View
56
Download
1
Category
Preview:
DESCRIPTION
ortodoxie Trnsilvania
Citation preview
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„EPISCOP DR. VASILE COMAN”
DOMENIUL TEOLOGIE
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:IF
LUCRARE DE DISERTAŢIE
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea
ABSOLVENT:
Maliovan Teodor (Ierom.Teofil)
ORADEA
2013
1
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„EPISCOP DR. VASILE COMAN”
DOMENIUL TEOLOGIE
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT:IF
UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE ŞI ÎN
TRANSILVANIA, ÎN SECOLELE XVI-XVII
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Pr. Prof. Univ. Dr. Marius Țepelea
ABSOLVENT:
Maliovan Teodor (Ierom.Teofil)
ORADEA
2
2013
CUPRINS
INTRODUCERE: ..............................................................pag. 4
A. ÎNCERCĂRI DE UNIRE A BISERICILOR
Sinoade unioniste ..................................................................................pag. 6
1. Sinodul de la Lyon 1274 ............................................................pag. 12
2. Sinodul de la Ferrara-Florenţa 1438-1439.................................pag. 15
B. UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE
I. Aspecte istorice ale Ortodoxiei Ruse ........... ..........................pag. 24
II. Acţiunea papală asupra Ortodoxiei din Galiţia, Polonia şi
Lituania....................................................................................pag. 26
III. Condiţii obiective şi cauze care au determinat unirea cu Roma a
ortodocşilor din Polonia...........................................................pag. 40
IV. Unirea de la Brest-Litovsk.......................................................pag. 48
Soarta Unirii în Polonia şi Rusia..............................................pag. 51
V. Soarta Unirii în Galiţia ............................................................pag. 52
VI. Unirea şi soarta ei în Rusia Subcarpatică şi Ungaria.................pag.53
VII. Revenirea la Ortodoxie.............................................................pag. 61
C. UNIAŢIA ÎN TRANSILVANIA
-Cauzele specifice care au determinat unirea................... .pag. 63
-Modul în care s-a făcut unirea...........................................pag. 69
-Urmările unirii....................................................................pag. 93
D. CONCLUZII GENERALE....................................................pag. 99
BIBLIOGRAFIE.................................................................pag. 102
3
CURRICULUM VITAE.............................................pag.108
DECLARAŢIE.............................................................pag.109
INTRODUCERE
Până în anul 1054 a existat o singură Biserică, când din cauza
neînţelegerilor dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană au luat fiinţă cele
două Biserici existente şi astăzi, cea Catolică şi cea Ortodoxă. Această
ruptură s-a produs în data de 16 iulie 1054, prin anatema aruncată de
Cardinalul Humbert în numele papei Leon IX, care a fost depusă pe altarul
catedralei Sfintei Sofia din Constantinopol, prin care se afurisea patriarhul
Cerularie şi clericii Patriarhiei din Constantinopol. Papa încerca să-şi extindă
tot mai mult puterea, adică să devină conducătorul spiritual al întregii lumi
creştine. Apusenii au încercau să-şi impună cele patru puncte florentine în
cadrul Sinoadelor de unire, adică: primarul papal, adaosul filioque, azima
(Sfânta Împărtăşanie se face cu pâine dospită) şi purgatoriul, iar aceste
puncte nu le-au acceptat răsăritenii pentru că încălcau grav doctrina Bisericii
Ortodoxe.
După această despărţire, Biserica Romano-Catolică a încercat de mai
multe ori să atragă o parte a Bisericii Ortodoxe la unire, începând cu secolul
al XIII-lea până la căderea Constantinopolului sub turci (29 mai 1453) şi
chiar după aceea, în secolele XVI-XVII, prin mai multe sinoade.
Primul sinod la care s-a încercat unirea a fost cel de la Lyon, din anul
1274. În vremea aceea împarat era Mihail al VIII-lea iar papă era Clement al
IV-lea. Rezultatul scontat acel al unirii nu s-a realizat pentru că fiecare parte
4
a urmărit prin realizarea acestei uniri scopuri diferite, străine de cauza celor
două Biserici.
Apoi au existat alte două tentative nereuşite la Sinoadele de la
Konstanz şi Basel, când tot din cauza unor neînţelegeri nu s-a putut realiza
unirea.
Un alt sinod a fost cel de la Ferrara-Florenţa, când a fost proclamată
unirea dintre cele doua Biserici în catedrala Santa Maria del Fiore din
Florenţa. Această unire, ca şi celalalte, au fost sortite eşecului .
Toate aceste uniri au fost iniţiate de către împăraţii bizantini şi nu de
către autoritatea bisericeasă, aşa cum trebuia să se întâmple, urmărind prin
aceasta nu să refacă unitatea Bisericii, ci doar alcătuirea de alianţe pentru se
apăra bizantinii de pericolul musulman.
Unirea a afectat şi alte ţări, astfel ea s-a făcut în Polonia, Ucraina,
Galiţia, Lituania, în Ungaria şi în Transilvania.
Şi ţara noastră a fost afectată de acestă unire, astfel încât anul 1698
reprezintă un moment trist în istoria Bisericii Ortodoxe Române cât şi pentru
poporul român, pentru că în acest an se realizează unirea religiosă a Bisericii
Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică.
Urmările acestor uniri au fost grave şi au afectat toate statele în care a
fost făcută. Una dintre urmări este aceea că aceste popoare au rămas
văduvite, pentru o anumită perioadă, de existenţa fizică şi spirituală a
Bisericii Ortodoxe. Acestă unire a fost un act impus şi de asuprire religioasă,
o încătuşare sufletească, sporirea nedreptăţilor şi suferintelor popoarelor
ortodoxe .
Am ales să tratez această temă datorită interesului pentru a veedea
modul în care s-au realizate unirile cu Biserica Romei, precum şi urmările
pe care le-au avut acestea.
5
A. ÎNCERCĂRI DE UNIRE A BISERICILOR
Sinoade unioniste
Cele două mari Biserici de azi, Biserica Ortodoxă şi Biserica
Romano-Catolică au fost Biserica cea Una în Hristos până în anul 1054,
când se rup raporturile oficiale între Biserica papală şi Biserica de
Constantinopol. Separaţia între Apus şi Răsărit şi-a avut cauzele în
pretenţiile de jurisdicţie universală ale papilor asupra întregii creştinătăţi.
Aceste pretenţii, afirmate tot mai accentuat din secolul al IX-lea, au dus la
despărţirea oficială a celor două Biserici, prin nefericitul act de la 16 iulie
1054.
Anatema aruncată de cardinalul Humbert, în numele papei Leon IX pe
altarul catedralei Sfintei Sofia din Constantinopol, prin care se afurisea
patriarhul Cerularie şi întreaga Biserică Ortodoxă, a fost întemeiată implicit
pe idea necreştină şi fără temei în Revelaţia Sfintei Scripturi, că Biserica
Ortodoxă refuzând primatului papal dreptul de jurisdicţie asupra Bisericii
Universale a Mântuitorului Hristos, se află într-o rătăcire până încât nu mai
poate călăuzi sufletele credincioşilor spre mântuire.
Neînvăţând nimic din faptul că încercarea de impunere a primatului
papal a fost cauza despărţirii Bisericii şi în loc să caute refacerea unităţii prin
înlăturarea elementului dezbinator, Biserica Romano-Catolică a crezut că
poate reface unitatea tocmai prin mijlocul prin care a sfâşiat-o, încercând să
impună şi ortodocşilor primatul papal cu sila.
6
De la sfârşitul secolului al XI-lea până la căderea Constantinopolului
sub turci – 29 mai 1453 – papalitatea a încercat să atragă Biserica Ortodoxă
la unire cu Biserica Romei prin repetate încercări de unire care vor constitui
preludiul încercărilor de uniaţie1.
Poate că dacă Biserica Romano-Catolică n-ar fi primit şi n-ar fi
susţinut cu insistenţă secole de-a rândul această acţiune de atragere a
popoarelor din Răsărit sub autoritatea scaunului papal, anatema din 1054 ar
fi rămas un act fără urmări serioase în adâncirea dezbinării şi răcirii
dragostei dintre cele două Biserici. Spun acest lucru pentru că abia la ivirea
pericolului turcesc, când împăraţii bizantini au avut nevoie de unire şi alianţă
politică cu papa, s-a aflat că unirea bisericească e desfăcută complet2.
Nefericirea imperiului bizantin făcea ca îndată după schismă turcii să
apară la graniţa de Răsărit, să o treacă, să năvălească în imperiu, străbătând
Asia Mică în lung şi-n lat, jefuind şi ucigând, luând prizonieri şi profanând
biserici.
Bizanţul este atacat nu numai de turci, ci şi de pecenegii de la Dunăre
şi de normanzii din sudul Italiei.
În atare situaţie, Mihail VII Ducas, un împărat dintre cei mai slabi şi
mai nevrednici pe care i-a avut Bizanţul, lipsit de aptitudini militare şi
politice, îşi îndreaptă speranţele spre latini, spre papă3.
Dându-şi seama că nu va obţine un ajutor dezinteresat, Mihail oferă
papei unirea Bisericilor, aceasta fiind prima atitudine reconciliantă după
schismă.
1 Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Uniatismul din Transilvania opera unei întreite silinicii, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973, p. 2.2 Zugrav IOAN, Chestiunea unirii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, p. 6.3 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 125.
7
Papa Grigorie VII s-a arătat foarte receptiv la suferinţele „fraţilor
greci” şi se angajează să le trimită ajutor militar, însă grecii au reuşit între
timp să rezolve problema turcilor.
Deşi se părea că nu mai este nevoie de ajutorul ce i se ivise, papa
ţinea să salveze pe greci din cealaltă nenorocire care era, „abaterea lor de la
credinţa catolică”.
Cererea de ajutor latin, cu preţul unirii Bisericilor, făcută de împăratul
bizantin Mihail VII Ducas la 1073 găsea deci deschisă inima papei Grigorie
VII spre reconciliere4.
Inauguratorul politicii papale de mai târziu care pretindea ca preţ al
unui ajutor armat unirea sau mai bine zis supunerea Bisericii Ortodoxe a fost
acest papă Grigorie VII. Executarea planului său a fost zădărnicită prin
răsturnarea împăratului Mihail VII (1075) şi urcarea pe tron a uzurpatorului
Nichifor Dotaniatul, care nu împărtăşea acele idei de unire a Bisericilor.
La începutul încercărilor de unire, care vor dura de acum până la
fărâmiţarea şi consumarea întregului imperiu bizantin prin căderea
Constantinopolului sub turcii „păgâni” (1453), după o primă cădere sub
„fraţii” latini stă deci un fapt şi un motiv politic, nevoia grecilor de ajutor,
stă agonia de patru secole a Imperiului Roman de Răsărit şi coerenţa
conducerii lui.
Alături de interesul bizantin politic, stă îndoitul interes papal,
bisericesc şi politic, ambele fiind nedespărţite în acţiunea papilor.
Deosebirea şi disproporţia dintre cei doi şefi în tratative este ea însăşi
semnificativă şi edificatoare pentru situaţia lor şi pentru perspectivele unirii:
un împărat slab, beneficiar al unui război civil şi al unei crime politice,
incapabil de a conduce statul în împrejurări grele, buimăcit de certuri interne
4 Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.
8
şi externe se adresează unui papă autoritar şi dornic de supremaţie
jurisdicţională5.
Caracterul politic al unirii, apare astfel de la început ca un adevărat
păcat originar. El s-a transmis urmaşilor, împăraţi şi papi care au stăruit până
la imposibil într-o operă condamnată la reuşită prin însuşi caracterul ce i se
dă6.
Propunerile de unire le-au făcut de regulă împăraţii bizantini,
niciodată Biserica însăşi. Ei urmăreau să obţină fie ajutor împotriva turcilor,
ca Mihail VII Ducas şi Paleologii din secolele XIV şi XV, fie coroana
Imperiului de Apus, căci Dinastia Comnenilor din secolul XII, fie
îndepărtarea pericolului latin, ca-n ajunul cruciadei a IV-a şi după 1261.
Chiar şi când patriarhii au fost câştigaţi prin presiuni pentru punctul de
vedere imperial, ca Ioan Vecos la 1274, sau poate patriarhul Iosif al II-lea la
1438-1439, hotărâtor era nu un motiv religios al patriarhului, ci motivul
politic al împăratului.
Ce e mai grav, politica nefericită a lui Grigorie VII era moştenită ca şi
programul lui pontifical de urmaşii săi, care fie că speculează situaţiile grele
ale imperiului bizantin, pentru o supunere paşnică a Bisericii Greceşti, fie că
susţin politica apuseană agresivă, de cucerire a Bizanţului pentru o supunere
forţată7.
În general, calea pe care se putea ajunge la o unire era dublă: sau pe
cale paşnică prin persuasiune pe teren teologic, deci o unire ideală, sau prin
impunere mai mult sau mai puţin forţată.
5 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 4.6 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 137. 7 Ibidem, p. 137.
9
Calea ideală s-a arătat nepracticabilă, din cauza că ambele biserici
aveau credinţa că deţin adevărata învăţătură, iar inteminabilele dispute
teologice se sfârşeau prin adjudecarea victoriei de către fiecare parte.
Prin impunere forţată se înţelege:
1. exercitarea de presiuni prin ameninţarea cu un eventual atac
occidental contra imperiului bizantin;
2. exercitarea de presiuni prin retragerea sau chiar interzicerea oricărui
ajutor în faţa pericolului asiatic8.
Toată istoria încercărilor de unire se rezumă într-o combinaţie adaptată a
acestor feluri de presiuni din partea papalităţii.
Aceasta arată punctul de vedere greşit, într-un fel sau altul din care papii
au primit de la început problema unirii Bisericilor. Eroarea papală precedată
şi în parte justificată de greşeala imperială greacă de-a impune unirea
Bisericilor ca preţ al unui ajutor militar sau politic, de a face dintr-o
chestiune pur bisericească-teologică o problemă politică lumească, de a
socoti că un popor sau mai multe pot fi convinse sau constrânse să
recunoască doctrina şi autoritatea romană, cu abaterile ei de la dogma şi
eclesiologia veche comună, în schimbul unui ajutor contra turcilor, sau unei
cruţări din partea latinilor.
De unire propriu-zisă, ca înţelegere dezinteresată lumeşte, ca revenire
la bunele sentimente creştine, care legau pe credincioşii de altădată, ca
reunire la doctrina comună Bisericii mai vechi, n-a fost niciodată vorba în
chip serios din partea papilor.
Aflându-se faţă de grecii stămutaţi în situaţia privilegiată de a fi
rugaţi de aceştia, papi n-au înţeles unirea ca un acord realizat pe cale de
bună înţelegere între fraţi, vinovaţi şi unii şi alţii, mai mult sau mai puţin de
8 Zugrav IOAN, op. cit., p. 8.
10
despărţirea lor, ci ca pe un mijloc de a-şi impune doctrina şi mai ales
jurisdicţia asupra Orientului conduşi de singură concepţia lor imperialistă
teocratică, a puterii absolute de drept divin9.
Desigur, politica papalităţii a dat şi rezultate pozitive, încă nu în
conformitate cu cele scontate, pentru că deşi numărul încercărilor de unire
de-a lungul celor patru secole, de la schismă, până la căderea
Constantinopolului, a fost foarte ridicat, totuşi nu s-au reuşit decât câteva
uniri, dar uniri parţiale care nu angajau întreaga biserică. Este vorba – printre
altele – de unirea unei părţi a episcopilor greci din Italia (italo-grecii), care
s-au unit cu Roma într-un sinod ţinut la Bari în 1098, şi de unirea imperiului
Vlaho-Bulgar la 1204, din motive strict politice şi care nu dură decât 30 de
ani10.
Istoria Bisericească consemnează însă, unele sinoade la care cele două
Biserici Catolică şi Ortodoxă ar fi ajuns la un consens în ceea ce priveşte
unirea.
1. Sinodul de la Lyon (1274)9 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949, p. 136. 10 Zugrav IOAN, op. cit., p. 24.
11
Este cunoscut faptul că majoritatea împăraţilor Paleologi, începând
chiar cu întemeietorul dinastiei, au dus o politică pro-unionistă. Caracterul
dominant al acesteia rămân considerentele de ordin politic.
Suveranii bizantini doreau unirea cu Roma, gândindu-se în primul
rând şi mai ales, la soarta imperiului şi la avantajele pe care le-ar dobândi
dintr-o asemenea unire.
Climatul în care-şi va inaugura Mihail al VIII-lea Paleologul planul
său de a realiza unirea Bisericii Bizantine cu Biserica din Apus era puţin
propice pentru a afla sprijin obţinut din partea Bisericii sale. Suntem în
epoca în care resentimentele grecilor faţă de latini erau deosebit de puternice
datorându-se îndeosebi urmărilor cruciadei a IV-a faţă de latini.
Trebuie subliniat faptul că una din predicile cele mai însemnate în
cadrul unirii şi care va persista până la sfârşitul imperiului a fost aversiunea
grecilor, mai ales a celor din Constantinopol, faţă de latini11.
Împăratul Mihail VIII, imediat după cucerirea Constantinopolului
(1261) avu inspiraţia de a potoli mânia papei şi a Occidentului, trimiţând o
delegaţie prin care arăta că este dispus să discute condiţiile unirii.
Papa Clement al IV-lea, spre deosebire de Mihail al VIII-lea
Paleologul, care nu înţelegea unirea ca o supunere a Bisericii Sale faţă de
Biserica Romei, dimpotrivă vedea unirea ca o primire a împăratului
împreună cu poporul său în sânul Bisericii Catolice.
În prejma sinodului de la Lyon, politica religioasă a suveranului
bizantin va suferi o vizibilă schimbare, fiindu-i greu să nesocotească opoziţia
11 Drd. Virgil IONESCU, Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub Paleologi până la Sinodul din Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVI, nr. 7-9/ 1977, p. 718.
12
clerului şi a poporului faţă de unire, care însemna un act de supunere către
Biserica Romei.
Împăratul cu toată această opoziţie, va recunoaşte pretenţiile Romei
(primatul papal, adaosul Filioque, pomenirea numelui papei la Liturghie) sub
urmaşul lui Clement, papa Grigorie X, în timpul căruia are loc Sinodul de la
Lyon şi la care se realizează Unirea între Bizanţ şi Biserica Latină12.
La acest sinod n-au avut loc discuţii asupra diferenţelor de învăţături
dintre cele două Biserici, papa neadmiţând posibilitatea de a se pune în
discuţie în vreun fel învăţătura Bisericii Sale. Totuşi în practică el a mai
tolerat anumite compromisuri în favoarea grecilor în biserica Bizantină a
fost departe de a subscrie la cerinţele formulate de papă.
În acordul încheiat nu sunt pomenite probleme dogmatice, iar dreptul
de jurisdicţie al papei este formulat neclar13.
Se va dovedi în cele din urmă că această unire se va dizolva singură
odată cu moartea împăratului care o impusese şi care-i fusese credincios
până la sfârşit, deşi în ultima parte a domniei nu i-a fost de vreun folos.
Încercările şi mijlocirile de unire duse de împăratul Mihail al VIII-lea
Paleologul cu atâta tenacitate şi care sfârşiră în Unirea de la Lyon eşuară
datorită faptului că fiecare parte a urmărit prin realizarea acestei uniri
scopuri diferite, străine de cauza celor două Biserici. Pe de o parte împăratul
sub presiunea evenimentelor vedea în unire o necesitate politică, pe de alta,
papalitatea, urmărind supremaţia în Biserică n-a ţinut seama că unirea nu
depindea de bunăvoinţa împăratului. Papii au exagerat puterea împăratului şi
12 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 16.13 Zugrav IOAN, op. cit., p. 29.
13
s-au dovedit nerecunoscători ai vieţii religioase bizantine şi a elementelor
care aveau cea mai mare pondere în cadrul acestei vieţi.
Împăratul negociase acolo unde predecesorii săi nu reuşiră şi pe deplin
conştient, oferi papilor o unire înşelătoare. Papalitatea nu a înţeles
dificultatea în care se afla suveranul bizantin şi în acest sens excomunicarea
aruncată asupra lui de Papa Martin al IV-lea în 1281 a însemnat o absurdă
nesocotire a acestei situaţii14.
Efectul Sinodului de la Lyon, unde de fapt nu s-a mijlocit unirea, ci
delegaţia greacă a acceptat fără discuţie ce se stabilise înainte de împărat şi
papa, - a fost practic nul pentru că Biserica Răsăritului nu s-a conformat
hotărârilor, considerând nevalidă unirea. Delegaţii greci n-au semnat nici un
act de unire, ci au depus doar jurământul cerut şi au rostit în Biserică Crezul
fără adaosul Filioque15.
14 Drd. Virgil IONESCU,op. cit., p. 721.15 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Teodor BODOGAE, Manual de Istorie Bisericească Universală, vol. II, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 35.
14
2. Sinodul de la Ferrara – Florenţa (1438-1439)
Totuşi această unire forţată de împăratul Mihail VIII a scindat Biserica
Greacă în două părţi: cea potrivnică unirii (majoritară), şi cea pro-unionistă,
având în special de partea sa oficialităţile.
După două tentative nereuşite la Sinoadele de la Constanz şi Bazel,
împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) s-a decis din nou să
încerce o unire cu Roma.
Această unire a fost accelerată în primul rând de ameninţarea tot mai
acută a turcilor, împăraţii din Bizanţ ajungând să plătească tribut greu
sultanilor otomani care cuceriseră din secolul XIV aproape toate ţările
creştine din Balcani.
Dacă în secolele XI-XIV încercările de unire bisericească dintre Apus şi
Răsărit avuseseră mai mult caracter de discuţii şi erau regizate mai mult de
împăraţii bizantini, momentul de faţă impunea ceva concret care să scoată
din letargie Imperiul Bizantin.
S-a găsit ca de atâtea ori momeală de schimb pentru medicamentul latin,
oferirea unirii Bisericilor.
În timp ce Constantinopolul angaja tratative de unire cu papa Eugeniu IV,
intră în joc Sinodul din Basel, care se găsea în conflict cu papa şi care se
oferi să negocieze unirea cu grecii.
Vreme de câţiva ani papa Eugeniu IV şi sinodalii din Basel vor încerca
fiecare să câştige asentimentul grecilor de a trata unirea cu unul din ei şi spre
marea satisfacţie a papei Bizanţul şi-a arătat interesul spre scaunul papal.
Hotărârea definitivă de a angaja dialogul unionist cu papa şi nu cu
Sinodul de la Basel a fost luată la 25 februarie 1438, în timp ce numeroase
15
tratative purtate între Bizanţ şi Roma, în care iniţiativa a aparţinut celor
dintâi, se ajungea la mult aşteptatul sinod, unde după discuţii aprinse şi
confruntări uneori dramatice ale poziţiilor dogmatice şi canonice susţinute
de cele două Biserici, se va încheia în 1439 unirea de la Florenţa16.
Se pot deosebi două faze în istoria sinodului de la Florenţa:
1. una a expunerii şi a discuţiilor diferenţelor dogmatice, în care se
remarcă mitropolitul Marcu Eugenin al Efesului ca aprig apărător
al Ortodoxiei17.
2. a doua, cea a concesiilor delegaţilor bizantini pe care le vor face.
Negocierile de unire iniţiate de împăraţii bizantini aduceau deseori în
discuţie învăţături dogmatice ale Bisericii Ortodoxe. Încercările acestor
suverani de a se amesteca în problemele legate de doctrină sub presiunea
unor considerente politice s-au bucurat de sprijin din partea unor aşa-zişi
susţinători politici, care pentru binele statului erau gata să modifice dogmele
dar din fericire nu s-a putut depăşi niciodată opoziţia fermă a populaţiei18.
Astfel, pro-unioniştii bizantini, căutând să evite problemele dogmatice,
scoteau în evidenţă mai curând beneficiile politice de pe urma unirii
religioase. Aceştia considerau, de pildă, că adaosul Filioque, clauza ataşată
mereu de Roma la negocierile unioniste şi care constituia diferenţa
dogmatică de căpetenie dintre cele două Biserici, era socotită mai degrabă ca
o „acomodare administrativă temporară la Biserica Romei”19.
În eforturile de unire, acolo unde ele vizau modificarea dogmei, nu se
putea ajunge la un rezultat nici chiar la Sinodul acesta general de la Florenţa,
16 Zugrav IOAN, op. cit., p. 85.17 Teodor BODOGAE, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în „Revista Teologică”, nr. 7-8/ 1939, p. 313. 18 Drd. Vasile LEB, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei în Conciliul de la Ferrara-Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVII, nr. 5-6/ 1979, p. 535.19 Drd. Virgil IONESCU,op. cit., p. 729.
16
prin care Ioan al VIII-lea Paleologul s-a străduit să dea legitimitate
programului său unionist.
Schimbările de dogmă nu stăteau în puterea unui sinod, ci în primirea
hotărârilor sinodului de către marea masă a poporului.
Unirea de la Ferrara-Florenţa, proclamată oficial la 6 iulie 1439 (în
catedrala Santa Maria del Fiore din Florenţa, prin decretul Laetuntur caeli), a
fost acceptată şi de astă dată de conducătorii Imperiului Bizantin şi de o
parte din ierarhii ortodocşi mai mult ca o necesitate politică, decât ca o unire
religioasă adevărată. De aceea ea era asemenea ca şi celelalte încercări,
sortită eşecului20. Atmosfera de silnicie şi de suspiciuni în care s-au
desfăşurat dezbaterile sinodului, mândria latinilor în calitate de împloraţi în
ceea ce priveşte unirea, a scos încă o dată în evidenţă ruptura şi despărţirea
tot mai vizibilă a şanselor de reconciliere, sau de revenire la statutul de
Biserica cea Una a lui Hristos21.
Aşa cum se observă din istoria celor patru secole de încercări de unire
de la schismă (1054) şi până la căderea Constantinopolului (1453) iniţiativa
tratativelor de unire au avut-o întotdeauna împăraţii bizantini şi nu Biserica
Ortodoxă. Din iniţiativa împăratului s-au dus delegaţii greci la sinodul de la
Lyon, vrând şi primind în numele lui unirea, şi numai la cererea
constrângătoare a împăratului au pornit cu el bătrânul patriarh Iosif II şi
numeroşi ierarhi şi teologi la Ferrara-Florenţa pentru unirea de la 1439.
Chiar şi ierarhii din alte ţări ca Isidor al Kievului, grec, şi Damian al
Moldovei, ca şi mitropoliţii greci care reprezentau şi scaunele patriarhale
orientale, primeau unirea în interesul politic suprem al Imperiului bizantin,
aflat în ajunul căderii lui sub turci. Popoarele ortodoxe n-au primit însă
20 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 2. 21 Jean MEYENDORF, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 53.
17
unirea şi ea n-a folosit decât papalităţii lui Eugeniu IV de pildă, care, prin
unirea de la Ferrara-Florenţa, adică prin recunoaşterea primatului papal de
către greci, a reuşit să zădărnicească sinodul antipapal de la Bazel şi să
înlăture conciliarismul, care se opunea ameninţărilor papismului22.
Fiecare din unirile realizate a fost deci o concesie pe care grecii o
făceau de nevoie latinilor, presaţi de un pericol prezent, sau căutând să
prevină unul apropiat. Faptul că numai împăraţii le-au propus şi susţinut şi
că autoritatea bisericească doar silită de ei a trebuit să se asocieze la
tratativele deschise, sau să recunoască de formă unirile încheiate, arată cu
evidenţă că sensul şi scopul lor era pur politic.
Încercările de unire sunt măsura gravităţii Imperiului bizantin, iar dacă
unirile n-au durat şi nu s-au impus este tocmai pentru că erau motivate de
alte interese şi convingeri decât cele pur religioase, deşi n-au lipsit de
ambele părţi oamenii care să fi fost conştienţi de necesitatea creştină a
unităţii bisericeşti şi care să o fi dorit ca atare23.
Căderea Bizanţului sub turci a reprezentat o lovitură grea şi pentru
papalitate deoarece grecii nu mai erau constrânşi de pericolul turcesc să mai
ceară ajutor Apusului şi, implicit, să ofere în schimb unirea bisericească.
Grecii se găseau sub jurământ păgân şi intrau sub regim de persecuţie,
viaţa lor politică, socială şi culturală devenea mult mai grea sub turci. Aduşi
la starea de simpli contribuabili apăsaţi, tributarii stăpânilor lor pentru
dreptul de a trăi pe care-l răscumpărau cu haraciul, tributari cu copiii lor, din
care se recruta armata ienicerilor, umiliţi şi obligaţi să trăiască în obscuritate,
neputând să facă propagandă religioasă şi să ridice biserici, toate aceste
22 Pr. Dr. Milan ŞESAN, Unirea florentină şi papalitatea, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/ 1961, p. 411. 23 Pr. Teodor M. POPESCU, Contribuţiuni la încercarea de unire a Bisericilor, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1951, p. 4.
18
lucruri au întrezărit un licăr de speranţă din partea Apusului pentru o
eventuală reunificare. Creştinii răsăriteni par acum lipsiţi de orice drepturi –
o pradă mult mai uşoară pentru Biserica Romano-Catolică, însă acum nu mai
puteau fi atraşi pe calea tratativelor, ci doar prin propagandă24.
Influenţi în Orient prin prestigiul şi influenţa Franţei, aflaţi în bune
raporturi cu turcii de la începutul secolului al XVI-lea, romano-catolicii
folosesc în locul tratativelor, toate celelalte mijloace pentru a atrage pe
ortodocşi la unire.
Folosindu-se de „Hotărârea de unire”, stabilită la Florenţa la 6 iulie
1439, propaganda romano-catolică promitea ortodocşilor şi creştinilor
orientali că în cazul unirii cu Roma le va lăsa nealterat ritul lor, cerându-le
numai acceptarea celor patru puncte florentine: primatul papal, Filioque,
purgatoriul şi azima. Mulţumirea Romei numai cu cele patru puncte era însă
numai o tactică iniţială de amăgire a acestor populaţii ortodoxe. Ulterior s-a
procedat la o catolicizare treptată care avea ca scop asimilarea totală a
credincioşilor ortodocşi şi a vechilor orientali la catolicism. Mai mult chiar,
propaganda romano-catolică se prefăcea la început că renunţă chiar la
ultimele 3 puncte florentine, cerând în aparenţă, în actul semnat de
ortodocşi, numai acceptarea primatului papal25.
Instrumentul cel mai eficient folosit de papalitate pentru atragerea
ortodocşilor din Răsăritul Europei a fost forţa statelor catolice sub care se
aflau aceste popoare. E un fapt demn de subliniat că Roma s-a folosit, în
toate locurile unde o populaţie ortodoxă ajunge sub stăpânirea unui stat
catolic străin, de mijloace de represiune sau de corupere ale repectivului stat,
pentru a forţa acea populaţie să admită jurisdicţia ei. Statul respectiv ajuta
24 IDEM, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p. 46.25 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 5.
19
Roma să-şi mărească numărul de suflete supuse, iar Roma ajuta acel stat să
slăbească acea populaţie prin dezmembrare religioasă şi deznaţionalizare.
Populaţia ortodoxă era în toate cazurile victima acestei alianţe politico-
bisericeşti.
Prin mijlocirea acestor state se promitea ortodocşilor scoaterea
preoţilor lor din starea de iobagie, făcându-i părtaşi la starea privilegiată a
clericilor Bisericii Romano-Catolice, în schimbul unirii cu Roma papală. Iar
când aceste promisiuni nu dădeau rezultat, se folosea forţa represivă a
acestor state.
Opera aceasta necreştină şi neecumenică a fost încredinţată de Roma
în special ordinului iezuit, întemeiat în 1540, care a devenit în Biserica
Romano-Catolică al doilea instrument al uniatismului în Răsărit26.
Acţiunea de atragere a populaţiei ortodoxe sub jurisdicţia Romei a
primit un nou impuls prin spiritul „contra reformei” din secolul al XVI-lea.
Roma caută acum să se despăgubească de numărul creştinilor pierduţi prin
reforma protestantă din Europa apuseană şi nordică, printr-un număr de
suflete câştigate în Răsărit în dauna Bisericii Ortodoxe şi a vechilor Biserici
Orientale. Căci Biserica Romano-Catolică, neînvăţând nimic din faptul că
primatul papal a fost cauza unei noi dezbinări a creştinătăţii prin apariţia
reformei, a pornit acţiune de contra-reformă sau de refacere a unităţii
creştine, pe aceeaşi cale greşită a încercării de a impune primatul papal cu
sila, nu numai protestanţilor, ci şi ortodocşilor27.
În vederea atragerii la catolicism a creştinilor ortodocşi şi orientali din
Răsărit, Roma papală a înfiinţat în secolele XVI-XVII numeroase colegii
iezuite. Astfel au fost: „Collegium Romanum”, înfiinţat la 1551 de papa
26 Willian W. BANGERT, Istoria Iezuiţilor¸ trad. de Marius Talaş, Ed. Ars Longa, Bucureşti, 2001, p. 112. 27 Pr. Dr. Milan ŞESAN, op. cit., p. 423.
20
Iuliu al III-lea (1550-1555) şi „Collegium Graecorum”, înfiinţat în 1575 de
papa Grigore al XIII-lea (1572-1585).
În 1662 papa Grigorie XV (1621-1623) a înfiinţat la Roma un institut
catolic de coordonare a întregii propagande de convertire a credincioşilor
ortodocşi şi orientali sub numele de „Sacra congregatio de propaganda
fide”28. Acestei congregaţii papa Urban al VIII-lea (1623-1644) i-a adăugat
în 1627 un seminar misionar numit „Collegium Urbanum” pentru pregătirea
propagandei catolice printre ortodocşi.
În aceste colegii erau fanatizaţi pentru catolicism numeroşi tineri
dintre creştinii orientali, ademeniţi ca bursieri, care erau iniţiaţi în opera de
câştigare a ortodocşilor de către iezuiţii destinaţi acestei opere prin tot felul
de metode meschine: laude, falsuri, ascunderea scopurilor adevărate ale
acţiunii lor, silnicii, denigrarea şi batjocorirea Bisericilor şi popoarelor
ortodoxe, chiar suprimarea cu forţa a celor ce le stăteau în cale29.
Secolele XVI-XVII reprezintă perioada când limbajul teologic se
îmbogăţeşte cu un nou termen, „uniaţie” sau „uniatism”30.Uniatismul
reprezintă o mască a propagandei catolice sub chipul căreia, în forma unui
aparent compromis, bisericile unite cu Roma beneficiau de anumite facilităţi,
bineînţeles condiţionate.
În această capcană întinsă de romano-catolici şi puternic susţinută de
situaţiile sociale, economice, politice şi chiar religioase ale statelor solicitate
au căzut o serie de popoare, printre care, din păcate, chiar şi o parte din
teritoriul ţării noastre31.
28 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949, p. 45.29 Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 6.30 Tertulian LANGA, dicţionar Teologic Creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 273.31 Teodor V. DAMŞA, Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 12.
21
Astfel după ce în secolul XV se încercase în zadar o unire religioasă
cu Patriarhia Constantinopolului, chiar în 1596 la Brest Litovsk se
concretizează o unire mai durabilă şi încadrată în normele oficiale ale
juridicului. Prin această unire Biserica Ortodoxă ucraineană, aparţinând
teritorial regatului Poloniei, se rupe de Biserica Răsăritului şi se ataşează
Bisericii Romano-Catolice32.
A urmat apoi unirea de la 1646 la Ujhorod a carpato-rutenilor din
vechea Ungarie, 1640-1654 unirea unei părţi a ortodocşilor din Croaţia şi
Muntenegru, unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania (1698), a melkiţilor
antiohieni în 1724, unirea unei părţi a armenilor din Orientul Mijlociu în
1742, după care s-au creat patriarhatele sirian-catolic în Siria, copt-catolic în
Egipt şi caldeean în Irak. La toate acestea se poate adăuga instalarea în 1922
a unui episcop de „rit bizantin” la Atena33.
Bisericile rezultate din astfel de uniri, întrucât au devenit pe jumătate
catolice, au căpătat numele de greco-catolice sau unite, pentru că şi-au
păstrat ritul, organizaţia şi disciplina pe care le-au avut pe când erau Greco-
Orientale (ortodoxe), primind doar unele articole de credinţă romano-
catolică, nefiind aşadar deplin catolice34.
În acest context, uniaţia poate fi catalogată ca o instituţie
confesională, care nu-i nici catolicism deplin şi nici ortodoxie veche, ci se
sprijină pe ambele, în frunte cu primatul papal, iar mai încolo ceva stricteţe
la Filioque şi indulgenţa deopotrivă faţă de stat, principi şi unguri.
32 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1991, p. 16. 33 Pr. Dr. Leon PĂDUREANU, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949, p. 51.34 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 11.
22
Ademenirea la uniaţie şi menţinerea credincioşilor la instituţia nou
formată se vor face prin cele mai variate metode, plecând de la calea
diplomatică şi până la mijloacele coercitive morale şi fizice35.
În cursul acestui îndelungat proces s-au afirmat mai ales trei facturi,
care aveau un interes de putere, de a sprijini civilizaţia apuseană şi pornirile
de supremaţie ierarhică a Romei paple faţă de românii şi slavii situaţi în
Estul Europei, care se treziseră la conştiinţa de popoare în raza de acţiune a
civilizaţiei orientale şi în legăturile ierarhice ale Răsăritului ortodox.
Aceşti factori, în ordinea vechimii şi a puterii lor, sunt Papismul, cu
tendinţa sa universalistă construit pe un fond eclesiastic şi urmărind şi cazuri
politice bine definite; Habsburgii, cu toată fiinţa lor puşi în slujba extinderii
în Orient a puterii eclesiastice papale, pentru ca, profitând de această putere
spirituală, să-şi consolideze încet, dar sigur, dominaţia politică;
Maghiarismul, la început în ipostazul de argat al politicii papale, după aceea
ca factor de distrugere politică naţională a popoarelor care au avut neşansa
să ajungă în sfera politică a statului ungar36.
Acst nou mijloc eclesiastic de cucerire a popoarelor ortodoxe
răsăritene ale Europei a fost pus în practică în cea mai mare râvnă de către
habsburgi, care prin „uniuni” făcute în favorul papismului, îşi propuneau să
impună puterea politică spre rutenii poloni, ungari şi spre românii ardeleni37.
Pentru a înţelege fenomenul acesta complex al uniaţiei, având ca
protagonist principal papismul, trebiue să privim nuanţele şi aspectele
concrete ale popoarelor din această zonă geografică direct implicate.
35 Pr. Dr. Milan ŞESAN, De ce uniaţia, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946, p. 14. 36 Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927, p. 68.37 Ibidem, p. 69.
23
B. UNIAŢIA ÎN BISERICILE SLAVE
I. Aspecte istorice ale Ortodoxiei Ruse
Răspândirea creştinismului pe teritoriul Rusiei a început în chip
organizat abia la 988 la acţiunea lui Vladimir cel Sfînt, cneaz al Kievului.
Prin încreştinare, cneazul Kievului s-a încadrat în biserica răsăriteană, în
care a rămas şi după marea schismă de la 1054 dintre biserica de Apus şi cea
de Răsărit.
Interesele economice şi politice ale statului kievean gravitau spre Sud-
Vestul Europei, stăpânit de bizantini şi, pentru că interesele lor coincideau în
bună parte, s-a ajuns ca pe lângă relaţiile politice dintre Kiev şi Bizanţ să se
netezească drumul şi pentru stabilirea unor relaţii religioase între aceste
state38.
Dezvoltarea statului unitar rus a avut de suferit în secolul al XII-lea
din pricina împărţirii lui în mai multe principate independente, printre care
Galiţia, Susdal, Novgorod, Moscova39.
Cu toate că prin diviziunea teritorială diversele părţi ale teritoriului
rusesc au început a fi numite după numele regiunilor respective, totuşi
poporul rus a continuat să fie un popor unitar, acelaşi popor atât în Rusia
Mare (Moscova), cât şi în Rusia Mică (Kievul şi Galiţia), şi în Rusia Albă
(Smolensk). Prin urmare numirile ce li s-au dat ruşilor după împărţirea
teritorială a ţăriilor, şi anume acelea de Ruşii Mari (Velicoruşi - Moscoviţi),
38 Horia C. MATEI, STATELE LUMII- Mică enciclopedie de istorie, ediţia a II-a, Ed. Meronia, Bucureşti, 2001, p. 456.39 Francis DVORNIC, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 303.
24
Ruşii Mici (Maloruşi – Kievul şi Galiţia) şi Ruşii Albi (Bieloruşi -
Smolensk), nu mărturisesc dintru început existenţa istorică a unor popoare
deosebite, ci doar existenţa mai multor ramuri ale aceluiaşi popor40.
La aceste trei nume de Ruşi Mari, Ruşi Mici şi Ruşi Albi s-au mai
adăugat apoi numirile de Ucrainieni sau Ruteni (Rud, Rut, Rot, Rutean =
roşu) pentru Ruşii Mici şi de Moscoviţi pentru Ruşii Mari. Mai pe urmă şi
unele părţi ale Rusiei s-au schimbat, astfel încât Rusia Mică s-a numit
Ucraina (Ţară de margine)41, iar pe o parte a ei, Galiţia s-a numit Rusia
Subcarpatică, chiar şi sub numele de „Rusia Neagră” a fost cunoscută o parte
din Rusia Albă42.
40 Pr. Prof. Liviu STAN, Acţiune papală şi replică ortodoxă - lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952, p. 178. 41 Prof. Dr. Augustin DEAC, Din istoria Ucrainei - „Ţara de margine”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001, p. 106.42 Protopop Dr. Gh. CIUHANDU, op.cit., p. 143.
25
II. Acţiunea Papală aupra Ortodoxiei din Galiţia,
Polonia şi Lituania
Galiţia şi Volânia reprezentau la anul 1000 regiunile de vest ale
Ucrainei, din care s-au format mai târziu poporul ucrainian şi bielorus.
Anul 1141 este momentul în care principatul Galiţiei devine
independent, având capitala în oraşul Halici, de la care îşi trage numele
întregul principat. Cu timpul, teritoriul său s-a mărit, înglobând şi Volânia,
numindu-se principatul Galiţiei şi Volâniei, la care se va mai adăuga şi un
important teritoriu subcarpatin cunoscut sub numele de Rusia Subcarpatică43.
Principatul Galiţiei a trăit o epocă de prosperitate în toate privinţele
până în secolul al XIV-lea (1340), cînd a început să fie cotropit de către
regele polonez Cazimir cel Mare, dar abia în 1387 Galiţia a fost complet
incorporată în regatul polon44.
Galiţia a avut de înfruntat până atunci adversitatea politică şi
religioasă a regatului polon şi ungar care a şi stăpânit-o între anii 1205- -
1221, împărţind-o cu Polonia, ea a mai înfruntat şi nenumăratele asalturi ale
mongolilor conduşi de Gingis-Han de Batâi şi mai ales după anul 1240 când
Kievul a fost supus tătarilor, rămânând apoi în bună parte sub jugul
mongolilor timp de peste 200 de ani (1480)45.
După 1240 statul galiţian a devenit moştenitorul, politic, cultural şi
religios al statului kievean supus de tătari, iar timp de 100 de ani a purtat cu
vrednicie această moştenire.
43 Prof. Dr. Augustin DEAC, op. cit., p. 107. 44 Nicolae CIACHIR, Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 84.45 Lect. Diac. Ion PULPEA, Biserici Ortodoxe cu cpecial cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii Teologice”, II, nr. 1-2/ 1949, p. 70.
26
Pe lângă adversitatea religioasăa Ungariei şi Poloniei, principatul
Galiţiei a avut de înfruntat mereu şi ofensiva continuă a papalităţii, care de
atunci căuta cu tot dinadinsul să-şi deschidă o poartă spre inima Rusiei
Mari46.
Încercările papilor de a-i câştiga pentru catolicism pe principii
galiţieni încep mai serios din anii 1204 – 1205, adică exact din vremea în
care regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205 - 1235), şi-a întins stăpânirea
asupra Galiţiei.
Andrei al II-lea este cunoscut în istorie ca un foarte zelos catolic şi
gata să ducă la îndeplinire ordinele Scaunului papal pentru convertirea
schismaticilor, mai ales prin aşezarea în 1211 lângă Braşov a cavalerilor
teutoni47.
Profitând de aceste împrejurări favorabile propagării catolicismului,
Papa Inocenţiu III se adresează principelui Roman al Galiţiei (1198 - 1205),
oferindu-i în 1205 coroana regală dacă ar consimţi să îmbrăţişeze religia
catolică.
Inocenţiu III, cel care câştigase în 1204 pe ţarul bulgar Ioniţă pentru
catolicism, deşi se lovise de un refuz din partea lui Roman, se adresă în 1208
episcopului ortodox din Galiţia, poftindu-i în sânul Bisericii Catolice, cu
aceleaşi rezultate însă48.
Totuşi, prin politica filo-catolică a regelui Andrei II şi prin stăruinţa
agenţilor papali din rândul nobililor şi a clerului din Galiţia, catolicismul a
început să prindă simpatii şi papii au reuşit să trimită misionari şi chiar să
aşeze ordinul Predicatorienilor în Galiţia49.
46 William BANGERT, op. cit., p. 110.47 Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 239. 48 Drd. Virgil IONESCU, op. cit., p. 719. 49 Pr. Prof. Liviu STAN, op. cit., 181.
27
Reuşitele propagandei catolice, în general, pe lângă principii galiţieni
au fost sporite şi de atacurile continue ale tătarilor asupra Galiţiei, atacuri
văzute drept cheia „aducerii schismaticilor” la religia catolică.
Deoarece în forma lui latină catolicismul prindea foarte greu printre
ortodocşi, el a început să fie propagat sub forma unei uniri religioase noi,
libere a ortodocşilor cu Roma, ajungându-se chiar să apară în Galiţia nu
numai preoţi, ci şi episcopi catolici, însă care ţineau ritul lor oriental50.
Iritaţi de şovăiala principilor Galiţiei, papii le-au retras
binecuvântările şi au pornit împotriva lor cerând ajutorul principilor şi
regilor catolici vecini cu Galiţia, ai Boemiei, ai Ungariei şi ai Poloniei.
Astfel, de exemplu, Papa Urban IV scrie în 1262 – 1264 două scrisori pline
de ură împotriva rutenilor către regele Otocar al Boemiei şi-l îndeamnă
poruncitor să pornească împotriva lor şi să-i convertească la credinţa
catolică.
În aceste condiţii, deşi numărul catolicilor din Galiţia a scăzut, totuşi
papii socoteau Galiţia ca o provincie bisericească romano-catolică şi prin
diverse acte au căutat să-şi consolideze cât mai mult poziţiile pe teritoriul
acestui principat51.
La începutul secolului al XIV-lea, 1319 – 1320, provincia Volânia din
principatul Galiţiei a fost ocupată de Lituania, care lua atunci o mare parte
din Ucraina împreună cu Kievul. În statul lituanian ortodocşii s-au bucurat
multă vreme de o toleranţă religioasă deplină. S-a schimbat însă soarta
ortodocşilor din Galiţia, care a ajuns, cu începere din anul 1340, sub
stăpânirea Poloniei. De aici înainte, acţiunea catolică în rândul populaţiei
galiţiene s-a intensificat şi ea a mai fost sprijinită şi de faptul că atât în
50 Francis DVORNIC, op. cit., p. 307.51 Pr. Prof. Liviu STAN, op. cit., 181.
28
veacul al XIV-lea, cât şi în veacul la XV-lea, Ungaria şi Polonia au avut câte
un rege comun, pe Ludovic cel Mare al Ungariei (1342 - 1382), devenit şi al
Poloniei între 1370 – 1382, şi pe Vladislav III al Poloniei (1434 - 1444),
devenit şi al Ungariei între 1439 – 1444.
Această împrejurare a facilitat pe de o parte, intensificarea
propagandei catolice, iar pe de altă parte a prilejuit o luare de contact între
rutenii ucrainieni din Rusia Subcarpatică şi din Maramureş, cu cei din
Galiţia, consolidând astfel rezistenţa naţională, atât a unora, cât şi a
celorlalţi52.
Pe la 1385, survine unirea între statul polon şi statul lituan. Prin asta,
ruşii şi Galiţia, care făceau parte din Polonia de la 1340 încoace, ajung în
contact direct cu cei din Kiev, acesta fiind înbglobat în Lituania în 1319-
1320 şi cu cei din Rusia Albă, care fuseseră incluşi parţial în statul lituan
încă din 1372, şi apoi în întregime de la 140453.
În istoria popoarelor polonez, lituanian şi a celor înglobate stăpânilor,
anul 1385-1386 reprezintă alături de unirea de la Lublin (1569) şi unirea
religioasă de la 1596 (Brest-Litovsk) o dată de referinţă până la care vom
încerca să expunem istoria popoarelor implicate. Vom începe cu Lituania,
situată în partea de N-E a Poloniei spre ţărmurile Mării Baltice.
Lituanienii erau socotiţi un popor foarte înapoiat şi dintre toate
popoarele Europei, ei sunt ultimii care au primit creştinismul şi civilizaţia
medievală, motiv pentru care erau socotiţi un popor de necuraţi de către
celelalte popoare creştine54.
Stabilirea puterii militare germane în regiunile baltice şi sub presiunea
cavalerilor teutoni, aşezaţi în Prusia de către germani în 1226, lituanienii,
52 Prof. Drd. Augustin DEAC, op. cit., p. 108.53 Ioan PULPEA, op. cit., p. 70.54 P. PANAITESCU, Istoria Poloniei, Editori N. Zamfirescu şi Gh. Ionescu, Curs, 1936-1937, p. 97.
29
divizaţi până atunci în mai multe triburi au ajuns până la un anumit grad de
unitate şi au început să se extindă spre sud55.
Profitând de invazia tătarilor care slăbeau puterea statului rus unitar,
lituanienii s-au întins peste teritorii ruseşti, şi prin unirea lor cu ruşii – prin
înglobarea acestora în stăpânirea lituanienilor – s-a intrat în contact cu o
populaţie creştină, care din punct de vedere al culturii era superioară puterii
dominatoare şi va influenţa populaţia spre creştinare56.
Această extensiune în teritoriul rus a fost provocată de primul principe
lituanian Mendoug (Mindaugas 1240-1263) care pentru a se apăra împotriva
cavalerilor teutoni care pregăteau o cruciadă împotriva sa, s-a creştina şi a
primit coroana din partea papei Inocentiu IV (1251)57. În momentul în care
şi-a consolidat puterea, Mendoug a revenit la păgânism pentru ca după
câteva decenii bune lituanienii să se alăture Bisericii Ortodoxe integrându-se
prin căsătorii în familii nobiliare ruseşti. Se spune despre Mendoug că ra fi
favorizat pe ortodocşi pentru faptul că un fiu al său ar fi fost impresionat în
urma unui pelerinaj la Muntele Athos58.
În secolul al XIV-lea Gedymin (1316-1341) caracterizat prin
indiferentism religios permite răspândirea creştinismului dără să treacă la
acestă religie şi a chema chiar călugări dominicani pentru aface o operă de
creştinare în Lituania ca o posibilă apărare împotriva cavalerilor teutoni.
Fiica lui Aldona se căsătoreşte cu regele polonbez Cazimir cel Mare,
înfăptuindu-se prin aceasta primele legături de familie ale lituanienilor cu
polonezii59.
55 Constantin REZACHEVICI, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 111.56P. PANAITESCU, op. cit., p. 97.57 Francis DVORNIC, op. cit.,. , trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001, p. 190.58 P. PANAITESCU, op. cit., p. 102.59 Nicolae CIACHIR, op. cit.,p. 77.
30
Un Sinod din 1356 convocat de Patriarhul Calistos I (1355-1364)
pentru a aplana divergenţele dintre pretendenţii Roman şi Alexei, oferă
Lituaniei umătoarele titluri: Roman „Mitropolit al Lituaniei” şi Alexei
„Mitropolit al Kievului şi întregii Rusii”60. Este poate vorbi, deci, şi de o
organizare bisericească şi în aceste teritorii.
Ludovic cel Mare (1370-1382) desface ţinutul Galiţiei Orientale
(Rusia Roşie) şi abia în timpul lui Vladislav Iagello, Galiţia este readusă la
statul polon61.
Prin căsătoria principelui lituanian Iagello cu principesa poloneză
Hedviga (creştină) la 1386 s-a realizat unirea Poloniei cu Lituania dar şi
încreştinarea lui Iagello, făcând ca populaţia lituaniană să primească religia
catolică. Căsătoria realizată de Iagello, care a luat ca nume de botez
Vladislav a avut drept scop victoria contra cavalerilor teutoni şi purtători de
spadă pentru dechiderea unui drum la ţărmul Mării Baltice62. De numele lui
Iagello se leagă şi conflictul cu Vitold, o rudă a lui, recunoscut oficial şef al
Lituaniei în 1401. Vitold a căutat să catolicizeze care erau sub stăpânirea sa
ca şi pe ruşii din aşa numita Rusie Albă. Instrumentul de care s-a servit
Vitold a fost Grigorie Tamblac, mitropolit al Kievului, care în urma
insistenţelor lui Vitol a admis să ia perte la Sinodul ecumenic ţinut pentru
unirea celor două biserici ale Răspritului şi Apusului la Constant. Grigorie a
primit unirea cu catolicii, dar faptul acesta nu a putut da roade, pentru că,
după întoarecerea din Elveţia a murit, şi rutenii şi-au păstrat în continuare
religia ortodoxă63.
60 Francis DVORNIC, op. cit.,. p. 192.61 Hermann KINDER, Atlas de istorie mondială- de la începuturi până la Revoluţia Franceză, vol I, traducere de Mihai Moroiu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2001, p. 239.62 Ludwig HERTLING, Istoria Bisericii, traducere Pr. Prof. Emilian DUMEA, Editura Ars Longa, Bucureşti, 1999, p. 404.63 Constantin KARADJA, Delegaţia din ţara noastră la conciliul din Constanţa în anul 1415, Ed. Cultura Naţională Bucureşti, 1927, p. 5.
31
Statul care a influenţat istoria slavilor, mai ales a celor răsăriteni, a
fost Polonia, considerată de o parte a istoricilor drept .... de unde au pornit
toţi ceilalţi slavi64. Creştinarea poporului polonez a stat în stânsă legătură cu
germanii, creştineşti mai devreme, care sub urmaşii lui Carol cel Mare încep
o puternică ofensivă spre Răsărit, cucerind teritorii destul de mari ale
slavilor. Împărastul german Otto cel Mare, după căsptoria cu Adelaida şi
după ce cucereşte Roma, părăsind Polonia, dar nu orin episcopi germani, ci
prin ucenicii lor veniţi ca propovăduitori pe vremea lui Micszko.
Creştinismul a fost cauza care a determinat pe poloni să se unească şi să dea
naştere statului Polon, care totuşi pe vremea lui Micszko – prmul rege al
Poloniei a plătit tribut de vasalitate împătatului german65.
Prin aşezarea în 1226 a cavalerilor teutoni în Prusia de către germani,
a urmat un şir lung de conflicte între aceştia şi Polonia. Vladislav (1291) este
este primul rege polonez care încearcă aplaneze conflictul, socotind că
teutonii care ordin călugăresc dunt dependenţi de capul suprem, papa, se
adresează acestuia în vederea concilierii ambelor părţi, însă se ajunge tot la
arne. Acest pericol reprezentat de cavalerii teutoni se va risipi abia după 300
de ani (1525), când ordinul teutonilor a fost secularizat, ultimul magistru al
ordinului Albrecht de Hohenzollern Anspach (1511-1523) trecând la
lutheranism a luat titlul de rege al Prusiei66.
Situaţia religioasă în Polonia până la unirea de la Krewo rămâne
neschimbată, daică sub sfera de influenţă a catolicismului, a papalităţi. După
unirea din 1386, când Lituania cu teritoriile ruseşti cucerite este înglobată
regatului polon, începe o aprigă campanie de impunere a catolicismului.
Bisericile Ortodoxe de pe teritoriul Poloniei – acele teritorii ocupate - nu
64 P. PANAITESCU, op. cit., p. 29.65 Ovidiu DRIMBA, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol IV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 34.66 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 141.
32
mai aveau aproape nici un drept din cauza intoleranţei excesive a guvernului
senioral-feudal polonez ultracatolicizat67.
Părţile din sudul şi estul Poloniei cu Kievul centru, au încăput mai
ales după unirea din 1386 sub stăpânirea Poloniei catolice şi vor rămâne sub
influenţa acesteia până la pacea de la Perejaslav (1654) şi pacea de la
Andrussou (1669) când Ucraina se alipeşte Rusiei68.
Marii seniori feudali din Lituania erau mai mult atraşi de cultura
Occidentală şi de credinţa catolică – reprezentată de polonezi decât de
vechea civilizaţie kiveană şi creştinismul ortodox. În 1413 Uniunea de la
Horodlo a cerut instituţiilor sociale să se impună definitiv în Lituania
propriu-zisă. Patru zeci şi şapte de familii poloneze nobile au adoptat un
număr egal de boieri lituanieni şi le-au permis să le folosească blazoanele.
Privilegiul acesta le-a fost dat doar boierilor catolici, dar aceştia din urmă au
avut voie la rândul lor în 1434 să le permită şi boierilor ortodocşi folosirea
blazoanelor lor, însă cu acordul nobililor polonezi69.
Principalul obstacol în calea unei mai profunde asimilări a teritoriilor
ruseşti de către polonezi îl reprezenta diferenţa religioasă dintre cele două
noţiuni. Ruşii din vest şi sud (bieloruşi şi ucrainieni) erau ortodocşi şi
credinţa lor constituie o legătură importantă cu ruşii din vest, aflaţi sub
domninaţia Moscovei70.
Catolicismul ducea o acţiune intensă pentru câştigarea ortodocşilor
din Polonia şi în acest scop, încă înainte de unirea Poloniei cu Lituania a fost
înfiinţată la 1353-1354, o episcopie catolică la Peremist în frunte cu
episcopul rutean, Nicolae, şi alta la Haliei, iar în 1371 a fost ridicat
67 Ioan PULPEA, op. cit., p. 70.68 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 403.69 Francis DVORNIC, op. cit., p. 303.70 Ioan PULPEA, op. cit., p. 73.
33
episcopul catolic din Haliei la rangul de arhiepiscop. Fireşte însă, că după
unirea Poloniei cu Lituania, altele prin care papalitatea a încercat să prindă
teren şi să îşi consolideze poziţiile printre credincioşii ortodocşi ruşi din noul
regat, s-au sporit. Ele au rămas însă fără efect un timp îndelungat71.
Între actele de acest fel amintim:
- transferarea reşedinţei arhiepiscopului de la Helici la Lvov (Lenberg-
1412);
- înzestrarea Arhiepiscopiei catolice din Lvov în 1414 cu bunurile
mitropoliei ortodoxe, care a şi fost desfiinţată tot atunci72;
- agitaţie imensă făcută din 1439 până în 1463 de către misionarii
catolici pe tema trecerii la catolicism a Mitropolitului Isidor al
Moscovei şi Kievului la Sinodul din Fereara-Florenţa, trecere după
care Isidor73 a fost alungat din Rusia şi a murit la Roma în 1463;
- câştigarea la 1500 a Mitropolitului de Kiev, Iosif Soltan, pentru unirea
cu Roma;
- măsura din 1501 a Papei Alexandru IV Borgia, prin care se ridică
pentru rutenii ortodocşi obligativitatea de fi botezaţi când trec la
catolicism;
- măsura din 1521 a papei Leon X prin care se asigură drepturi şi
privilegii deosebite pentru orientalii care se unesc cu Roma, păstându-
li-se ritul oriental şi prevăzându-se o seamă de pedepse pentru clerul
romano-catolic din Polonia şi Lituania dacă n-ar respecta drepturile şi
privilegiile celor ce se unesc cu Roma.
71 Liviu STAN, op. cit., p. 182.72 Andrei ŞAGUNA, Istoria Bisericii Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre, Tipografia Diecezană, Sibiu, 1860, p. 29.73 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 12.
34
Acţiunea de catolicizare a orotdocşilor din statul polono-lituan
sprijinită de măsurile pomenite mai sus şi de o mulţime de altele, a izbutit
să creeze un mediu din ce în ce mai prielnic pentru ca propaganda
catolică să prindă cercuri tot mai mari74.
Dar împotriva uneltirilor catolice din Galiţia şi mai târziu din statul
polono-lituan, alături de principii şi de credincioşii ortodocşi a luptat în
permanenţă şi ierarhia ortodoxă prin puternicile pârghii de rezistenţă pe
care le constituiau vechile episcopii ortodoxe, grupate în timp numai în
cadrul Mitropoliei din Kiev, iar mai târziu şi în cadrul celei din Halici75.
Sub jurisdicţia Episcopiei şi mai apoi a Mitropoliei celei din Halici, au
stat şi ortodocşi ruşi din Ungaria de Nord şi o vreme chiar şi români din
aceeaşi parte şi din Moldova. De asemane, sub aceeaşi jurisdicţie s-au
găsit între 1299 şi 1314 (anul desfiinţării) şi ruşii din Polonia la care s-au
mai adăugat la sfârşitul secolului al XIV-lea aceia din Principatul
Kievului şi apoi spre sfârşitul acestui veac cei din Bielorusia.
Un alt nastion al ortodoxiei a fost Mitropolia din Kiev, din 1461,
râmasă singura Mitropolie ortodoxă în regatul polono-lituan sub
jurisdicţia căreia se găseau toţi episcopii ortodocşi din acets stat, precum
şi credincioşii din Rusia Subcarpatică76. Momentul unirii Bisericii
Apusului cu aceea a Răsăritului la Sinodul de a Ferera-Florenţa din 1439
s-a dovedit a fi un puternic instrument al propagandei catolice în
teritoriile ocupate ale statului polon, însă acesta s-a dovedit a fi un simplu
ascendent modern pentru că ortodoxia din Rusia a ignorat acest act,
74 Liviu STAN, op. cit., p. 182.75 Ibidem, p. 183. 76 Ion NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941, p. 47.
35
considerându-l nul, şi a încercat să protejeze pe ceilalţi slabi fraţi şi întru
ortodoxie77.
Dacă în secolul al XV-lea Polonia încearcă să.şi consolideze
puterea politică şi religioasă asupra teritoriilor ocupate, secolul al XVI-
lea marchează concretizarea acestor eforturi, însă accelerate şi determinae
de diverşi factori obiectivi. Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o
mare criză spirituală a poporului polon, care prin tradiţie a fost mereu
fidel Bisericii Catolice, şi apupra căruia începe să se manifeste vizilbil
influenţa protestantismului78.
Atât de profundă a fost acestă criză, încât la un moment dat toţi
nobilii tercusera la protestantism, numai regii şi curtenii rămăseseră fideli
credinţei catolice. Cu prileujul trecerii la protestantism a nobililor poloni,
s-au dat multe edicte (Forum, altul în 1523 la Cracovia) prin care se
interzice protestantismului79.
Unul din punctele principale ale protestantismului care a prins la
populaţia autohtonă, a fost înlăturarea limbii latine şi introducerea limbii
naţionale în Biserică80.
Succese importante ale protestantismului se realizează în
Lituania polonă datorită puternicei familii Radziwil, fapt care a
determinat pe papa Iuliu III să se adreseze ţarului Ivan IV, prin trimisul
său Steinberg, oferindu-i în schimbul supunerii o coroană regală, dar
propunerea eşuează81.
77 I. DELEUŢĂ, Biserica Ortodoxă Rusească, în Anuarul X, Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1934, p. 11. 78 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297. 79 Ibidem, p. 299. 80 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.81 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 263.
36
Determinată de această puternică mişcare protestantă contra
reformei papale, se intensifică şi se accentuează foarte mult rolul
iezuiţilor în rezolvarea acestei probleme. Numele care s-a implicat
indirect în misiunea iezuiţilor au fost: cardinalul Stanislav, Hosius,
episcop şi principe de Ermeland, regele Ştefan Battory, Piotr. Skorgo,
regele Sigismund III Posevino82.
Momentul uniunii de la Lublin (1569) prin care Lituania a devenit
oficial parte a regatului polon şi prin care regatul Poloniei cuprindea
Polonia propriu-zisă, marele principat al Lituaniei şi teritoriile rutene,
ducatul Mozoviei, Livonia, Prusia regală, Prusia ducată, ducatul
Curoudiei – reprezintă pe lângă actul politic şi o intensificare a
propagandei catolice susţinută de misiunea iezuiţilor83.
O atenţie deosebită şi-o îndreaptă iezuiţii către ruteni, cei care
constituiau o parte importantă a popoarelor slave, pe care şi le disputau
totodată în Rusia şi Polonia şi care gravitau în jurul Galiţiei. Piotr. Skarga
atrage atenţia rutenilor că nu-şi vor găsi niciodată energia necesară
depăşirii situaţiei dezolante în care decăzuseră în secolul precedent,
sprijinindu-se numai pe Patriarhia de Constantinopol (stăpânită atunci de
turci)84.
Soluţia ieşirii din această situaţie oferită de Skarga era numai o
unire cu Scaunul Sfântului Petru, asigurându-i că-şi vor putea păstra
riturile şi liturghia în cadrul Bisericii Române.
În opera sa de atragere la unire Skarga a fost sprijinit şi de alţi
iezuiţi. Slanislav Sokolowski, care a publicat două cărţi prin care se
82 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 405. 83 William BANGERT, op. cit., p. 185.
84 Ibidem, p. 186.
37
încuraja unirea, părinţii de la Vilnius au creat prin predicile şi învăţăturile
lor o atmosferă intelectuală favorabilă Sfântului Scaun, iar Possevino l-a
convins pe papa Grigorie XIII să deschidă la Vilnius un seminar pentru
ruteni şi să le ofere burse de studii din Olomouc, Braunsburg, Praga şi la
colegiul grec din Roma85.
Eforturile lor n-au fost în zadar, ci s-au încununat de un succes
formal prin unirea de la Brest-Litovsk, când episcopii ruteni, după ce au
făcut o cerere oficială de unire cu Roma, au acceptat unirea bisericilor86.
Această unire a fost forţată de regele polon Sigismund III, care cu
acordul papei Clement VIII şi cu vicleşugurile episcopilor. C. Terleţki şi
Ignaţiu Poşii, iau semnături în alb, însă din 1595, împotriva acestui act
fraudulos, profesează sinodul ierarhilor ucrainieni şi români de la Iaşi din
1595, condus de exarhul patriarhal Nichifor, care apoi împreună cu Chiril
Lucaris, vin în Polonia să combată uneltirile acestora87.
Împotriva acestei uniri se manifestă boerul Constantin din
Ostrog, cel care a fondat prima academie ortodoxă şi o tiparniţă în
Ucraina. A fost cel mai important apărător al ortodoxiei în Ucraina şi
Bielorusia88, fiind ajutat şi de cneazul Andrei Mihail Kurbski, cel care a
tradus numeroase opere din patristica greacă. De asemenea, această
atitudine de apărare a ortodoxiei, a stimulat apariţia unei bogate literaturi
polemice în limba ucraineană, reprezentantă de: Gherasim, Smatriş,
Ştefan Ziganja, Hristofos Filaret, Ivan Vişevski de la Muntele Athos89.
85 Nicolae IORGA, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919, p. 41.86 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 405. 87 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 264. 88 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272-273.89 Ion NISTOR, op. cit., p. 87.
38
Trebuie reţinut faptul că unirea de la Brest-Litovsk a atins pe
rutenii care se aflau sub stăpânirea regatului polon şi că prin el se
urmărea crearea unui precedent în ce priveşte uniaţia şi la alte popoare
de rit ortodox aşa cum ne încredinaţează papa Urban VIII, care exclama
plin de bucurie: „O, mei Rutheni per vos orientem me conversum spero”
– o rutenii mei, prin voi sper să convertesc tot Orientul90.
Ca să înţelegem actul istoric care priveşte unire celor două Biserici,
se impune să observăm condiţiile obiective care au stimulat unirea din
1596.
90 Ibidem, p. 85.
39
III. Condiţiile obiective sau cauzele care au determinat Unirea cu Roma a credincioşilor din Polonia
În rândurile ucrainienilor şi a bieloruşilor, prin veacul al XVI-lea, s-a
intensificat acţiunea de convertire la catolicism dusă prin cercurile bisericeşti
şi politice conducătoare ale Poloniei, mai ales pe baza asigurărilor date în
152, de către Papa Leon al X-lea, cu privire la drepturile şi privilegiile
acestor ortodocşi care se vor uni cu Roma. Rezultatul acestei acţiuni a fost,
că la finele veacului XVI (1596), o bună parte din populaţia ucrainiană şi
bielorusă a regatului polon a fost determinată să accepte, formal şi cu
rezervă, catolicismul, constituindu-se o Biserică unită cu Roma, pe baza
celor patru puncte florentine, Biserică cunoscută sub numele de “Biserica
greco-catolică ruteană şi ucrainiană”91.
Astfel istoria înregistrează la 1596 printr-un act de spargere a unităţii
religioase a marelui popor rus, care până aici fusese ortodox în întregimea
lui92.
Să vedem mai aproape care au fost cauzele care au determinat unirea
cu Roma a unei părţi dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe de pe teriroriul
regatului polono-lituan, devenit un regat polonez de la 1569 şi condiţiile în
care s-au făcut această unire pe o justă orientare şi lămurire a lucrurilor în
această privinţă, este necesară o scurtă privire asupra cadrului istoric
european din epoca respectivă, ca şi asupra cadrului istoric naţional sau
local, în care se găseau credincioşii ortodocşi ucrainieni sau bieloruşi, când
au acceptat unirea cu Roma.
91 Augustin DEAC, op. cit., p. 109. 92 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 15.
40
A. Cadrul istoric european
Se ştie că în preajma anului 1596, an în care s-a produs faimoasa
unire, întreg Vestul Europei era frământat de luptele religioase pricinuite de
Reformă (protestantism), care s-au menţinut destul de aprig până târziu, la
pacea de la Westfalia (1648). Ungaria, vecină a poloniei, era şi ea agitată de
aceste frământări. Catolicismul pierduse tren enorm în Germania şi în
Ungaria. De asemenea pierduse toate poziţiile sale şi în Transilvania, deşi
principii ei din casa Bathory continuau să fie catolici, ba unul din ei, Ştefan
Bathory, a fost chiar şi rege al Poloniei, între 1576-158693.
Protestantismul biruitor în Europa centrală continua să dea asalturi
asupra Poloniei. Primejdia lui se făcea din ce în ce mai simţită pentru regii
poloni, de asemenea, ea provoca mari îngrijorări pe la curţile princiare ale
episcopilor catolici din Polonia94.
Pe de altă parte, la Răsărit, statul moscovit mergea spre
consolidare din ce în ce mai serioasă, şi chiar cu şapte ani mai înainte de
unirea de la Brest-Litowsk din 1596, izbitise să obţină pentru primul ierarh
al său, pentru mitropolitul Moscovei, titlul de patriarh (1589)95.
În această situaţie, papalitatea, care pierduse atât de mult teren în
Europa Centrală şi Apuseană, unde era rău încolţită de protestantism, şi care
vedea consolidându-se spre Răsărit Ortodoxia rusească, s-a azvârlit cu
disperarea asupra populaţiei ucrainiene şi bieloruse din Polonia, spre a găsi
măcar o compensaţie iluzorie, pentru pierderile pe care le suferise în
Germania şi în Estul Europei apusene şi centrale.
93 William BANGERT, op. cit., p. 110.94 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962, p. 265.95 Ioan PULPEA, op. cit., p. 79.
41
Polonia era destul de puternică, pentru a-şi putea permite, fără teamă
de vecini, să dea ascultare dorinţelor şi stătruinţelor disperate ale Romei
papale. De aceea, fidela casă regală catolico-poloneză, a pus la dispoziţia
agenţilor papali toate mijloacele, pentru ca aceştia să poată găsi o nouă oradă
în rândurile populaţiei ortodoxe de sub stăpânirea sa96.
Dar toate aceste împrejurări nu ar fi fost totuşi suficiente pentru
obţinerea unui succes din partea mercenarilor papali, dacă nu ar fi fost date
şi astfel de condiţii politice, economice, culturale şi religioase, în viaţa
ortodocşilor din Polonia, care să atârne atât de greu în balanţă, încât să
asigure succesul prozelitismului catolic.
B. Cadrul istoric naţional sau local.
a) Situaţia economică
Sub raport economic, poporul ucrainian şi cel bielorus din Polonia se
aflau într-una dintre cele mai jalnice situaţii. Majoritatea populaţiei o formau
iobagii. Ei roboteau pe moşiile episcopilor, ale canonicilor şi ale mânăstirior
catolice, care fuseseră înzestrate cu bogate latifundii spre Răsărit şi spre Sud,
chiar din teritoriul locuit de populaţia ortodoxă, apoi pe moşiile panilor
polonezi de toate gradele şi la sfârşit pe moşiile nobilimii ucrainiene şi
bieloruse, care fraternizase cu nobiliea poloneză şi lituană97. Această
fraternizare mersese atât de departe, încât prin înrâuriri şi prin interese
comune economice şi politice, ce mai mare parte a boierimii ucrainiene se
96 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.
97 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.
42
găsea numai la un pas de deznaţionalizare şi de pierderea credinţei ortodoxe.
O bună parte din aceasta se şi asimilase deja.
Între cele două clase, a iobagilor şi a nobilior ucrainieni şi bieloruşi, o
clasă intermediară de târgoveţi aproape nu exista, iar când existau frânturi
ale acesteia, ele nu contau.
Clerul ortodox împărtăşea în cea mai mare parte soarta iobagilor98.
Vlădicii ortodocşi, deşi erau număraţi în rândul şlehtei (nobilimii), se
bucurau numai formal şi limitat de privilegiile acesteia.
Necontenitele răfuieli dintre diversele partide ale ambiţioşilor pani
polonezi, care roiau în jurul diferiţilor pretendenţi la tronul regatului au
istovit resursele economice ale ţării, şi de aceea, poverile care se aşezau pe
umerii iobagilor de pe moşiile şleahtei, s-au înmulţit, ajungând să-i
înconvoaie până la disperare99.
Situaţia politică
În asemena condiţii economice, marea masă a populaţiei ortodoxe era
lipsită de orice drepturi politice. Nobilimea ortodoxă deşi avea oarecare
drepturi economice, nu avea drepturi politice, pentru că în statul polono-
lituan atât prin unirea politică de la 1385, cât şi mai târziu prin alte acorduri,
numai nobilimii catolice i se asigurase în mod excusiv drepturile de a deţine
funcţii politice, ca acelea de voievod, castelan şi alte care aveau o greutate în
conducerea treburilor publice100. Nici clerul ortodox sau mânăstirile, nici
98 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297.99 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 140.
100 William Mc. NEILL, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, trad. de Diana Stanciu, Ed. Arc, Bucureşti, 2000, p. 596.
43
episcopii ortodocşi şi nici chiar Mitropolitul de la Kiev nu aveau nimic din
drepturile politice ale celor mai neînsemnaţi pani polonezi care erau catolici.
La aceste stări de lucruri se mai adăugau şi consecinţele faptului, că
de la 1569, Lituania şi-a pierdut autonomia şi s-a contopit cu Polonia şi
astfel, dualismul polono-lituan, inaugurat la 1385, a luat sfârşit după aproape
200 de ani101. Urmarea a fost, că şi nobilimea lituană, spera a-şi menţine
privilegiile şi poziţiile de clasă, singurele care-i mai rămăseseră după
pierderea celor naţionale, s-a polonizat aproape complet, proces uşurat de
altfel şi de faptul că ea devenise catolică.
Caracterul catolic prozelitist şi agresiv faţă de ortodocşi, al statului
polonez, se accentuează sub regele Ştefan Bathory (1576-1586)102, care mai
era şi principele catolic al Transilvaniei, care încetase de a mai fi catolică.
Acesta pierzând poziţia religioasă catolică chiar la el acasă, unde se
impusese calvinismul, căută o compensaţie în Polonia. De aceea, pe timpul
stăpânirii lui s-au sporit vexaţiunile la care au fost supuşi ortodocşii din
regatul polon, în scopul de a-i exaspera şi de a-i câştiga astfel pentru
catolicism.
b) Situaţia religioasă
Lipsiţi de drepturi politice şi trăind în sărăcie, credincioşii ortodocşi
din Polonia şi-au arătat totuşi cu îndârjire credinţa, ca singura lor mângâiere
în starea de nenorocire în care se găseau. Organizaţia bisericească ortodoxă
din regatul polon se prezenta astfel: Mitropolitul Kievului avea sub
jurisdicţia sa pe credincioşii din întregul regat103. Această jurisdicţie el şi-o 101 Horia C. MATEI, op. cit., p. 456. 102 N. CIACHIR, op. cit., p. 82.103 Liviu STAN, op. cit., p. 183.
44
păstrase neîntrerupt încă înainte de ruperea principatului Galiţiei şi al
Voliniei din acela al Kievului, până la 1299, când s-a înfiinţat Mitropolia din
Halicoi, dură până la 1414. Întreaga Biserică Ortodoxă din Polonia se găsea
din nou sub jurisdicţia Mitropolitului din Kiev, de la 1415 încoace cu
întreruperi, iar de la 1461 încoace în mod stabil. Alături de Mitropolitul
Kievului, mai existau până la 10 episcopi, apoi o serie de mânăstiri, iar prin
oraşele mai importante, aşa numitele frăţii ortodoxe, care au jucat un rol
foarte important în apărarea ortodoxiei din aceste părţi104.
În Polonia, credinţa ortodoxă era socotită de către pani, ca o credinţă
bună numai pentru ţăranii iobagi. De aceea i se şi zicea în limba oficială
“credinţă ţărănească” (chlopsca viera)105.
c) Situaţia culturală
Vechiul focar de cultură, pe care l-a reprezentat Kievul în viaţa
Rusiei, fusese atât de puternic, încât el a continuat să răspândească lumină în
timpul stăpânirii mongoleşi mai ales pe când ajunsese pe teritoriul regatului
polono-lituan. De asemenea, şi Luvovul din Galiţia a continuat şi a
îmbogăţit cultura kieveană106.
Monumentele importante ale culturii vechi ruse au infuenţat apoi
cultura statului polono-lituan. Astfel, este destul să amintim în această
privinţă că “Sudebnicul” (Cod civil şi penal) din 1468 al lui Cazimir Iagello
104 Andrei ŞAGUNA, op. cit.,p. 29.105 Constantin REZACHEVICI, op. cit., p. 141.106 I. NISTOR, Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934, p. 103.
45
şi “Statul Lituanian” din 1529 se întemeiază în mare parte pe codul stăvechi
rus, cunoscut sub numele de “Pravda Rusca” (sec. XI-XII)107.
Pe teritoriul Poloniei a apărut, la 1581 prima Biblie completă în limba
slavă, tipărită în oraşul Ostrog din Volinia, prin îngrijirea şi cheltuiala
principelui Constantin Ostrogschi. Biblia tipărită de el este cunosută sub
numele de “Biblia de la Ostrog”108.Totuşi, starea generală a culturii
ortodocşilor lăsa mult de dorit, ceea ce este şi explicabil, în condiţiile
economice şi politice în care trăiau.
În felul acesta se prezenta, sub raport economic, politic, religios şi
cultural, populaţia ortodoxă din cuprinsul regatului polon, pe la 1590, când
s-a înteţit acţiunea pentru unirea acesteia cu Roma. Percum se poate vedea,
erau foarte prielnice condiţiile, pentru ca, pe de o parte nobilimea ortodoxă,
care fusese supusă deja unui proces de deznaţionalizare şi catolicizare destul
de îndelungat, să poată fi câştigată pentru unire, iar ca, pe de altă parte,
clerul şi iobăgimea să poată fi ispitite din perspectivele unei emancipări sau
îmbunătăţiri a stării lor economice, în primul rând, şi apoi a celei politice şi
religioase, prin îmbrăţişarea unirii.
În asemenea condiţii, iezuiţii109, care sub presiunea protestantismului
biruitor erau alungaţi acum în toate părţile europei, şi-au găsit refugiul în
Polonia catolică, şi s-au pus pe lucru cu vicleşug specific, cu oaste regală şi
cu nelimitate mijloace de altă natură, care li se puneau la dispoziţie de
şleahta poloneză catolică.
De altfel, prozelitismul catolic nu se manifesta ca o acţiune care tindea
la convertirea religioasă, ci ca o acţiune având caracter şi ţeluri politice
feudale, căci nu se urmărea nicidecum mântuirea sufletelor ortodoxe iobage,
107 Augustin DEAC, op. cit., p. 150.108 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272.109 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 112.
46
prin catolicism, ci prin încătuşarea mai deplină, politică şi economică, a
iobăgimii şi a clerului ortodox, care îi slujea acesteia.
Numai concidenţa intereselor feudalilor poloni, cu interesele Bisericii
catolice, i-a făcut pe aceştia să sprijinească prozelitismul catolic, care, la
rândul său, sprijinea fără rezerve orânduirea feudală.
47
IV. Unirea de la Brest-Litowsk (1596)
După o îndelungată pregătire, în preajma anilor 1590-1591, acţiunea
de câştigare pentru unire a ortodocşilor din Polonia s-a intensificat, şi ea a
culminat prin bula “Magnus Dominus” sau “Bula Unionis” din 1595110.
Prin promisiunile şi asigurările pe care le cuprindea această bulă, s-a
izbutit să fie amăgită o parte din cler şi din nobilimea ortodoxă, pentru ca
într-un sobor ce s-a ţinut la Brest-Litowsk în 1596 acestea să se pronunţe
pentru unirea cu Roma.
În baza asigurărilor şi promisiunilor cuprinse şi într-o bulă a papei
Grigore XVI din 1591, şi mai ales în aceea din 1595, a papei Clement VIII,
asigurări şi promisiuni girate şi de regele Sigismund al Poloniei, s-a dus la o
acţiune de agitaţie în rândurile populaţiei ortodoxe, stârnindu-se frământări
şi incidente între unionişti şi antiunionişti. Pentru a se pune capăt acestei
stări de lucruri, care devenise insuportabilă, atât regele, cât şi nobilimea
ortodoxă antiunionistă111, au cerut mitropolitului din Kiev să convoace la
Brest un mare sobor care să decidă soarta şi să curme agitaţia. Soborul s-a
întrunit în 1596, dar îndată după începerea lucrărilor, el s-a împărţit în două,
fiindcă credincioşii ortodocşi fideli l-au părăsit şi s-au întrunit la Brest în alt
sobor antiunionist. Soborul unionist a hotărât, fireşte, unirea cu Roma, iar
cel antiunionist, care întrunise majoritatea delegaţilor, a respins unirea, însă
regele a întărit hotărârile celui dintâi112, şi astfel, s-a consumat actul unirii de
la Brest-Litowsk, act silnic şi vestitor de viitoare silnicii politice şi religioase
pentru uncrainienii şi bieloruşii din regatul polon.
110 Liviu STAN, op. cit., p. 186.111 I. NISTOR, Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934, p. 91.112 Andrei ŞAGUNA, op. cit.,p. 29.
48
Rezistenţa, protestele şi luptele împotriva acestei uniri nu au mai
încetat de atunci încoace. De la început, în fruntea rezistenţei se găsea însăşi
masa credincioşilor, iar în fruntea luptei antiunioniste organizate căzăcimea,
mânăstirile, partea cea mai mare a clerului şi un mic număr de nobili între
care principele Constantin Ostrogschi113.
Prin acţiunea acestora, ierarhia ortodoxă, care fusese aproape complet
desfiinţată prin Unirea de la Brest Litovsk, a fost reabilitată la 1620 de către
patriarhul Teofan II al Ierusalimului, care se găsea în drum spre
Constantinopol, venind de la Moldova. Acesta a hirotonit în taină un
mitropolit pentru Kiev (Iov Boreţki) şi 6 episcopi pentru eparhiile sufragane
ale acestuia114.
Puţin după aceea, arhimandritul Lavrei Pecerscaia din Kiev, Petru
Movilă, a organizat şi el o rezistenţă antiunionistă115, pe care mai târziu a
transformat-o, ca mitropolit al Kievului, în acţiune de luptă dusă împreună
cu armatele căzăceşti.
Vestitul hatman bogdan Hmelniţchi a îngenunchiat trufia panilor
polonezi, prin bătălia de la Zborov (august 1649), în care regele Poloniei,
Ioan Cazimir, a primit replica ce i se cuvenea acelora care încercaseră să
treacă prin foc şi sabie pe toţi cei care se împotriveau unirii116.
Văzând greutăţile pe care le întâmpina consolidarea unirii în Polonia,
papii au făcut necontenite concesiuni unităţilor şi au stăruit pe lângă regii
Poloniei să apere cu spada unirea împotriva “atacurilor feroce ale
schismaticilor şi ale cazacilor” (Papa Grigore XV, printr-o scrisoare către
regele Sigismund în 1622 şi prin bula “Geminia Viperarum” din 28 ianuarie
113 Francis DVORNIC, op. cit., p. 273.114 Pr. Prof. Milan ŞESAN, Biserica Ortodoxă în secolele XV- XVII, în „Mitropolia Ardealului”, VII, 11-12/ 1963, p. 869.115 Augustin DEAC, op. cit., p. 109.116 P. PANAITESCU, op. cit., p. 297.
49
1623). În toiul luptelor religioase din Polonia, tocmai în scopul apărării şi
consolidării catolicismului în această ţară, ca şi pentru răspândirea lui în alte
părţi, s-a înfiinţat la Roma Congregaţia “de propaganda Fide”, în 1622, de
către papa Grigore XV117.
Pentru consolidarea uniaţiei din Polonia, Roma a înfiinţat în 1631 şi
“Congragaţia Ruteană a Basilienilor”, (călugări care trăiesc după regulile Sf.
Vasile); a sporit averile episcopiilor unite; a înzestrat mânăstirile nuite; le-a
îngăduit credincioşilor uniţi căsătoria a doua; i-a scutit pe aceştia de plata
zeciuielilor către preoţii romano-catolici etc., iar în 1807, a înfiinţat o
mitropolie unită la Lvov118.
V. Soarta “Unirii” în Polonia şi Rusia 117 Milan ŞESAN, De ce uniaţia, p. 16.118 Liviu STAN, op. cit., p. 187.
50
Curând după restabilirea ierarhiei Bisericii Ortodoxe din Polonia
(1620) şi după vijelioasele atacuri ale lui Bogdan Hmelniţchi împotriva
Poloniei, prin armistiţiul dintre Rusia şi Polonia, încheiat în 1667 la
Andrussov, şi apoi prin pacea de la 1669 din aceeaşi localitate, Kievul şi o
parte îmsemnată a Bielorusiei şi Volâniei s-au reintegrat în Rusia119.
În noile condiţii, nemaiexistând presiunea panilor catolici polonezi şi
a ierarhiei catolice poloneze, un număr însemnat dintre credincioşii uniţi cu
Roma s-au reîntors la ortodoxie.
La 1772 survenind prima dezmembrare a Poloniei, Lituania, inclusiv
părţile pe care le săpânise ea în Bielorusia şi tot restul teritoriului locuit de
ucrainieni şi bieloruşi, cu excepţia Galiţiei, au revenit Rusiei. De la această
dată, respectivele teritorii s-au menţinut sub autoritatea Rusiei, ba li s-au
adăugat şi altele mai înspre Apus, prin împărţirile ulterioare ale Poloniei din
anii 1793 şi 1795120.
Fireşte că sub stăpânirea Rusiei, curentul de revenire la ortodoxie a
foştilor uniţi s-a intensificat, şi astfel, în a doua jumătate a veacului XIX,
Biserica Unită cu Roma dinteritoriile respective s-a lichidat. Penultimul act
al acestui proces, a fost revenirea la ortodoxie a Arhiepiscopului unit al
Bielorusiei, dar zis al Lituaniei, Iosif Semaşco (1839), iar ultimul act a fost
acela al revenirii Episcopului de la Holm în anul 1875. Tptuşi, din motive
economice şi politice după anul 1905, un număr oarecare dintre acşti
credincioşi au revenit la uniaţie121. Cu totul alta a fost soarta unirii în Galiţia,
care se găsea sub stăpânirea Austriei.
119 N. CIACHIR, op. cit., p. 83.120 Horia C. MATEI, op. cit., p. 455.121Liviu STAN, op. cit., p. 188.
51
VI. Soarta “Unirii” în Galiţia
Majoritatea credincioşilor ortodocşi din Galiţia au trecut şi ai în 1595-
1596 la unirea cu Roma, prin faimosul sinod unionist de la Brest –
Litowsk122. Totuşi, episcopia din Lwov a rezistat şi arămas ortodoxă până în
anul 1700 (ep. Iosif Sumlanschi), iar ca ultimee citadele ale ortodoxiei în
Galiţia, s-au păstrat comunităţile ortodoxe din Lwov şi în jurul Schitului cel
mare de la Maniava, din districtul Stanislav, care s-a menţinut ca
stavropighie a Patriarhiei din Constantinopol până la naul 1785, când a fost
suprimat de guvernul austriac. Totuşi, credincioşii ortodocşi s-au păstrat în
număr destul de mare printre uncrainienii din Galiţia.
La consolidarea uniaţiei din Galiţia, a lucrat intens şi stăpânirea
austriacă, sub care Galiţia a ajuns de la prim aîmpărăţie a Poloniei (1772) şi
sub care a rămas până după cel dintâi război mondial (1918) când a fost
trecută sub stăpânirea Poloniei şi în sfârşit, din 1944 întreaga Galiţie a
revenit la Uniunea Sovietică fiind integrată în RSS Ucraina123.
În timpul stăpânirii noilor pani polonezi asupra Galiţiei între 1918-
1936, aceştia au dus o luptă de exterminare a ortodocşior galiţieni,
ocupându-le şi distrugându-le chiar,prin incendu’iere şi dărâmare, bisericile
acestora. Ba mai mult, au vrut şi să-i desnaţionalizeze, făcând încercări de
introduce limba polonă în cult, atât la ortodocşi, cât şi la greco-catolicii
ucrainieni124.
122 Francis DVORNIC, op. cit., p. 273.123 Liviu STAN, op. cit., p. 188.124 Ibidem, p. 189.
52
VII. Unirea şi soarta ei în Rusia
Subcarpatică şi în Ungaria
Biserica Ortodoxă din Rusia Subcarpatică a ţinut todeauna de
episcopia, şi cât a existat, de Mitropolia de Halici, prin aceasta, de
Mitropolia de Kiev. Credincioşii ortodocşi au aprţinut si principatului
Galiţiei şi regatului Ungariei între 1205-1221, sub Andrei II al Ungariei
(1205-1235), iar uneori regatulu Ungariei, cât şi celui al Poloniei în vremea
când Ludovic cel Mare regele Ungariei (1342-1382) deţinea şi
coroanaPoloniei – între 1370-1382 – sau şi mai târziu, pe timpul când
Vladislav al III, regele Poloniei (1434-1444) a deţinut şi coroana Ungariei –
între 1439-1444125.
Deşi va fi existat de bună seamă, cel puţin din veacul al XIII-lea,
totuşinu se vorbeşte deo organizare episcopală acredincioşilor din Rusia
Subcarpatică, decât în veacul al XV-lea, când se aminteşte la 1490.
Episcopia Ortodoxă de Muncaci126.
Antecedentele acestei episcopii se prezintă în felul următor: la anul
1339, un principe rus Teodor Coriatovici, a părăsit Lituania şi s-a aşezat în
Rusia Subcarpatică, la Muncaci. La anul 1352 el a fost numit de Ludovic cel
Mare, regele Ungariei, duce de Muncaci, iar la 1360, a înfiinţat lângă
Muncaci , pe o înălţime, mânăstirea Sf. Nicolae. Această mânăstire ortodoxă
a fost reşedinţa unor episcopi vremelnici, iar de la 1490, devine reşedinţa
episcopiei ortodoxe de Muncaci127.125 Francis DVORNIC, op. cit., p. 271.126 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 143.
127 Liviu STAN, op. cit., p. 189.
53
Episcopia de Muncaci este sufragană a Mitropoliei din Kiev.
Asupra credincioşilor ortodocşi ruteni (ucrainieni) din Rusia
Subcarpatică şi Ungaria de Nord, propaganda catolică sprijinită şi de
stăpânirea catolică polonă şi de cea maghiară, şi-a îndreptat acţiunea în
nenumărate rânduri, totuşi această acţiune nu a dat nici un rezultat până în
veacul al XVII.
Deşi făcând parte din teritoriul Ungariei, episcopul ortodox de
Muncaci, Amfilohie,a luat parte la sinodul unionost de la Brest-Litowsk
(1596), fiindcă el se găsea sub jurisdicţia Mitropolitului ortodox de Kiev.
Amfilohie nu aprimit unirea. Urmaşul său Ladislav a încercat în 1597 să facă
oarecari concesiipropagandei catolice, însă a fost alungat de credincioşi, iar
la câţiva ani după el, în 1600, Mihai Viteazul a aşezat ca episcop de
Muncaci, pe un anume Sergheie din Ţara Românească. Acesta a rezista şi el
unirii până la 1614, când s-a reîntors acasă. În acelaşi timp, episcopul unit
din Przemysl, atanasie Krupeţchi, încearcă să-i atragă la unire pe ortodocşii
din Rusia Subcarpatică, rămaşi fără de episcop, dar încercarea lui nu dă
rezultate.
Cel dintâi episcop de Muncaci, care a primit unirea a fost Petroniu
(1623-1627), însă actul lui nu a avut nici o urmare asupra poporului şi a
clerului, care au rămas ortodocşi128.
Dar acţiunea de câştigare a ortodocşilor, pentru catolicism nu ceda.
Astfel, în 1649 fuseseră adunaţi la Ungvar (Ujhorod) câţiva nobili partizani
ai unirii, un număr de 63 din cei 1300 preoţi ortodocşi din Rusia
Subcarpatică şi au hotărât în 24 aprilie să se unească cu Roma. La 15
128 Ibidem, p. 189.
54
ianuarie 1652, un sobor ortodox ţinut în aceeaşi localitate, ceru din nou
unirea cu Roma129.
Αceasta este situaţia când urmaşul lui Vasile Tarasovici Petru
Partenie Rotosinshi, ales în 1648 şi hirotonit de mitropolitul român de la
Alba Iulia, Simion Ştefan, a trecut şi el la unire în 1655, dar a trebuit să fugă
cu scaunul din Muncaci, la Ungvar (Ujhorod)130.
Nemaiputând să reziste în Muncaci, care devenise reşedinţa
episcopului unit, episcopii ortodocşi aleşi de către cler şi popor – în luptă
împotriva episcopilor uniţi – n-au mai avut o reşedinţă stabilă, şi ei umblau
dintr-o localitate în alta, îmbărbătând credincioşii şi clerul la rezistenţă
împotriva uniaţiei.
Pentru desăvârşirea „unirii” în Rusia Subcarpatică, au luptat cu mai
mult succes episcopii uniţi de Muncaci care au urmat de la 1686, pentru că
din acest an curtea imperială vieneză şi-a dobândit şi asupra Ungariei şi
Transilvaniei o stăpânire de nediscutat, după înfângerea şi alungarea
Turcilor de sub zidurile Vienei şi din restul Austriei, ungariei şi al
transilvaniei. În aceste condiţiuni, episcopii uniţi: Ieronim Lipniţchi (1686-
1726), au izbutit să impună definitiv unirea cu Roma în Rusia Subcarpatică.
Acţiunea în acest scop a fost dusă de acord cu împăratul de la Viena, şi cu
ajutorul lui direct131.
Episcopul Iosif Camelis a izbutit să întrunească la Muncaci două
sinoade ale preoţilor ortodocşi, unul în 1590, cu 66 de preoţi, şi altul în
1691, cu 350 de preoţi pentru a hotărâ unirea definitivă cu Roma a
credincioşilor ortodocşi din Rusia Subcarpatică. La aceste sinoade clerul
ortodox a pus o mulţime de condiţii şi a cerut drepturi nu numai pe seama
129 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 130. 130 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 143. 131 Liviu STAN, op. cit., p. 190.
55
lui, ci şi pe seama credincioşilor iobagi şi nobili, în schimbul acceptării
„unirii”.
Ca urmare în 1692 Leopold I al Austriei a publicat un apel (o
diplomă) pentru ruteni (ucrainienii) din Rusia Subcarpatică ce s-ar uni cu
Roma, asigurându-i că în acest caz, vor beneficia de toate drepturile şi
privilegiile pe care le au catolicii latini. Leopold I avea să dea apoi în 1698
un apel similar pentru ortodocşii români din Ardeal. Apelul din 1692 către
ucrainieni, ca şi cel din 1698, au avut efectul dorit de autorii lor, pentru că au
servit ca bază pentru amăgirea unei părţi din cler ca să primească unirea cu
Roma. În Rusia Subcarpatică, pe lângă cler au mai fost convinşi să
primească unirea şi o serie de nobili ortodocşi ortodocşi pentru că prin
aceasta li se sporeau privilegiile nobiliare. Ca pretutindeni însă unde s-a
aplicat formula aceasta a unirii, credincioşii şi clerul care au acceptat-o au
fost crunt dezamăgiţi. De aceea pentru consolarea unirii în Rusia
Subcarpatică, a trebuit să se ducă de către urmaşii lui Camelis acţiuni
susţinute şi îndelungate132.
Episcopii uniţi din Muncaci au fost de la început subordonaţi
arhiepiscopului catholic maghiar de la Esztergon, care era şi primatele
Ungariei.
Dependenţa jurisdicţională a episcopului unit de Muncaci faţă de
Esztergom (Gran, Strigoniu), a durat până la 1771, episcopia de Muncaci
devine independentă şi supusă direct Romei prin bula “Eximia regalium” a
papei Clement al XIV. De fapt, abia sub acest episcop s-a şi încheiat
procesul de lichidare a ortodoxiei în Rusia Subcarpatică, şi chiar episcopia
132 Gh. CIUHANDU, op. cit., p. 144.
56
unită de Muncaci este socotită ca existând canonic numai de la data bulei
pomenite (1771)133.
Episcopii uniţi din Muncaci au avut un oarecare rol şi au încercat să
influenţeze şi viaţa Bisericii Române Unite din Transilvania, tendinţă care s-
a remarcat cu deosebire în timpul lui Manuel Olsavshi.
Petru a întări Biserica Unită din Rusia Subcarpatică şi pentru a o
orienta din ce în ce mai mult spre latinizare, pe la 1816 papa a înfiinţat o
nouă episcopie unită cu sediul la Preşov (Eperies), la marginile Slovaciei.
Aceste două episcopii, cea din Muncaci şi cea din Preşov au continuat să
existe şi să desfăşoare o activitate, nu numai catolicizată, ci şi
deznaţionalizatoare, din jumătatea întâi a secolului XIX, fapt care a stârnit în
rândurile populaţiei ucrainiene o rezistenţă din ce în ce mai organizată134.
În faţa acţiunii care se ducea pentru revenirea la Ortodoxie, acţiune
care se îmbina cu aceea ce eliberare naţională a ucrainienilor din Rusia
Subcarpatică, feudalii catolici maghiari au încercat să declare pe ucrainienii
uniţi, maghiari uniţi, ca pe acest temei să creeze o episcopie unită maghiară,
în partea de sud a Rusiei Subcarpatice, în comitatul Hajdu.
În mod organizat, acţiunea aceasta a început cu congresul de la 16-17
februarie 1868, care a avut loc la Hajdu-Dorogh. Acest congres, cunoscut
sub numele de „congresul grecocatolicilor maghiari”, a întrunit 220 de
delegaţi mireni şi numai 20 de preoţi. El a hotărât să se înfiinţeze o episcopie
unită maghiară, să se introducă limba liturgică maghiară la toţi uniţii din
Rusia Subcarpatică şi să se continue acţiunea cu aceste două obiective135.
133 Liviu STAN, op. cit., p. 191.134 I. NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, p. 85.
135 Alexandru PAL, Ortodocşii din Ungaria, în „Noua Revistă a Ungariei”, nr. Octombrie, 1941, Budapesta, p. 146.
57
În 1873, deja s-a admis şi chiar s-a organizat un vicariat greco-catolic
maghiar în localitatea Hajdu-Dorogh. Acţiunea s-a reluat cu mai mare
intensitate în anul 1896.
La 20 iulie 1898, acţiunea duse la constituirea în Budapesta a unui
„consiliu al catolicilor-maghiari de rit vechi, din ţară”, sub conducerea unui
secretar, Eugen Szabo.
Scopul acestui consiliu a fost să ducă lupta pentru înfiinţarea
episcopiei greco-catolice maghiare şi pentru a obţine din partea papei
autorizaţia să introducă în cult limba maghiară. Prin acţiunea numitului
consiliu s-a organizat un pelerinaj la Roma în anul 1900, sub patronajul
episcopilor uniţi ruteni (ucrainieni) din Muncaci şi Preşov. Participanţii la
pelerinaje au fost în număr de 400 – clerici şi mireni – reprezentând 139 de
localităţi. Pelerinii au încercat să obţină de la papă o bulă de înfiinţare a unei
episcopii a unei episcopii greco-catolice maghiare la Hajdu-Dorogh, cu
limbă liturgică maghiară, ceea ce însă nu li s-a încuviinţat atunci. Totuşi,
după 12 ani, în 1912, ca o urmare a insistenţelor guvernului maghiar, care
izbutise să antreneze în această acţiune, pe lângă o parte dintre ucrainienii
uniţi din nordul Ungariei, s-a izbutit să se obţină bula respectivă de înfiinţare
a episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdu-Dorogh. Bula este cunoscută
sub numele de „Cristi fideles graeci” (8 iunie 1912)136.
Prin această bulă au fost supuse nou-înfiinţatei epicopii catolice
maghiare, pe lângă vreo 200 de parohii greco-catolice rutene, încă şi 83 de
parohii greco-catolice române din întregul Ardeal nu numai din părţile
dinspre Ungaria, ci şi din Secuime, însumând circa 100000 de credincioşi
136 Liviu STAN, op. cit., p. 193.
58
români. Împotriva acestui act au protestat şi românii şi ucrainienii uniţi şi
neuniţi.
Dar stăpânirea feudală maghiară a pornit o serie de procese împotriva
rezistenţilor români, şi mai ales, împotriva ucrainienilor din Rusia
Subcarpatică, fiindcă aceştia trecuseră la o agitaţie de mare amploare pentru
revenirea la ortodoxie a populaţiei unite, ca astfel să se desfiinţeze episcopia
de la Hajdu-Dorogh.
Cu toate protestele populaţiei române şi ucrainiene împotriva noii
episcopii, zisă „greco-catolică maghiară” de la Hajdu-Dorogh, ea a continuat
să existe înglobând cele 83 de parohii greco-catolice române din Ardeal,
până la 1919. Abia atunci Roma papală a consimţit să dea Bisericii române
unite din Ardeal 81 din cele 83 de parohii, care în 1912 fuseseră supuse
jurisdicţiei episcopului greco-catolic maghiar de Hajdu-Dorogh137.
Acţiunea celor trei episcopii unite din Rusia Subcarpatică sau de la
marginile ei, Muncaci, Oreşov şi Hajdu-Dorogh, a continuat nestânjenită
până la 1918, printre ucrainieni. Dar de atunci, trecând episcopiile de
Muncaci şi Preşov în cuprinsul statului cehoslovac, s-a atenuat şi virulenţa
lor catolică.
Episcopia de Hajdu-Dorogh a rămas însă pe teritoriul statului maghiar
şi ea există şi astăzi ca o mică episcopie greco-catolică maghiară. Sediul ei
este însă la Nyiregyhaza, un orăşel la nord de Hajdu-Dorogh.
Între anii 1940-1944, guvernul fascist maghiar a dat o deosebită
atenţie episcopiei greco-catolice maghiare din Hajdu-Dorogh şi a procedat la
pregătirea unei ediţii ortodoxe a Hajdu-Dorogh-ului, înfiinţând în 1941 o
„episcopie ortodoxă maghiară” cu sediul în Budapesta. În fruntea acestei
137 Ibidem, p. 193.
59
episcopii a fost numit ca vicar, la 21 aprilie 1941, un călugăr vagabond şi
caterisit, agentul actolic Mihai Popov.
Fiindcă în Ungaria nu existau decât foarte puţini ortodocşi maghiari,
sub jurisdicţia noii episcopii usmau să intre şi ortodocşii sârbi, români,
ruteni şi greci, din Ungaria şi din provinciile cotropite de hortişti în anii
1940-1941.
Atât Episcopia Ortodoxă maghiară din Budapesta, cât şi episcopia
greco-catolică maghiară din Hajdu-Dorogh au fost întrebuinţate în timpul
războiului în unul şi acelaşi scop: catolicizarea cât mai grabnică a rutenilor
şi românilor din Ungaria.
În 1945, întreaga Rusie Subcarpatică, deci şi episcopia unită din
Muncaci, au devenit din nou parte integrantă a teritoriului naţional
ucrainean, intrând în R. S. S. Ucrainiană. Episcopia unită de Preşov a rămas
pe teritoriul statului Cehoslovac, iar cea din Hajdu-Dorogh, în Ungaria138.
Atât din 1918 până în 1940, cât şi din 1945 încoace, o parte din
ucrainienii greco-catolici din nordul Ardealului şi din Maramureş au intrat
politic sub stăpânirea Statului Român şi bisericeşte sub aceea a fostelor
episcopii greco-catolice române, iar ucrainienii ortodocşi din Maramureş sub
jurisdicţia Mitropoliei ortodoxe române din Sibiu şi a episcopilor respectivi
sufragani ai Oradei şi Clujului. Pentru ucrainienii uniţi din Maramureş şi din
restul ţării se înfiinţase, prin concordatul din 1927 (art. 2), un vicariat greco-
catolic ucrainian (o administraţie specială, care a ţinut de fosta episcopie
unită din Oradea până la 1930, şi de atunci, de fosta episcopie unită de Baia
Mare). Sediul acestuia era la Sighet139.
138 I. NISTOR, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, p. 86.
139 Liviu STAN, op. cit., p. 194.
60
VIII. Revenirea la Ortodoxie
Galiţia
În ultimii ani ai stăpânirii austriece asupra Galiţiei (1910-1918) s-a
înregistrat în această provincie un puternic de revenire la ortodoxie al greco-
catolicilor ucraineni. Curentul acesta s-a menţinut şi s-a întărit în vremea
stăpânirii Poloniei asupra Galiţiei (1918-1938) cu toată prigonirea pe care o
stârnise catolicismul aliat cu guvernul polon asupra ortodoxiei din Galiţia,
mergând până la dărâmarea multor biserici ortodoxe şi la confiscarea de
către stat a peste 100 de biserici şi aşezăminte ortodoxe140.
Dar rezistenţa ortodoxă pe de o parte şi războiul pe de alta au
zădărnicit planurile “panilor” poloni, iar din 1945 Galiţia întregă a revenit
Republicii Socialiste Sovietice Ucraina.
Patriarhul Alexei le-a adresat în 1946 un apel părintesc ca să revină în
sânul marii biserici ortodoxe ruse din care-I smulsese vicleşugul papal cu
350 de ani în urmă141. Reprezentanţii clerului şi ai poporului din cele trei
eparhii unite din Galiţia s-au întrunit într-un singur sinod la Lyon (8-10
martie 1946) şi lepădându-se de Unirea cu Roma, s-au reunit cu Biserica
Ortodoxă Rusă142.
Rusia Subcarpatică
140 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.141 Francis DVORNIC, op. cit., p. 272.142 Ludwig HERTLING, op. cit., p. 406.
61
Un puternic curent de revenire la Ortodoxie s-a produs în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, determinat de mişcarea de eliberare
naţională a rutenilor din această provincie143.
Curentul acesta a fost ameninţat şi susţinut de Mitropolia autocefală
sârbă din Carloviţ, însă guvernul maghiar a interzis din 1910 orice amestec
al acesteia ăîn Rusia Subcarpatică.
Episcopia ortodoxă din Muncaci-Prezare a durat până după cel de-al
doilea război mondial, cu diverse strămutări şi influenţe politice, când s-a
contopit cu fosta episcopie unită din Muncaci prin revenirea acestei la
Ortodoxie144.
La câţiva ani după întoarcerea la Ortodoxie a greco-catolicilor din
Galiţia, credincioşii şi clerul episcopiei unite din Muncaci, dând urmare
aceluiaşi apel al părintelui Alexie, s-au întrunit într-un sobor în ziua de 28
august1949, în vechea mânăstire Sf. Nicolae de lângă Muncaci şi au rupt şi
ei peceţile cu care îi legase Roma papală, printr-un act de unire încheiat cu
300 de ani înainte (1649).
Astfel vechea episcopie ortodoxă din Muncaci devine din nou o
episcopie sufragană a mitropolitului de Kiev, iar întreaga Biserică Ortodoxă
din Rusia Subcarpatică se reîntoarce, după 650 de ani de despărţire, în sânul
Bisericii Ortodoxe Ruse145.
C. UNIAŢIA ÎN TRANSILVANIA143 N. CIACHIR, op. cit., p. 95.144 Pavel STATOV, Biserica Ortodoxă Rusă în U.R.S.S., în „Ortodoxia”, nr. 1/ 1952, Bucureşti, p. 263. 145 Liviu STAN, op. cit., p. 197.
62
1. Cauze specifice care au determinat Unirea.
Anul 1698 reprezintă un moment de referinţă trist atât în istoria
Bisericii Ortodoxe Române, cât şi a poporului român pentru că în acest an se
realizează aşa-numita unire religioasă a Bisericii din Transilvania cu
Biserica Romano-Catolică.
Fenomenul acesta al unităţii, foarte complex şi la poparele vecine a
avut repercusiuni grave asupra istoriei noastre naţionale şi bisriceşti şi de
aceea a fost primit cu deosebită atenţie de către istorici, dar şi de oameni de
cultură.
Actul Unirii Bisericeşti din Transilvania, privit din perspectivă
obiectivă, trebuie înţeles numai prin intermediul “sondării contextului
istoric, politic, social-economic al timpului respectiv”. De aceea înainte de a
vorbi popriu-zis de actul de la 1698, se impune cu necesitate să scoatem în
relief nuanţele şi aspectele contextualizate care au dus la realizarea acestui
moment istoric.
Trebuie spus că până la 1525 Transilvania a făcut parte, ca voievodat
din regatul Ungariei, stat catolic, iar din 1525 a trecut sub stăpânire
turcească în calitate de principat autonom146.
Din 1540, romano-catolicii îşi pierd puterea politică aspura
Transilvaniei în detrimentul calvinilor care prin principii lor pornesc un
puternic prozelitism asupra românilor, stăpânind prin dieta celor trei naţiuni
146 Alexandru GRAMA, Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884, p. 82.
63
(magiari, saşi, secui) şi a celor patru “religii recepte”, adică admise legal:
calvinismul, romano-catolicismul, lutheranismul şi unitarianismul. Românii,
cu credinţa lor ortodoxă, deşi majoritari, erau numai toleraţi147.
Acestă stare de lucruri a durat până în anul 1683, când turcii sunt
înfrânţi de austrieci, care înaintând în Transilvania au ocupat-o între 1686-
1688 şi consolidând în deplin puterea în 1697 prin înfrângerea categorică a
turcilor.
Transilvania schimbă prin aceasta jugul de lemn al turcilor cu jugul de
fier al habsburgilor, proteguitori ai romano-catolicilor148.
Dar să vedem mai departe care au fost cauzele concrete care au
determinat unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei.
A. Starea social-economică:
Poporul român din Transilvania se afla în jurul anului 1700, când s-a
născut uniatismul, sub regimul legii din Approbatae Constitutiones, adoptate
la 1653 care dispunea “românii să fie ţinuţi în robie deplină şi perpetuă, ei
fiind în ţară numai toleraţi, până când va plăcea principelui şi proprietarilor
de pământ, şi anume să plătească acestora toate dările şi prestându-le
robotă”149.
Precum ţăranii, la fel şi preoţii erau consideraţi şi trataţi ca iobagi şi
toleraţi, nu ca o naţiune necunoscută asemenea celor trei naţiuni (unguri,
saşi, secui).
147 Drd. George POPOVICI, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901, p. 19.148 G. I. GIBESCU, Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910, p. 10. 149 Floca IOAN, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990, p. 145.
64
Burghezia românească propriu-zisă nu exista; în acea vreme în
Ardeal, erau doar câţiva nobili români, căci cei mai mulţi se
deznaţionalizaseră prin trecerea la alte religii, fapt care implica atunci şi
încorporarea în altă naţiune150.
Ca popor cucerit şi cel mai numeros, românii dau pe cei mai mulţi
iobagi şi traiul acestora era destul de greu, contribuind cu munca, cu dări în
bani şi natură la îmbogăţirea şi la bunul trai al regelui, al nobililor şi al
clerului superior al Bisericii Romano- Catolice - latifundiarii ţării.
Situaţia de “schismatici” a românilor, deosebirea lor confesională
contribuiau la nefericita lor stare politică şi socială, supuşi tuturor negărilor
legal şi abuzurilor de putere, confiscări de avere şi expulzări din ţară pentru
motivul că erau ortodocşi151.
Starea de iobăgie a poporului român şi a clericilor ortodocşi au
determinat ierarhia bisericească să mărească până şi sărbătorile de vară
(1627) pentru a mai uşura robota152.
B. Situaţia Bisericii Ortodoxe şi a clerului
Românii şi biserica ortodoxă, deşi majoritari, rămâneau în situaţia de
toleraţi, în conformitate cu acea faimoasă sintagmă “Unio trium nationem”
încheiată la Popâlna în septembrie 1437153. Religia lor ortodoxă nu se
număra printre cele zece “recepte”, rămânând ca şi aderenţii ei în afara
legilor “tolerată numai şi supusă bunului plac al principelui şi al
150 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 51. 151 Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 47. 152 Pr. Prof. Dr. Ştefan LUPŞA, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1949, p. 69.153 Pr. Nicolae ŞERBĂNESCU, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1038.
65
proprietarului”154. Clericii ortodocşi erau lipsiţi de drepturi scutiri, fiind puşi
– ca ţăranii - la dări şi munci umilitoare155.
Autonomia bisericii nu exista decât nominal, fiind redusă la starea de
supunere tacită şi în conformitate cu maxima adoptată de principii calvini
stăpânitori “cujus est regio, illius est etiam religio”, adică “a cui este ţara,
aceluia este şi religia”156.
Şi în ce priveşte forma de organizare şi de conducere a Bisericii
Ortodoxe s-a observat imixtiunea intereselor calvine astfel:
- mitropoliţii , după ce se hirotoneau în Ţara Românească ca
ortodocşi făcând totodată şi mărturisirea de credinţă, întorcându-se
în Transilvania erau umiliţi obligaţi fiind să depună jurământ
superintendentului calvin;
- mitropolitul şi Sinodul erau fără drepturi, obligaţi să supună toate
canoanele votate în sinoadele eparhiale la aprobarea
subintendentului calvin;
- episcopul calvin nu numai că stătea pe scaunul cel dintâi la
sinoadele bisericeşti, dar era şi dus pe scaun, purtat pe umerii a
şase protopopi români157;
- sinodul şi consistoriul erau controlate de el şi nu se puteau ţine fără
ştirea lui;
- mitropolitul român nu putea numi nici nu protopop în Biserica fără
aprobarea episcopului calvin;
154 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.155 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1039. 156 George VENTU, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1889, p. 18.157 Ibidem, p. 18.
66
- mitropolitul dacă se opunea vreunei hotărâri a superintendentului,
nu numai că era depus, ba chiar şi maltratat158.
După ocuparea Transilvaniei de către austrieci la 1687, starea aceasta
ar fi trebuit să se schimbe în bine, având în vedere legătura dintre cele două
Biserici surori, însă situaţia a rămas la fel, ba chiar mai tristă.
Prima grijă a Bisericii catolice – prin intermediul misionarilor - a fost
să atragă pe ortodocşi în sânul Bisericii catolice indiferent prin ce mijloace,
rezultatul fiind cel interesant159. Armata misionarilor condusă de cele trei
“vârfuri de lance” ale catolicilor în Transilvania, Baranyi, Colonici şi Kapi, a
oferit unirea poporului şi clerului, mai ales, stimulându-le orgoliul pentru o
viaţă demnă şi nu subjugată, aşa cum se prezintă starea preoţimii160.
C. Interesul administrativ-militar al Imperiului
habsburgic:
Primul interes provenea din faptul că dinastia habsburgică din Austria
catolică, cotropind Transilvania, a găsit aici o situaţie religioasă care nu
prezenta pentru ea destulă siguranţă politică. Î timpul cât Transilvania fusese
principat sub suzeranitate turcească (1526-1678) ungurii, secuii şi saşii, care
formau cele trei naţiuni recunoscute (“Unio trium natione”), devenireră
calvini, lutherani şi unitarieni, şi reprezentanţii lor în Dietă alcătuiau cele trei
staturi care dominau Dieta şi ocupau toate dregătoriile publice. Aceste
„staturi” acatolocie nu opreau stăpânirea unei Austrii catolice161.
158 G. POPOVICI, op. cit.,. p. 17. 159 I. GIBESCU, op. cit., p. 11. 160 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.161 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, p. 19.
67
Ca să-şi asigure dominaţia în Transilvania, Imperiul habsburgic
trebuia să sporească structura, componenţa “statului catolic” destul de
subţire la începutul dominaţiei lor.
Catolicismul nu se angaja într-o operă de convertire, pentru că n-avea
încredere în succesul ei şi a ales calea mai comodă a înşelării ortodocşilor
români şi a presiunilor de stat asupra lor.
Al doilea interes urmărit de curtea imperială, prin trecerea românilor
ortodocşi în dependenţa papalităţii, a fost ruperea lor din legăturile
bisericeşti cu românii din Principate pentru că românii constituiau
majoritatea populaţiei din Transilvania, Casa de Habsburg îşi dădea seama
că o viitoare ridicare culturală şi inevitabilă dezvoltare a conştiinţei naţionale
a acestei populaţii o vor face să tindă şi la o realizare a unităţii sale politice
cu românii din Principate. Cea mai bună asigurare împotriva acestei
eventualităţi periculoase pentru imperiul habsburgic era desprinderea
radicală a românilor din Transilvania de cei din principate162.
Urmărind aceste motive şi cauze premergătoare unirii Bisericii din
Transilvania cu Roma, să vedem efectiv cum s-a realizat acest act cu
caracter atăt religios, cât politic.
162 Dumitru STĂNILOAE, op. cit., p. 15.
68
2. Modul în care s-a făcut „Unirea”
Cum s-a făcut unirea zisă de la 1700 este o chestiune destul de
încurcată. Încă înainte de 1697, aşa cum am arătat, iezuiţii Paul (Ladislau)
Baranyi şi Gavril Hevenessy au început propaganda unionistă printre
români, reuşind să-l atragă cu tot felul de promisiuni şi pe mitropolitul
Teofil, încât acesta, după îndemnurile lor, în februarie 1697, se zice să ar fi
convocat un sinod la care, după o cuvântare patetică, se stabiliră condiţiile
de unire163.
Existenţa acestui sinod este pusă la îndoială de cercetători, deoarece
sunt o serie de inadvertenţe, de contradicţii ce duc la concluzia că totul este o
invenţie a iezuitului Baranyi pentru a convinge pe cardinalul Kollonich,
arhiepiscop de Strigoniu şi nunţiu apostolic la Viena, şi pe habsburgi că toţi
ortodocşii români doresc să se unească cu Roma, urmând a se emite diploma
de recunoaştere din partea Curţii din Viena164.
Sunt mai multe motive pentru contestarea existenţei acestui sinod:
1. lipsa actelor pretinsului de unire;
2. testamentul din 12 iulie 1687 al mitropolitului Teofil nu pomeneşte
nimic de unire;
3. unul din martorii iscăliţi sub acest testament, epitropul mitropoliei,
Pater Ianoş, îi scria, în 13 martie 1701, mitropolitului Atanasie,
urmaşul lui Teofil că acesta şi „soborul n-au nici o vină în încheierea
unirii”165. Acest martor informat, din imediatul anturaj al
mitropolitului, lasă să se înţeleagă că Teofil şi soborul nu încheiaseră 163 Leon PĂDUREANU, op. cit., p.59. 164 G. POPOVICI, op. cit., p. 50.165 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 69.
69
unirea, că cel mult trataseră ceva ce-l putea îndemna pe Atanasie să-i
considere deschizători ai drumului pe care pornea el, dar care n-a fost
parcurs sub Teofil;
4. protocolul din 8 aprilie al Cancelariei transilvănene nota că Teofil
voise unirea, dar că moartea l-a împiedicat s-o încheie şi că e greu a
şti dacă românii vor înfăptui-o166.
Concluzia este că Teofil, mort în vara lui 1697, a tratat cu iezuiţii Apor şi
Baranyi şi că l-a consultat cu doi protopopi ai săi. Rezultatul n-a fost însă
votarea unirii în „sinod”, ci doar exprimarea dezideratului ca forurile
romano-catolice să obţină de la împărat, prin decret public, promisiunile de
scutiri ale dărilor, făcute de Baranyi şi Apor, ca, pe baza acelui decret, să
poată începe tratativele.
Forurile catolice trimit memoriul în acest sens, în septembrie1697, prin
Baranyi, la Viena; se cerea împăratului să facă un apel către preoţii români
pentru ca aceştia să primească unirea în schimbul scutirilor de dări şi al
acordării aceloraşi privilegii pe care le au şi preoţii romano-catolici167.
Împăratul va da curs acestui memoriu peste câteva luni, în aprilie 1698,
prin rezoluţia deja citată, care promitea preoţilor care se vor uni cu una din
religiile recepte drepturi ca şi ale preoţilor respectivei confesiuni.
Pe de altă parte, printr-un ordin secret trimis generalului Rabutin,
comandantul militar al Transilvaniei, împăratul îi cerea acestuia ca „din toată
puterea lui să se nevoiască ca preoţii români nu cu altă religie fără numai cu
religia catolică să se unească”. Era evident că Viena înţelegea să folosească
forţa militară acolo unde nu vor reuşi iezuiţii prin promisiunile de privilegii,
pentru a realiza opera de convertire a românilor la catolicism.
166 Şilviu DRAGOMIR, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1920, p. 7. 167 G. Ventu, op. cit., p. 37.
70
Apelul împăratului din 14 aprilie 1698 asigura pe preoţii ortodocşi
români că dacă „vor recunoaşte pe papa, păstrându-şi ritul, se vor bucura de
privilegiile preoţilor catolici sau vor primi privilegiile preoţilor acelei religii
cu care se vor uni, iar cei ce nu se vor uni cu nici una, vor rămâne în starea
de acum”168.
Această invitaţie garantată de promisiunea împăratului nu-l satisfăcea pe
cardinalul Kollonich, deoarece ea cere numai recunoaşterea „pontificelui
roman” şi, de aceea, la 2 iunie 1698 adresează şi el un manifest către preoţii
români de ritul grecesc de prin Ungaria, Transilvania şi alte părţi unite cu
dânsa, prin care, după ce le face amintire de diplomele împăratului Leopold
din 23 august 1697 şi 14 aprilie 1698 şi de privilegiile acordate prin ele
celor ce se vor uni cu romano-catolicii, adaugă: „Noi înţelegând această
rezoluţie graţioasă a Majestăţii Sale... am socotit a fi de datoria şi grija
noastră păstorească... să vă oferim favoarea noastră şi protecţia specială în
toate, vouă celor ce vă întoarceţi şi celor ce vă veţi întoarce la unirea cu
Biserica Romano-Catolică. Şi vom face aceasta cu atât mai vârtos, cu cât voi
veţi fi mai fierbinţi în mărturisirea şi ţinerea zisei uniri, învăţând, mărturisind
şi crezând în particular şi în public toate cele ce învaţă, mărturiseşte şi
crede... Biserica Romano-Catolică, mai ales acele patru puncte în care se
făcea că aţi fost dezbinaţi până acum, adică:
1. că pontificele roman este capul universal al întregii Biserici din
lume;
2. că pâinea azimă este destulă materie pentru luarea cinei
Domnului sau a tainei euharistiei;
168 Arhidiac. Prof. Dr. Constantin VOICU, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989, p. 50.
71
3. că afară de cer, scaunul fericiţilor, şi de iad, prinsoarea
condamnaţilor, mai este un al treilea loc, în care se ţin şi se
curăţesc sufletele morţilor cele încă întinate (de păcat);
4. că Spiritul Sfânt, a treia persoană în trinitate, purcede de la
Tatăl şi de la Fiul”169.
Mai departe cardinalul asigură pe cei ce vor face aceasta că „vor putea
spera şi de la Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor, hărăzirea harului Său
în această lume şi binecuvântarea mai bogată în cele temporale, iar în viitor
fericirea veşnică”. O dată cu aceasta se vor bucura de „favoarea specială a
augustissimului Împărat” atât ei, cât şi „bisericile şi cele ce ţin de dânsele”,
beneficiind „de scurtimea şi libertatea de care se bucură... bisericile,
persoanele şi locurile bisericeşti de ritul latin”.
În sfârşit, Kollonich ameninţă cu pedepse aspre pe cei ce, în vreun fel
oarecare, vor împiedica pe preoţii ortodocşi să îmbrăţişeze unirea cu Roma,
asigurând, totodată, pe aceştia din urmă cu protecţia sa şi a împăratului170.
Aceste două şi importante acte îl aşteptau pe mitropolitul Atanasie la
întoarcerea sa de la Bucureşti, unde fusese pentru primirea arhieriei.
Atanasie fusese ales în toamna lui 1697 şi sprijinit de guvernatorul Banffy,
pe care-l câştigase de partea sa, contra celuilalt candidat, preotul Ioan Ţârca,
din comitatul Hunedoarei, simpatizant al calvinilor, cu o sumă considerabilă
de galbeni ungureşti. Învinuirea aceasta de grea simonie i-o aduce nu numai
cancelarul Nicolae Bethlen, ci şi contemporanii săi din Bucureşti171. La
Bucureşti se aflase că persoana tânărului candidat nu oferea destulă garanţie
pentru a rezista presiunii romano-catolice de acasă. După ce se călugări cu
169 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1042.170 Ibidem 171 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 19.
72
numele de Atanasie, (în mirenie Anghel Popa), el fu examinat amănunţit de
mitropolitul Teodosie şi patriarhul Dosoftei al Ierusalimului, aflător atunci la
Bucureşti. Acesta îi dădu instrucţiuni care aveau să-l întărească în credinţa
ortodoxă. Domnitorul Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti îi
confirmă noului mitropolit vechea danie de 600 de aspri a voievozilor
munteni pentru Mitropolia Ardealului. Atanasie îşi luase solemne
angajamente să păstreze neclintit ortodoxia în Transilvania.
În mai puţin de trei luni de la întoarcerea sa însă, noul mitropolit îşi
uită făgăduinţele date la Bucureşti, deschizând poarta Bisericii sale
propagandei unioniste. Oferta, ce se făcea din apelul împărătesc şi apelul
cardinalului Kollonich, îl făcu pe Atanasie, într-un moment de slăbiciune, să
îngăduie să circule între protopopii săi o listă pentru adunarea de semnături
de aderare la unire. Se găsiseră 38 de protopopi care consimţiseră să se
unească cu Biserica Romano-Catolică în condiţiile oferite172.
Pe temeiul adeziunii lor, s-a redactat la 7 octombrie 1698, în
colaborare cu iezuiţii, „actul unirii”, un manifest de o valoare îndoielnică
nefiind întocmit de un sinod al Mitropoliei ortodoxe româneşti din
Transilvania care ar fi fost în drept de a face o astfel de mânăstire. Există
totuşi trei scrisori, una datată 16 noiembrie, alte două 27 noiembrie şi a patra
fără dată, toate iscălite de Atanasie, care afirmă că manifestul de unire s-a
dat în sinodul Mitropoliei Ardealului. Ele sunt însă ticluite de iezuiţi, cu
scopul de a distrage atenţia celor chemaţi de la un defect capital, anume că
însuşi mitropolitul Atanasie nu l-a subscris, el fiind semnat doar de
protopopi şi preoţi, având în locul din dreapta pecetea Mitropoliei ortodoxe
române a Alba-Iuliei.
172 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 24.
73
Protopopii români n-au primit ca bază de tratare oferta cardinalului, ci
pe a împăratului, nu numai pentru că acesta le cerea mai puţin, dar şi pentru
că numai el putea să le dea „privileghiomurile” pentru care trebuiau să
renunţe la ceva din credinţa şi Biserica lor. Ei spun aceasta clar la începutul
manifestului. Şi pentru a preîntâmpina surprizele nedorite, în două post-
scriptum-uri îşi îngrădesc pactul contra primejdiei de a li se impune mai
mult decât le-a cerul împăratul şi restrâng şi conţinutul acelui unic punct
admis numai la confirmarea mitropolitului de către papă, încolo toate „să se
ţină cum şi până acum, iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pe rămăşiţele noastre
într-acea aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o
tărie”.
Actul se compune din trei foi sau şase pagini, adică, dintr-o coală
îndoită şi încă dintr-o jumătate de coală lipită. Foaia a doua a colii a doua s-a
tăiat probabil ulterior, după ce s-a constatat că nu se pot obţine semnături
mai multe.
Pe prima pagină e un text românesc ce cuprinde declaraţia de unire
formală, pur nominală, cu Biserica Romei, cu un glas pus în josul paginii, să
nu se clintească nimic din obiceiul şi cultul „Bisericii noastre a Răsăritului”,
şi „vlădicii să fie hirotoniţi de patriarhul ortodox din imperiu” (adică
patriarhul ortodox din Carloviţ), papa şi împăratul având doar să-i
întărească; pe pagina a doua este un text latin, care are intercalate şi cele
patru puncte ale doctrinei romano-catolice; pe pagina a treia, a patra şi a
cincea urmează semnăturile, iar în josul semnăturilor din pagina a cincea un
codicil scris, pare-se, de mâna mitropolitului Atanasie. Pagina a şasea e
goală.
Se vede că protopopilor li s-a cerut de către Baranyi, sau prin
Atanasie, să semneze documentul din pagina întâi, începând din pagina a
74
treia, pagina a doua rămânând în alb pentru a fi completată ulterior, ceea ce
s-a şi întâmplat.
Dar, din precauţie, protopopii sau mitropolitul Atanasie, care va fi
strâns semnăturile, au întărit, pentru preîntâmpinarea eventualelor completări
neagreate în paginile a doua şi a şasea, goale, atât în josul paginii întâi, cât şi
în josul paginii a cincia, unde se terminau semnăturile, prin post-scriptum-
uri, ideea din textul românesc principal, semnat de ei, anume că nu înţeleg
unirea decât ca o legătură formală cu Biserica Romei, neacceptând nici
măcar primatul papal, ci păstrându-se toată credinţa şi cultul ortodox.
Iată textul românesc principal din prima pagină în ortografia curentă:
„Noi mai jos scrişi, vlădica, protopopii, şi popii bisericilor româneşti,
dăm de ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos ţării Ardealului:
Cercând schimbarea ceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea
sufletelor căror, în măsură mai mare trebuie a fi decât toate, prin bună voia
noastră ne unim cu Biserica Romei cea catolică şi ne mărturisim a fi
mădularele acestei Biserici sfinte catolicească a Romei, prin această carte de
mărturie a noastră şi cu acele privileghiomuri voim să trăim, cu care trăiesc
mădulările şi popii acestei Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi
coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimii sale ne face
părtaşi. Care milă a înălţii sale, această carte de mărturie şi înălţii sale şi ţării
Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie dăm peceţile şi
scrisorile mîinilor noastre. S-a dat în Bălgrad (scil. Alba Iulia) în anii
Domnului 1698, în 7 zile a lui octombrie”.
După acest text foarte general, urmează în aceeaşi pagină post-
scriptum-ul următor în care se afirmă şi pozitiv voinţa protopărinţilor de a
păstra toată credinţa Bisericii ortodoxe:
75
„Însă într-acest chip ne unim şi ne mărturisim mădulări sfintei
catoliceşti Biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre (scil. Urmaşii
noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească, ci toate
ţărămoniile, sărbătorile, posturile, precum până acum aşa şi de acum înainte
să fim slobozi de a le ţine după călindarul vechi. Şi pre cinstitul vlădica
nostru Atanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti
din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de i s-ar întâmpla moarte, să stea în voia
soborului pe care ar alege să fie vlădică, pe care sfinţia sa papa şi înălţatul
împăratul să-l întărească şi patriarhul de subt biruinţa înălţii sale să-l
hirotonească şi obiceiurile şi dregătoriile protopopilor care sunt şi vor fi nici
într-un fel de lucru nime să nu se amestece, ci să fie cum şi până acum că de
nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile
şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am dat
întărit cu pecetea Mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie”.
Urmează în aceeaşi pagină pecetea Mitropoliei, dar fără nici o
semnătură.
În josul paginii a cincea, după semnătura protopopilor, se află acest
codicil scris de mâna lui Atanasie, dar fără semnătura lui, care nu apare
nicăieri în document:
„Şi aşa ne unim, aceşti ce scriu mai sus, cum toată legea noastră,
slujba Bisericii, liturghia şi posturile şi cărindarul nostru să stea pe loc, iar
de n-ar sta pe loc acele nici aceste peceţi să n-aibă nici o tărie asupra noastră
şi vlădica nostru Atanasie să fie în scaun şi nime să nu-l hărbătăluiască”.
În pagina a doua rămasă goală când s-a dat textul pentru semnături, s-
a adăugat, de bună seamă ulterior, următorul text latin:
76
„Nos infrascripti Ecclesiae Vallachicae in Transylvania Episcopus
Arhidiaconi et clerus universus memoriae commendamus tenere presentium,
quibus expedit universis, maxime vero incliti regni Transylvaniae statibus.
Considerata tum fluxa humanae vitae instabilitate, tum etiam animae
(cuius in omnibus potior cura habenda) imortalitate, libere ac sponte,
impulsu divivini numinis, libere ac aponte, impulsu divivini numinius, cum
Ecclesia Romano-Catholica unionem inimus eiusdemque Sanctae Matris
Romano-Catholicae Ecclesiae commembra nos tenere presentium
declaramus, omnia admittentes, profitentes et credentes, quae illa admitit,
profitectur et credit, praesertim vero illa quattor puncta in quibus dissentire
videmur, quae etiam in clementissimo suae sacratissimae Majestatis decreto
ab diplomate nobis insinuatur. Qua eiusdem sanctae Matris Ecclesiae
presbyteri e indulto sacrorum canonum ac divorum quondam regni
Hungariae regum utuntur, nos quoque juxtam praenominatum sanae,
Caesareae regiaeque Majestatis decreto, a modo et deinceps uti eiusdem
commembra frui ac gaudere volumus. In cuius majorem fidem ac robur
praesens manifestum nostram propriumanus syngrapha nec non sigillo
sommunimus. Anno 1698, 7 octobris, Alba-Iuliae”173.
Examinând cu atenţie textul românesc principal comparat cu textul
latin, observăm următoarele deosebiri:
1. în texul latin se afirmă că protopopii se obligă să admită
„toate câte le admite Biserica Romano-Catolică ...şi mai ales cele
patru puncte deosebitoare”, pe când cel românesc nu menţionează
nici măcar „recunoaşterea pontificelui roman”;
173 G. VENTU, op. cit., p. 49-50.
77
2. în texul latin se afirmă că protopopii numesc Biserica
Romano-Catolică „maică”, pe când în textul românesc lipseşte
această expresie. Dimpotrivă, în post-criptum-ul din pagina întâi
protopopii numesc Biserica Ortodoxă „Biserica noastră” a
Răsăritului;
3. în textul latin se spune că protopopii îndeplinesc acest act „liber şi de
bună voie, sub impulsul puterii divine”, pe când în cel românesc ei
spun simplu că-l îndeplinesc „din bună voia noastră”, neatribuind
acest act pur politic vreunei intervenţii divine. Dimpotrivă, pe lângă
dorinţa de a se împărtăşi de „privileghiuri”, ei mai dau motiv
străveziu al actului lor şi nevoia de a se supune poruncii împăratului.
Ştiau ei ce ştiau despre cele ce-i aşteaptă, dacă nu se vor supune. În
textul latin însă, care trebuia să ajungă la Viena, nu se putea spune
aceasta174.
Textul românesc demonstrează clar că protopopii nu acceptau nimic
din doctrina romano-catolică. Singurul lucru pe care ei îl admiteau era
confirmarea mitropolitului lor de către papă. În cel latin se pretinde că s-a
acceptat catolicismul integral.
Textul latin n-a putut fi cunoscut de protopopi şi nici de Atanasie, a
cărui influenţă se vede din redactarea celor două post-scriptum-uri şi din
grija pentru soarta sa. El n-a putut fi cunoscut de Atanasie şi fiindcă el n-ar fi
acceptat titlul de episcop, de vreme ce era socotit mitropolit până la
rehirotonirea lui, la 25 martie 1701, la Viena175.
Iezuiţii nu s-au dat la o parte să falsifice actul, incluzând textul latin
cu deosebirile semnalate faţă de textul românesc, deoarece angajamentul
174 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1044. 175 G. POPOVICI, op. cit., p. 94.
78
protopopilor nu li s-a părut suficient pentru ceea ce urmăreau ei şi Curtea de
la Viena. Împăratului trebuia să i se arate că românii au acceptat mai mult.
De aceea au interpolat în textul latin acele angajamente pe care textul
românesc nu le conţinea.
Enunţul latin, vârât astfel în corpul manifestului, cu inexactităţile
expres formulate faţă de cel românesc, a fost tipărit şi trimis de Baranyi
iezuitului Hevennesy ca să-l prezinte Curţii din Viena, expediindu-l totodată
şi Dietei Ardealului din 20 octombrie – 12 decembrie 1698, cu cererea, în
numele preoţimii române, ca să i se acorde, pe baza ei, scutirea promisă de
împărat în 14 aprilie 1698176.
Se pare că el a trimis lui Hevennesy şi originalul întreg, cu
completarea latină, dar Hevennesy, dându-şi seama că e deosebit de textul
latin, l-a ţinut secret, pe de o parte ca să nu se descopere falsul, pe de alta
pentru că iezuiţii, după ce au obţinut iscălitura protopopilor, nu erau
nemlţumiţi numai cu atâta, ci voiau mai mult. Astfel, originalul, rămas între
hârtiile lui Hevennesy, a ajuns la Biblioteca Universităţii din Budapesta până
la 1879, când l-a descoperit istoricul unit Nicolae Densuşianu, care a
condamnat acest fals în următorii termeni:
„Itenţiunea frauduloasă este aşadar evidentă. Avem înaintea noastră o
traducţiune din cele mai mişeleşti şi mai criminale, falsificarea unui
document public, a unui tractat politico-bisericesc, pentru a supune poporul
român catolicilor şi a desfiinţa Biserica română de Alba Iulia”177.
Nici Dieta, nici Curtea n-au primit drept act autentic, vrednic de
credinţă, traducerea aceea. Tot atunci Dieta ordonă şi o anchetă în satele
româneşti, ca să vadă care preot şi mireni se declară pentru unire, urmând ca
176 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 25. 177 Ibidem, p. 25.
79
rezultatul anchetei să fie prezentat Dietei în ianuarie 1699178. Rezultatul
acestei anchete este grăitor. Din actele păstrate rezultă că 276 de comune s-
au pronunţat că vor să rămână în legea lor, două comune s-au pronunţat
pentru unire, iar douăzeci au răspuns echivoc179.
Diploma imperială din 16 februarie 1699180, cunoscută, de altfel,
numai din copia autentică de cardinalul Kollonich la 28 februarie 1699,
sancţiona unirea românilor ortodocşi cu Roma, evitând a pomeni manifestul
protopopilor români şi decretează, în contradicţie cu stipulaţiunile ambelor
părţi contractante, împăratul (14 aprilie 1698) şi protopopii (7 octombrie
1698), aceea ce ne trezeşte bănuiala că ea este opera exclusivă a cardinalului
Kollonich:
„Sub ameninţarea gravei noastre mânii regale, ordonăm, aspru şi tare,
ca, după publicarea declarată mai jos a prezenţei, nimeni, de orice stare,
autoritate, demnitate, prerogativă şi putere ar fi, să nu îndrăznească a
contraveni pe faţă sau în ascuns sub vreun pretext sau sub pretenţia uzului şi
obiceiului dinaintea Unirii, acestei scutiri Bisericeşti a uniţilor de rit grec,
decretate mai sus, nici a-i trata ca iobagi pe preoţii uniţi cu Biserica Romei,
să nu cuteze a-i sili la robote, muncă şi prestaţii ţărăneşti, nici măcar sub
titlul de onorariu sau a-i aresta, cu atât mai puţin a-i persecuta pentru zisa
Unire, a-i destitui din locul beneficiului sau parohia lor, sub aceeaşi
pedeapsă bisericească şi civilă şi chiar regală de va fi nevoie, cu care se
pedepsesc după drept şi obicei cei ce vatămă autoritatea bisericească de rit
latin”181.
178 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 53.179 Aurel RĂDUŢIU, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 18. 180 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54.181 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.
80
În continuare se ordonă protejarea uniţilor de către autorităţi,
publicarea diplomei în diete, denunţarea celor ce vor lupta pentru ei,
primirea cu aceeaşi credinţă ca şi originalul, a oricărei copii scrise sau
tipărite, iscălite de vreo autoritate bisericească sau de vreun notar public. S-a
dat prin mâna cardinalului Kollonich în Viena, 16 februarie. Urmează
semnăturile şi sigiliul.
La sfârşit un apostil: „Adeveresc că această copie consună în toate cu
originalul său. Leopold. Cardinal de Kollonich, arhiepiscop de Strigonin”182.
După primirea acestei Diplome, autorităţile romano-catolice din
Transilvania îl invită la 29 martie 1699 pe mitropolitul Atanasie să-şi
îndemne prin circulară preoţii a respecta cele patru puncte, în schimbul
scutirii primite şi să se unească cu adevărat, nu cu vicleşug183.
La 24 mai, Apor, însoţit de Baranyi, o publică în adunarea
protopopilor, spre marea lor mângâiere.
Într-un protest mai energic din 14 iulie 1699, guvernul calvin al
Transilvaniei declara: „Schimbarea de religie impusă poporului român e
departe de a fi spre vreun folos religiei catolice... Unirea ţinteşte deci la
răsturnarea legilor Transilvaniei şi trecerea sarcinilor suportate de preoţi pe
umerii celorlalţi contribuabili, provocând agitaţii între principii învecinaţi de
lege grecească. Privind lucrurile în mai deplină lumină, popii români nu au
devenit catolici veritabili sau uniţi adevăraţi, nici prieteni şi aderenţi ai
catolicismului, ci doar nişte oameni eliberaţi de impozite şi de iobăgie,
dispuşi să lupte împotriva domnilor pe pământ. Asemeni inovaţiuni şi
încercări nu pot fi de folos nici tronului nici ţării...”184.
182 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 26-27.183 G. VENTU, op. cit., p. 60.
184 Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 19.
81
Împăratul Leopold nu ţine însă seama de avertismentele guvernului şi
la 26 august 1698 emite un nou decret în care confirmă toate dispoziţiile
publicate la 14 aprilie 1698 şi obligă guvernul Transilvaniei să-l respecte,
sub pedeapsă aspră, şi să îndemne şi pe alţii să-l respecte185.
Un rescript regal i s-a trimis şi generalului Rabutin, în care i s-a
impus, ca strictă datorie, să împiedice, în orice chip, ca românii să fie cumva
abătuţi de la hotărârea lor de a trece la romano-catolicism.
Nu erau suficiente însă ameninţările repetate şi prin Decretul din 12
decembrie 1699, adresate mai mult calvinilor din Dietă, pentru ca unirea să
progreseze. Cauza era opoziţia poporului. Curtea din Viena credea că o
susţine şovăiala mitropolitului Atanasie, reflectată în atitudinea echivocă a
preoţilor. Trebuia făcut ceva ca să silească şi pe Atanasie să iasă din această
şovăială186.
Textul protopopilor semnat la 7 octombrie 1698 şi susţinut de
Atanasie nu promitea în fond aproape nimic Bisericii Romano-Catolice.
După această dată, în anul următor, Atanasie tipărea, cu cheltuiala
domnitorului român Constantin Brâncoveanu, o Cazanie (Kiriacodromion),
în care se susţinea învăţătura pe care
n-a corectat-o nici după ce a fost admonestat prin scrisori de cardinalul
Kollonich.
În epilogul cărţii se scria că „ea s-a tipărit nu cu socoteala aceea ca să
facem strămutarea împotriva Scripturii au în rânduiala dogmelor, ce ţine şi
porunceşte pravoslavnica Biserică a Răsăritului”. Tipărirea a durat de la 1
martie până la 20 decembrie 1699.
185 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.186 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 38.
82
Tot în acelaşi timp a publicat Atanasie şi un Catehism (Bucoavnă)
care menţinea învăţăturile ortodoxe. Apoi a trimis o scrisoare către
domnitorul Brâncoveanu, în care declară că unirea s-a făcut numai în
aparenţă, iar popii s-au unit pentru a fi scutiţi de dări”187.
Atanasie ţinea în continuare un secretar calvin, cu toate stăruinţele
iezuiţilor de a-l îndepărta. Toate acestea arătau că Atanasie nu era un
aderent convins.
Chiar dacă unele acte ale lui îl arată angajat în promovarea unirii, ca
de exemplu vizita pe care o face la Braşov la 21 martie 1699, apărând în
trăsură alături de comandantul militar al oraşului, Leinigen, cu suită militară
şi cu misionarul iezuit alăturea, pentru difuzarea decretului lui Leopold cu
apelul lui Kollonich din 1698 şi textul de la 7 octombrie 1698, aceasta nu o
făcea din convingere. În Braşov este foarte rău primit, fiind considerat
trădătorul Ortodoxiei. Tratamentul ce i s-a rezervat îl va fi făcut mai prudent
în acest domeniu188.
De aceea el apare, în perioada până la chemarea lui la Viena, ca
oscilând între instrucţiunile pentru păstrarea ortodoxiei, primite la hirotonie,
şi ofertele din diplomele leopoldine. E mai corect însă a spune că el sta pe
lângă actul de la 7 octombrie 1698, în care nu se promitea acceptarea nici
unui punct de credinţă romano-catolică.
Dar iezuiţii nu mai puteau tolera poziţia aceasta a lui Atanasie, care
periclita întreaga lor operă. Decretele leopoldine nu acordau beneficii decât
cu condiţia catolicizării reale.
187 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 27. 188 G. VENTU, op. cit., p. 63.
83
În scopul scoaterii lui Atanasie din atitudinea lui echivocă, încă de la
27 noiembrie 1698 Baranyi cerea lui Kollonich să-i obţină de la împărat un
ordin de chemare la Viena189.
Curtea de la Viena nu voia să dea un ordin direct, dar nici Atanasie nu
se lăsa convins să facă un drum pentru el. Scrisorile lui către Kollonich, din
toamna anului 1699, prin care cerea să meargă la Viena sunt şi ele
falsificate190.
Se vorbeşte şi se scrie de unirea „de la 1700”, dar tocmai acest an e
cel mai sărac în fapte unioniste între1698 şi 1701.
Din amintita scrisoare pe care Atanasie o trimisese lui Constantin
Brâncoveanu, va fi înţeles domnitorul român că un ajutor material mai
substanţial ar feri personalul Mitropoliei ardelene de ispita unirii.
De aceea poate şi la cererea expresă a lui Atanasie, dărui la 15 iunie
1700 Mitropoliei Ardealului o moşie, satul argeşan Mericani, pe veci şi fixă
o danie anuală de 600 de galbeni, ca ajutor împotriva ameninţării
străinilor191.
Unul din ghimpii mai mari în ochii iezuiţilor era corespondenţa lui
Atanasie cu mitropolitul din Bucureşti, Teodosie, superiorul său ierarhic, şi
cu domnitorul Brâncoveanu, duşmani hotărâţi ai unirii192.
Suspectat de iezuiţi, care se temeau să nu-l vadă într-o bună zi plecând
în Ţara Românească, aceştia se grăbiră cu mare zel să adune pâri şi
denunţuri împotriva lui şi-i accelerară plecarea la Viena pentru a-l converti
prin mijloace mai tari193.
189 G. POPOVICI, op. cit., p. 137.190 Prof. Dr. Mihail DAN, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în „Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958, p. 47. 191 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 58. 192 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Pagini din Istoria Bisericii Româneşti, p. 63.193 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 48.
84
Atanasie trebuia să sfârşească prin a-şi clarifica situaţia. Plecarea de la
Viena a avut loc în iarna lui 1701, la doi ani după scrisoarea lui Baranyi din
27 noiembrie 1698 către Kollonich, prin care i se cerea acestuia să insiste
pentru chemarea lui Atanasie la Viena194.
Confirmarea lui de către împărat încă nu se făcuse, astfel că drumul la
Viena, pentru a da formă definitivă actului de unire, se impunea.
Cu tot interesul său de a obţine confirmarea imperială, mitropolitul
Atanasie Anghel nu s-a arătat prea grăbit: presimţea noi greutăţi, noi
obligaţii, noi aranjamente, noi renunţări şi umilinţe pe calea fatală pe care
apucase. Este fals ce se afirmă de către unii că Atanasie însuşi ar fi cerut să
fie chemat la Viena; a admite asta înseamnă că ar fi luat din proprie iniţiativă
decizia de a curma jocul său reciproc, ceea ce e greu de crezut195.
Dovada că plecarea lui la Viena a fost un act impus şi nu liber
consimţit stă în asigurările pe care le ia Atanasie, convocând, în ajunul
călătoriei, la 6 ianuarie1701, soborul protopopilor, de la care a obţinut
declaraţia că-l „poftesc pe Sfinţia-Sa Mitropolitul nostru Atanasie să-şi ţie
scaunul în pace”, iar „în lucrurile vlădiceşti, fără ştirea soborului, nime să n-
aibă a se amesteca dintr-alţii mireni sau străini”196.
Cu acest certificat, dar şi cu ordinele lui Kollonich şi Rabutin, pleacă
Atanasie la finele lui ianuarie 1701, însoţit de vicarul său Meletie, de
secretarul calvin şi de iezuitul sibian Neurautter, menit a-i fi teolog
îndrumător, şi de epitropii mitropoliei, Ştefan Raţ şi Mihai Puiu197.
Pe drum Neurautter căuta să-i arate „calea unică de scăpare” din
situaţia în care îl puneau pârile adunate contra sa. În capitala imperiului sosi
194Ibidem, p. 48.195 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047.196 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 54. 197 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 64.
85
la 5 februarie. Iezuiţii avuseseră grijă să ajungă înaintea lui o mulţime de
învinuiri, adunate în 22 de puncte, redactate în numele preoţilor unionişti,
nemulţumiţi de opoziţia sa şi de aşa zisele lui abuzuri. Într-adevăr aceştia îl
acuzau că ar fi prefăcut mânăstirea în cârciumă, că ar fi adus acolo femei şi
ar fi silit pe preoţi şi pe protopopi să danseze cu ele, că ar fi chemat adeseori
ţigani şi ar fi bătut cu ei, că ar fi mers la vânătoare, că ar fi tolerat ca rudele
sale să se arate urât cu preoţii şi să-i calce chiar în picioare, că ar fi hirotonit
preoţi pe bani, fără să ştie măcar Tatăl Nostru, că ar fi dat pe milă cărţi de
despărţire, că ar fi dus corespondenţă tainică cu domnitorul Ţării Româneşti,
că ar fi nesincer faţă de unire şi multe altele198.
Aceste învinuiri aduse de preoţii uniţi – dacă nu cumva sunt ticluite de
iezuiţi – l-au pus pe Atanasie într-o situaţie de inferioritate morală în faţa
cercurilor vieneze, care au dat crezare denunţurilor.
În faţa rechizitoriului, Atanasie a încercat să se apere cu certificatul
dat de sobor, care nu i-a servit încă la nimic.
Fu pus în faţa alternativei de a fi condamnat şi ţinut în exil perpetuu,
sau de a fi achitat, primind şi făcând ce i se va spune199.
Pentru ca să aleagă achitarea, Kollonich adăugase o momeală şi
anume îl îmbie să ceară tot vrea, că-i va da, şi, în plus, că-l va face consilier
imperial, împodobit cu lanţ de aur şi cu portretul împăratului atârnând de el
o medalie, că-i va cumpăra din banii săi o moşie de 6000 de florini etc200.
Atanasie n-a putut rezista acestei capcane. A început tocmeala, care a
durat de la 5 februarie la 19 martie 1701. Ceru şi i se promise: confirmarea
în scaun, confirmarea prin diplomă imperială a drepturilor şi scutirilor
198 Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 43. 199 Prot. Sabin TRUŢIA, Refacerea Unităţii Religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956, p. 1018. 200 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 88.
86
acordate în 1698; de asemenea, să i se plătească cerealele date de preoţii săi
în „dare excepţională războiului cu turcii”, în preţ de 36000 de florini,
obligându-se a folosi aceşti bani pentru şcoli în Alba-Iulia spre educarea şi
instruirea tineretului român; generalul comandant să fie împuternicit, prin
act, a apăra clerul unit de injuriile domnilor calvini, şi, în fine, să fie scutit,
fie el şi clerul său, de dijme201.
Doar în legătură cu ultima cerere, cardinalul făcu observaţia că se va
putea acorda scutire numai pentru dările pe pământurile eparhiale şi
parohiale, nu şi pentru cele proprii. Încolo promise tot.
Pe lângă aceste cereri, redactate în colaborare cu Neurautter202,
Atanasie mai solicită şi obţinu la 10 martie de la împărat înnobilarea
unchiului său, preotul Popa din Poiana, a soţiei acestuia, Caterina Toma, a
fiului lor Avram, a celor viitori şi a descendenţilor lor203, iar la 17 martie,
obţinu de la împărat confirmarea în stăpânirea terenurilor şi bunurilor
cumpărate de el în Ciugud şi în Oarda.
Kollonich nu voi să-şi ia răspunderea în ce priveşte aprobarea
înţelegerii amintite şi îl consultă pe superiorul iezuiţilor din Transilvania,
Gavril Kapi din Cluj. Acesta, la rândul său dori opinia subalternului său de
la Sibiu, Chr. Gebhard.
Convertirea lui Atanasie întârzie până la primirea răspunsului de la
Kapi, care îi punea la îndoială sinceritatea, condamnând înlocuirea lui204.
Între timp, la Viena sosi un memoriu, compus de cancelarul Bethlen,
în care argumenta că „prin unirea preoţilor români, catolicismul nu câştigă,
iar ţara pierde mult, fiindcă darea lor de cel puţin 8000 de florini pe an se
201 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 49.202 Pr. Dr. Mihail DAN, op. cit., p. 49.203 Ariton MIGIA, Un vechi document referitor la originea episcopului Atanasie Anghel, în rev. „Cultura Creştină”, an. IV, nr. 19-20/ 1914, decembrie, p. 517. 204 G. VENTU, op. cit., p. 68.
87
încarcă pe umerii altor oameni buni, jurisdicţia comitatelor şi a scaunelor se
tulbură, legile prescrise naţiunii române se casează şi se vatămă şi ferească
Dumnezeu ca nu cumva, cu vremea, această naţiune barbară şi spornică să
ajungă a răsturna celelalte naţiuni. Pagubele şi injuriile proprietarilor din sate
le ştie şi le simte fiecare din noi”205.
Tot în acest interval de timp mai sosi o scrisoare pentru Atanasie
Anghel de la bătrânul negustor din Alba-Iulia. Ioan Pater, lăsat să
îngrijească de Mitropolie pe timpul lipsei lui, a epitropilor şi a vicarului,
memoriu ce îi prezenta glasul poporului contra unirii206.
La 19 martie 1701, Atanasie primea de la Kollonich diplomele ce
împlineau promisiunile şi-i fixau sarcinile; era iertat şi confirmat; a doua zi,
semna şi jura trecerea sa la romano-catolicism şi obliga de a respecta şi
îndeplini ce i-a impus cardinalul207.
Diplomele acestea erau:
1. Decretul de confirmare, nu ca mitropolit, ci numai ca episcop al
naţiunii române în Transilvania şi în părţile unite cu dânsa, supus
arhiepiscopului ungur din Estergom. Degradarea era compensată de
împărat cu decorarea cu lanţ de aur, împodobit cu cruce şi portretul
său, şi cu titlul de consilier, deoarece va fi moştenită şi de urmaşii lui
în scaun, cu condiţia ca el şi ei precum şi toţi preoţii lor să asculte de
papa, de împărat şi de arhiepiscopul de Strigoniu şi să ţină
mărturisirea credinţei şi în viitor208. Motivarea decretului este făcută
cu „meritele înalte şi speciale ale credinciosului Atanasie, învăţătura
şi viaţa lui exemplară şi plăcută tuturor”, deşi iezuitul Kapi scrisese
205 George BARIŢIU, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, vol I, Ed. Autorului, Sibiu, 1889, p. 209. 206 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 63. 207 Ibidem, p. 64.208 Teodor V. DAMŞA,op. cit., p. 45.
88
în raport: „Actualul episcop, aşa spun toţi câţi îl cunosc, nu e numai
prost, căci celelalte le tac, ci e şi foarte suspect în privinţa adevăratei
uniri”209. Decretul mai cuprindea introducerea lui Atanasie în
episcopie şi în toate drepturile şi veniturile ei materiale.
2. Ordinul către tezaurarul Apor, să-l instaleze el sau un funcţionar al
său210.
3. Ordinul către camera imperială să-i, plătească leafă anuală de 4000
florini211.
4. Diploma a II-a leopoldină, dezvoltare a celei dintâi, cuprinde referiri
şi la credincioşii mireni ce vor accepta unirea, operă a aceluiaşi
Kollonich. La punctul trei se spune: în sensul de a fi „îndreptăţiţi la
legile şi beneficiile patriei, nu ca toleraţi ca până acum, ci ca ceilalţi
fii ai patriei”. Totodată se interzice tratarea ca iobagi a preoţilor uniţi
şi persecutarea lor pentru unire212. De fapt scutirea de iobăgie se
reduce numai la preoţi; ţăranii, care formau majoritatea populaţiei
ţării, rămâneau şi de acum înainte tot „în jurul iobăgiei”, cu toate
asigurările date. Diploma n-a căpătat niciodată valoare de drept, cele
trei naţiuni protestând împotriva ei când s-a publicat213, doi ani mai
târziu, în dieta din Alba-Iulia, la 15 iunie1703.
De fapt originalul acestei diplome a dispărut, ca urmare a complicităţii
Curţii de la Viena cu nobilii din Dieta Transilvaniei.
În schimb s-au executat celelalte dispoziţii, pentru că ele erau cuprinse
şi în făgăduielile semnate de Atanasie, „viciat în cele fundamentale şi
esenţiale”, punerea lui Atanasie sub jurisdicţia arhiepiscopului de 209 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1047210 N. NILLES, op. cit., p. 289-290.211 Timotei CIPRARIU, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii Române mai ales unite, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1855, p. 89.212 G. VENTU, op. cit., p. 60.213 Siliviu DRAGOMIR, op. cit., p. 73.
89
Esztergom, instituirea „teologului” iezuit care să-şi dea aprobarea prealabilă
în toate actele episcopului şi ale soborului, interzicerea corespondenţei cu
domnitorul Ţării Româneşti şi cu orice ierarh ortodox. Grăitoare este
dispoziţia de la punctul 11 al Diplomei în care se spune: „Cine vrea să se
bucure de privilegile de mai sus, să facă mărturisirea unirii în faţa
episcopului şi teologului. Nu este destul pentru unire ca cineva să accepte
protecţia unei religii recepte în Ardeal şi să se declare pentru ea, ci trebuie să
creadă şi să mărturisească tot ce crede şi mărturiseşte acea religie ca să poată
avea parte de acele scutiri”214.
Cu aceasta se taie gândul protopopilor că e de ajuns să se declare
formal uniţi cu Roma, ca în actul de la 7 octombrie 1698, „ca să primească
privilegiile”, ci trebuie să se catolicizeze în toate, cu excepţia, deocamdată, a
ritului215.
A doua zi, în 20 martie 1701, Atanasie plăti cele primite pentru
iertarea lui de condamnare, pentru onorurile şi pentru beneficiile proprii şi
ale familiei lui cu „reversaliile” scrise într-o limbă mai mult decât
încâlcită216.
În „reversalii” Atanasie promitea „sfântului împărat Leopold” să fie
supus arhiepiscopului de Estergom şi să recunoască pe papa drept cap al
Bisericii, să respecte conciliul de la Trident, deci toată dogmatica romano-
catolică stabilită de acesta, promitea ca nici un preot supus lui să nu
primească „privileghiomurile”, decât dacă va primi cu jurământ „unirea” în
sensul de mai sus, să accepte de a fi hirotonit din nou de arhiepiscopul de
Estergom ca să fie „cu adevărat în popie şi vlădicie, să hirotonească din nou
pe toţi preoţii săi, să tipărească un nou catehism, retrăgând cărţile tipărite
214 G. VENTU, op. cit., p. 64.215 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.216 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.
90
până acum, să tipărească cu aprobarea „teologului” cărţi noi „fără greşelile
şismaticeşti şi iriticeşti, care, din neştiinţa şi prostia noastră sau prin şismă”,
au intrat şi au început să asculte pe teolog ca pe „un părinte dătător de sfat”,
să nu hirotonească pe nimeni fără aprobarea teologului, să înceteze orice
corespondenţă cu domnul Ţării Româneşti şi cu mitropolitul din Bucureşti,
să dea afară de la curtea sa pe orice schismatic, nemaiţinând decât romano-
catolici sau „dirept uniţi”217.
Prin acest text publicat de Nicolae Iorga drept „cel mai înjositor act
public săvârşit până atunci de vreun vlădică românesc”218, îşi ia Atanasie
obligaţiunile impuse lui de decretul de confirmare şi de Diploma a II-a
leopoldină şi certifică adevărul pârilor asupra sa. Cu siguranţă că numai sub
cele mai grele ameninţări a putut să dea acest act umilitor.
La 24 martie 1701 Atanasie fu rehirotonit preot, iar a doua zi arhiereu,
în capela Sfânta Ana, a iezuiţilor, în Viena, de Kollonich şi episcopii
romano-catolici din Gyor (Raab) şi Nyitra. Rehirotonirea se făcu numai
condiţionat, deoarece teologii catolici din Viena erau de părere că nici
preoţii şi nici episcopii Bisericii Răsăritene nu se pot privi ca adevăraţi şi
legitimi, iar continuarea darului apostolic li se poate trage la îndoială219. Prin
această rehirotonire se încălca doctrina romano-catolică despre validitatea
tainelor ortodoxe. Atanasie a fost hirotonit după ritul romano-catolic, dar va
săvârşi liturghia după ritul ortodox, putând evident să o săvârşească şi după
ritul romano-catolic. Dealtfel întreg şirul de episcopi care l-au urmat au fost
hirotoniţi după ritul romano-catolic, folosind ritul oriental numai ca o primă
momeală pentru catolicizarea treptată a poporului220.
217 Ştefan LUPŞA, op. cit., p. 88.218 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 34. 219 G. VENTU, op. cit., p. 68.
220 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 31.
91
În ziua de 4/15 mai 1701, el şi însoţitorii lui intrau în Alba-Iulia. În
luna următoare la 25 iunie, avea loc instalarea solemnă a „episcopului” în
scaunului mitropolitan. Comitele Ştefan Apor de Altoria dădu citire
decretului imperial. Apoi înmână lui Neurautter diploma imperială din care
Atanasie era confirmat episcop şi pe care acesta o citi poporului din
amvon221.
Astfel se inaugura în mod solemn unirea încheiată între părţile
contractante la Viena, în condiţiile arătate, şi era aprobată definitiv222.
Atanasie înceta de a fi mitropolitul românilor ortodocşi din Ardeal.
Arhiepiscopul de Strigoniu, sub a cărui jurisdicţie intra noul episcop, nu
avea nici nu motiv să-i recunoască lui Atanasie titlul de mitropolit, pe care îl
purtase mai înainte223.
În anul 1711 Atanasie are o remuşcare sufletească şi ţine un sinod în
care declară nulă unirea Bisericii din Transilvania, dar constrâns de iezuiţi
revine asupra deciziei. La doi ani după aceasta Atanasie moare, lăsând pe
urmaşii Bisericii Transilvănene şi a credincioşilor o mare povară224.
3. Urmările Unirii
Unirea Bisericii din Transilvania cu Biserica Romei se dorea a fi un
moment de descătuşare atât sufletească, cât şi fizică a poporului român din
221 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1048. 222 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 60.223 G. VENTU, op. cit., p. 70.224 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1054.
92
cadrul Imperiului habsburgic. Din nefericire însă pentru românii din
Transilvania acest act al unirii nu le-a adus nici un avantaj notabil care să
compenseze suferinţele şi chinurile la care au fost supuşi de-a lungul istoriei
bisericii unite.
Consecinţele unirii sunt multiple şi au contribuit din plin la
complicarea istoriei transilvănenilor până la momentul dezrobirii lor.
Imediat după unire în 1699, calvinii, înfuriaţi fiind de faptul că
pierdeau un număr important de iobagi au hotărât că preotul nu trebuie să se
hotărasă decât şi după o cercetare a clerului latin care va constata dacă acel
candidat a urmat o şcoală de specialitate; preoţii fără parohie, n-au decât să
se ducă la mănăstire; preoţii ce nu şi-au ales nici o lege străină pot fi bătuţide
orice oameni de rând; numai pământurile parhie pot scutite de dijmă225.
Dar să punctăm concret aceste urmăi ale unirii:
- înrobirea Bisericii Ortodoxe şi înstrăinarea bisericii unite de legea
strămoşeacă ;
- despărţirea românilor din Ardeal defraţii lor din Principate pentru a
nu se mai gândi la o eventuală unire politică226;
- prin unirea cu Biserica romano-catolică se schimbau numai un rug
cu altul;
- prin unire s-a imnulţit numai numărul papistaşilor şi al
maghiarilor227;
- politica imperială habsburgică a încercat penalizarea oricărei
tendinţe a românilor dea fi una precum şi manifesrările de
solidaritate sub aspect biseicesc228;225 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 24.226 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.
227 G. VENTU, op. cit., p. 77.228 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 158.
93
- exilarea şi persecutarea celor care se opuneau politicii papale
(episcopul Inocentiu229 Micu Clein, episcopul Grigore Maior, Gh.
Şincai, Samuil Clein, Petru Maior);
- naţiunea română n-a fost scutită de iobăgie, de dări şi nici n-a fost
admisă sau considerată ca a ptra naţiune în rând cu cele trei naţiuni
principale din Ardeal;
- religia unită n-a fost recunoscută ca receptă, acest lucru
întâmplându-se abia în anul 1868230;
- Biserica unită nu şi-a putut dobândi autonomia niciodată;
- Unirea a dus la desfiinţare pentru o vreme a mitropoliei ortodoxe
din Ardeal, lăsând fără conducător spritulal pe majoritatea
românilor231;
- În timp ce într-un mic centru se organizau şcoli îm întreg marele
principat al Ardealului se distrugea baza economică şi reacţională a
oricărui progres, a oricărei dezvoltări fireşti a vieţii poporului
român;
- singurul aport de mare preţ pe care l-a adus “unirea” culturii
româneşti a fost crearea unei elite intelectuale româneşti deosebite:
Samuil-Micu Clein, Petru maior, Gh. Sincai232.
Exceptând îmbunătăţirea minimă a situaţiei clerului unit, înfiinţarea
unor şcoli pentru români şi primirea unora în administraţie, precum şi unele
formaţiuni căzute de la masa domnilor, unitatea a fost crudă deziluzie şi o
mare pagubă sufleteasă pentru poporul român233.229 G. VENTU, op. cit., p. 79. 230 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 93.231 Pr. N. ŞERBĂNESCU, op. cit., p. 1055.
232 Alexandru GRAMA, op. cit., p. 87.233 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.
94
Soarta unirii
Încă din a treia zi după instalarea lui Atanasie ca episcop pentru a
servi catolicismul, întâmplată la 25 iunie 1701 – românul Nagyrzegi înainta
un protest la curtea imperială în numele preoţilor şi credincioşilor ortodocşi
din părţile Alba-Iuliei şi Făgăraşului, fapt pentru care Nagyrzegi a plătit cu
închisoare de şase ani234.
Clerul din părţile Inidorei declara că nu-i trebuie nici lege, nici
superintendent, iar Dan Chirca, preot călugăr, se ridică, strânge semmnături
de la preoţi pentru a fi recunoscut episcop al Bisericii Ortodoxe235.
Reacţia puternică ce se produce împotriva unirii la glasul preotului
Dan Chirca şi al călugărului Visarion Sarai, protestele credincioşilor care
voiau sâ-şi păstreze neschimbată legea au umplut închisorile până la
Kufstein, cu români ortododocşi, preoţi şi mireni, unii închişi chiar pe
viaţă236. Cei mai de seamă sunt torturaţi groaznic, traşi în ţeapă sau pe roată,
bunurile lor confiscate. Generalul Bucow ardea sau distrugea cu duiumul
biserici şi mănăstiri ortodoxe. Biserica ortodoxă era însă într-un regim de
grea persecuţie, care întrecea cu mult în tiranie şi crime pe cele de mai
înainte, când poporul întreg avea o singură credinţă. Pentru fericirea
cerească şi pământească a clerului unit a trebuit să se sufere toate prigoanele,
batjocurile şi silniciile românilor ortodocşi237.
Actul religios al unirii care se dădea liberă cofesiune, se impunea
românilor cu armele generalilor străini, catolici fanatici, (germanul Bucow),
234 Dumitru STĂNILOAE, op. cit.,. p. 32. 235 Nicolae IORGA, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930, p. 25. 236 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, Uniaţia în lumina adevărului istoric, p. 61.237 Ibidem, p. 62.
95
ba chiar şi cu prigoana exerciată de episcopul unit Petru Paul Aron (1457-
1764)238.
Abia după 60 de ani de la unire obţin românii un episcop al lor, care
trebuia să depindă bisericeşte de calvini şi deja în 1864 au avut un mitropolit
al lor: Andrei Şaguna.
“Supplex Libellus Valachorum” – care reprezintă momentul
culminant al luptei naţionale politice de la sfârşitul secolului al XVII-lea –
alcătuit în numele clerului, al nobilimii şi al întregii naţiuni româneşti din
Transilvania revendica obţinerea străvechilor drepturi de care fusese
despuiată naţiunea română239.
Samuil Micu, Gh. Şincai şi Petru Maior au preluat şi fundamentat
istoric şi teologic lupta lui Inochentie Micu pentru independenţă ....din
Transilvania. Deşi erau teologic uniţi, ei au luptat împotriva autorităţii
arhaice a Bisericii unite, căci în vremea lor acţiunea catolicizării era condusă
de această ierarhie. De aceea lupta fruntaşilor Şcolii Ardelene a luat un
caracter doctrinar-spiritual pentru că ei simţeau nevoia să întărească pe
credincioşii Bisericii Unite, întregind atşamentul la tradiţiile proprii ale
Bisericii, strămoşeşti prin dovedirea superiorităţii şi necesităţii de a fi
păstrate pentru salvarea fiinţei naţionale a poporului român240.
Un alt moment de referinţă în istoria poporului şi a Bisericii române îl
reprezintă Adunarea de la Blaj din 1848 unde şi prin participarea unui număr
important de clerici, în frunte cu Andrei Şaguna, s-a încercat refacera unităţii
naţionale şi salvarea situaţiei jalnice a Bisericii: “Naţiunea română pretinde
ca Biserica Română, fără distincţiune de confesiune, să fie şi să rămână
238 Ibidem, p. 62. 239 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 70. 240 Teodor V. DAMŞA, op. cit., p. 106.
96
liberă de orice altă Biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte Biserici
din Transilvania şi s-a proclamat Mitropolia Română Transilvană”241.
Sub regimul dualist austro-ungar (1867-1918) credincioşii români,
atât ortodocşi, cât şi cei uniţi, au fost supuşi la o aprigă luptă de
deznaţionalizare, luptă însă care s-a încheiat fericit pentru poporul român
prin marea unire , când s-a întregit fiinţa poporului român.
Rătăcirea românilor uniţi a luat sfârşit după cel de-al doilea război
mondial, când la 21 octombrie 1948 s-a concretizat actul de revenire a
Bisericii unite la Biserica Ortodoxă Română printr-un sobor al preoţilor şi
credincioşilor români242. Chiar şi uniţii ucrainieni de pe teritoriul României
au consfinţit revenirea la ortodoxie în anul 1949, cerând înfiinţarea unui
vicariat ortodox cu sediul la Sighet – 23 noiembrie 1949243.
Evenimentele din 1989 au adus o serie de schimbări nu numai în viaţa
politică şi socială a ţării, ci şi în sectorul vieţii religioase. Astfel, încă
din1989, decembrie a fost recunoscută existenţa Bisericii catolice de rit grec
sau catolică Orientală (forţa unită). În 1990 Vaticanul a numit episcopi
catolici de rit latin şi rit grec la Blaj, Oradea, Lugoj, Cluj-Napoca şi Baia-
Mare fără acordul prealabil al statului român în 1991, mitropolitul
Alexandru Todea a fost ridicat de rang la demnitatea de Cardinal244. Aceasta
a fost istoria punctată a Bisericii unite din Transilvania.
241 Arhidiac. Constantin VOICU, op. cit., p. 83. 242 Leon PĂDUREANU, op. cit., p. 103. 243 Liviu STAN, op. cit., p. 198.
244 Pr. Prof. Mircea PĂCURARIU, Realizări şi perspective după 1989, în Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 525.
97
98
D. CONCLUZII GENERALE
Încercările Bisericii catolice de a se uni cu Biserica Ortodoxă au avut
la început un iz de nostalgie pentru refacera unităţii trainice a trupului lui
Hristos, însă, odată cu trecerea timpului interesele materiale şi jurisdicţionale
ale popilor s-au dovedit falimentare pentru relizarea acstui ideal.
Pornind încă de la prima tentativă de unire, Biserica Răsăriteană s-a
arătat reticentă în ce priveşte sinceritatea actului propriu-zis şi numai
insistenţa împăraţilor constrânşi de “claştele istoriei” a aşezat pe ortodocşi la
masa tratativelor. Aceasta nu însemnă că Biserica Răsăriteană nu-şi dorea
unirea şi refacerea unităţii ecleziale, dar accentuarea de către catolici a unei
realităţi bisericeşti sub aspect pur jurisdicţional a creat o stare de tensiune în
plen şi suspiciune.
Unirile hibrid realizate mai întăi la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa
(1438-1439) nu a angrenat întrega ortodoxie ci doar local, fapt ce a produs
supuşilor a palidă satisfacţie, dar şi un punct de referinţă pentru următoarele
tentative de unificare.
Apariţia formulei de unitate ca fiind o soluţie de compromis, nu
aducea pe scena religioasă decât o instituţie confesională care nu era nici
catolicism deplin şi nici ortodoxie veche ci se sprijinea pe ambele în frunte
cu primatul papal Eilique şi indulgenţă faţă de unele principii şi uzuri.
Unitatea apare într-o postură foarte delicată producând un antagomism
nesesizabil iniţial din punct de vedere dogmatic, pentru că, devenind o
confesiune care propunea mântuirea credincioşilor, fiind un hibrid al
catolicismului şi ortodoxiei, nu înţelegem atunci care dintre cele trei
99
confesiuni: catolicism, ortodoxie şi unitate poate duce pe cale mântuirii. Din
acest compromis cofesional s-ar părea că Biserica Unită, prin “nectarul”
cules de la catolici şi ortodocşi poate oferi cel puţin teoretic aspectele
necesare mântuirii omului, lucru care loveşte puternic integritatea şi
credibilitatea atât ortodoxiei cât şi catolicismului.
Revenind la actul în sine al unităţii, acesta este legat mai în toate
cazurile de o violentare morală, devenind nu în puţine cazuri un refugiu
pentru cei nemulţumiţi cu ortodoxia.
Uniaţia s-a dovedit a nu fi o operă , nici cel puţin rezultatul
propagandei religioase, ea a fost efectul constrângerii prin asuprire şi prin
promisiuni amăgitoare, un act de silnicie, la care au colaborat de opotriva
puterea politică a statului respectiv cât şi Biserica Romano-Catolică.
De aceea actul unificării a devenit cu timpul un apanaj al elitei
dominante, nicidecum al poporului de rând, cel care de fapt trebuia să
suporte consecinţele nefaste al uniaţiei. Chiar de la origine “unirea cu
Roma” a fost un concept politic şi un eşec politic, rezultat din combinaţia
politico-religioasă a împăraţilor bizantini şi misiunea politică a papaliăţii
române, sub pretextul apărării creştinismului.
Popoarele antrenate fără voia lor în tumultasa acţiune pentru afirmarea
papalităţii şi a suprematiei acesteia în lume, au slujit sfârşirea unităţii
naţioale şi bisericeşti şi au manifestat chiar după unire, revenirea la vechea
tradiţie.
Acest lucru tragic s-a întâmplat atât rutenilor ortodocşi, cât şi
românilor transilvăneni, care aflaţi sub domianţia străină bazată pe principiul
“divide et impera”, au fost nevoiţi să accepte definirea religioasă şi naţională
şi să sufere batjocurile şi silniciile catolicilor.
100
Aceste popare fără drepturi pe pământul lor au manifestat ataşament
fată de valorile ortodoxiei şi, deşi au acceptat formal unirea, totuşi în sufletul
lor au rămas pe mai depate ortodocşi.
Pentru poporul român uniaţia a fost o mare pagubă, a fost o trădare de
credinţă şi de neam pentru un “blid de aur”, în care Viena şi Roma puneau
nu drepturile fireşti şi sacre ale poporului român băştinaş, ci doar moneda cu
care să poată atrage un număr de nefericiţi, care nu-şi dădeau atunci seama
că nu putea exista pentru ei ca români şi ca ortodocşi o contravaloare a
sacrificiului a ceea ce li se cerea.
Uniaţia a fost un act de violenţă şi de asuprire religioasă, un atentat la
libertatea şi viaţa lui naţională, un blestem asupra naţiei tolerate, încătuşare
sufleteacă, sporirea nedreptăţilor şi suferinţelor poporului.
De fapt, istoria uniatismului de pretutindeni arată că este incompatibil
cu ecumenismul Conciliului II Vatican, scoate în evidenţă ca şi acum
Biserica Romano-Catolică, promovează şi sprijină unitarismul printre
răsăriteni.
Privind retrospectiv la consecinţelele actulul unirii, demersul Bisericii
Romano- Catolice pare oarecum hilar, dacă nu penibil pentru că orice popor
cu conştiinţa naţională sănătoasă nu-şi poate permite “luxul” de a “recidiva”
şi a suferi din nou.
Biserica Romano-Catolică va avea acum un duşman veritabil
democratic, - libertatea de manifestare şi libera acţiune – timpurile
nostalgice cu împăraţi şi regi vasali apunând de mult.
101
BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI ÎN VOLUM
1.DAMŞA, Teodor V., Biserica greco-catolică din România în perspectivă istorică, Editura de Vest, Timişoara, 1994.
2.DVORNIC, Francis, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, trad. de Diana Stanciu, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 2001.
3.POPOVICI, Drd. George, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901.
4.STAN, Pr. Prof. Liviu, Acţiune papală şi replică ortodoxă-lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952.
5.VENTU, George, Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, Tipografia „cărţilor bisericeşti”, Bucureşti, 1889.
6.BANGERT, Willian W., Istoria Iezuiţilor¸ trad. de Marius Talaş, Ed. Ars Longa, Bucureşti, 2001.
7. BARIŢIU,George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pre două sute de ani în urmă, vol I, Ed. Autorului, Sibiu, 1889.
8. CIACHIR, Nicolae, Istoria slavilor, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998.
9. CIPRARIU, Timotei, Acte şi fragmente latine şi româneşti pentru istoria Bisericii Române mai ales unite, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1855.
102
10.DEAC, Prof. Dr. Augustin, Din istoria Ucrainei „Ţara de margine”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001.
11.DELEUŢĂ, I., Biserica Ortodoxă Rusească, în Anuarul X, Academia Teologică Andreiană Ortodoxă Română din Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1934.
12.DRAGOMIR, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1920.
13.DRIMBA, Ovidiu, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol IV, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.
14.GIBESCU, G. I., Iezuiţii şi românii, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1910.
15.GRAMA, Alexandru Istoria Bisericii Româneşti unite cu Roma de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Tiparul Seminarului Arhidiecezan, Blaj, 1884.
16.HERTLING, Ludwig, Istoria Bisericii, traducere Pr. Prof. Emilian DUMEA, Editura Ars Longa, Bucureşti, 1999.
17.IOAN, Zugrav, Chestiunea unirii între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938.
18.IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Române, Editura Ministerului de culte, vol. II, Bucureşti, 1930.
19.IORGA,Nicolae, Scurtă istorie a slavilor răsăriteni: Rusia şi Polonia, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, Bucureşti, 1919.
20.KARADJA, Constantin, Delegaţia din ţara noastră la conciliul din Constanţa în anul 1415, Ed. Cultura Naţională Bucureşti, 1927.
21.KINDER, Hermann, Atlas de istorie mondială- de la începuturi până la Revoluţia Franceză, vol I, traducere de Mihai Moroiu, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2001.
103
22.LANGA, Tertulian, dicţionar Teologic Creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
23.LUPŞA, Pr. Prof. Dr. Ştefan, Biserica Ardeleană şi Unirea în anii 1697-1701, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1949.
24.MATEI, Horia C., STATELE LUMII- Mică enciclopedie de istorie, ediţia a II-a, Ed. Meronia, Bucureşti, 2001.
25. Mc. NEILL, William, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, trad. de Diana Stanciu, Ed. Arc, Bucureşti, 2000.
26.MEYENDORF, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, traducere Cătălin Lazurca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996.
27.NISTOR, I. Problema ucraineană în lumina istoriei, Institutul de Arte Grafice şi Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1934.
28.NISTOR, Ion, Ucraina în oglinda cronicilor Moldoveneşti, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1941.
29.PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr., Mircea Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1997.
30.PĂCURARIU, Pr. Prof. Mircea, Pagini din istoria Bisericii Româneşti, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1991.
31. PĂCURARIU, Pr. Prof. Mircea, Realizări şi perspective după 1989, în Manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
32.PANAITESCU, P., Istoria Poloniei, Editori N. Zamfirescu şi Gh. Ionescu, Curs, 1936-1937.
33. POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.
104
34.POPOVICI, Drd. George, Uniunea românilor din Transilvania cu
Biserica Romano-Catolică sub împăratul Leopold I, Ed. Autorului, Tiparul Tipografiei Diecezanei din Caransebeş, Lugoj, 1901.
35.RĂDUŢIU, Aurel, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania (1690-1847), Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
36.REZACHEVICI, Constantin, Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998.
37.ŞAGUNA, Andrei, Istoria Bisericii Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre, Tipografia Diecezană, Sibiu, 1860.
38.ŞESAN, Pr. Dr. Milan, De ce uniaţia, Tipografia Alexandru A. Ţerek, Iaşi, 1946.
39.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof.
Teodor BODOGAE, Manual de Istorie Bisericească Universală, vol. II, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993.
40.STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Unitismul din Transilvania opera unei întreinte silinicii, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1973.
41.VOICU, Arhidiac. Prof. Dr. Constantin, Biserica stămoşească din Transilvania în luptă pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989.
STUDII ŞI ARTICOLE
42.BODOGAE, Teodor, De ce nu s-a putut face unirea Bisericilor la Florenţa, în „Revista Teologică”, nr. 7-8/ 1939.
105
43.CIUHANDU, Protopop Dr. Gh., Runtenii unguri de odinioară şi sugrumarea lor de maghiari prin unirea cu Roma, în „B.O.R”, XLV, nr. 3/ 1927.
44.DAN, Prof. Dr. Mihail, În jurul unirii cu Roma-cu deosebită privire asupra rolului Iezuitului Carol Neurautter, în „Mitropolia Banatului”, VIII, nr. 7-9/ 1958.
45.IOAN, Floca, Românii în legile de stat Transilvane până la 1918, în „B.O.R.”, CVIII, nr. 1-2/ 1990.
46.IONESCU, Drd. Virgil Încercări bizantine de unire a Bisericilor sub Paleologi până la Sinodul din Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVI, nr. 7-9/ 1977.
47.LEB, Drd. Vasile, Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului apărător al Ortodoxiei în Conciliul de la Ferrara-Florenţa, în „Glasul Bisericii”, XXXVII, nr. 5-6/ 1979.
48.MIGIA, Ariton, Un vechi document referitor la originea episcopului Atanasie Anghel, în rev. „Cultura Creştină”, an. IV, nr. 19-20/ 1914, decembrie.
49.PĂDUREANU, Pr. Dr. Leon, Adevărul asupra „unirii religioase”, în „Ortodoxia”, I, nr. 4/ 1949.
50.PAL, Alexandru, Ortodocşii din Ungaria, în „Noua Revistă a Ungariei”, nr. Octombrie, 1941, Budapesta.
51. POPESCU, Pr. Prof. Teodor M,.Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.
52.POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Cum s-au făcut "unirile” cu Roma, în „Ortodoxia”, I, nr. 2-3/ 1949.
53.POPESCU, Pr. Prof. Teodor M., Uniaţia în lumina adevărului istoric, în „B.O.R.”, nr. 3-4/ 1949.
54.PULPEA, Lect. Diac. Ion, Biserici Ortodoxe cu cpecial cu specială privire asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în „Studii Teologice”, II, nr. 1-2/ 1949.
106
55.ŞERBĂNESCU, Pr. Nicolae, Unirea cu Roma, înşelăciune şi silnicie pentru românii din Ardeal, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956.
56.ŞESAN, Pr. Dr. Milan, Unirea florentină şi papalitatea, în
„Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8/ 1961.
57.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Biserica Ortodoxă în secolele XV- XVII, în „Mitropolia Ardealului”, VII, 11-12/ 1963.
58.ŞESAN, Pr. Prof. Milan, Ortodoxia în faţa reformaţiei şi a uniaţiei, în „Mitropolia Ardealului”, 3-6/ 1962.
59.STAN, Pr. Prof. Liviu, Acţiune papală şi replică ortodoxă-lupta de veacuri a Ortodoxiei Slave împotriva expansiunii papale în Răsăritul Europei şi triumful acestei lupte, în „B.O.R.”, LXX, nr. 4-5/ 1952.
60.STATOV, Pavel, Biserica Ortodoxă Rusă în U.R.S.S., în „Ortodoxia”, nr. 1/ 1952, Bucureşti.
61.TRUŢIA, Prot. Sabin, Refacerea Unităţii Religioase a românilor ardeleni, o poruncă a istoriei, în „B.O.R.”, LXXIV, nr. 10-11/ 1956.
107
CURRICULUM VITAE
Numele meu este Maliovan I. Teodor-Ioan. Sunt născut în data de 22.
01. 1979, în oraşul Buhuşi, jud. Bacău, din părinţii Ion şi Anişoara.
Am urmat clasele I-VIII la Şcoala Mihai Eminescu, din localitatea
Buhuşi, între anii 1985-1993.
În 15.07.1993 am intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Sihăstria
Tarcăului, jud. Neamţ.
În 12.04.1998 am fost tuns în monahism primind numele de Teofil.
Între anii 1998-2003 am urmat cursurile Seminarului Teologic
„Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ.
La data de 26.10.2001 am fost hirotonit ierodiacon, iar în 18.08.2002
am fost hirotonit întru ieromonah.
Din anul 2003 sunt preot slujitor la Mănăstirea Sfintei Cruci din
Oradea.
Între anii 2003-2007 la îndemnul şi cu sprijinul Maicii Stareţe
Stavrofora Mina Bădilă am urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din Oradea – specializarea Teologie Pastorală – pe care am absolvit-o cu
teza de licenţă „Legăturile Mântuitorului cu contemporanii întrupării Sale”.
Între anii 2011-2013 am urmat cursurile de master la specializarea Istorie
bisericească şi gândire creştină, desfăşurate în cadrul Facultăţii de Teologie
Ortodoxă „Episcop Dr. Vasile Coman” din Oradea, pe care le absolv cu
prezenta lucrare de disertaţie.
108
DECLARAŢIE
Subsemnatul, Maliovan Teodor (Teofil), masterand la Facultatea de
Teologie Ortodoxă a Universităţii din Oradea, specializarea Teologie
Pastorală, declar că la întocmirea lucrării de disertatie cu titlul “Uniaţia în
Bisericile slave şi în Transilvania, în secolele XVI-XVII” nu am folosit alt
material bibliografic în afară de cel menţionat în notele bibliografice şi în
bibliografie, iar lucrarea îmi aparţine în întregime.
Semnătura,
109
Recommended