View
13
Download
1
Category
Preview:
Citation preview
GIOACCHINO ROSSINI(Pesaro, 1792 – Paris, Passy 1868)
Deşi a trăit 76 de ani, Gioachino Rossini a realizat
monumentala sa creaţie în numai 19 ani, între 1810-1829, pentru ca
apoi, din motive de sănătate se pare, timp de aproape 40 de ani să nu
mai scrie decât sporadic şi nu în genul care l-a consacrat – opera.
Gioachino Rossini s-a născut la Pesaro – Italia, în familie de
muzicieni şi primele îndrumări le-a primit de la părinţii săi. S-a format
apoi mai mult ca autodidact, avându-i ca modele pe Haydn şi pe
Mozart. A reuşit să devină cel mai aclamat compozitor al vremii
graţie frumuseţii, strălucire, vervei şi optimismului muzicii sale.
Copilăria şi-a petrecut-o, alături de părinţii săi, prin turnee (tatăl lui era cornist iar mama
soprană). La vârsta de doisprezece ani, când a compus sonatele sale a quatro, deja ştia să cânte la
vioară. A învăţat contrapunctul în urma lecturii partiturilor lui Mozart sau Haydn. Între anii 1804 –
1810 a urmat cursurile Liceului muzical din Bologna. De-a lungul adolescenţei Rossini a fost pe
rând cântăreţ, corepetitor şi acompaniator la teatru, a practicat în afara clavecinului vioara şi viola,
cornul şi violoncelul; a compus simfonia, mise şi cantate, opera „Demetrio e Polibio” şi diferite
lucrări instrumentale. În 1810 „La Cambiale di matrimonio” (Veneţia) i-a deschis porţile celor
mai prestigioase teatre din nordul Italiei pentru care a scris câteva partituri care l-au consacrat la
Veneţia, Ferrara şi Milano („La Pietra del paragone”, 1812), în timp ce „Ciro in Babilonia”, o
operă sacră, va demonstra aprofundata cunoaştere a stilului sever de care făcea dovada autorul.
Anul 1813 i-a adus gloria, la 21 de ani: după „Il Signor Bruschino”, Veneţia a aplaudat opera
seria „Tancredi” şi drama giocoso „Italianca în Alger” , care au reînnoit în mod singular legile
celor două genuri. În 1815 s-a impus cu „Elisabetta”, apoi un an mai târziu cu „Otello”, care au
lărgit într-o manieră unică structurile obişnuite ale operei seria. În 1816 prezenta la Roma
„Barbierul din Sevilla” care în pofida unei premiere furtunoase a triumfat rapid, apoi în 1817,
„Cenuşăreasa” şi „Coţofana hoaţă”, două comedii sentimentale cu care şi-a luat adio de la genul
uşor, acordând de aici înainte întreaga sa atenţie reînnoirii genului tragic, fixând noi tipuri vocale,
având grijă ca nimeni înainte de el de scriitura vocală, dezvoltând rolurile orchestrei şi corului, de
mare importanţă în „Mose” (1818), în timp ce în 1819 a scris opera romantică inspirată din creaţia
lui Walter Scott, „La Dona del Lago”.
„Semiramida” este ultima operă scrisă pentru scenele italiene, în 1823. La Paris va scrie
încă o operă în limba italiană după care va scrie în limba franceză, „Siége de Corinthe” (o
adaptare a sa a operei „Maometto”) 1826 şi „Moise” (adaptare după opera sa „Mose”) 1827.
Ultimele două opere, o farsă „Contele Ory” (1828) şi drama istorică, „Wilhelm Tell”
(1829) sunt compuse direct pe librete franceze.
Sensibil la reformele deja aduse structurilor operei de către Jommelli, Traetta sau Mozart,
a reuşit să realizeze sinteza perfectă între genurile operei seria, semiseria şi bufa, dar, spre
deosebire de Mozart care introdusese tragicul în structurile operei bufe, Rossini a reuşit să insufle
operei seria supleţea structurilor genului semiseria, iar pretinsa lui „reformă” napoletană nu a fost
decât concretizarea unor obiective mai vechi: astfel a putut să desăvârşească renunţarea la
recitativul secco, în beneficiul unui recitativ foarte liric şi deseori ornamentat, dialogând cu o
orchestră activă şi plină de culoare (ceea ce îi reproşau contemporanii, care l-au supranumit
„Signor Vacarmini” sau „Il Tadaschino”); a reuşit să îmbine cu supleţe aceste recitative cu ariile,
duetele şi ansamblurile, întretăindu-le uneori cu intervenţiile corului, construind vaste finaluri într-
o concepţie cu adevărat nouă, dar rămânând totuşi la concepţia numerelor izolate (pezzo chiuso),
considerate ca un comentariu afectiv, izolat de acţiune şi uşor de transportat dintr-o lucrare în alta,
aşa cum făcuseră întotdeauna Bach, Händel, Gluck, Mozart.
CHRISTOPH WILLIBALD GLUCK(1714-1787)
Christoph Willibald Gluck (născut la Erasbach, 2 iulie
1714 – decedat la Viena, 15 noiembrie 1787) a fost un
compozitor german cu o activitate foarte bogată mai ales în
muzica de operă; istoria l-a recunoscut ca iniţiator al
Clasicismului vienez corespunzător celei de a doua jumătăţi a
secolului al XVIII-lea.
Datorită capodoperelor sale „Orfeo ed Euridice” (1762) şi „Alceste” (1767),
considerate opere de referinţă, Gluck s-a afirmat ca un reformator al genului opera
seria prin simplificarea acţiunii şi printr-un anumit echilibru între muzică şi cânt.
Această reformă s-a bucurat de o unanimă consideraţie şi a exercitat o influenţă profundă
asupra compozitorilor care i-au urmat, precum Mozart, Salieri, Cherubini, Berlioz şi
Wagner. Gluck a avut parte de o viaţă intensă şi cu multe schimbări, trăind pe diverse
perioade în multe ţări europene.
De mic a studiat clavecinul, orga, vioara, violoncelul şi canto, devenind
un cantore de mare succes. La Praga a continuat studiile muzicale luând contact cu
operele italiene ale lui Johann Adolf Hasse bazate pe modelul lui Pietro Metastasio,
considerat reformatorul genului melodramma italiano; a frecventat şi cursurile Facultăţii
de Filosofie, fiind atras în mod deosebit de logică, fizică şi metafizică.
După o perioadă petrecută la Viena, în care s-a dedicat muzicii de cameră, a
plecat la Milano unde s-a perfecţionat cu Giovanni Battista Sammartini mai ales în
domeniul muzicii instrumentale. La Milano, în 26 decembrie 1741, e prezentată prima sa
operă, „Artaserse” pe un libret de Metastasio cu mare succes de public la Teatro Regio
Ducale. Compune încă alte zece opere pentru teatrele din Milano, Venezia şi Torino,
unde e admirat şi respectat.
După un an pleacă la Londra, unde are revelaţia creaţiei lui Händel, fiind fascinat
de simplitatea grandioasă a stilului său teatral şi mai ales al procedeelor de utilizare
dramatică a corului. Influenţa lui Händel a fost determinantă pentru evoluţia
componistică a lui Gluck. Noile experienţe muzicale, cu unele companii franceze de
operă, îi prilejuiesc întâlnirea cu coregraful Gasparo Angiolini şi cu libretistul Ranieri
de’ Calzabigi născut la Livorno în acelaşi an cu Gluck, 1714. Colaborarea intensă dintre
Gluck şi Ranieri de’ Calzabigi avea să declanşeze aşa numita reformă gluckiană a operei
clasice. La Paris unde s-a bucurat de toate onorurile sociale şi artistice, apoi a revenit la
Viena.
Gluck a compus un număr de 45 de opere; cu „Orfeo ed Euridice” (opera 31)
declanşează reforma sa pe care o completează cu „Alceste” (opera 39); din ultima serie
de şase opere fac parte titluri de mare anvergură care se cântă şi astăzi: „Paride ed
Elena”, „Iphigénie en Aulide”, „Armide”, „Iphigénie en Tauride”. Reperele biografice
pe care le-am selecţionat atestă complexitatea parcursului personalităţii sale de
reformator în opera seria.
HECTOR BERLIOZ(1803 - 1869)
Hector Berlioz s-a născut la 11 decembrie 1803,
în La Cote-Saint-André, în apropiere de Grenoble,
Franta, într-o familie veche. În 1809, tânărul Hector a
început să studieze la seminar, însă acesta este închis
în 1811. Tatăl său, Louis Berlioz, medic de profesie,
decide să preia el însuşi conducerea studiilor fiului sau. Îl
învaţă să cânte la chitara şi la flaut. În 1815, Hector se
îndrăgosteşte de Estelle Duboeuf, o fată în vârstă de 17
ani. A început să compună câteva melodii în 1816.
Plecat la Paris în 1821 cu scopul de a studia medicina, urmează cursuri de
literatură şi i se naşte pasiunea pentru muzică. Abandonează medicina şi se dedică în
întregime muzicii. Studiază la Conservatorul din Paris între 1823 şi 1825 cu 2 profesori:
Jean-Francois Le Sueur, compozitor francez şi Anton Reicha, compozitor ceh. În 1829
Hector Berlioz publică scene din Faust şi în acelaşi an o întâlneşte pe tânăra pianistă
Camille Moke. Se îndrăgostesc unul de altul şi împreună compun „Simfonia fantastică”. În
1830 primeşte Prix de Rome pentru cantata sa „Sardanapalus”.
În 1831 pleacă la Roma şi rămâne acolo până în 1832 la Villa Medici. Primeşte o
scrisoare de la Camille, care îi anunţa despărţirea lor şi logodna ei cu un anume Pleyel. În
1833, compozitorul se căsătoreşte cu Harriet Smithson, actriţa irlandeză pe care a
admirat-o în piesele lui Shakespeare, mai ales în rolul eroinei din „Romeo şi Julieta”.
Cei doi se stabilesc în Montmartre în 1833 şi pe 14 august 1834 se năştea fiul lor,
Louis, în timp ce Berlioz compunea „Harold” în Italia. În 1836, compune „Benvenuto
Cellini” şi în 1837 „Recviemul” sau „Marea Liturghie a Morţilor”. În 1839 moare Prosper,
fratele lui mai mic. În acelaşi an, Berlioz a fost numit curator asistent al bibliotecii
Conservatorului. Apoi, compune o nouă simfonie, „Romeo şi Julieta”, care este interpretată
pe 24 noiembrie 1839 la Conservator. Aceasta are un mare succes şi atrage mulţi
spectatori. Între 1842 şi 1868, Hector Berlioz întreprinde turnee extinse ca dirijor în toată
Europa. În anul 1843 apare „Tratatul de instrumentaţie şi orchestraţie modernă”, care i-a
inspirat, printre alţii, pe Gustav Holst şi Vincent d'Indy.
Urmează o serie întreagă de nenorociri: în iulie 1848 moare tatăl lui Berlioz, după
câteva atacuri, Harriet paralizează şi pe 3 martie 1854, moare. Compozitorul se
căsătoreşte apoi cu Marie Recio, o spanioloaică pe care o cunoştea de câţiva ani. În plus,
în 1855, Berlioz face o nevroză intestinală care îl va urmări până la moartea sa şi care îl
face să sufere oribil. Necazurile nu se termină: în 1860, Adele, sora lui Hector moare la
rândul său. În acelaşi an, începe opera „Beatrice şi Benedict” – o operă-comedie inspirată
din „Mult zgomot pentru nimic” de Shakespeare. Terminată în 1862, „Beatrice şi
Benedict” va fi prezentată în luna august la Baden. De asemenea, în 1862, Marie Recio
Berlioz, a doua soţie a compozitorului, moare şi ea.
În 1864, Berlioz a fost făcut Cavaler al Legiunii de Onoare. În iunie 1867, Hector
află că fiul lui a murit de febră galbenă în Havana. În iulie, arde fotografiile, scrisorile şi se
retrage la Nisa, iar în 1868 se confruntă cu doua congestii cerebrale. Pe 8 martie 1869,
Hector Berlioz, în vârstă de 65 de ani, moare după ce i-a pierdut pe toţi cei dragi, unul
după altul.
Ceea ce constituie măiestria indiscutabilă a lui Berlioz este orchestraţia. Moştenind
cele mai bune tradiţii de la Gluck, Beethoven şi Weber, el se îndreaptă spre grandioase
mase sonore şi spre varietate în orchestraţie, prefigurând structura orchestrei wagneriene
şi pe cele masive ale postromanticilor (Bruckner, Mahler, R. Strauss), dar şi supleţea,
rafinamentul şi graţia, trăsături specifice francezilor. Printre importantele sale înnoiri,
amintim îmbinarea timbrurilor instrumentale, valorificarea particularităţilor timbrale, precum
şi introducerea unor noi instrumente. A fost mai mult un intuitiv şi nu un constructor cu o
tehnică impecabilă, având meritul de a fi un precursor al poemelor simfonice lisztiene, al
simfoniei programatice şi chiar al dramei wagneriene.
SERGHEI PROKOFIEV(1891 - 1953)
Contemporan cu Debussy şi Schonberg, cu Skriabin şi
Stravinski, cu Enescu şi Bartok, cu Varese şi Messian,
Prokofiev este o personalitate copleşitoare, originală, cu o
imaginație nemărginită.
Pe numele său întreg Serghei Sergheevici
Prokofiev, s-a născut pe 23 aprilie 1891 la Sontovka, Rusia
şi a decedat la 5 martie 1953, cu 50 de minute înaintea lui
Stalin.
Serghei Prokofiev este unul dintre cei mai mari compozitori ruşi ai tuturor timpurilor,
opera sa cuprinzând de la miniaturi instrumentale până la simfonii, concerte şi muzică de
film, trecând practic prin aproape toate genurile muzicale.
Printre cele mai cunoscute creaţii muzicale ale sale sunt: baletul „Romeo şi Julieta”,
“Simfonia nr. I”, opera „Jucătorul”, baletul „Povestea depre măscărici”, Concertele nr. 2 şi 3
pentru pian, muzica la filmul “Alexandru Nevskiy”, opera "Simion Katko", baletul-poveste
”Cenuşăreasa”, simfonia dramatică nr. 5, Concertul-simfonie pentru violoncel şi orchestră.
La 9 ani compune prima sa operă, "Uriaşul". Viaţa sa se împarte în 4 perioade:
1) 1909-1918: Compune în diverse genuri muzicale: “Simfonia nr. I”, opera
"Jucătorul", baletul "Povestea despre măscărici". În 1918 Prokofiev pleacă într-un
turneu de concert, însă se întoarce tocmai peste 10 ani.
2) 1918-1933: În această perioadă el a cutreierat cele mai mari şi importante ţări
de pe glob: Franţa, Japonia, Cuba, ţările europene. Prokofiev concertează în calitate
de compozitor, dirijor (al propriilor creaţii) şi interpret (pianist fiind). Compune:
Concertele nr. 2 şi 3 pentru pian.
3) 1933-1941: Întorcându-se în Moskova, începe cea mai productivă perioadă în
viaţa lui. Compune baletul “Romeo şi Julieta”(1935), muzica la filmul “Alexandru
Nevskiy”("Alexandru Nevskiy"), opera "Simion Katko", un şir de cantate, muzică pentru
copii.
4) Anii de război şi tot restul vieţii: Compune opera grandioasă pe motivul
romanului lui Tolstoi “Război şi pace”, baletul-poveste ”Cenuşăreasa”, simfonia
dramatică nr. 5, muzica la filmul “Ivan cel Groaznic”. În următorii ani compune opera
“Povestea unui om adevărat”, baletul “Povestea despre floarea de piatră", Concertul-
simfonie pentru violoncel şi orchestră. Continuă să compună pentru copii: suita "Rugul
de iarnă". Simfonia nr. VII a fost ultima sa lucrare de mari proporţii.
O ciudăţenie legată de activitatea marelui artist este că el a fost criticat pe de o
parte de către autorităţile sovietice pentru "abateri de formă şi tendinţe anti-democratice
muzicale", iar pe de altă parte de critici americani care, în 1921, îl acuzau pentru
"exprimarea bolşevismului în muzică". Bineînţeles că opera sa rămâne neştirbită, iar
piesele sale sunt minunate prin însăşi existenţa lor.
CARL CZERNY
(1791-1857)
Carl Czerny (n. 21 februarie 1791 — d. 15
iulie 1857) a fost un compozitor, pianist şi
profesor austriac. A rămas în istoria muzicii cu studiile
sale pentru pian, fiind considerat primul profesor de
pian.
Elev al tatălui său şi al violonistului Wenzel
Krumpholz, apoi al lui Beethoven, cânta la 3 ani la
pianoforte, compunea la şapte, iar la zece ani putea
interpreta din memorie un amplu repertoriu. La 15 ani,
avea el însuşi discipoli printre care se va număra mai târziu şi pianistul german Liszt.
Carl Czerny s-a născut în Viena (Austria) într-o familie de cehi. Tatǎl său, Václáv
Ćerný, a venit la Viena din Nymburg, Boemia (Cehia), iar Carl însuşi n-a vorbit
germana pânǎ la vârsta de 10 ani.
El a învǎţat sǎ cânte la pian de la tatǎl său, înainte de a lua lecţii de la Johann
Nepomuk Hummel, Antonio Salieri şi Ludwig van Beethoven. Carl Czerny a fost un
pianist ambiţios, prima sa apariţie în public fiind la vârsta de 9 ani (1800), impresionând
publicul vienez cu un Concert pentru pian de Wolfgang Amadeus Mozart. În anul 1812
el a oferit în premieră Vienei Concertul pentru pian nr.5 "Emperor" de Ludwig van
Beethoven.
Czerny a început devreme să dea lecţii şi la vârsta de cincisprezece ani era deja
un căutat profesor. Cel mai faimos elev al său a fost Franz Liszt, care i-a dedicat cele
douăsprezece "Transcendental Etudes" şi de asemenea l-a implicat în „Hexaméron” (a
cincea variaţie pe tema lui Bellini este a lui).
Czerny a avut şi alţi elevi notabili cum ar fi: Sigismond Thalberg, Stephen
Heller, Alfred Jaëll, Teodor Leszetycki, Theodor Kullak, Theodor Döhler şi Anne
Caroline de Belleville.
Czerny a compus un foarte mare număr de piese (până la Op. 861), incluzând
un număr de Mese şi Requiem, şi un mare număr de simfonii, concerte, sonate şi
cvartete de coarde. Niciuna din aceste piese nu sunt cântate des astăzi şi este
cunoscut drept compozitor mai ales din cauza marelui număr de piese didactice scrise,
multe care sunt utilizate şi astăzi , cum ar fi "The School of Velocity" şi "The Art of
Finger Dexterity". El a fost printre primii compozitori care au utilizat cuvântul "étude"
(studiu) pentru titlul unei compoziţii.
Catalogul său componistic numără peste o mie de lucrări: simfonii, concerte,
muzică de cameră, variaţiuni (printre care cele pentru pian şi orchestră pe Imnul
imperial de Haydn), 24 de mise, patru recviemuri, în jur de 300 de graduale şi ofertorii,
aceasta fără a pune la socoteală nenumăratele aranjamente şi transcripţii, reflexe ale
unei epoci de înaltă virtuozitate pianistică. Toate aceste lucrări au căzut în uitare, dar
producţia lui didactică rămâne şi astăzi la baza oricărei educaţii pianist.
Czerny a murit la vârsta de 66 ani în Viena.
GEORGES BIZET
(1838-1875)
Georges Alexandre César Léopold Bizet (n. 25
octombrie 1838, Paris—d. 3 iunie 1875, Bougival-
Paris) a fost un compozitor francez al erei romantice,
celebru mai ales datorită operei sale Carmen.
Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl
său era profesor de canto, iar mama pianistă
amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9
ani la Conservatorul din Paris, avându-l profesor de
compozi ie pe ț Jacques Halévy, cu fiica căruia se va
căsători în 1869. În 1857 ob ine importantul Premiuț
al Romei i studiază timp de trei ani în ș Italia. După întoarcerea la Paris, se dedică
compozi iei i î i câ tigă existen a ca profesor particular de muzică. În urma uneiț ș ș ș ț
infec iiț cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complica iiț
cardiace i moare la ș 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după
premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.
Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles"
("Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth",
1867) i ș "Djamileh" (1872).
Opera ”Carmen” (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas
până în prezent cea mai importantă crea ie a sa, de i la premiera din ț ș Paris nu s-a
bucurat de prea mult succes. Totu i, în acela i an, după moartea lui Bizet, operaș ș
înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru
contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare,
întrucât intriga operei are loc într-un mediu de igănci cu moravuri u oare,ț ș
muncitoare la o fabrică de igarete, dezertori, contrabandi ti. Doar ț ș toreadorul
corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale
caracteristice, ca Habanera i ș Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii
tradi ionale ț spaniole, care a făcut coală până în secolul al XX-lea, în special prinș
compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rus
Ceaikovski.
Lista principalelor sale crea ii muzicale:ț
La Prêtresse ("Preoteasa", 1854), operetă
Le Docteur miracle ("Doctorul minune", 1857), operă comică
Don Procopio (1859), operă comică
Les pêcheurs de perles ("Pescuitorii de perle" 1863), operă
La jolie fille de Perth ("Frumoasa fată din Perth", 1867), operă
L'Arlésienne (1872), muzică de scenă pe textul unei nuvele de Alphonse
Daudet
Carmen (1875), operă
Djamileh (postum 1878), operă într-un act
„Simfonie” în Do major (1855)
„Varia iuni cromatice” (ț 1865)
„Amintiri din Roma” (1869)
„Jocuri de copii”, suită pentru pian (1971)
„Patria”, uvertură simfonică (1874).
GIACOMO PUCCINI
(1858-1924)
Giacomo Antonio Domenico Michele Secondo Maria Puccini
(n. 22 decembrie 1858, Lucca, Italia - d. 29 noiembrie 1924,
Bruxelles, Belgia) a fost un compozitor italian de muzică de operă,
reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo
(conform cu termenul din italiană vero = adevărat).
Puccini s-a născut într-o familie cu tradiții muzicale. Tatăl
său, Michele, conducea orchestra orășenească din Lucca, era
organist al Domului din localitate și compusese câteva opere de
calitate modestă. A murit tânăr, când Giacomo avea doar 5 ani. Primele lecții de muzică le
primește de la unchiul lui, Fortunato Maggi, care nu îl consideră prea dotat. Continuă
studiile cu Carlo Angeloni, avându-l coleg pe viitorul compozitor Alfredo Catalani. Cu
Angeloni, Puccini face progrese. În martie 1876 asistă în orașul Pisa la o reprezentație cu
opera Aida de Giuseppe Verdi și din această clipă visează să devină compozitor de opere. În
același an compune un Preludiu simfonic, doi ani mai târziu un Motet și un "Credo", cu a
căror execuție obține un oarecare succes. În toamna lui 1880 pleacă la Milano, unde - cu
sprijinul financiar din partea reginei Margherita a Italiei - se înscrie la Conservator, avându-l
ca profesor pe Amilcare Ponchielli.
Pe 31 mai 1884 are loc la Teatro Dal Verme din Milano premiera primei sale opere,
"Le Villi", cu care recoltează succes din partea publicului și a criticii. După o muncă asiduă
de câțiva ani, i se reprezintă la Teatro alla Scala din Milano opera "Edgar", de data aceasta
fără vreun succes deosebit. Șase ani mai târziu, pe 1 februarie 1895, obține un succes
triumfal cu opera "Manon Lescaut", executată în premieră pe scena teatrului Regio din
Torino.
Tot în acest teatru, pe 1 februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème"
(Boema), sub bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În ziua de 14 ianuarie 1900 se reprezintă
în premieră la Teatro Costanzi din Roma opera "Tosca", în rolul titular soprana română
Hariclea Darclée.
În anul 1904, Puccini se căsătorește cu Elvira Bonturi, cu care va avea un fiu, Tonio.
Pe 17 februarie, reprezentarea operei "Madame Butterfly" la Milano se soldează cu un
adevărat dezastru. Abia după o refacere a libretului și a muzicii, opera capătă audiență la
public, după o prezentare, câteva luni mai târziu, la Teatro Grande din Brescia.
În 1910, debutează cu succes în New York la Metropolitan Opera cu "La Fanciulla del
West".
În anul 1921, Puccini se mută în orașul Viareggio, unde începe să lucreze la
compunerea operei "Turandot". Opera va rămâne însă neterminată. Puccini moare la 29
noiembrie 1924, într-o clinică din Bruxelles, la câteva zile după o operație la gât, în urma
unui cancer al laringelui.
Creația artistică a lui Giacomo Puccini se întinde pe o perioadă de 40 de ani, din
1884 până în 1924, timp în care a compus 12 opere. Acest număr restrâns dovedește o
dată mai mult exigența artistică deosebită a compozitorului. Succesul enorm de care s-au
bucurat operele lui Puccini încă din timpul vieții sale, dăinuie până în ziua de astăzi și este
în continuă creștere.
Puccini a avut o apreciere deosebită pentru cântăreții români. L-a ales pe tenorul
Grigore Gabrielescu pentru premiera mondială a operei Edgar (rolul titular) iar mai târziu
pe Hariclea Darclée pentru premiera mondială a operei Tosca (rolul titular). Aceasta din
urmă i-a sugerat introducerea unei arii pentru soprană în actul al doilea, astfel născându-se
celebra Vissi d'arte.
Operele lui Puccini, cu data și locul premierei:
"Le Villi", 31 mai 1884, Teatro dal Verme, Milano "Edgar", 21 aprilie 1889, Teatro alla Scala, Milano "Manon Lescaut", 1 februarie 1893, Teatro Regio, Torino "La Bohème", 1 februarie 1896, Teatro Regio, Torino "Tosca", 14 ianuarie 1900, Teatro Costanzi, Roma "Madama Butterfly", 17 februarie 1904, Teatro alla Scala, Milano "La Fanciulla del West", 10 decembrie 1910, Metropolitan Opera, New York "La rondine", 27 martie 1917, Opera din Monte Carlo "Il trittico" - "Il Tabarro", "Suor Angelica", "Gianni Schicchi", 14 decembrie 1918, Metropolitan Opera, New York "Turandot", postum 25 aprilie 1926, Teatro alla Scala, Milano.
ANTONIO SALIERI
(1750-1825)
Antonio Salieri - (n. 18 august 1750, Legnago, Italia
- d. 7 mai 1825, Viena, Austria), compozitor și dirijor,
maestru al Capelei Imperiale din Viena, rival al lui Mozart
și îndrumător al lui Beethoven, Schubert și Liszt, unul
dintre cei mai importanți muzicieni ai timpului său. Cele
mai cunoscute lucrări ale sale sunt: Europa recunoscută,
Danaidele, Falstaff. Se bănuiește și astăzi că ar fi fost
implicat în moartea lui Mozart, deși marea majoritate a
muzicicologilor specializați în epoca respectivă sunt de
părere că suspiciunea este total nefondată.
Crescut într-o familie prosperă de negustori, Salieri
a studiat două instrumente importante ale timpului, vioara și
clavecinul, dar și toate elementele vocalismului. Fratele său Francesco, care era studentul lui
Giuseppe Tartini, i-a fost profesor la rândul său. Francesco era un violonist foarte talentat și era
adesea chemat să cânte la festivalurile organizate de bisericile din jurul orășelului natal,
Legnago. Antonio erau mereu prezent unde Francesco era chemat să cânte.
După moartea destul de timpurie a părinților se mută la Padua, apoi la Veneția, unde a
studiat basso continuo cu Giovanni Battista Pescetti. În 1766, la Veneția, Salieri l-a întâlnit pe
Florian Leopold Gassmann, compozitorul oficial al curții imperiale din Viena, care l-a invitat pe
Salieri să vină în orașul imperial, unul din centrele muzicii clasice ale timpului. Acolo, Salieri a
studiat compoziția cu Gassmann, care l-a inițiat în metoda lui Johann Joseph Fux, Gradus ad
Parnassum. Salieri a rămas la Viena pentru restul vieții sale.
În 1774, după moartea lui Gassmann, Salieri a fost numit compozitor al curții de către
Împăratul Iosif II. A întâlnit-o pe soția sa, Therese von Helfersdorfe, în 1774. (Cuplul a urmat să
aibă opt copii). Salieri a devenit Kapellmeister Imperial în 1788, o funcție pe care a ocupat-o
până în 1824. A fost președinte al "Tonkünstler-Societät" (societate a artiștilor muzicali) din
1788 până în 1795, vice-președinte după 1795, și s-a ocupat de concertele ei până în 1818.
A atins un statut social elevat, și era adesea asociat cu alți compozitori celebri ca Joseph
Haydn sau Louis Spohr. A avut roluri importante în muzica clasică a secolului al XIX-lea: le-a
fost profesor unor faimoși compozitori ca Ludwig van Beethoven, Carl Czerny, Johann
Nepomuk Hummel, Franz Liszt, Giacomo Meyerbeer, Ignaz Moscheles, Franz Schubert și Franz
Xaver Süssmayr. I-a fost profesor și celui mai mic fiu al lui Mozart, Franz Xaver Wolfgang
Mozart.
Salieri este îngropat în Matzleinsdorfer Friedhof (astăzi Zentralfriedhof) în Viena,
Austria. La înmormântarea sa propria lui compoziție Requiem în C major - compusă în 1804 - a
fost cântată pentru prima oară.
În timpul vieții sale, Salieri a dobândit un mare prestigiu ca dirijor și compozitor, în
principal pentru lucrările sale de operă, dar mai ales pentru muzica sacră sau muzica de cameră.
Printre cele mai apreciate lucrări ale compozitorului se pot menționa Armida (1771), La scuola
de' gelosi (1778), Der Rauchfangkehrer (1781), Les Danaïdes (1784), aceasta din urmă
prezentată pentru prima dată ca o lucrare a compozitorului Gluck, intitulată Tarare d'Ormus
(1788), Palmira, Regina di Persia (1795) și Falstaff o sia Le tre burle (1799)).
A compus un număr relativ mic de lucrări instrumentale, printre care se pot menționa
două concerte de pian, un concert pentru orgă scris în 1773, un concert pentru fluier, un concert
pentru oboi și orchestră (în 1774) și un set de variațiuni având la bază lucrarea La Follia di
Spagna din 1815.
Se spune Salieri a cauzat moartea lui Mozart prin otrăvirea acestuia, din cauza rivalității
lor în domeniul muzical și pentru că Salieri resimțea puternic superioritatea lui Mozart.
Muzicologii au respins în mod complet această teză, dar ea continuă să reziste în literatură, dar
și în filmografie, exemplul cel mai ilustru fiind filmul din anul 1984 al lui Milos Forman,
Amadeus. Adevărul este că Mozart și Salieri au fost uneori în competiție, dar s-au comportat
amical unul față de celălalt și s-au respectat reciproc. Cu toate acestea, au existat și motive care
au făcut să existe suspiciuni cu privire la o ostilitate între cei doi.
GAETANO DONIZETTI
(1797-1848)
Domenico Gaetano Maria Donizetti (n. 29 noiembrie 1797,
Bergamo, Italia – d. 8 aprilie 1848) a fost un compozitor italian de
muzică cultă și, mai ales, de operă. Cea mai cunoscută lucrare a
compozitorului italian este ”Lucia di Lammermoor ”(1835), respectiv
cea mai ușor de recunoscut piesă muzicală a sa este aria muzicală,
"Una furtiva lagrima" din opera ”L'elisir d'amore” (1832). Alături de
Vincenzo Bellini și Gioacchino Rossini, Donizetti a fost unul din
compozitorii de frunte ai operei bel canto.
Gaetano Donizetti s-a născut pe 29 noiembrie 1797, la
periferia orașului Bergamo, zonă numită „Borgo Canale“. Câteva sute
de metri pătrați, considerați rău-famați, unde sărăcia cruntă era la ea
acasă. În acel loc, situat în afara zidurilor orașului, muzica cultă practic nu exista, iar marile săli de
operă, cu fastul și strălucirea lor, puteau fi doar rodul unei închipuiri. Tatăl lui Donizetti avea grijă
de un magazin situat în interiorul orașului, în timp ce mama sa se ocupa cu treburile casei.
Norocul viitorului compozitor s-a legat de o întâmplare mai puțin obișnuită: Simon Mayr, un
autor cunoscut la acea vreme, a fost desemnat să preia corul celei mai importante biserici din
Bergamo. Se întâmpla în 1802. Donizetti a fost remarcat de viitorul său profesor şi introdus în lumea
muzicii.
Tânărul nu s-a afirmat prin vreun talent extraordinar în interpretare, însă excela evident la
însuşirea noţiunilor de teorie muzicală. Aşa se şi explică de ce, în 1806, Donizetti devenea unul
dintre primii elevi care erau acceptaţi, printr-o bursă, de către şcoala de muzică „Lezione
Caritatevoli“, fondată de acelaşi Mayr la Bergamo.
Donizetti începe să compună încă de la o vârstă fragedă, însă lucrările sale erau privite în
epocă drept unele mai degrabă minore. Prima lovitură vine cu opera „Zoraida din Granata“, lucrare
care l-a impresionat pe Domenico Barbaia, un cunoscut şi foarte influent director de teatru. Acesta i-
a oferit imediat compozitorului un contract, pentru a-şi continua activitatea în sudul Italiei, la
Napoli.
Următoarea decadă este una efervescentă pentru Donizetti. Pe lângă activitatea din Napoli,
scrie şi compune şi la Milano sau la Roma. Începe să aibă succes popular, însă, de cele mai multe
ori, criticii nu păreau deloc impresionaţi de calităţile sale.
Succesul internațional avea să apară în 1830. După mai bine de 10 ani de muncă asiduă,
Donizetti compune opera „Anna Bolena“, a cărei premieră a avut loc la Milano. Peste noapte, fostul
copil sărac lipit pământului, născut și crescut la periferia orașului Bergamo, devenea star
internațional. A urmat imediat „L’elisir d’amore“, o comedie produsă în 1832 și considerată astăzi o
capodoperă a genului „Opera buffa“.
Donizetti era acum un compozitor apreciat și bine plătit, însă așteptările de la el erau uriașe.
Criticii și iubitorii de operă de peste tot așteptau din partea sa o mare lovitură. Capodopera. Acea
lucrare de care îți va rămâne numele legat pentru totdeauna, opera despre care se va vorbi la
superlativ peste secole.
Donizetti a început să lucreze la ceea ce avea să devină opera „Lucia di Lammermoor“ în
1835. Conjunctura era una extrem de favorabilă. Rossini ieșise la pensie, iar Vincenzo Bellini
murise de curând, astfel încât Donizetti era considerat de critici „singurul geniu în activitate al
operei italiene“.
Pe lângă adeziunea unanimă de care se bucura în țara natală, Donizetti avusese şi norocul
unei conjuncturi istorice extrem de favorabile. La acea vreme, exista un interes european fenomenal
în istoria şi cultura Scoţiei. Sir Walter Scott folosise deja aceste stereotipii, cu un mare succes, în
romanul „Mireasa din Lammmermoor“. Din momentul în care a citit romanul, Donizetti a devenit
fascinat de subiect. I-a simţit uriaşul potenţial comercial şi a decis transformarea subiectului într-o
operă de mare succes. Premiera operei a avut loc pe 26 septembrie 1835, la teatrul „San Carlo“ din
Napoli. Succesul a fost unul atât de mare, încât, la numai câteva luni distanţă, Donizetti a decis să
adapteze libretul şi pentru o variantă în limba franceză. Această a doua versiune a fost interpretată
pentru prima dată la Paris, pe 6 august 1839. Din acel moment „Lucia“ a devenit o operă universală,
ridicându-I lui Donizetti un statut de care puţini compozitori s-au mai bucurat.
În timp ce Donizetti se afla pe valul popularității, fiind interpretat la toate marile opere din
Europa, în viața sa personală au apărut primele drame. Toți cei trei copii îi mor în primii ani de
viață. Pe 30 iulie 1837, soţia, Virginia Vasselli, moare şi ea, bolnavă de holeră.
Donizetti apucă să mai scrie două opere: „Lucrezia Borgia“ (1833) şi „La fille du régiment“
(1838), ambele cu mare succes la public.
În 1843, apar primele semne de boală. Compozitorul este diagnosticat, simultan, cu sifilis și
cu afecțiunea bipolară. Este internat în 1845 în Italia, apoi trimis la Paris, pentru tratament adecvat.
Aici este vizitat de apropiați, printre care se numără și Giuseppe Verdi. În imposibilitatea de a mai
face ceva, doctorii parizieni îl trimit în orașul natal, Bergamo, unde, în 1848, după ani grei de luptă
cu teribilele afecțiuni ale sistemul nervos, Donizetti moare, la vârsta de 51 de ani.
Cantitatea de opere compuse, într-o viață atât de scurtă, de cel mai prolific maestru al bel
canto-ului, Donizetti, pare neverosimilă astăzi: 71 de partituri destinate teatrului liric într-un interval
de două decenii și jumătate (1818 – Enrico de Borgogna, 1844 – Caterina Cornaro). Un ritm
sufocant – trei opere pe an, într-o existență nelipsită de umilințe profesionale, amărăciune, doliu,
călătorii, o existență terminată tragic și absurd.
ANTONÍN DVOŘÁK
(1841-1904)
Antonín Leopold Dvořák (n. 8 septembrie 1841,
Nelahozeves – d. 1 mai 1904, Praga; numele său se pronunță
aproximativ 'dvo-jac) a fost un compozitor de muzică clasică
originar din regiunea Boemia din Cehia.
El s-a născut la Nelahozeves, lângă Praga, fiind fiul
unui măcelar-cafegiu. După terminarea claselor primare în
orașul natal, este trimis la Zlonice, unde trebuia să învețe
meseria de măcelar. Aici, ia contact cu primele noțiuni despre
muzică, pe care le datorează organistului orașului. În cele din
urma tatăl său se resemnează și-l trimite la școala de organiști
de la Praga, în 1857. Din 1862, intră în orchestra Teatrului
provizoriu, devenind prieten apropiat și colaborator al lui Bedrich Smetana.
În 1875 primește o bursă la Viena, unde face cunoștință cu Johannes Brahms, care
rămâne impresionat de talentul și originalitatea sa. În 1879, Dvorak face prima călătorie în
Anglia, unde avea să revină de nouă ori, în calitate de dirijor.
Pentru meritele sale, Universitatea din Praga i-a acordat titlul de doctor, fiind numit
profesor de compoziție, contrapunct și armonie la conservator, iar în 1891 Universitatea din
Cambridge îl distinge cu titlul de Doctor honoris causa. În 1892, Dvorak acceptă invitația de a fi
profesor la Conservatorul din New York, unde va rămâne până în 1895. Pe lângă munca de
pedagog desfășurată în cadrul conservatorului, Dvorak s-a ocupat și cu studierea folclorului
popoarelor de culoare, pe care îl va utiliza în minunata simfonie în mi minor Din lumea nouă.
Odată cu întoarcerea lui la Praga, în mai 1895, a urmărit să-și impună creațiile și
inspirația lor cehă în capitalele muzicale ale vremii, Viena și Berlin, care l-au omagiat,
numindu-l membru al academiilor lor. Devenit o veritabilă glorie națională, a murit la 5 mai
1904, în urma unei congestii cerebrale.
Dvorak a creat tradiția simfonică și camerală a muzicii cehe moderne. Încă de la
începuturile creației sale, Dvorak se îndreaptă către muzica de cameră. Primul său opus este un
cvintet cu două viole, urmat la puțin timp de un cvartet. Muzica de cameră este reprezentată prin
4 triouri, 12 cvartete, 5 cvintete și un sextuor.
În genul simfoniei, imaginația creatoare a lui Dvorak și-a găsit un larg teren de
realizare: a scris nouă simfonii, cea în mi minor, Din lumea nouă se bucură de cea mai mare
popularitate.
Opera este unul din genurile preferate de compozitor, la care a lucrat intens,
compunându-le una după alta: Caterina și Diavolul, Rusalca după Mireasa vândută, cea mai
populară operă cehă.
Într-un singur an a scris poemele simfonice Zâna din miezul zilei, Fusul de aur și
Porumbelul.
Dvorak este primul compozitor ceh care a scris concerte instrumentale. Cele trei concerte
- Concertul pentru pian (în sol minor), Concertul pentru vioară (în la minor) și Concertul
pentru violoncel (în si minor), au devenit piese foarte cunoscute și sunt cântate frecvent în
cadrul concertelor simfonice.
Dintre cele mai cunoscute creații vocale, rămân celebre Cântecele morave op. 20, 4
cântece pentru soprană și tenor cu acompaniament de pian op. 29 si op. 32, corurile, mai ales
cele cuprinse în ciclurile Ghirlanda de cântece populare cehe op. 41 și Ghirlanda de cântece
populare slovace op. 43.
Pentru a completa tabloul creației lui Dvorak trebuie amintite cele patru rapsodii slave,
Dansurile slave, cinci uverturi, cinci poeme simfonice - Vodnik (Geniul apelor), Palednice
(Strigoiul), etc., oratorii - Sfânta Ludmila, cantate, un recviem, piese pentru vioară, violoncel:
Romanța pentru vioară și orchestră, Rondo pentru violoncel și orchestră.
Cele peste 115 lucrări ale lui Dvorak constituie o importantă moștenire pentru istoria
muzicii universale, dar și pentru urmașii cehi ai acestuia: Josef Suk, Vitezslav Novak, Bohuslav
Martinu.
Printr-o maturizare lentă, cu începuturile lui instinctive și pline de nevoi, Dvorák a
devenit egalul ceh al lui Brahms. Climatul uneori nostalgic, dar în final optimist al creațiilor lui,
reflectă credința unuia dintre rarii poeți ai speranței tenace, care se identifică devizei vii a țării
sale natale.
Recommended