View
220
Download
2
Category
Preview:
DESCRIPTION
Revista de istorie și cultură a Colegiului Național ,,Calistrat Hogaș ” din Piatra-Neamț. Aducem istoria în prim-plan! ISSN 2068-0104
Citation preview
CalistratiiNr
.5 ma
i 201
4
revistă de istorie și cultură a Colegiului Național „Calistrat Hogaș”
„Niciodată nu a existat un război meritat, nici o
pace irosită.”1914-2014
,
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
3
Cuvânt înainte
La fel ca în fiecare an, „Calistraţii” au fost implicaţi în evenimentele din
viaţa şcolii, iar revista clubului de istorie apare chiar în zilele când celebrăm 104 de
existenţă. Un timp „plin” cu dezbateri, comunicări, lansări de reviste, concursuri.
Printre atâtea activităţi interesante şi provocatoare, dorim să ne facem şi noi
ascultaţi. A fost un an „încărcat”: peste concursurile din „calendarul naţional” au
venit progamele şi parteneriate cu alte instituţii locale sau naţionale.
Mai mult ca oricând, parteneriatul dintre Colegiul Naţional „Calistrat
Hogaş” şi Muzeul Judeţean de Istorie, a însemnat o colaborare interesantă. În
aceeaşi măsură, ne putem mândri cu prezenţa la Şcoala de primăvară de la Bran,
organizată de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului pentru cele
cinci licee din ţară care au câştigat concursul Un altfel de muzeu în şcoala ta. De
asemenea, obţinerea Locului II la recentul concurs organizat de vechea şi
cunoscuta Facultate de Istorie a Universităţii ieşene, ne impulsionează. Bilanţul
este unul foarte bun. Individual sau în echipă, Calistraţii au avut succes.
Ziua Naţională, Zilele Regalităţii, Comemorarea celor 100 de ani de la
izbucnirea Primului Război Mondial sunt evenimente cu ecou general. Nu se putea
ca paginile noului număr al revistei să nu se refere la acestea. Există trimiteri şi la
alte evenimente, precum şi adevărate micro-cercetări ale elevilor noştri. Credem că
valoarea unor articole reprezintă rodul unei munci serioase, responsabile şi
pasionante.
Prof. Dr. Daniela Mătăsaru
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
4
Influențe celtice în cultura dacă
Dintre popoarele indo-europene care şi-
au făcut apariţia pe teritoriul Europei actuale
în jurul anului 2000 î. Hr., poporul celt, ale
cărui elemente proprii de cultură şi
civilizaţie pot fi percepute încă de pe la
jumătatea mileniului al doilea î.Hr. , se
afirmă mai clar, cu trăsăturile culturale bine
individualizate, ale unei etnii distincte, către
anul 800 î.Hr. Aceasta marchează, în Europa
Occidentală, începutul primei perioade a
fierului (Hallstatt). A doua perioadă a
fierului, La Tene (cca 500 î. Hr. – cca 100
d.Hr.) este marcată aproape în întregime de
contribuţia celtă. Celţii creează acum şi
impun multor popoare cu care vin în contact
prima civilizaţie proto-istorică ,,barbară” din
Europa Centrală şi Occidentală.
În scrierile autorilor antici, celtii apar de
la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr, la
geograful Hecateu din Milet, care citează
ţara Keltike, situând-o între izvoarele
Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice,
într-o zona neprecizată, probabil în
vecinătatea Pirineilor.
În secolul următor, înainte de a se afirma
pe scenă istoriei, celtii asimilaseră
populaţiile preistorice locale. În curând,
celtii se separă în două mari grupuri şi
anume: grupul goidelic – instalat în Scoţia,
Insula Man şi îndeosebi în Irlanda – şi
grupul britonic, stabilit în Gallia şi Britania
(Cornwall şi Wales). În secolul al V-lea
valuri repetate de celţi pătrund în Câmpia
Padului, îi alungă pe etrusci şi se stabilesc
acolo întemeind oraşul Mediolanum
(Milano).În secolul al IV-lea, câteva triburi
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
5
celtice coboară la sud de Alpi şi jefuiesc
Roma în urmă unor conflicte cu românii
(dată incertă cuprinsă între 390 şi 385 î.
Hr.).
Infiltrările
celtilor, iniţiate la începutul epocii La Tene
în teritoriile Iliriei, Austriei şi Daciei, s-au
transformat în migraţii din ce în ce mai
mari ajungând până în Asia Mică în Efes,
Milet şi Troia unde au întemeiat un regat
numit Galiţia (în 25 d. Hr. devine
provincie română).
La mijlocul secolului al IV-lea pătrund
în Transilvania unde vor rămâne timp de
aproape două secole.A două jumătate a
secolului al IV-lea î. Hr. celtii îşi fac simţită
prezenţa în nord - vestul şi centrul Daciei.
Cele mai numeroase izvoare istorice sunt
reprezentate de mormintele şi artefactele
celtice găsite la Turdas, Hategans şi Mediaş.
În 1976, numărul de site-uri celtice găsite în
Transilvania numărau aproximativ 150.
Vestigii celtice se găsesc concentrate în
zona Podişului Transilvaniei, precum şi în
partea de nord a Bazinului Someş, în timp ce
văile din jurul Haţegului, Hunedoarei şi
Făgăraşului nu prezintă nici necropole nici
aşezări, ci doar morminte sau elemente
izolate. Acest lucru indică faptul că celtii
au ocupat teritoriul dintre Mureş şi Someş,
la vest de Munţii Apuseni şi câmpiile şi
platourile din spaţiul intra-carpatic.
Din
cimitirele celtice excavate
cele mai importante sunt cele de la Ciumesti
şi Piscolt ( judeţul Satu Mare) şi Fântânele
(Bistriţa - Năsăud) . Acestea conţin peste
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
6
150 de morminte , comparativ cu media de
50-70 . Necropole au fost , de asemenea,
găsite la Sanislau ( jud. Satu Mare ),
Curtuiseni ( jud. Bihor ), Galaţii Bistriţei (
Bistriţa - Năsăud ) şi Braşov ( judeţul
Braşov ) .
Situri arheologice din secolele al III-lea
şi al II-lea î. Hr. relevă un model de
coexistenţă şi de fuziune între celţi şi
populaţia indigenă. Locuinţele prezintă un
amestec de elemente celtice şi de ceramică
dacică în timp ce mai multe morminte
celtice conţin vase de tip dacic.
În jurul anului 150 î.Hr., obiectele
celtice dispar din zona concomitent cu
scrieri antice care menţionează creşterea
autorităţii dacice. Aceasta a pus capăt
dominaţiei celtice şi este posibil ca celtii să
fi fost fost forţaţi să iasă din Dacia. Pe de
altă parte, unii cercetători au susţinut că
celţii au rămas în Transilvania, dar au
fuzionat cu elementele locale şi , ulterior, a
încetat să mai fie o distincţie între culturi.
Printre cele mai importante obiecte
descoperite pe teritoriul Daciei se numără,
coifuri de protecţie şi sculpturi (coiful de la
Ciumeşti, coiful de la Silivaş), cazane
(cazanul cu roţi de la Orăştie numit şi
Kesselwagen, cazanul Gundestrup) şi
trompeta de război. Clasa preoţească a fost
influenţată şi ea de druizii celţi şi invers.
Ipolit al Romei ( 170-236) susţine că druizii
au adoptat învăţăturile lui Pitagora , prin
intermediul lui Zalmoxis.
În timpul expansiunii Imperiului Roman,
cultură celţilor s-a pierdut în mare parte din
Europa. Treptat latina a devenit limba
vorbită de localnici. Romanii au fost, de
asemenea, responsabili pentru distrugerea
culturii celţilor din Marea Britanie. Între 43
şi 84 d.Hr. romanii au invadat Anglia, iar
acest lucru, combinat cu invazia saxonilor în
secolul V d.Hr. , au dus la pierderea limbii şi
a tradiţiilor celtţilor cu excepţia acelor locuri
prea îndepărtate şi iyolate (Scoţia, Cornwall,
Wales şi Irlanda).
Bibliografie:
http://romanianhistoryandculture.webs.com/
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și
civilizaţiei, vol. IV, Editura Saeculum,
Bucureşti, 2008, 560 p.
Virginia Cartianu, Urme celtice în
spiritualitatea şi cultura romanească,
Editura Univers, Bucureşti, 1972, p.263
Barry Cunliffe, The Celtic World, McGraw-
Hill, 1979, p. 224
Cristina Ionescu, clasa a X a E
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
7
Misterul Asenelizării din 1969
La data de 20 iulie 1969 omenirea
era captivată de filmuleţul care
îi înfăţişa pe americanii
Neil Armstrong şi
Buzz Aldrin
făcând paşii
istorici pe
suprafaţa
lunară.
Toţi
oamenii
politici
erau
încântaţi,
Statele Unite erau
felicitate în plan
mondial, oameni de pe tot
Globul erau entuziasmaţi de reuşita epocală.
„Un pas mic pentru om, un pas uriaş
pentru omenire” spusese Neil Armstrong.
Acesta a fost considerat începutul unei noi
ere, era spaţială. Urmau să fie construite
baze lunare, noi colonii spaţiale, omenirea
nu mai era limitată la capătul atmosferei
terestre. Întradevăr, toate aceste lucruri
arătau foarte bine tipărite şi sunau excelent
în discursurile oamenilor politici. Urmează
însă întrebarea: De ce după câteva
decenii, niciunul din aceste
planuri nu s-a
concretizat? De ce
oamenii nu au
mai pus
piciorul pe
lună de
atunci? Oare
explicaţia
să fie că de fapt
omul nu a păşit
niciodată pe
Lună?În fapt, imediat
după terminare celui de-al
Doilea Război Mondial, SUA şi Uniunea
Sovietică au început competiţia a cărei miză
era trimiterea unui om pe Lună. Ambele
părţi făceau eforturi uriaşe căci în joc era un
imens capital politic. Când lupta era aproape
câştigată de URSS, căci reuşiseră să trimită
primul om în spaţiu, pe Iuri Gagarin,
datorită programului Sputnik, SUA trimite
omul pe suprafaţa Lunii şi înfinge în ea
steagul american. Oare aşa să fi fost?
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
8
Evenimentul considerat la început un
fapt indiscutabil, acum este pus la îndoială
de cât mai mulţi experţi. Aceştia au studiat
filmul aselenizării şi au ajuns la concluzia că
ar fi un fals. Ar fi putut sa fie ţinut un astfel
de secret timp de atâţia ani? Această misiune
pare mai complicată decât aselenizarea în
sine.Prima şi cea mai răspândită afirmaţie se
referă la steagul american. Filmul celebru îi
înfăţişează pe astronauţi în momentul în care
fixează steagul în suprafaţa satelitului nostru
şi se străduiesc să-l menţină drept.
Ciudăţenia este că şi după ce este poziţionat,
„Dungile şi Stelele” continuă să fluture
puternic în vânt, ceea ce este imposibil pe
Lună, în lipsa atmosferei care produce o
astfel de mişcare. Adepţii teoriei, susţin că
acesta continuă să se mişte din cauza unor
ventilatoare din studioul în care ar fi fost
creat filmul. Oponenţii afirmă că poate acest
lucru semnifică faptul că pe Lună chiar
există o astfel de atmosferă însă conform
ultimelor informaţii ştiinţifice acest lucru nu
este posibil.
O altă controversă este cauzată de
suprafaţa lunară. În fotografiile prezentate se
observă o enormă cantitate de praf, vizibil
mai ales în fotografiile cu urmele
astronauţilor, praf din care au fost aduse şi
monstre la revenirea pe Pământ. Atunci
când aparatul de zbor s-a aşezat pe suprafaţa
lunară a folosit un sistem rachetă foarte
puternic, pentru a nu se zdobi de aceasta.
Lucru care ar fi cauzat o mare cantitate de
praf dizlocat în jurul modulului şi cel puţin
un mic crater sub acesta. Cu toate acestea
când examinăm fotografiile, nu există nici
urmă de arsură şi zona din jurul modulului
pare intactă. Însuşi vehiculul este curat şi
strălucitor în pofida cantităţii mari de praf
lunar.
Al treilea aspect controversat este în
legătură cu umbrele vizibile. Pe Lună există
o singură sursă de lumină, însă umbrele
convergente sau care se încrucişează nu
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
9
demonstrează acelaşi lucru. Impresionant
este şi faptul că deşi pe Lună umbra ar trebui
să fie neagră complet, pe partea întunecată a
modulului se observă bine steagul american
şi cuvintele „Statele Unite”.
Cerul complet negru, fără urmă de
stea pe el este încă o eroare. În lipsa oricărei
atmosfere, de pe suprafaţa Lunii stelele ar fi
extrem de vizibile. Poate că într-un studio
bine dotat, ar fi relativ uşor să reprezinţi
suprafaţa lunară, echipamentul specific,
aparenta lipsă de gravitaţie dar astrologia
unui cer plin de stele este imposibil de redat.
Un ultim argument din partea
„conspiraţioniştilor” este cel legat de
misiunea spaţială a Agenţiei Spaţiale
Europene (ESA) din 3 septembrie 2006.
Deşi modulul european, SMART-1, s-a
prabuşit pe suprafaţa Lunii, acesta a putut
oferi fotografii ale urmelor primei
aselenizări. Cu toate acestea, ESA a refuzat
sa facă publice orice imagini obţinute în
timpul misiunii.
Se pare, aşadar, că ar exista dovezi
că omul nu a pus piciorul niciodată pe Lună.
În acest moment unul din cinci americani
este convins ca totul nu a reprezentat decat o
farsa tributară condiţiilor politice ale vremii
si ca expediţia Apollo 11 a fost regizata intr-
un studio secret din Nevada. Motivul
înscenării poate că este întradevăr politic, ori
poate că s-au descoperit lucruri mult prea
măreţe pentru a fi prezentate publicului larg,
poate a fost doar o metodă de distragere a
opiniei publice de la Războiul din Vietnam.
Cert este că oamenii încă aşteaptă nişte
dovezi complete, mulţumitoare. Până la
acestea, satelitul nostru natural va continua
să rămână o enigmă.
Bibliografie:
Alan Dyler, Misiunea către lună, 2011,
București, Editura RAO, p. 23
Anamaria Holotă, clasa a IX a A
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
10
Cum să te ataşezi emoţional de o garsonieră imaginară
Dacă vreodată o să vă propuneţi să
organizaţi ,,un alt fel de muzeu’’ în şcoala
voastră, ar trebui să nu vă fie foarte greu,
atâta timp cât sunteţi nişte oameni cel puţin
ieşit din comun de perseverenţi. Odată ce aţi
stabilit tematica, aţi găsit o idee interesantă
pentru amenajarea expoziţiei, un spaţiu şi
obiectele în cauză, nu mai aveţi nevoie decât
de ceva mai multicică răbdare, dedicaţie şi,
dacă vă propuneţi să iasă chiar bine, ceva
pasiune şi probabil că le veţi povesti cu
mândrie nepoţilor despre expoziţia voastră
din liceu.
În cazul nostru, totul a început cu
Doamna Profesoară, care ne-a întrebat dacă
nu cumva ne-ar plăcea să organizăm o
expoziţie pe tema ,,Muzeul comunismului’’.
Ideea era să organizăm o expoziţie care să
prezinte percepţia noastră asupra
comunismului, pe care mai apoi să o
încadrăm într-un video sau proiect
powerpoint. Cum ,,de ce nu?’’ e, mai mult
sau mai puţin, unul din argumentele de bază
la care apelezi în legătură cu orice când se
întâmplă să fii în liceu, ne-am aruncat
repede în concursul organizat de IICCMER
(Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului
Românesc), încântaţi fiind de ideea unei
tabere de cinci zile la Bran.Aşadar, am
început într-o zi de miercuri după-amiază şi,
urmând cu stricteţe paşii pe care deja vi i-am
enumerat, până vineri dimineaţa nu aveam
doar o expoziţie pregătită pentru vizitatori,
ci şi în jur de trei ore de filmări şi începutul
filmului care a reuşit să ne trimită în tabără
alături de alte patru echipe de liceeni de prin
ţară.
Dacă nu aţi apucat să vedeţi muzeul
nostru alt fel în realitate, Garsoniera
Popeştilor poate fi oricând vizionat pe siteul
Institutului şi da, chiar este vorba de o
familie pe nume Popescu şi de garsoniera
lor, pe care am reconstituit-o cum ne-am
priceput noi mai bine, într-o clasă de la
etajul doi al liceului. Nu vreau să vă dau
prea multe detalii în legătură cu ei, ca să nu
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
11
irosesc elementul surpriză, atât de accesibil
tuturor datorită omniprezenţei tehnologiei
moderne.
Poate cea mai dramatică parte a
poveştii a fost că, deşi şapte persoane au fost
implicate trup şi suflet în proiect, numai
patru dintre noi am putut merge la Bran,
locurile oferite câştigătorilor fiind limitate.
Alegerea s-a făcut prin vot democratic, însă
tot a fost puţin nedrept, fiecare dintre noi
meritând un premiu, în opinia mea, care încă
sunt foarte mândră de echipa noastră şi de
rezultatul final.
La Bran am avut parte de un program mai
încărcat decât ne aşteptam, însă am învăţat
multe lucruri despre comunismul din
România pe care nici unul dintre noi nu le
ştia, mai ales în legătură cu opozanţii acestui
regim, atât de la începutul, cât şi de la
sfârşitul lui, despărţiţi de aproape cincizeci
de ani. Am vorbit despre lupta pentru
libertate, principii, valori, drepturile omului,
am cunoscut persoane care au fost implicate
în protestele de la sfârşitul anilor 80 şi, mai
apoi, în „revoluţie”, iar la final am reuşit să
ne formăm o imagine mult mai clară asupra
comunismului, nu neapărat ştiinţifică, aşa
cum ne este prezentată în manuale, ci una
mult mai umană, axată pe cotidian, pe frica
şi pe nemulţumirea care au planat asupra
României în mare parte din secolul al XX-
lea. De asemenea, am realizat că majoritatea
problemelor noastre actuale nu sunt decât
reminiscenţe ale vechiului regim, care
trăieşte în continuare în noi, ca un parazit pe
care nu ai cum să îl descoperi, decât poate
din întâmplare, în timpul unui control de
rutină.Totuşi, îmi permit ca pentru o secundă
să vorbesc în numele tuturor membrilor
echipei şi să spun că partea cea „mai faină”
şi mai interesantă din toată experienţa a fost
realizarea expoziţiei şi a filmului în sine,
procese care, în mod surprinzător, au reuşit
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
12
să ne captiveze şi să ne pasioneze pe toţi
şapte, ajungând ca la final să fim ataşaţi
emoţional de o garsoniera comunistă, trasată
cu bandă adezivă într-o sala de clasă
oarecare.
Aşadar, dacă vreodată o să vă
hotărâţi să organizaţi ,,un alt fel de muzeu’’
în şcoala voastră, încercaţi să faceţi tot
posibilul ca mesajul pe care vreţi să îl
transmiteţi prin expoziţiile voastre să ajungă
la publicul ţintă într-un mod cât mai natural,
sincer şi plăcut şi, cred eu, nu prea veţi avea
cum să daţi greş, mai ales dacă se întâmplă
ca subiectul să vă intrige personal.
Eva Todică, clasa a XI a E
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
13
Eldorado– Gold at its finest
Dorința răvășitoare a omului de a se
îmbogăți peste noapte, fără a face prea mult
efort, acaparează toate erele istorice,
naționalitățile și categoriile de oameni. De-a
lungul anilor, această pasiune pentru a
deține, pentru a trăi in lux, speranța că se
poate obține ceva fără a munci a dat naștere
la numeroase legende și mituri.
Una dintre cele mai renumite astfel
de legende este cea a vestitului ținut
Eldorado, care se presupunea a fi un oraș
mitic situat într-o zonă a Pădurii
Amazonului, în America de Sud. Cuceritorii
spanioli, cunoscuți și sub numele de
conchistadori, erau atrași de ideea găsirii
acestui loc, intrucât prin anii 1530 se zvonea
că are străzile pavate cu aur, temple aurite și
mine de aur și argint.De aici și-a dobânditși
numele, Eldorado, care, tradus, înseamnă
„Auritul”. Cu toate acestea, la acele vremuri,
nu se cunoștea adevărata valoare a
aurului.El avea, mai degrabă, o semnificație
spirituală în societățile pre-Columbiene,fiind
un element de prestigiu, o ofrandă
religioasă, un metal sacru, o sursă a
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
14
fertilității deținătoare de energie solară,
nicidecum un simbol al bogăției materiale.
Sute de exploratori s-au aventurat în
căutarea orașului, dar majoritatea au sfârșit
prin a-și pierde viața din cauza drumului
anevoios prin jungla, a rutelor greu
accesibile și a lipsei hranei. Deși aveau mai
mult sau mai puțin succes, calitatea
definitorie a lor era ambiția; erau violenți,
cruzi și nu aveau nimic de pierdut: preferau
să devină bogați în aur sau să moară
încercând.Una dintre cele mai faimoase
astfel de expediții a fost cea a lui Francisco
de Orellano, în anul 1541. Acesta,
întâmpinând dificultăți în parcurgerea
drumului stabilit, a fost nevoit să își
continue călătoria pe un vapor de mici
dimensiuni, alături de alți 57 de
ortaci.Curenții puternici le-au deviat drumul
și astfel au parcurs aproximativ 5000 de
kilometri pe apele Amazonului. Pe traseu, au
fost atacați de femeile unui trib de băștinași,
despre care se credea că sunt amazoane, de
aici provenind ulterior și numele fluviului.
Mitul existenței acestui oraș are
totuși un sâmbure de adevăr, fiind bazat pe
ceremoniile unui trib izolat, Muisca, o
comunitate de lucrători în aur, care trăiau la
altitudini de 2500 de metri, în Munții Anzi.
Oamenii acestui trib aveau un obicei în ceea
ce privește încoronarea unui nou conducător,
ce se desfășura de regulă pe lacul Guatavita.
Această tradiție este descrisă în
cronica „El Carnero” a lui Juan Rodríguez
Freyle : „ În timpul ceremoniei din lagună
au construit o plută din papură pe care au
încărcat-o cu lucrurile cele mai de soi pe
care le aveau[…]În tot acest timp laguna era
înconjurată de jur-împrejur de barbați și
femei împodobiți cu pene și bijuterii din
aur[…]Apoi l-au dezbrăcat pe viitorul
conducător și l-au uns cu o pastă lipicioasă
peste care au suflat aur astfel încât să-i fie
acoperit întregul corp. Odată urcat în plută i
s-a pus la picioare o grămadă de aur și
smaralde. Au urcat deasemenea cu el pe
plută patru vasali care erau complet
dezbrăcați, purtând o mare varietate de pene
dar mai ales ieșeau în evidență prin
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
15
multitudinea de bijuterii din aur: coroane,
brățări sau cercei[…] Ajunși în mijlocul
lagunei, indianul aurit a dat ofrandă zeilor
tot aurul și toate smaraldele care erau
așezate la picioarele lui, gestu-i fiind apoi
imitat de ceilalți bărbați care-l acompaniau.
Imediat după acest moment începeau muzica
și dansul. Cu această ceremonie noul
conducător era acceptat și recunoscut drept
rege.”
Dovada că aceste ceremonii
religioase chiar au existat este faimoasa
plută a civilizației Muisca. Aceasta a fost
găsita în mai multe exemplare în apropierea
lacului Guatavita, iar una dintre ele a fost
vândută Muzeului Imperial din Berlin, dar a
dispărut dupa Primul Război Mondial.
O altă variantă a legendei spune că
un grup rebel de războinici incaşi reuşiseră
să scape de conchistadori şi să se refugieze
în munţii din Venezuela. Se spune că rebelii
luaseră cu ei cantităţi uriaşe de aur şi pietre
preţioase şi puseseră bazele unui nou
imperiu secret. Există, de asemenea, diverse
poveşti spuse de indienii luaţi prizonieri,
despre un ţinut bogat aflat dincolo de munţi,
la est de Quito, capitala modernă a
Ecuadorului, unde oamenii se plimbau
acoperiţi în ornamente de aur.
Un oraș ideal, bogat în aur și pietre
prețioase, o iluzie sau un adevăr, o idee, o
călătorie în căutarea unui Sfânt Graal, un
distrugător de vieţi şi un dătător de vise,
fiecare este liber în a găsi propria
semnificație a legendei .
Bibliografie:
Baroness Orczy, El Dorado, 2010, Chicago,
Dover Thrift Editions, p.128
http://www.eldoradogold.com/
http://science.nationalgeographic.com/scienc
e/archaeology/el-dorado/
http://www.erd.ro/el-dorado -orasul-de-aur
Andreea Vasiliu, clasa a IX a A
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
16
Reprezentări simbolice în paleolitic.
Arta rupestră
În timpul Paleoliticului Superior, cu
puțin timp înainte de retragerea finală a
ghețurilor, de la finalul ultimei Ere Glaciare
(15 000–10 000 î. Hr.), o mare parte a
Europei era populată de mici cete de
vânători nomazi care prădau turmele
migratoare de reni, bovine, bizoni, cai,
mamuți și alte animale. Prăzile de vânătoare
le ofereau mâncare, haine și materie primă
pentru unelte și arme. Acești vânători
primitivi decorau pereții peșterilor cu mari
picturi ale acestor animale, dovedind astfel
că erau foarte importante pentru bunăstarea
lor fizică. Cele mai multe exemple de astfel
de picturi murale, care au supraviețuit
trecerii timpului, au fost descoperite în
Franța și Spania, dar picturi similare din
peșterile situate în Munții Urali, indică
faptul că o asemenea practică ar fi fost mai
răspândită decât s-a presupus.
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
17
Conform Dicționarului Explicativ al
Limbii Române (DEX), arta rupestră este
denumirea dată manifestărilor artistice
(desen, pictură, gravură sau sculptură) de pe
pereții peșterilor sau de pe stânci. Cele mai
vechi manifestări de artă rupestră datează
din Paleoliticul Superior și constau în picturi
și gravuri executate pe pereții cavernelor, în
care sunt reprezentate animale, scene de
vânătoare sau de luptă.
Aspecte stilistice
Încă de la descoperirea primelor
picturi, la sfârșitul secolului al XIX-lea,
acestea au stârnit o adevărată admirație
pentru virtuozitatea și vivacitatea lor. Cele
mai simple figuri sunt doar contururi
schițate, dar majoritatea combină această
tehnică cu o umbrire sofisticată și „spălături
de culoare” (degradeu), care decorează
suprafața și sugerează diferite texturi de
piele, corn și os. Volumul de culoare este
indicat de schimbări atent controlate în
grosimea mișcărilor de „penson” și de schița
uimitor de avansată, care transmite un
considerabil sentiment de mișcare și viață.
Majoritatea animalelor au fost la
început reprezentate ca figuri individuale,
fără a se urmări neapărat crearea unui fir
narativ, iar ceea ce par pentru observatorul
modern a fi grupări complicate de figuri, în
realitate, sunt doar rezultatul a unui proces
lung de adăugare.
Arta parietală paleolitică de pe
teritoriul României
Peștera Cuciulat
A fost descoperită pe 28 iulie
1987, de un grup de amatori ai
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
18
Clubului de Speologie „Emil
Racoviță”. Este situată în cadrul unei
cariere de calcar. Cea mai
reprezentativă este figura calului
(colorat roșu-cărămiziu, fără un
contur).. Se disting și alte imagini
precum: silueta unei feline
(picioarele din spate sunt arcuite
parcă pentru a executa un salt), o
formă umană și alte figuri cu
semnificație nedeterminată.1
Peștera Coliboaia
Picturile descoperite sunt realizate cu
cărbune negru, reprezentând un bizon, un
cal, o felină (posibil), doi rinoceri și capete
de urs. Alături de acestea se observă și
anumite gravuri. După modul lor de
realizare, operele pot fi încadrate
Aurignacianului sau Gravettianului (între 32
000-22.000 î. Hr.). Sunt cele mai vechi urme
de artă parietală din Europa de Est, find
confirmate de specialiști francezi (Jean
Clottes).
Semnificația artei paleolitice.
Interpretări
1 Bitiri, Maria; Cârciumaru, Marin, 1980,
Primele dovezi de cultură materială și arta
paleolitică în județul Sălaj, în "Acta Musei
Porolissensis", vol. 4, p. 22.
Lipsa clară a unui element narativ în
aceste picturi a determinat dificultăţi de
interpretare. Omul este rareori portretizat,
iar reprezentările fără echivoc de figuri
umane care interacționează cu numeroase
figuri de animale sunt rare. Una dintre
puținele excepții de la această regulă este o
scenă din peștera de la Lascaux, în sudul
Franței, reprezentând un bizon care împunge
o figură masculină în cădere. „Vrăjitorul” de
la Les Trois Frères, de asemenea în sudul
Franței, este mult mai caracteristic.
Deși el este „îmbrăcat” în pielea unui
animal și pare a fi implicat într-o urmărire
sau un dans ritual, izolarea sa completă de
către orice altă pictură, lasă semnificația sa
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
19
exactă oarecum neclară. De asemenea, este
interesant faptul că, în contrast cu evidenta
migală prezentă în portretizarea detaliată a
animalelor, cele câteva reprezentări umane
sunt, de obicei, executate într-o manieră
neglijentă și schematizată.
Uneori, singurele reprezentări ale
omului sunt acelea ale unor răniri spontane
sau uciderea animalelor. Acestea au fost
interpretate ca exerciții de magie, concepute
pentru a induce succesul într-o viitoroare
vânătoare. În schimb, s-ar putea la fel de
ușor să fie comemorări a unor scene de
vânătoare din trecut. Dar anumite
caracteristici sugerează că astfel de
explicații simple nu spun întreaga poveste:
în primul rând, astfel de portrete sunt rare
(în proporție inversă cu cantitatea de discuții
academice pe care le-au generat) și, în al
doilea rând, fiarele care sunt rănite în
pictură, aproape marea majoritate speciilor
reprezentate pe pereții peșterii nu au fost
elemente importante în dieta artiștilor de
peșteră.
Depozitele contemporane de locuire
indică faptul că cea mai consumată carne
este cea de ren, iar renii apar aproape la fel
de rar ca și omul, printre picturile
descoperite. Un fapt este clar: inițiativa
individuală pare capitală, atât în executarea
figurilor animaliere cât și în înregistrarea
activităților umane, aparent izolate.
Orice indiciu de interacțiune socială
este absent și s-a presupus că societatea ca
atare a existat la un nivel relativ scăzut.
Natura a oferit impulsul pentru schimbare și
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
20
în arta neolitică, omul a apărut în cele din
urmă ca parte a unei comunități.2
Teorii
Teoria „artei pentru artă” (a doua
jumătate a sec. al XIX-lea)
Edouard Lartet a emis această teorie.
Credea că pentru omul paleolitic vânătoarea
era o activitate facilă, oferindu-i timp
suficient și pentru alte activități. Astfel,
picturile au rezultat din instinctul unei
anumite comunități sau în urma capriciului
individual. Omul paleolitic în arta sa se
perfecționa redând și imitând, studia
anumite părți ale corpului, exagera
proporțiile (E. Piette, 1904). Omul paleolitic
nu era stăpânit de noțiuni religioase. Dacă
credea în ceva, ar fi căutat să le reprezinte
sub forma unor simboluri și ulterior să le
transmită (G. de Mortillet, 1898).
Teoria „magiei de vânătoare”
A apărut la finalul sec. al XIX-lea,
avându-l ca prim reprezentant pe Salomon
Reinach (1903). Teoria se baza pe:
2 Painting, Western. Encyclopædia
Britannica. Encyclopædia Britannica
Ultimate Reference Suite. Chicago, 2012.
a) animalele pictate și gravate erau
cele cu care s-au hrănit populațiile de
vânători paleolitici;
b) constatările făcute pe populațiile
primitive actuale (aborigenii australieni) duc
la ideea că vânătorul poseda imaginea pe
obiect a animalului ce trebuie vânat;
c) desenele sunt plasate în locuri
greu accesibile, interzise femeilor și
copiilor, fapt ce determină că erau accesibile
numai anumitor membri ai comunității, după
rigori bine
cunoscute, impuse
de o tradiție.
În urma adoptării, completării și
popularizării teoriei de abatele H. Breuil, s-a
ajuns la ideea că omul „primitiv” nu mai era
„bunul sălbatic” trăind într-un veritabil Rai,
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
21
ci o ființă încercând să supraviețuiască într-
un mediu ostil. Astfel, arta magică avea o
funcție utilitară, asemenea sceptrului
(simbolul puterii regale), cârjei (simbolul
puterii papale), statuilor ce materializează
puterea zeilor etc. Arta ajuta la
supraviețuire. Scopurile acesteia conform lui
Breuil erau împărțite astfel: „Singură,
execuția desenului sau a sculpturii era
importantă. Reprezentarea animalului era un
act care valora prin el însuși. Ori de câte ori
acest act era realizat, rezultatul imediat și
material al cestui act, desenul, nu mai avea
nicio importanță. ” (Henri Beguoen, 1939, p.
211)3
o y Teoria totemismului A fost dezvoltată de Emile Dürkheim
în 1925. Susținea că animalele figurate pe
pereții peșterilor erau totemuri ale
comunităților paleolitice. Totemul, prin
definiție, a fost creat pentru a fi venerat și
3 Cârciumaru, Marin; Mărăgărit, Monica,
2002, Arta mobilieră și parietală
paleolitică, Târgoviște, Editura Cetatea de
Scaun, p. 16.
respectat, el fiind un tabu. Societățile
totemice posedă exclusiv un singur totem.
Totuși, descoperirea săgeților și
rănilor pe corpurile animalelor sugerează
ideea profanării, în detrimentul venerării.
Descoperirea mai multor specii de animale
la un loc în picturi contrazice, de asemenea,
singularitatea totemică.
j
Noi direcții de interpretare
Mircea Eliade (1972), Weston La
Barre (1972), John Halifax (1982) susțin că
unele picturi reprezintă șamanii și spiritele
lor tutelare. Întrucât picturile se găsesc
destul de departe de intrare, cercetărorii sunt
de acord în a considera grotele asemeni unor
sanctuare.
Mai mult decât atât, multe dintre
aceste peșteri erau nelocuibile. Mircea
Eliade consideră că ele ar putea fi
interpretate ca reactualizarea unei vânători
primordiale. Riturile care le însoțeau erau
realizate probabil înaintea unei expediții de
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
22
vânătoare, sau cu ocazia „inițierii
adolescenților.”
a
J. Clottes și D. Lewis-William
(2001) cred că picturile și gravurile nu
reprezintă animale reale, ci sunt viziuniele
artiștilor care le-au recreat pe pereți, cum fac
încă șamanii din triburile de vânători-
culegători din Africa de Sud. E. Anati spune
că peșterile decorate sunt suportul unei
scrieri universale.4
Figurile din peșteri exprimau o
gândire religioasă coerentă, nefiind vorba de
o acumulare fortuită de figuri disparate. Este
o artă specifică pentru culturile de vânători,
dar ideologia religioasă pe care o
impregnează este șamanică.
Repartiția speciilor animale scot în
evidență o logică, alta decât cea culinară.
Unele au fost favorizate, altele au fost
neglijate în funcție de criteriile culturale.
Unele asocieri revin prea des pentru a fi
întâmplătoare. (Laming-Emperaire)
4 Idem, p. 22.
Concepția evoluției liniare a artei, de
la simplu la complex nu este valabilă în
cazul artei paleolitice. (Chauvet)
Bibliografie:
Bitiri, Maria; Cârciumaru, Marin,
Primele dovezi de cultură materială
și arta paleolitică în județul Sălaj, în
„Acta Musei Porolissensis”, vol. 4,
1980, pp. 17-30.
Cârciumaru, Marin; Mărăgărit,
Monica, Arta mobilieră și parietală
paleolitică, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2002.
Childe, Vere Gordon, Făurirea
Civilizației, Editura Științifică,
București, 1966.
Eliade, Mircea, Istoria credințelor și
ideilor religioase, Editura Științifică,
București, 1999.
Laszlo, Attila, De la prima familie la
primele state. Prelegeri de
preistorie generală, Casa Editorială
Demiurg, Iași, 2005. 1983.
Encyclopædia Britannica Ultimate
Reference Suite, 2012, Chicago
Andrei Baltag, clasa a X a E
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
23
Supranumită cea mai frumoasă
blondă a tuturor timpurilor, Marilyn Monroe
a avut o viață tumultoasă și chiar o copilărie
nefericită, petrecută în orfelinatele din Los
Angeles din cauza bolii mentale a mamei ei.
Pe când era manechin a fost remarcată de
studiourile de film, schimbându-și numele
din Norma Jean Baker. Ceea ce atunci era
doar o adolescentă frumoasă va deveni cea
mai cunoscută actriță a secolului XX, o
legendă.
În primele luni la 20th Century Fox
nu i s-a acordat niciun rol, urmând mai apoi
câteva roluri secundare neînsemnate.
Marilyn și-a continuat atunci cariera de
model pentru a-și extinde cunoștințele din
lumea Hollywoodului. A jucat primul său
rol principal în filmul ”Don't Bother To
Knock”, pentru care a primit numeroase
critici. In ciuda acestora, actrița a recunoscut
că aceasta a fost una din interpretarile sale
favorite. De-alungul carierei sale, criticii s-
au concentrat nu doar pe reprezentațiile sale
ci și pe magnetismul frumuseții ei asupra
camerelor de filmat. Filmul ”Niagara” a
ajutat-o sa devină senzația momentului.
Cu toate că producătorii au fost
îngrijorați de faptul că lipsa sa de inhibiții îi
va dăuna, una din replicile care a făcut-o
celebra pe Marilyn a fost răspunsul l-a
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
24
întrebarea unui ziarist despre ce anume
poartă în pat. Aceasta a răspuns scurt,
Chanel no. 5, parfumul lui Gabrielle Chanel.
Astfel femeia anilor ’50 va devein imaginea
Chanel și, alături de Gabrielle, una dintre
frumusețile emblematice ale firmei.
Viața sa amoroasă a fost bogată în
evenimente, căsătorindu-se de trei ori, prima
data la 16 ani. A recunoscut de nenumărate
ori că este atrasă de inteligență, pe o listă a
bărbaților pe care îi consideră actractivi
numărându-se dramaturgul Arthur Miller,
care îi va deveni soț, dar și omul de știință
Alber Einstein. Cel de-al doilea soț, vedeta
de baseball Joe DiMaggio, a fost fascinat de
frumusețea ei după ce a văzut-o într-o poza
alături de doi jucători. După doi ani de
curtenire, cei doi s-au casătorit. În perioada
lunii de miere, Marilyn a fost solicitată să
viziteze trupele din Coreea pentru a-i
înveseli pe soldați, ceea ce i-a displăcut lui
DiMaggio, care a recunscut că totul s-a
năruit după plecarea ei în Japonia într-un
moment important al vieții lor. Totuși,
Marilyn a depus actele de divorț după nici
un an de mariaj, motivul declarat de ea
fiind”cruditatea mentală”. Relația celor doi a
continuat și după divorțul actriței de Arthur
Miller, moment în care starea ei fizică și
mentală a devenit un incitant subiect de
presă. Joe DiMaggio a ajutat-o să se
externeze dintr-o clinică pentru boli psihice,
mai târziu cerându-i să se recăsătorească.
După moartea lui Marilyn, jucătorul de
baseball a pus pe mormântul ei 12 trandafiri
de trei ori pe săptămână, timp de 20 de ani.
De departe cea mai interesantă relație
a sa a fost cea cu președintele american John
Kennedy. Relația dintre cei doi începe în
anul 1959, când sunt invitați într-o vacanță
de către Frank Sinatra. Atât actrița cât și
viitorul președinte treceau prin momente
delicate ale relațiilor în care erau implicați,
Marilyn trecea printr-un divorț, iar căsătoria
lui JFK cu Jakie traversa o perioadă de
criză.Odată ajuns preşedinte, Kennedy a
continuat relaţia cu Marilyn, reuşind să
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
25
păstreze secretul asupra legăturii graţie
serviciilor de securitate.
Cei doi se întâlneau într-un
apartament rezervat la hotelul Carlyle din
New York, dar şi la bordul avionului
prezidenţial, apoi s-au mutat la vila Santa
Monica ce aparţinea unei surori a lui
John.Marilyn se implicase cu toată pasiunea
în relaţia cu John, ajungând chiar să o sune
pe Jackie şi să îi spună că vrea să se mărite
cu soţul ei. Avertizat de fratele său, Robert
F. Kennedy, şi de şeful FBI-ului, Edgar
Hoover, că
oamenii Mafiei
aflaseră de
aventura sa, John
hotărăşte să pună
capăt relaţiei cu
Marilyn.
În
dimineaţa zilei de
5 august 1962,
SUA aveau să fie
zguduite de o
ştire: Marilyn Monroe fusese găsită moartă.
Ca şi viaţa, moartea actriţei a fost deosebit
de controversată. Corpul actriței de 36 de ani
a fost găsit la primele ore ale dimineții de
către doi doctori chemați de un vecin
îngrijorat. Cei doi au fost nevoiți să intre cu
forța în dormitorul femeii, care se afla în pat,
cu o cutie de somnifere lângă ea. Procurorul
care a venit mai târziu la locul faptei a
declarat faptul că circumstanțele în care a
fost găsită domnișoara Monroe indică ”o
posibilă sinucidere”. Mulți dintre prietenii
săi au crezut că a fost omorâta, potențialii
suspecți fiind și John Kennedy, Robert
Kennedy sau psihiatrul ei,Ralph Greenson.
Patologistul care a efectuat autopsia a ajuns
la concluzia că drogurile care i-ar fi cauzat
moartea nu au fost niciodata inghițite, iar
daca le-
ar fi luat
în
intervale
de timp
nu ar fi
trebuit sa
fie
necesară
o doză
atât de
mare.
Medicul
toxicologist, după investigarea sângelui, în
care s-a găsit o cantitate atât de mare de
Nembutal (36-38 de capsule) încât ar fi fost
de ajuns să ucidă 10 oameni, a decis că nu
trebuie examinate și celelalte organe, așa că
multe dintre ele au fost distruse, iar
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
26
fotografiile făcute în timpul autopsiei au
dispărut, făcând imposibilă cercetarea mai în
detaliu a cauzei morții, aceasta devenind o
adevărată teorie a conspirației.
Un raport făcut de New York Times
dezvăluie faptul că numărul de sinucideri
din New York după moartea lui Marilyn
Monroe a crescut până la cifra record de 12
sinucideri într-o singură zi. Una din victime
a lăsat un bilet ce spunea ” Daca cel mai
minunat și frumos lucru din lume nu mai are
pentru ce trăi, atunci nici eu nu ar trebui să
mai trăiesc.”
Bibliografie:
Iordănescu ,Alina, 2012 Revista
Tango, p. 17-18
Taraborrelli, John, 2008, Viața
secretă a lui Marylin Monroe, București
editura Pan
Encyclopedia Britannica Ultimate,
2012, Chicago.
Cilibiu Andrada , clasa a IX a A
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
27
Activitati 2013-2014
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
28
Marșul Calistraților
1 decembrie 2013
Ediția a VII a
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
29
În vizită la Casa
Regală...
10 mai 2013
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
30
Despre libertate s-a vorbit şi gândit enorm în istoria omenirii, dar la un adevăr absolut
despre acest concept nu s-a ajuns niciodată, şi, cel mai probabil, nici nu se va ajunge. Mereu s-a
pus problema dacă omul este liber din natura lui, dacă ar trebui sa fie liber şi dacă însăşi
libertatea ar fi ceva benefic omului, în ciuda faptului că la prima vedere ego-ul uman pare foarte
satisfăcut de aceasta idee, a potenţialului nostru de a ne decide soarta. Pe de altă parte, alţii se
simt împovăraţi de această presupusă libertate şi ,,tânjesc la starea obiectelor”, cum spunea
Sartre. De ce? Pentru că obiectele sunt situate într-o ordine, care este mai presus de ele şi căreia
trebuie să se supună, neavând alternativă. Cert e că oamenii moderni, în special cei care fac parte
din cultura si civilizaţia iudeo-creştină, îşi tratează acest concept al libertăţii ca şi cum el nu
poate fi negat, iar instituţiile religioase ale ultimelor două milenii au contribuit serios la
dezvoltarea acestuia. Dacă îl ascultăm pe Nietzsche, întreaga idee de libertate a oamenilor a fost
concepută doar pentru ca aceştia sa fie pedepsiţi. În orice caz, moralitatea libertăţii rămâne cu un
semn de întrebare, în special după ce ne punem la curent si cu alte idei din alte culturi şi/sau
religii.
În Antichitatea europeană, cu toate că se punea accent pe puterea poporului de a participa
la deciziile comunităţii (ceea ce rămâne totuşi o libertate exterioară, formală, lipsită de tangenţe
metafizice, ea neconfirmând în nici un fel libertatea reală), ideea de Destin era foarte populară.
Filosofi greci şi latini au susţinut existenţa unei ordini universale, mai presus de puterea omului
de acţiune. Împăratul-filosof Marcus Aurelius, în lucrarea ,,Către Sine”, susţinea că o ordine
universală este necesară, în condiţiile existenţei unei Providenţe. Lumea şi viaţa nu pot fi
dizarmonice, deoarece asta ar fi în contradicţie cu însăşi ideea de Divinitate. În general, stoicii au
împărtăşit aceasta opinie şi au aşezat fericirea (ataraxia) mai presus de libertate, necesitatea
jucând un rol mai important, deoarece prin înţelegerea ei omul ar căpăta maximul de liberatate
permisă. Peste secole, filosoful olandez de orgine evreiască Baruch Spinoza va relua aceasta
teorie in lucrarea ,,Etica”, afirmând că ,,libertatea e necesitatea înţeleasă”. Dar prin supremaţia
ordinii şi a necesităţii, noi nu mai suntem stăpâni absoluţi pe propria fiinţă. Unii ar fi găsit în
această idee o binecuvântare, deoarece în acest fel nu mai suntem responsabili pentru tot ceea ce
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
31
ni se întamplă şi nu putem fi traşi la răspundere; alţii, în schimb, ar recepta aceasta idee ca pe o
jignire adusa Ego-ului nostru.
Apariţia şi răspândirea creştinismului va aduce un curent mult mai puternic în rândul
maselor, promovând puternic ideea de liber arbitru şi de responsabilitate absolută în faţa justiţiei
divine. Omul capătă voinţă şi raţiune, două arme cu ajutorul cărora libertatea lui de alegere între
bine şi rău va deveni absolută. Cum neştiinţa umană rămâne considerabilă, mulţi vor fi puşi în
situaţia de a răspunde pentru efectele alegerilor lor lipsite de îndeajunsă raţiune. De cele mai
multe ori, vor fi şi pedepsiţi pentru asta, autorităţile acelei lumi considerând că înfăptuiesc
dreptatea. Pentru a înţelege cât de puternic a influenţat gândirea europeană maniera în care
creştinismul a abordat libertatea, trebuie observată ,,tragedia interioară” a doi dintre marii filosofi
moderni: Albert Camus şi Jean Paul Sartre. Asemănători şi diametral opuşi în acelaşi timp,
aceştia au scos în evidenţă în operele lor o adevărată dramă prin care trece omenirea, din cauza
libertăţii pe care aceasta trebuie să o suporte. Pentru ei, oamenii sunt nedefiniţi, singuri şi
complet responsabili pentru tot ceea ce li se întâmplă. Dar ei înţeleg că aceasta este o
condamnare, că prin aceasta noi ,,purtăm greutatea lumii singuri” şi că nimeni nu ne poate ajuta.
Camus va extrage din aceasta un absurd absolut, iar Sartre se va scufunda vicii. Împreună, vor
ajunge la trei ,,soluţii” pentru a-l elibera pe om din acest haos: sinuciderea, dezertarea şi revolta.
Libertatea supremă, aceea de a lovi în intreaga ,,ordine” a lumii; o libertate apăsătoare, dar nu
mai puţin libertate. Europenii au ajuns astfel în situaţia pe care o vedem şi astăzi, aceea ce a pune
libertatea mai presus de toate, însă numai la nivel de aparenţă. În realitate, libertatea exterioară a
noastra este confiscată (mai mult sau mai puţin legal de cei puternici), iar libertatea interioară e
pusă serios la îndoială. Primim drepturi în schimbul libertăţii, ar spune Eliade.
Dacă ne uităm în cultura orientală, puterea omului de a-şi decide soarta rămâne una
neglijabilă, iar tocmai acest lucru îl pune într-o situaţie privilegiată. Cele mai vechi legi spirituale
indiene ne învaţă că ,,nici un fulg de zăpadă nu cade în locul greşit” şi că omul face parte dintr-
un sistem universal, mult mai puternic decât el şi în faţa căruia cel mai înţelept şi benefic lucru
cu putinţă este să-l accepte. Libertatea nu mai are rang de valoare primordială la asiatici, iar
condiţia de supus al omului nu pare să-I deranjeze. Pentru ei, toate se întâmplă pentru că aşa
trebuie să se întâmple, şi fără ele întreaga ordine ar fi distrusă. Autoritatea noastră asupra
propriei vieţi ne-ar pierde, pentru că noi nu cunoaştem îndeajuns de mult despre ceea ce e bine
pentru noi sau pentru alţii. Binele şi răul nostru personal într-un anumit moment se pot inversa în
contexte nebănuite, şi de aceea noi trebuie să renunţăm la orgoliul nostru care cere libertate (în
acest caz, cu sensul de putere), pentru a ne lăsa conduşi de Sinele nostru superior şi de a evolua
pe calea cea mai bună. În antiteză cu occidentalii, orientalii rămân mai umili şi mai înţelegători,
ceea ce i-o oprit uneori din drumul evoluţiei politico/economice. Dar se pare că asta nu-i
deranjează.
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
32
Povară sau nu, libertatea rămâne o chestiune de orgoliu. De cele mai multe ori, libertatea,
puterea şi fericirea se exclud reciproc. Depinde de noi ce alegem. Putem înfrunta existenţa şi
ordinea ei în speranţa că vom realiza ceva, riscându-ne fericirea; putem să ne lăsăm conduşi cu
încredere în ceva superior nouă, cedându-ne libertatea; putem să ne revoltăm, să dezertăm sau să
ne asumăm. În definitiv, suntem liberi să alegem. Dar e posibil ca asta să fie singura noastră
libertate. Întrebarea este dacă alegerea unei presupuse libertăţi ne va conduce undeva sau ne va
arunca în haos.
Casian Gămănuț, clasa a XII a,
elev al Colegiului Național „Ștefan cel Mare”, Târgu Neamț
Ultima regină a Egiptului
S-a împlinit un mileniu de la moartea
celebrei regine, una dintre cele mai importante
figuri din istorie, femeia-enigmă a cărei calităţi
de conducător şi de om politic au fost puternic
disputate de-alungul vremii.
Fiica lui Ptolemeu al XII lea, a devenit
Cleopatra a VII-a a Egiptului după moartea
acestuia. Moartea ei legendară și felul cum
cucerise inimile celor doi generali Iulius Cezar şi
Marc Antoniu, ambițiile ei privind gloria
Egiptului elenistic și opoziția față de Imperiul
Roman, o consacrară drept una din cele mai
celebre femei din istorie.
Cel mai adesea se pune in discutie frumuseţea
Cleopatrei, legendele afirmând că unii au plătit
cu preţul vieţii o noapte alături de regină.
Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept
cea mai frumoasă femeie din lume. "Dacă nasul
Cleopatrei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi
fost alta", spunea Blaise Pascal despre regina
Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung
sunt mai atrăgătoare și că poate acest amănunt i-
ar fi atras pe Cezar și pe Marc Antoniu. Pe
monedele cu chipul ei se puteau observa
trăsăturile masculine ale Cleopatrei, dar se ştie
că avea o drăgălăşenie si un farmec deosebit, de
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
33
asemenea avea o voce deosebită şi o minte
strălucitoare.
Spre deosebire de tatăl său, care şi-a
cumpărat poziţia pe tron cu bani grei, Cleopatra
s-a afişat ca un politician dur şi neinfluenţabil.
Aceasta nu a cedat în faţa puternicului Imperiu
Roman, luptând pentru viitorul ţării sale.
Legătura dintre marele general Iulius
Cezar a început când Cleopatra a căutat să-şi
atingă scopurile politice intrând în graţiile sale,
în secolul 46 î. Hr., când Roma exercitase un
control din ce în ce mai mare asupra bogatului
regat egiptean. . Ea s-a dus la palatul regal din
Alexandria și se spune că i-a fost dusă lui Iulius
Cezar într-un sac, ajutata de un admirator care a
transportat-o pe barca lui de pescar. Generalul a
fost fermecat de aceasta, îndeplinindu-i dorinta
Cleopatrei de a domni alături de fratele ei.
Eunucul Pothius şi conducătorul de oşti Ahilla
nu au fost de accord şi au început o revoltă, în
urma căreia au murit. După câteva luni,
Cleopatra a născut un fiu, pe care l-a numit
Ptolemeu Cezarion şi a locuit alături de Cezsar
până acesta a fost omorât, când s-a întors în
Egipt.
Regina avea 29 de ani când l-a întâlnit
pe Marc Antoniu, care a preluat administraţia
provinciilor estice din Imperiul Roman,
chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică,
pentru a răspunde acuzațiilor potrivit cărora ar fi
susținut dușmanii lui Marc Antoniu. Cleopatra
voia să și-l facă pe Marc Antoniu aliat, așa cum
îi fusese înainte Cezsar. De aceea în 41 î.Hr. a
ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată
în Venus, zeița iubirii la romani. Reușind să îl
seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună
cu el la Alexandria, unde petrecură iarna
împreună. În 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la
Roma și s-a căsătorit cu sora lui Octavian
(Octavia), într-o încercare de a-și repara alianța
cu fratele acesteia. Totuși, triumviratul a
continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr.,
Marc Antoniu s-a despărțit de Octavia și a
călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât
Cleopatra să i se poată alătura în Siria.
În perioada în care au fost despărțiți,
Cleopatra i-a dăruit gemeni, un băiat și o fată.
Potrivit propagandiștilor lui Octavian, cei 2
amanți erau căsătoriți la vremea respectivă, fapt
ce încălca legea romană care interzicea
romanilor să se căsătorească cu străini.
Cleopatra a fost considerată o ameninţare
pentru Imperiul Roman, astfel că s-a ajuns la un
război civil numit “poporul roman împotriva
reginei egiptene”. Însuşi Octavian a pornit spre
Egipt. Cleopatra cu servitoarele care i-au fost
încredintaţe s-a încuiat în propria criptă. Marc
Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a
murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri,
la el a venit un alt mesager, care l-a informat că
Cleopatra era încă în viață. Marc Antoniu a cerut
să fie transportat la locul de refugiu al
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
34
Cleopatrei, a implorat-o pe
aceasta să facă pace cu Octavian,
apoi a murit în brațele iubitei sale
înlăcrimate. După sosirea
triumfală a romanilor, Cleopatra
a încercat să-l seducă pe
Octavian, însă acesta a rezistat
farmecelor ei.
Regina Egiptului a decis
că nu mai are de ce să trăiasca, şi
învinsă de propriul orgoliu şi de
frica de a fi omoâata de duşman
sau de a trăi sub puterea lui, i-a
trimis o scrisoare lui Octavian
prin care îl ruga să fie
înmormântată alături de iubitul
ei, Marc Antoniu, și îl lăsa la
conducerea Egiptului pe fiul ei
Cezarion, drept Ptolemeu al XV-
lea. Cleopatra s-a sinucis la 12
august 30 î.Hr., când se spune că
Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coș cu
un șarpe (sau cu 2 șerpi). Ea ar fi luat șarpele și
l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit mușcătura
ucigătoare. Agonia reginei a durat 3 ore.
Cercetătorii cred că sinuciderea prin otravă de
șarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii
în privința acestei metode dată fiind durata
scurtă de agonie, susținută de documente. Mulți
spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de
sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia
să se descotorosească de ea. El ar fi și autorul
teoriei sinuciderii.
Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de
Marc Antoniu, pe țărmul Mării Mediterane, cu
toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul
Cleopatrei (Cezarion), aflându-se în drum
spre India. Mai apoi a anexat Egiptul Imperiului
Roman. Mumia Cleopatrei este păstrată la
Londra, în Muzeul Britanic. Rămâne indubitabil
faptul că regina a fost un exemplu de măreţie,
frumuseţe şi curaj, un exemplu pentru orice
femeie din lume.
Emilia Lambrea, clasa a IX a A
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
35
Interpretările rămân deschise
În contextul conflictului geopolitic
recent, din Europa de Est, au apărut tot felul
de previziuni despre un Al Treilea Război
Mondial, iar oamenii au început să fie
îngrijorați. Invazia neașteptată a Crimeei,
din 27 februarie 2014 și conflictul din
Ucraina sunt serioase motive de neliniște.
Deși ar putea părea un subiect foarte
fierbinte din teoria conspirației, totuși
istoricii și jurnaliștii sunt pe deplin justificați
să întrezărească un conflict armat de
proporții.
Pe fondul acestor fapte, ne-am propus să
prezentăm un punct de vedere asupra
Primului Război Mondial, prilejuit de
împlinirea a 100 de ani de la declanșarea
acestuia. Nu este vorba doar de o contribuție
nouă și de succes la dezvoltarea
istoriografiei, ci și de un avertisment:
întoarcerea spre trecut poate însemna
evitarea repetării greșelilor actuale.
Lucian Boia este profesor la
Facultatea de Istorie a Universității din
București. Opera sa cuprinde numeroase
titluri, apărute în România și în Franța. Se
remarcă prin lucrările despre mitologie și
prin noile interpretări privitoare la istoria
Occidentului, a Franței și a Germaniei.
Alături de Balcic. Micul paradis al
României mari, Editura Humanitas,
București, a publicat, în 2014, volumul
Primul Război Mondial. Controverse,
paradoxuri, reinterpretări.
Cartea debutează cu o
cronologie a evenimentelor (1914 -
1918), care ne reîmprospătează
memoria cu privire la marea
conflagrație. Primul capitol încearcă să
ne convingă de faptul că dezastrul
putea fi evitat. Până în 1914, crize mai
simple fuseseră depășite. Detonatorul a fost
atentatul de la Sarajevo, considerat simbolic,
deoarece a fost ,,o jignire neînchipuită adusă
monarhiei habsburgice.” (p.19) Cu alte
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
36
cuvinte, războiul a fost decis de o
combinație de evenimente neprevăzute și de
decizii nefericite și, dincolo de explicațiile
istoricilor, se poate contura și alternativa
lipsei sale din istorie.
Capitolul ,,Vinovații” oferă o
interpretare nuanțată a declanșării
războiului. La fel de vinovată ca belicoasa
Germanie, este considerată Franța, care ,,a
acționat simetric cu Germania, în raporturile
acesteia cu Austro-Ungaria.”(p. 43)
În momentul în care s-a declanșat
Primul Război Mondial, economia germană
ocupa primul loc în Europa și realizările
științifice ale germanilor erau notabile, încât
un scenariu al victoriei germane nu este
deloc nerealist (așa cum demonstrează
autorul în capitolul Germania. O victorie
posibilă).
În spiritul lucrărilor lui Lucian Boia,
asistăm, în capitolul România: ,,atât de mult
noroc”, la demitizarea idealului național
drept principal motor al războiului în
România. Autorul analizează cele trei
scenarii posibile
pentru țara
noastră: fie în
război, alături de
Antanta (miza
fiind obținerea
Transilvaniei și a
Bucovinei), fie
alături de
Puterile Centrale
(miza fiind
Basarabia), fie neutră.
O idee interesantă este lansată și în
ceea ce privește Tratatul de la Versailles,
avertismentul istoricului referindu-se la
greșeala pe care ar reprezenta-o declanșarea
unui nou conflict, pentru a corecta deciziile
de atunci. Apariția acestei cărți este însoțită
de discuții aprinse și chiar de un protest
declanșat odată cu lansarea la Librăria
Humanitas din București. Unii colegi de
breaslă îi reproșează autorului faptul că scrie
o istorie lejeră, de speculație, căreia îi
lipsește profunzimea factuală.
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
37
Însăși repetiția cuvântului
reprezentări, pe tot parcursul volumului, ne
trimite la un joc intelectual superior, la o
reelaborare polemică, chiar cu riscul
existenței unor pasaje sensibile.
Lucian Boia ne demonstrează, prin
această carte, că ideile nu trebuie preluate
de-a gata și că scopul istoricilor
contemporani este acela de a scrie o istorie
europeană comună.
Ana – Delia Neculăeș, clasa a X a E
Primul Război Mondial sau o mie una de
interpretări
Discuţiile despre Primul Război
Mondial pe care le vedem şi auzim (nu ştiu
însă dacă le şi ascultăm, ca să parafrazăm o
exprimare celebră din istoria noastră) în
spaţiul public românesc în ultima vreme,
demonstrează, din nou, dacă mai era cazul,
cât de viu poate fi trecutul. Toate sesiunile şi
simpozioanele, toate revistele de
specialitate, toate dezbaterile sunt axate pe
această temă. Aşa că … nici noi nu putem să
ne opunem valului.
Marele Război – denumire utilizată
în perioada interbelică - sugera că nici un alt
conflict anterior nu fusese de-o asemenea
amploare. Cu toate acestea, în istorie, au
existat Războiul de 100 de ani, Războiul de
30 de ani sau numeroasele şi dramaticile
cruciade (numite şi războaie sfinte) care au
presupus implicarea unor resurse
considerabile. Amploarea mondială şi
caracterul total fac diferenţa faţă de alte
confruntări. Sintagma Primul Război
Mondial se va impune după 1940 pentru a se
face distincţia faţă de cel declanşat de Hitler
în anul precedent. Există argumente pentru
suprapunerea celor două conflagraţii
mondiale, insistându-se pe o continuitatea
legată de Hotărârile Conferinţei de pace de
la Paris din anii 1919-1920, în urma cărora
s-au ivit nemulţumiri atât în rândul
învinşilor, cât şi al învingătorilor.
Oricare formulare, Războiul cel
Mare, Războiul naţiunilor, Războiul pentru
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
38
întregire/reîntregire naţională, se referă la
acelaşi eveniment, doar interpretările sunt
multiple şi, de multe ori, contradictorii.
Unicitatea acestui război se referă la
aspecte care ţin de intensitate, dimensiune în
timp şi spaţiu, numărul ţărilor participante,
numărul soldaţilor şi al victimelor, cantitatea
şi valoarea resursele economice sau tehnice,
tehnologizarea, strategiile de luptă, tacticile,
impactul asupra civililor, distrugerile,
consecinţe. Este unanim acceptat şi faptul că
a urmat o criză multiplă: economică, politică
şi morală. Lumea avea să fie altfel după
1918.„Urmările” au devenit cauzele celuilalt
război mondial. Germanii, mai ales, apoi
aliaţii lor au fost văzuţi ca responsabili ai
marelui dezastru. Istoriografia comunistă va
fi mai „democrată” şi va da vina pe toţi
„imperialiştii”. Astăzi, în contextul
reevaluării relaţiei franco-germane şi al
constituirii unui spaţiu cultural european atât
de deschis, responsabilitatea se redistribuie.
În cazul României, dincolo de
desfăşurarea războiului, conexiunea cu ceea
ce s-a numit România Mare nu poate fi
evitată. După 1918, a fost o altă Românie:
mai mare, mai frumoasă, mai bogată, mai …
şi mai … . Mulţi ridiculizează perspectiva
triumfalistă despre perioada interbelică.
Viziunea se complică pe măsură ce ne
apropiem de zilele noastre. Comemorarea
unui secol de la începerea conflictului
prilejuieşte interpretări şi reinterpretări,
controverse, dezbateri, manifestări de tot
felul.
Vă propun doar o foarte scurtă
trecere prin istoriografia românească despre
acest război, astfel încât să ne putem face o
impresie despre evoluţia scrisului istoric în
cca. 100 de ani de la eveniment.
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
39
Prima scriere amplă dedicată
participării românilor la război aparţine lui
Constantin Kiriţescu. Istoria războiului
pentru întregirea României, apărea în 1921
şi a fost reeditată abia în 1989. La fel ca
Nicolae Iorga, autorul considera că românii
şi-au împlinit un deziderat secular – unitatea
naţională, imposibil de obţinut pe altă cale.
Conjunctura internaţională, intrarea în
război după îndelungate negocieri, dar într-
un moment nefavorabil, eşecul campaniei
din 1916, greutăţile din perioada refugiului,
glorioasele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, ieşirea Rusiei din război şi impactul
asupra României sunt principalele elemente
prezentate exhaustiv de primul autor şi
sintetic, de cel de-al doilea. Victoria taberei
din care făcea parte statul român aducea şi
unirea românilor din cuprinsul fostele
monarhii autocrate – Rusia şi Austro-
Ungaria. Accentul pus pe eveniment,
acţiunile întreprinse de români în contextul
evoluţiei întregului război şi prezentarea
amănunţită a unor fapte fac din lucrarea lui
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
40
Kiriţescu, una din cărţile obligatorii, încă, în
documentarea despre război.
Demersul istoriografic a fost brutal
influenţat de stalinism după Al Doilea
Război Mondial. Istoricul „oficial” al
partidului, Mihail Roller va redacta
în 1947, Istoria R.P.R., adevărat
manual pentru învăţământul liceal şi
superior. Conţinea o viziune
deformată asupra întregului trecut,
mistificarea ţinând loc de talent şi
probitate ştiinţifică. Evident că
întreaga perspectivă punea accent pe
rolul slavilor în trecutul românilor,
iar burghezia naţională era descrisă
ca hrăpăreaţă şi interesată, la fel ca şi
Monarhia. Argumentul suprem era
decizia din 1883 de a se încheia o
alianţă cu Puterile Centrale, fără
ştiinţa clasei muncitoare. Câteva decenii mai
târziu, tonul se mai diluează, iar rolul
slavilor a fost redus. Dar chiar şi aşa, Mircea
Muşat şi Ion Ardelean, următoarea generaţie
de istorici „de serviciu”, nu se pot abţine să
nu considere Unirea de la 1918 rodul luptei
pentru unitate naţională a maselor largi
populare „în frunte cu clasa muncitoare” (1).
O altă opinie formulată de aceşti activişti ai
Partidului era cea potrivit căreia
desăvârşirea statului naţional unitar român s-
a putut realiza în condiţiile impulsului dat
păturilor progresiste din România de Marea
Revoluţie Socialistă din Octombrie.
După 1980, Gheorghe Platon,
Cornelia Bodea, Eliza Campus, Ion
Agrigoroae, Vasile Cristian şi alţi mulţi
istorici au reuşit să realizeze studii ceva mai
echilibrate şi mai ferite de ideologia
partidului unic.După 1989, istoriografia
românească a revenit la o perspectivă
dezinhibată, pluralistă, atrăgătoare şi
interesantă. Pe lângă viziunea sintetică şi
obiectivă asupra întregii istorii româneşti
oferită de istorici străini cum sunt Keith
Hitchins (2) sau Catherine Durandin,
amintim pe Neagu Djuvara, O scurtă istorie
a românilor povestită celor tineri, Florin
Constantiniu, O istorie sinceră a poporului
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
41
roman şi, nepărat pe Lucian Boia, cu măcar
două dintre cele mai recente lucrări,
Germanofilii. Elita intelectuală românească
în anii Primului Război Mondial şi Primul
Război Mondial. Controverse, paradoxuri,
reinterpretări (care a stârnit atâtea …
controverse, dar şi cumpărarea cărţilor sale
într-o măsură şi mai mare).
Prin urmare, dragă cititorule, te invit
la sala de lectură, pentru că vorba lui Miron
Costin care, în De neamul moldovenilor:
„Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos
zăbavă în toată viaţa omului decât
cetitul cărţilor…”.
Note
1. Mircea Muşat şi Ion
Ardelean, Viaţa politică în
România. 1918-1921,
Editura politică, Bucureşti,
1976, p. 9.
2. Dintre lucrările sale, de
referinţă pentru tema
menţionată sunt: Românii,
1774–1866, Editura
Humanitas, 1998, 2004,
2013 şi România, 1866–
1947, Editura Humanitas,
1996, 1998, 2004, 2013).
Prof. Dr. Daniela Mătăsaru
CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN
42
Redactor șef:
Andrei Baltag – clasa a X a E
Redacția:
Cristina Ionescu – clasa a X a E
Anamaria Holotă – clasa a IX a A
Emilia Lambrea – clasa a IX a A
Andrada Cilibiu – clasa a IX a A
Andreea Vasiliu – clasa IX A
Eva Todică – clasa a XI E
Coordonator:
Prof. Dr. Daniela Mătăsaru
Design grafic:
Ionuț Scurtu – clasa a XI E
Corectură:
Prof. Ana-Maria Vizitiu
Așteptăm părerile, propunerile,
articolele și întrebările voastre pe e-
mail la adresa:
calistrații.cnch@gmail.com
ADRESA REDACȚIEI:
Str. Alexandru cel Bun, Nr.19, Piatra-
Neamț, Județul Neamț cu mențiunea
pentru clubul de istorie „Calistrații”.
Ne găsiți acum și pe facebook:
https://www.facebook.com/Calistratii
Anul IV, Nr.5,
mai 2014
ISSN 2068-0104
Recommended