ales dacă era în pat,
în concediu!
Vacanţele ce le împărţeau erau condimentate mai rar cu
expuneri toxice (nervi!), de obicei erau agreabile. Şi asta
pentru că se întrerupea circuitul stresant dintre sinapsele lui
şi serviciu.
Nu observă maşina din dreptul benzinăriei, avea o
culoare prăfoasă, un Cielo vechi, nespălat. Păşi totuşi
neregulat, nesigur, anticipând parcă iminenţa pericolului.
Târziu!!
Se trezi auzind încă în fundal (fundal cu fibre de vid în
sinapse, ce speculau deloc inteligent cu emoțiile ei)
scrâşnetul de frâne, ca o familiară cretă pe tablă, care pe ea
n-o deranja prea mult. Creierul părea voluminos, parcă
umplut cu vată, iar senzaţia pe care o resimţea, deşi tare
distorsionată, era neplăcută. Îi amintea de cârceii de pe talpă,
38 Valentina Naşu
care o lăsau pentru o vreme doar cu acea senzaţie de corp
străin, imponderabil, greoi, fără utilitate, ba şi dureros pe
deasupra. Parcă era un cârcel senzaţia ce o resimţea în jurul
capului, îi simţea furnicăturile în țesutul țintă! Capul ei părea
mult mai mare şi ameninţa (ce anume o făcea pe ea să se
simtă în pericol, doar mişcase astfel capul întreaga viaţă? ) să
se opună la orice încercare de a-l utiliza. Pe măsură ce se
trezea, senzaţia ascuţită se acutiza. Ceea ce începuse ca un
bâzâit de albine, care doar te agasează, nu te atacă, deveni un
roi agresiv, dureros, cu mii de ace ce o înţepau fără milă.
Durerea pulsa peste tot, iar pulsiunile păreau să-i contracte
corpul în spasme nevăzute, dar extrem de prezente.
Conștientiza durerea care devenise lider de opinie…
Conştientiza şi roiul de oameni nu departe de ea, opriţi doar
de o uşă şi spera să rămână cât mai mult acolo, ea le avea pe-
ale ei! La ușa ei așteptau mesagerii deprimării. Pământul
meu nu se va mai apropia de soare - azi nu-i permit!
Trebui să-i accepte curând, imediat ce au aflat că ea e
acolo, trează. Au şi năvălit cu avalanşe de cuvinte, au
potopit-o cu ele şi au lăsat-o apoi singură… să le rumege!
Ruminaţia era necesară uneori, ca acum, când părea atât de
greu să înţeleagă cuvinte. Iniţial, vorbele lor nu au produs
ecouri, nu ştia de îi erau adresate…
Dar le accepta, cu prudenţă, cu înţelegerea că urma o
nouă luptă, un alt război al vieţii ei, o nouă lecţie de învăţat!
Așa că se neglijă cu premeditare, ca pe-o sinapsă rușinoasă
pentru o bătătură. Nu-i reușea totdeauna!
Păi bine, nene, e de înţeles că orice om poate avea o
viaţă împlinită dacă, cum era aia?... dacă face un copil,
construieşte o casă şi plantează un pom… ei, bine, bine,
duce şi-un război, fie măcar şi-o mică luptă de cartier! Dar
eu câte războaie să mai duc?
Anotimpuri ambivalente 39
Rememoră propoziţiile ce-i treceau din nou în fugă
îndărătul frunţii, în era gândurilor acaju – sau erau cam gri
fer?!
Iluzorii accente de normal îmi incită sinapse
traumatizate de o tuse nou venită. Dacă nu mișc brațul în
care mi s-a montat branula, și nici altceva nu mișc, mai că-
mi vine să cred ca am murit și nu mă mai doare nimic. În
dimineața asta m-am trezit cu gâtul inflamat, iar mai apoi
urechea stângă nu și-a mai exercitat funcția de drept.
Durerea de dinți si cea din osatura feței erau o încântare
abia conștientizată, iar ochiul stâng plângea (în timp ce
celălalt râdea în bandaj, întocmai ca-n poveste).
Toate mi se-ntâmplă numai mie. Ce-o fi cu mine? Am
primit răspuns celular pentru că am încălcat tabuuri divine?
Acum a venit vremea să dezgrop... nu, nu securea războiului,
poate curajul de a…(Nu vreau să te ascult! Deleg monopolul
puterii și-mi astup urechile)…
Femeia cea scundă, asistenta, îi spusese că avusese un
accident de maşină chiar lângă casă şi că acum era la spital,
iar medicul urma să sosească imediat, să îi dea câteva
informaţii și îndrumări. Încerca să nu se agite inutil, doar ştia
că în marile probleme ale vieţii ea dăduse de noroc cu carul.
Era o norocoasă, dar norocul se limita la laturile importante,
slujbă, familie… eee, asta de acum cu sănătatea era o
cumpănă trecătoare, un accident şi atât. Supremația scuzei?!
Nu merita să-i atârne de gânduri nicio clipă în plus.
Medicul era gras, părea bonom, ba chiar îi părea
cunoscut! Nu ştia de unde să-l ia (mai târziu aflase cu o doză
stupoare, că era unul din fluturaşi, unul dintre gemenii ce-i
fuseseră colegi în liceu). O abordase familiar, părea că e
40 Valentina Naşu
chiar lângă ea, dar nu-l vedea. Poate că era noapte, sau era
bandajată pe ochi – da, avea bandaj peste ochi, uitase. Vai, şi
aşa avea vederea deteriorată, ce-o mai urma oare, bandajul
nu prevestea nimic bun deocamdată. Spera să fie doar
contuzii, echimoze, orice se poate vindeca, indiferent cât o
dura asta! Era hotărâtă să îndure, să fie optimistă şi să-i arate
lui Dumnezeu că ştie să-şi ia lecţiile de viaţă ca pe un hap
inerent, trăindu-le cu eleganţă.
Nu auzise nimic din ce-i spunea medicul, se panicase
totuşi. Încă procesa senzaţia de familiar pe care i-o dădea
prezenţa lui. Erau prieteni de familie cu familia fratelui
geamăn (cel puțin așa susținea Mioara), ceea ce se extindea
şi asupra fratelui medic, dotat cu nevastă viole(n)tă – o
chema Violeta!
Dar ea încă nu ştia cine este el. Vocea lui îi inducea şi
nelinişte. Panicată, îl întrerupse brusc:
- Trebuie să-mi cer scuze, vă întrerup pentru că, din
păcate, deşi ştiu că vă adresaţi mie, nu am auzit nimic din ce
spuneaţi! Dar aud, deși tare înfundat.
- Important este că auziţi totuşi ceva, senzaţia este din
cauza inflamaţiei craniene, va ceda în curând, ca de altfel şi
inflamaţia. Din cauza accidentului se poate însă să rămâneţi
fără vedere, retinofotografia arată subţierea retinei pe vechile
leziuni iar inflamaţia creierului a prins şi ambii ochi,
ameninţând să vă lase fără vedere. Dar, miracole se întâmplă,
chiar şi eu am asistat la câteva aici! Asta mi-a dat
convingerea că Dumnezeu există şi pentru noi.
Sunteţi într-o rezervă de spital, singură deocamdată,
mâine sau poimâine puteţi să vă primiţi vizitatorii,
deocamdată familia şi doar dacă inflamaţia din creier va da
semne că cedează. Eu aş opina că veţi reuşi să vă refaceţi
repede, pentru că vă cunosc determinarea (îmhî, mă ia cu
chestii psihologice, vrea să mă sugestioneze pentru
Anotimpuri ambivalente 41
vindecare – cine ştie dacă merge, acum că eu m-am prins de
intenţie… Oare psihologii pot folosi pe ei tehnicile de
sugestionare sau, pentru că le cunosc, pentru ei se limitează
posibilităţile? O fi ca la duhovnic, nu poţi tu, preot, să îţi fii
propriul duhovnic, trebuie să te adresezi altui preot. La fel e
şi cazul unui medic, că am unul în faţă şi iarăşi nu ascult ce-
mi spune).
- Atât pentru acum, de fapt ar mai fi ceva, coloana, şi
acolo se pare că aveţi vertebre dislocate, iar piciorul stâng
luxat! Echimozele, chiar când arată ca pentru Halloween, pot
fi ignorate, ele doar ne lezează aspectul – si asta temporar!
Dacă nu ar fi problemele din cutia craniană, ce ne pot face
surprize, aţi elibera rapid patul! Şi acest cadru protocolar!
Ce-o fi vrut să zică cu asta? Mi-a zâmbit complice, de
parcă ne ştiam. Te pomeneşti că lâncezesc de mult pe aici,
utilizându-le patul, cu cheltuielile aferente!
Doctorul acesta… Cum a spus ,,piciorul stâng”, m-a
pierdut. Cum se pronunţă în jurul meu cuvintele astea
străine, stâng, drept, atenţia mea e pierdută câteva clipe,
până reuşesc să mă orientez. Stângul, care o fi stângul?
Doctorul a şi plecat şi eu încă n-am reuşit să aflu care e
stângul. Nici finalul nu l-am prins din expoze-ul lui…
Am deci probleme minore, asta e important să ştiu!
Singurele chestii ameninţătoare ţin de vedere, iar în
bătălia asta sunt cel mai vechi soldat! Unul din bătrânii
hârşiţi în lupte crunte! Și totuși, poate că nu mă adaptez cu
suplețe la schimbări. Dar și mediul are un efect limitant-
uneori autolimitant… mă mai gândesc la asta și mâine!
Încrederea în sine n-o împiedică să plângă puțin
(așadar și prin urmare, grecii fac comerț cu sare, se
autoironiză ea). Auzul îi era ok, auzea înfundat şi neclar din
cauza lichidului acumulat în creier, a inflamaţiei datorate
impactului intempestiv cu maşina. Îşi amintea acum şi
42 Valentina Naşu
maşina, semăna cu acel Cielo de culoarea prafului ce îi
amintea de trecut.
Sabin! Uitase de el! O fi ajuns de la şcoală? Se va
ocupa de el Matei, trebuie! Matei!? Şi ea avea nevoie de el!
Sabin era sufletul ei, era important pentru ea să fie bine
îngrijit. Între ea și Sabin va fi mereu un situs de legare.
Îi era tare dor de el, așa că îi rememoră trăsăturile
blonde. Ar fi vrut să-i audă iarăși pașii în camera de alături.
Avea constituția atletică ca orice copil, dar oasele mai solide.
Le moștenise de la el, nu de la ea. De la ea moștenise tenul,
culoarea și trăsăturile feței, dar și firea cu neastâmpăr. Știa să
o facă mereu să zâmbească. Chiar și când făcea mici
tâmpenii, le făcea cu simț de răspundere, cu nerv!
Unii, când zicem sau facem tâmpenii, le facem de ,,toți
banii”, ca să simțim cu toții… spiritul tâmpeniei. Să-i zicem
și un AMIN, să ne fie smerit gândul!
Zâmbi forţat, din cauza legăturilor, a bandajelor. Nu
era momentul să-şi facă griji în privinţa lui, Sabin era mare
acum. Ea trebuia să refacă legătura cu forţa supremă ce
trebuia să o ajute să se refacă rapid. Va medita şi se va ruga
cu cuvântul cheie (vindecare! sau era altul !?), va vizualiza
ţesuturile inflamate şi îşi va imagina că armate de soldaţi
minusculi lucrează la refacerea lor. De ochi nu-şi făcea griji,
erau problema ei cea de (mai) toate zilele… De mică purtase
ochelari, fără ei se simţea nudă, făceau parte din must-have-
ul corpului ei de când conştientizase cât de necesari îi erau.
Dimineaţa întindea mâna după ei cu ochii închişi, iar seara
erau ultimul lucru atins înainte de somn. Îi băga adânc sub
pat, chiar dacă acum avea şi o noptieră alături, protejându-i
astfel de accidente neprevăzute, sau de excesul de zel al lui
Matei.
Matei era meticulosul casei, asta îi plăcea şi acum la el.
Multe îi plăcuseră, asta îi plăcea încă! Alcoolul nu era printre
Anotimpuri ambivalente 43
favoriți. După fiecare nouă sinteză (propa)gândistică (pro) și
contra alcoolului, ajungea la aceeași concluzie-țintă: suntem
robi, dependenți, adictici față de o entitate… ceva sau
cineva, uneori de dumnezeire, alteori de vicii sau iubire.
Î,î,î,îî,…
Se trezi ţipând. Visase că erau melci în patul ei.
Limacşi fără cochilie, din cei mari, ce lăsau pete strălucitoare
în urma lor, cu mucusul produs de glande. I se părea că unul
reuşise să-i atingă piciorul. Se trezise transpirată de efortul
de a-şi mişca corpul, în încercarea de a-şi îndepărta piciorul
de melcul din vis. Privi cearceaful unde adineauri se afla
melcul, dar nu-l mai află acolo…
Adormise cu geamul deschis, iar de afară izvora prin
golul ferestrei un iz primăvăratic de iarbă udă, mirosul acela
crud de după ploaie, ce o înviora de obicei şi care acum îi
potenţase somnul. Curând observă şi mai multe schimbări, ce
o intrigau şi-i dădeau de lucru în timpul de lâncezeală pe
patul de spital… cap compas spre lene, între două diastole.
Observă întâi că mâinile ei, cu încheieturi fragile şi
degete lungi şi delicate, erau uşor lăţite iar pielea lor era
îmbătrânită. Se gândi că explicaţia era în faptul că nu le mai
folosise în ultima vreme, aici nu spăla ea vasele, iar de alte
munci domestice şi uitase. Acasă se spăla pe mâini de zeci
de ori pe zi, probabil se deshidrataseră nefiind la fel de
utilizate. Necesitau un reglaj de finețe, le va da și pe ele cu
cremă antiîmbătrânire cu factor de protecție mare. Când va
ajunge acasă, va avea de lucru – îi era necesar un gomaj al
feţei, apoi al corpului, cu zaţ de cafea amestecat cu ulei de
măsline, apoi manichiură şi pedichiură; părul trebuia şi el
vopsit, plus o mască de faţă şi săptămânala mască pentru păr.
Epilarea era şi ea o rutină săptămânală, la fel şi pensarea
sprâncenelor. Acum avea timp berechet, de l-ar putea ocupa
44 Valentina Naşu
cu ritualurile de înfrumuseţare ar fi grozav – dar aici nu
venise la Spa! Le va înscrie mai târziu într-o To Do List, mai
necesară acum decât altădată.
Când veniră ai ei, păreau stingheriţi, de parcă făcuseră
ei ceva, nu ea! Singur Sabin se lipi de ea, îi simţise lipsa
neneaca ei cea mai scumpă, băiatul ei drag. Nu mai mergea
cu pas alintat. Părea aşa de serios, parcă şi crescuse între
timp!
Oare cât timp o fi trecut de păreau toate atât de
schimbate? Toţi erau ciudaţi, parcă şi îmbătrâniţi, iar Matei
nu apăruse deloc.
Parcă mai aseară i-am ținut (în ținută lacrimogenă) un
discurs solemn în care-l rugam să se lase de băut câțiva ani
și să-i dedice lui Sabin, în caz de mor curând. Nu a răspuns
nimic, doar am simțit (în receptor) cum mi-a întors și
spatele! Să tot fii bolnav! Vivat!
O fi murit, o săgetă (printre rânduri) un gând. Bea
suficient, o fi murit. Sau poate şi el… poate că a fost şi el în
accident. De câte ori se gândea la el, totul părea să îi stea
împotrivă! Se făcea nebuloasă. Şi se gândea mult la el, o
intriga lipsa lui, acum când avea cea mai mare nevoie de el,
de sprijinul lui constant de atâţia ani, de prezenţa lui atât de
liniştitoare. Doar el era lângă ea oricând avea nevoie! Mai că
se enerva, unde naiba era el? Trecuseră zile de când îl
aştepta… atinsese apogeul! La cumpărături sau la serviciu el
o seconda întotdeauna, el era lângă ea şi dacă trebuia să aibă
examene sau inspecţii, fie că era necesar să aşeze masa sau
să o ajute la calculator, era în dreapta ei în maşină, când îi
venea chef să şofeze, pe el se baza când avea frustrări de
moment şi îl certa, el încasa reproşuri atât de elegant, cu o
nonşalanţă aparte, el… El, cel care rareori îi răspundea la
Anotimpuri ambivalente 45
întrebări nepuse, era cazul să ia dispensă papală și să vină,
chiar și din lumea de dincolo…
Cea mai ciudată prezenţă ce o înconjura permanent, cu
o grijă ce-i amintea de Matei al ei, era bărbatul, Tudor. Părea
a şti de Tudor, dar nu ştia de unde să-l ia, nu ştia de unde
venea amintirea… Poate era un feeling de rezonanţie, cum îi
plăcea ei să spună.
Venise a doua zi, vorbise familiar cu doctorul, şi părea
să beneficieze de tratament special. Pe el îl lăsaseră cu ea, cu
puţin timp înainte de a le permite şi celorlalţi să o vadă.
Era mai scund decât Matei (oare de ce îl compara
mereu cu Matei?!) și avea un cap haios - rotund ca de copil,
dar teşit în creştet și cu un nas acvilin (cu nări uşor inegale,
ca de boxer trecut prin lupte de ring); faţa părea ușor
contractată de parcă veghea mereu să nu fie prins în
,,ofsaid”. Avea o față inegală, ce părea să necesite mici…
reglaje. Nu era genul care să stârnească admirația
femininelor, așa cum o făcea Matei, fără efort și fără a fi
conștient de asta. El însă părea a depinde de admirația celor
de sex opus, se hrănea cu asta…
Caracterul îi era decretat invalid, după criteriile ei
deloc tolerante cu el. Nu-l plăcea, poate îi era antipatic – nu
știa de unde veneau resentimentele ce păreau a apărea
oportun exact când el sosea în vizită. Poate era de vină graba
lui de a controla totul, pe ea, sterilul mediu spitalicesc, ori
vremea de afară. Poate era efect al medicației administrate.
Era un personaj ce trebuia descifrat îndelung, pentru că
ei îi părea fals și manipulator. Cel puțin deocamdată! Avea și
mişcări precipitate, deloc liniştitoare ca ale lui Matei (iar
Matei!! oare ce anume o trăgea de ,,mânecă” să o oblige să îl
compare cu Mateiul ei?) şi era haios felul cum îi spunea
,,fetiţă” şi cum o certa zilnic, dându-i şi sfaturi, care erau
46 Valentina Naşu
efectiv direcţii precise, indicaţii clare de dirijor care nu
primise sentinţă de virtuoz şi acum încerca să modeleze alt
lut. Uneori i se părea că încearcă să o manipuleze,
povestindu-i diverse chestii politice. Insinua că femeile nu se
pricep la politică, pe cale de consecinţă deci, nici eu, aşa că
… aş face bine să ader la convingerile lui politice, ca o
gâscă oarecare! Hmm, nu ştii cu cine ai de-a face nene, eu
gândesc cu propriul cap (chiar dacă e-n aer, nu între
picioare), cu care şi iau propriile mele decizii!!
Era mai simplu să disimuleze, sau să nu-i răspundă,
pretextând dureri. Uneori nu se putea abține, era colerică:
- Dacă am lua cu toții atitudine, măcar din când în
când, țara asta ar avea coloană vertebrală. Ne-a rămas șira
spinării doar, pentru a ne închina străinilor și alogenilor, care
ne dau supraproducția lor nulă din punct de vedere al
calității, nouă, cei ce i-am putea hrăni pe toți, cu produse de
calitate; dar, de, era rău Ceaușescu... dar ne-ar fi prins azi
bine toată industria ,,ridicată” de el, darmite datoriile externe
nule! Nu-le! Acum nu mai e nimic din ce ne-a lăsat, nu mai
suntem în top prin nimic - doar rapacitatea clasei politice mai
e-n top!
- Votez să-ți rămână și calitatea politică și chemarea,
iubire!
Așa îi spusese, dar poate că i se păruse. I se rigidizase
ceafa, auzindu-l. O enerva prezenţa lui constantă. Imediat
după ora patru apărea, venind poate de la serviciu. Avea
aceeași vorbă: Ce gânduri te-ncearcă, fetiță? Uneori o
liniştea, alteori o enerva cu expresiile lui stereotipe (mai ales
când seducea asistentele, glumind necontenit cu ele, uşor
vulgar în exprimare şi apoi se întorcea spre ea cu acea
expresie ce spunea: Vezi, ele mă plac. Pot avea oricând o
femeie la picioare, dar eu te-am ales pe tine şi tu faci fiţe.
Oricând mă pot întoarce, să aleg una dintre ele în locul tău,
Anotimpuri ambivalente 47
aşa că, ai grijă!), alteori părea că ascunde un mobil al
faptelor lui - poate chiar identitatea lui! Cine era Tudor, ce
hram purta şi mai ales, ce căuta zilnic lângă ea, spunându-i
un agasant (acum!) ,,fetiţă”.
- Fetiţă, trebuie să vii acasă cât mai curând, eşti
străvezie! Şi trebuie să te mişti mai mult, îţi atârnă carnea pe
braţe.
Celule și țesuturi bruiate de tristețe… Acel acasă pe
care-l găsești dimineața la cafea, libertatea autentică spre
care aspir în pijamale comode.
Două idei au plecat în misiune astăzi – unde-i acasă?
Și cine e el?… câte gânduri minunate ,,se consumă” pentru a
scrie o singură banalitate despre acasă. Dacă am reuși să
stocăm gândul, cu emoția aferentă, ce cadouri sublime ne-am
putea face din câteva melisme!
Unde acasă?
Şi ce treabă are el cu carnea mea, cu muşchii braţelor
mele!! Parcă iar mă doare mâna de la branulă, deși mi-au
scos-o. E vânătă rău, o să pun o batistă udă drept compresă.
Mă doare mai rău când e Tudor aici!
Nu era destul că încerca să mă manipuleze zilnic,
venind ca un metronom, imediat după patru după-amiaza?
Cine e? şi, ce-şi tot umflă rânza-n el, cu pretenţii teritoriale?
Parcă mi-ar fi stăpân! De ce n-ai mâncat tot, că mi-au spus
ele, asistentele (Ei, şi ce ţi-au mai spus? Cumva ţi-au spus la
ce oră scapă din tură, să le poţi curta mai cu succes?)…
Pace mie, pace ţie, n-o să ajung eu ca-n Moartea
Căprioarei, reeditând un ,,mănânc şi plâng”. Un ,,mănânc”
care să-ţi facă plăcere şi să-ţi mângâie orgoliul ca pe-o guşă
obeză.
Uff, cine era omul ăsta… îi stătea pe creier amintirea
lui, dar dispărea rapid; cum încerca s-o acceseze, se şi
pierdea în neantul inflamat. Subit!
48 Valentina Naşu
Avea ea şi oarece predispoziţie genetică, o avea de la
bunica – aşa cum fiecare familie dădea urmaşilor şi tare
ereditare, în familia ei era ,,la modă” degenerarea celulelor
nervoase; aşa încât în ultimii ani de viaţă, bunica îşi încurca
neamurile, stârnind haioase întâmplări, ce erau apoi
repovestite, vădit hipertrofiat, dar cu condescendenţă şi
oarecare respect pentru bunica. Aşa a făcut pare-se cu tanti
Anişoara, pe care o confunda cu Lilica. Oare chiar o
confunda? că apoi îi cerea tatei ,,să o aducă şi pe Lilica s-o
vadă, că-i e dor de ea”.
Aşa şi ea acum, ca şi bunica, experimenta senzaţia de
a-şi pierde o parte din memorie. Nu era invalidă, o va
recăpăta o dată cu dispariţia edemului ce-i dădea greţuri şi
irascibilitate. Instabilitatea nervoasă îi părea uşor de depăşit,
nu o deranja, o accepta atât timp cât nu voia s-o acapareze.
Mai mult o enervau lucrurile ce alergau prin sinapse mai
repede decât ea, neputându-le accesa. Acest fapt o ţinea
ocupată, era puzzle-ul ce trebuia refăcut, jocul pe care-l
putea juca oricât voia, pe lumină sau în întuneric, fără teama
că îşi oboseşte ochii, fără ,,sabia lui Damocles” a degenerării
maculare, a dezlipirii retiniene, a glaucomului, a cataractei…
Să fie primit! Îmhî, dar nu de mine, de alţii mai puţin
norocoşi.
50 Valentina Naşu
Capitolul II
Înapoi la matcă!
Trezeşte-te, dar nu doar pentru că e dimineaţă, ci
pentru a te vedea cine eşti cu adevărat şi a-ţi asuma asta.
Trezește-te pentru tine astăzi!
Dimineaţa aceea părea diferită. Avea alt orizont de
aşteptare! Majoritatea așteptărilor ei sunt, ar zice ea, cele
obişnuite: să te simţi în formă, să ai confirmări pozitive vis-
a-vis de media umană (și oricare ar fi așteptările tale la un
moment Q, să fii în ,,rând cu lumea”).
Simţea prin ,,pori” un aer festiv, de dimineață era uşor
nerăbdătoare, parcă anticipa. Fereastra deschisă o informa
prin toate sunetele şi mirosurile ce le exala până aici, în
rezerva ei, cum îi plăcea să o numească. Se simţea ceva în
aer! şi nu era doar muzica dimineţii… Era o undă
electromagnetică pe care o simţea telepatic, o idee de
anticipare, o percepţie diferită? O înregistrase încă de ieri,
căci toţi cei ce îi trecuseră pragul, fie asistente, fie medici,
rude sau vizitatori, cu toţii aveau un aer de farsă, ceva păreau
să-i pregătească, chiar dacă nu ştiau să o mascheze suficient.
Ea se gândea că era ceva cu ei, dar nu-i venea să ghicească.
Iar astăzi, impresia era accentuată şi de altceva: Tudor
venise foarte devreme, în jur de ora şapte, cu un buchet de
lăcrămioare în mână, disimulate sub haină, ignorând total
regulile spitalului. O sărutase pe buze şi îi spusese că sunt
ultimele flori pe care el le va mai aduce în spital (ea nu-și
Anotimpuri ambivalente 51
amintea să mai fi primit altele), apoi plecase rapid, lăsând-o
să-şi răspundă la toate întrebările puse şi nepuse (una i-o şi
puse lui, la plecare, fredonând cu ironie şi uşor masochism:
… alte braţe te cer?) care acum ameninţau să irupă, presante
ca o nevoie fiziologică îndelung reprimată. O clipă o
acaparaseră lăcrămioarele, iar parfumul lor subtil de
primăvară promiţătoare îi procurară un timid optimism. Îi
trebuia un val mai mare!!
Prea mult îşi reprimase întrebările, trebuia să afle
răspunsuri. Curând!
Mama sau sora ei o puteau ajuta. Oare de ce nu le
spusese nimic despre asta? De ce-şi ascundea în mâneci
problemele? Era timpul să execute o ,,tragere de mânecă”
urgentă!
Se auzea vorbind singură, cu vocea cea mai
singuratică, cea mai deprimată:
Ce i-aş putea spune soră-mii? Ştii, ceva s-a întâmplat
cu creierul meu, accidentul a scos din mine două persoane,
din universuri paralele!
Unele persoane din viaţa ei, păreau a fi dispărut în
neant, imediat după accident. Unde era Matei? Şi unde era
fiica ei? Ambii păreau a exista doar în amintirea ei, căci
nimeni nu-i pomenea despre existenţa lor.
Şi, cum să-şi întrebe mama sau sora, cum ar mai fi trăit
ea apoi, cum ar mai fi putut să se trezească dimineaţa, cum ar
mai fi suferit… Pur şi simplu era incapabilă să adreseze aşa
întrebări, ştiind că exista şansa să i se spună că şi ei…
De ce nu putea măcar fi sinceră cu ea? Nu putea
pronunţa cuvintele? Ba da, le spuse în gând, se temea grozav
să nu i se spună că şi ei doi, fiica şi soţul ei, fuseseră
implicaţi în acel accident. Nu putea suporta ideea că va veni
momentul în care i se va spune că ei nu mai erau. Aşa că-şi
52 Valentina Naşu
ura silinţa de a mima o viaţă, o viaţă paralelă! Nici asta nu
era unică, în creier erau două versiuni pentru orice.
Referitor la accident, avea o versiune care spunea că
fusese lovită pe trecerea de pietoni de lângă casă – aşa îi
spuseseră la spital, după ce se trezise; versiunea cealaltă, pe
care şi-o spunea sieşi după ce se stingeau luminile, era că
accidentul fusese provocat de ea, de lipsa deprinderilor ei în
ale şofatului.
Nu se simţea vinovată însă, ziua era chiar liniştită
sufleteşte – aşa s-ar simţi un om care şi-a omorât fiica şi
soţul în accident? Ceva era neclar aici! Spera că nu putred de
tot!
Nu mai avu timp să gândească aspectul tragic, nici să
se învinuiască… o va face diseară! Intrase medicul, însoţit de
o asistentă, Carmelia (frumoasa asistentă îi spusese că se
cunoşteau din adolescenţă şi că fusese prietenă cu sora ei –
iarăşi nebuloasă, nici asta nu îşi amintea).
- Doamna mea, radiografiile şi starea generală îmi
indică că v-aţi refăcut încă de săptămâna trecută, aşa că
astăzi ne veţi părăsi, cum fac cu toţii - pacienţii ăştia, despre
ei vorbesc. Nerecunoscători, aşa-i? Numai nouă ne place
spitalul! Mie și Carmeliei.
- Mă bucur să aud asta, de mult o aşteptam.
Cum putea ea să-i spună că era lucrul de care se temea
cel mai mult, medicul nu ar fi înţeles. Poate i-ar fi prescris
vizite la psiholog!
O parte din ea voia acasă, la Matei şi Sabin. Se temea
că Matei nu va fi acasă, iar de fiica ei, ei bine, ăsta era chiar
cel mai groaznic coşmar. Şi apoi, Tudor părea prestabilit
(default!) că va veni să o ducă acasă, asta părea să-i fi
sugerat dimineaţă, ca pe un fapt imuabil. Ea nu dăduse
importanţă, vrând să se gândească la asta… mâine! Mâine
era ziua ei preferată şi acum.
Anotimpuri ambivalente 53
Se săturase de astea două vieţi paralele, părea că şi
ceilalţi făceau parte din scenariu. Nu ei îi spusese doctorul
dimineaţă că va pleca azi? Atunci de ce o părăsiseră toţi?
Nimeni nu intrase la ea de dimineaţă, exceptând-o pe
doamna cu mâncarea. Când intrase, ea tresărise violent. Îi
adusese mâncarea, se scuzase femeia cu condescendenţă,
văzând că o speriase.
Uff, voia răspunsuri cât mai curând, însă nu voia să le
audă. Sau voia, dar disimulate, sau… mai bine să le afle din
întâmplare, fără a fi nevoită să le facă faţă.
Cui ar avea curajul să-i spună? Doar două persoane
păreau calificate, mama ei şi Mioara. Dar nu veniseră azi şi
era deja ora patru. Dacă venea totuşi Tudor? Se temea de
venirea lui, părea că revendica o parte din fiinţa ei, părea un
Matei nereuşit, un surogat. Poate că nu era totul aşa negru,
poate că Matei era plecat undeva şi-l rugase pe Tudor să o
ajute. Poate că nu ştia cine e Tudor din cauza stresului
posttraumatic provocat de accident, poate era o consecinţă a
edemului, poate… Atunci de ce o sărutase pe buze? Să fi fost
un salut excentric? Fusese o atingere scurtă, fără senzualitate
evidentă, fără anticiparea vreunei urmări. Doar pentru ea
prevestea ceva relevant, fără a şti ce anume.
Prea multe întrebări reziduale… Poate că va scrie
notiţe şi va bifa apoi fiecare lucru pe care trebuia să îl
descopere, la fel ca un detectiv autentic.
Imediat după patru şi jumătate, sosise Tudor, uşor
stângaci, scuzându-se pentru întârziere. Îi făcuse el bagajele,
ajutat de ea, atingând nonşalant obiectele ei, cu o
familiaritate care ei îi păruse suspectă. I se păruse nepotrivit
gestul lui, dar nu-l comentase, nici nu-l oprise din demersul
lui (îi era totuşi frate? nu, n-avea aerul familiei). Se putea
gândi mai târziu la asta, în linişte! Mâine!
54 Valentina Naşu
Plecaseră apoi pe holul deja gol la ora aceea, ca hoţii,
fără a-şi lua rămas bun de la nimeni. Nu simţea nevoia de
politeţuri de rămas bun. Nu se vedea nimeni pe hol, iar ea se
simţea obosită, trasă în silă spre ieşire de un om pe care nu-l
cunoştea, sau nu-l mai cunoştea. În creier începuse o cântare
paralelă, de încurajare tacită:
Cine eşti, cine sunt,
Ce mai beau, ce mai cânt,
ce mai fac, ce mai simt,
oare mai pot să mint…
Era potrivită bucata, aşa că îşi continuă cântatul în
gând:
cine eu, cine tu,
…care eu?
care tu…
Era vorba despre ei doi… care ei doi? Voia să ştie mai
multe, dar toate la timpul lor. Acum trecea repede! Să
privească şi să îngheţe îndărătul frunţii amintirea zilei de azi.
Strânse din ochi cu curaj, i se scosese bandajul, dar nu i
se permisese să iasă afară, pentru a o scuti de efortul de
acomodare. Nu avea voie să facă sport (doar scurte
plimbări), putea ridica doar trei kilograme, putea orbi şi dacă
strănuta sau tuşea, retina era foarte subţiată… lasă tu
deoparte atâtea gânduri, concentrează-te pe prezent!
Auzi uşa trântindu-se cu un sunet înfundat în spatele ei
şi privi la ceea ce părea a fi începutul noii sale vieţi. Pomii
aveau frunzele verzi, de un verde deschis. Mirosea plăcut,
constată ea în treacăt.
Anotimpuri ambivalente 55
Își verifică mașinal tonusul, era uşor slăbită, dar în rest
se simţea în regulă. Tudor o ghidă spre un automobil
necunoscut, vorbind mult, ca de obicei. Nu-l ascultă, nu
părea a-i spune chestii vitale, deci putea să îl lase să fie
singurul lui auditoriu, în timp ce ea se putea izola în
universul ei paralel, aşteptând să se clarifice toate.
Peste toate, se întinse dâra proaspătă şi odorul plăcut al
primăverii, făcând pace cu sufletele trezite la viaţă de
mirosul evanescent.
Efluviile din gânduri îi fură oprite brusc când Tudor
opri maşina în faţa unui bloc. Părea că o duce acasă, nu însă
într-a ei! Pe a ei și-o amintea încă…
Dacă totuşi muriseră?? Şi el o ducea în altă casă, pentru
a o scuti de efortul de a-şi aminti…
Culmea era că în acel apartament îl găsi şi pe Sabin al
ei, într-o cameră unde erau aşezate ordonat toate lucrurile
lui, ba chiar şi ale ei erau într-o cameră alăturată. Absolut
toate păreau aduse şi aşezate frumos, de parcă o făcuse chiar
ea.
Puzzle tricolor de viață paralelă… ei na, se pare că
murise în accident și aterizase într-un orizont paralel. Părea
o variantă plauzibilă, ca în experimentul Philadelphia.
Ca să se poată gândi la opţiuni, îi spuse lui Tudor că ar
vrea să facă un duş şi intră în baie repede, înainte ca el să o
oprească. De ce ar fi vrut s-o oprească? Era contaminată
grav, peste tot vedea conspiraţii!
Chiar şi faptul că baia avea câteva dintre lucrurile ei, i
se părea anormal. Aşa că hotărî să transforme duşul într-o
baie mai lungă şi umplu cada, evitând să gândească – se va
gândi imediat ce va intra în cadă! Între timp, se spălă pe
dinți, privindu-se atent. Încerca să găsească indicii relevante,
acum era mai hotărâtă ca niciodată să descifreze puzzle-ul ce
amenința să-i destabilizeze viața. Apa caldă îi amorţea
56 Valentina Naşu
simţurile şi o liniştea, gândurile putându-se aşeza firesc la
rând, aşteptând calme să fie accesate de ea.
Ce putea fi? Putea fi o accesare a unor dimensiuni
paralele, într-una ea avea o casă, pe Matei şi Sabin, şi o fiică;
în cealaltă, era doar ea, cu Tudor şi Sabin. Dar asta era doar
o variantă! Mai era şi varianta că fusese ea la volan, îşi
omorâse soţul şi fiica, iar un oportun prieten le oferise
adăpost, ei şi lui Sabin.
Mai era şi edemul, inflamarea acelei porţiuni din creier
care putea să fie un centru nervos vital, care să-i perturbe
realitatea prezentului, adăugând segmente sau segmentând-o
în alte mici realităţi.
Picurul robinetului era plăcut, calmant, aproape
sedativ. Culmea, nu-i plăcuseră niciodată robinetele ce
picurau, tocmai asta se găsise acum să-i fie soluţie! Gelul
mirosea a cafea, plăcut şi înviorător. Ei nu-i plăcuse vreodată
cafeaua! Şi creierul acesta, care acum se găsise să-i spună
poveşti…
Părea că era într-un alt loc, într-un univers paralel, în
altă cadă. Mirosul era însă acelaşi, de cafea. Tudor venise la
ea, intrase în baie fără a bate la uşă şi îi întinsese un pahar
mare, în care plutea o felie de lămâie. Simţea pregnanţa
gustului de Martini, îi plăcea băutura astringentă, uşoară.
Băuse paharul şi apoi îl abandonase pe marginea căzii,
plăcându-i spuma cu miros de cafea. O baie cu spumă… aşa
şi-ar fi dorit din nou! Doar o baie cu spumă şi gel de duş cu
miros de cafea.
De unde venise amintirea pe care tocmai o accesase?
Nu era o poveste spusă de creierul afectat, era convinsă că
era o amintire; era şi Tudor în ea, deci se cunoşteau de ceva
vreme, nu părea o amintire recentă. Poate că şi apartamentul
îi era familiar, de vreme ce accesase amintirea imediat ce
păşise acolo, pe teritoriu anodin…
Anotimpuri ambivalente 57
Nu vă mai faceţi nicio problemă…
(promit să nu-mi mai fac – solemn!)
Viaţa ne este singură vrerea,
Viaţa ne este peste puteri,
Plec tot mereu nicăieri, nicăierea,
Plec imediat nicăieri.
Fără bagaje, pe nemâncate,
Plec neîntrerupt nicăieri.
Eu pe o lacrimă foarte sărată
Plec imediat nicăieri,
nicăierea…
Iar avea în minte un cântec! Mixat şi personalizat,
altfel nu se putea! Aşa era ea când avea o problemă, creierul
ei trăgea linie; atrăgea ad-hoc un cântec din stoc, unul care să
aibă o legătură cu ceea ce-i polariza pe moment atenţia și
comuta pe pilot automat. Dacă cineva avizat ar fi fost atent
la momentul când ea ar fi scăpat frâiele, începând a fredona,
ar fi aflat ce o preocupă.
Tot în gând se cânta, dar tare s-ar fi vrut strigat tare, să
ducă cu el durerea, să o spele cu tot cu intermezzo-ul de
cafea al gelului de duş. Făcu pace cu ea, un compromis ca de
război rece. Lăsă doar cântecul să se deruleze şi gelul îi spălă
consecvent toate gândurile.
Liniştită, mai liniştită acum, se pregăti să iasă, să nu
depăşească limitele politeţii. Luă cu mişcări sigure halatul de
baie din cuier şi o săgetă o altă întrebare: Hopa, de unde
ştiam eu că halatul meu e acolo? Sau că e acolo cuierul? Se
încurcă iar treburile, în capul meu ghem…
Deocamdată trebuia să lase suspans, amânându-le
rezolvarea până le va vedea pe mama, sau pe sora ei, Mioara.
58 Valentina Naşu
Se îngrămădiseră multe, cam prea multe, era copleşită de tot,
dar trebuiau să aştepte din nou la rând!
Uscându-şi părul cu foehn-ul (de unde naiba ştiam că
era chiar acolo?!), îi mai veni o idee, care îi acapară câteva
clipe preţioase, deşi se străduia s-o ignore: era posibil să fi
fost implicată în ceva poliţienesc, poate fusese martor la vreo
chestie mafiotă şi trebuiseră să îi schimbe identitatea şi să o
strămute din locul ei… programul de protejare a martorilor!
Zâmbi îngheţat. Naşpa! Era o idee uşor SF; îi plăcea science
fiction-ul încă, aşa că îi dărui cu un zâmbet, câteva momente
din timpul ei. ,,Protejarea martorului” era un subiect familiar
filmelor poliţiste – ce frumos ar fi fost să trăiască şi ea aşa
ceva!
Îţi dai seama, să fii tu supusă unui tratament medical
prin care să uiţi anumite chestii văzute… sau poate că s-a
petrecut un accident şi s-a spus că ai murit în accident, iar
tu să fii bine merçi aici; nu au putut să spună că aţi murit cu
toții, întreaga familie, prea bătea la ochi, doar pe Sabin ţi l-
au dat, că era prea mic, avea nevoie de tine şi tu de el, să-ţi
facă adaptarea posibilă.
Iar Tudor era implicat în asta! Poate că Matei va veni
cumva mai târziu, sau poate că nu…
Doar aşa se explica modul în care i se aranjaseră
hainele în dulapuri, ale ei şi ale lui Sabin, pe cât putuse ea să
observe! Poliţiştii erau instruiţi să fie capabili să reproducă
fidel orice ,,scenă a crimei”, era posibil ca Tudor să fie de-al
lor, mai ales că folosea expresiile lor uneori. Avea obiceiul
să adauge expresia juridică ,, pe cale de consecinţă” - şi nu
era acesta singurul exemplu suspect!
- Iubire, haide la masă! Avem sarmale făcute de mine,
cu frunză de viţă, cele mai bune sarmale, mai bune ca ale
tale. Dacă am timp, o să fac pentru seară un păstrăv, cu
lămâie, vin şi cu ierburi, la cuptor… cum îţi place ţie!
Anotimpuri ambivalente 59
Ei, las-o dracului, era prea de tot… de unde ştie el ce-
mi place mie? A, trebuiau să respecte scenariul şi acasă, în
caz că ,,mafioţii”verificau… Îmhî, dar era cam mult pentru
ea dintr-o dată.
Mâncară în linişte, adică în ,,liniştea” lor, a ei şi-a lui
Sabin, căci Tudor vorbea despre ceva, nu sesizase ce anume,
nu voia să-l asculte, îi era antipatic când vorbea mult,
arogându-şi dreptul de a decreta că e singurul care le ştie pe
toate. El ştia reţetele de mâncare cele mai bune, el gătea cel
mai bine - clar mai bine decât ea, el ştia care emisiuni
trebuiau vizionate, şi care programe erau partinice; el era
băsist, deci trebuia să vizionăm B 1, nu şi Antenele, Pro TV-
ul era agreat totuşi, iar canalele sportive erau must-have,
acaparându-l seara. De unde ştia ea atâtea despre el?
Reuniunea lor în micul apartament îi tot oferea
surprize…
Sabin părea a accepta fără crispare, natural, tot ce
spunea Tudor. Părea a fi obişnuit cu el. Pe ea o primise cu
bucurie reţinută, aproape politicos. El să fie Sabin, poate nici
el nu era EL. Sabin o îmbrăţişa exagerat, acum o primise fără
replica lui obişnuită: Azi nu-mi dă nimeni un pupic?
- Oare tu, mama, mi-ai dat vreun pupic azi?
Era vocea ei cea care tulburase liniştea momentului.
Tresări interior. Realizase că ei îi scăpase! Unde ţi-e
autocontrolul?
După o clipă suspans, Tudor râse, dezamorsând
tensiunea (sau poate doar ei i se părea aşa, ceilalţi erau
degajaţi). Sabin se aplecă şi depuse un sărut pe obrazul ei.
Doar ea nu mai înţelegea nimic!
Dacă Matei, dacă EA, fiica lor, dacă Sabin o pupase,
atunci… ea nu? Ea nu era răspunzătoare de… lipsa lor? Sau
Sabin doar o încurajase?!
60 Valentina Naşu
Tudor e adult, va trebui să discute cu el, el ar putea să
răspundă la întrebări. Dar când? Se înserase, nu voia să
provoace discuţii înainte de somn, i-l puteau tulbura
iremediabil. Apoi, el avea un rictus ce sugera distanţare…
sau era de expectaţie?
Ea va dormi aici, clar. Hainele ei erau în dormitorul
lui! Şi Sabin?
Ştia cum va face, după masă va merge în camera lui
Sabin, o să îl alinte puţin şi el va cere să doarmă cu el. Tudor
va fi scos ,,din cutie” atunci când ea va fi pregătită de o
discuţie. Sau de o dispută! Va aştepta să adune informaţii, să
aibă muniţie – simţea că îi va trebui curând! Îl va folosi pe
Sabin acum.
Ca şi cum era prestabilit, merse cu Sabin în camera lui.
Făcu o diversiune întâi – îl rugă pe Tudor să îi permită să
spele vasele, doar el gătise! Aşa că Tudor o lăsă, el
instalându-şi sediul la TV-ul din dormitor, de unde se auziră
curând zgomotele meciului de fotbal. Spera să-i polarizeze
suficient atenţia, ca ea să poată evada.
Spălă precipitat vasele, apoi se refugie la Sabin, cu
inima strânsă de stres. Îl alintă puţin pe micul prinţ şi el îi
spuse noutăţile de la şcoală, fără a pomeni despre altceva.
Curând, familiarul se aşeză între ei din nou, ca şi în alte dăţi,
aşa că povestiră şi râseră mult.
Se lipea de el, ca de ultima Meca, ultima Thule, sau
poate o ultimă gardă de corp. Era gata să pronunţe numele
LOR, gata să îl întrebe de EI. Cuvintele se evaporară
nerostite, nu le putea adresa LUI. Nu voia să-i adreseze lui
întrebările, copilul trebuia protejat. Păi, şi cum va aduna
informaţii? Cât va mai aştepta lămuriri?
- Sabin, ce-o fi făcând buni?
- Nu ştiu, nu am telefonul, poate o suni tu.
Anotimpuri ambivalente 61
Ce-o avea? Dacă-mi răspunde aşa când întreb de buni,
nu e cazul să insist. Dacă e ceva de aflat, Sabin îmi va
spune, mai devreme sau mai târziu. El nu are ascunzișuri, e
copil, nu e pervers ca Tudor.
Ce-oi fi având cu omul acesta? Până acum mi-a vrut
binele. E la mine problema… e legată de ai mei, restul. Doar
că nu ştiu nimic de ei, şi mi-e dor de ei toţi…
Somnul îşi luă tributul şi ea adormi, cu o mână peste
mijlocul lui, aşa cum făcea şi cu Matei acasă la ei. Marcată
de amintiri, adormi în mijlocul lor, ocrotită de ele.
Visa ţintit. Se făcea că gătea peşte în vasul de gătit la
abur, iar peştii ce se pregăteau în vas aveau nume. Erau
numele lor. Ea era născută în zodia peştilor, chiar pe cuspidă,
având caracteristici comune ambelor zodii. Peştele ce avea
identitatea ei purta la gât un lănţişor din argint, un cerc mic
care încadra în interior doi peşti la fel de micuţi, ce păreau a
înota în direcţii opuse. Cineva îi vorbea – ar fi zis că este
chiar Dumnezeu:
- Aici te-a adus nehotărârea ta. Ai fost supusă la teste,
ţi s-au dat destule lecţii de viaţă, dar tot nu ai învăţat să spui
NU. Nu ai putut măcar să alegi grâul de neghină. Dacă vei
ghici care dintre peştii din medalionul acesta este Tudor şi
care Matei, vei scăpa, nu vei fi gătită în abur. Ba, mai mult,
dacă răspunsul va fi corect, îţi voi acorda şansa de a alege
din nou, de a da poate chiar timpul înapoi, dacă asta îţi vei
dori.
…
Se trezi din vis, auzind uşa ce se închidea. În
deschiderea uşii, observă printre gene silueta lui Tudor, care
intrase să vadă unde se află. O descoperise adormită şi
plecase. Scăpase de data asta! Simţea că e necesar să se
62 Valentina Naşu
sustragă, să fugă de el, ea era a lui Matei! Bunul lui. Poate
era doar o joacă a ei, o paranoia… de sezon!
Se întoarse pe partea cealaltă şi îi fugi şi ideea. Se
concentră din nou pe vis, analizându-i înţelesul, dacă exista
vreunul… Aburul iadului??
Visele…, nu e cazul să ne batem capul cu ele, sunt
poveşti ce și le spune creierul ca să nu se plictisească în timp
ce posesorul dormea. Și totuși… Părea că Tudor concura cu
Matei la inima ei, cel puţin ei asta i se părea, ca şi cum în
inima ei se ducea o luptă. Trebuia să facă o alegere? Nu,
sigur că nu, îi era dor de Matei, o presa nevoia de a-l şti
lângă ei.
Sabin îl iubea la fel de mult ca şi ea, trebuia să îl fi
văzut, e sigur că nu ar fi stat fără tatăl lui atâta vreme. Deci,
nu mai avea mult de aşteptat. Nevoia lui Sabin de a sta cu
tata o va salva în curând!
Ea nu lăsa probleme vitale nerezolvate – insista până
ajungea la extrem. Era genul de om care moare cu problema
de gât.
Matei poate dormea acum… Gândul era liniştitor, îi
inducea o stare mai bună. El putea adormi uşor, oriunde s-ar
fi aflat îşi putea găsi odihna. Nu şi ea! Ea trebuia să fie
acasă, în zona ei de confort. Îl îmbrăţişa din spate, copiindu-i
poziţia fără a se lipi de el, aşezând doar o mână peste
mijlocul lui. Între ei nu era nevoie de cuvinte în plus, nici de
gesturi demonstrative. Când era foarte obosită, umărul lui îi
devenea somnifer.
Unde eşti Matei, acum am cea mai mare nevoie de
tine… Nu mai ştiu cine sunt şi unde mă aflu, trăiesc vieţi
paralele şi nu mai ştiu să discern. Mereu ai ştiut ce am
nevoie, iar acum am nevoie de tine, tati…
Somnul îi fugise de mult, lăsând în loc grijile,
îngrijorarea… Noaptea acutiza problemele oricui, iar
Anotimpuri ambivalente 63
gândurile deveneau monstruoase, implacabile. La spital,
temerea că retina îi va ceda complet se adeverea, aşa că
noaptea era oarbă şi îşi exersa trăirile astfel, aşteptând
dimineaţa în care se va trezi cu temerea devenită realitate.
Uneori se grăbea, ar fi vrut să fie oarbă chiar în dimineaţa de
sub ea, parcă se simţea mai puternică chiar atunci, parcă doar
atunci putea să ţină piept vieţii și retinei depigmentate, doar
în acea dimineață pergamentoasă. Parcă se săturase de jocul
,,de-a baba oarba” , în unele dimineţi ar fi vrut să devină real
– dacă tot va fi să vină, să vină azi, acum!
Dormi în reprize, somn bătrânesc, neliniştit… ea îi
spunea ,,somn vigilent”, ca al unui paznic de noapte. Când
deschise din nou ochii, se luminase. În sfârșit, acum putea da
ochii cu prima dimineaţă din restul vieţii ei. Nu-i plăcea
noaptea, îi acutiza îngrijorările.
Am fost ocupată cu altele. Abia m-am trezit şi am
atâtea de făcut.... Se aşează toate la rând şi cer întâietate. Mişcarea de lângă ea, o făcu să întoarcă privirea –
tocmai la timp pentru a-l descoperi pe Sabin în timp ce o
privea pe sub gene. Se trezise şi neneaţa ei.
- Bună dimineaţa, nene! Ce face băiatul meu?
Nu-i răspunse, doar se înghesui mai aproape de ea,
punându-şi capul în scobitura umărului ei. Se pregăti să-i
ţină o primă prelegere despre faptul că trebuia să răspundă la
salut, dar el îi zâmbea inocent. Îşi amână reproşul,
înlocuindu-l cu o îmbrăţişare. În definitiv, vorba mamei, câţi
băieţi avea ea?
- Mama, sună telefonul!
Într-adevăr, din hol se auzea un zgomot uşor.
Parcă telefonul meu suna pe vocea lui Sabin, care
spunea peltic ,,mama, sună tiefonu’!”. Oi fi înlocuit eu tonul
de apel, i-am aplicat o updatare? Da, poate că-l deranja pe
64 Valentina Naşu
copil, acum că se mărise… doar înregistrarea era făcută
când el era mic şi încă nu vorbea bine.
O enervau lucrurile pe care nu şi le amintea. Porni cu
paşi mărunţi spre hol şi luă primul telefon. Nu suna acela, ci
cel de alături.
- Fetiţă, bună dimineaţa!
Hmm, era Tudor, deci şi ,,sfârşit de bine”!
- Am sunat să-ţi amintesc că e zi de şcoală, să nu uiţi să
trimiţi la timp copilul la şcoală. Eu am plecat devreme, nu te-
am mai trezit. Tu ai concediu medical, ce-ţi pasă!! Oricum
freci menta, poate găteşti ceva bun pentru noi! Dar din ce
găseşti în cămară, că nu e bine să te aventurezi singură la
cumpărături dacă nu eşti suficient de refăcută. Mai ales că nu
ai voie să transporţi mai mult de trei kilograme în mâini. Te
sărut, abia aştept să vină ora patru.
Ea spusese ceva? Apucase să spună ceva? Ce obositor
era acest om ce vorbea întruna.
Sabin pleca după 7,30 spre şcoală – era suficient timp,
aşa că se aşeză din nou lângă el. Îl îmbrăţişă, savurându-i
mirosul familiar.
Ce faci, mami, mă adulmeci?
Tare-i mai plăcea să se alinte… până şi mersul îi era
alintat, uşor împleticit, ca de copil mai mic. Îl îmbrăţişă până
ce franjurii deprimării i se disipară, lăsând în loc doar o
picătură de gând optimist.
Sabin îmi e suficient!
Se autosugestiona astfel; cel puţin până o va apuca
again deprimarea, gândul acesta o va susţine. Îi pregăti
hainele (uniforma şcolară) şi îi puse la pachet o banană din
cele aflate în coşul din bucătărie, dădăcindu-l în plus, după
obiceiul mamelor: Sabin, banana îţi oferă energia necesară
pentru una-două ore de efort susţinut.
Anotimpuri ambivalente 65
Sabin era obişnuit cu rutina, aşa că se îmbrăcă rapid, în
linişte (doar aparent, căci gândurile ei se treziseră de mult şi
numai linişte nu era în ea când gândurile îşi porneau tirada),
apoi bău un pahar cu lapte cu extra cacao.
- Ce bine e când eşti acasă, mama! Numai tu şi buni
îmi mai daţi cacao cu lapte!
Hopa, îi venise mingea la fileu deja! O copleşeau
emoţiile și îi transpirau palmele când reuşi să îngaime:
- Dar ce ai făcut tu, băiat, cât am fost eu la spital? Ai
stat cumva la buni?
- Da, desigur, nu aş fi stat singur în săptămâna de
vacanţă, am stat cu buni, la ea. Pe tata nu l-am văzut.
Acum avea confirmarea că Tudor nu-i e tată… și că ea
nu e paranoică. Zâmbi. Evrika bătea toba bucuriei îndărătul
frunții.
- După ce a început şcoala, m-a luat Tudor acasă şi
apoi ai venit tu. Cu Tudor a fost cam rău, el stă doar la
calculator sau la telefon, când e acasă; vorbeşte cu mine doar
seara când mâncăm, apoi se uită la filmele şi meciurile
acelea ale lui, interminabile. Nu e rău cu mine, doar ține
distanță, ca şi până acum.
- Acum a venit mama acasă, sunt bine, dar mai am
concediu, aşa că vom sta mereu împreună. Dacă eşti gata,
poţi pleca acum. Ai grijă cum traversezi, să nu păţeşti ca
mine – e de ajuns unul dintr-o familie, nu?
Îi zâmbi cu o ultimă fărâmă de atenţie, căci mintea ei
contoriza cuvintele abia spuse de el. Sabin îi spunea Tudor,
deci în universul acesta paralel tot Matei era tatăl lui; până
aici cum îşi amintea ea; spunea apartamentului acasă, orice
ar însemna acasă… Uf, dacă şi-ar fi permis să întrebe direct,
el ar fi zis că a înnebunit şi cine ştie ce consecinţe ar aştepta-
o!
66 Valentina Naşu
Simţea cum o cotropea o temere nedefinită faţă de
acest om. Clar, era ceva cu Tudor, ceva o îndepărta de el, sau
poate chiar o speria. Trebuia să ia legătura cu mama sau cu
sora ei, cât mai curând posibil.
Cu hotărârea luată, abandonă gândurile şi se concentră
asupra copilului. Ce bine-i stătea uniforma! Iar tunsoarea era
,,pe doi, să-nţepe”, cum spunea el lui tanti Cilica, coafeza ce
avea firma peste drum de buni. Îl alintă un pic, legându-i
şireturile pantofilor, să nu se mai aplece el; îl îmbrăţişă şi-l
conduse cu privirea din uşă, până nu se mai văzu din cauza
scărilor. Fugi apoi la geam şi-l privi de parcă nu l-ar mai
vedea…
Era un privilegiu să fii din nou mamă!
Se întoarse în bucătărie, o recunoştea parcă - oricum, o
mai văzuse, combina frigorifică ea o cumpărase, la fel
aragazul argintiu, cu hotă asortată. Era convinsă de multe
lucruri, pe care i le spunea intuiția sau… cine știe?
Se plimbă prin casă, deschise dulapurile, încercând din
răsputeri a-şi aminti cât mai mult – era paradoxal (paradox,
sau doar par a dox? își permitea uneori să glumească cu
sine) cum i se amestecau gândurile; cum obiecte familiare se
amestecau cu cele necunoscute, la fel se amestecau şi
gândurile. Trebuia să ia măsuri, nu suporta starea, o agasa,
mai ales acum, când părea că poate lua legătura cu buni,
mama ei.
Îşi aminti că în hol erau două telefoane. Cu gesturi
precipitate, apucă primul telefon. Era telefonul lui Sabin, nu
al ei. Celălalt era al ei, pe acela sunase Tudor. Nu îl luă pe al
ei.
De parcă Tudor m-ar controla, oprindu-mă să o sun pe
mama.
Anotimpuri ambivalente 67
Îl luă întâi pe al lui Sabin, îi răsfoi agenda şi găsi
numărul lui buni. Aşa o emoţie nu avusese de mult!
Mda, de dimineaţă!
Să sune – dar ce-i va spune? Dincolo de politeţuri,
trebuia să-i vorbească. Ea nu putea să lase probleme
nerezolvate, altfel îi atârnau de gânduri până ce le găsea
soluții. Uneori părea paranoică insistând pe anumite lucruri.
Ea ştia mai bine, rareori se înşela! Era una din acele femei
conduse de intuiţie, intuiţia la ea funcţiona ireproşabil de
fiecare dată. Aşa că va acţiona şi de data asta, era convinsă!
Simţea că trebuie să ţină ascuns de Tudor demersul ei; tot
intuiţia îi spunea că era ceva în neregulă cu acest om, orice
statut ar fi avut el în relaţia cu ea.
Telefonul sună cu un sunet sfios, ca un inoportun apel
într-o catedrală cu oameni pioşi ce ar fi întors capetele spre
ea a reproş. Sună îndelung, parcă într-adins pentru a-i face
mai lungă aşteptarea. Apoi, emoţiile o copleşiră… a câta
oară?
- Da, scuze, vorbeam cu soră-mea pe fix.
- Sărut-mâna mamă, eu sunt.
- Ai venit acasă! Eu crezusem că este Sabin, mă şi
miram, ştiam că nu-şi ia telefonul la şcoală.
- Eu eram, telefonul meu era descărcat (o mică
minciună, doar de precauţie, nu avea timp de analize
elaborate acum). Am ieşit din spital ieri după-amiază şi am
zis să te sun.
- Bine ai făcut. Ai ieşit repede! Să fii sănătoasă, mamă!
Eşti în regulă cu ochii? Tudor zicea că cea mai
ameninţătoare problemă au fost ochii. Bun băiat, m-a ţinut la
curent mereu; ştii că eu îngrijesc de vecina şi n-am putut
pleca imediat, iar apoi m-a pălit o răceală urâtă şi chiar n-am
mai putut! Nu te superi pe mine, aş mai fi venit! Dar acum,
68 Valentina Naşu
că ai venit acasă, zi-i lui Tudor să te aducă el la mine, după-
amiază sau zilele următoare, tot e week-end.
Da, şi cum ar mai fi vorbit cu ea despre Tudor, cu el de
față?... mai ales că părea să-l placă! Nu era bună strategia, îi
întârzia demersurile. Se va gândi mai târziu, va găsi ea
soluţii, altfel nu se putea! Deocamdată, tot ce putea face era
să-şi ia medicamentele cu multă apă, gândindu-se că tot nu
bea suficientă, nici acum, cu toate cele opt pahare zilnice. Nu
se putea însă abţine să se gândească la ale ei. În problemele
importante ale vieţii, pe palierele ce contează, a fost mereu o
norocoasă.
Şi spiritual sunt o…ediţie bună! Scuze pentru laudatio
ad-hoc.
Zâmbet optimist i se întipări pe trăsături.
Ştiam că în jurul meu se cantonează doar oamenii de
calitate. Dar el…
E un lup în piele de oaie, gândea despre Tudor. S-a dat
bine pe lângă asistente, pe lângă mama, parcă şi Sabin…
Reflecțiile pesimiste sau de-a dreptul paranoice, de
genul ,,dacă ceva se poate strica, atunci se strică”, erau
uneori specialitatea ei.
Sau cum era? Dacă ceva se poate rupe, atunci se va
rupe.
Variațiuni… nu contau. Păreau trăsături ale acelei
,,middle age crisis” (denumită şi plictis!). Era ceva ce o făcea
să gândească astfel – de unde atâtea resentimente faţă de
acest om care doar o sprijinise? Era ceva ce mintea bloca, o
informaţie pe care nu şi-o amintea şi cu atât mai frustrant era
demersul mental, cu cât nereuşitele se tot adunau în
mănunchiuri. Era genul care credea că oamenii se schimbă în
rău, nu în bine. Dacă totuși în ei operează o schimbare în
bine, o fac pentru că în viața lor a apărut Dumnezeu sau au
avut de trecut o cumpănă grea, care i-a marcat puternic (de
Anotimpuri ambivalente 69
exemplu o boală letală sau moartea unui copil) și i-a făcut să
fie recunoscători oamenilor de lângă ei sau divinității. Altfel,
schimbarea era reversibilă, iar ei reveneau treptat la vechile
deprinderi egoiste.
Dar fără egoism nu am fi ajuns atât de sus în ierarhia
animală, reflectă ea, lupta pentru existență e o constantă
pentru orice specie, chiar și pentru una evoluată cum e
umanitatea. De când lumea și rivalitatea dintre bărbat și
femeie. De fapt, ambii sunt superiori pe anumite paliere.
Fiecare pe altul!
Căscă sonor, n-o vedea nimeni!
Explicația celor gândite de mine își are motivația în
temperamentul ușor coleric ce poate răbufni ad-hoc,
eventual potențat de resentimente recente.
Dar câtă dreptate ai! Subscriu ardent la toate cele
spuse de tine, ești eroina mea universal valabilă, chiar dacă
acum ești cam etiolată de atâta repaus. Așa că, mai lasă
vorba, treci la acțiune eventual!
Merse la Tudor în cameră, patul era aranjat pe
jumătate, cu o cuvertură deasupra aşternutului de noapte, iar
camera era curată. I se strânse inima amintindu-şi-l pe Matei
cum îşi lăsa şosetele lângă pat, ziua şi perechea! Ba și mai
multe într-o singură zi. Nu le ducea la coşul cu rufe murdare
decât cicălit îndelung. Avea această tară repetitivă, acest cerc
vicios care-i testa nervii doar ei, nu și lui, căci el părea a nu
auzi pomelnicul ei de răspuns.
Mi-e dor de el – trebuie să aflu cât mai curând ce s-a
întâmplat cu soţul meu, chiar trebuie. În caz de forţă majoră
îl voi întreba pe Tudor, deşi simt somatic că ar fi o abordare
greşită. Dar ce mi s-ar putea întâmpla?
70 Valentina Naşu
Simţea nedefinit opoziţia la idee şi ştia că venea din
zona aceea cu sinapse blocate. Aştepta cu nerăbdare ziua în
care va putea accesa acele informaţii care îi vor permite
soluţionarea puzzle-ului ce-l trăia. Ştia că ziua va veni, mai
devreme sau mai târziu! Până atunci, analize şi anticipări!
Poate şi ceva deziderate…
Ridică uşor pătura, de parcă s-ar fi ruşinat de ceea ce
făcea, apoi mirosi perna. Tudor dormise acolo, un vag iz de
transpiraţie se împletea cu mirosul de parfum (cred că e
Straight, se gândi) şi o făcea să devină duioasă, exact
senzaţia aceea pe care o ai pentru partener după o ceartă,
urmată de o împăcare, una reuşită, care a şters resentimentele
şi a adus pacea. În acele momente te simţi adânc
recunoscătoare lui, pentru că astfel te-a scăpat de câteva zile
chinuitoare, zilele post-ceartă în care te gândeai că el a greşit
şi ai fi rememorat la nesfârșit momentul, condimentând cu
nenumărate variante de pedepse, urmate de variante de
soluţii, totul amalgamat într-un ghem monstruos, frustrant și
dureros. Straight game!
Mirosi din nou perna, apoi cearceaful. Mirosul îi era
atât de familiar încât presupuse că pe acel om ea îl cunoştea
în intimitate.
O, Doamne, sunt convinsă că Tudor este mai mult
decât bănuiam…
Cu atât mai frustrant părea acum careul acesta de viaţă,
se tot extindea, iar ea nu făcea decât să-l tot răsucească față-
verso, fără a-i da de capăt. Când sună telefonul tresări
speriată şi alergă spre hol, de parcă o prinsese în flagrant.
Era Mioara.
- Ce faci, măi, mi-a zis mama că aţi venit acasă. Am şi
sunat, că la spital păreai pierdută; îţi cunosc eu firea
pesimistă şi de aia te-am sunat imediat, aveai o mină ce mă
Anotimpuri ambivalente 71
îngrijora, păreai resemnată şi sătulă… din cauza durerii, am
presupus.
O opri brusc, nu o interesau consideraţiile privind
propria stare, era sătulă de ale ei.
- Mioara, când poţi veni să mă vezi, într-o dimineaţă în
care Tudor e la serviciu şi Sabin la şcoală, vreau să vorbim
doar între noi.
- Te-ai hotărât? Pariez pe ce vrei tu că nu… tu eşti
nehotărâtă din vocaţie, te pomeneşti că accidentul te-a trezit.
Eu te voi susţine indiferent ce ai face, dar la voi nu vin, nu
vreau să îl întâlnesc pe Tudor, ştii că nu ne înţelegem. A, să
vin când eşti doar tu, scuze, sigur că vin; apoi nu ştiu cât de
refăcută eşti tu să mergi cu tramvaiul până la mine. Şi la
mine e mereu câte cineva să te întrerupă. Păi e vineri, e
week-end, lăsăm pe luni. Nu e nevoie să-mi aminteşti, nu uit.
Ba mai uit, dar îmi reamintesc la timp! Acum te las, gătesc şi
mă solicită mâncarea. Te pup, sănătate multă!
Telefonul se închise fără ca măcar să apuce să
formuleze vreo întrebare din cele care o chinuiau. Se întreba
dacă nu era cumva o strategie a organismului pentru a o ţine
ocupată în timp ce se refăcea.
… Da, sunt sătulă de mine. Corpul fizic, somaticul se
vindecă mai uşor decât rănile sufleteşti. Despre ce hotărâre
a mea vorbea soră-mea? Acum o să am ce face până vin ei
acasă – fac scenarii!
Și totuși, ce să facă între timp? Mai era până la ora 12
când Sabin revenea de la școală.
Festina lente!Ia s-o iau eu uşor, doar sunt
convalescentă. E timpul să am grijă (… deci) de mine!
Persoana numărul unu sunt tot eu! EU!! cu nume de scenă și
natur! Nu trebuie să laşi garda jos niciodată, nu te predai
fără luptă, viaţa e dură… life is hard, baby, nu trebuie să
gândeşti negativ; drafturi ca ,,fost-ai lele cât ai fost, dar de-
72 Valentina Naşu
acum eşti lucru prost” nu ţi se potrivesc, tu eşti tot pe val şi
când nu eşti acolo.
Merci şi pentru celelalte dictoane şi expresii, unele
fiind marca ta, neînregistrată.
Mormăind (își făcea trainingul pe încredere și siguranță
de sine!) şi fredonând, merse spre aragaz, de unde recuperă
ibricul ce conţinea zaţul cafelei matinale. Luă o mână de zaţ,
îl combină într-o ceaşcă cu puţin zahăr şi adăugă mixturii
câteva picături de ulei de măsline. Se frecă energic pe faţă,
apoi îşi clăti faţa cu apă călduţă. Se privi apoi în oglindă.
Avea faţa roşie, dar arăta odihnită.
Beeei, te pup! Arăţi okay (își zâmbi)… încă! Cunoşti
faptul că, din punctul meu de vedere, femeile au două vârste
,,de aur’’. Prima e situată între 35 şi 45 de ani, iar a doua
între 45 şi 55 de ani. Până în 35 nu se pune, pentru că nu ne
preocupă decât aspectul estetic, poate și estetica
caracterului, iar după 55 ne mănâncă timpul nepoții sau
bolile. În cea dintâi epocă de aur, femeia asta a mea (da, de
tine e vorba) este ca o floare minunat înflorită, în cea de-a
doua este însuşi fructul, copt, parfumat, proaspăt şi
ispititor...; aşadar, în privinţa vârstei, de-abia te apropii de
linia de start a unor ani de glorie. Alţii! Şi, uită-te la tine, ai
avut mereu ceva fermecător, o privire caldă, un aspect
neconvenţional dat de părul ciufulit pe viaţă, rareori urban
în design… un ,,ceva” doar al tău, personalizat.
Se mai privi câteva clipe în oglindă, rememorând
frânturi din conversaţia avută mai devreme cu Mioara.
Mioara era mai altfel, mai matură. Pentru Mioara, căsnicia
era altceva decât pentru ea. Era o constantă a universului.
Îşi aminti cuvintele cu care îşi punctase cândva Mioara
o pledoarie pro căsnicie: ,,Căsnicia, după douăzeci de ani,
poate fi considerată o reuşită importantă a vieţii. Maturizată,
îşi caută de-acum împlinirea altor obiective decât cele
Anotimpuri ambivalente 73
iniţiale. După douăzeci de ani, mă înşeală NU MAI
EXISTĂ! Nu mai există nici îl pedepsesc. Iubirea e
garantată, definitivă, implacabilă şi ireversibilă, chiar dacă
evoluează către forme diferite de flacăra iniţială. Vrei să fii
unică în viaţa lui? Mai gândeşte-te. Repet: a-na-li-zea-ză, şi
cu mintea şi cu inima, nu cu impulsul primei emoţii. Vom
mai vorbi pe tema asta...”
Îşi amintea perfect discuţia asta veche, dar perfect
sedimentată; nu-şi amintea însă lucruri mai relevante.
Ia, gata cu periatul, arăt încă bine, e destul! Mă simt
bine în pielea mea şi pentru că primesc feedback pozitiv la
intervale regulate. Chiar dacă trebuie să mi-l ofer eu!
Îşi întrerupse monologul pentru a căuta în dulapul din
baie, scoţând cu satisfacţie crescândă diverse ustensile, pe
care le aşeză pe maşina de spălat. Mai aduse şi din bucătărie
câteva chestii must-have, apoi se apucă să reediteze
peelingul, de data asta frecându-şi corpul cu altă tranşă de
zaţ amestecat cu ulei de măsline. Fără a îndepărta amestecul
de scrub, îşi șamponă părul, îl clăti şi-l unse cu puţin balsam
dintr-un borcănel. Abia apoi îndepărtă amestecul și se spălă
alene pe corp cu gel de duş; îşi clăti din nou părul şi ieşi din
cadă. Papucii o aşteptau, la fel şi halatul. Completă ţinuta cu
un prosop făcut turban şi savură senzaţia de mulţumire, de
fericire mai degrabă.
Oare tuturor oamenilor baia le era sursa de relaxare cea
mai la îndemână? Aşa paşnică se simţea, că era în stare acum
să facă hatâruri tuturor. Ce-ar fi să facă ceva bun? Aşa cum
era, îşi puse doar un şorţ peste halat, amestecă ingrediente
găsite în dulapuri: câteva nuci, câteva boabe de strugure, o
mână de stafide, cereale naturale, cacao şi bucăţele de
ciocolată. Puţin ou, puţină făină, praf de copt şi arome. Mixă
totul şi puse amestecul la cuptor, într-o formă de guguluf.
Gaura prăjiturii făcea impresie! Detaliile contează, ele fac
74 Valentina Naşu
diferenţa. Prăjitura va fi marmorată. O va orna când va fi
gata cu restul de ciocolată topită şi picurată într-o ,,dezordine
studiată”, cum îi plăcea ei să o numească, apoi va trona pe
un platou, până ce o vor savura cu toţii. Nu-i plăcea să
gătească prăjituri dificile, de fapt nu-i plăcea să respecte
reţetele, ci îi plăcea să personalizeze totul cu amprenta ei.
După ce o puse în cuptor, îşi uscă părul cu foehn-ul,
dând şuviţelor o tentă ascendentă, cu ajutorul unor perii ce se
ataşau la foehn.
Iar ţi ,,se ridică părul a bătaie”, avea tata o vorbă… Ai
stat multişor singură (la spital) în ultima vreme, ai ajuns să-
ţi ţii companie vorbind de una singură.
Până se coapse prăjitura, îşi îmbrăcă lenjeria de corp,
iar deasupra ei își puse un trening. În sertarul cu lenjerie, sub
hârtia albă aflată la bază, se vedea un colţ de hârtie colorată.
Curioasă, scotoci. Era un bilet, o notiţă pe un post-it, cu
scrisul ei. Citi: cereale, banane, zahăr, şerveţele… Pe spate
însă, găsi adevăratul motiv al bileţelului ascuns, câteva
cuvinte, care îi adânceau neputinţele, adăugând totodată noi
piese de puzzle.
N-aş fi putut muri înainte de a cunoaşte măreţia
micimii tale? Mi-aş fi dorit… Mi-aş fi dorit să uit de
balansoarul promis, să nu dau curs visurilor.
Nu ai constanţă. Îmi pari asemenea unui parvenit,
urcat în vârful ,,stâlpului”, care-i periază cu zel pe cei aflaţi
deasupra sa, iar pe cei rămaşi în urmă, îi calcă pe gât fără
jenă. M-am săturat de lașitățile tale, de minciunile tale, de
jumătățile tale de măsură…
Sunt cuvintele mele, se gândi. Este scrisul meu, dar cui
mă adresam? Clar, lui Matei sau lui Tudor. Unui bărbat,
deci. Unul important, altfel aruncam hârtia. Sper că lui
Matei sau lui Tudor, ar fi culmea să apară un altul, totul este
şi aşa dificil.
Anotimpuri ambivalente 75
Rupse bileţelul şi îl aruncă în coş.
Puzzle și dileme! Mă voi gândi la asta mai târziu!
Mâine este ziua mea preferată! a lui Scarlett a fost, acum
este a mea.
Glazurând prăjitura cu ciocolată topită, realiză senzaţia
de foame ce i se insera în măruntaie. Mi-e foame, e de bine!
Unde-i Cezarul, să-i ofer ofranda?
Lumea a evoluat,
nu mai are aceeaşi... glandă,
Cezarul ce a luat,
e tribut, nicicum ofrandă...
În spiritul versurilor, luă zâmbind din frigider, nu ce şi-
ar fi dorit, ci doar o banană, un morcov şi un măr. Femeile
sufereau dublu, pentru sănătate şi pentru frumuseţe trebuia
mereu dat tribut. Revolta egalitaristă era mereu în ea, dar
trebuia să stea în planul doi, resemnată. Uneori ar fi
îngurgitat lăcuste şi şerpi, de foame sau doar din curiozităţi
papilare.
Nu o satisfăceau alimentele, simţea nevoia de ceva
dulce, dar să fie mult! Să-i anihileze senzaţiile, să o
liniştească cu liniştea aceea specifică ce ţi-o poate da puţin
alcool sau, în cazul ei, o conversaţie cu draguleidrag. Simţea
atât de acut o nevoie nelămurită, atât de presantă, de
dureroasă… Ce să facă s-o calmeze?
Îl voi suna pe Tudor.
Savură o clipă curajul hotărârii ei, o clipă lungă, dar
care îi asigură ceva dopamină în organism, micşorând din
nevoia acută. Luă telefonul ei, găsi repede în ,,apeluri”
numărul lui şi, parcă în vârful picioarelor, apelă. Apelul nu
mai putea fi revocat, deşi îl regreta deja. Spera să nu îi
răspundă, să mai aibă timp, doar un scurt răgaz înainte de
76 Valentina Naşu
implacabil. De fapt, ce voia? Să-l tragă de limbă sau să îşi
liniştească tumultul gândurilor. Ideea trecu razant pe lângă,
căci el răspunsese.
- Ooo, ce surpriză! Ce faci, iubire? Eşti bine? De ce m-
ai sunat?
- Am gătit o prăjitură. Şi… voiam să te aud.
Închise ochii când minţi. Am minţit fără să clipesc!
- Mă bucur că ţi-ai revenit, fetiţă. Sper să revii şi în
matcă, adică în camera noastră, diseară. Mă gândesc însă că
urmez după Sabin ca importanţă, aşa că m-am resemnat cu
locul doi, ca de obicei. Apreciez însă că nu mă mai compari
cu EL, cel puţin de la venirea acasă nu ai mai făcut-o şi
ţineam să punctez asta. Ţine-o tot aşa şi problemele noastre
vor fi trecut. Te sărut cu drag şi aştept să te îmbrăţişez strâns,
cum ştii… Acum te las, am de refăcut un raport, am şi o
videoconferinţă, s-ar putea să întârzii, nu mă aştepta cu
masa.
Era șocată în forul ei interior, dar era pregătită, se
aștepta la asta de ieri. Nu lăsă să se vadă asta și nici nu
preluă ideea.
- De fapt, mă gândeam la vacanță. Știi că-mi place să
mă urc în mașină și să plec oriunde, oricând.
- Sunt foarte aproape de viziunea ta asupra vacanței. Aș
vrea să plec fără destinație, să decid în fiecare intersecție
direcția, sub stăpânirea hazardului, să opresc oriunde-mi
place, dar mai ales să pot decide cât vreau să stau, fără vreo
impunere.
- La italieni n-am fost, Italiei îi sunt datoare.
- Am fost eu și pentru tine. Dar dacă iubești apa, pot
spune că suntem frați. Eu la mare aș merge, dar nu acum,
acum la muncă! Te sărut.
- Te sărut și eu.
Anotimpuri ambivalente 77
Cu un sunet anost, telefonul se închise, fără a-i linişti
mentalul. Marea era o deltă superioară din sufletul lui, poate
şi din al ei…
Se mira de cuvintele rostite, păreau banale, uzate,
lipsite de entuziasm și efervescență. De fapt… ea minţea.
Cum putea spune ,,te sărut” şi cum putea asculta cuvinte ca
acelea, fără a le simţi? El nu ştia că pierduse o porţiune din
amintirile ei, că nu era în măsură să îşi amintească cine este
el, darmite să îi aştepte îmbrăţişările. Ei îi era dor doar de
Matei al ei, tatăl copiilor ei, cel pe care-l iubea acum era el.
Nu mai ştia dacă el murise, dacă divorţase de el sau ce era cu
el… măcar de-ar fi murit, altfel, dacă continui să simt aşa,
mă voi duce la el, indiferent ce!
Probabil la el se referea Tudor când spunea că
apreciază faptul că ea nu l-a mai comparat de o vreme cu EL.
A admis și faptul că ei aveau probleme, măcar acum știa că
intuiția îi funcționa în parametri și nu era ceva ce i se
năzărise.
Se limpezise ceva – se edificase că relaţia dintre ea şi
Tudor era una de cuplu, poate o relaţie de familie… sau de
concubinaj, ea nu punea mare preţ pe hârtii. Asta pentru că
se simţea egală bărbatului de alături, oricare ar fi fost el!
Până revenea acasă Tudor (oare cum l-oi fi alintat
eu?), era necesar să îşi procure o stare potrivită. Îi veni o
idee, poate că ar putea găsi în casă fotografii. O vor ajuta să
îşi contureze mai clar totul, noul venise prea abrupt peste ea!
Scotoci în bibliotecă şi în birouri, apoi în bucătărie. Nu
găsi ce căuta. Erau doar vreo două fotografii ale lui Sabin,
făcute la şcoală, una de ziua mamei şi alta la sărbătorile de
iarnă. Mai era şi pe combina frigorifică una mică, cu magnet,
de prin clasa întâi.
Calculatorul! Evrika mia! Știe el partidul ce face!
78 Valentina Naşu
Deschise calculatorul, mergea lent, dar simţea că acolo
va găsi ce căuta (mai plăcut ar fi fost să acceseze mentalul
colectiv, dar nu se simțea paranormală nici azi). Căuta cu
febrilitate, ignorându-i lentoarea. Nimic, nici în C, nici în D.
Nemaiştiind unde să caute, pistele fiind epuizate, tastă o
adresă de email, iar parola îi veni automat, fără efort. Avea
memorie selectivă, ţinea minte doar lucrurile ce o aranjau,
ce conveneau scopurilor ei.
No problem, fiecare din noi trunchiem lucrurile,
selectând din context doar ce dorim, ce corespunde ad-hoc
scopurilor noastre. Şi nu e egoism, să ştii! Egocentrismul e
de fapt o stare de normalitate. Dixit!
Avea doar news-lettere şi urări de însănătoşire. Îi luă o
oră să le deschidă. Avea o stare de lehamite… Când se va
simţi în formă, va scrie răspunsuri tuturor. Până atunci, vivat
recicle bin!
În stânga observă un folder numit chiar recicle bin - se
afla în spațiul unde avea organizate fişierele personale. Îl
deschise. Intuiţia funcţionase perfect – folderul conţinea
aproape 300 de scrisori schimbate cu Tudor. Observase însă
în Inbox şi corespondență primită de la Matei – nu era
recentă. De ce nu le-a deschis pe acelea întâi? Tot intuiţie?
Deschise la întâmplare. Erau nişte poze de la masa de
Revelion – ,,Topor şi alte poze”. Aveau ceva vechime. Nu o
mişcară.
Ea nu era acolo, iar casa părea necunoscută; nu
apăreau în imagini, nici ea, nici Sabin, doar Tudor şi alte
persoane, necunoscute. Deschise un altul. Acesta conţinea
jigniri, acuze aduse ei… tu ai adus relaţia noastră în stadiul
în care este acum, doar tu eşti singura vinovată!
Nu era constructiv să citească asta. Continuă precipitat
răsfoitul.
Anotimpuri ambivalente 79
… Poate că sunt un introvertit, caracteristicile
specifice unui introvertit nu-mi lipsesc. Principala
,,greșeală” vine din nevoia de ordine, din pretenția că un
lucru știut nu mai trebuie explicat, justificat, ori cercetat,
altfel decât în plan filosofic. Însă, contrar ,,spiritului
introvertit”, manifestările temperamentale, colerice, mă
fascinează, adeseori mă contaminează, de aceea aș spune că
nu sunt un introvertit ,,serios”. Îmi place să provoc
capriciile feminine și sunt fericit când pot să le satisfac. Îmi
place parfumul tău armonic, îmi place să-mi imaginez cum
aș fi conviețuit cu tine, ce greșeli aș fi făcut, ce greșeli n-aș fi
făcut; între viața ca o pradă și viața ca o glumă, cred că ai
avut și intuiția, și norocul, de ce nu, de a alege potrivit
temperamentului tău.
Nu înțelegea clar la ce se referă, așa că dădu din umeri
a nepăsare și continuă. Sunt tonice emailurile tale, dar și
laconice, așa că, mă pliez și eu pe nevoi… Recitesc,
savurând victoria cuvintelor multe (de obicei ești laconic,
ori liric). Nu avea răbdare să citească. Parcă era ceva ilicit,
deși îi aparțineau.
Un altul îi arăta un Tudor cu o pălărie şi o sabie de
mușchetar, care poza nonşalant lângă ceva ce părea un castel.
Castelul Bran îi veni ei pe buze. Ar fi punctat un ,,evrika”,
dar se temea că se vor reseta datele, sau că informația se va
perima, mai ceva ca Fata Morgana. Așa că, prietena mea
încercănată, mai mult uneori poate însemna mai puțin.
Acum era convinsă că nu uitase definitiv. Cândva, când va fi
pregătită, memoria va expanda din nou, va reveni ca o
entitate ce a fost mereu acolo, ori ca și cum ar accesa pentru
o clipă memoria universală, colectivă. ,,Răbdare și tutun” nu
părea a fi deloc expresia potrivită...
Da, amintirile ei vor reveni la matca prestabilită, asta
când vor avea ele disponibilitate!
Anotimpuri ambivalente 81
Capitolul III
Relax!
Sabin se întorsese de mult de la şcoală, până să ajungă
Tudor! Mâncase doar o bucată din prăjitură, acompaniată cu
o cană cu lapte. Se obişnuise să mănânce după ora patru,
când EL ajungea acasă de la serviciu. Cu cât se apropia ora,
în ea se adunau emoţiile în vraf, valuri-valuri…
Era clar şi pentru ea că urma să se deschidă unul (sau
mai multe) din canalele închise, care îi barau drumul firesc.
Blocajele ei mentale o contrariau; se şi temea de ele, pentru
că, de undeva, se insinuase ideea că atunci când totul va fi
clar şi amintirile i se vor alinia ca mai înainte, fără bariere de
niciun fel, va afla lucruri surprinzătoare - unele neplăcute,
altele extrem de dureroase. Credea asta şi pentru că, între
timp, învăţase să se încreadă în intuiţia ei, care era mult mai
ascuţită acum decât altădată. Învăţase că orice pauză putea
însemna ceva, orice gest şi orice privire puteau spune mult
mai mult decât cuvintele. Atunci când limbajul nonverbal,
atitudinea, gesturile cuiva, par a contrazice vorbele, ea
credea gesturile şi nu vorbele. Şi înainte de gesturi primau
faptele. Nu se întreba dacă şi ceilalţi sunt astfel, aşa era ea.
Ca întotdeauna, suficientă şi autarhică. Laitmotivul
existenței ei! Adăugă: și egocentrică.
Se certa pe sine ca şi altădată, în gând, pentru faptul că
ea îşi era de ajuns, deşi era firesc să fie aşa. Urmară
82 Valentina Naşu
consideraţii retorice, ca şi altădată. Se plictisea singură
rareori, în rest… conversa cu personajul de pe umărul stâng!
Poate că e mai bine să comit monologuri, și așa cedez
mai mereu primului impuls, spunând ceea ce gândesc,
indiferent de consecințe. Asta pare a se datora avantajului
unor părinți (și unui soț, e corect să adaug), care m-au
acceptat așa. Permițându-mi să fac doar ceea ce mi-a făcut
plăcere, m-au transformat într-o hedonistă pe alocuri,
oricum, o personalitate mai boemă decât media.
Își amână retorica atunci când auzi un zgomot de cheie
în broască şi trase panicată de uşă, deschizând-o.
- Fetiţă, ai uitat uşa deschisă! Dacă intra un hoţ peste
voi?
- Nu, o deschisesem pentru tine, am văzut pe fereastră
că vii.
Uneori mințim din comoditate… Minţea fără a clipi şi
minciuna ei părea naturală. Înţelese atunci că ea îl minţea pe
el - obişnuia asta, altfel nu ar fi avut această lejeritate
prevenitoare. Nonşalanţa o surprinse doar o clipă… şi bine
făcu, pentru că putea amâna remuşcările sine die. Le înlocui
cu un zâmbet cât China de generos, pe post de compensație.
Tudor crezu că e pentru el.
- Hai la mine, mi-a fost tare dor de o îmbrăţişare de
acasă.
Aha, acasă… celelalte nu o suplineau?...
Ce ai cu omul, ce-ți veni?
- Mi-a fost dor şi pentru că te-am simţit distantă,
începând imediat după accident şi până acum. Am zis că te
temi să nu te ating într-o zonă lovită, aşa că nu te-am mai
îmbrăţişat altfel decât superficial şi cu mare atenţie.
O îmbrăţişă strâns, cuprinzând-o cu ambele mâini şi
obligând-o să facă la fel. Câteva clipe se legănară într-o parte
şi-n alta, ca doi oameni pe care-i leagă sentimente acute. Ale
Anotimpuri ambivalente 83
lui or fi fost acute? Ale ei erau şi mai confuze decât până
acum. O încercau emoții latente, de speranță, acea speranță
ce se naște odată cu primăvara.
… prindea o lecţie nouă, însă una căreia nu-i pătrundea
pe deplin sensul şi tare nu-i plăceau lucrurile pe care se
străduia să le integreze în structura ei şi ele fugeau în colţuri
îndepărtate ale minţii, fugeau de ea să nu le afle identitatea.
Cât se schimbă Tudor, ea pregăti masa, compusă din
peşte gătit în tigaia Dry cooker, pentru a fi mai dietetic,
alături de o garnitură din orez. În orez pusese un amestec de
legume – ardei roşu, păstăi de fasole, porumb, mazăre şi
morcov. Legumele confereau preparatului un aspect savuros,
nu-ţi mai trebuia altceva, le mâncai din ochi! Completase
totul cu o salată cu ceapă verde şi castravete. Ea mâncă doar
prăjitură, privindu-l pe Sabin, care mânca cu poftă chiar şi
peştele, lăsând în urmă pe farfurie doar câteva oase de pe şira
spinării, restul mâncându-le, căci deveniseră crocante.
- Sunteţi tăcuţi astăzi. Lui Sabin îi e foame, dar tu?
Fetiţă, tu vorbeai întruna – acum poate eşti la partea de
analiză. Îmi vei face rezumatul concluziilor înainte de
culcare, să-mi cadă bine somnul? Că tu aşa obişnuieşti să
strici omului cheful, când se așteaptă mai puțin!
Nu răspunse. Dar sesizase acel ,,tu” repetitiv, acuzator.
Simţi o aversiune crescândă - părea veche, cu state din trecut
şi iz plenar de durere. Acolo se afla originea blocajului, o
mirosise deja. Va afla mai multe în pat, în camera lor, sau de
la Mioara, care nu se putea să nu o lămurească măcar puţin.
El parcă avea antene pentru gândurile ei, părea a-i simți
răceala. Așa părea, căci schimbase tema discuției.
- Să vă spun surpriza? Doar cui dă un pupic i-o spun!
Ea nu răspunse, avea oarece rezerve față de surprize.
Uneori erau doar baloane de săpun! Alteori o făceau să se
simtă ca între ciocan și nicovală – atunci când era politicos
84 Valentina Naşu
să le placă! Doar Sabin insistă, până află că erau invitați la
niște prieteni. Îl sunaseră și el confirmase, fără a o mai
consulta. Nici la asta nu-i dădea o notă bună, dar ea
înregistră trecător faptul, nu-l comentă (decât mental).
Suntem oameni diferiți, de aceea nu ne putem înțelege
totdeauna nevoile sau dorințele neexprimate. De aceea
trebuie să le spunem celuilalt, să le verbalizăm, nu să avem
impresia că el e ca noi și știe deja ce vrem. Nu avem creierul
transparent!
După masă verifică temele cu Sabin, cu toată opoziţia
acestuia:
- Cât ai lipsit tu, Tudor mi-a verificat temele şi n-a stat
pe capul meu în felul acesta. Tu mă verifici de parcă ai fi
sigură că nu-s în stare să le fac şi singur, de parcă ai şti tu
sigur că le-am greşit. Nu mai sunt mic, mamă, e cazul să mă
mai laşi!
Protestul lui îl înregistră în plan secund, fără s-o
afecteze şi fără să-i dea curs. Îl asistă cu aceeaşi insistenţă şi
la pregătirea ghiozdanului pentru a doua zi, cu orarul în
mână, fără a părea că-i observă protestele din privire şi
atitudinea bosumflată, ușor insolentă.
Imediat după cinci, se pregătiră sumar și plecară pe jos,
într-un plescăit de tălpi suficient de zgomotos (pentru
captarea atenției!). Le spusese că într-un minut vor ajunge la
destinație. Îi mai spusese că amfitrionul era fratele doctorului
care o tratase după accident și că fusese coleg cu ea – nu
doar el, ci și soția lui. Era destul, se va putea descurca cu
atât, era oricum mulțumită că nu trebuia să ceară lămuriri
extinse. Iar dacă nu va recunoaște persoanele, atâta pagubă!
Își făcea curaj pentru a părea dezinvoltă, dar în fundal
se simțea ușor confuză, poate chiar un pic nervoasă. Oare nu
va poza prea mult? putea modifica adevărul istoric, sau
putea inversa datele suficient de mult încât să se deconspire.
Anotimpuri ambivalente 85
Dacă urma o seară memorabilă, seara în care se va afla ca nu
mai era om întreg?... era doar fizic integră, nu și în rest. Cu
aceste temeri le păși pragul, dezgustată de ele, dar totuși
bravând.
Se simți în siguranță acolo, era între prieteni – simți
asta imediat ce intră!
Tudor nu fuma, dar suporta fumul cu stoicism, ca toți
ceilalți, căci Emil era un fumător vechi, care avea între
degete permanent o țigară. Nu o bruscară cu întrebările,
parcă știau deja răspunsurile și o menajau. Așa că tema de
discuție nu era ea – lucrul de care se temuse nu fusese deloc
dezbătut și le era recunoscătoare, chiar dacă ei nu o știau.
Păreau mai prinși de subiectul vacanță. Mai exact, o
vacanță în Deltă. Ambii bărbați argumentau aprins:
- Cele mai frumoase povești le auzi de-a lungul
Dunării. De la intrarea în țară până la mare, oamenii din
localitățile dunărene au adunat în timp povești memorabile.
Asta ar putea fi o explicație a atracției irezistibile pe care o
are Dunărea pentru mine. Și este explicabil, pe malurile
apelor mari s-au strâns populații numeroase, în care
conviețuiesc toate culturile și religiile. Din interferența lor se
nasc asemenea povești. Concluzie - brațele Dunării sunt
destinațiile sigure de vacanță ideală; și au un numitor comun:
Dunărea. Curgere...
- Asta unde ai citit-o? Însetatule de lectură, fugi de
mine, că te pun la insectar!
- Lectură? Puterea sincerității absolute!
- Spune uimirilor să mai aștepte, fă loc și rateurilor.
- Răspunsul olograf va veni cu… autograf!
Se bucura că venise, se simțea bine cu ei, nu se simțea
exclusă și nici nu simțea presiunea de a se integra în grupul
lor zgomotos.
86 Valentina Naşu
- Eu doar rareori fabulez pe temă, îmbinând cu real,
căci din real se trage ,,seva”. Dar acum nu fabulez, jur!
Și soția lui, și Tudor, îl încolțiseră pe Emil. Avea
nevoie de ea.
- Lăsați omul să povestească! Ce e minciună aici?
Omul vă povestește despre locuri minunate pe care le
întâlnește doar vara, cu prietenii de deltă. Dezbat și ei ce
zone au rămas neacoperite, poate le planifică sistematic, pe
ani sau decenii întregi. Mai fac și politica peștelui între timp.
- Din fericire, vinul și berea fiind dușmanii memoriei,
dezbaterile trebuie reluate an de an, la nesfârșit; astfel, delta
nu pare a fi deloc departe…
Emil nu se lua în serios. Ba chiar se putea săpa și
singur. Și ea se amestecase să-l ajute!
- Eu una, aș sta să-ți ascult poveștile astea zile în șir, ca
o liană. Mai ales când dai cu picătura și eu vreau mai mult.
Intervenția ei le mai calmă spiritele o vreme. Apoi,
cineva trase concluziile:
- Ne ațâță curiozitatea.
- Nu e asta, doar mă chinui să mă fac înțeles de profanii
ce nu cunosc frumusețea acelui loc. Poate că sunt
neconvingător pentru că nu folosesc cuvinte destule. Nu știu
de când și nici de ce am pierdut vocația de a spune toate
cuvintele care să exprime stările, gândurile, impresiile
autentice; parcă le-am concediat abuziv și am păstrat doar pe
cele capabile să exprime fiecare cât o viață întreagă,
nescrisă…
- A fost ca o formă de adaptare la viteza năucitoare în
care ne trăim viața de câtva timp încoace, de fapt e o
adevărată mutație genetică în plină desfășurare. Eu cel puțin,
ca mai toți bărbații, concentrez în mai puține cuvinte un
gând, dar reușesc să-l exprim. Însă noua generație, tinerii de
azi, mutilează cuvintele creând un vocabular minimalist, un
Anotimpuri ambivalente 87
așa-zis jargon de net – eu așa l-am botezat! Eu nu înțeleg
cum se pot exprima astfel.
- Am văzut la fiica mea (pe Facebook, unde
altundeva?), că jumătate din alfabet e complet ignorat, iar
fenomenul este îngrijorător pentru mine.
- Slabe speranțe, Gulliver, să te transformi dintr-un
yahooi frust într-un houyhnhms reeducat când nu-ți
funcționează glanda hipo(fiză)!
Atmosfera se destinse din nou, în râsete grobiene. Ei se
credeau cai de rasă! Erau?
- Uneori în cuvinte multe se pierde esența – prea mult,
uneori poate însemna prea puțin. Tinerii se grăbesc, asta e
explicația fenomenului. Nu trăim în secolul vitezei?
Magda vorbise. Gică-contra se trezise din letargie!
Suferise un … atac de panică!?
- Și eu folosesc Facebook-ul, deci cunosc un pic și
jargonul de net. O explicație pentru ceea ce se întâmplă o pot
găsi exact în ce spui tu: mult poate însemna puțin. Asta am
avut în subconștient, inversat – puțin poate însemna mult - și
poate, m-am și mândrit că pot înfăptui minunea de a scrie (e
drept că o fac doar online) în doar două cuvinte o întreagă
expresie. Mă gândeam la acel CU – see you din engleză.
- Îmi vine să plâng… Eu cred că trebuie oprită frenezia
asta a prescurtatului cuvintelor; altfel, prin extensie, vom
ajunge nu doar să vorbim în shortcut-uri, ci vom ajunge să
vrem să mâncăm pilule, să bem esențe, să facem dragoste la
fără frecvență.
Râsetul general reinstaură atmosfera destinsă,
deveniseră prea serioși.
- Destinul a decis ca tu să aduci pacea, eliberându-mă
de prejudecata că tinerii ar fi inferiori generației noastre, a
decrețeilor. Să bem pentru asta! Tu ai voie, nu iei
medicamente, nu?
88 Valentina Naşu
- Asta da miză – aș zice ceva și de miza(ntropie), dacă
aș ști ceva! Cert este că nu am voie alcool. Nu de față cu
fratele doctorului, deși mi-aș fi dorit, măcar un pahar mic.
- Nu putem avea tot ce ne dorim!
- Eu una mi-aș fi dorit să se legalizeze euthanasia și să
ni se aprobe cererile în acest sens. La câte am văzut în spital,
sunt argumente destule. Ba chiar și poluarea globală ar fi
atenuată!
- Să bem pentru asta!
- Beei, ce-i cu atâtea analize? Dacă devenim prea
analitici, în curând plângem în pahare. Noi am venit la voi să
ne remontați, nu să ne turmentați.
Când bea, ea își amintea că nu a primit inel de logodnă
înainte de nuntă și să te ții atunci! devenea logoreică
(puțintel paranoică, după alții).
- Dar nevasta mea e mai timidă azi – așa e piesa, sau o
fi vrând să mă seducă din nou?
,,Aveai, atunci când te-am cunoscut,
Încântătoare timidități
Te-am dezvățat să le mai ai
Și-acum îmi pare rău.”
Voi când ați cunoscut-o pe nevastă-mea, era timidă?
- Erai? Ea zâmbi, zicându-și că nu a scăpat ocazia de a
fi pusă ,,sub lupă”. Ridică din umeri a indiferență. Alea jacta
est!
Nu aveau de gând s-o disece, însă subiectul părea a
avea potențial.
- Puțină timiditate avem cu toții, nu strică nimănui
până la un punct.
- Vine din nesiguranță.
- Se repară cu o băutură!
- Nu mai sunt timidă, am doar sechele. Ignorați-mă, mă
adaptez ușor. Și nici nu sunt genul complexat. Dar atacul de
Anotimpuri ambivalente 89
panică e mai răspândit decât ne-am aștepta, mi se poate
întâmpla și mie.
- Ia mai priviți și detaliile înghețatei din față, că vi se
topește. E făcută în casă, m-a ajutat Bianca s-o fac – a tocat
banane la blender (cam o banană la două porții), a amestecat
pasta cu zmeură (câte o lingură de porție), iar eu am pus
multă frișcă îndulcită și puțină cacao, cât s-o marmoreze. La
congelator poate sta luni de zile, nu-i nevoie să faci mereu
desert, ai permanent ceva dulce vara. Și sănătos!
- Și eu fac tot așa, în cantități industriale. Doar rețeta
mea este alta. Eu pun 10 ouă crude, zahăr și un kilogram de
iaurt sau de frișcă. Bat separat gălbenușurile cu un praf de
sare, iar albușul e bătut pe baie de abur, cu zahăr.
- Da, se procedează astfel pentru că albușul conține o
antienzimă ce blochează asimilarea unei vitamine. Sau așa
ceva, sper că am reținut corect, am citit asta undeva.
- Fetelor, pe noi ne-ați pierdut din conversație. Dar știm
să apreciem produsul muncii voastre, pardon, în timp real al
conversației voastre.
- Așa-i, toate-s ale voastre, a noastră e doar ocazia de a
gusta și a toasta pentru voi. Facem și o drink-day de dragul
vostru.
- O băută? Să fie!!
Emi turnă vinul, pentru el luând o bere rece (el era
pro… beer-day!).
- Pe mine unul, conversația sau comunicarea în
general, dacă nu are substanță, inedit, mă ,,adoarme”;
gândurile mele își găsesc altă cadență și dau impresia de
impolitețe. Prefer să conversez cu mine în astfel de situații.
- Le-aș redenumi situații de plictis.
- Le putem reboteza oricând. Monologuri avem cu toții,
nu putem scoate pe gură tot ce gândim; asta cei ce suntem
bine educați. Dar, dacă sunteți suficient de curajoși, vă dau
90 Valentina Naşu
voie s-o comiteți. Eu execut o tragere de mânecă când văd
că sunt gata să mă scap.
- Și eu, mereu conversez singură, cu mine. Uite, chiar
astăzi mi s-a întâmplat. După faza în care vorbesc cu mine,
am o senzație confortabilă, sau îmi revin dacă am un puseu
de deprimare. După etapa de azi, îmi amintesc că începusem
să fredonez un vers; am fost întreruptă de telefon, iar când
am revenit nu-mi mai găseam ,,ritmul”, uitasem melodia, iar
din starea aceea rămăsese doar titlul și blestemul asupra
vinovatului. Simțeam dragostea cuvintelor, o anticipam, dar
n-o mai regăseam, refrenul se cânta doar în plan secund, în
surdină.
- Nu te plictisești acum, fiind singură acasă dimineața?
Rutina zilnică dintr-o casă te poate deprima.
- Da, așa este. Încerc să mă ocup de mai multe munci
gospodărești.
- Brr, niciodată nu voi fi fan! Mâine-poimâine aud că
te-ai apucat și de zugrăvit, sau de pus parchet. Dacă te aud cu
astfel de chestii, te duc de mână la doctor, să te trateze! Nu
doar pentru mine, pentru noi toți, sunt firme care fac
curățenie, zugrăvesc, fac tot ce ne mai dorim! Ceea ce fac
unii nu e economie, nu e luptă pentru existență sau doar
adaptare la nevoi… pe lângă faptul că le pune sănătatea în
pericol, subminează economia națională! Dacă toți am face
la fel, în toate domeniile, unde am ajunge? De ce s-a inventat
diviziunea socială a muncii? Toți cei care fac o muncă pentru
care nu sunt calificați și autorizați, ar trebui să plătească o
amendă.
- Dar de sustenabilitate n-ați auzit? dacă toți am gândi
ca tine, Moromete, unde am ajunge? Am ajunge să așteptăm
jumătate de an venirea meseriașului ca să ne schimbe
garnitura la robinetul care picură! Nu am mai face nimic.
Anotimpuri ambivalente 91
Parcă îl admirai pe Matei că știa de toate, că repara și
zugrăvea…
Femeia realiză greșeala abia când se lăsă tăcerea în
jurul ei. Și ce mai putea face acum, după ce îi scăpase
porumbelul?
Măcar nu se mai scuză, oricum ar fi făcut-o, ar fi
agravat gafa. Așa că plecară privirea spre cupe, atacară cu
frenezie înghețatele și grăbiră plecarea. Începuse bine
întrevederea, se termina prost.
Numai ea nu privea astfel lucrurile, gafa fostei colege
(ei îi suna aiurea termenul fostă, de fapt tot colegă rămâne și
după terminarea școlii) îi adusese la fileu subiectul – asta în
caz că-l deranjase pe Tudor și va deschide el discuția mai
târziu, acasă.
Abia aştepta acum seara. Cât de mult dorise seara
trecută să fugă de el, pe atât de mult îi dorea acum
apropierea, sperând să mai devoaleze piese ale puzzle-ului
care o locuia gratuit. Era gata să înceapă negocierile de pace!
Nu mai voia să aibă black- zone care să o chinuie.
La ora nouă şi jumătate îl înveli şi-l pupă de noapte
bună pe Sabin. Se simțea ca în transă, era emoționată la
gândul că urma să afle informații edificatoare. Închise becul
şi uşa, ştiind că se putea ocupa de ale ei acum. Sabin spusese
ceva, ea nu răspunse – nici nu-l auzise, parcă avea vată în
urechi.
În dormitor era zgomot, Tudor era prins de meciul de
fotbal, aşa că merse să-şi facă toaleta. Se spălă privindu-se în
oglindă. Vârsta nu mi-o cosmetizez, whatever!
Era mulţumită de ea, chiar dacă el credea că e fadă. Nu
ştia să-l fi auzit spunând asta, dar era convinsă că îi spusese
cândva asta, nu de mult timp. Altfel nu ar fi reţinut, era clar
că avusese un reject puternic.
92 Valentina Naşu
Nu-i mai era nici atât de puternică motivarea de a-i
smulge informaţii utile. Parcă nici nu o mai izbise brutal, ca
atunci când îl auzise pe Sabin spunându-i lui pe nume,
Tudor. La început o contrariase, ea nu trăise experienţa unui
alt bărbat în casă, altul decât ,,tata”. Pe vremea lor, în fiecare
casă era un tată şi… punct.
Tudor micşoră volumul televizorului, pentru a-i gratula
astfel prezenţa. Se aşeză lângă el, pe partea ei de pat, cu o
uşoară bravadă în atitudine. O remarcă în treacăt şi nu stărui
asupra ei; ştia că trebuie să fie curajoasă - trebuia, acum
semăna ce culesese.
El îşi întinse mâna pentru a-i susţine ușor umărul… un
semn de bun venit! Îl primi.
- Nice! Puţin scent of woman... ,,parfum de femeie”
adică, aşa mi-ai spus că se traduce.
Ea procesă cu încetinitorul şi nu-i răspunse.
- Fetiţă, e ceva cu tine. Pari absentă, vorbeşti puţin şi
ești mereu preocupată de gândurile tale. E ceva cu tine de o
vreme, îți lipsește din acustică. Noi comunicam înainte, iar
acum parcă s-a rupt ceva. Chiar și când te înțeleg, e iluzorie
victoria, căci simt că-mi scapă esența. Plus că nu îmi mai
spui ca înainte; înainte îmi spuneai ,,puiu, gândăcel, nene,
neneaţă, dragul meu drag, iubire”… la fel ca lui Sabin.
Aproape la fel, mie îmi mai spuneai și arici!
Îi zâmbi cu căldură. Schiță și ea un rictus cu fața
contractată.
- Ce este? Eu am ajuns la concluzia că eşti preocupată
de sănătatea ta, mai clar spus, te temi să nu orbeşti, aşa cum
te-a avertizat medicul.
Nu-i răspunse, se simțea încolțită. Să încerce o
disimulare?
- Dacă e asta… şi cred că este, ar trebui să ceri o a doua
opinie, doar sunt atâţia doctori în ţara asta. Apoi, şi dacă ai
Anotimpuri ambivalente 93
lua în calcul varianta cea mai gravă, eu nu cred că ai putea
orbi deodată la ambii ochi, iar variante de soluţii se pot încă
găsi. Îţi poţi proteja retina şi medicamentos, poţi lucra la
calculator cu pauze, cărţile le poți înlocui cu privitul la TV-
ul cel mare sau cu munci domestice. Dacă eu mă uit seara la
vreun meci, uite, şi pentru asta putem găsi soluţii; punem alt
televizor deasupra ăstuia, pe perete - la unul te uiţi tu, la
celălalt eu! Ce zici?
- Ești concis, doar că ești din alt aluat și universul meu
alogen nu te poate traduce automat, ci reinterpretează. Ori
poate am eu o perioadă din asta, ia-mă așa cum sunt!
Îi era recunoscătoare. Ce putea zice, el avea dreptate!
Nu mai spuse nimic, îi zâmbi însă, privindu-l în ochi. Apoi îi
atinse uşor palma, mângâind-o. Nu avea detentă, îi părea
încă prea mult să-i mângâie părul, cum simţea că ar fi făcut
în altă situaţie.
- Pari obosită, pare să-ţi fie greu să şi vorbeşti. Ce bine
mi-ar fi dacă ai fi aşa mereu! Liniştită, ca o femeie
normală… Mă obişnuisem că tu erai mereu în vervă,
logoreică adesea, dar mai repede m-aş obişnui cu binele,
crede-mă. Nu cred că va ţine mult, cred că se datorează
spitalului… o vreme ai stat mai mult timp singură cu
gândurile tale; acum ţi-e greu să și pronunţi cuvintele, dar în
capul tău sunt multe, bănuiesc, însă prefer să nu le ştiu!
Relax!
Uite, mâine e week-end, vrei să-i vizităm pe ai tăi? Mie
unul mi-ar plăcea mai mult să mergem la iarbă verde, la un
grătar la marginea oraşului, ori şi mai bine, pe deal, lângă
mănăstire – îţi plăcea mai mult acolo! Ce zici? Ca de obicei,
în week-end eu gătesc!
- Dacă vrei tu… Nu e nevoie să te car la mama, mai
bine grătar lângă pădurice, în poiană, chiar dacă sunt câţiva
kilometri până acolo.
94 Valentina Naşu
- Vrei puţin vin, fetiță? Eu m-am servit! Haide, ia din
paharul meu, tu m-ai învăţat că, virgulă, conţine resveratrol
şi îţi protejează organismul de procesul oxidativ. 150 de ml
sunt necesari în fiecare seară! La mine se mai dublează
cantitatea în unele seri.
- Mulţumesc, ştii însă că pentru mine este somnifer.
Voi adormi imediat ce am terminat de băut paharul.
- Ştiu, dar ce nu fac eu pentru tine, mă mai şi
sacrific!… acum, că avem balansoarul pe care ni l-am dorit,
putem începe din nou să comunicăm ca la început, prin
Internet sau telefon. Dar tu mi-ai dat azi vreun pupic? Nu, că
te-nţeapă barba! Eşti prima pe care-o înţeapă barba mea…
Ea se gândi o vreme la asta, vizualizând pleiada de
femei, presupusele lui victime. Cu deferență, cuvintele lui se
disipară la nivel de axoni, printre dendrite, se estompară ușor
în universul ei temător şi se pulverizară în cioburi de gând.
Alunecă pastelat în somn, având pe buze… acolo, în sinapse
de fapt, cuvântul relax, cu inflexiunile lui melodioase în
pronunţia englezească.
Şi mâine veni. Cu pleiadă de gânduri cristaline,
proaspăt trezite; părea că gândurile se trezeau înaintea ei,
gălăgioase întotdeauna, sau asta era regula la ea.
Ce voi face azi? Voi putea să rezist aşa, fără să-mi fie
clar nimic din prezentul trăit, sau voi defula în vreo ceartă?
Voi putea aprecia clipele frumoase, în loc să văd doar
partea goală a paharului vieţii mele? Nu sunt vreodată
mulţumită, mulţumirea nu se simte în albia ei cu mine, pe
mine mă locuiesc altele… dureri de toate felurile, frustrări
adiacente şi câte altele! Totul într-un puzzle imperfect…
- Bună dimineaţa, iubire! Tu nu dormi niciodată după
mine, eşti trează înaintea mea de când te cunosc!
Ce l-ar mai fi întrebat: Şi de când mă cunoşti?
Anotimpuri ambivalente 95
- Uf, e chestie veche. Nu pot dormi peste norma mea –
cinci sau şase ore e norma obişnuită! Maximul de fapt. Dar
când pot, ştii că dorm şi la prânz.
- Da fetiţă, ştiu… şi apreciez cu nesaţ siesta, ca şi tine.
Nu spui tu că suntem la fel?
- Ăăă, în cuget, sau în simțiri?
Zâmbi hotărât, în încercarea de a ,,ridica cortina” mai
mult decât i-ar fi permis. Putea degenera în dispută, el nu-i
gusta ironiile evidente.
- Ia zi, e week-end, ce ai hotărât? Mergem undeva?
Nu plusă, redeveni concesivă.
- Aş dori să te las pe tine să hotărăşti asta – unde ai
vrea să mergem?
- Eu aş alege mereu să merg la Slănic, ştii asta. Sau
Lacu Sărat. Mă mulțumesc și cu o Deltă, o mare la mâna a
doua… Dar ceva îmi spune că nu vom merge acum. Hai
măcar la iarbă verde!
Ca un radar o simţea - ştia despre ea multe! Poate era
inteligent, ori doar abil, poate empatic, o simţea totuși cu
fidelitate, îi simţea nehotărârea. Nu era sigură în ce categorie
să-l încadreze. Şi nici nu voia să facă asta prea curând; în loc
de hotărâri implacabile, putea lua o hotărâre implacabil
greşită.
Se hotărî să se lase dusă de val, putea ieşi ceva pozitiv
din asta, cel puţin asta spera.
Într-un ungher undeva, simţea că se înşela… de-ar şti
unde!
- Clar, la iarbă verde mergem! Luăm tot ce trebuie de
acasă, durează o oră să fac bagajul, iar pe drum ne oprim la
Kaufland să luăm pulpe, mici şi ceafă fără os! Poate şi ceva
roşii şi un ananas. Uite, pun şi fac o listă; o facem împreună
de fapt, apoi fac bagajele şi tu pui grătarul în maşină; umpli
96 Valentina Naşu
apoi vreo două sticle de cinci litri cu apă şi nişte lichid
inflamabil pentru aprins focul. Îl trezeşti şi pe Sabin?
- Sabin e treaz, am auzit uşa la baie! Sabin! Vino puțin,
neneață.
Sabin intră, era în pijama, cu părul ciufulit de somn și
fața rozalie, proaspăt spălată.
- Da, bună dimineaţa. Imediat mă schimb de pijama.
- Trebuie să te și tundem săptămâna asta! Uite de ce te-
am chemat, am hotărât să facem grătar azi; pune şi te
îmbracă cu un trening, ori cel gri, ori cel albastru şi
pregăteşte-te!
- Aş fi preferat să mă duceţi la buni pe mine… sau la
tata!
- Haide, Sabin, să stai şi tu cu mama mai mult, că abia
s-a întors… Îți poți lua și tableta cu tine, nu mă supăr.
- Bine, bine, mă îmbrac! Acu’!?
- Acum.
Cu o grabă pestriţă, trecură peste zi – masa în trei nu
fusese destul de ofertantă, iar conversaţia lâncezise. Dacă nu
ar fi compensat peisajul, pacea sufletească ce ţi-o oferea
verdele poienii şi detaşarea de cotidian, ar fi pus ziua la
minusuri. Totuşi, cu plusuri şi minusuri, fusese o idee bună
ieşirea. O idee şi mai bună ar fi fost să fi fost mai mulţi;
poate Marian şi Gina, poate Nelu… Băiatul lui Marian s-ar fi
jucat cu Sabin, iar toţi patru puteau strânge de-o miuţă.
Mingea unea masculii umani din orice vremuri şi-i fericea
plenar!
Ea se străduise. De obicei era volubilă, acum fusese
inhibată – se temea să nu scape vreo vorbă care să îi
compromită demersuri viitoare. Îşi analizase fiecare cuvânt
şi fiecare gest. Avea pase frontale de nesiguranță, de parcă se
temea să nu încalce un ,,tabu” neexprimat, punând în pericol
Anotimpuri ambivalente 97
prietenia dintre ei; plus că își uitase colierul norocos din
nasturi (îi salva norocul din borseta albă rămasă acasă)!
Fusese obositor, decreta acum. Parcă şi mai obositor
fusese să îl observe pe Tudor, în speranţa că va prinde un fir
ce o va conduce la declicul aşteptat.
Aflase totuşi ceva util, Tudor îi spusese că imediat
după accident avusese scăpări de memorie, mici probleme pe
care medicul le constatase, catalogându-le ca trecătoare. Se
accidentase şi în zona urechii; el îi spusese că urechea era
vânătă rău, părând aproape negricioasă. După ureche era
învineţită şi avea cucuie pe jumătate de cap. Poate că asta îi
provocase colapsul în amintiri….
Era naşpa senzaţia ce o experimenta uneori, i se părea
că e aproape, că mai are puţin şi îşi va recupera memoria;
simţea că va reuşi, apoi se impacienta! Era atât de frustrant
că nu reuşea, încât i se înfundau urechile şi îşi simţea obrajii
arzând. Era o altfel de durere, o neputinţă organică. Ca
atunci când era în spital, oarbă în bandaje, şi visa noaptea că
vede din nou. Imediat după trezire, în starea aceea cataleptică
dintre somn şi trezie când nu realizezi clar ce se petrece cu
tine, stătea o clipă nemişcată, sperând că s-a sfârşit coşmarul
şi că visul e real.
Va veni ziua când ea va fi liberă să facă propriile
alegeri, având toate datele. Nu se îndoia de asta, va deține
toate piesele lipsă. Se îndoia doar că va fi pregătită să
renunțe la paginile cu tipare, tabuuri și prejudecăți, dar
evolua sperând în nimbul ei feminist de libertate.
Seara îi aduse cu ea acasă, relaxaţi, îmblânziţi şi
dornici să se aşeze comod pe paturile lor. Asperitățile se
domoliseră, la fel frământările ei. Somnul o găsi pe umărul
lui Tudor, umărul dureros îi spusese, gândind la Matei. Unde
o fi Matei… şi ce o fi făcut azi? Mâine e o nouă zi, Scarlet!
Poți ofta și mâine după Ashley.
Anotimpuri ambivalente 99
Capitolul IV
Mioara
Aşteptase destul, azi va veni Mioara şi va clarifica
totul. Nu degeaba Mioara era acum matura familiei!
Providenţial pragmatismul ei pentru zilele astea…
Îi va telefona totuși, era nerăbdătoare.
- Mioara, bună dimineața, ai zis că vii azi! Tudor a
plecat, nu vine până la patru, după patru de fapt, iar Sabin e
și el de jumătate de oră plecat la școală.
- Am zis că vin, vin! Ce grabă existențială ai? Voiam
să-ți aduc nişte lapte cu orez, abia l-am făcut. Roşii ai?
- Haide, măi, că mă învârt bezmetică în casă, nu-mi
vine să fac nimic!
- Uite că vin, ajung în timp stelar, in no time am vrut să
zic. Deschide televizorul până ajung, ai uitat de tabietul tău?
Între 7 şi 9 dimineaţa, Reality TV, emisiunea Beyond
chance, la care îţi plângi tu norma zilnică de precipitații.
Okay?
- Ok, te aştept, Mioara.
Cuminte, deschise televizorul şi plânse încă din
primele cinci minute. Era minunată emisiunea – pe o poveste
adevărată, povestită de protagoniştii ce o trăiseră, se
suprapunea dramatizarea cu actori. În episodul de acum, un
pompier povestea cum îşi trăise în real visul din noaptea
precedentă. Visase că salva dintr-un incendiu o femeie şi doi
copii. Povestea cum în vis găsise femeia, apoi un copil,
100 Valentina Naşu
celălalt fiind găsit în ultimul moment, într-un ungher. Îl
adusese şi-l aşezase pe iarbă când casa explodă. Şeful venise
lângă el şi-l felicita, în timp ce el acorda primul ajutor
copilului.
Se trezise peste o clipă, în soneria ceasului, trăind încă
lauda şefului şi mândria din vis. Ajuns la serviciu nu a
apucat să-şi povestească visul, cum intenţionase, căci alarma
de incendiu îi puse la treabă. Incendiul acela era real, dar
copie paradoxală a visului de noapte. Găsise femeia şi un
copil, iar vecinii spuneau că e încă unul. Şeful îi spusese
unui coleg să-l înlocuiască, fiind obosit. Era gata să cedeze
oboselii și să se decupleze pentru o pauză meritată, dar ceva
îl oprea.
Abia atunci, ca un deja-vu derulat pe ecranul
interiorizat al minții, îşi reaminti de vis – în vis văzuse
arhitectura casei şi ştia că doar el va putea găsi copilul. Fără
permisiunea şefului și fără ezitare, intră din nou în casa
incendiată; după câteva minute de temere în care se contopi
orb cu întunericul mirosind a prăjeală, găsi copilul în acel
ungher gri, exact ca şi în vis. Avea părul fierbinte, era inert și
părea fără viață. Ajunsese prea târziu? Nu își permitea să
gândească abrupt, era timpul să fie norocos, să fie ca în vis…
Tot ca în vis, şeful îl felicitase cu multe cuvinte.
Magda se întinse, extinzându-și spațiul de putere și își
frecă mâinile, revenind la cotidianul anost după cele câteva
minute petrecute frumos. Din minutele în care s-a simțit
privilegiată îi rămăsese o senzație plăcută, cu miros de lauri
de învingător. Doar privind faţa pompierului deveneai mai
încrezător în divin, mai bun la suflet şi mai dornic să te
schimbi.
Când ajunse Mioara, îşi ştersese lacrimile catifelate,
dar starea dată de episod îi putea fi folositoare. Fusese ca un
Anotimpuri ambivalente 101
exerciţiu de încălzire, un start-up util prin acel moment
sensibil, de dezgheţ emoţional.
Mioara nu o îmbrăţişă, deşi ar fi dorit s-o facă! Îi dădu
doar sacoşa spunându-i să mănânce – acum! Făcu ce i se
spuse, mâncă orezul cald, cu lapte și scorțișoară, oferind la
rândul ei Mioarei felii dintr-un ananas (din care gustase şi ea
puţin, aseară).
- Ei, ia spune, ce te frământă? Te studiez de când am
venit; parcă eşti speriată, iar a început Tudor să ţipe la tine?
A, nu e asta, mai bine!
Eşti în convalescenţă, de aia ţi s-a recomandat concediu
medical – profită de el şi fă-te bine, apoi mai pune carne pe
tine şi pe urmă mai vedem! Dacă te plictiseşti, adu-ţi aminte
de pasiunile tale. Fă ce-ţi face plăcere! Dacă crezi că e bine,
poţi să te implici şi în pasiunile lui, cel puţin cu sfaturi,
înţelegere, susţinere… în acest caz te va răsplăti cu afecţiune
şi prietenie.
- Main target pentru prezent e să mă simt în echilibru.
Dacă ating starea de echilibru, pot să îmi permit să gândesc
înainte de a acţiona. Altfel, comit gafe. Pentru că sunt o
colerică, moderată însă de autocontrolul maturităţii… mă
ştii! N-am niciun ţel, decât poate să pierd vremea în pat.
Planul vieţii mele azi e să nu fiu toujours pret. Cu toate
astea, nu mă pot linişti până nu-mi rezolv problemele… şi
aici intervii tu. M-ai putea ajuta, am mare nevoie să îmi
clarific anumite aspecte.
O privi rugătoare, anticipând momentul în care
emoţiile se vor dezlănţui în torente. Deja o învăluiau cu
căldura lor şi mâinile încercau să caute sprijin în obiectele
din jur. Strângea compulsiv tapiţeria canapelei, căutând
cuvinte mai prietenoase, care să nu blocheze firescul
comunicării.
102 Valentina Naşu
- Am senzaţia că mă iei pe departe… de data asta ce
mai este? Ştii că te poţi baza pe mine, treci la subiect!
- Am senzaţia că am pierderi de memorie şi ştiu că e de
la accident – poţi să-mi dai detalii despre asta?
- Păi, ce anume nu-ţi aminteşti? Accidentul sau ce…?
Îi privi faţa neîncrezătoare, simţind că era altceva decât
îi părea la prima vedere. Apoi înregistră şi altceva, mai
elocvent – mâinile Magdei aveau degete albite din cauza
strânsorii. Nu ştia dacă ea sesiza tratamentul aplicat
materialului canapelei, în încercarea zadarnică de a-şi sprijini
efortul intern.
- Ei, haide, Magda, oricât ar fi de greu de spus ceea ce
vrei să-mi spui, sunt sora ta și ne leagă fire solide. Şi, slavă
Domnului, mi-ai spus mereu ceea ce se petrece cu tine (chiar
şi când nu mi-am dorit deloc să ştiu, completă ea în gând).
De ce ar fi acum altfel?
Magda făcu o grimasă, crispându-şi faţa inteligentă
într-un rictus ce nu o avantaja. Îmbătrânește, gândi Mioara,
strângându-i-se inima de milă.
- Ştii, Mioara, mă întreb uneori ce s-a întâmplat de fapt
în accident. Ce anume am făcut eu? Am accidentat pe…
cineva?
- Măi, în mod normal aș fi râs. După pauza lungă şi
temerea ce o afişezi, aş zice că ai avut o experienţă
paranormală. La ce te referi – tu ai fost cea accidentată de o
maşină, ce alte nelămuriri ai?
- Mă întreb dacă nu-mi ascundeţi ceva… ceva despre
Maria şi Matei.
Își auzea inima bătând mai alert, ca o tobă ce-i alerta
gândurile în ritmul dictat de ea. Își atinse zona, într-o
încercare absurdă de susținere. Mioara îi ignoră gestul, dând
din umeri.
Anotimpuri ambivalente 103
- Păi, ce să fie cu Maria şi Matei? De doi-trei ani de
când ai divorţat de Matei şi te-ai mutat cu Tudor, nu mai ştiu
despre Matei decât ce mi-ai mai spus tu. Maria? Nu înţeleg
ce vrei să spui cu ea… Ce rol are ea în ecuația de față?
Maria e căsătorită, vine rar acasă, ce treabă să fie între ea şi
Matei?
- Fata mea… căsătorită!? Doamne îţi mulţumesc, nu
am omorât-o eu!
Fața i se animase din nou, într-un mod diferit, dictat de
emoții contradictorii.
- Nici pe Matei? Matei nu e mort? Nu e, deci nu e? O,
Doamne, nu este… aşa e? Deci, dau erată pentru diferenţa
noastră de percepţie, chiar dacă mi-e greu s-o cred.
Mioara o privea nemişcată, cu o perplexitate demnă de
imortalizat în fotografie.
- Magda!
Nu-i păsa că Mioara o privea ca pe un nebun, puteau s-
o şi lege acum, i se luase piatra de pe inimă. Răsuflă uşurată.
Se simţea pașnică și recunoscătoare, pregătită să meargă şi la
medic dacă asta îi cereau, psiholog sau psihiatru, îi era egal.
Lumea pentru ea putea continua iar în viaţa ei putea să facă
loc şi unei erate. Putea repara, putea chiar ieşi din universul
paralel în care mai avea un pic şi expanda. Lumea i se colora
din nou în nuanțe solare.
Înregistră în paralel cum Mioara clătina din cap,
dezaprobator.
- Măi fetiţă, nu ştiu ce să spun, aşa că îţi voi spune doar
fapte – tu nu ai o fată, ai un băiat, pe Sabin. Matei este fostul
tău soţ, care ar fi fost şi în clipa de faţă soţul tău dacă Tudor
nu şi-ar fi băgat ,,coada”, motiv pentru care nu-l plac (şi nici
el nu mă suportă; el nu suportă pe nimeni de fapt, decât ego-
ul lui profund egoist). Maria este sora noastră mai mică,
suntem trei fete (cei trei muschetari, ne spuneau acasă, că
104 Valentina Naşu
toate avem nume ce încep cu litera M). De ce ai crede că
Maria e fiica ta? Ai dorit să ai o fiică, ţi-ai dorit-o mult, dar
ai pierdut sarcina acum câțiva ani. Cred că accidentul ţi-a
afectat creierul, sper că e o chestie reversibilă, temporară, dar
trebuie totuşi să mergi la medic. Nu ştiu, poate la neurolog,
habar n-am!
O privi cu condescendenţă, sperând să nu fi înnebunit.
Neam din neamul nostru n-a fost un nebun, n-o fi
Magda primul! E așa pasională uneori… Dar şi când îi intră
ei ceva în cap, nu i-l scoţi nici cu cleştele! Bunăoară când i-
a intrat în cap ideea să-l lase pe Matei, tocmai când aveau
de toate şi era cu toate bifate la zi… Degeaba au fost toţi
împotrivă, ea tot asta a făcut!
- Magda, aş îndrăzni să gândesc mai departe – măi
fetiţă, tu eşti nefericită cu Tudor! E un adevăr emblematic, îl
observă oricine te privește atent; ştiu că-ţi părea rău că te-ai
cununat cu el, mai ales atunci, atunci când aţi pierdut fetiţa.
Apoi au apărut semnalele de infidelitate. Oare nu cumva
mintea ta îşi caută un refugiu, construind un alt univers, o
altă realitate în care să se refugieze? Tu ai fost mereu slabă,
orice emoţie te putea îngenunchea, poate că nu ai mai găsit
ieşirea sau ai găsit una oportună în evadarea din real… Nu-
mi răspunde din primul impuls, dă-ți timp! Nu vreau să te
supăr, dar… nu vreau să te pierd, ai obiceiul să transpui
problemele emoționale în probleme fizice ce-ți afectează
sănătatea. Nu vreau să fii iar bolnavă!
Se alinie clipei de tăcere, ce-i lăsa suficient timp să-și
replieze emoțiile.
-E posibil să fie şi asta, eu nu-s psiholog! Emit o
părere, poate eronată. Ştiu că erai tare deprimată, căci
simţeai că ai greşit lăsându-l pe Matei pentru Tudor. Nu-ţi
aminteşti? Veneai şi-mi spuneai că mintea ta o ia razna, că
nu mai poţi suporta, că Matei este de fapt jumătatea
Anotimpuri ambivalente 105
sufletului tău şi tu l-ai părăsit pentru omul acesta care te
înşeală, care caută femei pe Internet, pe diverse site-uri de
dating. Îmi spuneai și prostii (că eu sunt din fier și suport
multe) - că eşti laşă, altfel te-ai omorî, sau ai merge la Matei
să-l rogi să-ţi mai dea o şansă. De aceea mergeai la biserică,
când cu accidentul, te mai uşura să vorbeşti cu Dumnezeu, îl
rugai să te ajute să-ţi rezolvi problemele. Chiar nu-ţi
aminteşti?
Nu-şi amintea nimic, dar avea încredere în ce-i spunea
sora ei, lucrurile păreau logice; se înlănţuiau mărgele noi în
puzzle-ul dilematic, le va aşeza ea în ordinea firească -
important era acum să se rezolve pe sine, nu să reacţioneze
emoțional. Era prea mult pentru o singură zi, ingerase emoţii
prea multe, acum putea răsufla. O îmbrăţişă pe Mioara,
închizând astfel un capitol. Mioara înţelese şi nu mai
comentă. Vorbiră despre Sabin şi despre emisiunea ei
preferată, cea care-i storcea lacrimi şi la reluare. Îi povesti și
ei episodul de azi.
Mioara îi povesti cum s-a întâlnit pe stradă cu fostul ei
învățător din clasa întâi, domnul Nacu Nicolae, care era
acum doar un bătrânel alb ce-și conducea soția de mână și
probabil că pe ea nu o mai reținea. Nu conta, ea îl reținea, ba
încă cu plăcere!
Era în mașină când îl revăzu, așa că nu îi vorbi, doar îl
privi, înregistrând că trecuseră zeci de ani peste ei amândoi;
ca și peste copilăria ei, din care-și amintea cel mai bine…
mirosurile!
Se simţea confortabil lângă Mioara, era primul
fragment din cotidian în care nu mai era nevoie să poarte
mască. Mască sau perucă… Ce moment caraghios, să porţi
perucă şi să ţi-o zboare vântul - aşa se simţise în ultima
vreme! Cred că aşa uşurare experimentase şi Benone
106 Valentina Naşu
Sinulescu când a renunţat la perucă, recunoscându-şi în
public calviţia veche de ani.
Îi zâmbi recunoscătoare Mioarei, pe considerentul că o
înţelesese. Întorcându-i precaut zâmbetul, ea asta spunea. Îi
citi gândul şi se învioră şi mai mult - Mioara spera ca ea să-şi
revină!
-Îmi voi reveni, Mioara, chiar de va trebui să apelez la
medici sau psihologi! Stai liniştită, n-am uitat vorba mamei:
Neam din neamul nostru n-au fost nebuni…, n-o să-ncep eu
prima!
După plecarea Mioarei realiză că uitase să discute
despre prezentul lui Matei.
Pentru că Mioara nu ştie nimic, aş putea afla prin
Sabin ceva!
Vorbea singură, dar nu mai conta. Evoluţia era
următoarea pe listă!
Schimbări radicale îmi bat la uşă din nou. Voi şoca din
nou, am ales!
Acum știa ce va face. Va căuta informații până se va
edifica. Acestea vor fi benefice vindecării complete. Apoi,
știa că va fi suficient de puternică să își accepte soarta, sau să
facă schimbarea necesară.
Un măr putred le putrezește pe toate celelalte din coș,
așa îi spunea bunica (sau poate mama). Ridică din umeri, nu
asta conta… conta ideea în sine. Avea un măr putred în coșul
ei!
Dacă pui un măr bun în coșul cu mere stricate, nu le va
face din nou bune de mâncat, ci se strică și el. Oricum ai
lua-o, tot rău e! Și răul trebuie stârpit din rădăcină, dacă
vrei să nu te strice el pe tine.
Vorbea singură. Simțea solitudinea, slăbindu-i eul. În
demersul ei se putea ajuta doar singură. Trebuia, deci, să
acționeze cumva, să nu aștepte degradarea și decrepitudinea.
Anotimpuri ambivalente 107
Era conștientă de faptul că dacă ceva se poate strica, atunci se
va strica cu siguranță.
Păcat că oamenii nu realizează asta și ,,evoluția” duce la
decrepitudine cel mai adesea.
De fapt, viața avea părți bune și părți rele - între ele
trebuia păstrată moderația; nu trebuia să fie atât de radicală, nici
asta nu i se părea în regulă – orice exces, în orice parte a
baricadei, nu era decât o nouă încercare a sinelui, a tăriei de
caracter.
Ea era om de caracter întotdeauna cu cine merita!
Trecând pe lângă calculator, îl deschise, cu gând să-și
pună muzică, să nu mai umble prin casă vorbind singură… casa
ei, asta era casa ei, era timpul să-și bage asta în cap, cu
forcepsul dacă trebuia! Altfel va fi Gică-contra și va boicota
orice demers, al ei sau al lui Tudor, presupunând că nu e cel
ales! Nu era cazul să viseze evadări, greșise o dată rupând
căsnicia cu Matei și nu trebuia s-o ia de la capăt bazându-se pe
păreri și considerente, ducând o luptă în necunoscut. Era
colerică, voia totul rezolvat aici și acum! Ei bine, nu totul putea
fi rezolvat aici și acum!
Puse muzică din folderul cu ,,preferate” de pe contul ei
din Youtube - și dacă tot își amintise parola, își permise să
deschidă și contul de mail, neavând nimic urgent de făcut prin
casă. Și de ar fi fost, era timp destul până veneau ai ei! Da,
corect, ai ei! Ceva din ea se împotrivea încă…
Nu avea niciun e-mail important, doar news-lettere și
spam-uri de dat la Recicle bin. În stânga, sub Trash, văzu un alt
folder (al doilea) numit Recicle bin. Înregistră ciudățenia și-l
deschise. Stupoare absolută! Era chiar ceea ce căuta – conținea
circa 300 de e-mailuri schimbate cu Tudor în decurs de câțiva
ani.
Îi tremurau mâinile, era febrilă și nu se putea aduna. Îi
venea chiar să închidă repede, nu cumva să vină chiar atunci
cineva și să o surprindă. Cine? Tudor, la el se gândea. Erau
108 Valentina Naşu
scrisori de la el și pentru el, de ce ar fi vrut să o împiedice să le
citească?
Când era stresată nu reacționa bine, ba chiar putea
înțelege eronat ce citea. Riscă, deschizând primul mail și citi:
Avataruri curente nu mă pot împiedica să îți scriu. Aceste
,,scrisori fără fir'' (cum îmi place să le numesc) îmi colorează
universul cotidian în vibrări de violet.
Iubirea mea te-a eliberat, e umilă, te poate iubi de la
distanță, e fericită când scrie, pentru că eu am ales asta. Mă
bucur că mi-ai făcut sufletul să scrie, să scrie cum vrea el -
autonom, că l-ai făcut să te iubească.
Referitor la ce-mi spuneai în scrisoarea precedentă, dacă
există o diferență de percepție, ea trebuie lămurită cu ajutorul
dicționarului. Emoție, adrenalină, endorfine, afecțiune și
tandrețe aș fi putut spune elegant și pudic despre așteptările
unei femei când intră într-o relație. Dacă ,,sex nu” atunci
relația are alte repere, prietenie, camaraderie...
Foarte frumoasă de altfel această relație între un bărbat
și o femeie, atunci când este posibilă, dar tandrețea,
adrenalina, endorfinele, trebuiesc ,,aduse de-acasă” sau mai
bine-zis lăsate acasă pentru că altfel nu iese nimic bun, nici
prietenia nu mai e sigură, stabilă, nici alte orizonturi nu se
întrevăd. Eu niciodată nu m-aș putea amăgi cu o țigară
electronică, aș prefera să fiu fumător sau nefumător. Niciodată
nu am ales ca o femeie să-mi fie prietenă sau iubită (nici măcar
soție!), am așteptat să fiu ales, și la fel aș proceda de-aș mai
trăi o dată; puținele satisfacții au fost atât de consistente încât
domină numeroasele tristeți de care viața oricum nu m-ar fi
menajat.
Deja-vu! Își simțea sufletul cum se îngreuna de o durere
adâncă, ce părea să cunoască drumul ca o veche cunoștință. Va
citi mai târziu, în fiecare zi câte puțin, până se i va lumina
conștiința. Acum se simțea obosită. Nu dormise bine, se simțea
străină în casă, erau și altele care o epuizau.
Fii bărbată și de data asta, Zoe!
110 Valentina Naşu
Capitolul V
Deziderate
Din nou visul acesta monstruos! Variațiuni pe aceeași
temă reveneau la diferite intervale de timp. Se făcea că el
murise, căzuse chiar în fața ei și nu se mai ridica. Ea încercă
repetat să-l ridice la vertical, plângând sonor și ignorând
persoanele din jur ce încercau s-o îndepărteze. Lacrimi mari i
se rostogoleau pe bărbie; nu le putea îndepărta, deși ar fi
vrut. Ele o împiedicau să-l vadă clar. Știa doar că dincolo de
ele era EL, omul ei iubit care o părăsea când avea cea mai
mare nevoie. Îi ridica brațele inerte, încerca să-l facă erect,
să-l ridice măcar pe jumătate la verticală. Nebunia îi dădea
târcoale din nou!
Efortul din vis o trezi. Suspina, iar obrajii îi erau
umezi. Nu știa că și în vis poți plânge! Știa că doar acolo
sunt premise clare să-ți realizezi orice obiectiv fantezist,
orice proiect, orice dorință! Ea avea experiențe plăcute atunci
când visa. Orice este permis în somn. Dezavantajul este că la
trezire trebuie să faci noi alegeri, pentru că opțiunile au
rămas deschise; realul, ca și viitorul, te lasă, dar te și
împovărează cu libertatea de a decide. Trează, știa că e inutil
să tragi de tine pentru viitor, să trăiești pentru viitor, la fel de
inutil ca și visul acesta.
El o simți și se întoarse spre ea, copiindu-i poziția într-
o îmbrățișare. Zâmbind, își întinse oasele amorțite după
somn, dar se lăsă îmbrățișată în continuare, fără a deschide
Anotimpuri ambivalente 111
ochii, să nu fugă somnul – ce mai rămăsese din el, niște
franjuri!
Credea că e Matei, el o îmbrățișa așa în timp ce
dormeau. Când aburii somnului se mai risipiră, realiză că nu
va mai fi Matei niciodată, era prea târziu pentru ei,
deveniseră trecut implacabil. O liniște adâncă îi însoți gândul
cu nuanță de precaritate.
Provenea din aluatul senzitiv al celor ce se hrănesc cu
vise și iluzii, nu din cei pentru care calea de mijloc era
echilibrul. Nuanța de echilibru era uneori precară, alteori mai
pregnantă. Echilibrul ca mentor, ori ca terapeut… Azi în jur
simțea precaritate.
Precaritatea, ca și siguranța sau certitudinile vieții,
sunt în jurul tău. Privește atent, nu sunt doar azi cu tine, ele
există mereu, doar că azi ai nimerit frecvența aceea. Există
multe frecvențe… nu uita că ai multe valențe! Nu-ți place
aceasta, alege o alta, repliază-te! Și realizează că ai tot ce
și-ar putea dori o femeie, pe toate palierele existențiale.
Oftă din toată ființa ei, trezindu-l și pe Tudor.
- Ce este, iubire, ai un coșmar?
Îi răspunse cu sinceritate, fără a mai analiza:
- Sunt tare nefericită. Simt gustul eșecului între noi.
Până la urmă, elaborate pe genunchi sau îndelung
,,lucrate’’, cuvintele ei erau încărcate cu energie. Poate că
atingea un nou scor de deprimare, pentru că abia acum își
conștientiza alegerile implacabile. Poate nu știa să se
adapteze la mediu(m), cu toate că era de mult… naturalizată!
Ori poate moștenise o genă a deprimării. Dacă moștenise
gene vulnerabile, ar fi trebuit să preia și modul de adaptare la
mediu tot de la înaintași – erau protocoale de intervenție
pentru orice!
Se lăsă tăcere. Simțea și tensiunea acum. Era deja-vu.
112 Valentina Naşu
Nu o mai îmbrățișa de mult, când se decise să îi
răspundă:
- Fetiță, am sperat să fie bine, am avut răbdare cu tine.
Mai ții minte la început? Eu te iubeam și vedeam optimist
viitorul; simțeam că îmi oferi o frântură de eternitate, un dar
fără echivalent pentru mine, ca o îmbrățișare fără sfârșit, ca
un legământ de prietenie nesfârșită, iar tu… făceai ce făceai
și mă comparai cu Matei. Mă blocai, îndepărtându-mă… îmi
subminai încrederea în noi și în viitor. De parcă fericirea nu
ne era permisă, pentru că aveam un trecut. Acum nu mă mai
compari, s-au dus accentele vehemente. Nu-mi mai spui în
toate modurile cât de superior mi-e Matei al tău.
Am avut răbdare, nu? Dar de ce te porți ca țiganii?
Oamenii aceștia par a avea radare cu care simt tipul
caracterial cu care s-au conectat! Devin agresivi, trag de tine
în toate părțile, cer până le dai ceva, orice, oricât, doar ca sa
scapi de ei! Așa și tu, iar acum ai început cu altele. Cu
gelozia ta, cu femeile, cu cererile de a-ți jura că nu am pe
nimeni. Eu așa nu pot trăi! Trebuie să încetezi. Scoate-ți din
cap ideile că am o alta și termină cu țigăneala, eu nu jur și
gata. În mine trebuie să ai încredere și atât. Dacă mă iubești,
ai încredere. Eu te iubesc necondiționat. Tu pui mereu
condiții, vrei control absolut! Ai tendințe absolutiste și
monopoliste. Eu sunt bărbat. Nu jur și gata! Punct.
Vorbise cu rapiditate (într-un ritm nefiresc, sonor ca o
cadență de taste, sau de marș cadențat soldățesc), de parcă se
abţinuse prea mult și apoi debordase.
Un soi de prudență o împiedicase pe ea să-l întrerupă.
Era incredibil de aproape de a-l întrerupe, iar apropierea de
acea graniță, cu toată panica și nesiguranța care te iau în
stăpânire, accelerează la maximum diversitatea și viteza
gândurilor, și precizia intuiției. În primul rând intuiția: nu se
va întâmpla acum! Ei asta îi spunea. Intuiția îi hrănea
Anotimpuri ambivalente 113
așteptări cărora doar timpul le putea răspunde. Ea nu-i ceruse
nimic. Ce-i venise? Și apoi, dacă era cum spunea el, poate că
avea motive pentru acest comportament – îi spusese ea,
Mioara…
- Ți-am cerut eu să juri ceva?
Nu era necesar să mai întrebe, pe chipul lui putea găsi
lumini doveditoare de amintiri arhivate în adâncul timpului.
Privirea lui era clar convingătoare. Riscase.
- De vreo doi ani atâta știi să ceri – să jur că nu am alta!
Ei bine, nu jur! Să-ți fie clar! Dacă nu-ți este, poți să crezi că
am o sută, pe toate le am… crezi ce vrei! Eu nu-s țigan și nu
jur! Când te-am auzit plângând, știam ce urmează, o nouă
încercare de a mă convinge să jur! Iar eu m-am săturat de
lamentări. Cheamă geomantul, să-ți spună dacă eu mint, dar
pe mine lasă-mă în pace!
Hmmm, mai spune ceva dacă poți! Gândurile oricum
ne trădează toate vulnerabilitățile ce le mascăm zi după zi.
Mai bine lasă…,,ia să merg eu la bunicu’ să-i cer actele pe
casă”!
Zâmbi, dar nu comută direcția gândului, doar remarcă
în treacăt cum folkul căuta s-o disturbe.
- Văd că te-a înveselit ideea cu geomantul - uite, dacă
te face să te simți mai bine în obsesia ta, spune-ți că ai
repurtat o victorie, fie și parțială, căci îți promit că îți voi
spune cândva tot ce vrei să știi. Nu acum, știi că sunt
orgolios, când vom fi bătrâni – asta dacă reziști lângă mine
până atunci. Acesta o să-ți fie premiul! Dacă nu, ai să ajungi
paranoică prin vreun sanatoriu. Sau, ca să eviţi asta, spune-ţi
atât: ,,nu mă merită’’ şi ne despărţim prieteni. Eu am făcut
tot ce am putut, iubire. Dar nimic nu e destul pentru tine, eşti
mereu nemulţumită și mereu dai înapoi. De când nu m-ai
mai iubit tu pe mine? Eu nu mai simt că te dărui cu totul, că
te abandonezi trăirilor; pari a avea mereu o reținere, o teamă,
114 Valentina Naşu
o reticență – poate ai scrupule de o natură pe care eu unul nu
o pot identifica!
Stătea cuminte, așteptând ca potopul de vorbe să-și
încheie curgerea. Se simțea vinovată, dar încerca să se
încurajeze în gând.
Simt că gravitez în jurul a ceva, între idee, instinct și
emoție, repere între care trebuie să găsesc un punct fix, să-
mi sprijin universul!
Ar fi fost suficient umărul lui Matei!
Gravita între umărul lui Matei și cel al lui Tudor? Nu
avea nevoie de inspirație ca să observe cum puzzle-ul ei își
mina structura. Construcția pe care și-o imaginase compactă,
acum arăta ca turnul din Pisa (și suna ca turnul Babel!).
Culpabilă?
- În privința eșecului, pe toți ne încearcă sentimente ale
eșecului, din timp în timp, pe diferite laturi ale vieții; dar nu
te îngrijora, sunt false, pentru că ne raportăm la ceva stabilit
arbitrar, adeseori ilogic și cu certitudine nerelevant. E ușor
de observat că toate grijile specifice unei etape a vieții cad în
desuetudine, privite din etapa următoare. Să nu facem
confuzii - erorile sunt reale și adeseori inevitabile, eșecul
însă e un termen care nu trebuia inventat. Îmi amintește de
inchiziție. Te rog, înlocuiește atitudinea critică și profund
pesimistă cu orice altceva! Spune-i pesimistei din opoziție
să-și dea tegumentele mai încolo!
Adevărul era undeva la mijloc, iar vina împărțită. Sigur
sărise ceva, lista era încă în construcție, iar vorbele tulburi,
căutau acum să se sedimenteze.
După scurta repriză acută, tensiunea începea a se risipi.
Vocea lui nu mai avea accente atât de stridente. Se domolea.
Ea însă începea a-şi aminti. Întâi îşi aminti vocea ei , care îi
răspundea: Când ai decis să cauţi alte femei, ai ales. Când ai
Anotimpuri ambivalente 115
decis să nu recunoşti asta, ai mai ales o dată… şi nu pe
mine. Pentru mine e mai important adevărul decât iubirea.
În ea nu vorbise decât amintirea, creierul ei era
responsabil cu aranjarea cuvintelor ,,ce din coadă or să
sune”. Reverbera o amintire, stocată undeva în sinapse. Ştia
că spusese asta cândva şi acum o ajuta să se recupereze. Va
face o strategie, o va ajuta să rezolve problema. Deocamdată
avansa, uneori înainte, alteori în loc, ori înapoi.
Între timp, Tudor se calmase. Deschisese televizorul şi
urmărea un film. Ea se ghemui alături, micşorând distanţa.
După ce mai căpătă curaj, îi luă mâna, îndepărtând-o de corp
şi se aşeză în spaţiul rămas, pe umărul lui.
- Acestui film îi găsesc similitudini - îţi place ,,Cinema
Paradiso”? Dacă-mi pun un dvd cu filmul şi adorm, mă
trezesc chiar în acele momente care mă înfioară, în
momentele cheie. Sper că îţi aminteşti filmul, e celebru.
- Mi s-a întâmplat o fază din asta chiar iarna trecută -
într-o zi de weekend, singură acasă, priveam un film; beam
martini dintr-un pahar (cu lămâie) şi din altul ceai roşu,
rooibos (și el cu lămâie). Am adormit, dar mă mai trezeam la
câte o fază, plângeam revăzând-o şi mai beam din pahare, cu
echitate... apoi adormeam iarăşi.
- Uff, hai să fim mai raţionali. Termină şi tu cu
prostiile, eu te iubesc, ştii că sunt sincer cu tine. Doar pe tine
te iubesc.
Declară el generic…!
Doar pe mine mă iubeşti, pe celelalte nu. Dacă te-aş
crede… încrederea e bună, dar controlul e sfânt! A… și să-
mi aduc aminte să-i spun pesimistei din tribună să-și dea
ipotenuza mai încolo. Dar dacă nu corespunde cu realitatea,
nici uralele nu-și au rostul, precum nici mustrările de
conștiință.
116 Valentina Naşu
- Aș vrea să-mi promiți că te liniștești. Uite, ar trebui
să vezi părțile bune din viața ta, realizările tale – băiatul,
casa, serviciul bun, faptul că ești iubită ca nimeni alta, că ai
prietenii și rudele alături. Ai fost mai atinsă decât mulți alții
de aripa fericirii. E mare lucru și faptul că te-ai recuperat
atât de rapid după accident și că nu ai rămas cu sechele.
Ai vrea tu! Aș vrea și eu, dar o scot eu la lumină și de
data asta! În linii mari, sunt mai fericită decât mulțimea și
așa mă și simt uneori. E aiurea să fii atât de fericit și atât de
nefericit! Paradoxal, deopotrivă.
- De când cu accidentul, vorbești mai puțin, iubire!
Poate că nu mai ai noutăți, pentru că stai mai mult între
pereții casei. Plănuim de-o plecare?
- Dacă ții tu, mergem!
- Ei, așa nu vom merge never, cum spui tu – o vacanță
cere entuziasm și din partea ta. Puțină nerăbdare - ce zici, te
dai prinsă? Doar e o emoție cu gust de libertate…
Era un lucru pe care nu și-l dorea acum, nu se simțea în
largul ei, în apele ei teritoriale. Asta nu era vina lui, ea era
cea care trebuia să opereze asupra ei o schimbare. Și-o
dorea! Își dorea să caute soluția de pe poziții de toleranță.
Să schimbăm registrul. Poate și cheia!
- Uite ce e, vreau să-mi continui somnul. O să merg la
Sabin, iar tu vei putea să urmărești filmul în continuare. Ne
vom trezi ca și cum nu am fi avut această discuție – bonus,
voi fi și odihnită!
El nu răspunse, sau poate răspunse în gând, să n-o
încarce cu ale lui!
Lângă Sabin somnul veni cu rapiditate, somn fără vise,
visele le bifase deja; mai dormi o oră, apoi se ridică, cu gând
să se întoarcă în dormitor. Păși ușor, să nu-l trezească pe
Sabin. Sabin nu se trezi, se întoarse pe partea cealaltă și
continuă să doarmă. Era în pijama de vară, cu pantalon scurt.
Anotimpuri ambivalente 117
Ghemuit cum era, părea mult mai mic. Parcă-l lăsa fără
protecție!
Ușa dormitorului era puțin întredeschisă. Păși precaut,
să nu facă zgomot. Se auzea vocea lui Tudor, vorbea la
telefon.
Cu cine s-o fi conversând la ore mici? Nu cred că e
maică-sa.
Se apropie și ciuli urechile pentru a auzi măcar o parte
din ce spunea.
…
,,În cazul meu nu e așa cum spui tu, dacă m-am trezit
nu mai pot adormi, iar idei, câte am pierdut... Vin altele!
Haaa, cât mă bucur că te-am provocat... răspunsul l-aș
fi putut da eu în locul tău, totuși, ,,două chestiuni” (vorba lui
Moromete) ar fi rămas nelămurite. Curiozitatea..., hai să o
numesc ,,necesitatea” de a fi pe aceeași frecvență cu
universul tău existențial este constant în creștere, cu puseuri
de implicare afectivă, dar exprimată în doze homeopatice,
corespunzător ,,amprentei” mele personale.
Impactul ,,lumilor” noastre este interesant și are un
farmec inefabil - tu un fluviu de idei, emoții, gânduri, eu -
transparent izvor de cugetare. Dar a doua ,,chestiune” mă
scoate din ,,matcă”, sau din ,,tabla de șah”!! Aș lua chiar
acum nuiaua, să vin cu ea la tine și să-ți scot din cap
,,fandacsia”. Ești o sublimă supraviețuitoare a luptei dintre
libertatea naturală a ființei și prejudecățile cu adevărat
vicioase ale unei societăți anchilozată în involuție, dar tot nu
pot veni la tine la ora asta, draga mea dragă. Și dacă ți-aș
spune acum cât mi-ești de dragă, ai cere parlamentului să
scoată imaturitatea în afara legii.
…
Da, ,,dragă” șterge alte păcate! Tu le știi, misandră!
depinde de perspectivă… Să folosesc varianta serioasă și să
118 Valentina Naşu
numesc hiba? sau să mă limitez la joc de glezne, de cuvinte,
cratime si alte... arabescuri tricolore?
…
Hiba oare? Oare? (O)are… ca tot omu'-ntre picioare!
Ha, na că am comis-o! o mică erată s-ar impune dacă nu a
fost deliberat plasată - din unghiul meu vizual nu se zărește,
deci nu găsesc necesar nici contraatacul! În schimb, o
parțială expunere a arsenalului, doar cu titlu de paradă, nu
strică, nu-i așa?
…
Sigur, e cert. Așa că, draga mea dragă, amânăm pentru
o altă zi, una de sărbătoare, pentru o beer-day a noastră. O
să-ți cumpăr o bere cu lămâie, pe care să o bei… imediat
după! Azi am să te iau cu mine peste tot, în simțuri. Iar în
perioada care urmează te voi suna eu, să mă asigur că vei
avea sărbătorile tihnite, frumoase, sper fericite... îmi prezinți
ulterior o mică recenzie a lor. Ofer și eu informații, la
paritate!
Tu nu mă mai poți suna, ,,cerberul” e acasă acum. A
dormit dincolo.
…
Ha-ha, da, da, cerber e nume de scenă! Pu-pup,
iubito!”
O clipă nu mai auzi nimic, o paralizase momentul;
când realiză că el o putea descoperi, dădu să fugă spre
camera de alături, cu inima pulsând nebunește. Înainte să
facă asta, se auzi din nou vocea lui, cam sonoră în liniștea
dimineții:
,,Asta a fost! S-au aliniat planetele! Pe cine să mituiesc
să le alinieze mai des? A fost atât de frumos, chiar dacă, sau
poate tocmai pentru că am avut un comportament
adolescentin; gândurile, cuvintele, izgonite de emoții m-au
Anotimpuri ambivalente 119
lăsat ca pe o corabie în furtună, am plutit pe vocea ta
muzicală când în ape liniștite, când printre stânci ascuțite; de
câte ori spuneam ceva, aveam impresia că mă scufund. Un
sentiment nou, nemaitrăit mi-ai adus, parcă am citit o carte
cu pagini catifelate.”
Deși avea gura întredeschisă, de emoție, dar și pentru a
auzi mai bine, nu putu să audă ce spunea ea. El îi răspunse:
,,Protestez și încă vehement - eu am urmat sfatul tău și
încerc să am o familie sănătoasă, morală în mod oficial.
Sufletul însă mi-l abuzez emoțional pt acest... să-i zic
deziderat. Acum te las, întreaga zi voi avea o mină bună,
grație ție. Mulțumiri – reverențele le urmează! Te sărut
acum, draga mea, trebuie să închid. Te mai sun de la
serviciu.”
Fugi fără zgomot, cu tâmplele pulsându-i. Apocalipsa
părea că sosise!
Merg să plâng o repriză? Auzi la el, ,,deziderat”! Ce
deziderate ți-aș da eu! În limbaj de lemn (cu o bâtă!),
potrivit ție, în calitate de lemn!
Și țărână se făcu… dar asta putea să mai aștepte!
,,Nu pot să zbor,
nu pot sa mor…
Și ce greu îmi e mie
și ție ușor.’’
Nu se putea aduna nicicum. Intrase în transă și folkul
era pe pilot automat, ca de obicei în momente de stres.
Probabil că doar infractorii prinși au astfel de stări în
momentul prinderii lor.
O fi la prima reușită cu… finalizare? Când s-a simțit
interogat mi-a spus că sunt unică în viața lui. Nu părea că ar
120 Valentina Naşu
avea nevoie de alte confirmări feminine ale masculinității
lui. Nu avea de la mine!
Când se aștepta mai puțin, a-nțărcat bălaia! Nu știa ce
va face, ba știa, următorul ei deziderat era să-și potolească
tremurul – încă un pic și-i clănțăneau dinții!
O, Doamne, fă tu ceva – fă să dispară minutele de mai
înainte. Te rog Doamne!
Dumnezeii nu veneau la chemare, nu puteai să-i
dresezi. Trebuia să-ți înveți lecțiile, să-ți porți crucea cu
demnitate și să intri din nou în parametri. Mai avea puțin și
reușea să afle totul. Ce va face atunci? Noi deziderate și
grele poveri pentru o mână de om (iarăși se victimiza… ura
asta)!
Ai fugit să te salvezi în alte brațe… Oare și iubirea se
duce ,,la cele veșnice”? S-o fi și dus deja, fie-i țărâna
ușoară!
Considera (ca mulți alții) ca fiind cea mai mare
ticăloșie trădarea. Când trădezi în iubire, și-ți trădezi
sufletul-pereche în deplină cunoștință de cauză, dragostea pe
care o crezi adevărată, ai atins pragul de jos al josniciei.
Dacă nici nu conștientizezi fapta, nu o recunoști, nu ai
regrete sau îți găsești scuze, atunci iadul s-a mutat în tine. Ce
răsplată atât de mare să poți primi ca plată a trădării, încât să
merite? E impietate și să asociezi cuvintele în text… Nimic,
nu există nimic pentru care să te negi pe tine într-atât. Decât
viciul. Ți-ai pierdut demnitatea, iubirea, onoarea, totul. Din
viciu!!
Știința a demonstrat deja că nimic nu se pierde, nimic
nu se câștigă, totul se transformă, așa e trasat de sus.
Romantismul a devenit suferință, suferința va deveni
bucurie, cantitatea va fi constantă. Iar ea își va reveni – vânt
nou din pupa!
Anotimpuri ambivalente 121
Până s-o consoleze alții, se consola singură;
conștientiza că fusese mai atinsă decât alții de aripa fericirii
și știa că fusese o norocoasă pe palierele care contează, pe
aspectele importante ale vieții. Realiza că avusese tot ce și-ar
putea dori o femeie, pe toate palierele existențiale. În jurul ei
atrăgea oameni de calitate, care se cantonau lângă ea pentru
că ea însăși era un om de calitate (scuze pentru laudatio ad-
hoc, la caz de forță majoră se iartă!). Mai știa că de la o
vârstă, nu mai există ,,mă înșeală, sufăr și îl pedepsesc”.
După suficient timp petrecut împreună, iubirea e ireversibilă,
chiar dacă pare că a încetat.
Când senzațiile acute s-au dus, iar din tine mai
rămâne doar carcasa ca o urmă a ceea ce ai fost, nu mai
stârnești pasiuni vulcanice nimănui, nici măcar LUI - el îți
va iubi ființa, sufletul, nu trupul. Va tânji însă după senzații
fizice, va dori să mai fie îndrăgostit. Nu-ți vine nici ție să te
privești în oglindă… și vrei să ai exclusivitate în viața lui?
Mai gândește-te! Analiza fă-o cumpătat, și cu mintea, și cu
inima, nu cu impulsul primar egoist, nici cu emoția
descoperirii că ai o ,,dublură’’. De obicei, ,,jumătatea’’ ta
nu o poți găsi într-o singură carcasă, iar dacă ar fi s-o poți
crea tu, ai aduna laolaltă și ai mixa suficiente porțiuni
umane, provenind de la diverse persoane. Iar atunci când ți-
ai făuri o jumătate ideală, ai constata că e de nota 10 (bine,
hai, nouă), în timp ce tu ești de un modest șapte (să-mi fi
piratat deja genomul?).
Surâse, doar așa, pentru culoare. Conștientiza faptul că
în curând vor apărea și astfel de oferte pe piață, iar
geneticienii vor ajunge să mixeze gene și să manipuleze
celule stem, pentru a crea persoane perfecte (chiar și acolo,
între cele perfecte, se vor găsi specimene de admirat, sau de
amendat), după criteriile beneficiarului. Dacă ea ar putea
face asta cu ea însăși? Ce grozav ar fi să se poată transforma
122 Valentina Naşu
într-o jună strălucitoare! Ar fi, dar ar fi și un preț pe măsură,
toate au un preț. Frumusețea, energia debordantă și spiritul
de inițiativă sunt garanții ale succesului; împletite cu o fire
boemă, e tabloul complet al fetei care și-ar fi dorit să fie în
momentul Q; fata care va inspira pasiuni, din păcate și unor
juni ca Tudor, care se vor alege cu ceva traume afective
pentru că nu-și vor evalua corect potențialul. Suna bine
ideea!
Dacă vei reuși să îți scoți din minte ideea dăunătoare
că totul trebuie să fie perfect și întotdeauna în concordanță
cu dorința ta, atunci cauzele insomniilor și suferințelor vor
dispărea de la sine. Ești pe drumul bun. Ai nevoie de tine
acum, mai mult decât ai nevoie de el - ignoră detaliile care
generează nemulțumiri și înlocuiește atitudinea justițiară cu
una mai filosofică; ai puțintică răbdare pentru a armoniza
asperitățile și vei descoperi cât de simplu poate fi ceea ce
pare acum complicat, și cât de ușor ceea ce pare greu...
Se consola, oferind obol și niște lacrimi. Tâmplele
încă-i pulsau nefiresc de puternic, dar era hotărâtă să treacă
și peste asta, cu curaj și determinare, vrând să demonstreze
că merită… muzica sferelor!
Logica e mai mult bărbaților alocată, ea era încă o dată
norocoasă s-o aibă la purtător. Ghemul mintal feminin nu are
destui mega s-o încapă? Ei bine, la ea avea! Va încerca să
rezolve și asta, cu logică și discernământ. Se crede că
bărbații au obiceiul să rezolve orice… prind! Ea spera ca
măcar o soluție să găsească, una care să nu doară și pe care
s-o poată comunica asertiv. Deocamdată, ardent era să-și
descâlcească fluxul de gânduri (suna mai frumos puzzle?!).
Cu ce? Iarba fiarelor e de poveste...
Oricât te-ai strădui, analitica femeie din tine va
rămâne la fel, va lucra multitasking, pe mai multe planuri și
proiecte, cu mintea ei setată altfel, cu expunere la lumea
Anotimpuri ambivalente 123
largă. E de bine…, de rău? Nu e ostilă, e doar diferită, are
multe taskuri de bifat. Alter egoul ei își rulează plin de zel
aplicația, încâlcit, greoi, telegrafic și enervant pentru
interlocutor, vrând să o compenseze. Nu te strădui să-i
desfășori încâlceala, riști să te încurci între buclele ei
decizionale… în combinări de n luate câte k!
Poate că soluția e să îți afli echilibrul. Ca o intercepție
a universului, echilibrul interior, nirvana, pacea sufletească
sunt greu de atins. Ritmul existenței tale trebuie ancorat într-
o mai mare măsură în realitate. Încă nu am deslușit în ce
măsură ai ca nutrienți vise, aspirații iluzorii, iluzii terne.
Uneori pare palid echilibrul tău, și precar! Iar puzzle-ul
intern e o alegere, o opțiune personală… și e încă în
construcție. Oricând poți modifica piesele, pentru a
răspunde acelor nevoi de marcare, de jalonare a poziției, de
,,ca să fie clar și să nu avem discuții”.
Doar caută echilibrul!! Prea multă realitate aduce
cinism, agresiune, atitudini radicale, în timp ce excesul de pe
celălalt mal, încurajează atacul complexelor de orice fel și
refluxul regretelor ce atârnă de conștiință.
Își vorbea sinelui interlocutor, în încercarea de a se
încuraja. Se scufunda într-un sentiment nou, nemaitrăit, ca
de viață fără… hard. Nu încerca să se convingă de nimic,
sau poate că voia; voia să descopere cât e de simplu să evite
răni ce pândeau în mintea ei, traume definitive ce puteau
lăsau cicatrici mutilante. Ceva reușise, pentru moment
repurtase o victorie. În planul democrației abordării temelor
relaționale, e loc de evoluție și ea voia să evolueze. Să-și
poată afirma plenar echilibrul. Să înțeleagă, să ierte poate…
Anotimpuri ambivalente 125
Capitolul VI
Matei
Între timp, primăvara trecea, problemele nu! Iar soarele
ce pătrundea eclectic prin două ferestre, părea a amplifica
totul. Se refăcuse complet (așa susțineau doctorii, dar ea nu
își simțea fericirea îmbuteliată pe chip sau în suflet), așa că
venise timpul să se întoarcă la serviciu. Întoarcerea se făcu
fără pompă, dar ea percepu chestiunea ca pe un eveniment
stresant, manifestat printr-o stare acută, ca de permanentă
vigilență. Știind că de la întâi ale lunii urma să i se încheie
concediul medical, câteva zile se trezi la trei sau patru
dimineața.
Problema o rezolvă cu o pastilă de Valerinal, ea fiind
adepta medicației naturiste, iar valeriana era mai inofensivă
decât variantele chimice. Nu era ceea ce se aștepta, dar
fiecare e clădit într-un fel și are o anume abordare. Așa era
abordarea ei!
Parcurse cursiv reacomodarea. Îi recunoscu din prima
pe Emil și pe Sandală, colegii ei de birou, și pe Valentina,
prietena ei, ce o seconda zilnic ca o cloșcă, încă de
dimineață, de când ajungea în instituție. Doar prima zi
decurse nefiresc, cu prea multe dialoguri în paralel și în
registre diferite, toate superficiale. Forfota de colegi sau
cunoștințe ce se perindară prin birou o descumpăni, dar asta
doar în prima zi. O zi pe care o putea compara cu prima ei zi
petrecută la mare…
126 Valentina Naşu
Își amintea cum făcuse ea cunoștință cu marea. Fusese
impresionată de tot, de mirosul ozonat și de culoarea ei, de
valurile mirosind sărat, de forma fiecărei cochilii de pe mal
și de aerul marin, diferit de aerul tare de munte, dar înrudit
cumva.
Sărise direct în apă, fără să bage în seamă răceala apei
(era rece ca gheața apa mării la primul contact) și se simțise
datoare să arate bravură. Chiar dacă plonja strângând aprig
din dinți, galopa pentru o cauză nobilă! Era ignobil din
partea tatălui lor să nu le avertizeze că primul contact cu
marea putea fi traumatizant (până la un stop cardiac pentru
vârstnici), așa că era de datoria ei să nu-i dea satisfacție.
Mioara nu sesiză că erau supuse la probă, așa că își făcu
numărul după cum se aștepta tata – băgă picioarele deget cu
deget în apă, fiecare nouă încercare asezonând-o cu o tiradă
de miorlăieli temătoare. Rezultatul fu că restul zilei se
lamentă de pe mal, fără să intre în apă, fără să-și acopere
măcar capul de oportuna insolație, plimbându-se pe mal, ca
un leu ce caută să-și ia avânt și face câte o despărțire
preventivă de câteva ori, înainte să apuce prada (pentru
plăcerea expectației). Mioara, care era cea curajoasă, se lăsa
doborâtă astfel… așa că ea preluă bravura Mioarei! Și ea
putea arăta determinare atunci când voia! O enerva felul în
care Mioara capitula nedemn, plimbându-se înainte și înapoi
pe mal, fără să reușească să-și adune curajul; și nu doar atât,
nici măcar nu pierdu cu demnitate… Așa află tata cine era
concurentul redutabil și cine era cel rebutabil!
Acum l-ar fi chestionat cu cerbicie, telegrafic:
- Ce ai cu femininele tale, tată? Ți-a rămas vreuna între
dinți?
La fel simți și întoarcerea la birou, ca pe acel plonjon
hotărât, de salvare a aparențelor și reparare a onoarei ei. Se
Anotimpuri ambivalente 127
chinuise degeaba câteva nopți înainte de asta, pentru că noua
activitate se dovedi salutară, îi puse mai febril la lucru
capacitățile, îi umplu blank-urile și o completă și pe partea
de socializare și relaționare umană.
Sandală era bunul samaritean ce o aștepta dimineața
când sosea (spunea că stă la o țigară, sub un pom din
parcarea instituției, să-și facă curaj să intre la birou). Cum o
vedea sosind, arunca țigara și sărea să o ajute să parcheze.
Deși de alții făcea haz, punctându-le telegrafic și prescurtat
fiecare ispravă șoferistică, între ei se crease o complicitate
subliminală, dublu acceptată, care nu o obliga cu nimic. Îi
spunea că o ajută să parcheze sub pom, exact unde va cădea
umbra, iar ea se prefăcea că acesta este adevărul; intuia că el
cunoștea faptul că șofatul o timora și îi era recunoscătoare
pentru că își asumase benevol acest rol, cine știe cu câtă
vreme în urmă. Urmau amândoi un ritual calm;
comprehensiv, întâi încerca să o ajute cu indicații (inutil, ea
nu întrevedea never inducția!), apoi prin gesturi, iar când
vedea că prisosește și discuția nonverbală, iar ea nu reușește
măcar să identifice dreapta sau stânga, se urca la volan cu un
gest final și parca cu acea nonșalanță pe care ea și-ar fi dorit-
o, invidiindu-l pe moment, nu doar pe el, ci și cohorta de
bărbați care o sfidau cu eterna lor îndemânare în trafic. Ideea
ce o desprindea era aceea că… nu încerca să afli cum
gândește sexul opus când n-ai dotarea necesară!
La început se temuse că va povesti în birou, făcând-o
țintă antologică. El însă căpăta o mină plictisită și se lăsa cu
lehamite nedisimulată pe scaunul capitonat, cerând o cafea
tare Valentinei. Așa, Valentina plătea pentru ea… cu cafele!
Peste tot puteai da peste oameni de calitate, trebuia
doar să știi unde să privești – atât!
Biroul era o conspirație extinsă - procesau ca o echipă,
ea asta simțea, așa că accepta tributul fără a se înfiera; erau
128 Valentina Naşu
destule situațiile din care ei o scoseseră cu delicatețe și
menajamente, acoperind-o acum și pentru a-i compensa
problemele de memorie mai recente.
Se simțea matern înconjurată de ei, iar blank-urile de
memorie erau acum rare și încetaseră să o preocupe excesiv,
ca acasă. Realizase că ele erau un atribut al relației cu Tudor,
doar partea ce ținea de cuplul ce-l formau era încă voalată.
Era o parte privată, nu avea de ce s-o ia la serviciu, n-ar mai
fi fost privată!
Așa că la serviciu nu erau sincope în conversație și nu
mai avea căderile ei. Se simțea normală, se simțea întreagă,
se și minuna de metamorfoza ei. Biroul nu era o sinecură, ci
o oportunitate de a se simți în pace prin bună relaționare cu
ceilalți. Uneori părea că-și disocia (neculpabil)
personalitatea, lăsând la serviciu una dintre laturi.
Într-una din zile, o vineri (Venus era protectoarea
zodiei ei, era vineri și când se născuse Sabin), Valentina veni
în fugă, aducându-i o veste:
- Matei e alături, la biroul Administrației Fiscale,
probabil plătește impozitele anuale. E la rând, mai stă vreo
zece minute acolo. Am vrut să-l salvez de statul la cozi, apoi
m-am gândit că poate ai vrea să o faci chiar tu. E la ghișeul
șase, al Elenei, fă-te c-ai ajuns acolo întâmplător! Eu aș pune
accent pe asta!
Valentina îi indicase traseul, nu-i dăduse indicații și
despre cum să-și oprească bătăile inimii sau tremuratul
mâinilor. Picioarele amenințau și ele să devină de plumb, pe
măsură ce holul se scurta. Nu știa ce să spună, lăsa asta
Proniei, nu se putea concentra acum pe mai multe taskuri.
Nici măcar nu se gândise să se oprească câteva clipe la
toaletă, să se aranjeze puțin, adineauri trecuse pe lângă ea!
Nu putea să-și permită să se gândească la cochetărie, dacă se
Anotimpuri ambivalente 129
gândea la altceva risca să se răzgândească și să se întoarcă în
birou (cu un eșec mai mult sau mai puțin răsunător). Voia să
fie curajoasă, să profite de șansa asta nesperată și să-l revadă
pe Matei… cauza ei pierdută!
Matei era cu fața spre ușă, o văzu imediat și zâmbi
încurcat.
- Bună ziua, Matei. Haide cu mine, îți introduc datele
automat și nu mai e necesar să stai la coadă. Suntem
culpabili data asta! Intrăm peste rând!?
Nu păru să-i observe entuziasmul. O atinse distrat,
trasând o urmă pe dosul palmei ei, cu o afecțiune de
conveniență. Ei așa i se păru! și i se duse din efervescența
revederii.
- Bună… te-ai refăcut, deci.
Îi zâmbi de răspuns. L-ar fi îmbrățișat, dar o mistuiau
încă emoții recente; adrenalina rămăsese, așa că o ignoră
(adrenalină, eu? din ce?că nu am zărit nimic la extrem și
nici nu remarc în preajmă-mi vreun indemn), în timp ce-și
privea mâna, cu o expresie contrariată, ce parcă ar fi spus:
pielea asta ai atins-o tu…
Matei o urmă, fără să se mire de nimic altceva, era
obișnuit poate cu procedura… Creierul ei nu era transparent!
O privise doar o secundă (cât să se asigure că e ea!?... arăta
oare acceptabil? urmau uralele de bine și la urmă ,,pupat toți
Piața Independenței”!?), apoi o urmă pe holul lung, fără a
părea că-i sesizează neliniștea, sau tremurul membrelor.
Mergea în urma ei cu jumătate de pas, privind peste tot,
numai la ea nu (lucru ce o ,,aranja”). Ea nu și-ar fi permis să
facă asta, sigur s-ar fi împiedicat și ar fi căzut. Umilința unei
căderi ar fi pus-o la colț, ar fi putut să-i declanșeze și plânsul
și… poate ar fi și răposat.
O, Doamne, mai bine nu mă mai gândesc, tocmai acu-
mi veni să mă gândesc la tâmpenii!
130 Valentina Naşu
Nu-l întrebase ce dorea, îi luase hârtiile din mână, le
dăduse Valentinei fără a-i indica ce anume vrea, spunându-i
doar că iese puțin. Matei o auzi, dar nu comentă (să nu mă
eclipseze!).
- Hai să ieșim puțin, îți face colega… alea.
- Declarația anuală de impunere și fișa, pentru
impozitare.
- Aia.
- Okay, cum zici (ok sau okay? gândi Magda,
răspunzându-și prompt – o-chei, o-cai?! ooo, cai, mulți cai,
de rasă pură! Parc-ar fi pată, așa greu iese obiceiul acesta
de a-mi vorbi în paralel; diferența între noi este că, fără a
căuta cauze, eu urmăresc firul, chiar și când merg pe
planuri paralele).
Trecură pe sub platanul unde își parcase mașina, pe
moment având un impuls de a se izola acolo, în mașină.
- Este o cofetărie alături, e mai bine să vorbim acolo,
decât aici în căldură.
Preluase controlul și o conducea spre cofetăria de
lângă parc jalonându-i calea, așa că își permise din nou o
scurtă reverie în care își aminti cum îi dăruise Matei o floare
de platan, cândva, cu mulți ani în urmă, în seara în care se
cunoscuseră (o tempora, ooo mores!). Era o floare mare,
albastră, dar nu floarea conta, ci fluturii din stomac, ce
indicau fără dubii că se îndrăgostise.
- Hai să-ți cumpăr un ecler, îți plăceau!
- Vreau dacă iei și tu ceva.
Părea că se exprimau codificat, făcând referiri la trecut.
El era cel monosilabic, de parcă vorbea cu economie.
Limbajul îi semăna cu limbajul cumva alogen al celor plecați
din țară, folosind o frazare tipică românilor vorbitori de
italiană, dar care stăpânesc bine limba română și, deși nu
greșesc în exprimare, datorită (sau poate doar din cauza)
Anotimpuri ambivalente 131
obișnuinței de a aranja propozițiile în gând în italiană, la
traducere nu le mai iese fix ca în română. Plus că fac pauze
în vorbire.
N-o fi fost plecat și el?
Luară în final câte o înghețată Melba, reeditând mental
o amintire comună, veche și ea. În așteptarea comenzii, se
așezară comod, față în față, la o masă care părea a face parte
din același scenariu deja-vu. Își amintea că stăteau aici
uneori, cu un Sabin mai micuț, care le solicita egal atenția.
- Câți ani mai ai tu, Matei?
- Să te impresionez cu numărul lor?
Se tachinau?!
- Nu mă impresionează numărul lor, ci calitatea, dacă
tot ai întrebat.
- 46… și arii de studiu, cam 3,14 hectare.
Știi la câte ridicate la fileu nu ai răspuns nici măcar
evaziv, aluziv? Mă bucur că măcar din când în când
cuplezi…
Zâmbi în colțul gurii. Spărsese gheața! Își propuse să
lase gândurile neproductive, era deja prea mult, o
sensibilizau dureros. El părea a se gândi la aceleași lucruri,
căci o întrebă despre Sabin, scuzându-se că nu venise să-l
vadă. Știa de accidentul ei și considerase că e bine să stea la
distanță o vreme; era convins că l-ar fi sunat Sabin dacă ar fi
avut nevoie de el.
Îi povesti pe scurt despre Sabin, apoi și despre accident
și toate celelalte, fără a-i pomeni regresul temporal din
mintea ei și problemele de memorie asociate. Nu știa cum
să-i spună!! Ce să-i fi spus? Am revenit la sentimente mai
bune? Te iubesc de unde am rămas rândul trecut?! Tudor e
pe cale de… consecință!
La un moment dat, el îi întrerupse demersul prozaic:
- Orice sonoritate folk o asociez chipului tău!
132 Valentina Naşu
Ea nu remarcase în timpul relatării muzica din fundal.
Simți cum cuvintele lui o dezbrăcau de rutina prozaică, de
autocenzură și dezamăgiri, de îngrijorări și de tristeți
provinciale, până la esența pură a ființei nude; se simțea ca o
liceană îndrăgostită pentru prima oară… abia găsea resurse
pentru conversație, chiar dacă în gânduri îi curgea un torent.
Și l-ar fi îmbrățișat atât de mult, până când ar fi luat forma
trupului lui…
Fericirea-i un lucru mărunt,
e o aripă care vibrează.
Fericirea-i un lucru mic,
un pitic… ce dansează!
Torentul tumultuos cu care rememora se opri atunci
când sesiză un iz de alcool, nelalocul lui la ora respectivă.
Apoi se porni din nou, acerb, în altă direcție - își aminti
mirosul de vomă de alcoolic și sforăitul puternic ce-l însoțea
în diminețile anodine în care se trezea prima. Oare asta o
îndepărtase de el? Era oare alcoolic? L-ar fi întrebat dacă ar
fi avut sânge-n instalație…
Ar fi scris o pagină nouă!
Gândurile, cuvintele izgonite de emoții, au lăsat-o ca
pe o corabie ieșită din furtună… Se simțea expusă ca o gâză
la insectar. Plutise o vreme pe vocea lui muzicală, în ape
liniștite, apoi printre stâncile ascuțite ale gândurilor ei (de
câte ori îi spunea ceva, ea avea impresia că se scufundă în
valul de emoții)…
Nu mai avea chef acum, sau poate cheful îi sucombase
pentru că știa răspunsurile. Se adunau zile în care planetele
nu se mai aliniau pentru ei, deși și-ar fi dorit din nou acea
energie tricoloră și-n simțuri. Păcat! Nu apucaseră să discute
chestiuni esențiale, chiar dacă întâlnirea lor îi oferise repere
Anotimpuri ambivalente 133
de necontestat. Nu nega, era o evoluție, chiar dacă nu cea
așteptată.
- Să ne întoarcem, cred că hârtiile-s gata! Să nu te certe
că ai ieșit din instituție!
- Abia ce am primit telefoane de serviciu, dacă era
ceva mă sunau imediat, măcar ca să le utilizeze.
Totuși se ridică de plecare, magia se risipise, iar ea nu
mai avea energie să continue întrevederea fără a-l urî puțin
pentru asta. Nu părea Mateiul ei olimpian, o fi și alcoolic,
cine știe! Prezentul este Tudor, Matei e trecut, dar nu-i
convenea nicio variantă acum.
Asta a fost, așa se aliniaseră azi entitățile lor.
- Îl voi suna pe Sabin în week-end, să stea cu mine
două zile. Nu plecați nicăieri?
- Sună, nu știu ce să-ți spun acum, ținem legătura! Tu
ești tatăl lui – singurul!
Devenise patetică, sau i se păruse?
- Te pupic! cu pupi(c) de pupi(lă).
- Memorabil! Faci rime?
- Când și când produc și rime. Ocazional le dau în
folosință (dar astea-s calambururi, continuă în gând).
Matei deja dădea colțul, cu alura lui tinerească și
mersul maiestuos, inconfundabil. Îi făcuse din mână și atât.
Punct. Îi venea să-l oprească, să fugă în urma lui, să oprească
timpul - tare ar fi dorit să-l atingă, să-i spună cât de
vulnerabilă se simțea și cât de mult ar fi dorit să dea timpul
înapoi. Pe cine să crucifice să li se mai alinieze universul
iarăși, by default, ca acum câțiva ani?
Nu doar ea îl iubea. Oricine ajungea să-l cunoască îl
aprecia, îi aprecia omenia și solicitudinea – erau destui care
se foloseau de el pentru a le face diverse servicii, dar și
destui cărora le era un soi de mentor. Și ei îi fusese așa! Îl
134 Valentina Naşu
iubise și-l respectase, trăise lângă el evoluând calitativ; și
totuși, ce se schimbase?
Se simțea confuză, ca atunci când mergi mult cu
avionul și trebuie să te readaptezi, să te acomodezi cu
schimbarea de fus orar; sau când petreci o noapte, iar a doua
zi dormi în exces. Cum vine seara, reînvii, gata pregătit
pentru o nouă petrecere.
Când se schimbase ștafeta? Mintea îi va juca feste
iarăși? Mioara spusese că Tudor era vinovat, nu ea, ori
Matei. Dar Sabin nu cântărise deloc în ecuație, ea nu ținuse
cont de binele lui Sabin?!
Ce anume se schimbă în lucrurile care se schimbă? s-
au schimbat și-n viața lor… atât de radical… Să fi făcut
vreun pariu cu ea, un concurs prostesc, sau era o ironie a
sorții, un fel de ruletă rusească? Altă enigmă acum! Dacă ar
fi aflat și asta, ar fi înțeles de ce experimenta acum o
întâlnire cu emoția semnelor asociate iubirii, emoții întipărite
firesc și definitiv în ea, în memoria ei, poate și în memoria
universală, adresate tatălui copilului ei. Orice femeie are
probabil sentimente perene îndreptate spre cel care i-a dat
acest statut.
Este memoria o arhivă a timpului? Există o legătură
între timp și iubire, este iubirea nucleu al unei clipe anume?
Există înfricoșătorul ,,niciodată” doar în cazul lor? Sau
necruțătorul cuvânt se poate reseta la ordin? Și dacă viitorul
nu ar mai exista pentru ei, tot într-un cromozom al clipei e
întipărit? .... și tot așa, întrebare după întrebare până ce
gândurile îi impuseră pauză, comutând de la Matei spre
Tudor.
Tudor părea a fi atât de diferit de tipul de bărbat ce
credea ea că-i era potrivit… Baza, fundația e aceeași – pe
temperament se clădește caracterul. Tudor era un rechin –
Anotimpuri ambivalente 135
specialitatea lui, misoginismul, chinuitul ei mai nou – o să-i
schimbe numele în rechin(uit)!
Zâmbi ambivalent. Devenise cinică! Ce o făcuse să-l
aleagă? Era genul de personaj sociopat, ciufut și dificil, cu o
personalitate explozivă, genul care voia pentru sine toată
crema de pe biscuit. Rememoră clipele esențiale ce i-au
apropiat, prilej fructificat de uimirile ei eterne să-i facă o
vizită. Nu uita ușor păcăleala cu Internetul (deși mijloace de
comunicare peer to peer sunt destule altele)… Ea nu era vreo
îmbrobodită, și nici ușor de îmbrobodit! Și uite că îl crezuse
că vrea o relație solidă (pentru ea relație virtuală însemna
doar prietenie, legătură umană, comunicare deplină).
A știut de la-nceput că în astral s-au aliat undele
cosmice, ajutându-i să-și descopere existența. Nu credea în
horoscoape, nici în zodiac. Dar observase că lungimile de
undă pe care captau mesajele codificate ale universului
păreau identice. Cheia în care încercau să se descifreze avea
tipar similar. Simțea că i se pregătea ceva în eter!
Mai avea doar vreo două lucruri de clarificat și puzzle-
ul ar fi fost complet, iar ea mulțumită. Oare? Se cunoștea
bine, foarte rar era pace în ea, mai familiar îi era clocotul
minții și simțurilor; adrenalina din ghemul de analize
mentale specific feminin îi oferea doar scurte pauze după
multiple sinapse ce-i provocau uneori traume emoționale.
Pentru ea asta era normalul! Chinul și re-chinul…
Avea impresia că fiecare dintre oameni trebuia pansat
după o traumă sufletească și că fiecare dintre noi are dileme
asemeni acesteia, în combinări (de n luate câte k) dispuse
într-o dezordine... studiată. Până la un punct era adevărat –
traume de tot felul ne crispează sufletele și ne
îngenunchează. Mai ales pe ea, care părea a avea vocația
suferinței (știa și când să se bucure, și când să fie fericită – să
zicem de mâine!). Uneori simțea că nu mai are putere, că îi
136 Valentina Naşu
lipsește determinarea și că se sublimă într-o eternă
lamentare. Atunci trebuia să plece, să se rupă de zona de
confort a casei măcar pentru câteva ore.
Și-o bătaie pe spate o putea face să plângă acum, se
simțea atât de vulnerabilă… Întâlnirea cu Matei fusese o
picătură greu de digerat!
În ce ape teritoriale plutește acum Matei? Dar eu? El,
un zâmbet atât de sărac în semnificații. Tu? O odisee de
cuvinte în eter. De gânduri reziduale, acum și triste! Nimic
nu mai are glas, stinsă e orice lumină... Lumina soarelui
meu a apus astăzi, din nou. Compătimesc cu tine, am control
de la ,,centru”, aprobare-mi dau eu!
Se făcuse ora patru și trebuia să plece spre casă.
Trebuia? Orice începe cu acest ,,trebuie” pare implacabil și
totodată căznit.
Nu vreau să încep ceva ce trebuie, nu vreau să fac
ceva care trebuie făcut. Aș cere să se scoată din dicționar tot
ce trebuie. De ce?Nu vreau să fac nimic în plus față de ceea
ce simt eu să fac!
Se gândi încă o vreme la asta, analizându-i
semnificațiile până ajunse la concluzia că termenul își merita
punerea sub acuzare, însemna muncă sisifică și chin
perpetuu, mai ales că trebuie venea de la treabă. Se liniști în
torsul calm(ant) al mașinii, apoi își puse un CD.
,,…un curcubeu,
E sufletul meu.
Un curcubeu,
Cu tine mereu.”
Maria Gheorghiu inundă spațiul. Îmbătrânea și Maria,
cu cântecele ei cu tot. Folk-ul Mariei nu se suprapunea pe
Anotimpuri ambivalente 137
starea ei! Închise brusc cd-playerul, redeschizând supapa
gândurilor, într-o nouă încercare de imunizare.
Tu, Magda, gestionează-ți mai eficient avatarurile! Fii
tu stăpână pe viața ta!...
Așa-i spunea și Mioara de ceva vreme.
Ia uite, și ,,tu” mă enervează la fel de mult ca
,,trebuie” – de fapt, pe toți ne enervează acel tu ca o mantră,
acel TU acuzator, acel tu care te arată cu degetul!
Butonă câteva clipe radioul, oprind și monologul
mental, apoi reluă gândurile în alt registru.
Când era micuț Sabin, îi arătam degetul, avertizându-l
când făcea năzbâtii. Prin clătinarea lui îl certam fără
cuvinte - îmi prindea degetul tăbărând pe el ca-ntr-o luptă
corp la corp, pentru a-i opri clătinarea acuzatoare înainte
de a se fi făptuit și-l curba cu o ură atavică, de parcă ar fi
vrut să mi-l rupă. Ce mi-aș dori să fie iar mic, să se întoarcă
timpul acela, să fiu iar fericită alături de piticii mei…Voi
păstra mereu misterul și senzația în sinapse.
Lacrimi calde i se prelingeau pe obraji, până pe gât.
Nu găsea rezolvări în terminal! Terminal rezona mental cu
ideea de final cu toate taskurile bifate. Ar fi grozav să își
bifeze toate obiectivele, ideal ar fi să filtreze doar două.
Ziua asta lungă și istovitoare venea cu intenții de a
recupera timpul pierdut. Numai că sunt atâtea de recuperat,
încât e imposibil de făcut o listă a priorităților. Situație care
ar conduce la eșecul tuturor obiectivelor. Așa că, cel mai
bine ar face să-și permită o formă de relaxare, după care să
fixeze două obiective de rezolvat.
Cuvinte se scriau în singurătate… De-ar fi fost totul
clar și bicolor, în alb și negru. La ea erau toate nuanțele de
bej și gri, și toate îi complicau existența. Nu putea să meargă
la Tudor să-i spună că-și vrea viața de înainte de el, nici la
138 Valentina Naşu
Matei să-i spună… chiar așa, nici măcar nu știa ce ar vrea să-
i spună! Și apoi, mai era și orgolioasă! Dixit. Mama știe!!
Am ales să plâng acum, mi-a folosit, dar ajunsă acasă
mă voi replia, o să-mi pun o mască pe față (una din chestiile
acelea cu miere, gălbenuș, lămâie, argilă și ulei de măsline,
adorate de tegumente) și-o rochie grozavă și o să îmi spun
că nu merită nimeni atâta suferință, mai ales dacă e pe bază
de orgoliu prostesc! Văd eu mâine ce se mai poate face (sau
când o veni vara! subscriu, să vină vara). Și cu Tudor… văd
că de aseară nu-mi vorbește. Mă întreb ce gânduri rumegă
pe sub sprâncene dese.
Tudor nu era acasă, nici Sabin; îi lăsaseră un post-it
lipit de frigider: E seara când mergem la tenis. După
antrenamentul lui Sabin e și un concurs, așa că vom ajunge
pe la 8 acasă. Pupici!
Pupici de la copil(ot)!
Constatare pozitivă: nu își pierduse capacitatea de
adaptare. Era 4,30. Până la 8, 8,30 de fapt, era mult timp. Ar
fi mers la cosmetică sau la coafor, dar criza își arăta colții și-
n familia ei. Nu-și permitea! Nu știa ce să facă… Poate că se
temea de acele câteva ore în care îi era dat să fie singură.
Aș putea profita să citesc câteva pagini acum, cât sunt
singură și nu mă ceartă nimeni că-mi ,,minez” vederea.
Întâi să mănânc ceva, să-i dăm Cezarului ce-i al lui!
În frigiderul lor nu era criză, ci fiesta – banane și
corcodușe, alături de prune uscate și de arahide, caș și pateu
de vinete, carne la cuptor, de porc și de vită, ba și niște vin
negru, demidulce. Toate solidarizau gurmand.
Iar mâncare… mă simt ca o morsă pe banchiză doar
privind spre frigider. Poate vreo toxină botulinică o să-mi
pună capăt avântului alimentar. Mai bine beau vinul, e dulce
si negru, de-ți vine să tot bei (i-am cerut expres să mi-l lase
Anotimpuri ambivalente 139
mie - dimineață lipseau vreo două pahare, se evaporaseră!).
Să fie primit!
Gustă direct din sticlă.
Impresionant, vreau și eu! ar fi spus Matei, cu
entuziasm bahic. O podidiră lacrimile din nou. Matei… s-a
despărțit de el! Cum a putut să uite acel sublim exemplar
uman, ba să-l și înlocuiască cu acest… acest piticot
semidoct! Îl iubea? Îl iubise?! Nu părea așa inteligent, era
însă abil, știa cum să-și atingă scopurile apelând la minciună,
manipulare și înșelătorii. Până și de lăcrimat era în stare!
Sunt răutăcioasă!
Continuă cu cinismul unuia care nici nu ,,vede” ceva și
chiar dacă ar avea ,,viziunea”, n-ar ști s-o ,,traducă”.
Ce plastic mă descriu – lirismul de acolo vine! În mine
sunt atâtea paradoxuri (aș zice că sunt toată un paradox),
încât și acum pot găsi unul - sunt o atee perfect convinsă de
existența divinității, de destinul care ne aranjează ca pe-o
tablă de șah lecțiile ce le avem de învățat în această viață.
Își cantonă pentru scurt timp gândirea pe credința ei.
Își aminti de stațiunea Slănic Moldova, de locul acela
pitoresc în care se afla o bisericuță catolică elegantă, dar care
nu agresa spiritul conservator (e rasata din tagma lor! își
spuse) - era albă, cu fresce albe pe pereți (de fapt sunt
basoreliefuri, fiind săpate in structura peretelui, făcând corp
comun cu el). Își amintea că are o arhitectură futuristă și
scaune... zeci! Poate sute! Erau prinse unele de altele pe un
postament, iar în față aveau un pupitru. Părea atât de
potrivită pentru a-ți calma trăirile, încât ai tendința de a călca
pe vârfuri, să nu tulburi clipa de meditație. Fusese acolo de
multe ori, era mereu deschisă, dar goală. Nu putea tulbura
meditația nimănui!
Ea era ortodoxă. Găsea catolicii poate mai dogmatici,
dar bisericile lor s-au modernizat, stilizând aspectele ce le
140 Valentina Naşu
regăsea exagerate în ortodoxism. Ciudat era că nu-i venea să
se roage acolo (de parcă îi era interzisă rugăciunea); o
înlocuia cu pioșenia meditației, compensându-i absența.
Legea compensației, la mine dă cu minus azi. Do ut
des!
Dictoane latinești îi veneau iar în minte, la fel de
repede ca și lacrimile din ochi. Uneori o subminau
subliminal! Trebuia să ia măsuri în forță. Apucă telefonul să
o sune pe Maria, nu o mai sunase de mult. Se răzgândi (ea de
ce nu mă sună?), hotărându-se pentru Mioara. Nu o sună nici
pe ea, ci pe Tudor. Spera să nu fie disponibil, să nu-i
răspundă. Surprise!
- Bună ziua, Magda! Asta da, surpriză!
- Nu stau, voiam să-ți spun că e posibil să nu mă găsiți
acasă, vreau să merg la Mioara.
- Da, fetiță, nicio problemă, du-te!
Nu detectase nimic, nu era bun în a traduce înțelesuri
absconse, lui trebuia să-i spui ce ai. Dacă era tare supărată, i
se părea lui a fi ceva, dar dacă îi spunea că n-are nimic, o
credea, în loc să sesizeze că, de fapt, e supărată pe el.
Bărbații ăștia… Nu puteau comunica pe mai multe nivele, nu
puteau face mai multe treburi deodată, nu erau în stare decât
să ofere soluții, fiind setați să rezolve! Mai și filtrează din
conținuturi doar ceea ce le alimentează pornirile atavice…
Văd competiții peste tot!
Singur Matei era altfel. El era diferit de toți ceilalți.
Era mai lucid, mai calm, mai tenace, gata oricând să-i sară în
ajutor, și ei, și oricui l-ar fi solicitat. Parcă citea dintr-o carte
cu pagini elogioase când se gândea la el, dar acesta era
adevărul, era respectat de toată lumea, chiar și de ea. Faptul
că drumurile lor deveniseră paralele era doar un accident. Și-
ar fi dorit ca viețile lor să se intersecteze? Nu știa, așa credea
uneori,când deprimarea o copleșea.
Anotimpuri ambivalente 141
Totuși, nu putea nega că existau mai multe afinități
între ea și Tudor, se potriveau temperamental, dar și
comunicarea era mai eficientă. Matei era mult prea diferit,
dincolo de respect ei îi era greu să-l înțeleagă. Îi era greu și
să-i înțeleagă afinitatea pentru alcoolul care îi putea clătina
cariera. Îi era greu să-i înțeleagă liniștea, dar și mai greu să-i
pătrundă masca de protecție pe care o afișa. Avusese un rol
și în destrămarea căsniciei lor? Nu era convinsă, dar credea
că îl folosise pe Tudor ca pe o plasă de siguranță, pentru a
putea suporta dependențele lui Matei și la un moment dat
ceva degenerase. Viciile lui Matei erau pionul principal al
schimbării, ori poate că se îndrăgostise? Mioara credea că
Tudor forțase ruptura, că bulgărele caracterial (multicolor!)
era vinovatul suprem.
În Tudor nu voi mai avea ,,never” încredere! Spui
cuiva că e jumătatea ta, că îl iubești mai mult decât pe tine,
la fel ca pe proprii copii, îi demonstrezi asta în diferite
moduri, dar te joci cu trădarea! Ai comis-o, trebuie să
înțelegi că nu va mai fi nimic la fel... Ai spart ouăle de aur
ale raiului tău!
Ea și-ar fi dorit (acum) să nu fi auzit convorbirea
telefonică și să nu fi știut niciodată. Nu ar fi trecut prin
schimbările latente ale prezentului, nu ar fi avut o problemă
în plus de rezolvat. Și încă o problemă care nu putea trena
sine die.
Dar era egal convinsă și de faptul că nimic nu e
întâmplător, ci planificat de SUS, așa că existau două
variante: ori Dumnezeu a vrut s-o pedepsească astfel, ori să o
avertizeze referitor la Tudor.
Am o problemă esențială, la care nu știu cine mi-ar
putea răspunde! Doar cel de sus, sau viitorul îmi va arăta
dacă am acționat corect. Dumnezeul soluțiilor a fost mereu
protocolar, dar corect cu mine – mă va ajuta să găsesc
142 Valentina Naşu
rezolvare și acum (oare nu vede că îmbătrânesc? trebuie să-
i cer niște dinți de vedetă, dar asta la următoarea
înfățișare…).
Încă putea face haz pe seama ei, însemna că deja își
revenise (oarecum).
Poate că el nu mi-a vrut răul…sau poate e poligam,
cum se spune despre ei că ar fi. Oare ce va crede Mioara?
Luă brusc telefonul și sună din impuls. Avea noroc, era
acasă. Singură! O informă în pripă că intenționa să-i facă o
vizită și plecă spre destinația salvatoare, doar cu cheile de la
mașină. Măcar de gândurile negre sau de atacurile de panică
ce părea să le aibă în ultima vreme, și tot o va salva!
Nu mi-aș dori să ajung un corp decrepit, singură ca o
frunză-n vânt... Prefer să fiu un ,,fluieră-vânt'' cum am fost
mereu. Am atâția ani în spate care mă mână înspre realitate,
iar eu am cap-compas direcția inversă. Dar acesta este
rostul lor…
Parcurse drumul fără a observa nimic, mecanic
(derulând în minte placa!), iar la două minute după ce ajunse
la ea, o informă rece despre ceea ce aflase - Tudor avea
,,una”! Mioara o privi, parcă pentru a cântări gravitatea
efectelor pe fața ei. Părea mulțumită de ceea ce constatase.
- Ei, și? Nu mai are viză pentru trupul tău?
Râse sonor (râsul amintind de rolul ei de Olguță, pe
tărâmul de basm al Medelenilor lor), dând din umeri a
nepăsare; fără vorbe inutile, îi puse în față de toate (tortul și
gogoșile, niște vișinată și paharul cu limonadă erau chiar
lângă ea, mâncarea gătită mai departe - știa ea ce-i place
soră-sii!!) și o ascultă fără a o întrerupe. Abia după ce Magda
își potoli cadența cuvintelor, o îndemnă să mănânce.
Bunătățile le captară subit atenția! Mâncară cuviincios,
în liniște, ambele încercând să asimileze și să integreze
cuvinte și senzații.
Anotimpuri ambivalente 143
Mioara se gândea ce să-i spună – era clar că Magda
voia ajutor! Ea nu era între cei democrați în privința
relațiilor, devenea acerbă când te așteptai mai puțin. Dar era
dificil pentru oricine să dea forma potrivită cuvintelor. În
momente de stres riscai să produci un rău ireparabil doar
modificându-i celuilalt percepția asupra faptelor. Era
momentul să se producă în rol dominant.
- Lumea asta se mișcă prea rapid și pentru mine,
fetiță… nu are răbdare să ofere aceleași ,,legi” măcar pentru
câteva generații succesive. Aș vrea să înțeleg! Aș vrea doar
să înțeleg, fără să condamn. Ei bine, nu pot, nu am deferența
necesară. Pentru mine, toți bărbații sunt indezirabili (cu o
excepție, soțul meu). Și după vehemența ce-o am, poți
realiza că nu sunt cea mai în măsură să te sfătuiesc acum.
- Merci pentru sfaturi, totdeauna le-am primit cu
seriozitate și îngăduință, pentru că te știu în cunoștință de
caz. Tu ești ca bărbații, dai rar sfaturi și doar atunci când ți
se cer. Apoi, dintre noi, tu ești cea realistă și pragmatică.
- Începi să mă cunoști. Și eu am pățit-o ca tine.
- Din punct de vedere al controverselor între sexe, eu
cred că viața sexuală a cuiva e doar a lui – pretențiile
celuilalt sunt însă argumentate - cui îi place să se
îmbolnăvească de o B.T.S. luată de la celălalt, care a
,,călcat” strâmb? Nimănui.
- Dacă băgăm în ecuație și bolile cu transmitere
sexuală, B.T.S. cum le abreviezi tu la grămadă, atunci
complicăm și mai mult. Bărbații au anatomia lor, noi pe a
noastră. A lor e mai permisivă. La ei aceste boli au rar
manifestări fizice, pe când la noi… mucoasa noastră fiind
permanent umectată și mult mai expusă contaminărilor, preia
orice germen și imediat apar simptome neplăcute, care devin
boli aproape imediat. Doar după simptome și putem prezice
cu mare acuratețe infidelitățile lor. Dar ne putem și înșela!
144 Valentina Naşu
- În ziua aceea am văzut totul gol și de culoare gri. De
n-aș fi aflat!
Îi simți condescendența din privire. Clar, nu era milă!
Sigur?!
- Poate a avut varii motive. Tu ai fost la spital, el a stat
singur ceva timp, s-a deprimat și a simțit nevoie de o ,,manta
de vreme rea” (eu i-aș fi spus ,,plasă de siguranță”, gândi
Magda). Poți încerca să te convingi de asta și poate vei reuși,
însă cicatricea nu va dispărea. E mai bine că ai aflat, el nu ți-
ar fi spus niciodată. Sigur a cunoscut-o pe Internet - știi că
înainte de accidentul spuneai că avea preocupări similare…
interesant cum ai avut dreptate cu Internetul. Diversitatea
umană și diversitatea abordărilor, toate-s acolo... Totuși,
bărbații au o constantă - și pe net caută același lucru; chiar la
nivel virtual, subliminal sau oricum, tot erotism văd. Nu pot
fi evitate, însă pot fi ocolite focarele pline cu aceste infecții.
Dacă le plac femeile de pe net, ar putea să caute unele aflate
la sute de kilometri distanță, ca să le piară cheful de întâlniri.
Scuze pentru că am generalizat… și ei sunt misogini, mi se
iartă! Am și eu voie să le plătesc punându-i pe toți în aceeași
oală!
- Ce ușor mi-ar fi să dau eu sfaturi acum! Totul în viață
e o chestiune de percepție, de atitudine. A mea ar fi una
înțeleaptă dacă n-aș fi eu la mijloc! – în orice există și o
parte bună a lucrurilor (eee, aici ar merge și un dicton, ori o
expresie, eventual marcă personală, patentată). Care o fi
partea bună, Mioara?
- Lirismul manifestat plenar.
Surâse ghiduș, sperând că nu supărase remarca ei.
- Sau poate faptul că acum vezi totul mai clar, știi sigur
că te înșeală, după toate aparențele te-a înșelat și înainte. A
mai compostat și altele, pun pariu! Acum vezi că ai greșit
când te-ai despărțit de Matei. E mai bine bețiv, sau infidel?
Anotimpuri ambivalente 145
Matei era tatăl lui Sabin. Poate ar fi bine să te gândești și să
alegi fără grabă - să pleci sau să ierți, dar fără a te preface că
nu știi. Spune-i ce știi și dă-i de ales. Să jure că nu se mai
întâmplă. Asta dacă nu alege să plece. Eu știu că tu nu poți
accepta ideea unei relații deschise! Dar nici să te gândești să
iei în calcul o întoarcere la Matei; Matei nu-i felul de om
care să poată asta, l-ai terminat atunci când ai ales să pleci.
El e bărbatul unei singure femei! Asta ai fost tu – el nu mai
poate să iubească, i s-a sfârșit iubirea, nu poate minți și nu se
poate reseta. E ca o jucărie stricată care nu mai poate fi
reparată. Poți încerca să-l repari, dar aș paria că e inutil,
pentru că el nu vrea asta. Părerea mea e că Matei e ieșit deja
din ecuația ta lirică, deci, aș zice să rămâi cu Tudor. Sau
singură.
O privi cu aceeași privire condescendentă.
- Doar tu poți hotărî! Întâi află dacă îl mai iubești. Ar fi
grozav să poți pleca, să te rupi o vreme de casă. Iar dacă
alegi să-i vorbești acum, vorbește-i în momente bine alese,
să nu fiți tensionați. În momentele de tensiune, Tudor are
obiceiul să devină foarte orgolios… știi tu, chiar și eu când
spun un ,,nu” din orgoliu, nu mi-l mai iau înapoi nici dacă
vreau! Nu mai pot… Ieri am făcut o criză de nervi, din
pricina unui DVD și a laptopului și Bebe m-a ajutat fără s-o
ia în seamă. I-am cerut scuze pentru ieșirea nervoasă, apoi i-
am spus să mă ierte… simțeam că scuzele nu ajung, erau
prea puțin. M-a privit și mi-a zâmbit apoi – cu înțelegere,
fără vorbe de prisos! De-ar ști el cât l-am iubit pentru asta, ca
acum douăzeci și cinci de ani!
- E opt, ajung ăștia acasă… te pup, trebuie să te las!
Vii mâine pe la mine?
- Dacă ai nevoie, sigur!
Încă sub influența cuvintelor spuse, se întoarse acasă…
la propriu și la figurat!
146 Valentina Naşu
Ei nu erau acolo, așa că se schimbă și călcă rufele
spălate, apoi pregăti masa. Nu se mai gândi la nimic, doar la
designul farfuriilor și tacâmurilor cu care încerca să dea
mesei un aer ușor festiv. Aranjă totul ca la carte și plie câte
un șervețel în formă de nufăr, cu care decoră farfuriile. Dacă
s-ar fi studiat, ar fi zis că nu mai are resentimente față de
Tudor (sau poate nu-l mai iubea, cine știe, mintea îi juca
feste). Vizita o relaxase suficient.
Experimenta oare ,,liniștea de dinaintea furtunii”, sau o
fi în perioada de război rece?
Cât timp încălzi la cuptorul cu microunde fiecare
farfurie și aranjă totul, ajunseră și ei; îi povestiră pe scurt
cum Tudor se lovise la umăr, care deja se învinețea și îi
provoca dureri atroce.
- Poate așa îți pedepsește Dumnezeu faptele rele,
Tudore.
- Prostii… auzi la ea, fapte rele. Vorbești fără noimă.
Uneori mai preiei și epitete și le folosești fără discernământ.
Ai darul să etichetezi.
Râse, dar râsul sună fals, cu un sunet spart, lipsit de
energie.
Intuia? Poate! Ataca preventiv. Mâncă în schimb cu
poftă, în ciuda umărului, poate și în ciuda ei. Cu toții
mâncară cu poftă. Era de apreciat faptul că mâncarea putea
procura oricând o stare de bine; o pauză cât de mică, o
supapă de defulare care îi deconecta de la stresul cotidian era
salutară.
- Tu ce-ai mai făcut?
- Am călcat haine.
Ar fi adăugat: Am călcat haine minute în șir. Tu ce-ai
făcut? Ai călcat și tu? Numai strâmb să nu fi călcat…
infidelitatea e o alegere și nu are scuze când iubești… sau
poate că are, eu nu voi ști niciodată.
Anotimpuri ambivalente 147
Își potoli gândurile, când îi auzi vocea din nou.
- Fetiță, mâine vreau să-l vizitez pe Gabi – e copilul
meu, chiar dacă e de partea maică-sii. Cu celălalt n-am ce
face, e o cauză pierdută, dar pe Gabi vreau să-l ajut cât pot,
să facă și el o facultate, sau să plece din țară… să ajungă om!
Uneori am impresia că ne educăm copiii pentru o societate
care e deja dispărută când ei ajung la maturitate și vine
vremea lor. Dar facem totuși eforturi, pentru ca să fim cu
conștiința împăcată.
- Facem și noi ce ne duce capul, sau ce am învățat și
noi de la părinți.
- Da, îi învățăm despre lupta pentru existență, cum să
învețe să stea deasupra când toți din jur îi împing la fund. Ne
temem că ei nu se vor putea ține de ,,cârd”.
- Da, cam pe aici vine și arealul rezistenței la
schimbare, pe care o manifestă majoritatea părinților. Dar e
bine să-ți vezi copilul cât mai des, altfel se lasă dus de
influența anturajului. Atunci o să fac la fel, o să-l duc pe
Sabin la Matei chiar eu, mâine.
- Ți-am spus că nu-mi place să pomenești de
personajul acesta!
- A trecut azi pe la mine la serviciu, de fapt la secția
financiară, pentru impozite. Am vorbit cu el cât l-a rezolvat
Valentina cu hârtiile și zicea că nu a vrut să ne deranjeze cât
am avut eu probleme; nu l-a luat pe Sabin gândindu-se că
îmi folosește mie asta, că mă voi însănătoși mai rapid. Și se
gândea că l-am fi sunat noi să vină să-l ia, sau doar să-l vadă,
dacă Sabin ar fi cerut asta.
- Logic. Mai bine că nu l-am văzut cât ai fost tu
plecată.
- Voia să-l ia în week-end, dacă nu plecăm nicăieri.
- Tu ce zici, Sabin?
148 Valentina Naşu
- Daaa! Vreau la tata. Nu m-am jucat de mult cu el cu
mingea. Poate-mi face și-o pizza bună… e bună ideea, mă
duc! Duminică după amiază am timp să fac temele.
- Și vrei să-l duci tu? Știi că evită să meargă cu tine
când conduci tu.
- Nu e departe, mama poate conduce acum.
- Aha, eu doar când n-am ochelarii pe nas, nici nu văd,
nici nu aud! Când nu văd, nici nu aud, de parc-ar avea
aceeași sursă de energie cele două simțuri ale mele.
- Bine, măi, m-ați convins. Cum zici tu, iubire. Dacă
ziceți voi, așa să fie! Dar mă cam miră, până acum venea el
să-l ia.
- Lasă, termină cu prostiile, doar nu ești gelos!
- Eu știu, să fiu?? Ce zici, fetiță?
O tachina?! Cum putea fi interesat și de ea, în paralel
cu cealaltă femeie?
- Problema ta, eu n-am nimic de ascuns!
- Așa… atunci facem pace. Și în rest, de bine, la mine
și la tine!
Pe naiba, avea, și încă destule de ascuns! Era clar că nu
era cea mai bună seară pentru discuția dintre ei, acum o
preocupa mai degrabă ce va vorbi mâine cu Matei. Poate era
o modalitate de a se sustrage, poate că voia doar să se rupă
de problemele adiacente.
- Cu Marius ai predat armele… păcat, și el e tot copil,
chiar dacă a trecut de douăzeci de ani. Și de el trebuie să te
preocupi egal.
- Pe el doar magnetismul banilor l-ar întoarce la mine.
Tot ziceai că ai sânge de machidon, Magda, ăștia au simțul
afacerilor. La Becali, sângele machidonean se hrănește cu
bani, cu glorie, publicitate și notorietate.
- Odată cu banii vin și oportunitățile…
Anotimpuri ambivalente 149
- Ar fi bine dacă ideile de afaceri s-ar întoarce să-ți
bată la ușa gândurilor, să te reinventezi într-o Becali
feminină. Ideală ar fi o afacere ,,de oraș” pe care, când te vei
plictisi de ea, s-o administreze neprețuitul meu fiu, care, deși
nu are încă o calificare, e un băiat receptiv și descurcăreț,
aflat în căutarea unei ,,idei” pentru viitorul lui, cu care să
învingă piedicile uitate de criza economică pe aceste
meleaguri. Vreo fata morgana, ceva?
Tare-ți mai place să-ți scoată alții castanele din foc,
gândi ea. Să facă alții totul, că faci tu restul! Ai învățat să
critici foarte bine!
Nu rosti gândul, învățase că e mai înțelept să se abțină,
măcar uneori. Lui îi plăcea să se laude cu realizările lui (e
mai cald piedestalul ce ţi-l faci de unul singur? ), chiar dacă
le obținuse și prin efortul femeii cu care conviețuise. Făcea
cam cum fac unii cu copiii –copiii mei, când sunt buni de
laude, copiii tăi, când fac o flotă de boacăne.
- Dar eu zic că e mai bun un serviciu la stat, a fi
bugetar poate fi o sinecură încă... bașca timpul liber!
- Și asta e bună pentru început, e tot ca o idee de
afacere. Îmbrățișare, scumpa mea! Joci tare! Credeam c-o să-
mi înșiri farmacii ce prosperă, sau fermieri cu numele, simpli
ingineri ce au luat în asociație pământul oamenilor,
scoțându-le ochii cu te miri ce, iar ei ridicându-și viloaie.
- Pentru mine, ar fi fost mai plăcută întoarcerea în
trecut, când ai noștri se întrețineau din munca în gospodărie,
mai ales că sustenabilitatea e o chestie factuală; sunt țări în
care locuitorii sunt sfătuiți să-și cultive hrana și să-și crească
animale în propria gospodărie; la noi de ce e invers? Suntem
consumatori ai supraproducției altor țări, îmbogățindu-i tot
mai mult pe bogații lumii. Poate e timpul să ne întoarcem
două generații în urmă, când bunicii își cultivau grădina și
creșteau în cotețe carnea...
150 Valentina Naşu
- Păi spune-le tu, ai fi bună pentru politică! Și politica
poate fi o afacere.
Terminară de mâncat în notă optimistă. Sabin plecase
de mult, dar Tudor stătea lângă ea, privind cum spăla vasele.
- Ce este?
- Nimic, fetiță, doar mă gândeam că ar fi trebuit să știi
că nu-mi place să pomenești de personajul acela cu care ai
fost tu, bulgarul… Parcă n-ai ști că nu accept să-mi vorbești
de el, nu mă interesează personajul! Am tăcut, eram la masă,
era și Sabin, dar mi se pare c-ai întins coarda de tot, ai vorbit
de el câteva minute. Dacă-ți place atât de mult, ce dracu n-ai
rămas cu el? Acum ai să zici că am ceva cu tine, sau că nu-
mi place să-l cresc pe Sabin… îmi place Sabin, mai ales că te
moștenește – n-are nimic străin, este doar TU, un pic mixat!
A tăcut!? Să te ții de-acu’ lirism… gândi ea.
Sabin băgă capul pe ușă, pesemne că Tudor ridicase
vocea.
- Mi-am auzit numele și am venit – m-ați strigat?
- Nu, Sabin, vorbeam tare pentru că spălam vasele și
nu auzeam bine. Doar stabileam programul de mâine!
- Atunci eu mă duc! Las ușa deschisă, să aud dacă mă
strigați.
Degeaba efortul, Tudore… dacă ai vedea în sufletul
meu rozul castelului construit lui, oare ce-ai mai spune
atunci?
Din punctul meu de vedere, un bărbat are două
obligații majore față de femeia pe care a dus-o la altar: să
nu o părăsească niciodată, orice-ar fi și oricât de greu i-ar
fi, și să-i redea libertatea, dacă ea o cere. În aceste exigențe,
se încadrează și Matei, e singurul credibil în privința asta.
Mi-a redat libertatea când am dorit-o, iar eu ți-am dat-o
ție…
Anotimpuri ambivalente 151
Iubirea e și medicament, și otravă; devine ,,otrăvitoare” ca
un drog atunci când ,,componenta activă” din ea este
egoismul, acea formă a egoismului care nu ți se poate
imputa; nici nu-l conștientizezi măcar, având la bază
intențiile cele mai generoase. Vrem, nu vrem, ne place, ori
nu ne place, în iubire rodește și sâmburele sacrificiului.
Cine-i refuză fructele are mai mult de pierdut pe termen
lung.
Deși nu spusese nimic, Tudor o privea de parcă i-ar fi
citit gândurile. Știa el ceva! Fața lui spunea ceva despre clipa
aceea fabuloasă a trecerii într-o altă dimensiune! Fiecare
privire părea un val în care se insinua promisiunea că dincolo
de el e o taină... părea ca un rătăcit în deșert, ori în ocean,
între valuri ca niște dune.
Dar era tot el, imatur și cu comportament adolescentin,
țâfnos de parcă-i dăduseră în copilărie să mănânce doar
partea aceea a raței care se numește țâfnă. Nu părea să aibă
nevoie de nicio ploaie care să-i spele sufletul!
Anotimpuri ambivalente 153
Capitolul VII
Comunicare versus Tudor
Se trezi lângă Tudor. Ploua cu găleata și zgomotul o
trezise.
Lui ploaia i-ar fi stat în drum! S-ar fi simțit răzbunat
dacă ar fi exploatat doar ea avantajele vremii!
Dormea, dar se trezi când ei îi zăbovi privirea pe capul
lui rotund, dar cu trăsături colțuroase. Nu-i impresiona simțul
estetic! Probabil că-l țintuise cu o privire grea, dormise somn
zbuciumat! Mai și visase (până și în vis era tot el) că era la
țară, la mama lui, în toaleta din curte. Se surpaseră
scândurile și Tudor căzuse în wc. Culmea era că reușise să
iasă de acolo, cu murdăria toată pe el. Groaza ei la vederea
priveliștii (îi simțise și mirosul în vis, era un vis de calibrul
7D, nu doar 3D) o trezise.
Îl privea și se gândea că semnificația visului era aceea
că el se acoperise cu noroi, dar reușise un happy-end chiar
înainte de finish. Relațiile imorale, infidelitățile lui erau wc-
ul din vis. Visul acesta îi stimula veleitățile detectivistice!
Deschise ochii când ea își încheia analiza. Îi zâmbi
senin – el nu visase cu ea!
- Fetiță, pari timidă așa cum stai într-un cot și te uiți la
mine – parcă ești la început! Doamne, tare naivă mai erai…
să crezi tu că eu voiam doar comunicare! Ți-am zis că eu
caut o relație sinceră și tu ai crezut că vreau să comunicăm
pe messenger. He-he, parcă și timiditatea, și naivitatea, ar
154 Valentina Naşu
trebui să aibă limite. Încântătoarele timidități, dincolo de
farmecul idealist sunt dăunătoare într-o relație. Ia nu te
zbârli, în plan teoretic știi și tu acest lucru. Cred că sunt la fel
de dăunătoare, dar la extrema cealaltă, ca gelozia. Când ai
de-a face cu oameni timizi, trebuie să știi ce vrei din relația
cu ei. Pentru că odată ajutați să ,,treacă granița”, pot deveni
surprinzător de îndrăzneți. Chiar deranjant, dacă entuziasmul
ce-i cuprinde le umbrește rațiunea. Despre cei geloși nu
vreau să vorbesc, vreau doar să-i evit. A nu se înțelege că
există oameni care nu sunt atinși de timidități sau gelozii, la
momente de criză. Nicidecum, la același șir de patimi
deopotrivă suntem robi, însă comportamentul influențat de
sensibilitatea înnăscută și de educație face diferența. De aici
încolo intră în joc detaliile care particularizează, definind
fiecare individ. Iar lumea în care trăim e cu atât mai
frumoasă cu cât ,,detaliile” sunt mai diverse.
Tocmai îi adusese mingea la fileu. Între pierderi și
câștiguri funcționa o lege a compensației. Era bine pentru ea
să accepte asta la fel de ușor cum accepta… schimbarea
vremii!
- Spunând detalii, te referi de fapt la femei. Daaa, mă
crezi naivă, dar am observat cum colecționezi femei la
palmares. De ce ai ales o naivă și nu o femeie mai rezistentă,
care să îți stea în dreapta? Pe ea nu ai fi făcut-o cioburi la
prima aventură!
- Te-ai trezit cu fața la cearșaf, fetiță? Iar suferi de
convulsii sentimentale? Ia vezi, că pe urmă tot tu plângi… că
te-am jignit, că… ce mama dracului, lasă-mă măcar azi să fiu
liniștit! Mâine o poți lua de la capăt, că tot aici o să fiu! Ok?
Saint-Tropez-ul viselor ei unde era? Ce se alesese de
el? Cu o tuse nostalgică, îşi zise în sine:
Anotimpuri ambivalente 155
Na, mai umple tu liric golul ce ți l-ai creat… Ce-ai
văzut, femeie, la prădătorul ăsta?? Fii calm, dragul meu, că
e mai bine, pentru cei din jur şi pentru tine…
- Ok, arici. Să nu dăm într-un dialog neavenit, în
graţiile furiei.
- Și… până la urmă, ce ți s-a năzărit? Că așa faci tu,
când îi e omului lumea mai dragă… Aduni niște fantasme
de-ale tale, le tăvălești prin noroi și mi le arunci în față
zicând că sunt reale.
- Da, așa o fi, sunt asemănătoare Herei. Şi… da,
inventez eu femei. Nu stai tu de vorbă cu ele pe net,
propunându-le o relație, un shortcut în grabă prin paturi fără
identitate. Ce mare lucru e o rană, când toată viaţa e o
zbatere şi-o luptă inegală… un parvenit tratează femeia ca pe
un aditiv, debarasându-se de tot ce nu îndeplineşte şi
celelalte criterii, cum ar fi importanţa socială a femeii
respective, prestanţa ei materială, bla-bla...
- Asta a fost demult, femeie, a fost o joacă, nu te mai
încărca cu orice-ți face rău, uită-le. Pe scena vieţii eşti TNT,
iubire - trinitrotoluen, ce credeai? De aia te şi iubesc atât!
Eşti plină de energie, de temperament, trebuia să-mi închipui
că şi ura ţi-e tot atât de acerbă. Insist, nu mai colora totul în
culori terne. Mai ştii ce mă sfătuiai? Nici să nu gândesc
cuvântul ură. Noi ne iubim şi iubirea asta e o stare verticală,
nu orizontală. Indiferent de orice, sufletele noastre se mai
caută. Dacă asta nu-i fericire, nu ştiu ce e. Dar dacă mai
insişti, o să-ţi cer să produci dovezi, pentru că încerc să te
păstrez în concret.
- Așa m-ai cunoscut pe mine. Myself deprimata sunt o
dovadă. Și pe asta de acum tot așa ai găsit-o?
- Ai depășit măsura – n-am pe nimeni!
156 Valentina Naşu
- Dacă așa este, n-ai nimic împotrivă să juri, mi-aș dori
să-mi juri pe ceva: ca de exemplu pe viața ta, sau pe copiii
tăi.
- Ia termină cu țigăniile, iar ai început? Dacă le știi tu
pe toate, jură-ți tu! Demonstrează tu că te-am înșelat cu
vreuna și pe urmă recunosc. Vrei un obol din orgoliu?
- Îți amintești, când mi-ai cerut să vin alături de tine, că
eu mă eschivam știind că ai probleme legate de fidelitate -
mi-ai spus că nu vrei să-mi spui despre trecutul tău amoros,
despre aimè-urile tale, dar că îmi vei spune totul după ce
vom fi împreună, jurându-mi orice ți-aș cere, pentru a evita
conflictele ce se pot declanșa pe subiect. Apoi ai început a te
eschiva… că sunt țigănii, că a te plimba cu o femeie nu
înseamnă că ai o aventură, că îți cer prea des să juri, mai bine
să demonstrez că m-ai înșelat înainte să-ți cer ție socoteală…
etc. Ba ai început să mă iei în râs, spunând ,,jur”, fără a însoți
cuvântul de nimic altceva. Când te-am acuzat că ai jurat și
totuși cauți femei pe Internet, mi-ai răspuns: Și ce, ți-am
jurat pe ceva? Tot pe tine te iubesc.
Tu nu ai voie să vorbeşti despre iubire, când te-ai
bălăcit în ea. Nu ai voie să vorbeşti nici despre adevăr,
pentru că nu ştii ce este.
- Of, Doamne, n-are voie omul nici să glumească cu
tine! Eu am glumit (am făcut arabescuri, cum spuneai tu
cândva) când ți-am spus astea… chiar dacă atentatul la
glumă e sortit eșecului, îl voi apăra eroic! Dar acum serios,
fetiță, eu cred că problemele sunt la tine. Gelozia poate
deveni o boală ca toate celelalte. Ai pornit de la ceva banal,
dar ai ajuns la un mozaic cu potențial exploziv. Inevitabil,
texte cu substrat, povești reale, imagini din filme, bârfe sau
întâmplări aparent inexplicabile, ți-au creat o cultură minimă
în subconștient. Subconștientul tău a luat acest material brut
și a creat ceva monstruos.
Anotimpuri ambivalente 157
Joc de gleznă! S-o crezi tu asta!
- Cuvintele sunt într-adevăr cele mai periculoase arme
uneori. Te pot deturna dacă nu ești atent. Uneori îmi doresc
eu să fiu deturnată, iar alteori trebuie… Poți scăpa de
agresiunea lor refugiindu-te o vreme în cele mai frumoase
vise. Asta am făcut eu cu tine. Știu că cel mai mare defect al
meu sunt cuvintele pe care le emit cu detentă. Sunt și cea
mai mare calitate a mea. M-am obișnuit cu acest paradox și
conviețuim pașnic. Nu doar tu, toți îmi spun că sunt prea
analitică și caut la orice sensuri, înțelesuri noi, care mă duc
într-o lume hiperbolizată și-mi fac rău. O fi așa? Eu mă
cunosc, dar mai am încă până să mă cunosc destul. Încă-mi
caut sensurile și identitatea… sunt scrise undeva în stele, dar
eu nu am pile la cer.
- Mesajul e serios, purtătoarea e derutantă. Primesc cu
plăcere şi mesaje de o aşa factură, sunt obişnuit cu
paradoxurile tale feminine.
- Oi fi eu greşită, de-mi permit să amendez tot ce e
pervertit. Dar sunt la vârsta, experienţa şi nivelul care să-mi
permită să amendez, în speranţa că vei înţelege şi vei lua
atitudine.
Se opri. Vorbeau despre aceleași lucruri? Își amintea
tot felul de date, avea multe contraargumente, și le amintea
acum. Era copleșită de mulțimea de amintiri ce-i populau
mintea și-i încingeau simțurile. Nu era paranoia! Chiar în
acele clipe se întâmplau evenimente în viața ei. Și-ar fi spus
încrezătoare: bine că se întâmplă! Dar nu era deloc plăcută
durerea ce însoțea totul. Avea o senzație copleșitoare de
,,luptă sau fugi”, însoțită de una mai slabă de abandon, de
rejectare în silă a tribulațiilor otheliene cu care se ciocnise
din întâmplare, ca de un necunoscut la metrou. Simțea cum
se dedublează. Intuia, știa de fapt, că își deblocase amintirile,
că memoria i se restabilise. Putea să facă orice acum, era din
158 Valentina Naşu
nou întreagă! Avea din nou acea senzație neașteptată, de dar
imaterial, de binecuvântare cerească.
Preocupat, poate încercând să dea cuvintelor greutate,
ori forma potrivită, el nu observase schimbarea.
- Uite, știi ce e, franchețea este importantă în familie.
Am sentimentul că te simți ajunsă la capătul unui drum. Îți
reamintesc că niciun drum nu se închide dacă nu-l închizi tu.
Și nimic nu-ți poate îngrădi libertatea de a te plimba oricând,
pe orice drum, mai nou sau mai vechi, mai prăfuit sau mai
asfaltat. Vorbesc de drumuri, dar vorbesc despre noi. Nici eu
nu sunt fericit, mă îndepărtezi constant din momentul
accidentului. Nu e folositor să stai încremenit într-un proiect,
și e păcat de timpul irosit când e un plan compromis. Zilele
astea am experimentat senzații deprimante – nu-mi plac!
Hrănesc o parte întunecată, care vibrează pe frecvențe joase
și pot aduce modificări dramatice în structura ta interioară.
Distresul are o textură rugoasă, nu e de mine, prefer
eustresul. Nu sunt ca asiaticii cu trei inimi, una pentru toți
semenii, una pentru familie și una pe care o țin doar pentru
ei; eu nu am nimic de ascuns și m-am săturat să mă
hărțuiești. Hotărăște-te ce vrei, apoi anunță-mă și pe mine!
Poate ar trebui să te vezi cu un psiholog înainte de a-ţi
închide ambasadele, dacă asta vrei.. Accidentul te-a
schimbat mult, Magda.
- Nu accidentul, ci tu. Și pentru mine este important
adevărul. Vorbești de franchețe, tu… asta ar fi trebuit să faci
la bătrânețe, pe malul mării, într-o seară de vară, după ce te
vei elibera de instinctul sexual al existenței. Nu acum, când
conștiința ta e adormită.
- Conștiința? Are o mie de definiții, e valabilă una
singură pentru mine: cea în care nu ai rămas nimănui dator;
pentru cât ai primit, ai dăruit cel puțin în mod egal. Când
atingi acest echilibru sufletesc nu ai ce să-ți reproșezi, nici
Anotimpuri ambivalente 159
măcar în noaptea meandrelor încercănate, în care te simţi
fără sens.
- Mă tot plimb în jurul cozii, fără a găsi curaj să-ți spun
clar ce vreau: uite ce este, știu de mult că ai probleme cu
femeile (tu spui că nu-i aşa), iar zilele trecute te-am surprins
în timp ce vorbeai cu una dintre ele. Am ridicat cortina mai
mult decât mi-ar fi fost permis, știu. Știu și că mă înșeli, nu e
nevoie să negi, observ că ești gata s-o faci, nu e nevoie,
oricum e reflexul vechi al trădării. Nu mai pot accepta asta.
Nu am monopol, prietene, și mie nu-mi place. Trebuie
rezolvată problema. Nu există probleme fără rezolvare, ci
doar probleme cu mai multe soluții; fiecare soluție are
avantaje și dezavantaje. În mod normal nu ai fi avut o
problemă dacă luai totul pe cont propriu şi păstrai strict
secret tot ce ține de viața ta dincolo de cercul căsniciei.
- AVEM DREPTUL LA ACEASTĂ VIAȚĂ! fără a
afecta bunul mers al căsniciei, carierei, relațiilor sociale.
Trebuie să înțelegi, ai încălcat un tabu neexprimat. Dată
fiind situația actuală, soluția trebuie adaptată la realitate.
Realitatea este aceea că ești iubită și respectată, chiar dacă ai
descoperit derapaje uneori. Inconsecvențele sunt inerente
până la un punct.
- Mă bucur că înțelegi. Sper că nu vrei să insinuezi că
trebuie să accept o relație deschisă. Nu voi accepta nimic
altceva decât exclusivitatea. Derapajele în cuplu trebuie
stopate cumva. Am luat hotărârea să rezolv această problemă
de mai multă vreme, făcând aceleași meschine calcule,
contabilizând pe o foaie a minții avantaje și pe verso
dezavantajele. Doare, dar sunt pregătită să plătesc prețul.
Indiferent care ar fi acesta!
Tăcerea ce se impuse era ca glaspapirul. Tot rugoasă
ca textură.
160 Valentina Naşu
- Te-am crezut jumătatea mea; nu mai sunt sigură de
asta acum! Îţi spun sincer, eu cred că Dumnezeu ţi-a dat o
şansă să te înalţi, o iubire. Ce ai făcut cu ea, ştii! Ţi-a dat
încă o şansă, să recunoşti că ai greşit - dependentul e pe
jumătate vindecat când îşi recunoaşte dependenţa. Ai
preferat să maculezi şi şansa asta până acum. Cu trăsături
vizibil schimonosite, nu doar pe chip, ci şi pe caracter, ai
coborât încă o treaptă… noroiul uman nu-mi poate fi prieten,
refuzând şi speranţa acestei şanse. Măcar la sfârşit ai înţeles
şi ai acceptat. E o bilă albă. Hotărârea finală trebuie luată de
amândoi, după ce se vor sedimenta toate.
Poate cea mai bună soluție pentru a depăși un impas
afectiv este revenirea la vise. Visul îți poate da satisfacție
prin faptul că personajelor le rezervi destinul pe care-l
dorești, răzbunându-te astfel pe forța colosală care din
adâncul universului ne guvernează existența, fără a ne da
explicații. Cu toții avem lecții de învățat, lecții de viață deloc
comode, mai ales când sunt dublate de sentimente și emoții
de nestăpânit.
Era rândul lor, lecția de acum le era rezervată. Puteau
să învețe din asta și să meargă sincron, sau să aleagă să
continue solo.
- Voi pleca un timp de acasă - îi vei spune lui Sabin că
am plecat la spital pentru control. Promit că voi sta puțin să
deliberez, dar suficient cât să te decizi și tu, să știi sigur ce
vei face. Dacă vrei familia asta, vei renunța la orice altă
aventură atât timp cât vei fi cu mine. Nu căuta portițe de
scăpare, sunt hotărâtă. Trebuie (cu must în față, de la must-
have)!
Până și-n momentele serioase, ea nu se lua în serios.
Lua ironii (chiar și sarcasm) la bagaje, în gânduri, ca pe un
Anotimpuri ambivalente 161
semn de carte.
Deja mă simt... color! Poate o fi doar un reflex vechi,
al trupului și sufletului meu. S-a sfârșit cu sevrajul!
Parcă-și auzea eul încurajator, avea ,,vânt din pupa”
acum că se edificase!
Nu uita, mecanismul e în creier, la îndemână, iar
butonul e acționat de tine; ai încredere în tine, e doar
chestiune de timp până abandonezi ideea de deprimare, iar
recăderile se pot produce oricui. Nu te înfiera, ci
încurajează-te; oferă-ți mici recompense pentru eforturi și fii
tolerantă cu tine.
Digresiuni! Frustrarea declanșase mecanisme mentale,
cadențele stranii ale unor reflexe pripite, intoleranțe verbale
și bătrâne gesturi automate. Reușise să rostogolească
bulgărele de care se temea cel mai mult; de acum nu va mai
reuși să-l oprească, nu mai putea da timpul înapoi. Avea și
alte opțiuni compensatorii? Nu-i părea rău că acționase, se
felicita pentru asta. Care era scopul? Să-i arate LUI că merita
mai mult respect?
Când își reveni din transă, Tudor se îmbrăca în tăcere.
Gesturile largi, dădeau impresia de solemnitate momentului.
Subiectul era întrerupt și conținutul pulverizat în prea multe
direcții, dar ei știau că erau momente pe care le vor
rememora multă vreme în singurătate, întorcându-le pe toate
părțile, pentru a-și întipări durerea în ADN-uri și a suferi iar
și iar.
Dacă i-ar fi vorbit din nou, oare ar fi spus mai mult?
Ce ar fi spus?
… Cum să te consolez pentru ,,nedreptatea” pe care ai
descoperit-o? E adevărat, bărbații au multe privilegii și e
limpede că nu vor renunța la ele. Iar eu…, sunt un grăunte
totuși. Am uneori o ,,sensibilitate feminină” și mă pot
162 Valentina Naşu
solidariza ,,cauzei”, dar mărturisesc că nu am soluții pentru
,,a face dreptate” egal, tuturor celor implicați. Noi bărbații
suntem dublu norocoși. Consider că am fost tare norocoși
doar pentru faptul că ne-am născut (dintre atâția
spermatozoizi și atâtea ovule, am fost noi cei aleși), așa că,
avem obligația (cu și fără ghilimele) să trăim o viață de
calitate. Măcar să încercăm să facem asta. Trebuie!
Alegerile noastre fac diferența... Uneori rănim prin alegerile
ce le facem pentru a câștiga libertate suplimentară. Mă repet
spunând că noi nu ,,trebuie'' să facem ceva anume, noi facem
doar ce putem, ce suntem în stare, nu ce TREBUIE. Folosind
acest ,,trebuie'' ne simțim încorsetați ca într-un pantof nou
care strânge piciorul, provocând răni.
Femeile au tendința de a se devota. Și totuși, ce bine ar
fi fost dacă n-ar fi avut-o! Câte războaie ar fi fost evitate...
de la devotament până la ,,o să-ți arăt eu ție, timpul e egal
cu lumina fulgerului până la confirmarea sonoră a tunetului.
Farmecul subtil al vieții e că reacția femeii e îndreptățită
întotdeauna, iar vina partenerului e adesea egală cu a
meteorologului pentru ploaia din ziua de Paște.
Se impune să concluzionez acum, că așa e în trend -
opțiunea mea e de a duce căsnicia la bun sfârșit, așa cum m-
am angajat și în numele idealurilor pentru care m-am
angajat. Fiind aceasta o garanție, un scop comun, pentru a
se atinge idealul ar mai rămâne ,,de negociat” noțiunea de
libertate cu firea noastră, cu emoțiile noastre.
Scria pe oglinda aburită a prezentului, având din plin
materie primă pentru divagațiile ei.
Tudor se încălța, neintuind cum argumenta efemer, dar
cu vitalitate, în favoarea lui, aliniind cuvinte pentru el. Știa
că pleacă pentru a-i oferi ei timp să acționeze. Aprecie
gestul, de obicei gesturile lui erau vivace, dar egoiste.
Anotimpuri ambivalente 163
Și ea se mai liniștise; fibra virtuală a cuvintelor îi
oferise un pas avans, îi alimentase nevoile și dorințele, atât
reale cât și imaginare. Era destul? O măsură în toate e
necesară, chiar și la nivelul acesta.
- Spune-i lui Sabin ce ți-am spus, nimic mai mult.
- Bine, Magda. Ai grijă!
Se auzi ușa trântită și nimic altceva mai apoi. Ecoul ei
îi răsună un timp în urechi, ca un final anodin, așa că începu
să plângă, întâi încet, ca un exercițiu, apoi din ce în ce mai
sonor, fără intermezzo. Nu plângea după el, își plângea de
milă, strângând perna udă la piept. Nu simțea nimic altceva
decât durere acută, pură, care-i făcea să vibreze tâmplele
umede.
Se opri într-un târziu, sub imperiul somnului. Somnul
veni brusc, procurându-i un scurt răgaz de doar câteva
minute. Timp în care și visase ceva! Nu reținuse visul decât
la final - erau în patul lor, acasă, iar el îi copia poziția,
încercând să o îmbrățișeze protector (poate voia să o
înduplece să-l ierte, ea fiind întoarsă cu spatele spre el).
Odată cu atingerea, somnul îi lăsă senzația clară de inutilitate
și-o lacrimă umedă în colțul ochiului drept. Păcat, ar mai fi
dormit mult, până ce totul devenea trecut îndepărtat.
Când se trezi, avea planul clar trasat în minte, în ciuda
proaspetelor emoții pe care le monitoriza. Va merge în
apartamentul Valentinei, Valentina se mutase și aștepta
cumpărători pentru apartament. Va sta o vreme acolo și-și va
calcula mișcările.
Se plimbă prin camere, luându-și rămas bun, apoi se
ghemui pe pat, în locul lui, care-i păstra încă mirosul. Era un
adio recurent? Nu era, doar îi plăcea să dramatizeze în
timpul ,,regurgitărilor” analitice, în mixaje ale prezentului și
ale trecutului ce o impregnaseră. Toate acestea se vor sfârși
doar o dată cu ea. Conștientizând pericolul deprimării, nu-și
164 Valentina Naşu
permise mai mult, era și mâine timp! Azi o va suna pe
Valentina, prietena ei, apoi își va stabili pașii, lăsând o
poartă deschisă schimbării.
- Bună, iubito! What' s up?
- Valentina, bună. Nu-s chiar okay și n-am chef de
explicații; uite ce e, ai cumva posibilitatea să mă cazezi
pentru câteva zile în apartamentul tău, cel pus în vânzare?
- Sigur, femeie, ți-aș putea ține și companie…
- Atunci, hai acum! Ne vedem în parcul de lângă
apartamentul tău; în cât timp spui tu?
- Pe cale de consecință, din cauza îndatoririlor apărute
și-a responsabilităților de tot soiul, într-o oră-s gata! Te
aranjează?
- Atunci să fie o oră. Te pup, iubita!
Cu gesturi haotice ce trădau emotivitate, își puse într-o
sacoșă două conserve, câteva fructe, apă plată și o carte.
Apoi aduse o pijama și niște lenjerie, se îmbrăcă în blugi și
mâncă o banană. Își puse în buzunar o mână de fistic, n-o
mai putea mânca acum, o va păstra acolo. Calmul îi revenea,
știa că putea face față stresului. Se plimbă din nou prin
fiecare cameră, de parcă pleca pentru mult timp. Când
realiză, se opri, nu i-ar fi plăcut să-și amintească momentele
astea.
Mașina nu voia să pornească, învârti de câteva ori
cheia până reuși să pornească. Până și ei îi e greu, se gândi.
Făcea gesturi finale, de parcă se decisese, dar nu era decisă.
Nu știa ce va urma. Știa că lucrurile vor decurge într-o
ordine logică, așa cum era destinat. Nu era cazul să consulte
horoscoape, nici să-și ia adio prompt, cu emoții oportuniste.
Se întâlni cu Valentina la parc, în parcare. Ajunseseră
în același timp, de parcă era musai să se trateze cu respect
una pe alta. Întinzându-i cheia apartamentului, Valentina
propuse să se așeze pe o bancă. Ea surâse cu substrat (nu se
Anotimpuri ambivalente 165
simțea în ,,elementul” ei!) și avansă varianta cofetăriei de
peste drum - era o situație care impunea circumstanțe
atenuante tuturor prăjiturilor incriminate pentru kilogramele
acumulate. Ajunseră curând în fața unei gigantice prăjituri
Diplomat, care le impuse liniște o vreme.
- Ce faci, iubita? Ceva s-a rupt? Ce-i cu tine? Ai plâns?
- Da, mă înșeală Tudor. I-am descoperit o iubire
pasageră. Vreau să știu ce voi face, dar trebuie să iau o
hotărâre fără presiunea nimănui, de aceea am nevoie să stau
la tine un timp. Până și percepția timpului mi-e altfel acum…
- Când te înșeală prima dată, îți spui ,,Să-i fie rușine!”,
dar dacă te-a înșelat și a doua oară, atunci să-ți fie ție rușine
că mai stai cu el. La el e prima dată? Sau nu ați vorbit?
Trebuie să stai și cu el de vorbă, să afli ce are de spus.
- Abia ce am vorbit, nici nu mi-am lins rănile.
- Deci ești sigură!
- Din păcate, da, a și recunoscut.
- Știi cum se scapă cel mai ușor de o grijă, o tristețe, o
temere, o preocupare stresantă? Simplu, înlocuind-o cu alta,
după principiul brevetat drept ,,cui pe cui se scoate”! La fel
și cu ,,epuizarea emoțională” ce apare pentru că anumitor
emoții le-ai permis prea multă libertate. Ia ,,pedepsește-le”
chemând în trupul tău emoții noi, neexplorate încă, sau
abandonate demult, cine știe pe unde. Ai să vezi ce
revigorare afectivă te va înviora. Înțelegi? Nu e folositor să
stai încremenită într-un proiect. Închide-l într-un sertar și
deschide altă filă.
- Nu știu dacă între noi s-au spus toate cuvintele și s-a
trăit tot ce a fost de trăit. Poate e doar o încercare, să avem
de unde trage învățăminte.
- În cazul acesta, se schimbă ,,macazul”! În calitatea
conjuncturală de sfătuitor, în această etapă te îndemn să mai
reflectezi; ori păstrezi tot ce ai și-ți folosești inteligența,
166 Valentina Naşu
eleganța, abilitatea feminină - poate și discreția va fi nevoie
s-o scoți la ,,înaintare”… și afectivitatea suplimentară, pentru
a păstra totul, întorcându-l pe el din drum. Ca să nu par
fixistă în idei, te asigur că, dacă iei altă decizie, din acel
moment voi fi ,,de partea ta”.
- Mă încearcă teama că ,,mizele” vieții noastre
trebuiesc reevaluate. Și atât de mult aș fi vrut să nu se
schimbe nimic în afară de ceea ce ținea doar de puterea mea
de a schimba... acum eu am nevoie de sfaturi!
- Unele femei se simt mai bine după ce discută cu un
preot.
- Îmhî, dar nu-i de mine. Religia e bună în cazul meu
doar privită de la distanță. Ca manifestare exterioară este
pentru mine în mare măsură un spectacol propagandistic.
Deși am convingerea că bisericile, mânăstirile, schiturile și
cei care își dedică viața credinței au un rol fundamental în
păstrarea echilibrului acestei lumi, prin împlinirea
ritualurilor religioase, nu-mi e de ajuns satisfacerea
ritualurilor pentru a-mi găsi propriul echilibru.
- Eu una plătesc prețul cu bucurie. O slujbă mă ajută să
mă simt în echilibru, să am mai multă răbdare cu tot ce îmi
încearcă zilnic nervii. Credința, forma credinței în care ,,mă
salvez” în unele duminici, are doi piloni fundamentali. În
primul rând Creația, tot ce ne înconjoară este o dovadă a
Creației! Scopul și sensul divinității este Creația, se
confundă una în alta. Recunoașterea divinității este
recunoașterea Creației. În al doilea rând, Iubirea. Împlinirea,
rostul Creației este Iubirea. Cel mai ușor se ajunge la iubire
prin iertare și îngăduință. Acesta e singurul sacrificiu,
singurul efort pe care trebuie să-l facem și iubirea vine de la
sine.
- Iubire, ce vorbă mare! Lasă vorbele de duh și arată
iubire prăjiturii din față, ce te tot codești s-o mănânci? Faci
Anotimpuri ambivalente 167
păcate? Păcatul e o vorbă inventată tot de dânșii, de prelați -
și ei fiind tot bărbați! Nu admit femei în tagma asta a lor, a
preoților. Și tu crezi că sunt trimișii lui Dumnezeu pe
pământ? Eu cred că mai bune erau niște preotese, femeia are
un alt feeling…
- Latura asta a ta cred că era latentă până acum. Cum
vine ,,misogin” la femei? Misandră. Că asta îmi pare că e
poziția ta vis-a-vis de bărbați. Ai un dinte suplimentar contra
preoților, sau a religiei în general?
- Lasă, numai de asta nu-mi arde… Am războiul meu
interior pe tapet!
- Fi pozitivă dacă poți! Religia e tot de bărbați
inventată (râse ușor, ducându-și mâna la gură) - altă dovadă
a Creației - și are dimensiunea egală cu raportul pe care-l
avem cu Iubirea.
- După ce ți se limpezesc vibrațiile cu temă religioasă,
mai bine ne scuturam de pioșenie și pornim la vorbă pe teme
vitale!
- De unde atâta seriozitate? Aș putea spune
(parafrazându-l pe Clinton) că am o ,,relație nepotrivită” cu
tot ce e serios, dar atracția e prea puternică, devine provocare
irezistibilă, să văd, să ating ceea ce este ascuns sub luciul
sobrietății și să-i aflu taina.
- Orice plăcere e vinovată, ai uitat? Poate o să-ți fac un
cadou, dacă ești cuminte, și cât stau la tine scriu o culegere
despre seriozitate!
- Dar să fie neconvențională și cu circuit restrâns (și
neortodoxă aș mai completa, ca să fie de show)!
- Show, atâta vrea lumea azi, nu mai știm decât show!
Peste tot dai de senzațional! Până și babele salivează la
show! Să fie pâine și circ! Again and again! Amin. Pe asta
se axează și slujbele ortodoxe la care te duci tu (sunt
ortodoxă, mă știi, dar nu genul ce merge la biserică, decât la
168 Valentina Naşu
evenimente inerente, ca nunți, botezuri sau înmormântări).
Hainele, icoanele, totul e pentru spectacolul grandios dedicat
lui Dumnezeu. Ce de fieste, în fiecare duminică câte-o
serbare!
- Am bunul obicei să-mi cultiv prieteniile, să le fac
durabile, așa că n-o să iau în seamă exagerările tale. Ba mă și
duc duminică la biserică! Te invit să mergi și tu. Poate vii de
data asta!
Mijlocește Dumnezeu pentru mine? Parcă era și el tot
bărbat.
- Mai ai de așteptat!
- Mulțumesc pentru modul eteric în care îți exprimi
dezaprobarea către mine – ți-aș lua cheia înapoi! Te invidiez
adesea pentru felul în care voalezi cuvintele, îmbrăcându-le
nonșalant, în alte și alte haine… mi-aș dori să am tactul tău,
cu și fără ghilimele! Nu e cazul azi!
- Știi că sunt de rasă urbană!
Își mișcă provocator genele în timp ce lingea lingurița,
făcând-o pe Valentina să pufnească a râs.
Magdei nu-i venea a crede cât de ușor se puteau
contopi emoțiile ei – acum o oră ar fi băut alcool metilic și ar
fi adormit pe veci în aburii beției letale, ca o entitate acefală.
Metanolul era o idee bună, și-ar fi pus capăt vieții dacă l-ar fi
avut la îndemână uneori (pe motive amoroase?!). Și uite,
acum era aproape veselă și vedea viața cuplând spre roz (cu
încetinitorul ori cu… lehamitea de marți)! Mai degrabă i-ar
dona sticla cu metanol lui Tudor (Matei ar fi comandat una și
pentru el). Regalitatea avea un dicton : ,,Ich dien'' - Voi servi
(țara)! Ea le-ar fi servit și altora… puțin alcool metilic. Dacă
ar fi avut creierul transparent și cei din jur i-ar vedea
gândurile, ar închide-o pentru vreo douăzeci de ani.
Atunci mai bine să moară toți, să scape lumea de ea!
Anotimpuri ambivalente 169
Zâmbi și o privi pe Valentina. Grăsuța ei prietenă
contabiliza cu simț de răspundere persoanele din cofetărie –
cam prea mult simț de răspundere, era clar că voia s-o lase în
lumea ei abulică. Simți c-o iubea din tot sufletul pentru
eleganța prieteniei ei. Și pentru diplomația de azi.
- Îți mulțumesc pentru prietenia ta. Mulțumesc pentru
gânduri, cuvinte, emoții!
- Cuvinte cu greutate… tu, fată, fii serioasă! Așa-s eu,
am tendința de a mă cenzura când te văd suferind. Aș vrea să
te menajez, să-ți pansez sensibilitățile, să te poți reface ușor.
Atitudinea noastră face diferența. Nu e atât de grav să fii
înșelat, noi le vedem ca fiind lucruri grave. Mai sunt și
bărbați serioși, mai sunt și femei care calcă alături. Să
acceptăm că nici femeile nu sunt de acel alb imaculat (deși
fiecare se îmbracă în el la începuturi).
- Cuvintele spuse la momentul oportun pot pansa răni.
Nu mi-aș putea imagina existența fără răsfățul cuvintelor.
Dacă am fi constrânși la o comunicare
precisă, ,,matematică”, fără a lăsa cuvintelor înțelesuri
multiple, farmec poetic, senzualitate, am deveni o societate
robotizată.
- Rebutizată! Fii fără grijă, asta nu se va întâmpla - lasă
libertate cuvintelor să-ți răcorească gândurile, să-ți amplifice
emoțiile pozitive, să-ți deschidă orizonturi, ori să-ți chinuie
intelectul; numai așa te poți descoperi, te poți reinventa...
- Tu ai grijă de toți. De tine, Valentina, cine are grijă?
Tu, tu ce mai faci? În mod normal… La mine normalul e
atipic - multă tristețe în mine, neputințe, dureri, din cauza
cuvintelor pline de resentimente pe care le-am auzit de
curând… La tine cum e normalul?
Se simțea exagerare, patetism, dar ea nu le observa,
durerea o anestezia.
170 Valentina Naşu
- Exagerezi, dar o să-ți răspund. Mă simt curată
sufletește și simt cum crește în mine… spiritul de ,,cal de
rasă”, dar prezic că niciun lucru nu e pe gratis; niciun
steguleţ în palmares nu va fi cu adevărat victorie până nu e
plătit din plin cu suferinţă. Natura nu trebuie sfidată, e
necesar să căutăm frumusețea vieții dansând cu grație între
regulile sociale și chemarea naturii. Asta trebuia să facă și
Tudor. Dacă nu-i mai corespunzi, el trebuia să ți-o comunice.
- Hai să nu contabilizăm acum! Faptul că suferi (și tu!)
de prietenie perenă, ți-a finisat trăirile și ai devenit empatică.
- Sunt pățită! Vezi, atenție la somn, stresul îl afectează
iremediabil. Dacă vezi că nu adormi, să nu te torturezi
așteptând somnul în pat! E cea mai rea variantă, pentru că e
dovedit faptul că, noaptea, gândurile apăsătoare au cale
liberă și teren vulnerabil pe care să-și facă de cap. În astfel
de situații, alegi: ori faci ceva plăcut, care te atrage și te
bucură (citit sau scris, o completă Magda în minte), ori o
muncă ,,restantă”, plictisitoare, nepasională, încât somnul să
vină de la sine, ca o opțiune a providenței.
- Am înțeles, să trăiți! Iau pauză de lungă durată la
gânduri negre, dau voie doar la variante de viitor, preferabil
optimiste, ca de concediu. Ce putem face să forțăm infinitul
să ne privească o clipă?
Râse. Sonoritățile firești o anunțau că era pe ,,modul”
normal, în ciuda celor întâmplate.
- Știi ce? Se poate să iau foarte repede o hotărâre. Nu
iau hotărâri capitale sub imperiul emoțiilor, nici când sunt
presată, dar acum simt că sunt bine.
Se despărțiră în notă optimistă, fiecare mascând cât
putea din eul dezamăgit, cel care vedea lumea într-o nucă
găunoasă. Se simțeau bolnavi, lumea era bolnavă în
integralitate, fiecare avea o fațetă ce trebuia ascunsă de
ceilalți.
Anotimpuri ambivalente 171
Faptul că avea dreptate în privința oamenilor era un
motiv în plus pentru ea să caute o soluție în singurătate.
Vroia să creadă că istoria (care ,,nu este o zeiță fără pată” -
Marin Preda) a fost bolnavă în ultimele decenii, dar se va
însănătoși, și odată cu ea, și oamenii; dacă era necesar un
nou război, l-ar fi dus ea… pe tot! Povara lumii ar fi stat pe
umerii ei, s-ar fi simțit utilă dacă ar fi dat ceva, l-ar fi simțit
mai bine pe Isus și s-ar fi apropiat o vreme de Dumnezeire.
Era născută oare în zodia sacrificiului și era condamnată de
ADN să-i ducă mai departe numele?
Anotimpuri ambivalente 173
Capitolul VIII
În spatele lentilelor
Mâini cu ochii în palme, multe palme ce răsăreau parcă
dintr-un trunchi, mai toate o agresau. Unele întrebau, altele
condamnau, unele mângâiau. Erau gândurile ei, în vis.
Iubirea stătea resemnată într-un colț, încercând să
ocupe cât mai puțin loc, ca ea să nu o observe și să nu mai
ofere prilej rememorărilor inutile. Știa că nu era momentul
propice acum, dar mai știa și că, în ea, ca în fiecare om, erau
două fațete, ca două persoane diferite, una creier, una inimă.
Se priveau acum și se măsurau, dar războiul rece era pe
sfârșite, se vor înfrunta în curând! Doar una va câștiga, nu
contează care, cealaltă va spune noapte bună atunci, atunci
când va decide că iubirea ei e doar o jucărie stricată! Poate o
va mai petici…
Privea în interiorul ei, în carapacea pragmatică golită
de sentimente, asemănând-o cu o cochilie uscată găsită pe
plajă. Nu avea timp, nici dispoziție pentru poveștile
moluștelor, când vara era în toi și marea o chema. Își găsea
însă timp când vremea (și ea totodată), devenea tristă.
Toamna. Dar ea visa doar veri!
În timpul somnului, se supraveghea din plan secund,
știind că erau primele încercări calpe de a-și găsi liniștea. Se
trezise în întuneric și simțea frigul. Cuvertura îi căzuse pe jos
pentru că nu deschisese complet canapeaua când se culcase.
Canapeaua cea mică îi dădea impresia că o proteja de un
174 Valentina Naşu
dușman potențial, așa că nu mai coborâse partea de sus, ci se
rezemase de ea ca de brațele unui partener protector. Se
chinuise să adoarmă, ghemuindu-se în spațiul redus, ce spera
să-i fie odihnă.
Era patru și ceva, una din orele ei obișnuite de trezire,
când gândurile prindeau teren. Teren minat!!
În acest areal percepea mai bine ,,sfaturile” pe care și
le administra și îi era mai clară ,,viziunea” asupra situațiilor
derutante. Nu erau un îndemn de a alege într-un fel sau altul.
Singura utilitate era aceea de hartă; îi ofereau confortul de a
ști că într-un punct se poate ajunge pe mai multe căi. Nicio
hartă ce se respecta nu încăpea pe o singură pagină, fiecare
fiind doar o completare a alteia, o frântură din vastitatea
geografică. La fel și produsele mentale, erau franjuri ale altor
tribulații, emise în combinări de N luate câte K. Uneori se
înșirau echilibrat, creînd frumoase forme de caleidoscop.
Caleidoscop se numea oare acea jucărie? Era ca un binoclu –
priveai prin el și te minunai de cioburile din sticlă care
alcătuiau modele geometrice complex elaborate și frumos
colorate.
O fascinau gândurile, echivocul manifestat dintot-
deauna în ele. Și acum, ca și altădată, depista plăcerea de a-și
ține de urât printr-un alambicat proces de seducție
intelectuală, găsind plăcere în a-și deșira gândurile, căutând
un capăt al ghemului și deșirând exact atât cât să nu se-
ncurce ițele. Avea temele ei preferate de reflecție.
Cum să facem să trăim o viață de calitate…? Toți
oamenii, fie că sunt regi sau oameni simpli, afirmă că au
avut o copilărie fericită. Nu e interesant? Indiferent de
îngrădiri sau lipsuri, copilul e capabil să-și creeze un
univers din care poate ignora condiționările exterioare. De
ce ne pierdem această capacitate mai târziu? Cred că
Anotimpuri ambivalente 175
măsura în care reușim ,,să mai fim copii” face diferența
calității, din multe puncte de vedere.
Observa copiii de multă vreme. Avea de învățat de la
ei, din modul lor de a acționa în situații grele. La ei tristețea
nu ținea mult, nu rămâneau cu sechele după o criză. La ea,
orice problemă trena, îi rămânea multă vreme atârnându-i în
gânduri, plus că la trecerea crizei îi rămâneau sechele ce se
manifestau prin tot mai multă neîncredere în ceilalți. Era
greu de trăit într-o lume unde trebuia mereu să-ți ferești
spatele de un adversar și unde paharul se umplea mult prea
repede.
În privința ,,paharului”, ajunsese de mult la concluzia
că cel mai bine e să și-l umple singură, când voia și cât voia,
și să-l golească ori de câte ori simțea nevoia s-o facă; adică
să aibă o atitudine activă, implicată, în loc să accepte că
paharul ei e plin sau gol după bunul plac al celor ce-i
populau viața, uneori fără să-i ceară părerea. Problema era în
a implementa metoda, pentru că nu avea încă un buton on/off
pe care putea să apese atunci când o agresiune externă se
declanșa, dezechilibrându-i ființa.
Tare-i mai invidia pe bărbați! Câte avantaje... Ei
păreau din alt fel de ,,aluat”, erau dintr-o parte a universului
din care se observa mai bine partea plină a ,,paharului” –
femeilor le rezervaseră latura de ,,stadion” din care se vedea
mai mult poarta goală (ea se antrena să vadă și părțile bune și
uneori îi reușea).
O amețiseră reflecțiile de tot felul. Patul suferinței, ca
un adevărat pat al lui Procust, era greu de dus… adormi din
nou, copleșită de gânduri dintre cele mai triste. Ele îi
atingeau acum și somnul, ce mai rămăsese din el… cuminte,
ori fără minte (și cu minte, și NEcuMINTE) uneori.
176 Valentina Naşu
I-aș fi tăiat oare capul dacă eu aș fi fost Procust, iar el
ar fi fost mai lung decât patul? Hei, mai spune-o o dată, că
nu-i rea ideea!
………
Știi, băiat, greșești o dată, apoi de două ori – ai
mustrări de conștiință și vrei să te ții în adânc, cu capul sub
apă. Apoi îți trece, așa că o mai faci o dată, spunând că ai
deja circumstanțe atenuante, că ea… Poate că ea ,,nu e
femeie” și nu te împlinește, dar ce te mai poate împlini când
ai ajuns la supraexpunere și nu mai simți (din cauza prea
multor stimuli)?! pentru că orice lucru are prețul lui… În
cazul acesta, plătește-l! Mai crucifică-te și pe tine, nu numai
elementul ce-l consideri ostil.
Îl vei plăti cu conștiința (care nu mai e nici ea
,,fecioară fără pată”, chiar dacă rămâne cel mai aprig
judecător al eului tău), te vei scălda în noroi, iar trăirile tale
vor semnala asta, căci orice adevăr iese cumva deasupra, ca
uleiul la suprafața apei. Poate că-ți va părea rău, poate vei
compensa prin gesturi de tot felul, sperând să o mulțumești;
sau poate vei încerca să te distanțezi prin tăcere, prin furie,
sau prin ură.
………
Fiindcă vei rămâne mereu pe locul tău, nu vei putea fi
niciodată vis-a-vis (nu te poți ,,produce” în rol de femeie),
iar asta te va face să pierzi startul – nu vei înțelege
niciodată, decât în plan teoretic, suferința care mă macină.
Aș fi preferat să nu știu, să o mai amân o vreme, dar
nu mă pot minți că nu s-a întâmplat. Nu mă pot minți nici
pentru trecut. Prădătorul sexual, infractorul, omul de care
mă temeam… l-am găsit alături. Ticălosului, dacă i-am dat
ocazia, a sfârșit prin a fi ticălos și cu mine, pentru că lecția
asta a învățat-o cel mai bine și a integrat-o în structura lui.
Anotimpuri ambivalente 177
Oricât aș nega evidența, oricât aș fugi, vine o vreme a
evoluției. Eu votez pentru relansarea acestui proiect! Asta
caut acum, dacă tot nu pot trece peste trăiri; scotocind în
culisele sufletului, le rememorez trăindu-le repetat, ca într-
un carusel setat pe ,,on” până ce-și consumă combustibilul.
Mă tem că sunt incapabilă să-mi stopez suferința, o retrăiesc
mereu, de parcă mi-ar fi teamă să nu o pierd, să nu o uit.
Pentru că vreau să învăț din lecția asta, ca apoi să mă
detașez de ea, după ce i-am epuizat sensurile.
Oare zilele tale par la fel de lungi ca ale mele acum?
Freamătul vântului te încătușează și pe tine în meditație?
Mi-e frică de alegerile mele, mi-e frică de lașitățile ce
m-ar putea îndemna să nu schimb lucrurile, să le las așa -
prea multe schimbări dureroase mi-au marcat sufletul cu
amănunte derapante, care mă duc într-o lume din care nu-mi
doresc să fac parte. Cu toții căutăm să ne fie călduț, căutăm
stabilitate în orice, căutăm fervent loialitate în oamenii de
alături, căutăm binele și frumosul… la bază toți suntem
buni!
Când cel ce te făcea fericit nu-și mai îndeplinește
scopul, reperele se modifică. Reperele mele și-au modificat
parametrii! Credeam că modificarea s-a produs de curând,
odată cu telefonul, dar era doar un stadiu ce mi-a readus în
atenție întâmplări în care tu erai protagonistul trădării.
Indicii de tot felul m-au pregătit pentru asta. Trebuie să
aleg… sau să înțeleg (și să mă iert pentru asta) dacă nu voi
putea face mai mult. Dacă este mai important pentru mine
să-mi fii tovarăș de drum, dacă este mai important să știu că
vine seara când îmi voi așeza capul pe umărul tău, va trebui
să găsesc o cale să pot trăi cu trecutul în prezent, să nu mă
pierd în emoții intense, dar trecute.
Vreau să stau o vreme, să înțeleg dacă pentru mine e
mai important adevărul sau loialitatea, dacă primează
178 Valentina Naşu
sentimentele sau resentimentele mele. Proporții aproape
egale fac ambele opțiuni nepotrivite, aș vrea să existe o cale
de mijloc! Să se facă mâine, fără meditații, fără exces de
gânduri. Orice aș alege, eu voi fi în dezavantaj! Iar dacă voi
alege să nu schimb nimic, îmi voi înfiera lașitatea de câte ori
voi putea, iar pe tine te voi considera veșnicul vinovat. Voi
putea trăi astfel? E uman să te supun unui chin perpetuu?
Mai ales când eu știu ce presupune?
Un psiholog ar spune să-mi fac ordine în viață ca în
dulapuri, aruncând tot balastul peste bord, cu curajul
disperării. Și totuși… Eu nu te-am respins niciodată cu
adevărat, integral, eu nu am respins omul, te-am respins
doar ca partener; pentru că, dacă nu vrei să te sinucizi, nu
vrei un partener a cărui principală aptitudine e trișatul. Deși
unii și-au făcut din asta un hobby autentic, sunt totuși
conștienți de caracteristicile lui și de faptul că se poate
sfârși prost. Nu vreau să am întotdeauna dreptate, acum aș
prefera să nu am.
Nu mai știa dacă doarme sau e trează, o obosise
suferința și-o obosiseră mai ales gândurile neproductive.
Când mintea era odihnită, era mai simplu – încă o alegere pe
lângă celelalte! Nu era încă coaptă alegerea, dar putea fi mai
plăcut chinul de a o matura. Procesarea era făcută pe îndelete
și își putea oferi scurte răgazuri, în care putea să decupleze
mecanismul ce o ajuta să evolueze spre un abrupt plenar de
maturitate.
- Bună dimineața, fetiță! Poate ai fi vrut să nu te sun,
dar ia-mă așa cum sunt, sunt un idiot, n-am dormit decât
două-trei ore noaptea asta (aha, gândurile pesimiste făceau
ravagii!). Fără tine sunt nimic… te rog, vino acasă! Mă rog
lui Dumnezeu să poți ierta și ceea ce n-am făcut și să te
Anotimpuri ambivalente 179
întorci chiar acum, dacă se poate… Fii te rog înțelegătoare!
M-am jucat pe site-uri, dar doar pe tine te iubesc! Draga mea
dragă…
Îi închise telefonul, stridența cuvintelor maculate
rămânând în aer. Îi polua universul! Ce anume o determinase
să acționeze astfel? Da, asta era… doar pe tine te iubesc! Nu
suporta expresia asta! O ura! Nu se simțea în stare să judece
echidistant, mai ales după o noapte ca aceea. Era necesar să
se poată transpune în locul lui și de pe locul lui să judece
totul.
Voi încerca să măsluiesc voturi, să te las să câștigi
relansarea (la apă) a proiectului. Fericirea e ascunsă în tine
(ce ironie!!) și tu o cauți aiurea, cărându-i greutatea pe
toate drumurile.
Ar fi dorit să-i facă pe plac, deci! Perioada ,,de vis” va
veni o dată cu sosirea acasă, după câteva zile departe de
aerul familiar.
În mod normal, nu mai ,,fuge” de tine, nu mai e cazul
(dacă şi-a rezolvat avatarurile); dimpotrivă, te va sufoca
poate, va vrea să fie totul un spațiu aseptic pentru familie.
Curajos! Dacă era mai timid, tu trebuia să-i declanșezi
instinctul de familie, conservator, latent. E folositor pe
termen lung…
Negocia cu sine! De multe ori mergea, astăzi însă nu.
Nu se simțea suficient de motivată și nu voia să trișeze,
așteptând să prindă cadența socială impusă prin norme.
Fiecare are mobiluri diverse, uneori motivații subtile.
Poate că era doar o chestie psihologică, poate că el nu se
umilise destul să-i spele ,,onoarea obrazului” feminin. Va
analiza asta mai târziu, acum era necesar să uite de gânduri
ce crestează riduri și albesc părul. O oboseau, se putea
,,dezbrăca” de ele un timp. Doar că, avea personalitate
multiplă! Se putea dedubla. Din când în când, mai apărea
180 Valentina Naşu
câte un alter-ego oportunist, amator de sfaturi, care o
provoca la noi analize.
- Comparându-mă cu tine, constat că ești mai
curajoasă. Eu prefer comoditatea unei căsnicii stabile,
confortul traiului tihnit, echilibrul între sacrificiile pentru
acest confort și libertățile mele ,,cosmice”. Suport
schimbarea unor detalii, nu a esenței. Este clar, ești mai
curajoasă! Nu numai atât, aprofundând comparația, sunt
tentată la prima vedere să spun că ești mai norocoasă.
Trăiești de ani buni pe ,,planeta iubirii”! În cazul meu,
iubirea e un tezaur, l-am depozitat într-un loc sigur și merg
senină pe străzi, nici nu-i simt greutatea, nici nu-mi poate fi
furat, nici ,,săracă” în emoții nu sunt. Tu în schimb, te joci
în fiecare zi cu mâinile-n aluat de iubire; o cari peste tot cu
tine, o porți la gât când trebuie văzută, o ascunzi când
trebuie ferită, e un efort necesar. Iubirea, în forma ei
pasională - dragostea, m-a ocolit de ani buni. Cine dintre
noi e mai norocoasă...
- Mă accept așa cum sunt, dar aleg să experimentez
CALITATEA măcar (atunci când nu pot s-o asimilez dând
rateuri diverse)…
- În privința deciziilor pe care le invoci să se nască, de
un lucru să fii sigură: peste câţiva ani, în aceeași măsură te
vei bucura sau vei avea nostalgii, indiferent dacă se vor
naște sau nu. Dacă instinctul ți-ar arăta foarte clar unde se
îmbină cel mai armonios nevoia de siguranță cu cea de
contopire în ideal, ecuația ar fi rezolvată. Explorează-ți deci
(cu răbdare), polaritatea instinctului.
- Ce pierdere pentru politică absența ta, echilibrul ce-l
ai între concret și diplomație ar sluji interese de masă… N-
ai vrea să te repliezi pe alte coordonate, să mă lași să-mi
văd de dileme curente, să hotărăsc eu unde să-mi irosesc
energiile?
Anotimpuri ambivalente 181
Alter-ego se duse la colț, pe ecartamentul sinapselor,
încovoindu-și materia în încercarea de a-i asculta dorința. Nu
îndrăznea nici să o privească, de mult se făcuse ziuă, iar
lumina ei era relevantă.
Azi va încerca să își revină fizic, eventual să
redescopere existența naturii din jur. Natura pitorească o
fascina și putea avea un efect liniștitor după stresanta noapte
dinainte. Putea încerca! Îi trebuia companie, oare cine ar fi
dispus să se plimbe în dimineața asta frumoasă? Era week-
end, oamenii aveau gânduri familiste şi planuri de familie…
iar ai ei știau, sau bănuiau!
Matei! Ar fi putut folosi ocazia pentru ca să vadă cum
e de partea cealaltă a ,,baricadei”, să știe cum e să ,,vânezi”,
ca un oarecare ,,mascul feroce” ce vede erotism în fiecare
clipă din univers. Să sune?!
- Bună dimineața, Matei! Ți-ai băut cafeaua?
- Îmm, da, îmhî. Bună! Ce face Sabin? Nu a răcit?
- Nu, Matei, va veni la tine la sfârșitul săptămânii ce
vine. Tu ce faci? Ai văzut ce dimineață limpede? Așa m-aș
plimba…, nu vrei să vii cu mine? For old times sake.
- Dacă asta doreşti, fie! de hatârul vremurilor trecute.
Să nu-mi spui că nu-l iei și pe Tudor! Veniți la pachet.
Îl simțea zâmbind și știa cum e, zâmbetul lui îi putea
încinge sinapsele până departe… putea fi incitant,
surescitant, excitant în final. Nu-și permise exercițiul, era
riscant, sau putea deveni! Mai ales acum, când nu avea
supapă să-și defuleze accentele dezorientate de busolă şi nici
discernământ să-și panseze rănile. Nu era corect nici faţă de
el, nici faţă de simţurile ei deraiate, poate nici faţă de Tudor.
- Nu este acasă, sunt doar eu, iar Sabin e la Buni. Să nu
te răzgândești! La gară, în jumătate de oră, e bine? Știi unde
este…
182 Valentina Naşu
Da, știa… era gara părerilor de rău, gara amănuntelor
omise, gara sentimentelor nedefinite și-a trăirilor nefinisate.
Gară pentru doi, gara(j) în care-ți uitai jumătatea plânsă și
jumătate de drum îți rețineai și tu apoi umorile… umoarea
apoasă, umoarea sticloasă, umoarea lirică, toate u(mori!)
lacrimogene, paradoxal masculine în viziunea oglinzii
impersonale.
- Bine, voi veni. Sper că nu ai vești dure, dacă ai așa
ceva, spune-mi acum, nu-i necesar să mă iei la plimbare.
Ce termen urât, ce urât sună! Plim-ba-re!! Parcă ar fi
ceva clisos, un zgomot care-ți face scârbă când provine de la
vecinul de masă… Îți amintește de perechea de cizme de
cauciuc din picioarele tale, după inundație; în pământul
clisos, ce-ți solicita toate funcțiile, transpirai și continuai să
înaintezi, fiecare pas fiind o amenințare, ori de a-ți pierde
cizmele, ori de a-ți pierde mințile. Dar trebuie să-i răspunzi
lui Matei! iar te-ai disipat în gânduri sterile, neproductive,
gri, terne… haide, fii pe fază! Please!!
- Nu, Matei, doar încă o plimbare, ca între prieteni
vechi care s-au iubit, iar iubirea s-a poziționat pe o altă
treaptă, devenind o prietenie perenă. Ca-n placa aia, cere
ajutor unui prieten; la nevoie, folosește mâna dreaptă sau o
atelă!
Era prea obosită. Se simțea nihilistă, corosivă, - zâmbi,
și mai rău…virusivă, cinică! Mea culpa cu o sută de flotări
japoneze – nu, alea erau plecăciuni!
- Pe treapta căreia ai vrut tu să-i corespunzi… ai spus
un adevăr!
- Resentimentele nu-și au locul între noi; când avem
ceva de spus, spunem și gata – ok?
- Trece jumătatea de oră, hai, gata cu vorba!
Anotimpuri ambivalente 183
Au ales păduricea. Fusese cândva parc, acum era o
pădurice golaşă, în care păşteau uneori cai sau vaci. Iarba
abunda, iar în vale, lângă calea ferată, era un iaz unde se
puteau adăpa. Te puteai imagina în urmă cu o sută de ani,
cred că era la fel și atunci - miros de bălegar crud mixat cu iz
de dimineață ploioasă (și de potaie, care, după o ploaie, își
etalează cu mândrie javridă izul pestilențial al blănii ude).
- Îmi place să stau aici, aş sta ore în şir să privesc şi să
ascult curgerea apei, păsările, vântul...
Nu-i răspunse. Ea gândea puțin diferit – doar puțin! În
loc de feed-back, se auzi un scurt scrâşnit de tălpi cauciucate,
care suna straniu pe iarba udă. Era mult prea zgomotos,
sunetul îi amintea de scrâşnetul unei crete pe tablă. Clar,
capta atenția!
Se lăsă pe iarbă, fără să ia în seamă că era umedă.
- Ridică-te, vrei să creadă lumea că ai făcut pe tine?
Îi întinse mâna, mâna lui cu degete cumsecade, pe care
le admira cândva, în altă viață, pe când își respecta
parametrii și nu depășea pătrățelul repartizat. Cum îi spusese
el? dă-ți ipotenuza mai încolo… Zâmbi din nou amintirii, cu
veche recunoștință.
- Mai ţii minte când îţi spuneam că ai mâini de om
cumsecade?
- Spuneai tu multe, ce să mai dezgropăm trecutul… ai
nostalgii?
Ar fi vrut să-i poată spune că l-a păcălit, că ar vrea să-i
vadă tot oraşul, pentru ca cineva să-i spună şi lui Tudor, să
simtă şi el ghimpii ascuţiţi ai trădării. Ar fi vrut să-i
mărturisească confuzia de stări pe care o trăia; ar fi vrut să-i
spună cât de mult şi-ar fi dorit uneori să dea timpul înapoi ca
pe ceas; Ar fi îndepărtat prezentul ambiguu ca pe crusta de
sare de pe puiul la cuptor. Şi totuşi, nu era drept faţă de el.
184 Valentina Naşu
- Ce-o fi cu oamenii ăştia? Stau în oraş, dar cresc încă
vaci, ba şi cai. S-a dereglat convieţuirea, în defavoarea
noastră. Nu mai ai unde să te plimbi!
Vorbele lui o salvară de gândurile pesimiste, mai ales
acum, când arhitectura ei mentală era ca faldurile unei rochii
(Marylin Monroe!?), umflată ispititor de vânt. Se adapta din
mers, înţelegând că era inutil să-şi irosească astfel energia
vitală.
- Poate noi am devenit sensibili în mediul natural.
-… deci, vulnerabili. Cândva convieţuiam de-a valma,
oameni şi animale.
- Natura poate fi geloasă, se răzbună dacă n-o
admirăm. Măcar animalele s-o aprecieze!
- Unii nu au alternative. Când foamea le-o cere, se
apucă şi orăşenii de crescut animale. Se numește
sustenabilitate, nu e ceva nou, e o reîntoarcere la trecut.
- Pe politicieni îi interesează aspectul?
- Nu-i interesează decât să fie sub reflector. E
impardonabil… ei ar trebui să-și respecte menirea de a ridica
nivelul maselor.
La ce fel de nivel s-o referi?Unul din sortimentul
formal, pur teoretic, un miraj numai bun de anesteziat
poporul.
Probabil că fața lui trăda perplexitate, căci ea continuă:
- Sună naiv, știu. În naivitatea mea, cred că în situaţii
identice oamenii se comportă la fel, indiferent dacă sunt
occidentali, balcanici, creştini sau musulmani; extrapolând,
vreau să cred că populaţiile au reacţii la unison,
comportându-se la fel la condiţii sociale identice. Dacă Putin
şi sistemul lui politic se mută în Germania, iar Merkel şi
sistemul ei politic s-ar muta în Rusia, aş opina că în câteva
decenii de la rocadă nemţii se ,,sovietizează”, iar ruşii se
Anotimpuri ambivalente 185
,,germanizează”; populaţia germană se degradează iar
populaţia rusă se civilizează.
- Să dea Dumnezeu să apucăm şi asta!
- Chiar dacă populaţiile opun rezistenţă la schimbare şi
se complac în starea în care sunt, pot evolua în bine sau în
rău, dacă sunt beneficiare sau victime ale unor reforme
reuşite sau nereuşite. Noi, în 2009 am fost la un milimetru de
paradis, în proximitatea lui ,,mai bine”; dacă ar fi devenit
Johannis prim ministru, astăzi România era pe alt drum.
Sigur, schimbările nu se fac peste noapte căci ar șoca,
durează decenii, iar momente favorabile ca în 2009 nu apar
prea des, dar într-o zi ruleta destinului ne va da şi nouă
culoarea câştigătoare.
- Sau poate eşti tu dispus să acorzi credibilitate
circumstanţelor. Johannis e tot un politician până la urmă,
dincolo de rădăcinile ,,sănătoase” ale originii germane.
- Tu ai văzut mereu partea goală.
Când pronunță ultimul cuvânt, aproape că sună
indecent, în contextul serios al discuției ce se derula.
- Dar eu ţi-am spus mereu că dincolo de aparenţe, în
fiecare lucru rău, există şi-o parte bună. Mai greu e s-o
identificăm. Nu putem fi toți pragmatici ca tine, fiecare e
dotat cu altă doză de realism.
- Dai sfaturi tuturor, sunt sfaturi bune, mai trebuie să
vrei să le aplici şi tu. Un mentor ne trebuie la fiecare.
- Eu îi am pe-ai mei! Cum o iau pe arătură, mă şi trag
de mânecă.
- Şi tu faci asta foarte bine, eşti dintr-o familie cu ei!
- ,,Gogule, probleme mă?”
- Aş fi zis mai degrabă că tu pari a avea probleme în
paradis, dar ai întors-o!
186 Valentina Naşu
- Mă tragi de ,,atenție”! Sunt doar deprimată, e
anotimpul deprimării – pe la tine nu trece? Sau te duci la
psiholog când eşti deprimat?
- Uneori ne-am arma lansatoarele cu toate
resentimentele adunate de timp și nu am cunoaște starea de
repaus…
- Prostii! vezi partea bună a lucrurilor, ne-am iubit
suficient cât să ne permitem să ne colimăm resentimentele, şi
sentimentele, înspre un climax așteptat și prevăzut în planul
cincinal al unicului Dumnezeu.
-… Dumnezeul ban! Îmhî!
Îl irita logoreea găunoasă sau cu tematică neclară.
- Despre ce vorbeam? Ai tu darul acesta de-a duce în
derizoriu o discuție ce amenința să devină importantă…
- Da, foarte importantă, așa de importantă încât nu-i
știm nici tema.
Grăbi pasul, devansându-l, ușor iritată. Dimineața îi
confirma temerile nopții… părea la fel de inutilă! Tăcură
preț de câteva clipe, răstimp impacientat în care ea îl invidie
pentru felul în care dădea formă cuvintelor, simplu, cu
economie, și totuși elegant! Era un rasat, se simțea omul de
calitate din el. Îi era dor de trecut? Era crustă de sare pe
prăjitură?
- Mai ții minte…
- Continuă, de ce te-ai oprit? Te cenzurezi pentru
mine? Chiar nu e cazul…
- Nu, băiat, rememoram o frântură de trecut.
O firimitură din r(egal)itatea lui… dăruindu-și
re(e)galitate între emoție și gând… alături de ea, el.
El respectă solemnitatea clipei, sau doar acceptă
capriciul feminin. Discrepanțele sau paradoxurile făpturii ei
îi erau cunoscute, o particularizau, separând-o de gloată.
Viața ei era un puzzle confuz, din sentimente. Trebuia să
Anotimpuri ambivalente 187
accepte evidența: era un exemplar feminin deloc fad! Avea
atâtea nișe, că puteai o viață să te pierzi în labirinturile ei
până ce-ți devenea familiară.
Când ea hotărî că e pregătită, nu mai devreme, abia
atunci își devoală ghemul de sârmă ghimpată, luând
precipitat cuvântul:
- Nu am memoria lucrurilor fericite, adesea le uit! O
am însă pe cea a întâmplărilor nefericite, trăiesc cu stigmatul
amintirilor de victimă! Am vocația nefericirii… Cu toate
astea, îmi amintesc ca pe un laitmotiv, dimineața în care am
avut cel mai grozav moment paradoxal, al acelei zile și al
celor de până azi; să explic: de fiecare dată când se face zi și
mă trezesc, cum știi și tu (dacă n-ai uitat între timp!), nu
deschid ochii, ci pipăi cu răsuflarea accelerată de expectație,
după ochelari. După ce-i dibuiesc și-i așez ,,călare”, deschid
ochii așezat, bătrânește, bucurându-mă fără grabă de faptul
că văd încă și că n-am rămas definitiv ,,pe întuneric”, cum
mă amenință (oftalm)oloaga mea de ani buni! Ei bine, dacă-
ți mai amintești, în acea zi…
Fatidică!? se pregăti el s-o întrerupă, ironic; o iertă,
părea să spună chestii vitale, cu bumerang! Cine să le mai
înțeleagă pe femei, era prea mult și să fie atent până la capăt!
Trăiau în anotimpuri plurivalente!
Căscă pe cale de consecință, poate a concluzie pripită,
căci nu era în stare a anticipa, nici a mima suspansul.
- Ce avea special acea zi?
Se decisese brusc s-o ajute să ajusteze povestea, să
spargă gheața împreună cu ea.
- Vorbeam de ziua în care eram cu tine acasă, într-o
dimineață, demult… În loc să nimeresc ochelarii mei, am
dibuit ramele tale, constatând cu resemnare subită că am…
dezlipire de retină! Plănuind să merg neîntârziat la operație,
la spitalul de urgență, mi-am scos ochelarii, că oricum eram
188 Valentina Naşu
pe întuneric! Culmea, fără ochelari se mai luminase un pic,
suficient cât să înregistrez gafa și s-o trec la cele antologice!
Mă gândesc adesea la ziua aceea și-mi pare și acum
providențială întâmplarea… în două secunde mi-am văzut
viața de orb cu baston alb și mi-am primit a doua șansă. De
aceea nu cred că mai îmi dă Dumnezeu a doua șansă la
altceva – never! Mi-am consumat-o atunci… De aceea, dacă
voi avea vreodată dezlipire de retină ,,pe bune”, că simularea
am exersat-o atunci, voi căuta să ajung în câteva ore la
București; dacă nu ajungi în timp util, într-o zi, procesul nu
mai e reversibil, operația nemaifiind eficientă.
Eu aș fi râs homeric întâi, în cascade! își spuse.
Magda îl surprinse încă o dată, de parcă mai era nevoie, cu
diferența între așteptările lui și ceea ce discursul ei
produsese. Îl irita mai ales faptul că avea impresia că știe ce
va zice sau va face ea, și se înșela de fiecare dată. Nu se
învăța minte, încă mai intra în jocul ei!
Fredonă fals și cinic, în barbă:
Am intrat cu femeia în joc,
și-am pierdut cu o chintă roială,
Mi-am plătit datoria pe loc,
căci cu ea nu e loc de tocmeală.
Ea îl îngână, înveselită brusc (primise feed-back, nu-i
așa?):
Am jucat pe o miză prea mare,
Am jucat pe iubire curată…
Ai uitat să îmi spui, mi se pare,
Că m-ai jucat o mână moartă.
- Bre, ce sinistru, cântecul ista!
Anotimpuri ambivalente 189
- Mai cânți?
- Mă vezi tu pe mine altfel? Cânt, dar DOAR TU ȘTII
SECRETUL!
- Că tu cânți pe temă? Starea de spirit îți dictează asta
automat, iar cel care știe asta te poate descifra ca pe-o carte
deschisă. Spui ceva, apoi cânți altceva și te deconspiri. Tudor
nu știe asta?! Interesant, fratele meu albastru, nu te pârăsc,
eu cu tine țin! șiiii, la urma urmei, când ai de gând să-mi spui
și mie, așa, pentru știința mea, pentru ce hălăduim noi doi la
pas, în loc să-ți iei jumătatea oficială? De amorul artei, sau
să te simți dezirabilă… am ghicit! Vine vârsta a doua, aia cu
colți de nesiguranță! Anotimpul decrepitudinii!?
Zâmbi cu curaj, deși o știa scăpărând la mânie.
- Nene, nu te-ntrece cu gluma! Ai fost soțul meu,
prima mea dragoste, tatăl lui Sabin…
Pe neașteptate, se porni tăvălugul ostil:
- Prințișorul lui tata, cum l-ai luat tu de lângă mine… și
numai pentru asta și sunt un mare fraier că mă port cu tine cu
respect, după ce mi-ai făcut! Măi, hai una, dar două lovituri,
una după alta… și mai vrei să nu beau?
- Ești un om superior, un om care dă clasă tagmei
bărbătești dintotdeauna – mă gândesc la tine cu mâna pe
inimă, așa respect am pentru anii petrecuți cu tine; știi însă
că nu am acceptat alcoolul vreodată, așa că, de aici până la
deznodământul știut e un pas! Că și-a găsit și Tudor rolul în
piesa asta, e numai vina mea. Mi-o asum, eu am făcut-o,
altfel aș mai fi încercat să te determin să lași alcoolul, aș fi
încercat până mă pierdeam ,,la cele veșnice” sau mă alienam.
Poate m-aș fi apucat și eu de alcool, frumos ne-ar fi stat
ajunși în gura târgului atunci!
- Ai fost mereu o pesimistă. Tu te vezi moartă regulat,
sau la ,,zile festive”, doar așa, ca să ai momentul tău de
suspans, ori de glorie…
190 Valentina Naşu
- Ai rămas cu taskuri neterminate, nu ți-ai plătit toate
datoriile către mine? Eu am sperat la o reuniune pitorească în
doi, nu la o ședință de terapie cu un psihoterapeut ad-hoc.
-… Și, până la urmă, nu mi-ai spus, nu mi-ai răspuns la
întrebare! Ce cauți cu mine aici? Vrei un pact cu diavolul?
He, he, he… i se observa tartrul din spatele danturii, iar
dintele lipsă îi dădea un aer sever. Părea deranjat de
situație… Oare era? Ea nu se gândise la asta, nu se gândise
la sentimentele lui, doar problema ei nu suferea amânare. Ea,
ea, ea, cea care îi acuza pe alții de interese meschine… ea
avea imunitate!
- Nu vreau nimic, nu am nimic de spus, n-am voie să
mai schimb convivul? Sau te ,,aranja” mai mult să mă plimb
cu tine și cu Tudor deodată?
- Când voi accepta eu asta, se cheamă că mi-ai nivelat
cu grebla emisferele cerebrale - tu, sau vinul! Măi, dar nici
n-ar fi de neconceput asta; vorbim despre tine, nu te
subestimez, că te cunosc!
- Vrei să-mi strici cheful de plimbare chiar la sfârșit?
- Corect. Nu știu dacă pentru plimbare veniseși tu, sau
pentru un ,,ceas de taină” cu sfătuitorul Anonymous (îți
reamintesc, era notarul ungur al regelui Bela al treilea, tu mi-
ai spus asta cândva!), sau… cine știe ce mai împletești din
cârlige, cu sau fără sens!
- Deștept ești tu că nici nu încerci să descifrezi. Ține
minte de la mine: când ai ceva de întrebat, întreabă! Promit
că-ți voi răspunde sincer, ești foarte important pentru mine,
iar datoria de onoare ce o am față de tine nu o voi plăti o
viață!
- Ceva pute solemn! Și când nu-i cazul! Iarăşi cineva
gând(este) cu idei forjate primitiv. Să fii tu…
neprofesionista?
Anotimpuri ambivalente 191
Așa era, cine știe din ce material era ea…, poate doar
Dumnezeu! Cert este că era o fire ce cunoștea durerea, o
experimenta tot mai des și încă nu învățase să și-o aline.
Magda se răzvrătea suferinței, nu era primitoare, nu înțelegea
că durerea o înalță, altfel ar fi primit-o ca pe-un dat divin,
ales ei ca lecție făuritoare. Ea vedea doar lecția dureroasă, nu
și pe cea iluminatoare. Dacă ar fi văzut-o prin binoclul
potrivit, ar fi știut că era o oportunitate de a-și duce ființa pe
alt crâmpei de drum, învățând lecția toleranței, a înţelegerii.
Ca măicuţele alea cu faţa netedă ca pergamentul, a cărei
netezime le-o invidia – de, faţa ,,comercială” o obţinuseră ca
mirese ale LUI, prin ascultare şi penitenţă! Păcat că nu le
mai folosea la nimic!
- Ai resentimente față de mine, Matei? Îmi pare așa de
rău… Iartă-mă, îmi place să întârzii privind în oglinzile
aburite ale trecutului. Nu realizez că te încarc și pe tine cu
ale mele… Te iubesc, Matei, te voi iubi stabil, nu contează
ce alegeri am făcut, bune sau rele, mă dor pe mine destul.
După ce mi s-a deschis orizontul, sunt obligată să confirm că
cel mai greu lucru este să alegi; pare că de asta depinde totul.
Am ales! Restul… să se scrie cum vrea EL. Eu nu mai cer
nimic, încerc să fiu fericită cu mine. Să ne fim prieteni și mai
departe unul celuilalt! Eu nu am putut conviețui cu duhul
alcoolului, nu cu tine.
- Duhul alcoolului! He, he, he…
Se încovoia de râs. Îl privea și simțea cum începe să-l
disprețuiască. Nerăbdare versus autocontrol, a-u-t-o-c-o-n-t-
r-o-l! Adică de ce să-l disprețuiască?? Și inconsecvența asta
de unde-i venise? O fi de la… cafeaua de dimineață.
Ia fii tu bărbată, ca și alte dăți, și gândește-te tu puțin
mai târziu la chestia asta, că e cam putredă! Acum spui ,,te
iubesc” cu mâna pe drapel, acum nu-l poți suferi. De unde-ți
192 Valentina Naşu
vine dualitatea și cum să facem să nu deviezi spre
personalitate multiplă?
Tăcerea se înmulțea prin osmoză, dinspre vegetal, spre
regnul superior.
Se strângea și timpul, comprimând răstimpul ce-l mai
aveau de stat împreună și grăbind deznodământul. Se
termina iar în coadă de pește, doar cu o flotilă de gânduri
neproductive. Nici spre Tudor, nici spre Matei nu se
înclinase balanța! Poate se dorea, în forurile superioare, să
înceapă o partitură solo (ei, asta ar fi pus capac la toate… ea,
ea să stea singură??)… N-ar fi crezut-o, ea nu se vedea
vreodată singură! Era predefinită ca pereche.
Era oare un default pasager? Un experiment
predestinat?
Îi era fidelă victimizarea, așa că reacționă în singurul
mod pe care-l cunoștea; își recompuse masca vineție, prolog
non-acustic al întristării, apoi se controlă cu maxim de
rapiditate – nu putea plânge acum, el nu suferea s-o vadă
plângând! De fapt, ce voia de la el? nici măcar ea nu era
convinsă că știa, dar cred că umbla după consolare, sau
tatona terenul!
Schimbară subiectul.
-E vremea să ne întoarcem! Nu mi-am adus nici
telefonul cu mine, m-o fi sunat careva!
Porniră vioi, de parcă scăpaseră de povară, deși nu era
deloc așa…
Mai târziu analiza sinapselor dădu verdictul - ea era
personalitatea capricioasă! O știa, era natura de femeie,
hormonii ei dădeau rod în fiecare anotimp. O enervase
reacţia lui Matei; când ea era solemnă, fără a spune nimic, îi
comunicase că nu are credit, credibilitate. Sau nu, nu asta
spusese, asta era interpretarea ei.
Anotimpuri ambivalente 193
De unde atâta ataşament pentru acest om?
Nu știa cum ajunsese în apartament, in no time! Își
făcu bagajul cu rapiditate, cu febrilitatea hotărârii nefinisate
îndeajuns. Știa ce va face, va privi înainte fără să se teamă.
Nu era ea prima și nici nu va fi ultima crucificată pentru
binele comun. Binele și-l face fiecare, iar lumea se va
schimba și mâine. Va fi mereu pe picior de schimbare!
Dacă nu se simțea hotărâtă, dacă nu era sigură de
decizie, se va preface. Se va preface până va reuși să capete
siguranța deciziei, sau până va reuși să se schimbe astfel -
radical!
… Și dacă? Îl iubea pe Matei, sau pe Tudor? Întrebări
bătute de vântul schimbării în bine, dileme față de care avea
toleranță zero astăzi. De azi va fi stăpână peste ținut! Nu-și
va permite decât derapaje pozitive o vreme, va înstăpâni
optimismul molipsitor, reinstaurând fericirea plenară.
Matei îi procurase și acum avântul necesar. Știa că va
fi în preajmă când va avea nevoie de el. Simțea că și el o
iubea încă.
Te poate încălzi ideea de calorifer? poţi să simţi
iubirea de la distanţă? Poate că da, dacă ai alonjă de scriitor;
ori poate nu… Dualitatea matinală îți induce un zâmbet cu
multe valenţe. Cine ştie, poate fi un obiectiv al unei zile
virtuale. Sau chiar axis mundi!
Sfârşit
Anotimpuri ambivalente 195
I N D E X
Prolog ………………………………………. 3
Capitolul I ………………………………………. 29
Capitolul II ………………………………………. 50
Capitolul III ………………………………………. 81
Capitolul IV ………………………………………. 99
Capitolul V ………………………………………. 110
Capitolul VI ………………………………………. 125
Capitolul VII ………………………………………. 153
Capitolul VIII ………………………………………. 173
Recommended