View
80
Download
4
Category
Preview:
DESCRIPTION
curs
Citation preview
1
CONTABILITATE CREATIVA
PARTEA I
BAZELE TEORETICO – METODOLOGICE ALE CONTABILITĂŢII CREATIVE
Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi
desfăşoară activitatea, face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi măsurate
cu certitudine, ci doar estimate.
Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici
contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde intereselor
sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidela, şi mai degrabă spre o imagine convenabilă.
Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu
privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care
avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative.
1.1. Consideraţii generale privind contabilitatea creativă
Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea contabililor, puşi în
faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în permanentă competiţie, pe o
piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult diversificată şi rapidă, devenind
uneori şi un instrument de marketing şi publicitate.
În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile cerinţe
informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de creativitate,
în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi obţinerea unui avantaj,
fără a intra în conflict cu legea.
De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea utilizatorilor de
informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea unei contabilităţi
creative. În decursul timpului, contabilitatea a fost tratată şi ca o artă: „arta de a falsifica sau truca
un bilanţ”[1]; „arta de a se calcula beneficiile”[2]; „arta de a prezenta un bilanţ”[3]; „arta de a crea
provizioane”[4].
Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită
libertăţilor profesiei contabile.
Ea s-a aşezat la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi
evenimentelor.
Discutată din perspectiva practicienilor contabili, apariţia contabilităţii creative a fost
facilitată de tratamentele de bază şi alternative folosite pentru rezolvarea aceleiaşi probleme.
În cele mai multe cazuri o problemă contabilă are cel puţin două soluţii, cu efect diferit
asupra poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.
Apariţia contabilităţii creative a fost influenţată şi de flexibilitatea normelor contabile
internaţionale.
Contabilitatea creativă este tratată în cele mai multe cazuri în mod negativ (creaţie negativă),
menită să conducă la întocmirea unor situaţii financiare în măsură să răspundă la dorinţele
managerilor privind poziţia financiară şi performanţa întreprinderii. În felul acesta, situaţiile
2
financiare, nu sunt ceea ce trebuie să fie (discursul normativ), ci ceea ce se doreşte (discursul
interesat).
Tratarea simultană a contabilităţii creative ca un instrument pentru a realiza interesele
contabile dar şi ca o inginerie contabilă se sprijină pe politicile contabile adoptate de către o
întreprindere pentru a produce şi comunica informaţii.
Conceptul de contabilitate creativă, îşi are originea[1] în traducerea expresiei ,,creative
accounting‟‟ utilizată de multă vreme în Marea Britanie, fiind preluată în mai multe lucrări de
specialitate sub denumirea de ,,contabilitate imaginativă” sau ,,contabilitate de intenţie‟‟.
Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată pentru prima data în literatura de
specialitate în anul 1973 de către cercetatorul britanic J. Argenti.
Acesta a stabilit o legătură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa
managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un
indiciu prevestitor de criză.
Diverşi autori, definesc destul de divergent, acest concept ca reprezentând ,,ansamblul
tehnicilor, opţiunilor şi libertăţilor lăsate de textele contabile care, făra a se îndepărta de normele şi
de exigenţele contabile, dau conducătorilor de întreprinderi posibilitatea de a jongla cu rezultatul.
În domeniul contabilităţii, creativitatea exprimă libertatea profesionistului de a utiliza acele
mijloace care-i permit descrierea realităţii economice din întreprinderi, pe când convenţionalitatea
impune respectarea regulilor prevăzute în dreptul contabil[1].
Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc
cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor
normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile[2].
Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: „procesul prin
care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi profitând de
flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea
documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc”.
Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea
manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Termenul de „contabilitate creativă” este utilizat în literatura de specialitate şi sub sintagma
de „inginerie contabilă”, însă forma cea mai răspândită este reprezentată de prima titulatură.
Recurgerea la noţiunea de „inginerie contabilã” este argumentată prin faptul că aceasta
poate fi asimilată cu activitatea de creaţie, de proiectare, de cercetare, de conducere a „procesului
tehnologic” de către profesioniştii contabili, din care rezultã „imaginea favorabilã”, dorită a
entităţii economice.
Indiferent de titulatura pe care o poartã, ingineria contabilă sau contabilitatea creativă, se
referă la practicile de contabilitate care derivă din practicile de contabilitate standard. Ele se
caracterizează prin complicaţii excesive şi creativitate, având ca scop prezentarea favorabilă a
poziţiei financiare şi performanţelor întreprinderii.
O viziune asupra ingineriei contabile, dar şi cea mai complexã este expusã de Naser,
considerând-o[1]:
•procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipuleazã cifrele contabile
şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea
documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc;
•procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită
„producerea” rezultatului contabil dorit.
3
•Deşi există neînţelegeri în ceea ce priveşte definirea contabilităţii creative, majoritatea
cercetătorilor acceptă că aceasta se remarcă prin două aspecte.
În încercarea de a surprinde cât mai exact sensul contabilităţii creative, din definiţiile
diverşilor autori, rezultă unele caracteristici comune:
•contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale ;
•contabilitatea creativă presupune un exerciţiu de creativitate al contabililor, de a traduce
inovaţii juridice, economice şi financiare, pentru a oferi soluţii în favoarea celor interesaţi,
exploatând breşele şi lacunele legale şi profesionale.
Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a
realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese.
Contabilitatea creativă are drept obiectiv „fondarea structurii financiare şi a performanţelor
întreprinderii”; profesioniştii contabili, printr-un exces de ingeniozitate, reuşind să realizeze
„aranjamente” demne de invidiat, pentru a maximiza câştigul pe acţiune, pentru a îmbunătăţi
lichiditatea sau pentru a minimiza rata îndatorării financiare
Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:
•posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.
De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de
dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului;
•o serie de elemente necesită estimări sau previziuni.
De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,
reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul „creativ” beneficiază
de oportunitatea de a fi mai „optimist” sau mai „pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se
apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un
expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste;
•se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a eroda
rezultatul.
De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de
închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai
mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari
sau mai mici decât preţul pieţei;
•alegerea momentului oportun realizării unei tranzacţii pentru a reflecta o anumită imagine în
conturile anuale;
•incompetenţa managerilor;
•incertitudinea şi riscul generate de creşterea volatilităţii unora dintre elementele pieţei.
Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în
funcţie de obiectivele urmărite în
A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului: •imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;
•încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;
•subevaluarea (sau supraevaluarea) ajustărilor pentru depreciere;
•existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe măsura
•avansării, la terminare).
4
B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere: •pierderi privind creanţele neîncasabile;
•creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea activelor.
C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului:
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•scontarea unei cambii sau bilet la ordin;
•dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în gestiunea
unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei îndatoririi,
creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.
Legislaţia în domeniul contabilităţii din România, prezintă particularităţi care vin să
completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate, şi anume:
•mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe profit;
•importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei
întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea
fluxurilor de numerar.
1.2. Factorii determinanţi în dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă
Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind
performanţele sale; acestea sunt apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de
contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea
rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului. În
literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt apreciate
drept tehnici de „contabilitate creativă”.
Factorii care-i determină pe manageri să utilizeze aceste tehnici specifice contabilităţii
creative sunt:
Costurile rezultate din conflictul de interese
Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Acestea explică
diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor
proceduri contabile specifice.
Procedurile contabile pot afecta gradul de lichiditate al entităţii economice printr-un proces
politic. Procesul politic reprezintă o competiţie între indivizi în ceea ce priveşte transferul de
bogăţie. Astfel, este posibil ca, în scopul de a evita presiunile din partea autorităţii executive şi
de a mări subvenţiile acordate firmei, managerii să aleagă proceduri contabile care reduc
profitul.
Incompetenţa managerilor
Managerii incompetenţi îsi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi
neglijează sistemul de informare contabilă şi ratele financiare, care încep să se deterioreze.
O întreprindere ajunsă în acest stadiu începe indubitabil să utilizeze contabilitatea creativă.
Motivaţia este evidentă, deoarece societatea nu a obţinut performanţe satisfăcătoare, este
posibil ca furnizorii să nu mai acorde credit comercial, creditorii să-i micşoreze termenele de
rambursare a creditelor, clienţii să îşi caute alţi furnizori.
5
Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă. Refuzul lor de a
admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia „norii se
vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată
cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua „fatală
Incertitudinea şi riscul
Potrivit lui Goodfellow, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii
unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante,
creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat cresterea
incertitudinilor. În astfel de situaţii societăţile sunt motivate să adopte instrumente de reducere a
riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte, în mod
constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente. Varietatea activităţilor economice
Caracterul extrem de variat al activităţilor economice impune o serie de particularităţi în
ceea ce priveşte evaluarea acestora. Ca urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei
activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se traduce prin
existenţa opţiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opţiunilor, deşi legitimă, permite
întreprinderilor să-şi ajusteze rezultatele
Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile Se consideră că însăşi utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea
contabilităţii creative prin importanţa excesivă acordată rezultatului contabil.
Astfel, faptul că, în general investitorii urmăresc creşteri stabile ale câştigurilor încurajează
societăţile să-şi „netezească” performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.
Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor
deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei.
O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale
profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii.
Devine evident că în situaţia în care managerii doresc să crească preţul acţiunii şi
contabilitatea creativă îi poate ajuta, aceasta reprezintă o tehnică atractivă. În mod concret,
utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:
•Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de
manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite
active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai
mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.
•Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini
recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării
cheltuielilor la venituri.
•Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul
amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.
De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi
diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere
•Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi cheltuielilor
afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor.
•Reclasificarea activelor sau datoriilor.
•Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul
situaţiilor financiare.
6
Concluzionând, putem afirma că ingineria contabilă/contabilitatea creativă reprezintă un
ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării
sau minimizării situaţiilor financiare, fără ca aceste două obiective să se excludă reciproc; tehnicile
şi procedeele utilizate au la bază alegerile permise de reglementările contabile, posibilităţile oferite
de carenţele normelor contabile, dar şi de mecanismele prin care contabilitatea poate interveni:
determinarea interpretării contabile a unei tranzacţii juridico-financiare sau elaborarea unui
mecanism juridico-financiar cu scopul modificării rezultatului sau situaţiilor financiare.
1.3. Imaginea fidelă versus contabilitatea creativă
Optimizarea activităţii economice impune cunoaşterea cât mai exactă a fenomenelor şi
proceselor de această natură, consemnate şi cuantificate în limbaj cifric.
Criteriul de performanţă al contabilităţii îl constituie imaginea fidelă, măsura în care aceasta
redă realitatea obiectivă, printr-o informare completă şi pertinentă asupra faptelor şi proceselor
economice, exprimabile în etalon monetar.
Concept de origine britanică, imaginea fidelă a fost utilizată încă din anul 1947, în Legea
societăţilor comerciale engleze sub forma „true and fair view”, ulterior fiind preluat şi definit în
Directiva a IV-a a Consiliului Uniunii Europene.
Percepţia britanică a principiului la nivelul protagoniştilor sociali (producători şi utilizatori ai
produsului contabil) are în vedere respectarea standardelor contabile şi a legii. În plan teoretic,
imaginea fidelă este definită prin prisma termenilor de imagine veridică şi imagine corectă sau
imagine reală şi imagine onestă. Nu este exclusă nici interpretarea ca un obiectiv înalt spre care
tind situaţiile financiare.
In ceea ce priveşte conceptul de imagine fidelă, G.A. Lee preciza: „astăzi, imaginea fidelă a
devenit un termen de artă. Ea presupune prezentarea de conturi întocmite în conformitate cu
principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de
estimări cât mai rezonabile si aranjarea lor de aşa manieră încât să se poată furniza, cu toate
limitele practicilor contabile curente imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori,
distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative. Cu alte cuvinte trebuie avute în vedere atât
litera cât şi spiritul legii.
Analizând această definiţie sesizăm patru aspecte:
•referirile la „estimări cât mai rezonabile” şi la limitele practicilor contabile curente” implică
o anumită toleranţă faţă de unele imprecizii inevitabile. Altfel spus, „este preferabil să aproximezi
decât să greseşti cu exactitate”. Această cugetare, ce-i aparţine lui J. M. Keynes poate explica
înlocuirea cerinţei de „true and correct view” cu cea de „true and fair view”.
•Schimbarea s-a făcut la recomandarea Institutul Experţilor Contabili din Anglia si Ţara
Galilor, deoarece „corect” era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de
contabilitate şi de audit. Privită din acest unghi, imaginea fidelă poate fi considerată ca un
stimulent în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.
•Lee vorbeste despre „imaginea cea mai obiectivă posibil”, adică despre neutralitate. Faptul
că informaţiile contabile trebuie să fie neutre este deja reglementat. Neutralitatea presupune ca
situaţiile financiare, prin modul de selectare şi prezentare a informaţiilor, să nu influenţeze luări de
decizii şi judecăţi care să conducă la un rezultat predeterminat. Analizată din acest unghi imaginea
fidelă acţionează împotriva contabilităţii creative. referirile la „omisiuni” şi la „litera şi spiritul
legii” i-a făcut pe unii să considere că cerinţa de „true and fair view” este mult mai riguroasă decât
formulele precedente. „True” (adevărată) semnifică litera legii, iar „fair” (loială), spiritul acesteia.
7
Următoarea poveste pune în evidenţă cele două cuvinte:
Căpitanul unui vas era îngrijorat că secundul său bea foarte mult. Într-o zi, el a scris în
jurnalul de bord: „Secundul a fost beat azi”. Informaţia a fost în acelaşi timp adevărată şi loială. În
ziua următoare, secundul, văzând ce scrisese căpitanul, a adăugat: „Ieri căpitanul a fost treaz”.
Informaţia a fost adevărată dar nu şi loială. Dacă în mod obişnuit căpitanul era treaz acest lucru nu
ar mai fi meritat să fie comentat. Privită din acest unghi, imaginea fidelă este un instrument
împotriva utilizării contabilităţii creative.
Lee vorbeşte despre „conturi întocmite în conformitate cu principiile contabile
general acceptate”. „În cazul în care un tribunal ar trebui să decidă dacă situaţiile financiare ale
unei societăţi dau sau nu o imagine fidelă, ar fi dificil de identificat alte criterii de apreciere decât
conformitatea cu principiile contabile general acceptate”. Analizată din acest unghi, imaginea
fidelă ar putea fi un stimulent pentru utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă.
1.4. Modalităţi de combatere a practicilor de contabilitate creativă
Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-
au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să
aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.
O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative o
reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările care există deja, a unui cadru contabil
conceptual. Cadrul conceptual reprezintă, înainte de toate, un instrument la dispoziţia
normalizatorilor. El le este util şi profesioniştilor contabili deoarece, prin criteriile pe care le
stabileşte, le permite acestora să înţeleagă mai profund normele contabile şi să analizeze operaţiile
complexe.
O altă măsură ar trebui ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări contabile
permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare. Mai mult,
dacă o întreprindere a ales o prelucrare contabilă pentru că aceasta îi permitea obţinerea unei
imagini fidele în anul respectiv, ea ar trebui să utilizeze aceeaşi prelucrare şi în anii următori.
Pornind de la premisa că practicile de contabilitate creativă vor dispărea doar o dată cu
dispariţia cauzelor care le-au generat, Hoarau abordează problema comportamentului utilizatorilor
externi. El propune reducerea importanţei acordate rezultatului contabil şi aprecierea calităţii
acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Imaginaţia financiară poate să diminueze
pasivul exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme imobilizările în creanţe. Ea nu
poate însă să genereze lichidităţi. Rezultă că orientarea utilizatorilor externi către fluxurile de
trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor
contabile.
De asemenea, crearea posibilităţii de a recurge la un organism competent pentru arbitraj
şi/sau interpretare, similar cu Grupul de revizuire a comunicării financiare (Financial Reporting
Review Panel) din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, reprezintă, după părerea lui
Malo si Giot, o cale prin care se poate limita tendinţa şefilor de întreprindere de a întinde prea
tare „elasticul”. Un asemenea organism nu poate avea însă ca misiune să supravegheze situaţiile
financiare ale tuturor întreprinderilor. Pentru o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă ar trebui ca
auditorii să fie dispuşi să-şi îndrepte „armele” asupra clienţilor lor. Propunerea este dură deoarece
ea antrenează o reflecţie radicală asupra naturii raporturilor auditori/manageri. Totodată, s-a
sugerat că problema contabilităţii creative ar putea fi rezolvată prin intermediul unor norme
8
detaliate, care să nu lase loc de interpretare. Cazurile particulare se află însă în spatele regulilor
specifice. Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale
să-i minimizeze impactul. În acord cu aceasta, Devis spunea că oricât de multe reguli ar
implementa profesia, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a „bate” sistemul. Ca urmare,
misiunea normalizatorilor şi profesioniştilor contabili nu este una simplă: imaginaţiei trebuie să i
se răspundă cu imaginaţie.
1.5. Impactul şi limitele contabilităţii creative asupra situaţiilor financiare
Procesul de armonizare a contabilităţii, la nivel european şi internaţional, proces care, deşi la
nivelul ţărilor Uniunii Europene se derulează de circa două decenii, continuă să reprezinte un ideal
spre care tind legislatorii care se ocupe de pregătirea şi ameliorarea conţinutului situaţiilor
financiare, contribuind la restrângerea fenomenului de contabilitate creativă. Astfel, se
diminuează riscul de utilizare a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale, evitându-se fenomenul
de reducere a valorii informaţionale a situaţiilor financiare
1.5.1. Tehnici de manipulare a imaginii bilanţului
Bilanţul este documentul de sinteză care redă starea şi evoluţia situaţiei financiare, permiţând
formularea de judecăţi de valoare privind randamentul şi riscul aferente unei întreprinderi, precum
şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Din acest motiv, entităţile economice sunt tentate să
încerce să-şi amelioreze structura bilanţului.
Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate în mod particular ameliorării bilanţului. Aceste
tehnici acţionează asupra unuia sau mai multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii,
datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.
A. Dezindatorirea în fapt
Dezindatorirea în fapt reprezintă aranjamentul prin care societatea transferă active unui
trust, care preia, totodată, şi gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este
absolvită de obligaţia de a plăti aceste datorii, ea rămânând debitorul principal. Uneori, creditorii
nici nu află de aceste tranzacţii şi păstrează, în continuare, relaţia cu societatea în cauză în vederea
recuperării creanţei.
În continuare este descris un exemplu privind influenţa acestei tehnici de manipulare
asupra imaginii bilanţului: întreprinderea deţine o creanţă cu valoarea nominala de 450 lei,
recuperabilă prin tranşe anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei rambursabilă pe patru
ani sub formă de anuităţi constante. Societatea transferă, la începutul anului creanţa şi datoria unui
terţ, care va asigura gestiunea datoriei plătind tranşele anuale prin recuperarea creanţei. Efectul
acestei metode poate fi observat în bilanţul următor:
ACTIV Fără dezindatorire Cu
dezindatorire
Active imobilizate 9.500 9.500
Active circulante 0 0
Stocuri 7.300 7.300
Creanţe 4.500 4.050
9
Disponibil 500 500
Total active 21.800 21.350
PASIV
Capitaluri proprii 0 0
Capital social 10.000 10.000
Rezultat 0 25
Datorii 11.800 11.325
Total pasiv 21.800 21.350
Se poate observa că deşi datoriile nu au fost plătite, utilizarea tehnicii de dezindatorare în
fapt face posibilă eliminarea lor din bilanţ, ceea ce duce la ameliorarea poziţiei financiare şi
crearea premiselor pentru obţinerea de noi împrumuturi.
B. Reevaluarea imobilizărilor corporale Deşi, conform principiului prudenţei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu
stricteţe a acestui principiu poate afecta poziţia financiară a unei întreprinderi. De aceea, în unele
ţări, normalizatorii contabili autorizează reevaluarea, în anumite condiţii, a imobilizărilor
corporale.
Reevaluarea imobilizărilor corporale furnizează, prin intermediul unor variabile precum diferenţele
din reevaluare, baza de amortizare şi durata de amortizare posibilităţi de a manipula imaginea
bilanţului. Prin reevaluarea imobilizărilor corporale, o întreprindere poate supravieţui unei reduceri
semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi. Diferenţa din reevaluarea activului
poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social (nivel
impus de legislaţia societăţilor comerciale )
Pentru a evita unele abuzuri în cazul reevaluării, în unele ţări, cum ar fi Franţa, se interzice
reevaluarea imobilizărilor. Dacă operaţia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizării
acumulate şi doar diferenţa ar fi înregistrată la diferenţe din reevaluare, profitul şi rezultatul pe
acţiune ar fi substanţial îmbunătăţite.
•Exemplu privind operaţia de reevaluare a imobilizărilor corporale:
Societatea deţine în cadrul imobilizărilor o clădire în valoare brută de 30.000 lei, amortizare
acumulată 15.000 lei. Valoarea actuală a clădirii este de 35.000 lei.
.
Tabelul nr. 1.2 – Influenţa operaţiei de reevaluare a imobilizărilor corporale asupra imaginii
bilanţului
ACTIV Înainte de
reevaluare
După
reevaluare
Imobilizări corporale 70.000 90.000
Clădiri 30.000 50.000
10
Amortizarea clădirii (15.000) (15.000)
Mijloace fixe 40.000 40.000
Amortizarea mijloacelor fixe (10.000) (10.000)
Valoarea netă a imobilizărilor
corporale
45.000 65.000
Active circulante 35.000 35.000
Total activ 80.000 100.000
PASIV
Capital social 50.000 50.000
Diferenţe din reevaluare 0 20.000
Rezultatul reportat (30.000) (30.000)
Rezultatul exerciţiului 3.000 3.000
Total capitaluri proprii 23.000 43.000
Datorii 22.000 22.000
Total pasiv 45.000 65.000
Se poate observa că diferenţa din reevaluare scoate întreprinderea din situaţia în care
capitalurile proprii erau mai mici de 50% din capitalul social.
C.Emisiunea de titluri hibride Întreprinderile recurg la o serie de finanţări de tip „mezanin”: emisiunea de obligaţiuni
convertibile în acţiuni, obligaţiuni cu bonuri de subscriere de acţiuni, care nu pot fi ataşate cu
certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare. Varietatea şi complexitatea acestor
titluri hibride, precum şi imprecizia şi lipsa de unitate a definiţiilor actuale pun probleme de
clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului structural.
În plus, utilizând o serie de montaje financiare, întreprinderile pot transforma unele
datorii în capitaluri proprii. Ideea constă în emisiunea de titluri care prezintă particularitatea că
sunt rambursabile doar în momentul lichidării societăţii.
Această particularitate le face asimilabile capitalurilor proprii. Dar, graţie unui montaj
juridic, care presupune intervenţia unui terţ, creditorii (cumpărătorii de titluri) primesc asigurarea
că sumele împrumutate întreprinderii le vor fi rambursate într-un timp determinat. Contabilizarea
în categoria capitalurilor proprii a unor finanţări care ar trebui să figureze în datorii are drept
consecinţă modificarea echilibrului structural şi reducerea ratei de îndatorare (ceea ce se
urmăreşte de fapt prin această tehnică de manipulare).
D. Clasificarea titlurilor de valoare achiziţionate Contabilitatea operează cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri
imobilizate ale activităţii de portofoliu, alte titluri imobilizate şi titluri de plasament.
11
Încadrarea titlurilor în una sau alta dintre categoriile menţionate depinde, în mod normal, de
intenţia cu care întreprinderea le-a achiziţionat .
În unele cazuri însă, întreprinderile sunt tentate să recurgă la o anumită clasificare în scopul
de a ameliora situaţia prezentată utilizatorilor externi.
Astfel, clasificarea titlurilor în categoria activelor circulante permite ameliorarea ratei de
lichiditate Exemplu privind operaţia de clasificare a titlurilor achiziţionate şi influenţa asupra poziţiei
financiare: întreprinderea achiziţionează titluri în valoare nominală de 2.500 lei. Societatea le
poate înregistra astfel:
Tabelul nr. 1.3 – Influenţa titlurilor de valoare achiziţionate asupra imaginii bilanţului
ACTIV Varianta a Varianta b
Imobilizări corporale 6.500 6.500
Imobilizări financiare 2.500 0
Active circulante
Stocuri 1.600 1.600
Creanţe 2.100 2.100
Titluri de plasament 0 2.500
Disponibil 650 650
Total activ 13.350 13.350
PASIV
Capitaluri proprii
Capital social 8.000 8.000
Datorii pe termen lung 5.000 5.000
Datorii pe termen scurt 350 350
Total pasiv 13.350 13.350
Fond de rulment (Ac-Dts) 4.000 6.500
Rata de lichiditate (Ac/Dts) 11,42 18,57
12
Rata lichidităţii şi nivelul fondului de rulment pot fi influenţate în sensul cosmetizării lor
prin simpla includere a titlurilor achiziţionate în cadrul activelor circulante şi nu în cadrul
activelor imobilizate.
E. Vânzarea şi răscumpărarea stocurilor
Pentru a obţine surse de finanţare, societăţile pot proceda la vânzarea stocurilor.
Particularitatea operaţiei constă în faptul că în contractul de vânzare este prevăzută o opţiune
de răscumpărare a stocurilor. Între data vânzării şi data răscumpărării stocului, societatea vânzătoare utilizează rezultatul
obţinut din operaţia de vânzare ca o sursă de finanţare.
Stocul şi datoria de a rambursa finanţarea acordată temporar de cumparătorul stocului sunt
excluse din bilanţ. Diferenţa dintre preţul iniţial de vânzare şi preţul de răscumpărare al stocului va
fi inclusă în costul vânzărilor când stocul va fi, în sfârşit, vândut unui cumpărător independent
1.5.2. Tehnici de manipulare a contului de profit şi pierdere
Cel mai utilizat model pentru reflectarea performanţelor entităţilor economice este contul de
profit şi pierdere.
Valoarea informaţională a acestei componente a situaţiilor financiare rezidă în acea că redă
performanţa întreprinderii, adică, indică gradul în care aceasta şi-a realizat obiectivele pe linia
obţinerii profitului.
În contul de profit şi pierdere apar fluxurile care determină rezultatul, înţeles, în principiu, ca
variaţie a capitalurilor proprii în cursul unui exerciţiu financiar
Definirea performanţelor unei întreprinderi se face, însă, în mod diferit, în funcţie de
interesul utilizatorilor, de principiile, convenţiile şi normele contabile reţinute pentru determinarea
rezultatului
Este ceea ce specialiştii în domeniu numesc politici contabile. Întrebarea care se ridică este,
însă, cât de exact poate fi determinat rezultatul cu ajutorul unui astfel de cont de profit şi
pierdere?
Răspunsul nu poate fi decât unul relativ.
Dacă întocmirea contului de profit şi pierdere se face de specialişti de bună-credinţă,
rezultatul poate fi unul cât mai realist posibil.
Dacă aceştia recurg la procedee, tehnici, instrumente, având ca scop prezentarea favorabilã a
poziţiei financiare şi performanţelor companiei, rezultatul poate fi unul distorsionat.
Tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de tratamentele şi
politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai multor
„opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile, fie unei
libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau consolidate, pot
influenţa performanţa companiei .În cele ce urmează sunt prezentate câteva din ingineriile
contabile şi impactul lor asupra imaginii performanţelor companiei.
A. Inginerii contabile referitoare la stocuri Referitor la costul de achiziţie al stocurilor, acesta trebuie să cuprindă[1]: preţul de
cumpărare; taxe de import şi alte taxe (cu excepţia acelora pe care întreprinderea le poate recupera
de la autorităţile fiscale); costuri de transport, manipulare; alte costuri care pot fi atribuite direct
achiziţiei de produse finite, materiale şi servicii.
13
În funcţie de rezultatul dorit, cheltuielile ocazionate de achiziţia stocurilor vor fi manipulate,
în sensul includerii sau nu în costul de achiziţie.
Exemplu: O întreprindere achiziţionează mărfuri în următoarele condiţii: preţ de cumpărare
al mărfurilor 450 um, cheltuieli de transport 100 um, cheltuieli de manipulare 50 lei; veniturile
obţinute din vânzarea mãrfurilor sunt de 3.506 um. Managerul companiei poate să opteze pentru
includerea sau nu a cheltuielilor de transport în costul de achiziţie, obţinând, astfel, rezultate
contabile diferite.
Elemente Cheltuielile de
transport se includ în
costul de achiziţie
Cheltuielile de
transport se exclud
din costul de achiziţie
Venituri din vânzarea
mărfurilor
3.506 3.506
Cheltuieli privind mărfurile
Preţ de cumpărare
Chelt. de transport
Chelt. de manipulare
(600)
450
100
50
(500)
450
-
50
Rezultat contabil 2.906 3.006
Includerea cheltuielilor cu dobânzile în costul stocurilor distorsioneazã imaginea reală a
entităţii economice, determinând majorarea rezultatului .
B. Inginerii contabile privind imobilizările corporale
Referitor la cheltuielile ulterioare punerii în funcţiune. Cheltuielile ulterioare aferente unui
element de natura terenurilor şi mijloacelor fixe care a fost deja recunoscut trebuie adăugate valorii
contabile a activului numai atunci când se estimeazã cã întreprinderea va obţine
beneficiieconomice viitoare suplimentare faţă de performanţele estimate iniţial ca fiind
corespunzătoare.
Exemplu: Întreprinderea a renovat la începutul exerciţiului N clădirea în care îşi desfăşoară
activitatea compartimentul administrativ. Clădirea a fost achiziţionată cu 18 ani în urmã, la o
valoarea de intrare de 500.000 lei, durata de viaţă utilă fiind 20 de ani. Cheltuielile cu renovarea au
fost de 40.000 lei. Managerii apreciază ca ridicat gradul de deteriorare al clădirii, fiind necesară
restaurarea ei pentru a se asigura funcţionalitatea în continuare. Soluţia propusă este
necapitalizarea cheltuielilor cu renovarea.
Pe de altă parte, conducerea companiei intenţionează să achiziţioneze un sediu nou şi să îl
vândă pe acesta, sperând ca prin renovarea clădirii să crească şi valoarea ei de piaţă. Prin urmare ar
putea decide capitalizarea cheltuielilor cu renovarea. Care va fi impactul asupra rezultatului?
Elemente
N N+1
Cheltuieli cu renovarea Cheltuieli cu renovarea
Se
capitalizează
Nu se
capitalizează
Se
capitalizează
Nu se
capitalizează
14
Cifra de afaceri 609.107 609.107 609.107 609.107
Cheltuieli cu renovarea - (40.000) - -
Cheltuieli cu amortizarea (45.000) (25.000) (45.000) (25.000)
Chelt. cu materii prime şi
materiale consumabile
(108.035) (108.035) (108.035) (108.035)
Cheltuieli salariale şi sociale (239.664) (239.664) (239.664) (239.664)
Alte cheltuieli de exploatare (172.604) (172.604)
Impactul asupra rezultatului
contabil
(45.000) (65.000) (45.000) (25.000)
Rezultat contabil 88.757 88.737 88.757 88.777
Capitalizarea cheltuielilor cu renovarea are acelaşi impact asupra rezultatului în exerciţiile
financiare N şi N+1 (considerăm cifra de afaceri şi celelalte cheltuieli constante), micşorându-l cu
45.000 lei. Decizia de imputare a cheltuielilor asupra rezultatului exerciţiului N, va diminua
rezultatul cu 65.000 lei.
Referitor la cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor corporale. Valoarea amortizabilă a
unei imobilizări trebuie să fie alocată sistematic pe toată durata de viaţă utilă respectivei
imobilizări. De regulă, metoda de amortizare aleasă este cea care reflectã ritmul în care sunt
consumate avantajele economice viitoare, ca urmare a utilizării activului respectiv.
Companiile se prevalează posibilitatea de a opta pentru diferite metode de amortizare care
conduc, de cele mai multe ori, la rezultate diferite.
Exemplu: La 31.12.2008, compania a achiziţionat un mijloc de transport, valoarea de intrare
50.000 lei, durata de viaţă utilă 10 ani.
Pentru alocarea sistematică a valorii mijlocului transport, managerii companiei pot utiliza fie
metoda de amortizare liniară, fie cea degresivă, fie cea accelerată. Situaţia cheltuielilor cu
amortizarea determinate prin cele trei metode şi reflectarea în contul de profit şi pierdere pentru
exerciţiul 2009 este următoarea:
Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.
Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 50.000 lei * 20% =10.000 lei.
Cheltuiala cu amortizarea acceleratã = 50.000 lei * 50% = 25.000 lei
15
Tabelul nr. 1.7 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi pierdere –
anul 2009
Elemente Amortizare
lineară
Amortizare
degresivă
Amortizare
accelerată
Cifra de afaceri 609.107 609.107 609.107
Cheltuieli cu amortizarea (5.000) (10.000) (25.000)
Chelt. cu materii prime şi materiale
consumabile
(108.035) (108.035) (108.035)
Cheltuieli salariale şi sociale (239.664) (239.664) (239.664)
Alte cheltuieli de exploatare (172.604) (172.604) (172.604)
Rezultat contabil 88.752 88.702 88.552
Alegerea metodei de amortizare liniară creează imaginea unei întreprinderi mai performante.
Este o imagine înşelătoare, deoarece în exerciţiul 2010 situaţia se modifică astfel:
Cheltuiala cu amortizarea lineară = 50.000 lei * 10% = 5.000 lei.
Cheltuiala cu amortizarea degresivă = 40.000 lei * 20% = 8.000 lei.
Cheltuiala cu amortizarea accelerată = 25.000 lei * 11% = 2.750 lei
Tabelul nr. 1.8 – Impactul cheltuielilor cu amortizarea asupra contului de profit şi pierdere –
anul 2010
Elemente Amortizare
lineară
Amortizare
degresivă
Amortizare
accelerată
Cifra de afaceri 609.107 609.107 609.107
Cheltuieli cu amortizarea (5.000) (8.000) (2.750)
Chelt. cu materii prime şi materiale
consumabile
(108.035) (108.035) (108.035)
Cheltuieli salariale şi sociale (239.664) (239.664) (239.664)
Alte cheltuieli de exploatare (172.604) (172.604) (172.604)
Rezultat contabil 88.752 88.722 88.774
16
Spre deosebire de anul 2009, când metoda de amortizare idealã era cea liniară, în anul 2010
metoda degresivă îmbunătăţeşte performanţa companiei. Remarcăm, de asemenea, că utilizând
metoda de amortizare liniară rezultatul este acelaşi, iar metoda accelerată îl diminuează.
C . Contabilizarea contractelor pe termen lung
Opţiunea contabilă între utilizarea metodei terminării lucrărilor şi metoda procentajului de
avansare dă posibilitatea repartizării rezultatului fie pe parcursul lucrării fie înregistrarea acestuia
în anul terminării lucrării.
Exemplu privind contabilizarea contractelor de lungă durată: întreprinderea s-a angajat prin
contract să construiască o clădire, estimând costul lucrărilor la nivelul de 33.000 lei şi un venit de
38.000 lei. Costul lucrărilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei, 14.000 lei şi 11.000 lei.
Tabelul nr. 1.8 – Impactul contabilizării contractelor pe termen lung asupra contului de profit şi
pierdere
Elemente Anul I Anul II Anul III
Costul lucrării 8.000 14.000 11.000
Venituri din lucrări (metoda avansului
procentual)
10.000 15.000 13.000
Rezultat (metoda avansului procentual) 2.000 1.000 2.000
Venituri din lucrări (metoda terminării
lucrării)
8.000 14.000 11.000
Rezultat (metoda terminării lucrării) 0 0 5.000
Deşi cele două metode au recunoscut acelaşi rezultat total, ele diferă în ceea ce priveşte
măsurarea şi raportarea rezultatului periodic pe durata lucrărilor de construcţie.
Se observă că metoda terminării lucrărilor este foarte obiectivă, ţinând cont de faptul că
veniturile şi cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar în momentul finalizării
lucrărilor, însă nu respectă principiul independenţei exerciţiului.
Principalul inconvenient al metodei procentajului de avansare este că rezultatul este măsurat
pe baza estimărilor privind lucrările realizate.
Astfel, rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluând sau subevaluând
gradul de avansare a lucrărilor.
Alegerea uneia dintre cele două metode şi trecerea de la o metodă la alta modifică contul de
profit şi pierdere. Unele întreprinderi sunt tentate să utilizeze metoda terminării lucrărilor în
perioadele cu rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de menţinut pe
termen lung.
Pentru aceasta este suficient ca ele să pretindă că anumite contracte nu mai satisfac condiţiile
necesare utilizării metodei procentajului de avansare.
17
Această schimbare riscă să treacă neobservată deoarece ea reprezintă doar o simplă
schimbare de estimări contabile.
D . Imputarea cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de
emisiune În unele ţări din Europa continentală, normele în vigoare (de exemplu, în Franţa, articolul
343 din Legea societăţilor comerciale din 24 iulie 1966) lasă întreprinderilor posibilitatea de a
imputa cheltuielile ocazionate de creşterea capitalului social asupra primelor de emisiune aferente.
Această posibilitate creează un teren favorabil manifestării abuzurilor în ceea ce priveşte
conţinutul conceptului de „cheltuieli ocazionate de creşterea capitalului social”. Imputarea
cheltuielilor ocazionate de creşterea capitalului asupra primelor de emisiune s-ar putea realiza prin
una dintre următoarele căi:
•cheltuielile de stabiliment sunt contabilizate după natura lor. Apoi, pentru a compensa aceste
cheltuieli, contul „Prime de emisiune” este debitat prin creditul contului „Transferuri de
cheltuieli”;
•cheltuielile de stabiliment sunt capitalizate, urmând a fi amortizate. Pentru a compensa
cheltuiala cu amortizarea, în fiecare an, se va debita contul „Prime de emisiune” prin creditul
contului. „Transferuri de cheltuieli” pentru amortizarea aferentă” exerciţiului respectiv.
Managerii îşi motivează decizia de a imputa cheltuielile ocazionate de majorarea capitalului
social asupra primelor de emisiune prin faptul că un asemenea tratament nu lezează interesele
nimănui. Astfel, imputarea cheltuielilor are drept efect o majorare a rezultatului exerciţiului,
păstrând însă nemodificat totalul capitalurilor proprii. Majorarea rezultatului contabil şi a celui
fiscal, prin excluderea cheltuielilor de stabiliment din categoria cheltuielilor deductibile, în anul
capitalizării lor, favorizează interesele administraţiei fiscale, imputarea asupra primelor de
emisiune suprimând orice amortizare ulterioară.
De asemenea, valoarea întreprinderii rămâne nemodificată deoarece capitalurile proprii au
rămas la acelaşi nivel. În realitate însă, deşi totalul capitalurilor proprii rămâne acelaşi, indiferent
de mărimea cheltuielilor imputate, nu trebuie neglijat un element esenţial: rezultatul se modifică
Or, utilizatorii externi, care doresc să îşi creeze o imagine despre întreprindere pe baza
studierii documentelor de sinteză publicate, vor fi tentaţi să compare evoluţia rezultatelor, fără a
acorda prea multă atenţie variaţiei postului „prime de emisiune”. În plus, imputarea timpului pe
care managerii l-au consacrat operaţiei de majorare a capitalului apare ca fiind forţată. Nu trebuie
uitat că mărimea cheltuielilor salariale ar fi fost aceeaşi în absenţa majorării capitalului.
E. Politica de provizioane Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror obiect este
determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte. Necesitând estimări,
provizioanele creează condiţii pentru netezirea rezultatelor.
Astfel, „umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar „dezumflarea”
provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul.
Exemplu privind influenţa politicii de provizioane asupra rezultatului: întreprinderea
constituie în primul an un provizion aferent unui risc care se va produce în anul al treilea.
18
În funcţie de „necesităţile” managementului ea ar putea supraevalua riscul în perioada în care
rezultatul e mai mare şi va relua la venituri o parte din provizioane în anii mai slabi din punctul de
vedere al rezultatului:
Tabelul nr. 1.9 – Impactul politicii de provizioane asupra contului de profit şi pierdere
Varianta A
Elemente Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 0 300 300
Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300
Rezultat din exploatare 300 100 200 600
Varianta B
Elemente Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 100 300 400
Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400
Rezultat din exploatare 200 200 200 600
Se poate observa din exemplu ca în varianta A întreprinderea pare instabilă din punct de
vedere al rezultatului.
În varianta B întreprinderea păstrează aparenţa de menţinere în timp a performanţei
(rezultatul se menţine în timp). În realitate, performanţa întreprinderii este aceeaşi în ambele
variante.
F. Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal Deficitul fiscal al unui exerciţiu poate fi reportat, conform IAS 12, asupra exerciţiilor viitoare
sau asupra exerciţiilor anterioare. În funcţie de exerciţiul asupra căruia se impută deficitul, există
metoda reportului înainte şi metoda reportului înapoi
Exemplu privind influenţa imputării deficitului fiscal asupra rezultatului: întreprinderea
înregistrează în anul N-2 un beneficiu de 25.000 lei, în anul N-1 o pierdere de 10.000 lei şi un
profit de 18.000 lei in anul 13. În funcţie de metoda aleasă, rezultatul întreprinderii va arăta astfel:
19
Tabelul nr. 1.10 – Impactul imputării deficitului fiscal asupra rezultatului
Elemente An N-2 An N-1 An N Total
Rezultatul curent 25.000 (10.000) 18.000 33.000
Impozit pe profit (metoda
reportului înainte) 16%
4.000 0 1.280 = (18.000-
10.000)*16%
5.280
Rezultat contabil net
(report înainte)
21.000 (10.000) 16.720 27.720
Impozit pe profit (metoda
reportului înapoi) 16%
4.000 (1.600) 2.880 5.280
Rezultat contabil net
(report înapoi)
21.000 (8.400) 15.120 27.720
Se poate observa că indiferent de metoda utilizată, rezultatul total pe cei trei ani este acelaşi;
în cazul metodei reportului înapoi însă pierderea din anul N-1 este diminuată, netezind astfel
nivelul rezultatului.
PARTEA a II - A
INTERDEPENDENŢA DINTRE CONTABILITATEA CREATIVĂ ŞI
SCANDALURILE FINANCIARE
2.1. Contabilitatea creativă şi frauda fiscală Frauda fiscală reprezintă aşa-numita evaziune fiscală ilegală (ilicită). În principiu, se
consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci când intenţionalitatea (adică
natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că este vorba despre
evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală .
Conceptul de evaziune fiscală potenţială este relativ ambiguu, dar, din punct de vedere
metodologic, poate fi util.
De exemplu, el se poate referi la situaţia în care informaţia contabilă sugerează fie anumite
amânări (chiar dacă sunt legale sau ţin de aşa-numita contabilitate creativă) ale înregistrărilor de
venituri, fie anumite anticipări (chiar dacă şi ele sunt legale sau ţin de aşa-numita contabilitate
creativă) ale înregistrărilor de cheltuieli care indică o anumită „înclinaţie” a organizaţiei de a
reduce, pe orice cale (deocamdată legală) baza de impozitare, fie ea directă sau indirectă.
Prin urmare, contabilitatea creativă nu face altceva decât să exploateze anumite imprecizii,
incompletitudini sau inconsistenţe din legislaţia aferentă fiscalităţii, aşa încât să minimizeze
impactul prelevărilor fiscale asupra rezultatelor finale ale organizaţiei.
Generatorul contabilităţii creative este contractul de management: atâta timp cât managerii
unei organizaţii trebuie să îndeplinească anumite criterii de performanţă managerială, ei vor „crea”
versiuni proprii de contabilitate pentru a atinge sau a maximiza acele criterii de care depinde
cariera şi venitul lor personal .
20
Punând în evidenţă legătura generativă dintre contabilitatea creativă şi evaziunea fiscală
legală trebuie, în acelaşi timp, să facem legătura contabilităţii creative şi cu frauda fiscală.
În opinia noastră, atâta timp cât contabilitatea creativă este „corectă”, în sensul că nu face
altceva decât să exploateze, într-un mod inteligent, breşele sau impreciziile legislaţiei fiscale, nu
avem de-a face cu frauda fiscală. În momentul în care s-ar încălca, în mod evident, legislaţia
fiscală, s-ar putea vorbi, desigur, şi despre fraudă fiscală.
Prin urmare, lucrurile se petrec ca şi în cazul contabilităţii, să-i spunem, ortodoxe: atâta timp
cât nu se încalcă legislaţia fiscală nu putem vorbi despre fraudă fiscală Pentru a înţelege mai clar
legătura dintre contabilitate ortodoxă, contabilitate creativă, evaziune fiscală legală şi fraudă
fiscală, propunem reprezentarea din Figura 2.1
Contabilitate „ortodoxă” Contabilitate creativă
Exploatarea inconsistenţelor
legislaţiei fiscale
- Evaziune fiscală „legală”
Încălcarea legislaţiei fiscale Fraudă fiscală Fraudă fiscală
Figura 2.1 Matricea contabilitate „ortodoxă” – contabilitate creativă în procesul evaziunii
fiscale
Cu alte cuvinte, contabilitatea creativă mai „beneficiază” de un atu, comparativ cu
contabilitatea ortodoxă: acela al fraudei fiscale legale (neincriminate).
Din această perspectivă, ni se pare că termenul de contabilitate creativă este, oarecum,
superfluu şi este menit exclusiv să atragă atenţia asupra posibilităţii evaziunii fiscale legale,
neaducând nimic nou din punct de vedere conceptual, pentru că, aşa cum se vede din figura de mai
sus, imediat ce contabilitatea „ortodoxă” ar utiliza inconsistenţele legislaţiei fiscale s-ar transforma
în contabilitate creativă, în timp ce, din punctul de vedere al încălcării legislaţiei fiscale, nu există
nici o diferenţă între cele două tipuri de contabilităţi. În organizaţiile în care, ca urmare a
dispersării mari a acţionariatului, managerii sunt cei
care administrează organizaţia, atunci apare „stimulentul” utilizării unei contabilităţi creative.
Cu toate acestea, sfera contabilităţii creative există atâta timp cât legislaţia fiscală îşi
menţine inconsistenţele, deoarece, pe măsură ce acestea sunt eliminate, sfera contabilităţii creative
se restrânge, la limită ea suprapunându-se peste ceea ce acum numim contabilitate „ortodoxă”
Mecanismul contabil al evaziunii şi fraudei fiscale este independent de aşa numita
contabilitate creativă, aceasta din urmă exploatând posibilităţile, inconsistenţele, incompletitudinile
sau chiar „portiţele” lăsate deschide în mod deliberat de către legiuitor. De altfel, contabilitatea
creativă este creativă mai ales la nivelul contabilităţii analitice (de gestiune), deoarece la nivelul
contabilităţii financiare normalizarea şi standardizarea internaţională limitează drastic sau chiar
anulează orice posibilitate de a „crea”.
2.2. Scandalurile financiare generate de practicile contabilităţii creative În pofida creşterii importanţei potenţiale a documentelor de sinteză şi a complexităţii
activităţii dezvoltate de organismele de normalizare, informaţia contabilă nu reuşeşte să-şi
îndeplinească funcţiile ce-i revin, decât parţial.
21
Proba cea mai evidentă a acestei constatări o constituie numeroasele scandaluri financiare.
Acestea au la bază fie descoperirea unor falsuri, fie a unor tehnici de disimulare a situaţiei reale,
fenomene cunoscute sub denumirea de contabilitate creativă .
Prin numeroase inginerii financiare, fraudă şi eroare, companii celebre au reuşit să
distorsioneze realitatea privind performanţa şi poziţia lor în piaţă, inducând în eroare percepţia
utilizatorilor.
Ultimele două decenii au scos în evidenţă serioase probleme legate de contabilitate în
companii internaţionale (Enron şi WorldCom). A fost momentul în care problema contabilităţii
creative şi a fraudei contabile au reţinut atenţia mediului privat de afaceri şi a guvernelor.
Contabilitatea creativă regrupează ansamblul de tehnici fondate pe spaţiile de libertate şi
opţiunile lăsate de normalizatorul contabil care permite managerilor unei entităţi sau ai unui grup
să fixeze nivelul rezultatului în interiorul unui spaţiu delimitat].
Spre deosebire de contabilitatea creativă, frauda provine dintr-un fapt ilegal, diferenţa între
contabilitatea creativă şi fraudă constând în caracterul intenţionat şi ilegal al actului care a generat
anomalia. Prezentul studiu exemplifică unele din cazurile cel mai des întâlnite, aflate la limita
dintre contabilitatea creativă şi frauda contabilă, în scopul reflectării câtorva din limitele
procedurilor de audit în identificarea situaţiilor generatoare de fraudă contabilă .
În continuare, prezentăm în sinteză principalele scandaluri financiare prin numele
companiilor implicate. Listă ce nu se poate apropia de exhausiv ar cuprinde cel puţin aceste cazuri,
fără ca ele să aibă în comun fraudări de tip contabil, ci mai degrabă încălcări grave ale
principiilor eticii în afaceri: scandalul spionajului Hewlett Packard din 2006, scandalul mitei
oferite de BAE Systems (producător de armament) în Arabia Saudită, Bre-X, Clearstream
Luxemburg, scandalul mitei oferită Organizaţiei Naţiunilor Unite de către Compass Group,
exagerarea rezervelor de petrol ale Exxon, raportarea falsă a profitului companiei Fannie Mae
(SUA), utilizarea muncii copiilor de către Firestone Tire and Rubber Company, scandalul Ford
Pinto, scandalul Guinness, prăbuşirea Hafskip, suprafacturarea guvernului de către Halliburton,
scandalul Harken, frauda contabilă de la Lernout & Hauspie Belgia, scandalul mitei Lockheed în
Germania, Japonia, Olanda, etc. Două dintre cazuri sunt prezentate în continuare mai în detaliu,
fiindcă acestea au constituit punctul focal în agregarea forţelor ce au determinat apariţia şi
impunerea standardului SOX.
2.2.1. Enron Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii
producătoare de gaze naturale. Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a
gazelor naturale. La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele
percepute consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine.
Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria gazelor
naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990. Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a
transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un intermediar de succes în afacerile cu energie.
În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, ocupând
locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări. Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa
mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale, lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare
pagină de e-business din lume .
Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an înainte
anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari. Totul era însă o mare minciună, întrucât
conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva ani, situaţii financiare care ascundeau marile
22
datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând contabilitatea creativă. Compania supraevalua
costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea unor taxe mai ridicate
consumatorilor.
Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de dolari în
10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente.
Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara
evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate din
India, Brazilia şi Regatul Unit
Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în
imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu.
Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în alte
situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic. Guvernul federal este acuzat de unii experţi
pentru situaţia firmei, întrucât în cursul perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub
reglementările şi controlul statului, politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la
Enron, milioane de dolari pentru campaniile lor electorale.
Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost
promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru
Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002.
Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea
controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange
Commission (SEC), respectiv de guvernul American asuora raportărilor financiare. Scandalul
Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se bazeze pe raportarea de
informaţii financiare complete şi corecte
2.2.2. Arthur Anderson
Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence
DeLay, Chicago ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături
de celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest &
Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor
corporaţii[1]. După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar
licenţa de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron.
Andersen a fost acuzată că ar fi avut legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de
informaţii financiare frauduloase a unor companii precum: Sunbeam Products, Waste
Management, Inc., Asia Pulp and Paper. Menţionăm că două dintre acestea, corporaţii de renume
mondial, Worldcom şi Enron, au fost implicate în scandaluri financiare de proporţii.
Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la
societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare, care a ajuns la cifra de 1,43
miliarde de dolari câştig în 1998, o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea mai mare
în istoria Statelor Unite.
Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că
Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor „90 şi că a
recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele.
Waste Management a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate, dar a
refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei de
Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.
23
Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin
distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de audit
desfăşurată la compania Enron. Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea
parte din politica internă a companiei
Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu
închisoarea şi legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate astfel, firma a
renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de 31
august 2001. La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea
firmei de pe piaţa afacerilor din SUA.
Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide
datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost
declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi va
recâştiga renumele din trecut.
2.2.3. Worldcom
Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi
pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers
fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi
investiţii personale.
Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din
sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor. Deoarece garanţiile respective
ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în criză de lichidităţi, a convins
administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari cu titlu personal. Această
strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după aceea.
Mai departe, situaţia Worldcom fiind după nu foarte bună, din 2000 până în 2002, câţiva
directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de
interconectare şi prin înregistrarea unor venituri inexistente. Ca şi la Enron, descoperirea
fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei părţi din valoarea de piaţă. Totuşi, spre
deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis supravieţuirea.
Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul a luat
decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în nume
personal de pe urma companiilor. Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat?
Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă informaţii
privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa impunerea şi
menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina creşterea
dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din umbră,
raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii.
2.3. Reglementări adoptate sub impactul marilor scandaluri financiare
Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi Legea
protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are ca scop
declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările
companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor
practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte falimente
celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest concept să
24
cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi înfrumuseţa realitatea
prin raportări contabile viciate. Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare
împotriva sofisticării fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la
reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor
principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate .
Întrebarea care se pune este în ce masură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă
scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce
Comisiile create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase.
Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american,
însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti.
Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le poartă
numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco International şi
altele .
Un complex de factori (Sinnett, 2007) a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei
reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, anume seria uluitoare de fraude
corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane, însă cu
ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la mediatizatul
scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen; or, ce poate fi un
mai evident atac la etică decât aceste practici ce au facut posibile acumulările de erori, manipulări
şi în cele din urmă etalarea unor conflicte de interese şi a unor câştigători de pe urma lor.
Fraudele ce au rezultat sunt cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de scădere a
valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi de pierderi
neevidenţiate sau raportate drept profituri.
Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin
nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau ascunse,
prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de corporaţii
fantomă, de altfel nu extrem de diferite de „căpuşele” autohtone şi prin alte practici similare. Sunt
în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare, aflate în
proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine bilanţieră
favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului altor
entităţi).
Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de
pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială
între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei,
aveau tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp
eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare.
Prăbuşirea lanţului de mistificări care mai de care mai sofisticate a dus la evaporarea unor
sume enorme din patrimoniul companiilor precum şi a capitalului din fondurile de pensii ale
angajaţilor.
Acest ultim lucru a provocat o legitimă furie publică in Statele Unite, iar legiferarea SOX s-a
impus ca un remediu aplaudat de toată lumea.
Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care
companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte.
Fără a intra în detalieri excesive, conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel
Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la Bursă)
25
reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale asupra înseşi
firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei de auditor, de
înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc urmărite în
realizarea rapoartelor de audit
Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei. Această secţiune defineşte
practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii financiari
şi specialiştii asimilaţi. De asemenea, reglementează cadrul de acces la profesiile de broker, dealer
sau analist financiar.
Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a potenţialelor
conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a regulilor.
Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră infracţiunile
şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de protecţie legală pentru
persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la descoperirea fraudelor.
Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor. Această secţiune întăreşte
pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse mai aspre pentru
astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de raportări false
Un alt efect speculat este tendinţa companiilor listate în Statele Unite de a se refugia la
Londra unde se crede că autoritatea de reglementare a Bursei este mai puţin strictă. Totuşi, faptul
că în Marea Britanie autoritatea beneficiază de resurse mai mari decât analogul american este un
argument împotriva speculaţiei că multe firme au traversat Atlanticul
În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate
menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi
consultanţă oferite de firme specializate.
Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la Bursa
din Statele Unite. Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit
substanţial mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală
Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin adevărat că
barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de importante şi sofisticate
pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune la socoteală reglementări
precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip de iniţiativă.
Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, pe care aşteptăm să o
vedem evoluând în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale în
afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de aplicarea
acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri, companiile ar
continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive sau ambigue de
aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general .
CONCLUZII
Practicile contabile le pot permite întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate
conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea.
Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezultă din alegerea între diferitele
metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net,
fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net.
26
Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile,
ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea
rezultatului curent şi a rezultatului net.
Politicile şi practicile contabile constituie originea contabilităţii creative – subiectul central al
lucrării de faţă - reprezentând un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului
rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare.
În consecinţă, contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi
folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării
actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile
Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind
performanţele sale; acestea fiind apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de
contul de rezultate.
Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi
astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului.
În literatura de specialitate, politicile de manipulare a informaţiilor privind rezultatul, sunt
apreciate drept tehnici de „contabilitate creativă”.
Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-
au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să
aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.
Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să îi
minimizeze impactul. Tehnicile de manipulare a bilanţului acţionează asupra unuia sau mai
multora dintre elementele următoare: capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment,
trezoreria; pe când tehnicile de manipulare a performanţelor întreprinderii sunt oferite de
tratamentele şi politicile contabile recomandate de normele contabile internaţionale. Existenţa mai
multor „opţiuni” posibile în materie contabilă, corespunzând fie unor adevărate alegeri contabile,
fie unei libertăţi de apreciere în contextul prezentării situaţiilor financiare individuale sau
consolidate, pot influenţa performanţa companiei.
Interdependenţa dintre contabilitatea creativă şi scandalurile financiare – se axează pe
reflectarea relaţiei fraudă – contabilitate creativă/inginerie contabilă – evaziune fiscală şi a
efectelor acestui cerc vicios asupra stabilităţii şi imaginii fidele a întreprinderilor care urmăresc
maximizarea performanţelor economice prin apelarea la diverse tehnici, mai mult sau mai puţin
acceptabile din punct de vedere al eticii afacerilor. Frauda fiscală reprezintă aşa-numita evaziune
fiscală ilegală (ilicită)
În principiu, se consideră că evaziunea fiscală este totuna cu frauda fiscală, atunci când
intenţionalitatea (adică natura deliberativă a cazului) nu este sau nu poate fi dovedită, se acceptă că
este vorba despre evaziune fiscală, în caz contrar fiind vorba despre fraudă fiscală.
Mediul de afaceri este supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării fraudelor
corporatiste, astfel încât este necesară reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai
mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate Un
studiu realizat în Regatul Unit de către Kamal Naser a evidenţiat că 91% dintre auditorii
intervievaţi consideră contabilitatea creativă o problemă care nu va putea fi niciodată rezolvată.
Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor contabile, întotdeauna
vor fi unii care vor găsi o cale de a depăşi rigorile impuse de sistem. Prin urmare, misiunea
normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă.
Chiar dacă nu sunt siguri că vor cuceri „războiul” împotriva contabilităţii creative, trebuie să
facă efortul de a răspunde imaginaţiei cu imaginaţie .
27
CAPITOLUL 3
Tehnici de manipulare a imaginii bilantului
1. Dezindatorirea in fapt
2. Reevaluarea imobilizarilor corporale
3. Emisiunea de titluri hibride
4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate
5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor
6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor
II. Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere
1. Contabilizarea contractelor pe termen lung
2. Politica de amortizare
3. Imputarea cheltuielilor ocazionate de cresterea capitalului asupra primelor de emisiune
4. Politica de provizioane
5.Alegerea metodei de evaluare a stocurilor
6.Utilizarea metodei reportului deficitului fiscal
7.Politica de amortizare a imobilizărilor corporale
III. Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back.
Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele
în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi
de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile.
Noţiunea de contabilitate creativa a fost invocata pentru prima data in literatura in anul 1973
de catre cercetatorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatura directa intre practicile de
contabilitate creativa, incompetenta managerilor si declinul afacerilor, precizand ca utilizarea
contabilitatii creative reprezinta un indiciu prevestitor de criza.
Cea mai importanta definitie a contabilitatii creative îi apartine lui K. Naser: procesul prin
care, data fiind existenta unor brese in reguli, se manipuleaza cifrele contabile si profitand de
flexibilitate, se aleg acele practici de masurare si divulgare ce permit transformarea documentelor
de sinteza din ceea ce ele ar trebui sa fie in ceea ce managerii doresc.
Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea
manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit.
Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi:
1. Posibilitatea, oferită de normele contabile, de a alege între diferite metode contabile.
De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de
dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.
2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni.
De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării,
reprezintă o estimare realizată de către întreprindere.
Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai
“pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri,
contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau
pesimiste.
3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a
netezi rezultatul.
28
De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de
închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back).
Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece
diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.
Principalele mecanisme şi procedee care fac obiectul contabilităţii creative pot fi grupate în
funcţie de obiectivele urmărite în:
A. Procedee care au impact asupra măsurării rezultatului: •imobilizarea cheltuielilor de dezvoltare;
•încorporarea cheltuielilor financiare în costul de producţie al imobilizărilor;
•cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
•întocmirea şi revizuirea planului de amortizare;
•subevaluarea (sau supraevaluarea) provizioanelor pentru depreciere;
•existenţa mai multor metode de contabilizare a contractelor pe termen lung (pe măsura
avansării, la terminare).
B. Procedee care au impact asupra prezentării contului de profit şi pierdere:
1. pierderi privind creanţele neîncasabile;
2. creşterea rezultatului curent prin încorporarea plusurilor de valoare din cesiunea
activelor.
C. Procedee care au impact asupra prezentării bilanţului: • cesiunea unei imobilizări, apoi reluarea aceluiaşi bun prin leasing (lease-back);
• scontarea unei cambii sau bilet la ordin;
• dezîndatorirea în fapt: anularea economică a unei datorii (transferul unei datorii în
gestiunea unui trust însărcinat să efectueze rambursarea), ceea ce determină diminuarea ratei
îndatoririi, creşterea ratei autonomiei financiare şi creşterea rentabilităţii financiare.
În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre
creativitate:
1. mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe
profit.
2. importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei
întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net
contabil, mărimea fluxurilor de numerar.
În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:
Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de
manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu.
De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie
amortizate. Durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.
Majorarea sau diminuarea veniturilor.
În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea
principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri.
Majorarea sau diminuarea activelor.
29
Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează
posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor.
De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi
diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere.
Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor.
Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă,
mărimea rezervelor.
Reclasificarea activelor sau datoriilor.
Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul
situaţiilor financiare. Există părţi în acestea în care se pot include mai multe sau mai puţine
informaţii. În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii:
•maximizarea rezultatului;
•creşterea capitalurilor proprii;
•reducerea ratei îndatoririi.
Deşi există o diferenţă clară între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii
(fraude), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi au la bază
intenţia de a înşela.
Tehnici de manipulare a imaginii bilantului
Bilantul este documentul de sinteza care reda starea si evolutia situatiei financiare.
El permite formularea de judecati de valoare privind randamentul si riscul aferente unei
intreprinderi, precum si evaluarea miscarilor viitoare de trezorerie.
Din acest motiv, intreprinderile sunt tentate sa incerce sa-si amelioreze structura bilantului.
Tehnicile de manipulare prezentate sunt destinate in mod particular ameliorarii bilantului.
Aceste tehnici actioneaza asupra unuia sau mai multora dintre elementele urmatoare:
capitalurile proprii, datoriile, nevoia de fond de rulment, trezoreria.
1. Dezindatorirea in fapt
Dezindatorirea in fapt reprezinta aranjamentul prin care societatea transfera active unui trust,
care preia, totodata, si gestiunea unor datorii. Din punct de vedere juridic, societatea nu este
absolvita de obligatia de a plati aceste datorii, ea ramanand debitorul principal.
Uneori, creditorii nici nu afla de aceste tranzactii si pastreaza, in continuare, relatia cu
societatea in cauza in vederea recuperarii creantei. Intreprinderea detine o creanta cu valoarea
nominala de 450 lei, recuperabila prin transe anuale egale; deasemeni ea are o datorie de 475 lei
rambursabila pe patru ani sub forma de anuitati constante.
Societatea transfera, la inceputul anului creanta si datoria unui tert, care va asigura gestiunea
datoriei platind transele anuale prin recuperarea creantei. Efectul acestei metode poate fi observat
in bilantul urmator:
ACTIV Fara
dezandatorare
Cu dezandatorare
Active imobilizate 9.500 9.500
Actve circulante
Stocuri 7.300 7.300
Creante 4.500 4.050
30
Disponibil 500 500
Total active 21.800 21.350
PASIV
Capitaluri proprii
Capital social 10.000 10.000
Rezultat 0 25
Datorii 11.800 11.325
Total pasiv 21.800 21.350
Obs. desi datoriile nu au fost platite, utilizarea tehnicii de dezandatorare in fapt face posibila
eliminarea lor din bilant, ceea ce duce la ameliorarea pozitiei financiare si crearea premiselor
pentru obtinerea de noi imprumuturi.
2. Reevaluarea imobilizarilor corporale
Desi, conform principiului prudentei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu
strictete a acestui principiu poate afecta pozitia financiara a unei intreprinderi. De aceea, in unele
tari, normalizatorii contabili autorizeaza reevaluarea, in anumite conditii, a imobilizarilor
corporale. Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum
diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula
imaginea bilantului.
Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui unei reduceri
semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi. Diferenta din reevaluarea activului
poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social ( nivel
impus de legislatia societatilor comerciale ).
Pentru a evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice
reevaluarea imobilizarilor . Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii
acumulate si doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe
actiune ar fi substantial imbunatatite.
Exemplu privind operatia de reevaluare a imobilizarilor corporale:
Societatea detine in cadrul imobilizarilor o cladire in valoare bruta de 30.000 lei , amortizare
acumulata 15.000 lei. Valoarea actuala a cladirii este de 35.000 lei.
ACTIV Inainte de de
reevaluare
Dupa
reevaluare
Imobilizari corporale 70.000 90.000
Cladiri 30.000 50.000
Amortizarea cladirii (15.000) (15.000)
31
Mijloace fixe 40.000 40.000
Amortizarea mijl. fixe (10.000) (10.000)
Valoare neta a imob corporale 45.000 65.000
Active circulante 35.000 35.000
Total activ 80.000 100.000
PASIV
Capital social 50.000 50.000
Diferente din reevaluare 0 20.000
Rezultatul reportat (30.000) (30.000)
Rezultatul exercitiului 3.000 3.000
Total capitaluri proprii 23.000 43.000
Datorii 22.000 22.000
Total pasiv 45.000 65.000
Obs. diferenta din reevaluare scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii
erau mai mici de 50% din capitalul social.
3. Emisiunea de titluri hibride
Intreprinderile recurg la o serie de finantari de tip "mezanin" : emisiunea de obligatiuni
convertibile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriere de actiuni , care nu pot fi atasate cu
certitudine nici capitalurilor proprii, nici datoriilor financiare.
Varietatea si complexitatea acestor titluri hibride, precum si imprecizia si lipsa de unitate a
definitiilor actuale pun probleme de clasificare, care au un impact semnificativ asupra echilibrului
structural. In plus, utilizand o serie de montaje financiare, intreprinderile pot transforma unele
datorii in capitaluri proprii. Ideea consta in emisiunea de titluri care prezinta particularitatea ca
sunt rambursabile doar in momentul lichidarii societatii. Aceasta particularitate le face asimilabile
capitalurilor proprii.
Dar, gratie unui montaj juridic, care presupune interventia unui tert, creditorii (cumparatorii
de titluri) primesc asigurarea ca sumele imprumutate intreprinderii le vor fi rambursate intr-un
timp determinat.
Contabilizarea in categoria capitalurilor proprii a unor finantari care ar trebui sa figureze in
datorii are drept consecinta modificarea echilibrului structural si reducerea ratei de indatorare (
ceea ce se urmareste de fapt prin aceasta tehnica de manipulare ).
4. Clasificarea titlurilor de valoare achizitionate
Contabilitatea opereaza cu mai multe categorii de titluri: titluri de participare, titluri
imobilizate ale activitatii de portofoliu, alte titluri imobilizate si titluri de plasament. Incadrarea
titlurilor in una sau alta dintre categoriile mentionate depinde, in mod normal, de intentia cu care
intreprinderea le-a achizitionat.
32
In unele cazuri insa, intreprinderile sunt tentate sa recurga la o anumita clasificare in scopul
de a ameliora situatia prezentata utilizatorilor externi. Astfel, clasificarea titlurilor in categoria
activelor circulante permite ameliorarea ratei de lichiditate.
Exemplu privind operatia de clasificare a titlurilor achizitionate si influenta asupra pozitiei
financiare. Intreprinderea achizitioneaza titluri in valoare nominala de 2.500 RON.
ACTIV Varianta a Varianta b
Imobilizari
Corporale 6.500 6.500
Financiare 2.500 0
Active circulante
Stocuri 1.600 1.600
Creante 2.100 2.100
Titluri de plasament 0 2.500
Disponibil 650 650
Total Activ 13.350 13.350
PASIV
Capitaluri proprii
Capital social 8.000 8.000
Datorii
pe termen lung 5.000 5.000
pe termen scurt 350 350
Total pasiv 13.100 13.100
Fond de rulment ( Ac – Dts ) 4.000 6.500
Rata de lichiditate( Ac/Dts ) 11,42 18,57
Rata lichiditatii si nivelul fondului de rulment pot fi influentate in sensul cosmetizarii lor prin
simpla includere a titlurilor achizitionate in cadrul activelor circulante si nu in cadrul activelor
imobilizate.
33
5. Vanzari cu posibilitatea de returnare a bunurilor
In cazul anumitor societati, ca, de exemplu, editurile si casele de discuri, pot exista anumite
intelegeri formale sau informale care permit cumparatorului sa returneze bunurile ce nu au putut fi
vandute intr-un anumit termen.
Spre exemplu o casa de discuri vinde casete unei intreprinderi care conditioneaza achizitia
de posibilitatea returnarii casetelor nevandute.
Casa de discuri va inregistra vanzarea la intreaga sa valoare, desi este foarte probabil ca
aproximativ 25% din casetele vandute sa fie returnate. Astfel , se inregistreaza un transfer de la
activele mai putin lichide, cum sunt stocurile, la activele cu grad ridicat de lichiditate cum sunt
creantele sau disponibilitatile. Este evident ca aceasta solutie de contabilizare conduce la
ameliorarea ratei de lichiditate si a rezultatului in exercitiul in care a avut loc vanzarea, intregul
risc de aparitie a unei datorii generate de returnarea bunurilor fiind transferat asupra unui exercitiu
viitor.
Desi nu este etica, utilizarea acestei solutii in contabilitatea societatilor romanesti nu poate fi
contestata atata vreme cat regulamentul de aplicare a legii contabilitatii nu prevede reguli de
aplicare a principiului prudentei in cazul pasivelor.
6. Vanzarea si rascumpararea stocurilor
Pentru a obtine surse de finantare, societatile pot proceda la vanzarea stocurilor.
Particularitatea operatiei consta in faptuI ca in contractul de vanzare este prevazuta o optiune de
rascumparare a stocurilor.
Intre data vanzarii si data rascumpararii stocului, societatea vanzatoare utilizeaza rezultatul
obtinut din operatia de vanzare ca o sursa de finantare.
Stocul si datoria de a rambursa finantarea acordata temporar de cumparatorul stocului sunt
excluse din bilant. Diferenta dintre pretul initial de vanzare si pretul de rascumparare al
stocului va fi inclusa in costul vanzarilor cand stocul va fi, in sfarsit, vandut unui cumparator
independent.
Tehnici de manipulare a contului de profit si pierdere
Teoria economica considera ca obiectivul oricarei firrne este maximizarea profitului. Exista,
totusi, intreprinderi care doresc sa obtina doar un profit satisfacator. Practicile contabile le permit
intreprinderilor sa prezinte, in anumite limite, rezultate conforme mai degraba cu obiectivele lor
decat cu realitatea.
Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezulta din alegerea intre diferitele
metode de contabilizare si au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent si a rezultatului net,
fie modificarea structurii rezultatului fara a influenta rezultatul net.
Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezinta un simplu joc de inregistrari contabile,
ci operatii care au fost realmente realizate de catre intreprindere si au drept consecinta ameliorarea
rezultatului curent si a rezultatului net.
Politicile contabile cuprind optiunile managerilor referitoare la solutiile contabile de aplicat.
Acestea pot fi:
•alegerea (sau modificarea) metodelor de evaluare;
•alegerea (sau modificarea) metodelor de prezentare a documentelor de sinteza;
•stabilirea volumului si gradului de agregare a informatiei publicate in documentele de
sinteza, in general, si in anexa, in special;
•stabilirea informatiilor publicate in raportul de gestiune;
34
•stabilirea datei de comunicare a informatiilor financiare;
•publicarea voluntara a unor documente de sinteza facultative (de exemplu, tabloul de
finantare);
•alegerea (sau schimbarea) auditorului;
•alinierea (partiala sau totala) la referentialul contabil international sau la referentiale
contabile international recunoscute;
•abandonul anumitor principii contabile.
Practicile de contabilitate creativa ce decurg din politicile contabile sunt:
a) Contabilizarea contractelor pe termen lung
Optiunea contabila intre utilizarea metodei terminarii lucrarilor si metoda procentajului de
avansare da posibilitatea repartizarii rezultatului fie pe parcursul lucrarii fie inregistrarea acestuia
in anul terminarii lucrarii.
Exemplu privind contabilizarea contractelor de lunga durata:
Intreprinderea s-a angajat prin contract sa construiasca o cladire, estimand costul lucrarilor la
nivelul de 33.000 lei si un venit de 38.000 lei . Costul lucrarilor pe cei trei ani au fost de 8.000 lei,
14.000 lei si 11.000 lei.
Contul de profit si pierdere va arata astfel:
Anul I Anul II Anul III
Costul lucrarii 8.000 14.000 11.0000
Venituri din lucrari (metoda
avans procentual )
10.000 15.000 13.000
Rezultat (met.avans. procent) 2.000 1.000 2.000
Venituri din lucrari (met.
terminarii lucrarii)
8.000 14.000 11.000
Rezultat (met. term. lucrarii) 0 0 5.000
Desi cele doua metode au recunoscut acelasi rezultat total, ele difera in ceea ce priveste
masurarea si raportarea rezultatului periodic pe durata lucrarilor de constructie.
Se observa ca metoda terminarii lucrarilor este foarte obiectiva, tinand cont de faptul ca
veniturile si cheltuielile unui contract sunt cunoscute cu certitudine doar in momentul finalizarii
lucrarilor, insa nu respecta principiul independentei exercitiului. Principalul inconvenient al
metodei procentajului de avansare este ca rezultatul este masurat pe baza estimarilor privind
lucrarile realizate. Astfel , rezultatul poate fi crescut sau diminuat artificial supraevaluand sau
subevaluand gradul de avansare a lucrarilor.
Alegerea uneia dintre cele doua metode si trecerea de la o metoda la alta modifica contul de
profit si pierdere.
Unele intreprinderi sunt tentate sa utilizeze metoda terminarii lucrarilor in perioadele cu
rezultate pozitive pentru a evita prezentarea unui rezultat dificil de mentinut pe termen lung. Pentru
aceasta este suficient ca ele sa pretinda ca anumite contracte nu mai satisfac conditiile necesare
utilizarii metodei procentajului de avansare.
35
Aceasta schimbare risca sa treaca neobservata deoarece ea reprezinta doar o simpla
schimbare de estimari contabile.
b) Politica de amortizare
In functie de nivelul de amortizare stabilit de intreprindere rezultatul este in mod invers
proportional influentat. O cota mai mare de amortizare va duce la diminuarea rezultatului si
reciproc.
Exemplu privind influenta politicii de amortizare asupra rezultatului:
Intreprinderea detine un mijloc fix in valoare de 2.100 lei si are posibilitatea amortizarii
acestuia fie liniar, fie degresiv pe trei ani.
In functie de aceasta, rezultatul exploatarii va arata astfel:
Anul I Anul
II
Anul
III
Total
Cifra de afaceri 28.000 28.00
0
28.000 84.000
Consumuri de la terti 13.500 13.50
0
13.500 40.500
Cheltuieli de pers. 8.000 8.000 8.000 24.000
Cheltuieli cu amortizare
( liniar )
700 700 700 2.100
Cheltuieli cu amort.
(degresiv)
1.050 525 525 2.100
Rezultat ( liniar ) 5.800 5.800 5.800 17.400
Rezultat ( degresiv ) 5.450 5.975 5.975 17.400
Desi rezultatul total pe cei trei ani de utilizare a bunului a fost acelasi, indiferent de metoda
de amortizare utilizata, in cazul metodei amortizarii degresive, se creeaza impresia unei societati a
carei performanta se amelioreaza dupa primul an. In realitate insa performanta intreprinderii este
aceeasi indiferent de metoda de amortizare utilizata.
c) Politica de provizioane
Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al caror obiect este
determinat cu precizie, dar a caror realizare si marime sunt incerte. Necesitand estimari,
provizioanele creeaza conditii pentru netezirea rezultatelor. Astfel, "umflarea" provizioanelor in
anii beneficiari diminueaza rezultatul, iar "dezumflarea" provizioanelor în anii deficitari majoreaza
rezultatul.
Exemplu privind influenta politicii de provizionare asupra rezultatului:
Intreprinderea constituie in primul an un provizion aferent unui risc care se va produce in
anul al treilea. In functie de “necesitatile” managementului ea ar putea supraevalua riscul in
perioada in care rezultatul e mai mare si va relua la venituri o parte din provizioane in anii mai
slabi din punctul de vedere al rezultatului:
36
Varianta A
Anul I Anul II Anul
III
Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 0 300 300
Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300
Rezultat din exploatare 300 100 200 600
Varianta B
Anul I Anul II Anul III Total
Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900
Venituri din provizioane 0 100 300 400
Consumuri de la terti 2.700 3.200 3.100 9.000
Alte cheltuieli 0 0 300 300
Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400
Rezultat din exploatare 200 200 200 600
Se poate observa din exemplu că în varianta A intrerpinderea pare instabila din punct de
vedere al rezultatului. In varianta B intreprinderea pastreaza aparenta de mentinere in timp a
performantei ( rezultatul se mentine in timp ).
In realitate, performanta intreprinderii este aceeasi in ambele variante.
d) Alegerea metodei de evaluare a stocurilor
Exista trei metode prin care se pot evalua iesirile de stocuri:
metoda FIFO – primul intrat primul iesit;
metoda CMP – cost mediu ponderat;
metoda LIFO – ultimul intrat primul iesit.
Exemplu privind influenta metodei de evaluare a stocului asupra rezultatului:
Intreprinderea inregistreaza in luna mai a anului urmatoarele operatii in gestiunea stocului de
marfa x :
- stoc initial 360 Kg la pret de 0,08 lei,
- intrari pe data de 5 de 500 kg la pret de 0,085 lei,
- iesiri pe 15 de 400 kg,
- intrari pe 20 de 300 kg la 0,09 lei si
- iesiri pe data de 25 de 450 kg.
37
Pretul de vanzare unitar a fost de 0,12 lei pe kg.
Data Stoc
initial
Intrari Iesiri Stoc FIFO Stoc LIFO Stoc CMP
1.05 360*0,08 360*0,08 360*0,08 360 *0,08474
5.05 500*0,085 360*0,08
500*0,085
360*0,08
500*0,085
860*0,08474
15.05 400 460*0,085 360*0,08
100*0,085
460* 0,08474
20.05 300*0,09 460*0,085
300*0,09
360*0,08
100*0,085
300*0,09
760* 0,08474
25.05 450 10*0,085
300*0,09
310*800 310* 0,08474
30.05 98,3 27,8500 24,8 26,2694
Contul de profit si pierdere va arata astfel:
Cont de profit si pierdere FIFO LIFO CMP
Cifra de afaceri 102 102 102
Cheltuieli cu marfuri 70,45 73,5 72,030
6
Rezultat 31,55 28,5 29,969
4
Se poate observa din exemplul prezentat ca rezultatul intreprinderii depinde de metoda de
evaluare a stocurilor aleasa .
Metoda FIFO determina cel mai mare rezultat iar metoda LIFO cel mai mic rezultat si
implicit cea mai mica cheltuiala cu impozitul pe profit. In plus, in cazul in care intreprinderea
decide schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercitiu la altul ii va permite
netezirea rezultatului.
e) Politica de amortizare a imobilizărilor corporale
1.Influenţa duratei de amortizare asupra rezultatului unei societăţi Estimarea duratei de amortizare (duratei de viaţă utilă a imobilizărilor) este o problemă de
judecată profesională care presupune luarea în considerare a mai multor factori:
- nivelul estimat de utilizare a activului;
38
- uzura fizică estimată, ţinând cont de programul de întreţinere şi reparaţii al
întreprinderii;
- uzura morală;
- limitele legale de utilizare a activului, cum ar fi durata contractului pentru bunurile
care fac obiectul unui contract de leasing financiar.
Durata de viaţă utilă depinde de politica managerială privind activele firmei, deci poate fi
inferioară duratei de viaţă economică.
Durata de viaţă utilă se poate exprima (conform IAS 4 “Contabilitatea amortizării”) în unităţi
de timp sau în unităţi fizice de producţie.
Durata de amortizare a unei imobilizări trebuie reexaminată periodic şi, dacă previziunile
sunt sensibil diferite de estimările anterioare, cheltuielile cu amortizările exerciţiului în curs şi ale
exerciţiilor viitoare trebuie să fie ajustate.
În cursul utilizării unui activ poate să devină evident că estimarea duratei sale de utilizare
este neadecvată. Este cazul lucrărilor de mentenanţă şi reparaţii efectuate asupra imobilizărilor, a
ameliorării stării acestora, când durata de amortizare poate să crească (cu până la 10%).
Pentru exemplificarea influenţei duratei de amortizare asupra rezultatului, presupunem că
există două societăţi cu aceleaşi performanţe care deţin şi utilizează aceeaşi categorie de active.
Societăţile A şi B deţin fiecare un mijloc fix achiziţionat cu 120 milioane lei.
Deşi cele 2 active corporale sunt identice şi sunt utilizate în aceleaşi condiţii, pentru
amortizarea lor au fost reţinute durate diferite: 2 ani la SC A şi 3 ani la SC B.
În funcţie de durata de amortizare stabilită, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi
se prezintă astfel:
SC A Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 60 60 0 120
Rezultat din exploatare 140 140 200 480
Soc B Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 40 40 40 120
Rezultat din exploatare 160 160 160 480
39
Societăţile A şi B au performanţe identice.
A doua societate alege însă o durată de amortizare mai mare, ameliorându-şi astfel rezultatul
(prin includerea în cheltuielile curente ale exerciţului a unei cheltuieli cu amortizarea mai mici),
dând impresia unei societăţi performante.
Pentru a evita această capcană, utilizatorii externi interesaţi în compararea celor două
societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile sau, făcând abstracţie de
cheltuiala privind amortizarea, să compare excedentul brut din exploatare.
2.Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale
utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:
- amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor
corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;
- amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu
coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5).
Utilizarea regimului de amortizare degresiv se aprobă de Consiliul de administraţie al
agentului economic, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului.
- amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările
corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din
valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul
amortizării liniare.
În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de
consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective.
Metoda de amortizare degresivă se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează
moral într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Norma IAS 16 trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară,
metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor[1].
Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente
noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de
către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale.
Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de
utilizare a activului sau de producţia obţinută.
Metoda degresivă determină o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei
de viaţă utilă a activului.
Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent
economic, presupunem cazul a două societăţi comerciale care deţin şi utilizează aceeaşi categorie
de active imobilizate (un mijloc fix achiziţionat cu 120 mil. lei), amortizabile pe aceeaşi perioadă
de timp (3 ani).
Metodele de amortizare utilizate de cele două societăţi sunt însă diferite: metoda degresivă în
cazul primei societăţi şi metoda liniară de amortizare pentru cea de-a doua.
40
În funcţie de metoda de amortizare reţinută, conturile de profit şi pierdere ale celor 2 societăţi
se prezintă astfel.
Soc A (degresivă) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 60 30 30 120
Rezultat din exploatare 140 170 170 480
Soc B (liniară) Anul 1 Anul 2 Anul 3 Total
Cifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000
Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600
Ch de personal 600 600 600 1.800
Ch cu A 40 40 40 120
Rezultat din exploatare 160 160 160 480
Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere.
Alegând metoda amortizării degresive, prima societate crează impresia unei societăţi a cărei
performanţă se ameliorează de la un an la altul (coeficientul amortizării degresive se obţine prin
multiplicarea coeficientului de amortizare liniară cu 1,5; 2 sau 2,5; prin urmare amortizarea
degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând
rezultatul; în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia
ameliorării rezultatului faţă de anii precedenţi).
În realitate, performanţele celor două societăţi sunt identice şi constante.
Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare
accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice
(pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi
echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi,
se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial.
Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data
aplicării acestora de către contribuabil).
O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu
amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50%
din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare.
În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea se va calcula prin
metoda liniară, în funcţie de durata de funcţionare rămasă şi de valoarea rămasă de amortizat).
Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea
rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui
41
rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul
considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori.
De asemenea, când câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul
numit “big bath”, care permite ca în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii să
majoreze pierderea respectivă prin includerea unor cheltuieli suplimentare, ceea ce va permite
prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei
performanţe se amelioareză.
Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie
aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar.
Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul
prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie.
Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6
ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea
constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare.
În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de
amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia,
impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile,
pentru ca utilizatorii să poată aprecia dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat,
efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor
activităţii persoanei juridice.
3.Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie)
reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua,
concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în
general legate, deoarece ele sunt negociate împreună. Contabilizarea unei operaţii de vânzare a
unui contract de locaţie depinde de categoria de contract de locaţie.
Contextul aferent acestui montaj este sugerat de următoarea schemă de principiu[1]:
1.Avantajele întreprinderii I1:
păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui;
rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de
vânzare al bunului.
2.Avantajele întreprinderii I2:
- în varianta unei locaţii finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură rentabilitatea
investiţiei sale (veniturile din dobânzi);
- în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când suma
chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.
Acest montaj poate fi utilizat de întreprinderi pentru cosmetizarea imaginii lor financiare,
atunci când jocul între cele două tipuri de contracte de locaţie este speculat pentru “împodobirea
bilanţului”.
Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii
nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar.
42
Această operaţie permite realizarea unui plus de valoare care poate fi constatat, în anul
vânzării, la rezultate.
În realitate, acest plus de valoare va fi neutralizat de chiriile viitoare. În plus, prin încadrarea
contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi, în
consecinţă, majorarea ratei îndatorării.
Pentru a demonstra cele afirmate, vom compara consecinţele operaţiei de lease-back asupra
rezultatului cu consecinţele recurgerii la un împrumut garantat prin imobilizarea în cauză.
Fiecare dintre cele două variante determină o influenţă diferită asupra contului de profit şi
pierdere şi asupra bilanţului. Primirea unui împrumut se regăseşte în contul de profit şi pierdere
prin prisma cheltuielilor cu dobânzile aferente împrumutului.
În cazul operaţiei de lease-back, în contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria
altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora
rezultatul curent al exerciţiului. Chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul
din exploatare al exerciţiilor următoare.
Operaţia de lease-back nu are drept consecinţă numai ameliorarea rezultatului. Ea permite
manipularea bilanţului. Datorită faptului că resursele procurate prin cedarea activului nu
reprezintă, din punct de vedere juridic un împrumut, operaţia nu majorează rata îndatoririi (raportul
dintre total datorii şi capitaluri proprii).
Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra
bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât
finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii
de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea
acestora.
Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura
contractului de locaţie. Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat
de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are
loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.
Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back
îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale
situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de
imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind
valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor.
În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care
utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat
artificial, ci dintr-o bună gestiune.
Concluzionand, un sudiu realizat in Regatul Unit de catre Kamal Naser a evidentiat ca 91%
dintre auditorii intervievati considera contabilitatea creativa o problema care nu va putea fi
niciodata rezolvata. Altfel spus, indiferent de numarul si de gradul de detaliere a normelor
contabile, intotdeauna vor fi unii care vor gasi o cale de a bate sistemul.
Ca urmare, misiunea normalizatorilor si a reprezentantilor profesiei contabile nu este una
simpla. Chiar daca nu sunt siguri ca vor cuceri razboiul impotriva contabilitatii creative trebuie sa
faca efortul de a raspunde imaginatiei cu imaginatie.
Recommended