View
269
Download
14
Category
Preview:
Citation preview
PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI ŞCOLAR
Capitolul 1. Obiectul, ramurile şi funcţiile didacticii generale a
Educaţiei Fizice şi Sportului
1.1. Generalităţi
Obiectivul educaţiei este de a forma personalităţi complexe, armonioase, iar contextul
în care se realizează este şcoala, principalul agent educativ şi căreia îi revine sarcina de a
înzestra tinerii cu competenţele necesare mersului înainte al societăţii.
Procesul care se desfăşoară în aceste condiţii are un caracter sistemic, iar situaţiile
educaţionale care se creează au o structură tridimensională, bazată pe „modelul triunghiului
pedagogic”, propus de J. Houssaye (1993), cuprinzând trei elemente: profesorul,
elevul/studentul, cunoaşterea (M. Călin, 1996; I. Al. Dumitru, 2001; M. Momanu, 2002).
Problemele legate de pregătirea motrică a individului se integrează în problematica
studiată de didactică şi mai precis de didactica specialităţii (atât a educaţiei fizice, ca
disciplină de învăţământ, cât şi ca didactica a diferitelor discipline, ramuri, probe sportive).
Astfel, procesul de învăţământ, ca proces de instruire şi educaţie are un rol hotărâtor în
realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor , rol subliniat
de oameni importanţi ai domeniului nostru de activitate, pedagogi, psihologi, fiziologi şi
stipulat în Legea învăţământului.
.Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. Termenul de didactică
provine din grecescul didaktike = a învăţa; didaskein = a învăţa pe altul; didascal =
învăţător; didasco = învăţ.
În concepţia lui Jan Amos Comenius, didactica se identifică cu întreaga pedagogie.
Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării sale: ”Didactica Magna” - arta universală
de a învăţa pe toţi, totul. În această lucrare sunt expuse atât principiile sale pedagogice şi
metodele pe care le preconiza pentru realizarea procesului de educaţie, cât şi toate aspectele
legate de organizarea unei şcoli.
Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale, alături de bazele
social-filosofice ale educaţiei şi de teoria educaţiei. În ultimele decenii prin extinderea
cercetării, didactica îşi justifică statutul de ştiinţă distinctă în ansamblul ştiinţelor educaţiei.
Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul procesului de
învăţământ; sistemul de învăţământ; tehnologia instruirii; principiile didactice; metodele de
învăţământ; formele de organizare a procesului de învăţământ; formele şi metodele de
evaluare a rezultatelor procesului de învăţământ.
Didactica se defineşte prin următoarele aspecte:
Caracterul explicativ - prin care se definesc componentele procesului de învăţământ,
specificul lor, natura relaţiilor dintre ele.
Caracterul reflexiv – prin care se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor
componente ale procesului.
Caracterul normativ - rezultat din elaborarea unor norme referitoare la: organizarea şi
desfăşurarea procesului de învăţământ, cerinţele ce trebuie respectate pentru realizarea
obiectivelor stabilite, modalităţile concrete de acţiune şi interacţiune în cadrul acestui proces.
1.2. Didactica specialităţii – metodica educaţiei fizice
Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii generale asigură premisa elaborării
metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare la toate disciplinele, în cazul nostru
Educaţia Fizică.
Didactica generală orientează metodica, aceasta fiind o didactică aplicată, care asigură
perfecţionarea continuă a problemelor specifice, legate de predarea şi asigurarea unor
cunoştinţe la un anumit obiect de învăţământ.
Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Atât didactica cât şi
metodica se intercondiţionează.
Metodica este o ştiinţă normativă şi în acelaşi timp şi explicativă. Ea studiază nu
numai procesul de transmitere a cunoştinţelor şi al formării deprinderilor la obiectul respectiv,
ci tinde să soluţioneze toate problemele pe care le ridică învăţarea la obiectul respectiv.
Metodica educaţiei fizice precizează: scopul, obiectivele, locul şi rolul educaţiei fizice
în formarea personalităţii, conţinutul, formele de organizare, principiile, strategiile didactice.
Metodica face legătura dintre Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, ştiinţa Educaţiei
Fizice şi Sportului şi practică. Ea este o teorie a practicii eficiente sau o parte a practicii.
Metodica contribuie la organizarea logică a procesului instructiv – educativ - evaluativ
ţinând cont de: particularităţile de vârstă şi sex, dezvoltarea stadială a gândirii, condiţiile de
mediu, bază materială şi alte elemente ce decurg din particularităţile domeniului studiat. Are
ca obiect de studiu ”… legile procesului instructiv-educativ, sistemul metodico-organizatoric
de valorificare a formelor de practicare exerciţiilor fizice în scopul optimizării procesului de
dezvoltare fizică şi funcţională, îmbunătăţirea capacităţii de efort a organismului,
perfecţionarea capacităţii motrice generale simultan cu influenţarea sferei psihice a
individului” (E. Firea, 1984).
Problemele pe care încearcă să le soluţioneze:
Rolul Educaţiei Fizice în formarea tinerei generaţii şi locul acesteia în
curriculumul diferitelor subsisteme ale sistemului de învăţământ;
Obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului, particularizate la nivelul fiecărui
subsistem;
Strategiile didactice, metodele şi procedeele didactice utilizate în Educaţie Fizică;
Principiile didactice ale Educaţiei Fizice şi Sportului;
Programa şcolară pentru diferite tipuri de şcoli;
Conţinutul procesului instructiv-educativ-evaluativ şi metodologia realizării
acestuia potrivit stadiilor de dezvoltare a gândirii copilului, a dezvoltării sale morfo-
funcţionale, particularităţilor de sex;
Creşterea eficienţei procesului de învăţământ prin raţionalizarea şi sistematizarea
mijloacelor;
Sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sport atât în
şcoală cât şi în afara ei;
Metodica organizării, conducerii şi evaluării procesului de învăţământ de către
profesor şi a autoconducerii şi a autoevaluării de către elevi a practicării independente a
exerciţiilor fizice (managementul activităţii).
Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului şcolar îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia cognitivă, de cunoaştere manifestată prin analiza procesului didactic ;
2. Funcţia normativă asigură familiarizarea profesorilor cu anumite norme ale
activităţii didactice; studiază şi elaborează sistemul de cerinţe, reguli care încadrează
activitatea didactică eficientă;
3. Funcţia tehnică, pe baza acestei funcţii se pun în valoare cele mai noi realizări ale
tehnicii şi se corelează cu cele clasice în scopul creşterii eficienţei procesului de învăţământ
(Gh. Cârstea, 1993, 1997, 2000).
1.3. Ramurile metodicii – didacticii educaţiei fizice
Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale, este prezentă în toate treptele sistemului de
învăţământ. Problemele care apar în desfăşurarea acestei activităţi necesită diversificarea şi
aprofundarea metodicilor/didacticilor de predare la nivelul fiecărui subsistem. Astfel putem
vorbi de:
Metodica Educaţiei Fizice a tinerei generaţii:
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani;
- Metodica E.F. în învăţământul primar - 7-10 ani;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul gimnazial -10-14 ani;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal;
- Metodica Educaţiei în învăţământul profesional;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul special;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior;
Metodica Educaţiei Fizice în armată;
Metodica Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor.
1.4. Finalităţile educaţionale în Educaţie fizică şi Sport
Educaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui scop, a unui proiect
de devenire umană. Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului, prototipul de
personalitate către care tindem. Prin finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al
perfecţiunii umane.
Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin:
Idealul educativ
Obiectivele educaţiei
Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile şi
obiectivele E.F.S., probleme dezbătute în cadrul Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului.
În lucrarea de faţă, ne vom referi în mod strict la finalităţile educaţiei fizice şcolare.
Pornind de la ideea că, vigoarea fizică constituie fundamentul şi în acelaşi timp
suportul activităţii intelectuale, politehnice şi morale, care împreună trebuie să modeleze
profilul elevului de astăzi şi a cetăţeanului de mâine, profil caracterizat prin: ”…să fie stăpân
pe el însuţi, deschis tuturor schimbărilor, critic, autocritic, integrat în opera sa, nesatisfăcut şi
prin urmare în căutarea autodepăşirii…” (B. Schwartz, Educaţia de mâine), educaţia fizică
trebuie să asigure formarea unui tineret sănătos, dinamic, capabil de activităţi creative, în
vederea formării unei personalităţi integrale, creative şi autonome.
1.4.1. Obiectivele generale ale Educaţiei fizice şi Sportului sunt finalităţi ce decurg
din idealul educaţional, din idealul educaţiei fizice.
Aceste obiective se particularizează pe fiecare subsistem al educaţiei fizice a
tinerei generaţii şi astfel putem vorbi despre obiectivele educaţiei fizice şcolare, obiective
pe care le putem grupa după influenţele pe care le exercită asupra tinerei generaţii.
Tabel nr. 1
Clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare
OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE
OBIECTIVE FIZIOLOGICE OBIECTIVE INSTRUCTIV-
EDUCATIVE OBIECTIVE SOCIALE
1. Întărirea stării de
sănătate, creşterea rezistenţei
organismului la influentele
de mediu;
2. Sporirea capacităţii
motrice şi intelectuale
3. Influenţarea creşterii
normale şi dezvoltare fizică
armonioasă;
4. Prevenirea, corectarea
atitudinilor deficiente;
5. Educarea esteticii
corporale şi a expresivităţii
mişcărilor.
1. Formarea deprinderilor
motrice de bază şi aplicativ –
utilitare;
2. Dezvoltarea/educarea
aptitudinilor motrice;
3. Iniţierea în practicarea
anumitor ramuri sportive;
4. Educarea trăsăturilor pozitive
de caracter, calităţi morale şi de
voinţă.
1. Stimularea interesului
pentru practicarea
independentă a exerciţiilor
fizice;
2. Lărgirea orizontului de
cunoaştere prin însuşirea
unui sistem de valori şi norme
necesare practicării E.F.;
3. Crearea motivaţiei durabile
pentru practicarea
exerciţiilor fizice;
4. Crearea unor relaţii
eficiente între elev-profesor,
elev-elev.
Concretizarea acestor obiective generale la nivelul fiecărui subsistem al sistemului de
învăţământ o reprezintă obiectivele cadru/competenţele generale şi obiectivele de
referinţă/competenţele specifice, acestea din urmă reprezentând operaţionalizarea celor
dintâi. Aceste obiective/ competenţe sunt cuprinse în programele şcolare.
1.4.2. Funcţiile Educaţiei Fizice Şcolare
Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal. Prin funcţii se
realizează idealul E.F.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre aspiraţiile individuale şi
cerinţele sociale.
Funcţiile E.F.S. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice sub
diferite forme şi efectul acestora în viaţa de zi cu zi.
După I. Şiclovan (1979) ”…prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele
destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând
unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului.” Clasifică funcţiile în două categorii:
1. Funcţii specifice:
Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice;
2. Funcţii asociate:
Funcţia igienică;
Funcţia educativă;
Funcţia recreativă;
Funcţia de emulaţie;
Aceste funcţii ale E.F.S. se transferă la nivelul subsistemelor E.F. şi exercită influenţe,
unele imediate altele tardive ( influenţează activitatea viitoare a absolventului sau a
maturului).
Evaluare 1. Rolul educaţiei fizice în formarea tinerei generaţii şi locul
ei în curriculum-ul diferitelor subsisteme, obiectivele acesteia,
strategiile didactice, programa şcolară, sistemul formelor de
organizare a procesului instructiv educativ în şcoală şi în afara ei,
sunt câteva probleme pe care încearcă să le soluţioneze:
a) Teoria educaţiei fizice;
b) Curriculum-ul nucleu;
c) Didactica generală;
d) Didactica educaţiei fizice/metodica.
2. Metodica educaţiei fizice şi sportului şcolar prezintă următoarele
ramuri:
a) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul preprimar;
b) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul primar;
c) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul gimnazial;
d) Metodica predării educaţiei fizice în armată;
e) Metodica predării educaţiei fizice profesionale;
f) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul liceal şi
profesional;
g) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul special;
h) Metodica predării educaţiei fizice în învăţământul superior.
S-au strecurat două greşeli. Menţionaţi-le, prin bifarea literelor
respective
3. Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani; Metodica E.F.
în învăţământul primar - 7-10 ani; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul
gimnazial -10-14 ani; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal; Metodica
Educaţiei în învăţământul profesional; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul
special; Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior sunt ramurile:
a) Metodicii Educaţiei Fizice în armată;
b) Metodicii Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor;
c) Metodicii Educaţiei Fizice a tinerei generaţii
4. Bifaţi obiectivele educaţiei fizice şcolare cu caracter fiziologic:
a) Influenţarea creşterii normale şi dezvoltare fizică armonioasă;
b) Formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare; c) Stimularea interesului pentru practicarea independentă a
exerciţiului fizic;
d) Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente.
5. Stimularea interesului pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice;
Lărgirea orizontului de cunoaştere prin însuşirea unui sistem de valori şi norme
necesare practicării E.F.; Crearea motivaţiei durabile pentru practicarea exerciţiilor
fizice; Crearea unor relaţii eficiente între elev-profesor, elev-elev sunt:
a) Obiective instructiv-educative;
b) Obiective opereţiunale;
c) Obiective sociale;
d) Obiective fizologice
6. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului şcolar reprezintă:
a) Obiective operaţionale rezultate din programa şcolară;
b) Modele finale cerute de societate;
c) Destinaţii constante, care derivă din ideal;
d) Modele operaţionale.
Capitolul 2. Procesul de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport
2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ
Conceptul de proces de învăţământ: ”… este ansamblul acţiunilor organizate,
planificate, conduse şi evaluate sistematic în cadrul social instituţionalizat specializat, pe baza
unor documente, a unui sistem taxonomic al scopurilor şi obiectivelor, pentru instruirea şi
educarea tinerilor”. (E. Macavei, 1997).
Procesul de învăţământ are un caracter unitar, doar din punct de vedere didactic
distingem etapele de: predare, învăţare, evaluare.
Esenţa procesului de învăţământ în general şi în particular cel al educaţiei fizice, se
exprimă prin ansamblul caracteristicilor lui:
Proces de cunoaştere – procesul de învăţământ este nu numai un proces
pedagogic ci şi un proces de investigare, de descoperire a adevărului. În virtutea acestei
afirmaţii, elevul nu este numai un simplu receptor al actului de comunicare al profesorului, ci,
va fi cel care află singur adevărul folosind operaţiile gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea,
comparaţia, generalizarea şi concretizarea rezultatelor, ca urmarea a procesului de investigare
şi descoperire independentă.
Baza procesului de cunoaştere, izvorul acestuia îl constituie practica.
Aceasta reprezintă nu numai cadrul în care oamenii iau contact perceptiv cu obiectele şi
fenomenele realităţii, ci şi criteriul de evaluare a autenticităţii cunoştinţelor ştiinţifice,
reprezintă mijlocul prin care rezultatele gândirii (noţiuni, principii, legi, teorii) sunt
confirmate sau infirmate.
Cele două trepte ale cunoaşterii ştiinţifice: treapta senzorială şi treapta logică se
întrepătrund, prima având corespondent perceperea activă a materialului didactic de către
elevi, cea de a doua, prin gândirea abstractă, înţelegerea şi formarea generalizărilor.
Prin disciplinele de învăţământ se dobândeşte experienţa de cunoaştere, se însuşesc
cunoştinţe din diferite domenii, se organizează şi se structurează repertoriul de cunoaştere.
Prin procesul de cunoaştere se urmăreşte formarea :
1. Culturii generale – privită ca ansamblul cunoştinţelor, atitudinilor şi
convingerilor din principalele domenii ale cunoaşterii şi activităţii practice. Este utilă
adaptării şi integrării sociale, comunicării cu semenii şi însuşirii profesiunii, reprezentând
fundamentul oricărei profesiuni.
2. Culturii profesionale de specialitate – este un alt scop al procesului de
învăţământ şi reprezintă asimilarea unui ansamblu de cunoştinţe , priceperi şi deprinderi
necesare cunoaşterii teoretice şi exersării practice a unei profesiuni. Se fundamentează pe
cultura generală şi oferă un suport solid competenţei şi eficienţei. Nivelul culturii profesionale
exprimă calitatea modului de exercitare a profesiunii şi reprezintă asamblarea structurală a
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dintr-un domeniu profesional strict delimitat.
3. Concepţia despre lume şi viaţă – este ansamblul structurat al atitudinilor şi
convingerilor pe fondul unei imagini generale asupra realităţii.
Proces bilateral – în procesul de învăţământ participă şi interacţionează cei doi
factori (poli) importanţi: profesorul şi elevul, educatorul şi educatul. Caracterul bilateral
constă tocmai din interacţiunea, cooperarea şi conlucrarea acestora, în vederea realizării
obiectivelor propuse.
Între profesor şi elevi are loc un proces de comunicare, un permanent schimb de
mesaje al căror scop principal este realizarea unor obiective pedagogice.
Comunicarea didactică poate fi definită ca un schimb de mesaje cu conţinut specific,
între profesor şi elevi. Scopurile comunicării didactice sunt multiple: transmiterea şi
asimilarea informaţiei; rezolvarea de probleme; formarea unor capacităţi, convingeri,
sentimente, atitudini; adoptarea unor decizii referitoare la strategiile didactice, tehnicile de
învăţare; evaluarea rezultatelor.
Predarea - este o activitate programată, organizată, conştientă a profesorului, de
transmitere a unui sistem de cunoştinţe din diverse domenii ale cunoaşterii umane.
Învăţarea - este o activitate programată, organizată şi conştientă de asimilare a
cunoştinţelor teoretice şi practice pe baza predării şi studiului individual, precum şi totalitatea
acţiunilor elevului pentru a răspunde cât mai adecvat obiectivelor urmărite în predare.
Potrivit dicţionarului de psihologie “învăţarea este o activitate de însemnătate
fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltarea psiho comportamentală, care în esenţă,
constă în asimilarea activă de informaţii însoţită de achiziţionarea de noi operaţii şi
deprinderi”.
I.P. Pavlov (1951), fiziolog rus, analizează două activităţi nervoase legate de învăţare:
reflexele necondiţionate sau înnăscute, care sunt legături constante între stimulii din mediu ce
acţionează asupra organelor senzoriale şi anumite reacţii ale organismului, cum ar fi clipitul,
retragerea imediată a mâinii când este atinsă o plită încinsă; reflexe condiţionate sau învăţate,
care se formează în anumite condiţii şi pot avea o durată variabilă.
Fiziologul P.K. Anohin completează informaţiile despre reflexele condiţionate, iar
psihologul american E. Thorndike a stabilit că învăţarea se realizează printr-o serie de “
încercări şi erori”. Ca şi Pavlov, Thorndike este de părere că învăţarea se bazează pe
conexiuni formate în creier, descriind “ legea efectului “, conform căreia când o legătură între
un stimul şi o activitate este însoţită şi urmată de o satisfacţie ea se întăreşte, iar reversul
determină o slăbire şi chiar dispariţia fenomenului. Acestui fenomen de întărire în învăţare ia
acordat o mare importanţă B.F. Skinner. El diferenţiază două tipuri de reflexe condiţionate:
reflexe de tip S şi reflexe de tip R, numită şi condiţionare operantă.
J.S. Bruner (1974) relevă faptul că omul învaţă intenţionat, iar după părerea lui există
trei modalităţi fundamentale prin care se cunoaşte lumea: modalitatea activă, care se
desfăşoară prin acţiune, exersare; modalitatea iconică, care se bazează pe organizarea
senzorială şi pe utilizarea unor imagini schematice; modalitatea simbolică prin care imaginile
sunt înlocuite cu simboluri ale lucrurilor.
R. Gagne (1977) consideră că învăţarea constă în modificările capacităţii umane care
poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere. În opinia acestui autor,
învăţarea unei capacităţi superioare se bazează pe o învăţare realizată înainte.
D.P. Ausubel (1976) concepe învăţarea ca proces de asimilare şi integrare a noilor
achiziţii în contextul celor anterioare.
Analizând opinia autorilor citaţi, învăţarea este o activitate de adaptare suplă la
împrejurările noi ale vieţii. În activitatea de învăţare se asimilează noi valori care asigură o
adaptare superioară la mediu. Învăţarea are deci o finalitate concretă şi conştientă. Omul nu
învaţă pentru a şti cât mai mult ci învaţă pentru a şti şi a putea să acţioneze cât mai bine cu
scopul de a obţine o adaptare mai adecvată la mediu.
Învăţarea presupune întotdeauna o modificare sau schimbare de durată, stabilă a
comportamentului. Ea are un înţeles larg, concretizat prin asimilarea unei largi şi variate game
de informaţii: concepte, operaţii, relaţii, structuri, conduite, atitudini, scheme mentale şi un
înţeles restrâns care se referă la activitatea în şcoală, învăţarea şcolară fiind o formă specială a
învăţării general umane.
Tipuri de învăţare:
învăţare perceptivă, care se referă la ceea ce percepem;
învăţare motrică;
învăţare verbală, prin care se însuşeşte comunicarea verbală cu cei din jur;
învăţarea asociativă, de asociere a unui stimul cu altul;
învăţarea repetitivă, reluarea aceleaşi situaţii sau stimulări; (A. Tucicov-Bogdan).
Din punct de vedere pedagogic: este un proces de asimilare a cunoştinţelor şi formare
a deprinderilor şi priceperilor necesare în activitatea viitoare;
Din punct de vedere psiho-comportamental: reprezintă dobândirea de către individ a
unor noi forme de comportare, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării;
Învăţarea implică atât procesele psihice cognitive superioare cât şi pe cele inferioare.
Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt legate de
comportamente senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă. Începe încă din stadiul
iniţial al dezvoltării copilului fiind ancorată în reacţiile motrice naturale înnăscute. Învăţarea
în domeniul activităţilor corporale cuprinde pe lângă învăţarea gestuală, motrică (realizată la
nivel de priceperi, deprinderi, obişnuinţe), forme ale învăţării inteligente ( prin însuşirea de
noţiuni, concepte) şi elemente ale învăţării creative.
Învăţarea poate fi privită ca:
rezultat , în cazul în care ne referim la cunoştinţe, priceperi, deprinderi, obişnuinţe;
proces, când facem referire la mecanismele care condiţionează învăţarea;
acţiune operaţională, dirijată pedagogic în care se folosesc termenii: predare, instruire,
exersare, autoinstruire, verificare.
Ce se învaţă ?
În procesul instructiv-educativ învăţarea priveşte în egală măsură activitatea
intelectuală şi cea practică. Rezultatele învăţării sunt: cunoştinţe, priceperi, deprinderi care
îmbină elementele teoretice cu cele practice.
În Educaţie fizică şi sport, atribuţiile profesorului sunt:
- stabilirea obiectivelor instructiv-educative şi operaţionale în conformitate cu
curriculumul şi cu particularităţile de vârstă;
- selecţionarea sistemelor de acţionare cele mai eficiente în realizarea obiectivelor;
- programarea conţinutului pe etape, corectarea în caz de nevoie a acestei programări;
- evaluarea eficientă a activităţii desfăşurate în raport cu obiectivele propuse pentru a
fi realizate;
- formarea unor trăsături moral-volitive şi cultivarea trăsăturilor pozitive de caracter;
După opinia lui H. Morine şi G. Morine ar exista şase roluri didactice principale ale
profesorilor:
- furnizor de informaţii;
- model de comportament;
- creator de situaţii de învăţare;
- consilier şi orientator;
- evaluator şi terapeut:
- organizator şi conducător
Atribuţiile elevilor sunt:
- să execute exerciţiile indicate de profesor fiind informaţi asupra obiectivelor
urmărite;
- să-şi raporteze activitatea desfăşurată la modelul indicat de profesor, tinzând să-l
realizeze;
- utilizând analiza şi sinteza să distingă ceea ce este corect şi incorect în realizarea
exerciţiului învăţat;
- să caute să înlăture execuţiile deficitare fără a diminua preocupările pentru
consolidarea execuţiilor corecte;
- să se preocupe pentru dezvoltarea/ educarea aptitudinilor motrice, pentru a face faţă
noilor cerinţe;
- să-şi formeze obişnuinţe legate de realizarea unei ţinute corporale corecte;
Proces informativ-formativ – acest caracter este dat de interacţiunea dintre
informaţie şi influenţele ce se emană de la profesor şi consecinţele lor pe planul dezvoltării
psihice a elevului.
Informarea constă transmiterea şi însuşirea unor cunoştinţe ,organizate în sisteme
informaţionale din diferite domenii de cunoaştere. Prin informaţii se formează capacităţi de
cunoaştere, percepere şi observare, memorie gândire, imaginaţie; se formează atitudini faţă de
cunoaştere şi învăţare; se formează dorinţa de performanţă.
Formarea constă în efectele multiple produse în planul dezvoltării psihice a elevilor,
în planul personalităţii lor, în educarea atitudinilor, aptitudinilor şi trăsăturilor pozitive de
caracter şi voinţă.
Strategia învăţământului contemporan cere un echilibru între ce, cât, cum, să înveţe
elevul, folosind învăţarea personală, strâns legată de fapte, acţiuni practice, de logică şi
creativitate.
Proces cibernetic – de autoreglare – procesul de învăţământ este un proces
complex.
Din punct de vedere informaţional-cibernetic, procesul de învăţământ este un sistem
de emitere-recepţie, de comandă şi execuţie. Fiind un sistem cibernetic prezintă anumite
caracteristici: este un sistem deschis în relaţie cu mediul; are intrări şi ieşiri; este un sistem cu
autoreglare; este un sistem care emite şi recepţionează informaţiile, memorează, le
prelucrează, le transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune şi o transmite.
Procesele implicate într-un proces cibernetic sunt: organizarea; comanda; strategia:
controlul; autoreglarea;
Sistemele sunt controlate prin mecanismele de reglare, prin reglare reducându-se
entropia (dezordinea).Principalele mecanisme de reglare sunt: feedback şi feedbefore.
Autoreglarea angajează personalitatea cadrului didactic în măsura în care răspunde
finalităţilor macro structurale ale educaţiei, relevate la nivelul idealului şi al scopurilor
educaţionale.
Alte caracteristici : caracter deschis, dinamic, complex, este o modalitate de
comunicare interumană.
2.2. Conţinutul procesului de învăţământ
Generalităţi
Analizând din punct de vedere sintetic, conţinutul procesului de învăţământ include un
ansamblu de valori selecţionate din diferite domenii ale culturii umane, integrate şi ordonate
în documentele şcolare, vehiculate şi asimilate apoi în activitatea de predare şi respectiv de
învăţare, în vederea realizării finalităţilor educaţiei.
Din punct de vedere analitic, conţinutul procesului de învăţământ se poate defini – ca
un ansamblu coerent şi organizat de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, aptitudini, modele
atitudinale şi comportamentale, convingeri, concepţii despre om şi menirea sa ,ce urmează a fi
elaborate etapizat în perioada şcolarităţii, asimilate şi integrate în structura personalităţii celui
educat, în diferite subsisteme ale acesteia.
Conţinutul procesului de învăţământ ilustrează nivelul de cultură şi civilizaţie al
comunităţii, tendinţele ei de dezvoltare economică, culturală, nivelul gândirii pedagogice şi
psihologice. El este asigurat prin disciplinele de învăţământ, care sunt structuri organizate de
informaţii selectate dintr-un domeniu tehnic, ştiinţific, artistic, prelucrate didactic şi
prezentate în forme accesibile. Selecţia şi fixarea conţinutului procesului de învăţământ este
un act de mare responsabilitate şi presupune respectarea unor indicatori de pertinenţă.
În Educaţie fizică şi antrenamentul sportiv, operaţia de definire a conţinutului
procesului de învăţământ se rezumă la componentele sale structurale şi la caracterul de sistem
al acestora. Aceste componente reprezintă elementele modelului structural de Educaţie Fizică.
Educaţia Fizică este singura disciplină din planul de învăţământ care vizează starea de
sănătate a individului şi singura a cărei conţinut nu este concentrat într-un manual (excepţie
şcolile normale şi Liceele cu program sportiv.).
Însuşirea conţinutul procesului de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport constituie
atât un obiectiv cât şi un mijloc.
Constituie un obiectiv pentru că: priceperile, deprinderile, cunoştinţele, aparţin culturii
omului modern şi constituie un mijloc, pentru că prin acest conţinut se intervine în menţinerea
unei stări de sănătate optimă şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficitare.
Evaluare
1. Definiţi procesul de învăţământ.
2. Care sunt cei doi poli care
interacţionează în cadrul procesului de
învăţământ?
3. Enumeraţi caracteristicile acestuia.
4. Explicaţi caracterul cibernetic al
procesului de învăţământ.
5. Explicaţi caracteristicile
conţinutului învăţământului la educaţie
fizică.
Capitolul 3. Componentele procesului de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport
Prin componente instructiv-educative se înţeleg acele elemente de bază care formează
conţinutul celor două procese: instrucţia şi educaţia şi care asigură unitatea acestui conţinut
(Gh. Cârstea, 1993).
3.1. Cunoştinţe:
Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţie
Definirea noţiunii de cunoştinţă: componenta cognitivă a procesului de
învăţământ, exprimată prin informaţii sub formă de: noţiuni, concepte, idei, teze, legi,
principii, teorii care se predau şi se învaţă la o anumită disciplină.
- sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii obiective
(obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele).
- sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine, generalitate,
esenţialitate.
Practica a demonstrat că precizia, claritatea, cunoştinţelor depinde de claritatea
materialului intuitiv şi de modul în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie
să fie: concludent, reprezentativ, accesibil înţelegerii, să fie analizat sub îndrumarea
profesorului, să fie sesizate datele esenţiale.
Cunoştinţele din domeniul activităţilor motrice, sunt de natură teoretică,
reprezentând un ansamblu de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a
exerciţiului fizic.
Educaţia Fizică şi Sportul. are un sistem noţional bine argumentat iar, însuşirea
acestuia şi a celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive, vizează conştientizarea procesului
de învăţământ, dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea sistematică a
exerciţiului fizic, înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activităţii independente.
În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale pentru transmiterea
cunoştinţelor teoretice, acestea sunt transmise concomitent cu formarea priceperilor şi
deprinderilor motrice sau cu dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice.
În liceele sportive există aceste lecţii teoretice, existând în planul de învăţământ o
disciplină numită: Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate un anumit număr de ore/săpt.
Astfel de ore există şi în procesul antrenamentului sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretică
- componentă a antrenamentului sportiv.
Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii copilului, de
nivelul lui de înţelegere şi recepţionare, începând din clasa I şi până la nivel universitar.
Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi specifice diferitelor discipline
sportive şi se referă la :
cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa practicării
exerciţiilor fizice;
noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială);
cunoaşterea valorilor indicatorilor morfo-funcţionali;
cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic;
cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor;
noţiuni de ajutor, asigurare;
cunoaşterea normelor de protecţia muncii;
cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive;
cunoaşterea unor reguli, cerinţe, necesare în organizarea activităţilor turistice şi
sportive;
cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.;
cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din localitate;
cunoaşterea evenimentelor sportive;
cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală.
3.2. APTITUDINI
3.2.1. Generalităţi
Sinonime:
Capacitate, sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune cu
deprinderile şi cunoştinţele şi experienţa necesară, duc la acţiuni eficiente şi de performanţă
(P.N.Popescu-Neveanu, 1977)
Abilitate, îndemânare, iscusinţă, dibăcie, pricepere; sensul operaţional se referă la
activităţi dobândite ce permit realizarea cu mare rapiditate, precizie, eficienţă,cu un consum
redus de energie nervoasă şi psihică a unor activităţi (P.E.Vernon).
Calitate, se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi fenomenelor, exprimă
sinteza laturilor şi însuşirilor lor esenţiale, prin care se deosebesc de alte obiecte şi fenomene.
Definiţii:
însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune
condiţiuni a unei munci, acţiuni (DEX, 1999)
însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite
activităţi (Leontiev A. N. 1964)
complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează
realizarea cu succes a diferitelor feluri de activităţi: intelectuale, artistice, ştiinţifice,
tehnice, sportive, organizatorice, manuale (U. Şchiopu, 1998).
însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a
efectua acte motrice cu anumiţi indici de V.Î.R.F. supleţe (T.E.F.S.)
ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale omului
pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R.Manno, 1993)
însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora
executăm activităţi cu multă rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M. Stoica, 1996)
Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare, plasticitatea
scoarţei, intensitatea, echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase, particularităţile
analizatorilor, interese, motivaţii, aspiraţii, inteligenţa, factori externi care se referă la
procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.
Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază, native, deşi depind de acestea,
aptitudinile sunt un rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei anumite activităţi.
Aptitudinile alimentează creaţia. Când se încarcă de interese, se formează vocaţia.
În practica curentă, când se discută despre aptitudini, se utilizează termenii de
dezvoltare şi educare. Dezvoltarea se referă la modificările morfo-funcţionale produse în
organism în urma supunerii lui unui efort, iar educarea se referă la totalitatea acţiunilor
pedagogice necesare canalizării dezvoltării aptitudinilor motrice.
Clasificări:
după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale (acuitatea
vizuală şi auditivă, rapiditatea percepţiilor, simţul ritmului); aptitudini psihomotorii
(rapiditatea şi supleţea mişcărilor, mobilitatea acestora, coordonarea şi precizia, dexteritatea
manuală); aptitudini intelectuale (aptitudini generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară;
aptitudini specifice/profesionale: artistice, tehnice, sportive, matematice ( M.Stoica, 1996)
aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la capacitatea
formării deprinderilor şi la capacitatea de mobilizare a resurselor energetice; aptitudini
speciale, care cuprind: sensibilitatea chinestezică, echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).
aptitudinile motrice se clasifică în: aptitudini condiţionale, care se bazează pe eficacitatea
metabolică a muşchilor (V.R.F.); aptitudini coordinative, care sunt determinate de capacitatea
de a organiza şi regla mişcarea (Î) (Gundlach, citat R.Manno,1992).
aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini);
Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor
energetice ale organismului, deci printr-un efort sistematic atât psihic cât şi muscular. Efortul
implică cele trei elemente ale sale, parametrii săi: volumul, latura cantitativă a efortului,
exprimat prin: număr de repetări, distanţe parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea,
latura calitativă a efortului, exprimată prin viteza de execuţie, tempo; complexitatea, care
reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe parcursul efortului.
3.2.2. VITEZA
Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei de: putem afirma că:
Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu iuţeală,
rapiditate maximă, într-un timp cât mai scurt.
Viteza, este în principal, o caracteristică spaţio-temporală a mişcării fiind strâns legată
de celelalte caracteristici temporale: tempoul şi ritmul.
Forme de manifestare:
Viteza de reacţie, sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”; se bazează pe procesele
complexe ce realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza de transmitere
aferente şi eferente a mesajului codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar
elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în muşchi.
Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin cinci
momente: excitaţia receptorului nervos; transmiterea aferentă a semnalelor provenite de la
receptorul S.N.C.; trecerea stimulului în reţeaua nervoasă şi elaborarea semnalului destinat
efectorului; sosirea în muşchi a semnalului provenit de la S.N.C.; stimularea muşchiului şi
producerea unei activităţi mecanice la acest nivel (R.Manno,1996).
DEFINIŢIE: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi sau
iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului.
Reacţiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod spontan;
complexe, care implică elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau situaţiile noi apărute -
viteza de decizie-opţiune;
Viteza de execuţie, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice
simple sau complexe; iuţeala cu care se efectuează o mişcare singulară (aciclică). Viteza de
execuţie este determinată şi de viteza de reacţie-decizie.
Viteza de repetiţie, se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod
voluntar, în unitatea de timp (mişcări ciclice); are la bază mobilitatea proceselor nervoase
:excitaţia şi inhibiţia; şi labilitatea funcţională a S.N.C., care emite comenzi succesive în mod
repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt la acesta în funcţie de propria viteză de
contracţie şi relaxare.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării ei. Ea
se manifestă corelat cu forţa şi rezistenţa, această îmbinare determinând eficienţa acţiunii.
Viteza de deplasare, formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă posibilităţile
momentane ale sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a unei distanţe date; este în
relaţie cu celelalte forme ale vitezei. Din punct de vedere biomecanic, aceasta poate fi
descompusă în două faze: faza măririi vitezei pe baza accelerării după start; faza stabilirii
relative a vitezei pe parcurs;(A.Demeter,1981).
Viteză uniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale – acceleraţie;
Viteză neuniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale – deceleraţie;
Viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă; viteză în regim
de îndemânare; viteză în regim de rezistenţă/
Factori de condiţionare:
mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia care asigură alternanţa
contracţie cu relaxarea;
funcţionalitatea analizatorilor, acuitate, fineţe, precizie;
viteza de conducere a impulsurilor nervoase;
viteza de contracţie a muşchilor;
lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor;
capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile unei viteze
bune, sunt fibre rapide);
valoarea surselor şi proceselor energetice;
nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, mai ales forţa;
Fig.1 Formele de manifestare a vitezei
Metode şi procedee de dezvoltare ale vitezei:
metoda repetărilor, utilizând acţiuni motrice în tempo-uri maximale, supramaximale în
condiţii uşurate, submaximale în condiţii îngreuiate; alternative; intervalul de odihnă trebuie
să permită refacerea a 90-95% din capacitatea de efort organismului; pulsul trebuie să revină
la valori de 120-130 pul./min.
metoda întrecerii;
metoda jocului.
ÎN REGIM DE:
FORŢĂ; REZISTENŢĂ; ÎNDEMÂNARE
DE EXECUŢIE:
- a unei mişcări
singulare
(aciclice);
DE
REPETIŢIE:
- mişcare
ciclică
DE DEPLASARE
VITEZA
FORME DE ANIFESTARE
DE REACŢIE LA
STIMULI:
- vizuali;
- tactili;
- auditivi
Cerinţe în realizarea eficientă a exerciţiilor pentru educarea vitezei:
să se utilizeze mijloace specifice dezvoltării vitezei, cu o structură simplă, exerciţii
cunoscute;
solicitarea să se realizeze la intensitate maximală;
în paralel cu dezvoltarea vitezei să se acţioneze şi asupra forţei, rezistenţei şi îndemânării;
efortul durează atât cât este posibilă menţinerea unei intensităţi maxime; se repetă până nu
intervine oboseala; pauza între repetări este de 3-4 min;
vârsta optimă de dezvoltare/ educare a vitezei este 10-13 ani, după această perioadă
existând o relativă stagnare a evoluţiei, comform literaturii de specialitate.
Indicaţii metodice:
pentru dezvoltarea vitezei de reacţie:
- rol important în educarea acesteia o are atenţia, pe baza căreia se sesizează din timp
anumite situaţii, se pot selecta anumite răspunsuri în funcţie de necesităţi;
- astfel, pentru sesizarea unor situaţii, se utilizează exerciţii prin comenzi realizate prin
surprindere: acţiuni de front si formaţii, exerciţii de atenţie, aruncări şi prinderi cu mai multe
mingi, leapşa, “ Fereşte capul”;
- pentru a selecta varianta optimă de răspuns trebuie să se aibă în vedere principiul :
de la uşor la greu, de la simplu la complex;
pentru dezvoltarea vitezei de execuţie.
pentru dezvoltare vitezei de repetiţie.
pentru dezvoltare vitezei de deplasare.
3.2.3. FORŢA
DEFINIŢIE: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere,
cedare, în raport cu o rezistenţă externă sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor
grupe musculare.
Forţa - capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţie
musculară (A. Demeter,1981).
Forme de manifestare:
după participarea grupelor musculare în efort: forţă generală, când în efort participă
principalele grupe musculare; forţă specifică, când în efort participă una sau câteva grupe
musculare;
după tipul de contracţie musculară: forţă dinamică – izotonică, caracterizată prin
modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare, vorbim de forţă de învingere –
concentrică, prin lungire, vorbim de forţă de cedare –excentrică, iar dacă cele doua fenomene
apar deodată, vorbim de forţă pliometrică; forţă statică – izometrică, caracterizată prin
creşterea tensiunii în muşchi, lungimea fibrei muscular rămânând ne modificată; forţă mixtă,
se întâlnesc contracţiile statice cu cele dinamice pentru învingerea unei rezistenţe;
după capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă maximă sau
absolută, este forţa cea mai mare pe care sistemul muscular o poate dezvolta în timpul unei
contracţii voluntare; forţă relativă, care exprimă raportul dintre forţa absolută şi greutate;
în funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de viteză – forţă
explozivă, putere, este învingerea unor rezistenţe prin contracţii musculare rapide; forţă în
regim de îndemânare; forţă în regim de rezistenţă, capacitatea organismului de a efectua timp
îndelungat contracţii musculare prin care se învinge o rezistenţă externă( gimnastică artistică,
înot, box, lupte, caiac-canoe, canotaj, jocuri sportive);
Factori de condiţionare:
capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;
numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor (secţiunea
transversală);
lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care lucrează;
procesele biochimice din muşchi, resursele de energie intramusculară;
coordonarea inter şi intramusculară (pentru forţa maximă);
viteza de contracţie a fibrei musculare (pentru forţa explozivă);
intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. favorizează creşterea forţei);
nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini;
vârsta şi sexul ( A. Dragnea, 1996);
ritmurile diurne;
factorii psihici, voinţă, motivaţie, concentrarea atenţiei, stări emoţionale.
Metode şi procedee de dezvoltare a forţei:
pentru forţă maximă:
- metoda eforturilor maxime, pentru forţă pură este necesar utilizarea unor
încărcături de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează 1-5x pe serie cu pauze de 2-5
min. între serii;
- metoda contracţiilor izometrice, trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a
muşchiului pentru a produce creşterea masei musculare, se recomandă 4-6 contracţii pe zi, a
câte 9-12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2 min; ele pot fi obţinute prin: încercări de a ridica
greutăţi mai mari decât posibilităţile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte,
aparate imobile, contracţia unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor care lucrează
în sens opus; eforturile izometrice nu sunt indicate pentru copii şi tineri, deoarece blochează
circulaţia şi respiraţia; se combină cu eforturile dinamice;
- electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata unui ciclu de excitaţie
este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri 10;
pentru forţă explozivă:
- procedeul eforturilor explozive – power-training, sau antrenamentul de putere: 3
grupe de exerciţii (cu haltera, mingea medicinală, exerciţii acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x,
intensitate75-95%; elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări,
execuţii; pauza dintre serii: 2-3 min.
- procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care 6-9 serii, 3-6x,
intensitate 30-80%, în funcţie de aptitudinea dominantă F. sau V.;
pentru forţă în regim de rezistenţă:
- procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se prelucrează grupele
musculare pentru a creşte masa musculară; se folosesc exerciţii libere şi cu îngreuiere
(gantere, saci cu nisip, mingi medicale), exerciţii cu şi la aparate; se folosesc intensităţi între
50-80 % din posibilităţile individului;
- procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări şi o intensitate de 30-
80%;
procedeul “în circuit”, cel mai des utilizat, a fost creat de englezii Morgan şi
Adamson, pentru dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare.
Tipuri de circuit: circuitul pentru lucrul de durată; circuitul extensiv cu intervale;
circuitul intensiv cu intervale;
- după numărul de exerciţii: circuite scurte (4-5 ex.); circuite medii (6-8 ex.);
circuite lungi (9-12 ex);
- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a organismului în efort: circuite uşoare
(10-20% din posibilităţi); circuite medii (30-40%); circuit greu (peste 50%) după Gh. Mitra,
A. Mogoş (1980).
Exerciţiile din circuit pot fi executate frontal sau pe grupe (staţii), care îşi schimbă
locul în sensul arcelor de ceasornic. Exerciţiile trebuie să fie: simple, cunoscute, să fie astfel
dispuse încât să nu angajeze succesiv aceleaşi grupe musculare, să se cunoască posibilităţile
maxime ale fiecărui subiect la exerciţiile respective.
În circuit un rol important îl are dozarea efortului, în educaţia fizică timpul de lucru
este mai mic decât pauza : 20 sec lucru - 30 sec. pauza; alte posibilităţi de dozare: 30 sec.
lucru - 30 pauză; 30 lucru - 45 pauză.
procedeul cu greutăţi - metoda halterofilului
- creşterea continuă a încărcăturii, raportat la posibilităţile maxime;
- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii;
- în val; în trepte.
Fig.2 Formele de manifestare ale forţei
FORŢA
FORME DE MANIFESTARE
ÎN FUNCŢIE DE
PARTICIPAREA
GRUPELOR
MUSCULARE
FORŢĂ
SPECIFICĂ
ÎN FUNCŢIE DE
CARACTERUL
CONTRACŢIEI
MUSCULARE
DUPĂ
CAPACITATEA DE
EFORT ÎN RELAŢIE
CU GREUTATEA
ÎN COMBINAŢIE
CU CELELALTE
APTITUDINI
FORŢĂ
IZOMETRICĂ
STATICĂ
FORŢĂ
IZOTONICĂ
DINAMICĂ:
- de învingere;
- de cedare
FORŢĂ
MIXTĂ
FORŢĂ
ABSOLUTĂ
MAXIMĂ
FORŢĂ
RELATIVĂ
FORŢĂ ÎN REGIM DE
VITEZĂ, PUTERE;
FORŢĂ ÎN REGIM DE
REZISTENŢĂ;
FORŢĂ ÎN REGIM DE
ÎNDEMÂNARE;
FORŢĂ
GENERALĂ
3.2.4. REZISTENŢA
Omul, în activitatea sa, depune un efort susţinut, ceea ce determină apariţia unei
senzaţii de disconfort care produce în organism modificări fiziologice mai puternice. Printr-
un efort de voinţă, omul poate continua activitatea, această stare numindu-se, faza oboselii
compensate. Dacă, în ciuda eforturilor de voinţă randamentul scade, survine faza oboselii
decompensate.
Oboseala este o stare fiziologică, reprezentată prin scăderea temporară a capacităţii de
lucru, provocată de munca depusă (A. Demeter, 1981). În funcţie de tipul de activitate
depusă, oboseala poate fi: oboseală intelectuala, senzorială, emoţională, fizică. Acestor forme
de oboseală le corespund aceleaşi tipuri de rezistenţă.
DEFINIŢII:
- capacitatea omului de a lupta şi a învinge oboseala (F. S. Farfel);
- capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate, o
perioadă de timp cât mai îndelungată, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, (A.
Demeter);
- capacitatea psiho-fizică a organismului de a face faţă oboselii specifice activităţii
depuse.
Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a
sistemelor: cardio-respirator, a metabolismului, a sistemului nervos precum şi capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate şi sisteme.
Forme de manifestare:
după numărul şi mărimea muşchilor participanţi: rezistenţă generala – globală, când în
activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din masa musculară; rezistenţă regională, când în
activitate este cuprinsă 1/3-2/3 din întreaga masă musculară; rezistenţă locală, când în
activitate este cuprinsă mai puţin de1/3 din întreaga musculatură;
după specificitatea ramurii de sport: rezistenţă generală; rezistenţă specială, specifică
diferitelor ramuri de sport;
după sursele energetice: rezistenţă anaerobă; rezistenţă aerobă, anduranţă; rezistenţă
mixtă;
după durata efortului: rezistenţă de scurtă durată, 45 sec-2 min.; rezistenţă de durată
medie, 2-8 min.; rezistenţă de lungă durată, 8-10 min.;
după natura efortului: rezistenţă în eforturi de intensitate constantă, variabilă şi eforturi
repetate;
după modul de combinare cu celelalte aptitudini: rezistenţă în regim de viteză, până la
55 sec.; rezistenţă în regim de forţă şi putere; rezistenţă în regim de îndemânare.
Fig. 3 Forme de manifestare ale rezistenţei
Fig. 4 Alte clasificări ale formelor de manifestare ale rezistenţei
Rezistenţă
combinată
cu
îndemânare
ALTE CLASIFICĂRI
Rezistenţă în
eforturi de
intensitate
constantă
Rezistenţă
în eforturi
de
intensitate variabilă
Rezistenţă
în eforturi
repetate
Rezistenţă
combinată
cu putere
REZISTENŢA
FORME DE MANIFESTARE
Din Punct De
Vedere Al
Dimensiunilor
- Rezistenţă
Locală;
- Rezistenţă
Regională;
- Rezistenţă
Globală
Din Punct
De Vedere
Metodologic
Rezistenţă
Generală;
- Rezistenţă
Specială,
Specifică
Din Punct De
Vedere
Fiziologic Şi
Biochimic - Rezistenţă
Anaerobă;
- Rezistenţă
Aerobă;
- Rezistenţă
Mixtă
R.
Scurtă
Durată;
R.
Durată
Medie;
R.
Lungă
Durată;
În Combinaţie
Cu Celelalte
Calităţi
Rezistenţă În
Regim De
Forţă;
Rezistenţă În
Regim De
Viteză.
Factori de condiţionare:
posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator, muscular şi a celorlalte funcţii care
susţin efortul;
resursele energetice, calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;
stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;
calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort;
relaţia dintre pauză şi efort:
nivelul de manifestare al îndemânării;
tipul fibrei musculare;
Metode şi procedee de dezvoltare ale rezistenţei:
( conform literaturii de specialitate)
metode ale antrenamentului de durată, efortul nu este fragmentat, viteza poate fi
uniformă şi variabilă, durata între 30 sec.-1 min.20 sec. : metoda antrenamentului continuu;
metoda antrenamentului variabil, repetarea diferenţiată a eforturilor sub aspectul vitezei de
execuţie, a distanţelor şi a perioadelor de timp; metoda fartlek, alergare pe teren variat;
metoda antrenamentului pe intervale, se bazează pe principiul divizării efortului pe
intervale, cu perioade planificate de odihnă şi efort; se necesită o încălzire prealabilă care să
determine o ridicare a FC. la 120-130 pul. /min, iar efortul să realizeze o creştere până la 170
–180 pul.; intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru refacere completă, efortul se reia
când FC. revine la 120-130 pul/min.
Variante de intervale: scurte – 15 sec,-2 min.; medii – 2-8 min.; lungi – 8-15 min.;
metoda de antrenament concurs şi control, utilizată în mod special pentru dezvoltarea
rezistenţei specifice; prin această metodă se modelează concursul;
Indicaţii metodice:
- la preşcolari şi şcolarii mici, formele de dezvoltare ale rezistenţei sunt: rezistenţă
generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală;
- exerciţiile utilizate au următoarele caracteristici: structură cunoscută şi bine
însuşită; volum care permite să determine o stare de oboseală; intensitate medie –2/4; pauza
nu trebuie să asigure refacere totală; nu se folosesc îngreuieri; la această vârstă sunt indicate
jocurile motrice, ştafetele, parcursurile aplicative;
Măsurarea şi evaluarea rezistenţei:
- pentru rezistenţa de scurtă durată (45 sec .-2 min.): proba: alerg. 300m; alerg.
600m.; alerg.1min.30sec.;
- pentru rezistenţa de durată medie (2-8 min.): proba: alerg. 800m.; alerg.
1000m.; alerg. 1200m.; alerg.1500m.; alerg. 2000m;
- anduranţa; proba: alerg. 10 min.; testul Cooper, alerg. 12 min.; înot- 12 min.;
mers pe bicicletă- 12 min.;
3.2.5. CAPACITATEA COORDINATIVĂ – ÎNDEMÂNAREA
Sinonime: abilitate, iscusinţă, pricepere, dexteritate.
În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte de vedere:
calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca: M. Epuran, I.Şiclovan, V.
Ludu;
aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind în acest caz sinonimă cu
priceperea motrică elementară, după Matveev, Novicov, Mathews;
capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de condiţiile
concrete de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;
În sinteză, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate efectua
acte motrice simple sau complexe cu coordonarea segmentelor corpului sau a întregului corp,
să manevreze obiecte cu uşurinţă, precizie, rapiditate, cu consum minim de energie;
A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv” pentru complexitatea
fenomenului prezentat.
Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă, care desemnează
generic un complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun adaptarea rapidă şi
eficientă la condiţii variate, specifice diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea
fondului motric existent.
Clasificarea Aptitudinilor Coordinative –componente
capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor, permite stabilirea legăturilor între
abilităţile motrice automatizate ca: alergările, săriturile pedalatul, combinarea figurilor în
gimnastică, implicând o succesiune continuă de elemente standardizate; include şi
coordonarea segmentară şi pregătirea ambidextră;
capacitatea de orientare spaţio-temporală, permite modificarea poziţiei corpului în spaţiu
şi timp; există două forme de orientare: în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ
statice; orientarea corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile; are rol deosebit în
jocurile sportive; sporturi tehnico-combinative (gimnastică, patinaj);
capacitatea de diferenţiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară poate fi
considerată ca formă de manifestare a acestei aptitudini; intervine în sporturi care implică
adoptarea unor posturi sau imitarea unor figuri, în măsura în care ea condiţionează precizia şi
eleganţa;
capacitatea de echilibru, se referă la menţinerea corpului într-o poziţie echilibrată şi de a
reface echilibrul după deplasări şi solicitări de amplitudine mare;
capacitatea de reacţie, permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice adecvate;
simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în
raport cu spaţiul şi timpul; este important în învăţarea numeroaselor mişcări şi în situaţiile
tactice în care este necesară variaţia frecvenţei fără a creşte costul energetic;
capacitatea de transformare a mişcărilor, permite ca programul motric al unei acţiuni în
curs să se adapteze sau să se modifice faţă de transformări neprevăzute şi complet
neaşteptate.
Forme de manifestare:
îndemânare generală, capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice;
îndemânare specială, specifică diferitelor ramuri de sport;
îndemânare tehnică, prin care se arată cum se execută actul motric;
îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii: folosirea celor
mai adecvate tempo-uri, capacitate superioară de decizie şi anticipare, răspunsuri rapide şi
adecvate la acţiunile partenerului;
Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi separată
de celelalte aptitudini motrice.
Factori de condiţionare:
calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase, plasticitatea scoarţei;
fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ;
experienţa motrică anterioară;
stadiul de dezvoltare a gândirii individului;
nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice;
Metode , procedee metodice, mijloace pentru
dezvoltarea/ educarea capacităţilor coordinative:
- nu există metode proprii;
- orice exerciţiu indiferent de gradul lui de complexitate, constituie un sistem de
acţionare pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative.
Procedee:
- folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite;
- efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic;
- schimbarea tempo-ului şi a ritmului;
- limitarea spaţiului de lucru;
- efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite;
În concluzie, capacităţile coordinative pot fi dezvoltate prin:
- efectuarea actelor motrice în condiţii constante;
- efectuarea actelor motrice în condiţii îngreuiate;
- efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare.
Indicaţii metodice:
perioada cea mai bună pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative sunt: copilăria,
pubertatea, adolescenţa
accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi
motrice;
exerciţiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit
în ce priveşte coordonarea, se va mări dificultatea faţă de: precizia mişcărilor, coordonarea
integrală a mişcărilor, spontaneitatea schimbării situaţiei;
în dezvoltarea capacităţilor coordinative vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea
subiecţilor;
exerciţiile se programează la începutul lecţiei, în mod special.
Tabel nr.
Perioadele propice dezvoltării capacităţilor coordinative
(după Hirty, 1978 citat de A. Dragnea, S. Teodorescu, A. Păunescu, 2008)
Capacităţi
coordinative
CLASA I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F B F
1. aptitudinea de
coordonare sub
presiunea timpului x x x x x x
2. aptitudinea de
diferenţiere chinestezică, spaţială
şi temporală
x x x x x x x x
3. aptitudinea de
reacţie x x x x x x
4. aptitudinea de ritm x x x x x
5. aptitudinea de
orientare spaţială x x x x x x
6. aptitudinea de echilibru x x x x
Teste utilizate în evaluarea capacităţilor coordinative
Testul „Flamingo”- test pentru evaluarea aptitudini de echilibru;
Testul de apreciere a distanţei;
„Naveta” – test de evaluare a vitezei în regim de coordonare;
Testul de ritm - evaluarea aptitudini de ritm;
Tesul „Matorin” - evaluarea aptitudini deorientare spaţială.
Fig.5. Capacitatea coordinativă - componente şi forme de manifestare
- capacitatea de orientare spaţio-temporală;
- capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor;
- capacitatea de diferenţiere chinestezică;
- capacitatea de echilibru;
- capacitatea de reacţie;
- simţul ritmului;
- capacitatea de transformare a mişcărilor;
ELEMENTE COMPONENTE
Forme de manifestare:
Îndemânare tehnică,
Îndemânare tactică;
Îndemânare generală;
Îndemânare specială.
3.2.6. SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA
Sinonime: mobilitate, elasticitate, flexibilitate.
Definiţie: capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu mare grad de
amplitudine.
Este aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele
coordinative şi cuprinde mobilitatea care se referă la articulaţii, la posibilitatea lor de a se
mişca, limitată de forma suprafeţelor articulare şi elasticitatea, ca fiind proprietatea
fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei musculare de a reveni la lungimea sa
după o contracţie sau o întindere pasivă.
Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările aparatului
locomotor fac unghiuri diferite între ele.
Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic,
este puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă.
Forme de manifestare:
supleţe generală, înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor mişcări
variate cu amplitudine mare;
supleţe specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate
în mod deosebit în anumite ramuri sportive;
supleţe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu ajutorul unei
forţe externe: partener, aparat, greutatea propriului corp;
supleţe activă, mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară proprie,
aceasta fiind determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară acţionării
segmentelor corpului.
Fig. 6. Flexibilitatea/Supleţea, forme de manifestare
FLEXIBILITATEA
FORME DE
MANIFESTARE
GENERALĂ
SPECIALĂ
ACTIVĂ
PASIVĂ
Factori de condiţionare:
structura şi tipul articulaţiilor;
capacitatea de întindere a muşchilor , ligamentelor şi tendoanelor;
tonusul şi forţa musculară;
elasticitatea discurilor intervertebrale;
capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-musculare;
temperatura şi condiţiile externe;
starea emoţională;
vârsta;
ritmul celor 24 de ore;
este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor.
După A. Dragnea, S. Teodorescu, A. Păunescu, 2008 „...mobilitatea şi supleţea sunt
influenţate de factori centrali ( de natură psihofiziologică), periferici (de natură biomecanică),
de mediu, de vârstă şi de sex” (p. 73).
Tabel nr.
Factori centrali Factori periferici Factori de mediu, de vârstă şi de
sex.
- starea de încordare (de excitaţie)
sau de relaxare (de inhibiţie) ce
stă la baza nivelului general de
activare;
- coordonarea între contracţie şi
relaxare (integrarea muşchilor
agonişti şi antagonişti în
mişcare);
- starea afectivă;
- inhibarea reacţiei reflexe de
apărare, prin contracţia
antagoniştilor la acţiunenea
agoniştilor;
- starea de oboseală care reduce
mobilitatea şi supleţea.
- tipul de articulaţie (mobilă,
semimobilă şi fixă);
- capacitatea de întindere a
muşchilor;
- elasticitatea capsulei
articulare;
- acţiunea forţelor externe (de
învingere sau cedare);
- complexitatea deprinderii
tehnice executate
- mobilitatea şi supleţea cresc la
tempereturi optime, de confort şi se
reduc la temperaturi scăzute;
- copiii au o mobilitate şi o supleţe mai
mare decât persoanele adulte sau decât
cele în vârstă;
- fetele au o mobilitate mai bună decât
băieţii;
- ritmul celor 24 de ore influenţează
diferit mobilitatea şi supleţea,
dimineaţa fiind considerabil mai
reduse decât în miezul zilei.
Lipsa de supleţe poate determina:
- lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări;
- apariţia accidentărilor;
- limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini;
- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;
Metode, procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea supleţei:
metode active, care presupun folosirea unor exerciţii dinamice cu ajutorul cărora vom
acţiona asupra supleţei în marile articulaţii şi coloană;
- exerciţii libere de tipul: flexie - extensie, răsuciri, balansări, circumducţii ;
- exerciţii la scara fixă;
- exerciţii pe perechi;
- exerciţii cu obiecte portative ( bastoane, corzii, mingi;)
metode pasive, caracterizate prin efectuarea unei presiuni asupra segmentului la care
dorim să mărim supleţea, presiune exercitată de partener, aparate sau propriul corp; se
menţine poziţia 3-10sec.după care se fac exerciţii de relaxare;
metoda antrenamentului autogen, constă din relaxare musculară şi controlul unor funcţii
vegetative prin intermediul autocomenzii sau formule autosugestive; se utilizează mişcări de
contracţie şi relaxare - reflexă;
metoda stretching - cuvântul provine de la „to stretch” = a întinde;
- metoda se caracterizează printr-un sistem de exerciţii care implică menţinerea într-o
anumită poziţie a unui segment 15-30 sec., în scopul întinderii treptate a unui muşchi; are ca
principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:
- contracţie statică;
- relaxare (relativ totală);
- întindere lentă (10-80 sec.) după Solveborn, 1983;
Indicaţii în aplicarea stretchig-ului: întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de
relaxare, pe cât posibil sub control psihic; poziţiile iniţiale să fie comode; exersarea se face
individual; se realizează de cel puţin 3x/săpt. dar se recomandă să se facă zilnic; eficienţă mai
mare la sfârşitul procesului instructiv-educativ în doza de 3x la grupele solicitate; în poziţie
de întindere maximă nu se realizează arcuiri; pe parcursul exerciţiilor respiraţia este dirijată
voluntar, pentru a rămâne lentă, profundă, continuă, fără apnee.
Indicaţii metodice pentru dezvoltarea supleţei:
- exerciţiile de supleţe nu se fac pe fond de oboseală;
- asupra supleţei se acţionează zilnic;
- paralel cu exerciţiile de supleţe se recomandă folosirea exerciţiilor de forţă;
Evaluarea - Măsurarea supleţei:
- măsurarea mobilităţii articulare se poate face cu ajutorul: goniometrului; bandă
metrică; raportor; pe baza a numeroase teste.
3.3. INDICII MORFO-FUNCŢIONALI
La ora actuală SĂNĂTATEA, “ bunul cel mai de preţ” al omului, este definită ca o
stare fizico-mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic
şi adaptarea la cerinţele mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25).
Este acea stare care-i permite omului să-şi îndeplinească cu randament maxim şi
eficient rolul său în societate.
Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare
morfo- funcţională, psiho-afectivă şi socială.
Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului,
crescând frecvenţa unor boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului
cardiovascular produse de arteroscleroză. Această stare este agravată şi de numeroase forme
sedentare de petrecere a timpului liber. Lipsa de mişcare, solicitările profesionale, poluarea
oraşelor, toate acestea cumulate predispun organismul la o serie de tulburări organice şi
psihice care zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de muncă.
În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-
educativ-evaluativ: ideal, scop, obiective generale particularizate în educaţie fizică.
Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a
organismului uman sunt obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în practică necesitând
din partea profesorului de educaţie fizică cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare
şi creştere fizică, pentru a folosi în mod eficient strategiile didactice şi mijloacele specifice.
În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative - creşterea
şi calitative, diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se
şi condiţionează reciproc.
Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre
părţile sale. Se realizează în trei planuri:
lungime- longitudinal
lăţime -transversal
adâncime –antero-posterior
Procesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu preponderenţă,
anabolismul.
Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi ale
creşterii“.
Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape
Copilăria, 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit.
Perioada este caracterizată printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a
trunchiului.
Alonja care până la 10 ani , era mai mică decât înălţimea, devine egală cu ea.
Prepubertatea începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete
(12-13 ani) şi 4 ani la băieţi (14-15 ani).În această perioadă se accelerează atât creşterea în
înălţime cât şi în greutate, fiind singura perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime
cât şi în greutate. La fete se accentuează diferenţele dintre cele două sexe. La băieţi creşterea
membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul rămânând scurt.
Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de
12 ani.
Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani băieţii.
Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se produce o
accelerare compensatoare. Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după
pubertate mai ales la fete.
La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile
corpului. În această perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi
lăţimea umerilor.
Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.
La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime, muşchii
cresc în volum şi forţă iar funcţiile motrice se ameliorează.
Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională care durează
1-2 ani.
Diferenţierea sau maturaţia
Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi proprietăţi
funcţionale mai perfecte, imprimând organismului, noi şi superioare calităţi.
Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot manifesta
transformările organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic, fiziologic şi
psiho afectiv. Alături de aspectul cantitativ al dezvoltării (creşterea), profesorul de educaţie
fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea, capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor,
funcţionalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de diferenţierea la care au ajuns şi
latura neuro-psihică şi mintală.
Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi
patologică.
Aprecierea Dezvoltării Fizice
Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la :
stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul;
aprecierea vârstei fiziologie în raport cu dezvoltarea fizică;
stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase;
orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim;
depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru
corectare
urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod
sistematic;
3.3.1. Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea)
Somatoscopia; Somatometria; Evaluarea Indicilor Antropometrici;
Somatoscopia – constă din observaţia vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a
organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea :
stării de dezvoltare fizică generală;
stării de nutriţie;
dezvoltării ţesuturilor;
atitudinii globale şi segmentare;
Tipuri de somatoscopie: globală, segmentară;
Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit obiectivizarea
dezvoltării fizice a unui individ sau a unei colectivităţi.
Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a unor dimensiuni
corporale, a dezvoltării staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor
segmente.
Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:
măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani;
măsurarea să se efectueze pe stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată;
măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi;
măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate;
la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;
măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce pot apare;
Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul.
Aparatura folosită în somatometrie: cântar, antropometru, panglică metrică, compas
antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.
Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust- înălţimea din aşezat; lungimea
membrelor inferioare, superioare; anvergura; Pt.- perimetru toracic; dinamometrie- examenul
funcţional al forţei diferitelor grupe musculare; miotonometrie - măsurarea tonusului
muscular în relaxare şi contracţie; goniometrie – măsurarea mobilităţii articulare;
3.3.2. Indicii Antropometrici:
- sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor
organismului uman. Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care
trebuie raportaţi apoi la vârstă, sex, ramuri sportive. Indicii antropometrici nu au valoare
absolută, ei permit orientativ aprecierea stării de nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea
organismului.
Indici de nutriţie:
Broca: G = T-100 ; Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi
G = greutatea ideală (kg.)
T = Înălţimea (cm.)
Interpretare: 0-4 kg. – fb.;4-8 kg.– bun; 8-12kg. – mediocru; 12-16kg. – slab.
Brugsch – se utilizează la sportivii înalţi.
Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105
175-185cm - T-110
Lorentz: - pentru sportivii suplii şi sportive.
G=T-100-(T-150/4)
Kohn-Blaj: se utilizează în general pentru femei.
G = T-100-(T-100/10)
Bouchard: G/T = 4kg -la bărbaţi; 3kg – la femei
Scara: 5-4- f. Corpolent; 4-3,5 – corpolent; 3,5-3 – mediocru;
3-2,5 – discutabil; sub 2,5 – debil.
Quetelet: G/T = 400g la B.; 300g la F.
Scara: 540 – obezitate; 540-451 – greutate prea mare; 450 - 416 – greutate mare,
415-401 – indice bun; 400-390 – cel mai bun; 389-360 – mediocru; 359-320 – slab; 319-
300 – f. Slab; 299-200 – epuizare.
Indici De Proporţionalitate
Erisman :Pt. –T/2 = 5,8 cm la B, 3,8 cm la F
poate permite aprecierea vârstei fiziologice
Adrian Ionescu: B- T/2 = 3-4 cm la B; 4-5 cm la F
Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele inferioare faţă de bust şi talie/2.
În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1 la B şi 6,1 la F.
Indicele De Robusticitate
Pignet: T-(G Pt) ; Pt = perimetru toracic mediu
La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :
- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul devine pozitiv;
- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine negativ;
Interpretare: x - 10 tendinţă de obezitate,
10 - -10 indice foarte bun – persoană robustă;
-11 - -20 indice bun;
-21 - -25 indice mediocru;
-26 - -30 indice discutabil;
-31 - -35 indice slab;
-36 - - x indice foarte slab.
3.3.3. Indici Funcţionali:
Demeny : CV/G = 60 cm3 la B; 52 cm
3 la F
CV = capacitatea vitală
G = greutatea în kilograme
Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună;
Spehl : CV x G/T
Sub 1500- indice slab; între 1500-1800- indice bun; peste 1800 –foarte bun
Ruffier : Pi –Pa – ( T-100-G);
Pt. i = perimetru toracic în inspir;
Pa = perimetru abdominal stând;
Interpretare: sub 10 mediocru; între 10 –20- bun; peste 20 , foarte bun;
Indice General Al Dezvoltării Fizice:
V+R- IC; V= (Pi -Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10;
IC= indice cardiac RUFFIER ( P1+P2+P3) -200
10
valorile pot oscila între 10 şi 20;
3.3.4. Ţinuta Corectă
Formarea ţinutei corecte constituie unul din obiectivele generale ale educaţiei fizice şi
sportului şi în mod deosebit al educaţiei fizice şcolare.
Se manifestă în stilul fiecărui individ de aşi menţine poziţia verticală a corpului.
Ţinuta corectă influenţează în mod direct buna funcţionare a organelor interne,
dezvoltarea fizică armonioasă şi nu în ultimul rând, starea de sănătate a individului. Din punct
de vedere etic şi estetic, ţinuta corectă reprezintă o componenta a expresivităţii motrice, a
frumuseţii corporale a omului şi exprimă trăsăturile individuale de comportament.
Datele somatoscopice de bază ale ţinutei corecte sunt:
1. dispoziţia segmentelor corpului unele faţă de altele în plan sagital;
2. profilul coloanei vertebrale;
Factorii care determină ţinuta:
conformaţia scheletului, care asigură poziţia verticală a corpului :
- poziţia capului şi a centurii scapulo-humerale;
- coloana vertebrală (poziţie, curburi);
- poziţia bazinului constituie sprijinul pentru coloană, determinând forma
acesteia;
- articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală;
sistemul musculo-ligamentar şi forţele elastice ale ţesuturilor;
- tonusul musculaturii de postură; starea de tonicitate reprezintă starea de semi
contracţie în care se găseşte un muşchi în repaos;
sensibilitatea chinestezică şi cea cutanată;
- determină capacitatea de a percepe şi a fixa poziţiile segmentelor corpului;
- poziţia corpului în spaţiu este reglată şi de reflexele tonice, de fixare, care apar ca
urmare a excitaţiei labirintului, a cărui activitate se manifestă la modificarea poziţiei capului.
Abaterile de la ţinuta corectă pot fi determinate de:
1. atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creştere;
2. activităţi în poziţii incorecte, asimetrice;
3. absenţa activităţilor motrice, carenţe în alimentaţie;
4. la adulţi deteriorarea ţinutei se datorează şi slăbirii grupelor musculare, scăderea supleţei,
tasarea discurilor intervertebrale.
Aceste abateri de la ţinuta corectă : ţinuta cifotică, ţinuta lordotică, ţinută scoliotică,
constituie anomalii care pot duce la tulburări ale funcţiilor organismului şi chiar la
îmbolnăviri grave.
Până la 14 ani curburile se formează uniform iar după 14 ani datorită creşterii intense
a segmentului lombar al coloanei, lordoza lombară se accentuează. Curburile coloanei sunt
condiţionate de creşterea neuniformă a pereţilor anterior şi posterior ai corpurilor vertebrale,
ele mărindu-se cu vârsta.
Implicarea tuturor factorilor educativi în formarea ţinutei corecte în copilărie va avea
drept rezultat dezvoltarea corectă a formei coloanei vertebrale.
Metodica formării unei ţinute corecte/drepte
Ţinuta corectă este influenţată în mare parte de ereditate dar un rol hotărâtor îl are
deprinderea dobândită de a sta drept.
În procesul de educare a ţinutei corecte se urmăreşte:
1. formarea deprinderii de a adopta o ţinută corectă;
- această deprindere se formează concomitent cu formarea deprinderilor motrice
de bază: mers, alergare, cu dezvoltarea aptitudinilor motrice, în mod deosebit: supleţea şi
îndemânarea şi capacitatea de a menţine echilibrul static şi dinamic;
- de asemenea rol important îl are şi ridicarea tonusului muscular, asigurarea
mobilităţii articulare;
2. creşterea indicilor funcţionali ai organismului;
- îmbunătăţirea capacităţii de efort;
Pentru realizarea unei ţinute corecte se recomandă:
exerciţii speciale, analitice, în poziţii corecte şi corective;
exerciţii care vizează conştientizarea poziţiilor corecte sau greşite (prin contrast);
exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor;
exerciţii pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice;
exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare;
Dozarea acestor exerciţii se face în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale
colectivului, cu nivelul de pregătire şi cu scopurile urmărite: profilactic sau corectiv;
3.4. PRICEPERI
Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusinţă
Definirea noţiunii de pricepere: posibilitate dobândită prin învăţare de a executa
o anumită acţiune, în condiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la
eventualele schimbări ( dicţionarul de pedagogie).
- facultatea de a înţelege; judecată; inteligenţă; abilitate; îndemânare;
iscusinţă (DEX, 1999).
Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului învăţat. Sunt
prezente în orice act motric, înainte de a deveni deprindere. Priceperea este o capacitate, ceva
înnăscut, care se perfecţionează în ontogeneză.
Caracteristici:
- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;
- sunt componente ne automatizate ale activităţii voluntare;
- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară; exprimă măiestrie
practică în condiţii variabile;
Clasificare:
- priceperi elementare - reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni;
- priceperi complexe - superiore, care constau în valorificarea deplină a întregului complex de
activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect.; sunt caracterizate de o mare complexitate
structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice, experienţa personală, deprinderi motrice
diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii
complexe şi schimbătoare.
Din cele prezentate anterior reiese faptul că, priceperile motrice sunt în strânsă
legătură cu deprinderile motrice, priceperile elementare fiind prima etapă în formarea
deprinderilor motrice, relaţii prezentate şi în figura 6.
Fig. 7. Relaţia priceperi-deprinderi
(după M. Epuran, Psihologia educaţiei fizice, 1976, pg. 191)
3.5. DEPRINDERILE
3.5.1. Generalităţi:
Definirea noţiunii de deprindere:
obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare;
pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-o îndeletnicire oarecare; exerciţiu;
(D.E.X.1999)
capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea
tuturor calităţilor priceperii (corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi
schimbate);
este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt
grad de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere
este dat de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu;
din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca stereotipuri dinamice şi
constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997).
Priceperi
elementare
Deprinderi
Cunoştinţe
Scheme operaţionale
S
I
T
U
A
Ţ
I
I
NOI
Priceperi
complexe
Inteligenţă
motrică
Aplicarea
cunoştinţelor
în situaţii noi Aplicare
adaptativă prin
selectarea
mijloacelor de
răspuns
Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a
unor activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma
exerciţiului s-au sistematizat şi au ajuns la un anume grad de automatizare şi de independenţă
faţă de activitatea conştientă în ansamblul ei.(A. Tucicov-Bogdan, 1973).
Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice, cea mai importantă
fiind sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G.Montpellier).
Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii
şcolii franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul
învăţării, o manieră de comportare care se formează prin exersare;
Categorii de deprinderi:
Deprinderi intelectuale;
Deprinderi motrice;
Deprinderi senzoriale;
Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.
Deprinderile Motrice
Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate;
În educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o
finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;
Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative:
Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate, care prin
exersare dobândesc indici superiori de execuţie
( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;
Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin
exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în
sensul dorit (L.Herczeg);
Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N.
Krestovnikov, 1954);
Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor
acte motrice care îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice
conform principiului: “eficienţă maximă prin cheltuieli energetice minime” ( A.Demeter,
1981);
3.5.2. Caracteristicile deprinderilor motrice:
Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu;
Sunt rezultatul învăţării mişcărilor prin repetare; sunt specifice unei activităţi;
Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea
pe moment a unor inexactităţi;
Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte
activităţi;
Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate;
Sunt ireversibile;
Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care
constituie elemente informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;
Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de
însuşirile sau aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;
Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile
motrice, motivaţia, nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor,
aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.
3.5.3. Etapele formării deprinderilor motrice
Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în
literatura de specialitate, fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând
diferenţe semnificative. Astfel în funcţie de domenii distingem:
1. Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);
2. Etape psihologice (AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran, 1976);
3.Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; D.Harre,
1973);
Prezentarea acestor etape şi conţinutul lor este realizată în tabelele ce urmează:
Tabel nr. .
Etapele Fiziologice De Formarea A Deprinderilor Motrice
NR. DUPĂ A.N.
KRESTOVNIKOV DUPĂ A. DEMETER
1. Etapa Mişcărilor Inutile Şi
A Lipsei De Coordonare:
- iradiere extinsă;
- răspuns nediferenţiat
Etapa Iradierii Şi Generalizării Excitaţiei:
- iradiere extinsă sau chiar generalizarea
excitaţiilor sosite de la scoarţă;
- mişcarea se realizează cu încordare mare şi cu
risipă de energie;
2. Etapa Mişcărilor
Încordate:
- nu există un echilibru
între excitaţie şi inhibiţie;
- apar procese de
diferenţiere;
Etapa Concentrării Iniţiale A Excitaţiei:
- o insuficientă concentrare a excitaţiei apărută şi
iradiată pe scoarţă;
- se conturează un început de inhibiţie de
diferenţiere;
3. Etapa Execuţiei Corecte A
Mişcărilor:
- dispare încordarea;
- se produce corectarea
proceselor nervoase;
Etapa De Diferenţiere Şi De Formare Iniţială A
Deprinderii:
- este etapa mişcărilor diferenţiate;
- se realizează o concentrare perfectă a excitaţiei
corticale;
4. Etapa Însuşirii Detailate A
Mişcărilor:
- se delimitează precis
iradierea proceselor de
excitaţie şi inhibiţie;
- se realizează întărirea
stereotipului dinamic;
- este etapa măiestriei;
Etapa De Automatizare A
Deprinderii:
- I. V. Pavlov a legat automatizarea mişcărilor de
starea de excitabilitate a centrilor nervoşi.
Tabel nr. .
Etape Psihologice De Formarea A Deprinderilor Motrice
NR
. DUPĂ AL. ROŞCA DUPĂ P.A.RUDIK DUPĂ FITTS
1. Orientarea şi
familiarizarea cu
acţiunea:
- se urmăreşte
însuşirea
mecanismului de
bază al acţiunii;
Etapa însuşirii preliminare
a bazelor exerciţiilor:
- se urmăreşte formarea
reprezentării actului
motric;
- se realizează primele
încercări;
Etapa cognitivă:
- se percepe modelul ;
- viteza şi coordonarea sunt
slabe,
- răspunsurile instabile;
2. Etapa Învăţării
Analitice:
- accent pe
corectitudinea
însuşirii
mecanismului de
bază şi a elementelor
componente;
Etapa Însuşirii Precizate A
Execuţiei:
- în această etapă se
leagă şi se unifică
acţiunile parţiale cu
accent pe corectitudine;
Etapa De Organizare:
- în care se realizează exersarea
până la automatizare;
- se pune accent pe latura
motorie:
- deprinderea devine relativ
stabilă ;
3. Etapa Analitico-
Sintetică:
- de organizare şi
sistematizare a
elementelor acţiunii;
Etapa Consolidării Şi
Perfecţionării Deprinderii:
- se realizează
diferenţierea proceselor
corticale şi precizarea
raporturilor spaţio-
temporale;
Etapa Perfecţionării:
- elementele singulare sunt
înlocuite cu cele sintetizate, iar
activitatea este automată;
- se realizează o combinare a
caracteristicilor motrice,
cognitive şi afective care dau
stabilitate deprinderii;
4. Etapa Sintetizării Şi
Integrării Operaţiilor
Într-O Acţiune
Unitară:
- se asigură ritmul
optim de execuţie;
5. Etapa Perfecţionării
Deprinderii:
- etapa automatizării;
- se realizează
exersarea în condiţii
cât mai variate;
Tabel nr. .
Etapele Metodice De Formarea A Deprinderilor Motrice
NR. DUPĂ NOVIKOV şi
MATVEEV DUPĂ GH. CÂRSTEA DUPĂ D. HARRE
1. Etapa Învăţării Iniţiale:
- se caută formarea ritmului
şi tempo-ului mişcării;
- se înlătură mişcările
inutile;
- se realizează o
reprezentare generală a
mişcării;
Etapa Iniţierii În Bazele Tehnice
De Execuţie A Deprinderii:
- formarea unei reprezentări
clare asupra deprinderii
respective;
- formarea ritmului general de
execuţie cursivă a deprinderii;
- descompunerea deprinderii
motrice;
Etapa Formării Primei Imagini Asupra
Mişcării:
- iau naştere reacţii ideomotorii şi are loc
acceptarea fizică şi psihică;
2. Etapa Învăţării Aprofundate:
- are loc adâncirea
înţelegerii de către elevi a
legităţilor mişcării care
compun acţiunea motrică;
- se formează ritmul şi
tempoul adecvat execuţiei
globale;
Etapa Fixării Şi Consolidării
Deprinderii:
- realizarea tehnicii de execuţie
în concordanţă cu
caracteristicile mişcării;
- exersarea deprinderii în
condiţii relativ şi predominant
constante;
- corectarea cu prioritate a
greşelilor individuale de
execuţie;
Etapa Primei Învăţări:
- se însuşeşte componenţa principală a
mişcării;
- se urmăreşte înlăturarea mişcărilor
suplimentare şi inutile;
3. Etapa Consolidării Şi
Perfecţionării Deprinderii:
- se consolidează
deprinderea în condiţii
diferite şi cu intensităţi ale
efortului diferite:
-se apreciază global gradul
de automatizare a mişcării;
Etapa Perfecţionării Deprinderii
Motrice:
- sporirea variantelor de
execuţie;
- exersarea deprinderii în
condiţii cât mai variate;
- includerea deprinderii în
înlănţuiri de alte deprinderi
motrice;
Etapa Precizării Acţiunii:
- mişcarea prinde contur precis, este
percepută în mod detaliat ;
- concomitent se stabilesc fazele actului
motric;
4. Etapa De Automatizare:
- se stabilizează deprinderile;
- se repetă în condiţii neschimbate;
5 Etapa Perfecţionării În Condiţii Variabile:
- se urmăreşte perfecţionarea tehnicii în
funcţie de particularităţile individuale;
- capacitatea de a lega diferite
deprinderi;
3.5.4. Tipuri de deprinderi
Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este importantă, ea
realizându-se pe baza anumitor criterii:
După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-
motrice); deprinderi motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării);
După modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea mişcărilor este
determinată de programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne; deprinderi
heteroconduse, în care succesiune mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile
adversarului);
Din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile situaţiilor;
deprinderi închise, realizate în situaţii standard;
După complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare, automatizate
complet, stereotipe (mişcările ciclice); deprinderi complexe, parţial automatizate;
După efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi intermediare;
deprinderi mari;
După sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor
umane şi sportive; tactice, care cuprind înlănţuiri specifice;
După obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers, alergare,
săritura, aruncarea –prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare, târâre,
tracţiune, împingere, ridicare – transport de greutăţi; deprinderi specifice diferitelor
discipline, ramuri, probe sportive.
3.5.5. Transfer şi interferenţă
Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.
Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi; acest fenomen se
produce atunci când elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările
dintre deprinderea veche şi cea nouă.
Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica
cunoştinţele anterioare în însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi.
Aspecte ale transferului în învăţarea motrică:
trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;
trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică;
Interferenţă, influenţă negativă, când procesul nou este împiedicat de cel vechi;
Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate.
Cauze ale interferenţei:
dezvoltare şi pregătire fizică unilaterală; specializare îngustă;
nivel scăzut al aptitudinilor motrice
deprinderi greşite sau insuficient consolidate;
greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,
3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice
Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii legăturilor
temporare. Lipsa exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc slăbirea deprinderilor,
pierderea preciziei, a uşurinţei de execuţie a mişcării.
Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei ele pot fi
reactualizate (fiind vorba de deprindere ca: înotul, schiul, ciclismul, patinajul).
3.5.7. DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ
MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit
locomoţia umană. Este o acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar,
automat, stereotip.
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d
sprijin şi mediului înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea
şi se poate definii prin alternarea sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează
înaintarea.
Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic.
Termenii folosiţi în legătură cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi
picior între două poziţii identice ale corpului (la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.),
cadenţa, tempoul, numărul de paşi/unitatea de timp ( în medie 70-80 de paşi/minut), viteza
(distanţa parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).
Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.
Timpii mersului:
1. Sprijin dublu;
2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul
anterior;
3. Al doilea sprijin dublu;
4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).
Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de
transportat, felul încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică
individuală. În mers capul şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare
determinată de momentul verticalei şi dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm..
Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul), trunchiul este drept, capul în prelungire,
braţele se mişcă liber, alternativ, înainte - înapoi şi invers, fiind coordonate cu mişcarea
picioarelor.
Greşeli:
Mers rigid, băţos;
Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală;
Mers legănat, cu balans exagerat pe orizontală;
Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.
Variante:
Mersul liber fără cadenţă;
Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);
Mers gimnastic;
Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;
Mers în ghemuit (mersul piticului);
Mers fandat (mersul uriaşului);
Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);
Mers cu pendularea gambei înainte;
Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);
Mers cu pas alăturat, încrucişat;
Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.
În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a
creşte atractivitatea acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă
închisă şi deschisă, opt.
Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt
Buclă deschisă Buclă închisă
Indicaţii:
Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor;
Ritmul mersului diferă în funcţie de structura variantei alese;
Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;
În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.
ALERGAREA
Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin
acţiunea coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se
succed fazele de sprijin şi zbor.
Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral ;
2. Faza de zbor ;
3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.
La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în
timpul alergării, este poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de
intensitatea acesteia. În timpul alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator
cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea
deprinderilor specifice probelor de alergare.
Greşeli :
Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei;
Alergarea cu accentuarea balansului corpului;
Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării;
Poziţia greşită a trunchiului;
Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.
Variante:
Alergare cu genunchii sus;
Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor
înainte;
Alergare cu paşi încrucişaţi;
Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură
manifestarea spiritului de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în
ultimul rând este esenţa jocurilor de mişcare.
Indicaţii :
În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc
corectările urmărind realizarea unei alergări cu caracter relaxat.
Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.
Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;
Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării
un caracter atractiv.
SĂRITURA
Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în
desprinderea corpului de pe sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite
traiectorii.
Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură
tonicitate şi troficitate musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea
percepţiilor spaţio-temporale.
Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere,
îndemânare, rezistenţă. Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.
Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :
1. Elan ;
2. Bătaie-desprindere ;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:
Elan insuficient de energic;
Impulsie slabă;
Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,
Poziţie rigidă la aterizare.
Variante :
Sărituri libere, în care zborul este continuu;
Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a
mâinilor pe sol.
Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau
pe un picior, cu desprindere pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.
Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.
Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în
grup.
Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
Sărituri în adâncime.
Săritura în lungime de pe loc.
Pasul săltat.
Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:
Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se
aterizează pe acelaşi loc, poziţii incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare
a segmentelor.
Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării
corpului cu mişcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.
Indicaţii:
Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei;
Săriturile se pot utiliza în ştafete, parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;
Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.
La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor,
pentru a preveni accidentările;
Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite;
În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în gimnastică);
Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.
Fig. 8. Clasificarea săriturilor
SĂRITURI
LIBERE CU
DESPRINDERE DE PE:
CU SPRIJIN PE APARATE ŞI
DESPRINDERE DE PE:
DOUĂ
PICIOARE
UN PICIOR
DOUĂ
PICIOARE
ÎN
LUNGIME
ÎN
ADÂNCIME
ÎN
ÎNĂLŢIME
CU SPRIJIN PE
BRAŢE PICIOARE
ALTE
SEGMENTE
CU ELAN FĂRĂ ELAN CU ELAN FĂRĂ ELAN
UN PICIOR
ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a
doua nu se poate efectua decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în viaţa de
zi cu zi.
Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile
implicate, determină dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens
analizatorii: vizuali, auditivi, tactili şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini
motrice ca: viteză, forţă, putere, rezistenţă.
Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi
sunt proiectate în spaţiu prin contracţie musculară.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte
aflate în mişcare. Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele
inferioare.
Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan;
2. Faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea obiectului;
3. Faza finală, restabilirea.
Fazele prinderii:
1. Faza de aşteptare;
2. Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3. Faza de amortizare;
4. Faza de reţinere.
Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este
ţinut, susţinut, apucat, sau sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de
aruncare, alternarea judicioasă a contracţiei cu relaxarea.
Greşeli:
Aruncarea:
Priza defectuoasă;
Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;
Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate;
Scăparea obiectelor;
Prinderea:
Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor;
Teama de obiect;
Lipsa fazei de întâmpinare;
Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;
Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.
Tipuri de aruncare
Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică
(biciuirea), concretizată în proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre
înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare, din diferite poziţii, cu diferite obiecte.
Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă
susţinând sau ţinând obiectul de jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans
premergător realizat cu braţele întinse, poziţie care se păstrează şi în momentul eliberării
obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc, sau din deplasare.
Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe
palmă, cu braţele îndoite, propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de
aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare, cu o mână sau cu două mâini, pe diferite
direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.
Variante de prindere:
Prindere cu o mână;
Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în
funcţie de obiectivele urmărite.
Îndicaţii:
Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;
În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului
respectiv, distanţele şi greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;
Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a
comenzilor;
Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi
parcursurile aplicative.
Fig. 9 Tipuri de aruncare
Fig.10. Clasificarea aruncării prin azvârlire
Fig. 11. Clasificarea aruncării prin împingere
ARUNCAREA
AZVÂRLITĂ LANSATĂ ÎMPINSĂ
AZVÂRLITĂ
LA DISTANŢĂ LA ŢINTĂ LA PARTENER
DE PE LOC DIN
DEPLASARE
ÎMPINSĂ
ÎN SUS LA ŢÎINTĂ LA PARTENER
CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI
DE PE LOC DIN DEPLASARE
LA
DISTANŢĂ
ÎMPINSĂ
ÎMPINSĂ
Fig. 12. Clasificarea aruncării prin lansare
LANSATĂ
CU O MÂNĂ CU DOUĂ MÂINI
DIN
LATERAL
DE
JOS
PRIN
ROSTOG.
PE DEASUPRA
CAPULUI
DE PE LOC DIN
DEPLASARE
ÎNAINTE ÎNAPOI
DIN LATERAL PE DEASUPRA
CAPULUI
DE JOS PRIN ROSTOG.
LA
DISTANŢĂ
LA
ŢINTĂ
LA
PARTENER
LA
DISTANŢĂ
LA
ŢINTĂ
LA
PARTENER
3.5.8. DEPRINDERI MOTRICE APLICATIV-UTILITARE
TÂRÂREA, deprindere motrică, aplicativ-utilitară, reprezentând forma de deplasare
pe orizontală a corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a
picioarelor.
- este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de
adult corespunzător cerinţelor vieţii;
- serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;
- se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru
educarea unor trăsături de caracter;
- se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;
- târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;
Greşeli:
tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare;
insuficientă forţă;
lipsă de coordonare;
Variante:
târâre pe antebraţe şi genunchi;
târâre pe o parte;
târâre joasă;
târâre pe antebraţe şi picioare apropiate;
târâre pe abdomen fără braţe şi picioare;
târâre pe spate;
târâre cu transport de obiecte sau persoane;
LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;
Indicaţii:
se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;
în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării
braţelor cu cea a membrelor inferioare;
pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici:
sfori, şipci, bastoane, diferite aparate;
pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi
generalizarea cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.
CĂŢĂRARE/ESCALADARE
Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul
mâinilor şi a picioarelor pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;
Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai
înalte.
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor
motrice: F. R.Î. şi la educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;
Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină,
ladă, cal, copac, stâlp, portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi
de copac;
Greşeli:
lipsa de coordonare a segmentelor corpului;
priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;
Variante:
căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte;
căţărare din atârnat; căţărare cu îngreuiere;
căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;
căţărare la frânghia orizontală;
LOCUL deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma
jocurilor de mişcare şi în partea fundamentală.
Indicaţii:
se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării accidentelor;
căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;
escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu
apucare şi încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe
piept (abdomen);
aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;
pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării.
TRACŢIUNE-ÎMPINGERE
Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener este deplasat
fără a fi ridicat de pe sol.
Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin
apucare.
Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect
făcându-se prin apucare sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea
trăsăturilor de caracter, dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.
Greşeli:
priza necorespunzătoare;
insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii;
coordonare redusă;
Variante:
tracţiuni şi împingeri executate individual;
tracţiuni şi împingeri executate pe perechi;
tracţiuni şi împingeri executate în grup;
LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;
Indicaţii:
în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea
suprafeţei de sprijin;
se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;
perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei;
se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.
RIDICARE ŞI TRANSPORT DE GREUTĂŢI
Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului
corp, iar efectuarea greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale
(zona lombară), leziuni ale articulaţiilor, muşchilor.
Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini
motrice: F.R. capacitate coordinativă.
Greşeli:
lipsa de coordonare;
forţă insuficientă;
priza necorespunzătoare.
Variante:
ridicare şi transport individual;
ridicare şi transport în perechi;
ridicare şi transport în grup;
Se pot transporta:
- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;
- aparate;
- persoane;
- mobilă;
Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe
piept, sub braţ, pe şold, pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”,
“patul”, “ targa” ;
LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.
Indicaţii:
se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se flexează iar
trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe
musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana;
ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;
la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra
capului, elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.
ECHILIBRUL
Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată
prin sensibilitatea simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.
Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii
corpului în diferite poziţii sau acţiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează
sistemul nervos central asupra gradului de stabilitate a corpului.
În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale
activităţi casnice.
Forme de manifestare:
menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;
menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);
Gradarea exerciţiilor de echilibru:
reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin;
modificarea poziţiilor segmentelor corpului;
creşterea complexităţii mişcărilor;
creşterea înălţimii;
utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate;
LOCUL în lecţie: prezent pe tot parcursul lecţiei;
Indicaţii:
ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;
modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea
suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;
pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;
se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;
3.5.9. PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE
GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE: Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice,
caracterizate prin diversitatea instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune,
succesiune determinată de scopul urmărit.
Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice
şcolare având efecte deosebite pe plan psihocomportamental.
CARACTERISTICI:
pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în orice condiţii;
contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, aplicative şi cele
specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;
au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al
parcursurilor se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui
elev, cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina,
perseverenţa, încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, autocontrolul;
determină o participare emoţională a elevilor;
permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);
În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice
şi metodice.
Cerinţe organizatorice:
- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;
- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi
pentru învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;
- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se
recomandă mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a
intensităţii;
- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite,
asigurarea locului de aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări.
Cerinţe metodice:
- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;
- trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile
cu cele mai uşoare;
- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;
- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;
- parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin
modificarea funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;
- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.
Posibilităţi de dozare prin reglarea:
- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);
- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;
- elemente de îngreuiere;
- vitezei de deplasare;
Procedeele de organizare ale parcursurilor sunt dependente de condiţiile materiale, în
sală sau în aer liber:
- grupe paralele;
- bandă rulantă;
- torent;
Locul parcursurilor aplicative în lecţia de educaţie fizică:
- în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma
unor parcursuri uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică
armonioasă;
- în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor motrice cât şi pentru
dezvoltarea aptitudinilor motrice;
- în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un
tempo lent cu caracter de destindere şi relaxare;
3.5.10. JOCURILE
JOCUL, este o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată
spontan sau organizat, după reguli bine stabilite, având scop recreativ, sportiv şi de adaptare
la realitatea socială.
Clasificare:
jocuri imitative, conţinutul acestora reflectând diferite fenomene reale din lumea
înconjurătoare;
jocuri de mişcare( jocuri motrice, jocuri dinamice): individuale, fără împărţire în
echipe; pe echipe;
jocuri sportive;
Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare şi corespund particularităţilor
psihice ale preşcolarilor şi şcolarilor mici din care cauză are o pondere deosebită în
conţinutul educaţiei fizice şi aduce satisfacţii deosebite copiilor.
Jocul dinamic îndeplineşte o funcţie triplă:
- metodă de instruire;
- mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor şi dezvoltarea capacităţii
motrice;
- formă de organizare a exersării, copiii fiind împărţiţi pe roluri individuale, colective, pe
echipe;
Sarcinile jocurilor:
ele contribuie în mare măsură la întărirea sănătăţii ţi la dezvoltarea organismului
copiilor;
în cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi motrice de bază şi
aplicative; sunt elemente pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;
prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în
acelaşi timp se formează calităţile morale şi de voinţă;
modificarea continua a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi
evaluarea noilor situaţii create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe
repede schimbările;
sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului,
subordonarea intereselor personale celor ale colectivului;
prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi viaţă şi contribuie la
dezvoltarea personalităţii;
În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:
1. Alegerea jocului după:
- obiectivele urmărite în lecţie;
- colectivul de elevi: efectiv, particularităţi de vârstă, sex, nivel de pregătire;
- locul de desfăşurare: teren, sală;
- sezonul;
- durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;
- dotarea materială;
2. Pregătirea locului de desfăşurare:
- igiena locului de desfăşurare;
- dimensiune, marcajul terenului, sală;
3. Pregătire materialelor necesare:
- materiale special construite;
- materiale improvizate;
4. Formarea echipelor:
- la alegere;
- după înălţime;
- prin numire de către profesor;
5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală);
- poziţia profesorului;
6. Explicarea şi demonstrarea jocului;
- joc probă;
7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind:
- începerea jocului;
- desfăşurarea;
- stabilirea câştigătorilor;
- sancţiuni şi recompense;
Jocul sportiv este izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe
multiple, influenţând atât dezvoltarea aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de
personalitate. Absolventul ciclului gimnazial trebuie şă ştie să joace regulamentar şi să
organizeze aceste activităţi.
Locul jocului în lecţia de educaţie fizică
- este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind anumite funcţii şi realizând
anumite obiective. Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II, jocul reprezintă
aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În
învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie (unitate de învăţare) în timp ce în
ciclul primar el devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.
3.6. OBIŞNUINŢE
Definiţie: obişnuinţele reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de
aplicare a cunoştinţelor în mod curent şi frecvent, ca o necesitate vitală, de obicei ca act
reflex total;
are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate;
constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii, adeseori traduc
obiceiuri individuale( U.Şchiopu, 1997);
pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate la structura
temporală a ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi;
cuprind elemente motivaţionale , care le deosebesc de deprinderi;
dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului, componenta intelectuală,
afectivă şi motivaţională;
obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar la simple tehnici
şi modalităţi de acţiune;
având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme, ele pot genera
anumite stări emoţionale;
au rol important în educarea morală a elevilor;
orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea acţiunii din
exterior;
Clasificare:
Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci, comportare civilizată;
Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate;
Cunoscând particularităţile obişnuinţelor, considerăm ca E.F.S. ca disciplină de
învăţământ, are rol important în educarea acestora:
astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de mişcare din care
decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul fizic în scopul întăririi sănătăţii
şi a menţinerii capacităţii de muncă;
prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obişnuinţe de igienă colectivă şi
individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de activitatea de educaţie fizică şi de
cea sportivă;
prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală.
3.7. ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE
EDUCAŢIEI INTEGRALE
Idealul educaţional al învăţământului românesc, ce decurge din idealul social, constă
în formarea integrală şi armonioasă a unei personalităţi creative şi autonome. Aceste finalităţi
educaţionale, integrate în formarea armonioasă a personalităţii, presupun educaţie
intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, profesională, moral-civică şi religioasă. Cuprinderea
unor elemente de conţinut specifice acestor laturi ale educaţiei în activitatea de practicare a
exerciţiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficienţa lor.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectuale
Obiectivele educaţiei intelectuale:
asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din principalele
domenii de activitate;
lărgirea orizontului de cultură generală;
dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice;
formarea deprinderilor de muncă intelectuală;
educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;
Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele de specialitate
asimilate ca rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate motrică.
Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se face diferenţiat
ţinând cont de particularităţile de vârstă, de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor. Lecţia de
educaţie fizică oferă posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile,
operative.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale:
morala, cuprinde valorile, principiile, normele şi regulile determinate de cerinţele
societăţii pentru a reglementa relaţiile dintre oameni;
educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor obiective:
- instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind valorile
morale ale societăţii;
- înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale;
- formarea conştiinţei morale;
- formarea conduitei morale, deprinderi şi obişnuinţe morale;
- formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, manifestate prin comportamentul moral-
civic.
Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale şi a
trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de ordine şi disciplină;
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice
Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri
intelectiv-practice ci şi în concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei
esteticului din natură, societate şi artă. Însăşi existenţa umană poate deveni “operă de artă”.
Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia esteticului.
Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc.
Obiectivele educaţiei estetice :
formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;
dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;
Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea armonioasă a
organismului, la dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru mişcări estetice, expresive,
dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării trăirilor interioare, sensibilizează, iar
utilizarea acompaniamentului muzical determină comuniune dintre ritm, tempo , cinematica
mişcării şi frumuseţea corporală.
Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat creaţia marilor
artişti care au imortalizat în operele lor această frumuseţe nesecată.
Turismul, ca forma de practicare a exerciţiului fizic, oferă posibilitatea cunoaşterii
frumuseţilor naturii sau a celor create de mintea şi mâna omenească.
Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării obiectivelor
educaţiei estetice.
Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale
Educaţia profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru integrarea în
sistemul tehnico-economic, social şi cultural.
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice practice, se
dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi sunt suportul realizării
diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele educaţie fizice creează o stare de sănătate optimă,
ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi creează o bază pentru a desfăşura o activitate cu
randament optim, atât fizic cât şi psihic.
Evaluare
1. Cărei forme de manifestare a vitezei îi aparţine următoarea definiţie: iuţeala cu care un subiect răspunde la
excitaţii de diferite naturi sau iuţeala cu care se alege varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului:
a) Viteza de repetiţie
b) Viteza de deplasare
c) Viteza de reacţie
d) Viteza de execuţie
2. Pentru aptitudinea motrică rezistenţă elementul caracteristic care predominanţă este:
a) Tempoul
b) Ritmul
c) Durata
d) Intensitatea
3. Capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere, cedare, în raport cu o rezistenţă externă
sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor grupe musculare este definiţia:
a) Vitezei
b) Rezistenţei
c) Forţei
d) Mobilităţii
4. Simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în raport cu spaţiul şi
timpul, este o componentă a:
a) Forţei
b) Rezistenţei
c) Vitezei
d) Capacităţii coordinative
5. Una din caracteristicile priceperilor motrice este:
a) Sunt însuşiri moştenite genetic
b) Sunt elemente ale activităţii voluntare a omului
c) Sunt componente neautomatizate a activităţii voluntare
d) Sunt mijloace de bază pentru realizarea obiectivelor diferitelor tipuri de activităţi motrice
6. Componentă automatizată a actului motric voluntar, act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt
grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în sensul dorit, este una din definiţiile date:
a) Priceperii motrice
b) Aptitudinii motrice
c) Obişnuinţelor
d) Deprinderea motrică
7. Ansamblul de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a exerciţiului fizic este definiţia:
a) Deprinderii;
b) Aptitudinii;
c) Cunoştinţelor de specialitate;
d) Obişnuinţe.
Capitolul 4. Principiile procesului de învăţământ
4.1. Generalităţi
Principiile procesului de învăţământ, „legi specifice” domeniului instruirii şi învăţării,
constituie dimensiunea normativă a activităţilor de educaţie /instruire, organizate la acest
nivel, în conformitate cu anumite reguli de proiectare şi realizare cu valoare strategică şi
operaţională.
Clasificarea principiilor procesului de învăţământ:
1. Principii pedagogice, cu grad mare de generalizare :
Principiul cunoaşterii pedagogice;
Principiul comunicării pedagogice;
Principiul creativităţii ( S.Cristea, 2000)
2. Principii didactice
4.2. Principiile didactice, se definesc prin ansamblul cerinţelor operaţionale
exprimate prin propoziţii de sinteză care concentrează normele şi regulile de realizare
eficientă a oricărei activităţi didactice, organizate la nivelul procesului de învăţământ.
Acestea formează un adevărat sistem, care reglementează desfăşurarea activităţilor
organizate, sunt teze fundamentale, cu rol în finalizarea procesului instructiv-educativ-
evaluativ. Ele au rol deosebit în proiectarea strategiilor didactice şi a situaţiilor de
instruire, iar aplicarea lor este o condiţie a eficienţei procesului de predare-învăţare-
evaluare.
Principiile didactice (de instruire):
Principiul orientării formative pozitive a activităţilor;
Principiul sistematizării activităţii;
Principiul accesibilităţii
Principiul participării optime a elevilor la activitate;
Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea
intuitivă şi cunoaşterea logică;
Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică,
Principiul esenţializării rezultatelor activităţii;
Principiul autoreglării permanente.
Aceste principii au un rol important şi în activitatea de educaţie fizică şi sport, din
care cauză considerăm necesară o analiză mai aprofundată a acestora.
4.2.1. Principiul participării active şi conştiente (Principiul participării optime
a elevilor la activitate)
Acest principiu implică existenţa celor două laturi:
- participarea conştientă;
- participarea activă.
Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării acestui principiu sunt:
- înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite;
- înţelegerea structurii acţiunilor motrice însuşite;
- manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea celor predate;
- educarea capacităţii de autoevaluare.
4.2.2. Principiul sistematizării activităţii
Conţinutul învăţământului este sistematizat în cadrul programelor şcolare.
Predarea cunoştinţelor, deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice se
face în concordanţă cu obiectivele urmărite şi pe baza unei proiectări bine întocmite.
În aplicarea acestui principiu se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
- eşalonarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ-evaluativ în concordanţă cu
programele şcolare;
- gruparea materialului predat în concordanţă cu logica internă a fiecărei componente;
- materialul nou să se bazeze pe cel predat anterior şi să pregătească pe cel viitor:
- asigurarea unei ritmicităţi în participarea subiecţilor la procesul de practicare a
exerciţiilor fizice.
4.2.3. Principiul accesibilităţii
Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform particularităţilor de
vârstă, sex şi nivel de pregătire.
Principiul accesibilităţii prevede ca între predare şi posibilităţile concrete ale
indivizilor să existe o permanentă concordanţă. În educaţie fizică accesibilitatea exerciţiilor
nu se referă la solicitarea minimă a capacităţii de activitate.
În desfăşurarea activităţii fiecare specialist trebuie :
- să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare;
- să folosească reglatori metodici;
- să adapteze metodele folosite la nivelul de vârstă al elevilor cu care se lucrează;
- să evalueze diferenţiat.
Se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe:
- cunoaşterea colectivelor cu care se lucrează;
- stabilirea unui ritm şi tempo de lucru adecvat;
- respectarea regulilor: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut
la necunoscut.
4.2.4. Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea
intuitivă şi cunoaşterea logică
Acest principiu asigură echilibrul dintre concret şi abstract, dintre intuiţie şi acţiune.
În educaţie fizică, acest principiu este foarte important în procesul de învăţare,
apelându-se la început la treapta senzorială a cunoaşterii, prin implicarea a unui număr mare
de analizatori, pentru a înţelege mecanismul de bază al mişcării, apoi trecându-se la asocierea
cu treapta logică, prin folosirea limbajului. Perceperea materialului intuitiv şi îmbinarea lui
cu explicaţiile necesare, realizează legătura dintre primul sistem de semnalizare şi al doilea
sistem de semnalizare.
În cadrul acestui principiu, se folosesc două posibilităţi:
- demonstrarea vie;
- demonstrarea pe baza materialelor intuitive, profesorul fiind cel care îndrumă
modul lor de utilizare.
Cerinţe:
- observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor elevilor;
- demonstrarea şi materialele intuitive să fie la nivelul de înţelegere al subiecţilor;
- să nu se folosească abuziv demonstrarea şi materialele intuitive.
4.2.5. Principiul esenţializării rezultatelor activităţii (Principiul temeiniciei, al
durabilităţii)
Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii ivite în activitatea de educaţie fizică şi cea
sportivă, individul, necesită să stăpânească temeinic un număr mare de deprinderi motrice.
Cerinţe:
- asigurarea fixării temeinice a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea
aptitudinilor motrice, prin asigurarea unui număr suficient de repetări;
- pentru a asigura durabilitatea acţiunilor motrice însuşite se efectuează eşalonarea în
timp a repetărilor. Profesorul trebuie să repete cu elevii acţiunile motrice de multe ori, în
condiţii cât mai variate,
- periodic să se realizeze verificarea gradului de pregătire a subiecţilor şi de însuşire a
materialului predat.
4.2.6. Principiul autoreglării activităţii didactice
Acest principiu implică perfecţionarea continuă a relaţiilor ce stabilesc între profesor
şi elevi, elevul transformându-se din obiect al educaţiei în subiect al propriei sale formări-
dezvoltări.
4.2.7. Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică
Educaţia fizică şi sportivă este o activitate prin excelenţă motrică, practică. Conţinutul
predat trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele, obiectivele specifice diferitelor activităţi.
Orientată în acest fel, instruirea are un caracter concret, în concordanţă cu practica.
Legarea procesului de instruire de cerinţele activităţii practice se realizează prin
selecţionarea justă a conţinutului lecţiilor, acordând prioritate sistemului de priceperi şi
deprinderi motrice şi aptitudini cu largă aplicativitate în viaţa de zi cu zi.
L.Herczog (1995) mai prezintă patru principii specifice educaţiei fizice:
Principiul întăririi sănătăţii;
Principiul dezvoltării psiho-fizice armonioase,
Principiul scientizării;
Principiul eforturilor intense şi maxime.
Capitolul 5. Tehnologia instruirii
5.1. Generalităţi
Termenul “ metodă” derivă din grecescul methodos şi are înţelesul de drum, cale
(odos – cale; metha – spre).
În didactică, metoda reprezintă calea care se urmează pentru atingerea obiectivelor
educaţionale.
Metoda este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei care delimitează calea dobândirii
de cunoştinţe noi. Din punct de vedere operaţional, metoda reprezintă o structură de operaţii
raţional corelate în vederea îndeplinirii unor scopuri.
În alegerea şi adecvarea unei metode, profesorul trebuie să ţină cont de factori
obiectivi (ce ţin de natura finalităţii, de logica internă a ştiinţei, de legităţile fenomenului
învăţării ) şi de factori subiectivi ( determinaţi de personalitatea profesorului, de psihologia
elevului, de psihologia colectivului ).
Metoda devine elementul cel mai dinamic al al activităţii didactice, care permite
profesorului adaptări creative multiple la obiectivele, conţinutul şi evaluarea procesului de
instruire.
Ea include “ un ansamblu organizat de operaţii” , respectiv de procedee didactice,
susţinut de mijloacele didactice, care facilitează desfăşurarea procesului de instruire.
G. Văideanu citat de Marilena Pavelescu, (2010), defineşte metoda ca fiind: ”calea
sau modalitatea de lucru care are următoarele caracteristici:
- este selecţionată de cadrul didactic şi pusă în aplicare în lecţii sau activităţi extra
curriculare, în beneficiul elevilor;
- presupune cooperare dintre profesor şi elevi, participarea acestora la găsirea
soluţiilor;
- se foloseşte sub forma unor procedee sau variante selecţionate şi combinate în
funcţie de nivelul şi trebuinţele elevilor;
- vizează asimilarea cunoştinţelor, trăirea valorilor, stimulează spiritul creativ;
- permite profesorului să organizeze procesul de predare-învăţare şi să îndeplinească
rolul de: animator, ghid, evaluator.”
Conceptul de procedeu metodic
Procedeele didactice reprezintă componente ale metodei, care ţin de execuţia acţiunii,
sunt tehnici mai limitate care servesc drept instrumente ale metodei.
Conceptul de strategie didactică
Strategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe metode şi procedee
integrate într-o structură unitară de funcţionare pedagogică eficientă.
Strategiile didactice pot fi clasificate în funcţie de:
- particularităţile evolutive ale gândirii elevilor (Anderson, 1980; Di Vesta, 1983;
Norman, 1985; Campione şi Brown, 1998 citaţi de R.B.Iucu, 2001 şi M. Pavelescu, 2010) :
1. strategii inductive care conduc elevii de la analiza unor fapte concrete la elaborarea
unor noţiuni noi (de la particular la general, de la efect la cauză);
2. strategii deductive care conduc elevii de la definiţii la acţiuni concrete (de la
general la particular;
3. strategii analogice (bazate pe modelare)
4. strategii mixte.
- gradul de dirijare sau nedirijare a învăţării (R.B.Iucu,1999, 2001; M. Pavelescu,
2010):
1. strategii algoritmice; 2. strategii semialgoritmice; 3. strategii nealgoritmice -
euristice ( solicită creativitatea).
- domeniul activităţilor instrucţionale predominante (Bloom, Merrill, Kelety, 1981
citaţi de R.B. Iucu, 2001; Cerghit, 1993):
1. strategii cognitive; 2. strategii psihomotrice; 3. strategii afectiv-emoţionale; 4.
strategii combinatorii.
Structura strategiilor de instruire:
- metode de instruire;
- mijloace de instruire;
- forme de organizare a instruirii;
- interacţiuni şi relaţii instrucţionale;
- decizia instrucţională.
5.2. Taxonomia metodelor didactice şi descrierea lor
În literatura de specialitate există mai multe clasificări în funcţie de anumite criterii:
1. criteriul istoric: metode clasice şi metode moderne;
2. criteriul gradului de generalitate: metode generale şi metode particulare, speciale;
3. după caracterul individual/ social
4. după caracterul activităţii mentale: metode algoritmice, nealgoritmice, euristice,
creatoare;
5. după tipul de experienţă de învăţare: metode bazate pe învăţarea receptivă, prin
descoperire, prin acţiune practică, prin invenţie, prin creaţie;
6. după criteriul sursei cunoaşterii: metode de comunicare, de explorare a realităţii şi
metode de acţiune
Ne vom opri asupra unui tip de clasificare care sperăm să ne satisfacă cerinţele
problematicii adoptate.
Metode în care predomină acţiunea de comunicare:
Orală expozitivă: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea
Orală interogativă: conversaţia euristică, dezbaterea, problematizarea, asaltul de idei.
Scrisă : lectura explicativă, regulamente , activitatea cu cărţile de specialitate.
La nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia.
Metode în care predomină acţiunea de cercetare a realităţii:
Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi independentă,
experimentul, cercetarea documentelor istorice.
Metode de cercetare indirectă a realităţii: demonstraţia, modelarea.
Metode în care predomină acţiunea operaţională, practică a realităţii
Reală: metoda exerciţiului, metoda algoritmizării, metoda lucrărilor practice, metoda
studiului de caz.
Simulată: metoda jocului didactic, metoda dramatizării.
Metode didactice în care predomină acţiunea de programare specială a instuirii
Metoda instruirii programate.
Metoda instruirii asistată pe ordinator.
Metode didactice stimulativ-evaluative, metode care vor fi abordate la capitolul
„Evaluare”.
5.2.1. Metode De Comunicare Orală Expozitive
Acestea presupun prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţii, de
către educator către educat, în concordanţă cu cerinţele programei (expunerea didactică).
Expunerea aparţine registrului oratoric şi din acest motiv profesorul trebuie să asigure
expresivitatea cominicării prin folosirea comnicării paraverbale şi nonverbale:voce, privire,
gestică. În funcţie de vârsta elevilor şi de nivelul de înţelegere expunerea poate îmbrăca mai
multe variante:
5.2.1.1. POVESTIREA – informaţiile se prezintă sub formă descriptivă sau narativă,
iar pe baza acestor informaţii elevii îşi formează reprezentări şi pot înţelege mai uşor unele
exerciţii.
Este utilizată cu precădere în învăţământul preprimar şi în cel primar - clasele I şi a -
II-a. Limbajul expresiv al educatorului determină stări emoţionale deosebite, trezind
sentimente care asigură o participare afectivă puternică din partea elevilor. Se dezvoltă astfel
imaginaţia şi creativitatea.
Cerinţe:
- corectitudinea şi claritatea vorbirii;
- caracterul emoţional al povestirii;
- succesiune logică a faptelor;
În E.F.S. se utilizează această metodă, profesorul introducând în cadrul unei poveşti
ansamblul de mişcări sau mişcările singulare care doreşte să le realizeze cu copii.
5.2.1.2. EXPLICAŢIA – este forma de expunere în care predomină argumentarea
logică, raţională;
- solicită mai intens operaţiile gândirii şi este utilizată în mod preponderent în
ciclul gimnazial, dar nu este exclusă utilizarea ei şi în ciclul primar, ea fiind metoda de bază
în E.F.S.
Metoda constă în expunerea mecanismului de bază al mişcării, algoritmul actului
motric, valoarea de utilizare şi efectele asupra organismului. În mod curent explicaţia se
asociază cu demonstraţia şi poate precede, poate însoţi şi urma pe aceasta.
Formarea deprinderilor motrice se realizează prin acţiunea corelată a celor două
sisteme de semnalizare.
Cerinţe:
- să se realizeze la nivelul de înţelegere al elevilor cărora li se adresează;
- să se utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical şi terminologic;
- să fie plastică, pentru a atrage atenţia asupra punctelor cheie ale acţiunii motrice.
5.2.1.3. PRELEGEREA – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia
este prezentată ca o succesiune de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul
unificării lor într-un tot.
Se desfăşoară pe baza unui plan. Cunoştinţele pot fi prezentate în mod inductiv,
pornind de la analiza faptelor concrete pentru a ajunge la concluzii generale, sau în mod
deductiv, când pornind de la enunţarea unei teze generale se ajunge la concretizări şi exemple
edificatoare.
Este utilizată în învăţământul liceal şi în cel superior. Poate fi combinată cu
dezbaterea, obţinându-se varianta: prelegere – dezbatere (I. Cerghit, 2006).
La ora atuală se utilizează prelegerile interactive de diferite tipuri: adevărat/fals,
prelegerea intensificată.
5.2.2. Metode De Comunicare Orală Interogative
5.2.2.1. CONVERSAŢIA – constă din valorificarea didactică a întrebărilor şi
răspunsurilor.
E.F.S. fiind o disciplină practică, conţinutul întrebărilor trebuie să vizeze probleme
care să elucideze anumite structuri, momente şi întrebări din discipline ca : fizica, biologia,
anatomia, a căror răspunsuri pot soluţiona probleme specifice activităţii motrice.
Tipuri de conversaţie:
Conversaţia euristică – socratică, concepută în aşa fel încât să conducă la
“descoperirea “ a ceva nou pentru elev. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi
răspunsuri, la finele cărora să rezulte adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul
învăţării. Întrebările şi răspunsurile se leagă în serii compacte:
Profesorul trebuie să dezvolte prin această metodă ambele tipuri de gândire:
convergentă, prin care se realizează raţionamente logice (prin întrebări care îndeamnă la
analiză, comparaţie, sinteză, generalizare) şi divergentă, care stimulează creativitatea (prin
întrebări care care urmăresc formarea unor asociaşii inedite, care solicită răspunsuri noi,
originale).
Conversaţia catehetică – examinatoare, are ca funcţie principală constatarea
nivelului la care se află cunoştinţele elevului la un moment dat.
I1 R1 I2 In R2 Rn
Tipuri de întrebări:
a. după modul de adresare:
1. directe, în lanţ, inversate (se răspunde la întrebare print-o altă întrebare (M.
Pavelescu, 2010).
b. după operaţiile solicitate:
1. conversaţie pe bază de întrebări închise, care vizează un singur răspuns;
2. conversaţie pe bază de întrebări deschise, în care elevii au posibilitatea să aleagă
răspunsurile corecte din mai multe posibilităţi;
3. de problematizare;
c. după scop: focalizate, de orientare, motivante, de verificare, de sondaj, de
controversă.
Întrebările trebuie formulate corect, precis, să fie de o varietate suficientă, pe timpul
răspunsurilor nu se intervine, nu sunt indicate întrebări voit eronate.
Pe baza acestei metode se accentuează rolul E.F.S. în dezvoltarea intelectuală a
elevilor, ei fiind stimulaţi să argumenteze răspunsurile.
Alte metode de comunicare orală utilizate: discuţia, controversa academică, tehnica
argumentării şi contra argumentării, dezbaterea.
5.2.2.2. STUDIUL DE CAZ – specificul metodei constă în tendinţa de a apropia
învăţarea de viaţa reală. Are drept punct de plecare o situaţie reală şi problemele ce decurg
din ea. Această metodă are mare valoare euristică şi creativă. Poate fi utilizată fie atât ca
suport al cunoaşterii inductive cât şi al celei deductive. Este o metodă aplicabilă cu succes
atât în educaşie fizică cât şi în kinetoterapie.
5.2.2.3. PROBLEMATIZAREA
Este o metodă orală interogativă, prin care se creează stări conflictuale, se dezvoltă
gândirea şi imaginaţia, se reorganizează cunoştinţele anterioare.
Cuprinde un ansamblu de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii-
problemă, care angrenează elevii în descoperirea unor relaţii între obiectele şi fenomenele
realităţii înconjurătoare, între vechile şi noile cunoştinţe, prin eforturi proprii, sub îndrumarea
profesorului. Orice situaţie-problemă nu este altceva decât un „plan de acţiune” cu anumite
repere, cu caracter orientativ. Ea oferă elevului posibilitatea şi îl stimulează să caute singur
soluţia, orientându-se după reperele date. Crearea şi rezolvarea situaţiilor-problemă depinde
de experienţa motrică anterioară a elevilor.
Modul de rezolvare a situaţiilor-problemă se concretizează în patru etape:
1. Elaborarea ipotezelor.
2. Alegerea soluţiilor.
3. Aplicarea soluţiilor.
4. Verificarea şi aprecierea soluţiilor.
În parcurgerea celor patru etape elevul este la început ajutat de profesor, apoi
colaborează cu colegii ca apoi să rezolve singur problema.
Rezolvarea situaţiei - problemă presupune:
o Restructurarea cunoştinţelor acumulate şi aplicarea în situaţia dată (parcursuri
aplicative, situaţii tactice, combinaţii originale, structuri analitice).
o Formularea situaţie-problemă să permită rezolvarea pe mai multe căi;
o Folosirea descoperirii, găsirea unor soluţii optime prin efort propriu.
Învăţarea pe bază de probleme pune accent pe mecanismele abstracte ale gândirii, este
o variantă a învăţării prin descoperire.
5.2.3. Metode De Cercetare directă A Realităţii
5.2.3.1. OBSERVAŢIA
Este o metodă de cercetare a realităţii în mod direct, are un caracter intuitiv,
participativ.
Pe baza acestei metode se dezvoltă componenta senzorială: percepţia, reprezentarea,
spiritul critic, capacitatea de selecţie de analiză şi sinteză, dar şi bucuria de a descoperii
anumite fenomene prin efort propriu, capacitatea evaluativă.
Progresul în utilizarea acestei metode se realizează prin trecerea elevului de la
observaţia spontană, dirijată la cea organizată şi independentă.
Această metodă este frecvent utilizată în lecţia de educaţie fizică. Observaţia se
clasifică în funcţie de anumite criterii astfel:
După criteriul organizării: observaţia spontană şi observaţia organizată.
După gradul de dirijare: observaţia dirijată, dependentă şi observarea
liberă, independentă.
După durată: observaţia de scurtă durată, de lungă durată.
Indiferent de tipul de observaţie, în realizarea ei trebuie parcurse următoarele etape:
- organizarea observării;
- observarea propriu-zisă;
- prelucrarea datelor culese;
- valorificarea observării.
Pe baza acestor etape elevii vor putea să:
- perceapă activ realitatea luată în studiu cu scopul de a însuşi noi cunoştinţe şi
deprinderi motrice;
- folosească corespunzător datele culese;
- identifice, să descrie, să explice şi să interpreteze fenomenele şi datele
sesizate;
- exprime prin diferite modalităţi noile achiziţii (cunoştinţe, deprinderi) şi să le
integreze în contextul achiziţiilor anterioare.
În educaţie fizică un rol deosebit are metoda observării execuţiei altor subiecţi,
aceasta fiind dirijată de profesor şi având ca scop sesizarea aspectelor esenţiale ale execuţiei,
fie pozitive, fie negative şi realizarea feed-backului. Observarea poate fi realizată şi
independent, subiecţii observând singuri fenomenele, pe baza unor instrucţiuni date de
profesor, a unui ghid sau plan de observaţie (vezi „Protocolul de observaţie”).
5.2.4. Metode De Cercetare Indirectă A Realităţii
5.2.4.1. DEMONSTRAŢIA
Este o metodă intuitivă de cercetare indirectă a realităţii. Pe baza acestei metode
conţinutul curriculumului se transmite cu ajutorul unor acţiuni practice sau prin substitutele
acestora (materiale intuitive).
Demonstraţia :
- facilitează însuşirea unor conţinuturi curriculare noi;
- contribuie la fixarea, consolidarea, sistematizarea conţinuturilor deja însuşite;
- asigură o varietate mare de imagini senzoriale, percepţii, reprezentări, necesare
în însuşirea noţiunilor şi formarea deprinderilor motrice;
- determină efectuarea corectă a deprinderilor.
Demonstraţia este o metodă utilizată de toate disciplinele, utilizarea cu succes a
acesteia, depinde de ponderea ei în activitate, de tipul de demonstraţie în funcţie de
variantele şi tipul de lecţie în care se integrează.
În literatura de specialitate sunt consemnate următoarele tipuri ale demonstraţiei:
o demonstraţia cu acţiuni, pe viu;
o demonstraţia cu substitute;
o demonstraţia combinată;
o demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice.
Educaţia fizică, fiind prin excelenţă o disciplină practică, cu caracter aplicativ
utilizează metoda demonstraţiei pe viu (mijlocită şi nemijlocită), în mod preponderent. Pe
baza acestei metode se asigură un contact direct cu cel ce demonstrează, fie că este
profesorul, fie că este un elev special instruit pentru a realiza demonstraţia. Demonstraţia vie
poate fi susţinută şi completată cu ajutorul materialelor intuitive: planşe, chinograme,
fotografii şi nu sunt excluse nici mijloacele tehnice actuale, filme, computere. Această mixare
a tipurilor de demonstraţii uşurează înţelegerea şi însuşirea mai rapidă a deprinderilor şi
cunoştinţelor dorite.
De asemenea demonstraţia se leagă nemijlocit de explicaţie şi observaţie.
Demonstraţia trebuie să fie:
- corectă;
- să accentueze momentele esenţiale ;
- să fie conformă cu realitatea,
- să poată fi vizualizată de toţi subiecţii;
- să ţină seama de nivelu de înţelegere şi de pregătire al subiecţilor.
Etapele demonstraţiei practice:
- demonstrarea globală, în tempoul, ritmul şi amplitudinea specifică
deprinderii realizate;
- demonstraţia încetinită;
- demonstraţia analitică;
- demonstraţia cu accentuarea momentului „cheie” al deprinderii;
- demonstraţia globală.
5.2.4.2. MODELAREA
Metodă intuitivă, bazată pe studiul fenomenelor realităţii, prin intermediul modelelor.
A modela = a studia un obiect sau un fenomen inaccesibil cercetării directe, cu
ajutorul unui model (D.E.X. 1999).
Model = sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect
proprietăţile şi transformările altui sistem mai complex, cu care primul sistem prezintă o
analogie (D.E.X.).
Modelul este o reprezentare, o simplificare, o aproximare a realităţii. Este un analog al
originalului.
Modelarea reprezintă un ansamblu de de procedee practice şi teoretice prin care se
transformă şi se cercetează originalul prin modelul său (P.Popescu-Neveanu, 1978).
Metoda modelării şi modelul, sunt frecvent întâlnite atât în educaţie fizică cât şi în
activitatea sportivă sub diferite tipuri şi anume:
Modele ideale, în funcţie de cerinţele maxime ale societăţii.
Modele materiale: similare (identice cu originalul) şi analogice ( cu o
structură funcţională asemănătoare cu originalul însă cu procese de altă natură).
Modele finale, valabile pentru sfârşitul unui ciclu de învăţământ.
Modele intermediare, valabile pentu un an şcolar.
Modele operaţionale, sisteme de acţionare utilizate pentru a realiza celelalte
tipuri prezentate mai sus.
Alte tipuri:
Modele obiectuale, reproduceri în trei dimensiuni ale obiectelor reale.
Modele figurative, planşe scheme, desene.
Modele simbolice, formule
Modele logice sau matematice.
Pentru a fi corect, un model trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- domeniul din care face parte modelul să fie cât mai bine cunoscut;
- modelul nu cuprinde toate caracteristicile originalului;
- modelul să permită evidenţierea unor caracteristici care nu sunt prezente în
datele iniţiale.
5.2.5. Metodele Bazate Pe Acţiune
5.2.5.1. METODA EXERCIŢIULUI
Face parte din metodele clasice bazate pe acţiune. Are un caracter algoritmic, ce
constă în cunoaşterea şi respectarea unui număr de paşi, care se repetă identic. Exerciţiul
constă în repetarea conştientă a unei operaţii sau acţiuni, cu intenţia de a o apropia de un
model.
În funcţie de conţinutul lor exerciţiile se pot clasifica în exerciţii motrice şi exerciţii
operaţionale, care contribuie la formarea operaţiilor intelectuale, bazate pe reversibilitate şi
asociativitate.
În educaţie fizică prin această metodă se urmăreşte formarea deprinderilor motrice,
dezvoltarea aptitudinilor motrice.
Metoda exerciţiului dispune de procedee metodice care înlesnesc însuşirea
deprinderilor şi anume:
- exersarea globală, utilizată în însuşirea exerciţiilor uşoare, simple, naturale cu o
structură ciclică;
- exersarea fragmentată, este indicată în cazul exerciţiilor complexe, dând
posibilitatea repetării lor pe părţile componente.
5.2.5.2. METODA ALGORITMIZĂRII – metodă de raţionalizare
Această metodă constă în elaborarea şi aplicarea unor scheme, constituite dintr-o
sucesiune univocă de operaţii în vederea realizării unor probleme tipice. Ea presupune două
aspecte şi anume: elaborarea algoritmilor şi aplicarea acestora în vederea rezolvării unor
situaţii standard.
Algoritmul, este un procedeu, o regulă, pe baza căreia se rezolvă o problemă tipică.
Este alcătuit pe baza unor înlănţuiri de „raţionamente”.
Formarea deprinderilor motrice pe baza algoritmilor se realizează prin urmarea cu
stricteţe a unui şir de reguli determinate cu precizie elevul ajungând astefel la reultatul dorit.
Referitor la clasificarea algoritmilor, literatura de specialitate consemnează:
algoritmi didactici sau ai predării, se referă la activitatea profesorului,
aceasta fiind descompusă într-o succesiune de etape care se repetă identic pentru fiecare
sarcină;
algoritmi ai învăţării, sunt implicaţi în conţinutul celor învăţate. Putem vorbi
de algoritmii învăţării diferitelor forme de practicare a exerciţiului fizic, sau algoritmul
dezvoltării fizice armonioase
Cerinţe de elaborare şi aplicare a algoritmilor:
analiza logică a materialului de învăţat;
suşirea şi aplicarea algoritmilor să fie în concordanţă cu particularităţile de
vârstă şi nivelul de pregătire a subiecţilor;
algoritmii să fie elaboraţi în succesiune logică şi să aibă un număr optimal de
operaţii;
să fie corect cantificaţi şi codificaţi.
5.2.6. INSTRUIREA PROGRAMATĂ
Această metodă constituie o aplicare a principiilor ciberneticii în procesul de
învăţământ.
Principiile ciberneticii aplicabile în procesul instructiv-educativ-evaluativ sunt:
1. Principiul comenzii, transmiterea şi receptarea informaţiei;
2. Principiul prelucrării şi stocării informaţiei;
3. Principiul conexiunii inverse.
B.F. Skinner este considerat părintele instruirii programate, arătând că ”instruirea nu
este altceva decât organizarea condiţiilor de întărire în care vor învăţa elevii”.
La baza instruirii programate stă realizarea procesului de predare-învăţare pe baza
schemei: stimul-răspuns.
Principiile instruirii programate:
1. Principiul participării active şi independente;
2. Principiul paşilor mici;
3. Principiul progresului gradat;
4. Principiul ritmului individual de studiu;
5. Principiul răspunsurilor corecte;
6. Principiul repetiţiei.
TIPURI DE PROGRAMARE
Fig. 12. Tipuri de programare
La ora actuală se utilizează cu mare eficienţă metode care formează tehnici pentru
activitatea managerială din orice şcoală, acestea sunt metodele creative de grup şi sunt
consacrate creativităţii. Dintre acestea cele mai jos enumerate sunt aplicabile în învăţământul
de toate tipurile:
Metoda brainstorming – asaltul de idei;
Sinectica ( metoda Gordon) – metoda asociaţiilor de idei;
Metoda Philips 66 – se organizează grupuri mici de câte 6, care să discute timp
de 6 minute ( de aici provine numele metodei) pentru a rezolva problema;
Metoda Brainwriting sau 6.3.5. – metodă asemănătoare cu brainstormingul dar
toate ideile se scriu. 6.3.5. provine de la 6 persoane scriu 3 idei în 5 minute.
Lineară, SKINNER
Ramificată, KROWDER
Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ
6.1. Generalităţi
Complexitatea procesului de învăţământ, multitudinea obiectivelor pe care le vizează,
varietatea aptitudinilor şi intereselor elevilor, fac necesară utilizarea diferitelor forme de
organizare a activităţii.
Organizarea, reprezintă “acţiunea complexă de asigurare ordonată, disciplinată,
raţională, coerentă şi eficientă a activităţii didactice, a forţelor şi mijloacelor umane şi
materiale, ale punerii în operă a componentelor esenţiale ale procesului de învăţământ”( A.
Bontaş).
Forma de organizare dominantă în învăţământul contemporan este LECŢIA, termen
apărut în secolul al - XVI-lea şi fundamentat teoretic în secolul al – XVII-lea de pedagogul
ceh Jan Amos Comenius. La perfecţionarea ei au contribuit şi recunoscuţii pedagogi:
Petalozzi, Herbart, A. Diesterweg.
Definiţii:
1. Lecţia este forma de bază a organizării procesului de învăţământ, în care se
îşi desfăşoară activitatea elevii sub îndrumarea profesorului, în vederea asimilării
cunoştinţelor şi formării deprinderilor prevăzute de o temă din programa şcolară, într-un timp
delimitat.
2. Lecţia, forma organizatorică principală de desfăşurare a activităţii de predare-
învăţare. Variantele structural-funcţionale ale acesteia sunt impuse de obiectivele instruirii,
conţinuturile prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele, resursele materiale şi umane
disponibile.
6.2. Lecţia De Educaţie Fizică poate fi definită astfel: activitatea desfăşurată de
către elevi sub îndrumarea profesorului, în cadrul lecţiei, aceştia îşi optimizează dezvoltarea
fizică, îşi dezvoltă aptitudinile motrice, însuşesc cunoştinţe şi îşi formează priceperi şi
deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi specifice unor ramuri sportive, conform
curriculumu-lui, într-un timp delimitat.
6.2.1. Caracteristici :
- Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un colectiv relativ constant şi
omogen;
- Lecţia este condusă nemijlocit de profesor; are o durată stabilită între 45’-50’;
- Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui;
- Lecţia reprezintă o secvenţă din unitatea de învăţare.
6.2.2. Cerinţele Generale Ale Lecţiei De Educaţie Fizică:
1. Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;
2. Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndeplinirea obiectivelor;
3. Dozarea efortului în lecţie;
4. Alegerea celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru realizarea
obiectivelor;
5. Stabilirea unei legături organice între caracterul informativ şi cel formativ al
lecţiei;
6. Folosirea integrală şi eficientă a timpului alocat lecţiei;
7. Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi activitatea individuală;
8. Conceperea lecţiei ca secvenţă a unităţii de învăţare.
6.2.3. Conţinutul Şi Structura Lecţiei De Educaţie Fizică
Definirea conceptelor de “conţinut” şi “structură”:
Conţinutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor
organizatorice utilizate în scopul îndeplinirii obiectivelor generale (cadru) şi de referinţă. Se
stabileşte pe baza programei şi vizează sistemul de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice
şi sistemul de aptitudini motrice.
Structura reprezintă organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în
vederea realizării obiectivelor propuse.
Au existat şi există diferite opţiuni referitoare la structura lecţiei de educaţie fizică.
Actualmente lecţia trebuie privită ca un tot unitar, tot determinat de succesiunea logică a
evenimentelor lecţiei şi a realizării situaţiilor create în timpul desfăşurării lecţiei.
Tabel nr. 5.
Prezentarea obiectivelor şi conţinutului
fiecărui moment al lecţiei
MOMENTELE
LECŢIEI OBIECTIVE CONŢINUT
Partea pregătitoare/ introductivă
Organizarea colectivului
de elevi , 3-5 min.
- asigurarea unui început organizat;
- trezirea interesului pentru lecţie;
- formarea deprinderilor de ordine şi
disciplină;
- formarea capacităţii de organizare;
- formarea ţinutei corecte;
- exerciţii de ordine şi
formaţii de pe loc;
- acţiunile raportului;
- exerciţii şi jocuri de
atenţie;
Pregătirea organismului
pentru efort , 5-7 min.
- activizarea gradată a marilor
funcţiuni;
- educarea percepţiilor spaţio-
temporale;
- creşterea interesului pentru activitate;
- exerciţii de front şi
formaţii din deplasare;
- variantele de mers,
alergare, sărituri;
- paşi de dans, teme ritmice;
jocuri motrice
Influenţarea selectivă a
aparatului locomotor
8-10 min
- educarea atitudinii corporale corecte;
- însuşirea bazelor generale ale mişcării;
- mărirea mobilităţii articulare;
- dezvoltarea vitezei de reacţie şi
execuţie;
- dezvoltarea rezistenţei local musculare;
- exerciţii libere, cu obiecte
portative, la, cu, pe aparate;
- exerciţii de tip stretching;
- exerciţii pentru educarea
actului respirator;
Partea fundamentală
Dezvoltarea aptitudinilor
motrice V/Î
3-5 min
- îmbunătăţirea indicilor diferitelor forme
de manifestare ale V/Î
- jocuri motrice;
- ştafete, parcursuri aplic;
- exerciţii specifice unor
ramuri de sport;
Învăţarea, consolidarea,
verificarea deprinderilor
motrice
15-20 min
- formarea reprezentării corecte ;
- iniţiere în mecanismul de bază;
- formarea stereotipului dinamic;
- formarea capacităţii de aplicare şi
generalizare a cunoştinţelor;
- testarea nivelului de execuţie;
- exerciţii pregătitoare;
- exerciţii fundamentale;
- exerciţii ajutătoare;
- exerciţii în condiţii
variate;
- jocuri; ştafete, parcursuri;
Dezvoltarea aptitudinilor
motrice F/R
5-8 min
- îmbunătăţirea indicilor diferitelor
forme de manifestare ale F/R
- exerciţii speciale;
- acţiuni motrice globale;
Partea de încheiere
Revenirea organismului
după efort
3-4 min
- reducerea activităţii marilor funcţiuni;
- reducerea gradului de excitabilitate
nervoasă;
- întărirea reflexului de postură;
- exerciţii liniştitoare;
- variante de mers;
- paşi de dans,
- exerciţii tip Yoga;
Aprecierea activităţii
desfăşurate
1-2 min
- conştientizarea modului de participare
la lecţie;
- aprecierea elevilor;
- comunicarea notelor;
- teme pentru acasă;
6.2.4. Tipuri de lecţie
În cadrul unei lecţii se realizează o serie de sarcini, dintre acestea una este dominantă,
orientând în acelaşi sens atât activitatea profesorului cât şi a elevului. Această parte
dominantă, în didactică, poartă denumirea de sarcină fundamentală.
Acestea pot fi:
- comunicarea de cunoştinţe;
- formarea de priceperi şi deprinderi;
- dezvoltarea/educarea unei aptitudini motrice;
- verificarea acestora;
Ele determină tipul de lecţie. Prin tip de lecţie se înţelege un anumit mod de
organizare şi desfăşurare a acesteia în vederea realizării sarcinii didactice fundamentale.
Clasificarea tipurilor de lecţii se poate realiza pe baza diferitelor criterii. Unul din
criterii este cel referitor la etapele formării deprinderilor şi priceperilor motrice. Astfel putem
vorbii de :
lecţii de învăţare - iniţiere;
lecţii de consolidare-fixare;
lecţii de perfecţionare;
lecţii de verificare-apreciere;
lecţia de tip mixt sau combinat, cea mai utilizată în educaţie fizică, ea constând din
abordarea a două sarcini didactice diferite;
Alte tipuri de lecţii:
lecţia de pregătire fizică, în care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii fizice, a optimizării
dezvoltării morfo-funcţionale;
lecţii de recreere-reconfortare, care apar în perioada eforturilor intelectuale prea intense;
lecţie de organizare iniţială, tip ce poate fi abordat sub formă de verificare iniţială, la
început de an pentru cunoaşterea noului colectiv de elevi;
lecţie bilanţ, realizată la sfârşitul anului şcolar;
Există şi alte clasificări ale lecţiilor de exemplu:
lecţii monosport, bisport, polisport;
lecţii în aer liber(condiţii atmosferice normale, pe timp friguros), lecţii în interior (
condiţii normale, spaţii improvizate);
lecţii cu o temă ( unitate de învăţare), cu două teme;
Lecţiile pot fi de mai multe categorii în funcţie de modul lor de cuprindere în aria
curriculară educaţie fizică şi sport, în planul-cadru de învăţământ:
- lecţii de trunchi comun;
- lecţii de extensie;
- lecţii de aprofundare;
- lecţii de opţional;
- lecţii de ansamblu sportiv.
6.3. Efortul Şi Odihna În Lecţia De Educaţie Fizică
Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale contribuie la modelarea personalităţii
umane şi contribuie în acelaşi timp la sporirea capacităţii de muncă , obiectiv ce impune
corelarea justă a efectelor obţinute prin activitatea de educaţie fizică cu cerinţele sociale.
Această creştere a capacităţii de muncă, concretizată în creşterea capacităţii de efort a
organismului se realizează treptat pe bază sporirii în lecţia de educaţie fizică a efortului .
Stabilirea corectă a relaţiei dintre efort şi odihnă , cunoscută şi sub denumirea de “dozarea
efortului”, în timpul lecţiei şi pe parcursul unităţii de învăţare, prezintă una din problemele
fundamentale pe care trebuie să le rezolve profesorul, pentru a da eficienţă lecţiei sale.
Efortul, oboseala şi odihna (refacerea) sunt fenomene fiziologice organic legate de
mişcare şi de activităţile corporale.
6.3.1. Efortul
Efortul, componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea psiho-
fizică a omului de a presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare;
- este o solicitare a funcţiilor organismului în vederea îndeplinirii unor acţiuni deosebite;
Pentru a obţine efecte în sensul perfecţionării sistemelor sau funcţiilor organismului,
acestea trebuie solicitate superior faţă de limitele normale. Acest lucru este posibil doar prin
mobilizarea calităţilor psihice şi voliţionale, solicitările mari fiind singurele care pot produce
reacţii cu caracter de supra adaptare şi să permită perfecţionarea morfo-funcţională a
organismului.
Mărimea efortului este determinată de parametrii săi:
volumul, reprezintă latura cantitativă a efortului şi se concretizează în: durată, număr de
repetări, distanţe parcurse;
intensitatea, reprezintă latura calitativă a efortului, exprimă relaţia dintre lucrul efectuat şi
timpul necesar, se concretizează în: viteza de execuţie a mişcărilor, numărul de mişcări în
unitatea de timp- tempo, durata pauzelor, valoarea încărcăturilor; se apreciază în raport cu
capacitatea de lucru a organismului: fie în procente, 100%,75%, 50%; fie în fracţii 4/4, ¾; fie
prin calificative: mică, mijlocie, submaximal, maximal;
complexitatea, fiind în relaţie cu dificultatea de execuţie a unor acţiuni motrice, este
componenta neuro-musculară a efortului;
În activitatea de educaţie fizică, efortul muscular reprezintă calea principală de
realizare a obiectivelor de perfecţionare a funcţiilor principale ale organismului. Pentru acest
lucru este nevoie să se cunoască substratul energetic care asigură condiţiile continuării
efortului.
Tipuri de efort:
1. După A. Demeter:
Eforturi neuro-musculare, consumul de energie se face în lipsa oxigenului;
Eforturi cardio-respiratorii, bazate pe capacitatea de transport al oxigenului;
Eforturi metabolice, bazate pe consum maxim de oxigen;
2. Din punct de vedere al aportului substanţelor energetice la iniţierea şi susţinerea
efortului muscular şi prezenţa oxigenului în procesul metabolic:
Efort anaerob: alactacid şi lactacid;
Efort aerob ;
Efort mixt;
3. După forma de manifestare:
Eforturi standard;
Eforturi variabile;
Eforturi uniforme;
Eforturi neuniforme;
6.3.2. Oboseala, fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de activitatea excesivă
sau prelungită şi caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-
o sugestie subiectivă caracteristică. Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a
semnalelor primite de la sistemul nervos central. În activitatea şcolară apariţia oboselii
reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să ţină cont, dar care nu trebuie să determine
încetarea activităţii: Profesorul trebuie să observe reacţiile elevilor la efort şi intervine prin
reglarea lui utilizând procedee de dozare specifice.
Determinarea reacţiei la efort şi apariţia stării de oboseală se realizează prin:
Măsurarea FC. şi a FR.;
Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor;
Aplicarea unor probe de adaptare la efort;
6.3.3. Odihna, reprezintă perioada de refacere energetică a organismului;
În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă organismul îşi
reface potenţialul şi rezervele energetice necesare în solicitările viitoare. Este condiţia
indispensabilă pentru refacerea capacităţii de efort.
Tipuri de odihnă: activă; pasivă;
Intervale de odihnă. complete; incomplete; supracompensate; Aceste sunt stabilite în funcţie
de obiectivele de referinţă, de unităţile de învăţare, de structura lecţiei.
Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează pe baza parametrilor săi.
Profesorul îşi demonstrează măiestria pedagogică tocmai, prin modul în care poate realiza
eficient această reglare, bazându-se pe cunoaşterea particularităţilor colectivului de elevi şi a
obiectivele urmărite.
6.3.4. DENSITATEA, formă de reglare a efortului în lecţia de educaţie fizică; este un
indicator global pe baza căruia putem determina calitatea unei lecţii, exprimând valorificarea
eficientă a timpului alocat realizării acesteia.
Forme de densitate:
Densitatea motrică, se exprimă prin : raportarea timpului consumat pentru
executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei;
Dm.= '50
,,, motriceactiuniloralocattimpx 100
Densitatea pedagogică, se exprimă prin: timpul alocat acţiunilor cu caracter
pedagogic, metodic şi organizatoric raportat la timpul total al lecţiei;
Dp.= '50
.,,, pedactiunialocattimpx 100
Densitatea funcţională, exprimată prin relaţia dintre timpul alocat acţiunilor motrice
şi intensitate.
Creşterea densităţii se poate realiza prin:
Măsuri organizatorice:
- folosirea celor mai eficiente forme de organizare a colectivului şi ale exersării;
- valorificarea integrală a spaţiului de lucru şi a timpului;
- amenajarea şi pregătirea mijloacelor didactice;
Măsuri metodice:
- modul de proiectare a unităţilor de învăţare;
- crearea emulaţiei necesare desfăşurării dinamice a lecţiei, folosirea unor metode didactice
ce determină creşterea atractivităţii, utilizarea jocurilor, întrecerilor;
- evaluarea calităţii realizărilor individuale şi colective.
Tabel nr. 6.
TIPURI DE EFORT
FC TIP DE EFORT ACŢIUNI ECHIVALENTE/MONENTE
200
195
190
Predominant anaerob
Concursuri; întreceri;
Dezvoltarea/educarea V. şi F.
Joc bilateral
185
180
Mixt
Neuro - muscular
Exersare în condiţii de intensitate mare
Dezvoltarea/educarea V.
Parcursuri aplicative;
170
160
150
140
Predominant aerob
Cardio-respirator
Consolidarea deprinderilor motrice;
Aplicare şi generalizare;
Dezvoltarea R. – intensitate submaximală;
130
120
110
Aerob
metabolic
Pregătirea organismului pentru efort;
Influenţarea selectivă;
Învăţarea deprinderilor motrice;
Dezvoltarea/educarea supleţei;
Tabel nr. 7.
Simptome
Tipuri de efort
OBOSEALĂ
UŞOARĂ
OBOSEALĂ
PRONUNŢATĂ
OBOSEALĂ
PUTERNICĂ
EFORT UŞOR EFORT OPTIMAL EFORT
MAXIMAL
CULOAREA
PIELLII Înroşire uşoară Înroşire pronunţată
Roşeaţă pronunţată
sau
Paloare pronunţată
TRANSPIRAŢIE
În funcţie de
temperatura
exterioară:
uşoară;
medie
Transpiraţie
pronunţată
deasupra şoldurilor;
Transpiraţie foarte
pronunţată şi la
nivelul membrelor
inferioare;
MIŞCAREA Conform
cerinţelor
tehnice;
Apariţia unor mici
inexactităţi;
Nesiguranţa;
Tulburări în
coordonare;
Lipsa de putere;
Nesiguranţă
pronunţată;
CONCENTRAREA
ATENŢIEI
Normal;
Capabil să
urmărească
îndrumările
profesorului;
Neatent la
explicaţii;
Însuşeşte greu noile
exerciţii;
Scade foarte mult
capacitatea de
concentrare;
Nervozitate;
Creşte timpul de
reacţie;
DUPĂ: SATOV, IVANOV, D. HARRE
6. 4. Organizarea Activităţii În Lecţia De Educaţie Fizică
Măsurile organizatorice luate în lecţia de educaţie fizică, constituie părţi componente
ale tehnologiei didactice, cu rol hotărâtor în îndeplinirea obiectivelor propuse. Aceste măsuri
oferă posibilitatea realizării în mod eficient a obiectivelor, atât a celor instructiv-educative cât
şi a celor operaţionale, în raport direct cu condiţiile materiale, de climă, nivelul efortului,
vârsta, nivel de pregătire şi efectivul de elevi.
Metodele şi procedeele de organizare se diferenţiază în:
a) organizare materială, care se referă la măsurile care trebuie luate înainte, în timpul şi
după desfăşurarea lecţiei pentru:
- asigurarea spaţiului de lucru necesar;
- asigurarea materialelor necesare atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ;
- amplasarea lor la începutul lecţiei în imediata apropiere de locul de desfăşurare;
- depozitarea lor la sfârşitul activităţii în mod organizat, în spaţiile special amenajate;
Manevrările de materiale şi mijloace utilizate pentru desfăşurarea eficientă a lecţiei, se
fac de către elevi sub îndrumarea cadrului didactic, asigurându-se astfel valenţele educative
ale activităţii.
b) organizarea colectivului de elevi, presupune dispunerea acestuia în spaţiul de lucru, în
funcţie de necesităţile procesului didactic la un moment dat;
Colectivul de elevi (clasa) poate fi organizat pe: grupe, perechi, echipe, individual.
Grupele pot fi :
- grupa simplă, organizată la întâmplare, prin numărătoare sau pe altă cale; în
cadrul acestui tip de grupă se lucrează nediferenţiat;
- grupa omogenă, organizată pe baza testării elevilor; acest tip de grupă poate
cuprinde, fie elevii aflaţi ca nivel de pregătire sub cerinţele curriculei, fie elevii dotaţi, fie
elevii cu nivel de pregătire mediu, la cerinţele curriculei; pentru fiecare tip de subgrupă se
fixează obiectivele operaţionale proprii, se folosesc conţinuturi diferenţiate, strategii didactice
diferenţiate, sisteme de acţionare diferenţiate, cerinţe diferenţiate; grupele sunt deschise;
- grupa temporară (variabilă), organizată temporar , în scopul îndeplinirii în
condiţii bune a unor sarcini didactice;
Echipele se formează în scopul organizării unor jocuri, fie de mişcare, fie sportive,
sau în cadrul unor întreceri; pot fi constituite liber de către elevi( sub îndrumarea
profesorului);
- echipele vor fi egale, numeric, la fel de puternice;
- acest tip de organizare prezintă valenţe educative deosebite;
Perechea este formă de organizare des utilizată.
- constituirea perechilor se face pe baza: posibilităţilor fizice, înălţime, greutate,
sex;
- perechile trebuie să fie omogene;
- partenerul poate îndeplini mai multe roluri: poate acorda ajutor, sprijin; poate
corecta greşelile sesizate; poate opune rezistenţă;
Avantaje:
- se poate utiliza în orice moment al lecţiei;
- sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare;
- se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică;
- se stabilesc relaţii de colaborare între profesor şi elevi;
Dezavantaje:
- presupune un oarecare efort pentru organizarea corectă a perechilor;
- solicită bază materială bogată;
c) organizarea exersării, se referă la aplicarea unor metode care privesc realizarea la nivel
optim a parametrilor efortului.
Metoda frontală , elevii, sub supravegherea profesorului lucrează simultan, execută
acelaşi exerciţiu.
Avantaje: - intensitate mare în exersare;
- asigură acelaşi nivel de efort pentru toţi;
- profesorul poate acţiona asupra tuturor elevilor;
- se asigură disciplina;
- se foloseşte timpul în mod eficient;
- se pot sesiza uşor greşelile de execuţie şi se pot corecta.
Dezavantaje:
- necesită un spaţiu mare de lucru;
- necesită un număr mare de materiale şi obiecte;
- nu se poate doza diferenţiat efortul;
- educarea independenţei este limitată;
Modalităţi de aplicare:
- în cadrul metodei se poate acţiona pe grupe, în perechi, important este, ca toţi
să execute simultan acelaşi exerciţiu;
- se poate aplica în oricare moment al lecţiei, în orice tip de lecţie;
- exerciţiile din gimnastica de bază se execută frontal, utilizându-se diferite
formaţii;
- se pot executa frontal şi anumite elemente din jocurile sportive;
Posibilităţi de dozare a efortului:
- modificarea gradului de complexitate al exerciţiilor;
- modificarea îngreuierilor;
- mărirea numărului de repetări în unitatea de timp;
- modificarea raportului dintre efort şi odihnă; organizarea activă a pauzelor;
Metoda lucrului pe grupe, constă în divizarea colectivului de elevi în unităţi mici,
după anumite criterii, în vederea creşterii eficienţei procesului didactic;
Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “staţia”, care reprezintă spaţiul
special amenajat pentru execuţia structurilor specifice.
Procedee:
grupe paralele , se desfăşoară la staţii identice; exerciţiile pot fi identice sau diferite; nu
se schimbă grupele;
grupe alternative, se desfăşoară la staţii diferite; exerciţiile sunt diferite sau
asemănătoare ca structură; se pot executa la comandă sau independent; odihna este asigurată
de timpul scurs de la prima execuţie până la a doua.
Modalităţi de aplicare:
- se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism, jocuri;
- se pot combina aceste discipline;
- în alegerea şi dispunerea staţiilor şi a exerciţiilor, un rol important îl au etapele
formării deprinderilor, dozarea şi revenirea;
Modalităţi de dozare a efortului:
- împărţirea clasei în grupe valorice;
- exerciţii în torent;
- activitate frontală în cadrul grupei;
- reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de grupe;
- schimbarea rapidă a grupelor;
Aspecte educative:
- prin această metodă se promovează activitatea independentă, spiritul de
colectivitate, de ordine;
- îi determină pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile, responsabilităţile acordate,
să învingă greutăţile organizatorice;
grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se creşte intensitatea; sarcinile
suplimentare sunt acele exerciţii care se execută după exerciţiul principal, în mod
independent;
Modalităţi de aplicare:
- sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului, de a valorifica
unele potenţe educative;
- în alegerea sarcinii suplimentare se ţine cont de: contribuţia la dezvoltarea
aptitudinilor motrice, să fie simple, cunoscute, să se execute fără ajutor, trebuie dozate precis,
să fie mai scurtă decât cea de bază;
Metoda lucrului la staţii pe bandă rulantă :
- se cuprind mai multe staţii într-un cerc, se execută exerciţiile prescrise unul
după celălalt ( în torent), trecând de la o staţie la alta;
- prin această metodă se consolidează unele deprinderi motrice;
Modalităţi de aplicare:
- elevii sunt educaţi să execute exerciţii în condiţii diferite de dozare şi în
condiţii de întrecere;
- intensitatea mare în exersare favorizează participarea conştientă;
Alegerea şi dozarea exerciţiilor se face în funcţie de:
- vârstă, nivel de pregătire;
- exerciţiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele care solicită mai
puţin organismul; în cazul exerciţiilor dificile se pot reduce numărul de staţii;
- numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării deprinderilor motrice;
- activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie.
Metoda lucrului în circuit, urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice forţă şi
rezistenţă şi diferitele lor forme de manifestare;
- a fost creat de englezii Morgan şi Adamson, pentru dezvoltarea forţei
principalelor grupe musculare ale organismului şi constă în efectuarea succesivă a unor
exerciţii prin trecere de la un atelier (staţie) la altul;
- ordinea atelierelor şi a exerciţiilor este stabilită pe criterii precise, pentru a se
alterna solicitarea marilor grupe musculare;
- circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii,
contribuind şi la dezvoltarea armonioasă a musculaturii;
Avantaje:
- este o metodă atractivă prin varietatea exerciţiilor şi prin nivelul de solicitare
accesibil;
- este accesibil atât pentru băieţi cât şi pentru fete;
- organizarea dar mai ales desfăşurarea este simplă şi uşor de încadrat în timp;
- modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice pot fi constatate
de elevi şi pot fi auto controlate;
- circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative, motivaţionale;
Alegerea exerciţiilor:
Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de manifestare ale
aptitudinilor motrice, profesorul trebuie să fie edificat asupra a ceea ce doreşte să obţină;
Exerciţiile alese trebuie să fie:
- simple şi cunoscute de elevi;
- eficiente, cu un grad mediu de solicitare;
- să posede o poziţie iniţială şi una finală;
- să fie măsurabile;
- să permită alternarea influenţelor;
Numărul de staţii într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor şi de condiţiile
materiale. Din acest punct de vedere circuitele pot fi clasificate astfel:
- circuite scurte 4-5 staţii;
- circuite medii 6-8 staţii;
- circuite lungi 9-15 staţii;
În general se stabilesc 5-10 staţii; circuitul se repetă de 1-2 x, în cazuri speciale de 3x;
pauza între circuite 2-4 min.
Timpul de lucru şi pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru 20-30 sec. pauza
15-25 sec.
Circuitele se pot desfăşura: după timp prescris; după număr de execuţii; după număr şi
timp;
Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a - IV-a şi continuat în ciclurile
următoare, cu posibilitatea creşterii solicitării. Înainte oricărui circuit, trebuie testat nivelul de
pregătire al elevilor, pentru a concepe corect circuitul din punct de vedere al solicitării
efortului şi pauzelor.
Procedeul individual, caracterizat prin exersarea de către individ a unor exerciţii în
scopul formării, perfecţionării unor deprinderi motrice sau a dezvoltării unor aptitudini
motrice, sub îndrumarea şi supravegherea cadrului didactic. Această metodă corespunde
cerinţelor actuale ale lecţiei de educaţie fizică.
Aspecte educative:
- reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse formative şi care
este un pas înainte spre activitatea independentă;
- pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiţii: motivaţii puternice
pentru activitatea de educaţie fizică, cunoştinţe teoretice de specialitate, existenţa unor tradiţii
în conlucrarea dintre profesori şi elevi, existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în
cadrul colectivului de elev.
-
6.5. Alte Forme De Organizare A Procesului De Invăţămât În Educaţie Fizică
Formele de organizare a procesului instructiv-educativ în educaţie fizică creează
cadrul necesar pentru realizarea obiectivelor la nivelul tuturor subsistemelor sale. Aceste
forme sunt conduse de specialişti, aceştia programând conţinutul lor şi plasamentul fie în
timpul " profesional" al elevului fie în timpul liber al acestuia, având caracter obligatoriu sau
facultativ.
Curriculum-ul la decizia şcolii cuprinde:
Curriculum nucleu aprofundat:
- pentru elevi cu interese ne orientate spre educaţie fizică;
- pentru elevi cu parcursuri individuale de învăţare mai lente, pentru care numărul de ore
alocat trunchiului comun nu este suficient pentru însuşirea conţinutului;
Curriculum extins:
- pentru elevii ce manifestă interes deosebit pentru disciplină;
- parcurg în întregime programa, conţinuturile marcate prin asterisc;
Curriculum elaborat în şcoală care cuprinde oferta de opţionale:
- opţionale la nivelul disciplinei;
- opţionale la nivelul ariei curriculare;
- opţionale la nivelul mai multor arii curriculare;
Disciplinele opţionale sunt:
- discipline pe care şcoala le propune elevilor cu aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene;
- proiecte de discipline propuse de profesori, aprobate de consiliile de administraţie sau alese
din lista oferită de M.E.C. T. S.
Gimnastica zilnică, în regimul zilei de şcoală, formă obligatorie introdusă prin
Hotărârea M.Î. din 1972 pentru toate unităţile învăţământului preuniversitar.
- se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul şcolar sau în pauză;
- consta din efectuarea unor structuri de exerciţii de influenţarea selectivă, folosind chiar
acompaniamentul muzical pentru a creşte atractivitatea lor;
- erau conduse de un profesor sau un instructor;
Gimnastica compensatorie
- utilizată în învăţământul profesional;
- realizată în zilele de practică, 3'-4';
- are rol compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii;
Gimnastica de înviorare
- cuprinde exerciţii prin care se urmăreşte stimularea funcţiilor tuturor aparatelor şi
sistemelor corpului;
- au un caracter igienic;
- se realizează dimineaţa după trezire, individual sau în grup, în locuinţă sau în aer liber, cu
un echipament lejer;
- programul cuprinde 6-8 exerciţii care să angreneze principalele grupe musculare şi
articulaţii, durata 8-10';
- se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;
Recreaţia organizată
- realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';
- se desfăşoară sub formă de jocuri, ştafete, parcursuri;
Momentul de educaţie fizică, minutul de educaţie fizică
- intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;
- se întrerupe activitatea şi se execută mişcări din stând sau aşezat care activează circulaţia şi
respiraţia, asigurând o mai bună oxigenare a creierului;
- exerciţiile sunt segmentare şi au un caracter preventiv sau compensator;
- durata 1'-1,30';
- sunt conduse de cei ce desfăşoară celelalte activităţi;
Activităţi turistice
- se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalităţi:
plimbări;
drumeţii;
excursii;
Toate aceste modalităţi vizează realizarea obiectivelor educaţiei fizice deşi nu sunt conduse
întotdeauna de un cadru de specialitate;
Activităţi competiţionale "pentru toţi"
- concursuri; - cupe
- crosuri;
- campionate şcolare - „Olimpiada Sportului Şcolar”.
Serbări, organizate la începutul sau sfârşitul semestrului sau anului având
diferite tematici: cultural-artistice, cultural-sportive, sportive, literar-artistice;
Taberele de vacanţă
Fig. 13. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ
PE PLAN DIDACTIC PE PLANUL ORGANIZĂRII
TIMPULUI LIBER
PREVĂZUTE
ÎN PLANUL
CADRU
NEPREVĂZUTE ÎN
PLANUL CADRU RECREATIVE
SPORTIVE
TRUNCHIUL
COMUN
- EXTENSIA
- APROFUND
OPŢIONALUL
ANSAMBLUL
SPORTIV
LECŢII DE
PREGĂTIRE A
ECHIPELOR
REPREZENTATIVE
- TURISM
- SERBĂRI
SPORTIVE
- TABERE
ACTIVITĂŢI
SPORTIVE
PENTRU TOŢI:
- CAMPIONATE
ŞCOLARE;
- CROSURI;
-CAMPIONATE
COPII ŞI JUNIORI;
- COMPETIŢII
TRADIŢIONALE;
- ACTIVITĂŢI
SPORTIVE DE
PERFORMANŢĂ
:
- ÎN
ASOCIAŢII;
- ÎN CLUBURI
SPORTIVE;
SISTEMUL FORMELOR DE ORGANIZARE
A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Evaluare
1. Totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor organizatorice utilizate
în scopul îndeplinirii obiectivelor cadru şi de referinţă, reprezintă:
a) Conţinutul lecţiei;
b) Structura lecţiei;
c) Programa şcolară;
d) Forma lecţiei.
2. Organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în vederea realizării
obiectivelor propuse exprimă :
a) conţinutul lecţiei;
b) structura lecţiei;
c) caracteristicile lecţiei.
3. Bifaţi din cele 4 enunţuri, două care reprezintă cerinţele generale ale lecţiei:
a) Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui;
b) Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;
c) Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi activitatea
individuală;
d) Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un
colectiv relativ constant şi omogen.
4. Alegerea celor mai eficiente formaţii de lucru şi procedee de organizare a
exersării, creşterea caracterului atractiv al lecţiei prin conţinutul mijloacelor
selecţionate, conduc la îmbunătăţirea:
a) Densităţii;
b) Structurii lecţiei;
c) Caracterului lecţiei;
d) Evaluării.
5. Forma densităţii care se defineşte prin raportarea timpului consumat pentru
executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei este:
a) Densitatea pedagogică;
b) Densitatea funcţională;
c) Intensitatea;
d) Densitatea motrică
6.6. Curriculumul În Educaţie Fizică
ANALIZA CONCEPTELOR:
Educaţia fizică, latură a educaţiei, îşi aduce contribuţia la formarea integrală şi
armonioasă a personalităţii umane, finalitate educaţională prevăzută în „Legea învăţământului
nr.84 din 1995, modificată în 1996, 1997, 1999”, art.3 şi art. 4 (1). Astfel şi această disciplină
este supusă reformei curriculare din învăţământul românesc.
Curriculumul este ansamblul experienţelor de predare-învăţare-evaluare, prin care
şcoala oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru
formarea unei personalităţi integrale, creative şi autonome. Acesta poate fi abordat din două
puncte de vedere:
1. În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente de organizare a
conţinuturilor; un proiect educativ complex pentru formarea tânărului; un complex de
elemente ale procesului instructiv-educativ cuprinzând: obiective, conţinutul, strategii;
2. În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conţinut al învăţământului.
Tipuri De Curriculum:
Curriculum De Bază, cuprinde cunoştinţe, capacităţi aptitudini, abilităţi şi
comportamente obligatorii pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ.
Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde: curriculum cu discipline
obligatorii (75%-80%) şi curriculum cu discipline opţionale, la decizia şcolii (20%-25%).
Curriculum Formal, elaborat de M.E.C. şi se concretizează în: curriculum naţional şi
planul-cadru.
Curriculum Naţional, cuprinde un curriculum – nucleu şi un curriculum la decizia şcolii.
Documente Curriculare:
Planuri – cadru de învăţământ, este un plan care permite şcolilor şi claselor să
realizeze scheme orare proprii.
Pentru clasele I-VIII, planul cadru conţine un trunchi comun cu discipline şi număr
minim de ore obligatorii pentru toţi elevii şi oferă şcolilor posibilitatea folosirii disciplinelor
opţionale pentru a asigura elevilor parcursuri diferenţiate.
Pentru liceu M.E.C, actualmente M.E.C.I (Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării)
iar din 2010 – M E C T S (Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului) a
conceput planuri – cadru diferenţiate pe filiere (teoretică, tehnologică, vocaţională), profiluri
şi specializări.
Aria curriculară, este o componentă a planului-cadru şi reprezintă un grupaj de
discipline care au comun anumite obiective. Ariile curriculare sunt în număr de 7:
- limbă şi comunicare;
- matematică şi ştiinţe;
- om şi societate;
- arte;
- sport;
- tehnologii;
- consiliere şi orientare;
La acestea se adaugă trei tipuri de opţionale:
- la nivelul disciplinei;
- la nivelul ariei curriculare;
- la nivelul mai multor arii curriculare.
Ciclurile curriculare: reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de
studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite:
ciclul achiziţiilor fundamentale cuprinde: grupa pregătitoare pentru şcoală, clasa I – II - a;
ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI;
ciclul de observare şi orientare cuprinde clasele VII- IX;
ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI;
ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII.
Programa şcolară, document curricular, care prevede conţinutul procesului
instructiv-educativ - evaluativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice şi sportive
şcolare. Prin conţinuturile specifice se urmăreşte realizarea obiectivelor generale ale educaţiei
fizice şcolare.
Eficienţa procesului de predare-învăţare în educaţie fizică este condiţionată de:
existenţa unor spaţii specifice de lucru pentru toate anotimpurile şi a materialului didactic
adecvat;
realizarea unei scheme orare care să asigure, să permită valorificarea integrală a bazei
sportive şi a posibilităţilor de demixtare a claselor;
asigurarea predării de către cadre de specialitate; asigurarea continuităţii predării de către
acelaşi cadru didactic;
eşalonarea conţinuturilor programei în funcţie de condiţiile concrete, tradiţii, opţiunile
elevilor;
constituirea unor sisteme de lecţii, unităţi de învăţare ;
acţionarea constantă în fiecare lecţie asupra dezvoltării fizice şi a aptitudinilor motrice;
reluarea conţinuturilor de la o clasă la alta , realizându-se caracterul concentric al
programei;
organizarea lecţiilor preponderent în aer liber,
extinderea conţinuturilor predate , în practicarea independentă a exerciţiului fizic.
Tabelul nr. 8.
Structura Programei Şcolare actuale comparativ cu programa anului 2008/2009:
Vechea programă pentru ciclul gimnazial Noua programă
Notă de prezentare; Notă de prezentare;
Obiective cadru ; Competenţe generale;
Obiective de referinţă; Valori şi atitudini;
Exemple de activităţi de învăţare; Competenţe specifice şi conţinuturi
specifice pentru fiecare clasă;
Conţinuturi; Sugestii metodologice;
Standarde curriculare de performanţă Normativ de dotare minimă/ unitate de
învăţământ.
Alte documente curriculare:
- metodologii şi ghidurile de implementare;
- manuale alternative;
- materiale de suport;
Programa şcolară are caracter obligatoriu, prevederile acesteia trebuiesc respectate
la nivelul subsistemului pentru care este elaborată.
Asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de pregătire pentru
subiecţi, îmbinând caracterul liniar cu cel concentric al instruirii.
Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar permanent de la un an
la altul, elemente noi care trebuie învăţate.
Caracterul concentric, care la educaţia fizică are pondere foarte mare comparativ cu
alte activităţi, constă în faptul că întotdeauna elementele de instruire însuşite anterior, sunt
reluate, sunt exersate în scopul consolidării şi perfecţionării lor.
Prin programa şcolară se asigură o relativă tratare diferenţiată a elevilor, în funcţie de
sex, privind conţinutul instruirii. De asemenea oferă prioritate funcţiei formative a instruirii în
comparaţie cu funcţia informativă.
Funcţia formativă se referă la capacitatea subiecţilor de a se familiariza cu tehnici
individuale sau de microgrup şi cu obişnuinţe de aplicare în viaţă sau în situaţii competitive
speciale, a ceea ce si-au însuşit. Funcţia informativa este şi ea prezentă, subiecţii trebuie să
cunoască cât mai mult din diferitele componente ale modelului de educaţie fizică, pentru ca
apoi să poată aplica cele “învăţate” în funcţie de necesităţi.
Programa are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis existând
posibilitatea de a fi modificată în funcţie de cerinţele sociale.
Evaluare
1. În cadrul curriculumului naţional, trunchiul comun reprezintă:
a) Curriculum aprofundat;
b) Curriculum extins;
c) Curriculum nucleu;
d) Curriculum integral.
2. Programa şcolară reprezintă:
a) Un document care nu stabileşte obiective specifice;
b) Un plan cadru;
c) O planificare calendaristică;
d) O parte a curriculum-ului.
3. Planurile-cadru de învăţământ sunt organizate pe:
a) Discipline şcolare;
b) Obiecte de studiu;
c) Demersuri didactice;
d) Arii curriculare.
4. Trunchiul comun, reprezintă numărul minim de ore obligatorii în
care se parcurge programa şcolară a unei discipline pe parcursul unui
an şcolar. Acesta este stabilit.
a) Prin planurile-cadru;
b) De fiecare profesor; c) De fiecare arie curriculară;
d) Prin planificarea calendaristică.
Capitolul 7. Proiectarea Didactica
Definirea noţiunii: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se
realizează pe baza curriculumu-lui, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;
- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui
sistem de operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea
performanţelor.
Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.
Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare: evaluare;
7.1. Etapele proiectarii didactice
Analiza resurselor umane si materiale;
Analiza sarcinilor de instruire şi fixarea obiectivelor generale care orientează
elaborarea planificării;
Elaborarea obiectivelor de referinţă si a conţinutului instruirii;
Elaborarea strategiilor didactice, instrumentele prin care se dirijează procesul de
predare-învăţare-evaluare;
Evaluarea rezultatelor şcolare in raport cu obiectivele ;i conţinutul instruirii;
Proiectarea situaţiilor de instruire, integrate in unităţile de învăţare;
Realizarea proiectului.
Proiectarea are la bază o serie de operaţii asemănătoare proceselor cibernetice:
informare, stocare, analiza, raţionalizare, sistematizare, programare.
Proiectarea didactică se referă la:
Proiectarea activităţii anuale;
Proiectarea activităţii semestriale; proiectare eşalonată
Proiectarea unităţilor de învăţare;
Proiectarea lecţiei ( pentru studenţi);
- Planuri - cadru; proiectare globală
- cicluri şi arii curriculare;
Planificarea activităţii didactice are la bază următoarele cerinţe:
Concordanţa planificării cu cerinţele curriculumu-lui;
Concordanţa planificării cu particularităţile colectivului de elevi.
Planurile se realizează diferenţiat pentru fiecare nivel de clasă ţinându-se cont de:
nivelul dezvoltării morfo-funcţionale, starea de sănătate, nivel de pregătire;
Concordanţa planificării cu condiţiile de mediu climatic şi de zonele geografice;
Concordanţa planificării cu structura anului şcolar;
Concordanţa conţinutului planificării cu condiţiile materiale ale şcolii, oferind
astfel posibilitatea adaptării conţinutului la condiţiile concrete;
Respectarea tradiţiilor din şcoală şi a opţiunilor elevilor.
Proiectarea didactică are un caracter personalizat, propriu fiecărui profesor, baza
acesteia fiind documentele curriculare unitare: planul-cadru de învăţământ, programa şcolară,
Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare şi structura anului şcolar.
Personalizarea acestor documente este generată de:
- componenţa eterogenă a claselor de elevi;
- disponibilităţile şi achiziţiile dobândite anterior de către elevi;
- interesele şi opţiunile exprimate de elevii fiecărei clase.
Cadrul didactic trebuie să studieze planul de învăţământ, să caute posibilităţi de a
obţine un maxim de ore şi o oră de opţiunal precum şi ore de ansamblu sportiv.
Pe baza unor argumente ca:
1. Solicitările copiilor şi părinţilor (la clasele I-IV);
2. Opţiunile elevilor formulate în scris şi susţinute de părinţi (la clasele V-VIII);
3. Opţiunile şi interesele individuale şi de grup ale elevilor din ciclul liceal;
4. Existenţa unor baze sportive dotate din punct de vedere materia;
5. Rezultatele obţinute în anii anteriori reflectate în evoluţia stării de sănătate a
elevilor, a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, număr de echipe angrenate în activităţi
competiţionale extracurriculare;
6. Asigurarea continuităţii pregătirii elevilor;
7. Profesionalismul şi ataşamentul cadrului didactic faţă de elevi şi disciplina predată
precum şi contribuţia adusă la creşterea prestigiului şcolii.
Proiectarea demersului didactic reprezintă o activitate care decide în mare măsură
nivelul de realizare a obiectivelor înscrise în programa şcolară, a finalităţilor generale şi a
celor specifice prevăzute pentru învăţământul obligatoriu.
În ceea ce priveşte evaluarea, ea reprezintă o componentă a demersului didactic prin
care profesorul are posibilitatea de a determina obiectiv efectele asupra elevilor a procesului
didactic iniţiat, pe parcursul şi în finalul parcurgerii fiecărei unităţi de învăţare.
Revenind la proiectarea procesului instructiv educativ, acesta incubă trei parametrii
fundamentali:
- precizarea finalităţilor la nivelul treptelor şcolare, al unei lecţii sau a unei acţiuni instructiv
educative concrete;
- elaborarea tehnologiilor de realizare a obiectivelor stabilite;
- stabilirea instrumentelor de evaluare a rezultatelor exersării.
Profesorul de educaţie fizică elaborează Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare,
Planul calendaristic semestrial şi Proiectarea unităţilor de învăţare în urma consultării şi
aplicării, în funcţie de necesităţile şi specificul colectivelor de elevi, a prevederilor
documentelor cu rol reglator, care oferă fiecărei discipline cadrul instituţional de abordare a
proiectării demersului didactic. Asemenea documente sunt: planurile de învăţământ,
programa şcolară, ghidul de aplicare a programei, publicaţiile cu caracter metodic şi Sistemul
Naţional Şcolar de Evaluare.
Trebuie precizat faptul că toate documentele de planificare sunt în strânsă
interdependenţă şi se constituie într-un adevărat sistem care, corelat pe cei patru ani de studiu
conduce la realizarea finalităţilor ciclurilor primar, gimnazial şi standardelor de performanţe
finale.
7.2. Documente de planificare
7.2.1. Eşalonarea Anuală A Unităţilor De Învăţare
Este un document prin care se concretizează concepţia privind constituirea unităţilor
de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei evaluări
eficiente şi personalizate şi să favorizeze transferul de deprinderi sau să asigure influenţarea
favorabilă a calităţilor motrice profund implicate în conţinutul unităţilor de învăţare care
urmează..
Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipativă trebuie direcţionată spre
realizarea finalităţilor fiecărui ciclu; exemplu, ciclu gimnazial, ca finalitate cere realizarea a 2
probe atletice, un joc sportiv (2 jocuri), gimnastică acrobatică, săritură la un aparat,
dezvoltarea unor aptitudini motrice.
Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre,
se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.
Cuplarea pe verticală a unităţilor de învăţare trebuie să aibă în vedere evitarea
împerecherii a două unităţi cu acelaşi specific de efort, cu solicitare similară a unor lanţuri
musculare sau cuprinzând deprinderi care au influenţe negative una faţă de cealaltă. Volumul
de ore pe cele 2 semestre pentru fiecare unitate de învăţare trebuie eşalonat pe baza studierii
resurselo existente corelat cu structura anului şcolar
7.2.2. Planul Calendaristic
- un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând
corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, acestea fiind adecvate
condiţiilor concrete ale şcolii.
- într-o lecţie se pot aborda două, trei unităţi de învăţare;
- acest document de planificare asigură corelarea dintre obiectivele de referinţă
stabilite în programă şi fiecare unitate de învăţare, cât şi selectarea conţinuturilor din
programă, cu care se va realiza, aceasta în condiţiile concrete ale şcolii.
Structura planului calendaristic: exemplu
Unitatea şcolară:
PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a
Anul şcolar: - , semestrul I
Unitatea de învăţare Competenţe specifice Conţinuturi Ore
alocate Săptămâna Obs
Alergarea de rezistenţă
1.1.Să adopte poziţii
corecte ale corpului şi
ale segmentelor sale
în efectuarea
acţiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acţiuni motrice cu
structuri şi eforturi
diferite;
2.1.; 2.2.
Elemente din şcoala
alergării:
- alergare cu genunchii
sus;
- alergare cu pendularea
gambelor înapoi;
- joc de gleznă;
- pasul lansat de semifond
- startul de sus şi lansarea
din start;
- alergări în grup;
8 I - V
Alergarea de viteză
1.1.; 1.3.;
2.1. Să aplice
procedeele tehnice şi
acţiunile tactice
însuşite în acţiuni
simple;
2.2. Să realizeze
acţiuni motrice
specifice ramurilor de
sport şi să se integreze
în activitatea
desfăşurată sub formă
de întrecere
- alergare cu genunchii
sus;
- alergare cu pendularea
gambelor înapoi;
- joc de gleznă;
- pasul alergător de
accelerare;
- pasul lansat de viteză;
- startul de jos şi lansarea
din start;
Evaluare: 25 m. cu start
de sus
8 VI - IX
Baschet
1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite pericolul
de accidentare
respectând regulile
stabilite
4.1. Să se integreze şi
să acţioneze într-un
grup prestabilit
Procedee de atac:
- prinderea, ţinerea şi
pasarea mingii cu 2 mâini
de la piept de pe loc şi
urmată de deplasare;
- dribling mediu;
- aruncarea la coş cu 2 M.
de la piept;
oprirea într-un timp;
în apărare:
- deplasări în poziţie
fundamentală,
14 III - IX
- deplasări cu paşi
adăugaţi.
Sărituri la aparate
1.1.; 2.1.;2.2.;3.3.;
3.2. Să cunoască şi să
respecte regulile de
igienă personală.
4.2.Să-şi depăşească
inhibiţia şi să execute
acţiunile motrice
stabilite.
Şcoala aterizării;
Ex. pentru elan, bătaie şi
desprindere pe 2 P.
Săritură în sprijin depărtat
peste capră;
Evaluare: Săritură în
sprijin depărtat peste
capră
10 X – XIV
Gimnastica acrobatică
Elemente statice:
- cumpăna pe 1 genunchi;
- cumpăna pe 1 P.;
- stând pe omoplaţi;
- sfoara şi semi sfoara (F);
- podul de jos;
Elemente dinamice:
- rulări;
- rostogoliri laterale;
- rostogoliri înainte din
ghem. În ghem.;
- rostogoliri înapoi din
ghem. În ghem.;
8 XV – XVIII
Deprinderi motrice de bază
şi aplicativ-utilitare
- mers pe vârfuri;
- mers pe călcâie;
- mers fandat;
- mers adăugat;
- sărituri de 1 sau 2 P.;
- sărituri în adâncime,
peste şi pe obstacole joase;
- aruncare azvârlită la
ţintă,
- aruncare lansată cu 2 M.
de jos;
- căţărare la scara fixă;
- escaladare prin apucare
şi păşire pe aparat;
- escaladare prin apucare
şi rulare;
- împingeri pe perechi, din
aşezat spate în spate;
- transport de obiecte
individual şi pe perechi.
10 X - XIV
Unitatea şcolară:
PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a
Anul şcolar:.. - ..., semestrul II
Unitatea de
învăţare
Obiective de
referinţă/competenţe
specifice
Conţinuturi Ore
alocate Săptămâna Obs
Gimnastica
acrobatică
1.1.Să adopte poziţii
corecte ale corpului
şi ale segmentelor
sale în efectuarea
acţiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acţiuni motrice cu
structuri şi eforturi
Elemente statice:
- cumpăna pe 1
genunchi;
- cumpăna pe 1 P.;
- stând pe omoplaţi;
- sfoara şi semi sfoara
(F);
- podul de jos;
6 I - III
diferite;
2.1.; 2.2.;
4.2.Să-şi depăşească
inhibiţia şi să execute
acţiunile motrice
stabilite
- stând pe cap (B);
- stând pe mâini cu
sprijin;
Elemente dinamice:
- rulări;
- rostogoliri laterale;
- rostogoliri înainte din
ghem. În ghem.;
- rostogoliri înapoi din
ghem. În ghem
- rostog. Înapoi din ghem
în dep.
Evaluarea: ex. la sol /
elemente izolate /linii
acrobatice
Deprinderi
motrice de
bază şi
aplicativ-
utilitare
1.1.; 1.3.;
2.1. Să aplice
procedeele tehnice şi
acţiunile tactice
însuşite în acţiuni
simple;
2.2. Să realizeze
acţiuni motrice
specifice ramurilor de
sport şi să se
integreze în
activitatea
desfăşurată sub formă
de întrecere;
4.2. Să-şi depăşească
inhibiţia şi să execute
acţiunile motrice
stabilite
- mers pe vârfuri;
- mers pe călcâie;
- mers fandat;
- mers cu pas adăugat,
încrucişat;
- sărituri de 1 sau 2 P.;
- sărituri în adâncime,
peste şi pe obstacole
joase;
- aruncare azvârlită la
ţintă,
- aruncare lansată cu 2
M. de jos;
- căţărare la scara fixă;
- căţărare pe banca de
gimnastică înclinată;
- escaladare prin apucare
şi păşire pe aparat;
- escaladare prin apucare
şi rulare pe partea
anterioară a corpului;
- împingeri pe perechi,
din aşezat spate în spate;
- împingeri din culcat
dorsal pe banca de
gimnastică;
- transport de obiecte
individual şi pe perechi.
6 I - III
Baschet
1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite pericolul
de accidentare
respectând regulile
stabilite
4.1. Să se integreze şi
să acţioneze într-un
grup prestabilit
Procedee de atac:
- dribling mediu;
- aruncarea la coş cu 2
M. de la piept;
- pivotarea prin păşire şi
întoarcere;
în apărare:
- deplasări în poziţie
fundamentală,
- deplasări cu paşi
adăugaţi.
- lucrul de braţe şi jocul
de picioare;
- marcajul normal;
- demarcajul;
- depăşirea;
- joc 2x2;3x3 la un
28 IV - XVII
panou;
- joc 5x5 la două
panouri;
Evaluare: procedee
tehnice – structuri sau
izolate
Aruncarea
mingii de oină
de pe loc
1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite pericolul
de accidentare
respectând regulile
stabilite
- aruncări azvârlite la
ţintă;
- aruncări la distanţă din
diferite poziţii;
- aruncări la distanţă de
pe loc cu faţa pe direcţia
de aruncare;
- aruncări la distanţă de
pe loc cu umărul pe
direcţia de aruncare;
Evaluare: 2 aruncări la
distanţă
8 IV - VII
Săritura în
lungime cu 1 şi
½ paşi
1.3.; 2.1.;2.2.;
3.3. Să evite pericolul
de accidentare
respectând regulile
stabilite
4.2.Să-şi depăşească
inhibiţia şi să execute
acţiunile motrice
stabilite
- pas săltat;
- pas sărit;
- sărituri succesive cu
desprindere de pe1 P. şi
2 P.;
- elanul şi
bătaia/desprinderea;
- zborul şi aterizarea;
- execuţii globale sub
formă de întrecere;
Evaluarea; săritură în
lungime cu elan mediu
– 2 încercări
8 VIII - XI
Alergarea de
rezistenţă
1.1.Să adopte poziţii
corecte ale corpului
şi ale segmentelor
sale în efectuarea
acţiunilor motrice;
1.3. Să realizeze
acţiuni motrice cu
structuri şi eforturi
diferite;
2.1.; 2.2.
- pasul lansat de
semifond;
- alergări în tempo
moderat şi uniform;
- startul de sus şi lansarea
din start;
- alergări în grup;
- întreceri pe 500/600 m.
Evaluare: alergare 600
m. – F;
800 m - B
12 XII - XVII
7.2.3. Unitatea De Învăţare
- reprezintă o unitate de conţinut preluată din programă :
- exemple: săritura în lungime, alergarea de viteză.
- pentru ciclul primar pot fi constituite unităţi de învăţare şi din: capacitate de
organizare, dezvoltare fizică armonioasă; calităţi motrice de bază;
- unele categorii de conţinuturi satisfac direct obiectivele de referinţă, alte
influenţează realizarea unor obiective prin demersul didactic.
Fig. 14 Categorii de conţinuturi
- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa numărul de
lecţii; în final se evaluează şi se specifică tipul de evaluare utilizat.
În rubrica Obiective de referinţă/competenţe specifice se trec numerele obiectivelor
de referinţă/competenţelor specifice din programa şcolară;
În rubrica Obiective operaţionale / se trec ţintele urmărite în lecţia curentă
În rubrica referitoare la detalieri de conţinut se trec conţinuturile de instruire.
Cele două pot fi trecute într-o singură rubrică. Considerăm că este bine de precizat şi
obiectivul operaţional urmărit a se realiza
În rubrica Activităţi de învăţare pot fi trecute cele din programa şcolară, completate,
modificate sau chiar înlocuite de altele, pe care cadrul didactic le consideră adecvate pentru
atingerea obiectivelor propuse; Sunt specificate sistemele de acţionare utilizate;
Rubrica Resurse cuprinde: resursele umane, cu precizarea formelor de organizare a
clasei şi a exersării, resursele materiale cu privire la materialele necesare desfăşurării
activităţii;
În rubrica Evaluare se menţionează tipurile de evaluare şi instrumentele aplicate la
clasă.
CATEGORII
DE
CONŢINUTURI
OBLIGATORII
ALTERNATIVE
OPŢIONALE
CDS
- Exemplu:
PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:
Alergarea de viteză – clasa a – V – a - Conţinuturi de instruire:
- ex. din şcoala alergării;
Ciclul tematic: Sem I - pasul alergător de accelerare;
Nr. de lecţii alocate: 8 - pasul lansat de viteză;
Timp de exersare: 10 min. - startul de sus, lansare din start;
Nr.
lecţiei
Competenţe
specifice
Obiectiv
operaţional
Detalieri de
conţinut
Activit. de înv.
dozare Resurse Evaluare
1. Să
Însuşească
mecanismul
de bază al
alerg.
- alergare cu
pendularea
gambelor înap.;
- alergarea
accelerată
3x 15 m. 2/4,
p. 20˝
5x 20 m, 4/4,
p.30˝
Jaloane,
cronometru
Predictivă
2. Jaloane,
cronometru,
marcaje
Exemplele date sunt orientative. Proiectarea unităţilor de conţinut se face ţinând cont
de: particularităţile de vârstă, nivel de pregătire, bază materială şi nu în ultimul rând de zona
climatică.
Profesorii sun cei care iau decizia asupra strategiilor didactice şi a sistemelor de
acţionare folosite la nivelul fiecărei clase în scopul realizării obiectivelor opraţionale
proiectate.
Alergarea de rezistenţă – clasa a – VI – a - Conţinuturi de instruire:
- startul de sus;
Ciclul tematic: Sem I - pasul alergător de semifond
Nr. de lecţii alocate: 6 - alergarea în tempo uniform şi variabil;
Timp de exersare: 10 min. – întreceri pe distanţe standard
Nr.
lecţiei
Competenţe
specifice
Obiectiv
operaţional
Detalieri de
conţinut
Activit. de înv.
dozare Resurse Evaluare
1. 3.1 Să
însuşească
mecanismul de
bază al alergării.
- alergare în
tempo uniform
şi moderat
2x 200, 2/4;
p. -45″
Jaloane,
cronometru,
marcaje
Predictivă
2. 3.1 Armonizarea
paşilor cu ritmul
respirator
Pas lansat de
semifond
3x 50m-2/4
+50 m -3/4 +
50 m- 2/4
p.35″
Jaloane,
cronometru,
marcaje
Predictivă
3. 3.1 Efectuarea
alergării în
tempo uniform şi
variabil
Start de sus şi
lansare din
start
5x50m – ¾
+ 50 m-2/4
p. 45″
marcaje Tema de
grup
4. 3.1 Exersarea proced
de alergare
Start de sus si
lansare ]n
pluton
2x 400m 2/4 -
3/4
p. 30″
Observaţie
sistematică
5. Parcurgerea
distanţei în timp
cât mai scurt
Intrecere 1x 600m ¾;
4/4
Cronometru Formativă
6. Alergare în ritm
propriu
Alergare de
durată
2x 3 min.
p. 60″
Cronometru Formativă
În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a
demersului didactic şi anume: CE VOI FACE ?; CU CE VOI FACE ?; CUM VOI FACE ?; CUM
VOI ŞTI DACĂ S- A REALIZAT CEEA CE AM DORIT ?
Fig. 15. Structura Proiectării unităţii de învăţare
Competenţe
specifice Competenţe
s p e c i f i c e
Ce voi face?
Detalieri de
conţinut
Activităţi de
învăţare
Resurse
Evaluare
Cum voi face?
Cu ce voi face?
Cât s-a realizat?
De ce voi face?
Identificarea
obiectivelor
Selectarea
conţinuturilor
Determinarea
activităţilor de
învăţare
Analiza
resurselor
Stabilirea
instrumentelor de
evaluare
Activităţile de
învăţare pot fi cele
din programă,
completate,
modificate sau chiar
înlocuite cu altele pe
care profesorul le
consideră adecvate
atingerii obiectivelor
Se selectează
mijloace din
programa
şcolară menite
să realizeze
competenţele
generale şi
specifice
Se trec numerele
corespunzătoare
competenţelor
cuprinse în
programa şcolară,
care urmează a fi
realizate
Pentru ca evaluarea să
asigure o evidenţiere a
progresului realizat de
elev se aplică
evaluarea:predictivă,
formativă, sumativă
Pot cuprinde:
resurse materiale,
umane,
procedurale
(metode de
învăţare, de
predare, etc.)
7.2.4. Proiectul Didactic
Orice lecţie se desfăşoară pe baza unei concepţii didactice a profesorului, concepţie ce
decurge din viziunea lui asupra dezvoltării societăţii, asupra dimensiunilor personalităţii
cerute de civilizaţia modernă.
Acest document a fost şi este definit în foarte multe feluri:
- plan de lecţie;
- proiect de lecţie;
- proiect didactic;
- proiect de tehnologie didactică;
- scenariu didactic;
- fişă tehnologică a lecţiei,
Proiectul didactic este documentul operaţional care oglindeşte în amănunt şi precis
tot ceea ce ne propunem să realizăm în lecţia de educaţie fizică; el reflectă relaţia dintre
conţinutul şi structura lecţiei, locul ei în cadrul unităţii de învăţare.
Conţinutul unui proiect poate fi valabil pentru o singură clasă sau pentru clase paralele
cu nivel de cunoştinţe şi posibilităţi apropiate. Proiectul didactic este perfectibil chiar în
timpul desfăşurării lecţiei, prin existenţa rubricii “observaţii”, unde se consemnează modul de
realizare a conţinutului sau ideile de îmbunătăţire. Proiectul este rezultatul muncii creative a
profesorului care doreşte ca activitatea didactică să fie cât mai eficientă.
Algoritmul procedural pentru proiectarea lecţiei pe baza unor întrebări aparţine
autorilor Jinga I. şi Negreţ I.(1982 ).
Întrebările sunt următoarele: Ce vei face?, Cu ce vei face?; Cum vei face?; Cum vei şti
dacă ceea ce trebuia făcut , a fost făcut?, şi lor le corespund anumite etape, care conţin
anumite operaţii necesare proiectării lecţiei.
Etapa I, operaţiile specifice acestei etape se referă la dimensionarea obiectivelor;
- este etapa precizării clare a obiectivelor, condiţia fundamentală a unei
proiectări didactice corecte şi eficiente.
- obiectivele trebuie să fie concrete, măsurabile;
- ele nu vizează activitatea profesorului ci schimbarea ce se aşteaptă să se
producă în urma instruirii elevilor( obiective informative şi formative);
- obiectivele trebuie formulate explicit şi în acest sens se folosesc verbele de
acţiune, care să indice comportamentul observabil al elevului;
Etapa a- II –a, constă în analiza resurselor umane şi materiale de care se dispune
pentru desfăşurarea lecţiei;
Operaţiile acestei etape se referă la:
- analiza calităţii celor cu care se va lucra;
- analiza condiţiilor materiale concrete;
Etapa a - III - a se referă la stabilirea strategiilor didactice optime pentru a realiza în
mod eficient obiectivele propuse, “ cei 3 M “: Metode, Mijloace, Materiale;
- în această etapă se includ formele de organizare a activităţii şi dozarea
efortului;
- este denumită de specialişti “scenariul didactic”;
Etapa a - IV- a se referă la evaluarea activităţii desfăşurate, denumită şi “ evaluarea
eficienţei activităţii curente”;
- această etapă se bazează pe elaborarea metodelor stimulativ-evaluative, care să
corespundă obiectivelor şi conţinuturilor fixate.
Proiectul de lecţie trebuie centrat pe competenţe, care converg spre conţinut, pe
comportamentul profesorului şi pe comportamentul elevilor. Nu există un model unic, absolut
pentru desfăşurarea lecţiei, important este ca proiectul să fie adaptat situaţiilor concrete de
învăţare şi să conducă la rezultatele scontate. Strategiile utilizate trebuie centrate pe elevi, un
învăţământ democratic trebuie să ofere oportunităţi egale de învăţare pentru toţi elevii.
UNITATEA ŞCOLARĂ: LOCUL DE DESFĂŞURARE:
CLASA: MATERIALE:
EFECTIV:
DATA:
PRACTICANT:
PROIECT DIDACTIC NR.
UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE :
1.
2.
Teme şi sarcini didactice:
1.
2.
OBIECTIVE OPERAŢIONALE/ Competenţe derivate:
1.
2.
Părţile
lecţiei Momentele Conţinut Dozare
Indicaţii metodico-
organizatorice Observaţii
1 2 3 4 5 6
P.
Pre
gă
tito
are
1. Organizarea
colectivului de elevi
2. Pregătirea
organismului pentru
efort
3. Influenţarea
selectivă
P.
Fu
nd
am
enta
lă
1. Dezvoltarea V/I
2. Învăţarea,
Consolidarea
Verificarea
deprinderilor
motrice
3. Dezvoltarea F/R
P.
de
Înv
hei
ere
1. Revenirea
organismului după
efort
2. Aprecierea
colectivului de elevi
PROTOCOL DE DENSITATE NR.
Unitatea şcolară : Unităţi de învăţare :
Clasa : 1.
Data : 2.
Efectiv : Obiective operaţionale :
Locul de desfăşurare: 1.
Materiale folosite : 2.
Practicant :
Subiectul:
Părţile
lecţiei
Momentele Minut Conţinut Dozare Pauza Formaţii
Obs.
Du
rată
Nr.
rep
et
Dis
tan
ţă
Tem
po
Act
iv
Pa
siv
FC
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
PROTOCOL DE OBSERVAŢIE
Unitatea şcolară: Unităţile de învăţare :
Clasa: 1.
Efectiv: b. f. 2.
Locul de desfăşurare: Obiective operaţionale:
Materiale şi instalaţii: 1.
Practicant: 2.
Data:
Părţile
lecţiei Momentele Conţinut
Observaţii
Pozitive Negative
1 2 3 4 5
Evaluare
1. Proiectarea instruirii constă în:
a) Anticiparea activităţii;
b) Asigurarea modularităţii în
învăţământ;
c) Repartizarea sarcinilor de
învăţare;
d) Aplicarea probelor de evaluare.
2. Bifaţi din cele 4 enunţuri de mai jos, 2 care reprezintă cerinţele
unei planificări eficiente:
a) Concordanţa planificării cu cerinţele curriculumu-lui;
b) Concordanţa planificării cu particularităţile olectivului
de elevi.
c) Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru
îndeplinirea obiectivelor;
d) Dozarea efortului în lecţie;
Capitolul 8 Evidenţa
Este acţiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor activităţilor, persoanelor, a
rezultatelor obţinute de la un an la altul la Educaţie Fizica si care constituie elementele
analizei si interpretării eficienţei acesteia.
Evidenta este o activitate care stă la baza unei proiectări corecte şi eficiente şi implicit
determină o evaluare obiectivă a elevilor.
Evidenţa trebuie să ţină cont de următoarele condiţii: să fie obiectivă, reală, corectă, să
fie realizată la timp.
In educaţia fizică şcolară distingem următoarele tipuri de evidenţă:
Evidenţa preliminară ne prezintă starea de moment a colectivului. Se constituie din
datele necesare cunoaşterii elevilor şi a situaţiei de care dispune şcoala în vederea stabilirii
obiectivelor şi conţinutului activităţii la început de an.
- se studiază documentele din anul şcolar precedent in vederea utilizării acestor
date pentru realizarea proiectării didactice pe perioada următoare;
- evidenţa reprezintă un mijloc de cunoaştere a elevilor din punct de vedere al stării
de sănătate, dezvoltării morfo-funcţionale, dezvoltării aptitudinilor motrice, nivelului de
formare a cunoştinţelor, priceperilor si deprinderilor, înregistrării intereselor, opţiunilor
elevilor referitoare la activitatea de educaţie fizică.
- Pe baza datelor culese profesorul va putea caracteriza clasa şi o va putea organiza
pe grupe, echipe, perechi;
Evidenta curentă se concretizează in notaţiile pe care le face profesorul pe parcursul
activităţii: consemnarea prezentei, notarea curentă, evidenţa scutirilor, înregistrarea celor
înscrişi la cluburile sportive şcolare, participarea elevilor la activităţile sportive de masă.
Evidenta bilanţ se foloseşte la încheierea activităţii pe perioade mai scurte sau mai lungi,
se concretizează în probele de control semestriale sau în probele pentru verificarea nivelului
de dezvoltare a aptitudinilor motrice, conform Sistemului Naţional de Evaluare. Reprezintă o
sursă de informare pentru alcătuirea corectă a proiectării activităţii viitoare.
DOCUMENTE DE EVIDENTA
La nivelul catedrei – componenţa echipelor reprezentative; calendarul competiţional;
evidenţa elevilor ce activează la secţiile cluburilor sportive şcolare;
La nivelul cadrelor didactice - caietul profesorului; catalogul; fişa individuală a
elevului.
Evaluare
1. Standardele curriculare de performanţă sunt:
a) Criterii de evaluare, ce indică nivelul de
cunoştinţe capacităţi şi atitudini la care au ajuns elevii în
procesul de învăţare şi este un element de diagnoză şi
prognoză;
b) Conţinuturi ale procesului de predare-învăţare;
c) Activităţi de învăţare;
d) Particularizări ale planului-cadru.
2. Fişa individuală a elevului reprezintă:
a) Un document de proiectare;
b) Un document de evidenţă;
c) O metodă de evaluare;
d) Un document curricular.
Capitolul 9. Evaluarea
9.1. Generalităţi
Evaluarea este un subiect controversat datorită încărcăturii sale morale. Prin evaluare
se realizează clasificări, selecţii, se hotărăşte soarta unor oameni.
Evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp, ce implică un şir
de măsurători, comparaţii, aprecieri, pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să
optimizeze activitatea.
Evaluarea este un proces de obţinere a informaţiilor asupra elevului, profesorului sau
programului educativ, în vederea elaborării unor aprecieri, care vor fi utilizate pentru luarea
unor decizii (T. Tenfrink).
Evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv -
educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare
(I.Jinga).
Evaluarea implică un şir de măsurători, comparaţii, aprecieri (judecăţi de valoare), pe
baza acestora luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitatea
Sensuri ale evaluării:
Ca reglare a învăţării şi predării, prin obţinerea unor informaţii referitoare la efectele
predării şi cele ale receptării cunoştinţelor;
Ca proces de măsurare a efectelor învăţării, ea fiind cea care surprinde aspectele tehnice
ale procesului didactic;
Ca apreciere, exprimarea de către profesor a unor judecăţi de valoare asupra răspunsului
sau a nivelului de pregătire a elevului. Aprecierea este o acţiune mult mai pretenţioasă decât
măsurarea, deoarece presupune raportarea rezultatelor măsurărilor la un sistem de valori;
Ca diagnoză, profesorul fiind cel care pune un diagnostic asupra stării de pregătire a
elevilor la lecţie sau asupra întregului potenţial de învăţare;
Ca selecţie urmărindu-se clasificarea elevilor în funcţie de nivelul de pregătire;
Ca examinare;
Ca notare, urmărind traducerea docimologică a aprecierii. Nota poate fi definită ca
expresia şcolară, oficială a verificării şi aprecierii sau chiar operaţia finală prin care se
sintetizează diagnoza;
Ca operaţie tehnică;
Evaluarea trebuie înţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării şi învăţării şi de
realizare a unui progres în pregătirea fiecărui elev.
9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării:
1. Necesitatea de a compara nivelului de pregătire al elevilor cu obiectivele specifice
fiecărei discipline sau cu cele operaţionale ale fiecărei lecţii.
2. Formularea unui număr de întrebări care să permită verificarea cunoştinţelor şi
deprinderilor esenţiale din materia parcursă, în vederea diminuării hazardului.
3. Evaluarea are un caracter stimulator, ea trebuind concepută şi prezentată elevilor
ca o sarcină comună, firească şi nu ca o secţiune.
9.1.2. Conţinutul evaluării:
Verificarea, actul prin care elevii sunt supuşi unor probe, natura acestora
fiind diferită. După natura probelor distingem următoarele tipuri de verificare: orală, scrisă
şi practică.
Educaţiei fizice îi este proprie verificarea practică, aplicabilă componentelor
procesului educativ, excepţie făcând cunoştinţele de specialitate. Prin verificarea practică se
urmăreşte cunoaşterea capacităţii de aplicare a ceea ce se dobândeşte sau se dezvoltă în
procesul instructiv-educativ. Natura probelor este diferită, astfel:
- unele sunt măsurabile, apărând operaţia de măsurare, care ajută orice ştiinţă
pentru a-şi exprima obiectiv categoriile proprii, existând probe care au norme, baremuri pe
baza lor explicându-se scala valorică de efectuare a probelor respective;
- unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică nivelul de însuşire a
tehnicii de execuţie a unor elemente/procedee tehnice.
Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la anumite
expresii verbale (bine, rău ,foarte bine),sau folosind anumite simboluri (note). Aprecierea
verbală se utilizează în scop de dinamizare, cu rol de feed-back pentru orice exersare.
Aprecierea este definită în Dicţionarul pedagogic (1979), ca un act psihopedagogic de
determinare prin note calificative, puncte, clasificări, a rezultatelor instructiv-educative.
Obiectivitatea aprecierii în educaţie fizică este facilitată de tactul pedagogic, de relaţia
democratică profesor-elev.
Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenţiei asupra propriilor execuţii. Printr-o auto
apreciere obiectivă formată în timp, subiectul îşi cunoaşte capacitatea sa, atât fizică cât şi
psihică.
Notarea este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau calificative.
Nota este modalitatea principală de exprimare cantitativă a performanţei.
Deşi imperfect, sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite clasificarea elevilor
determinând locul fiecăruia în clasă, oferă informaţii asupra nivelului de cunoştinţe, priceperi,
deprinderi şi capacităţi, stimulează uneori elevul în activitatea de învăţare.
Nota îndeplineşte următoarele funcţii:
1. Funcţia didactică, prin valoarea sa, nota trebuie să fie reperul principal al
ameliorării şi optimizării procesului de instruire.
2. Funcţia educativă, prin notă se asigură elevilor o atitudine activă, conştientă,
pozitivă faţă de educaţia fizică.
3. Funcţia socială, nota îndeplineşte determină o ierarhizare valorică a subiectului,
fiind un criteriu de selecţie.
9.1.3. Factorii perturbatori ai aprecierilor sunt generaţi de activitatea şi trăsăturilor
de personalitate ale cadrului didactic, se remarcă următorii:
Efectul halo, care constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev
sub influenţa impresiei generale pe care şi-a făcut-o profesorul în timp.
Efectul blând, care se exprimă prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele
cunoscute faţă de cele mai puţin cunoscute.
Efectul „PYGMALION”(după R.A. Rosenthal şi L. Jacobson) sau Efectul OEDIPIAN
(după G. de Landsheere), care are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport
de convingerea profesorului că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare şi duce la eşec.
Eroarea de generozitate, care constă în acordarea unor note extrem de mari în raport
cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte uşoare şi exigenţă scăzută.
Efectul de contaminare, care se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor date de
alţi profesori influenţează aprecierea unui evaluator.
Factorii de personalitate ai cadrului didactic, profesori echilibraţi, profesori
extremişti, profesori capricioşi.
Aprecierea poate fi influenţată şi de disciplina de învăţământ, de elev, de strategiile şi
metodele de evaluare , de circumstanţele sociale în care se realizează evaluarea.
Evaluarea este eficientă când:
1. Programul de instruire a fost bine întocmit şi desfăşurat într-o concepţie
metodologică actuală.
2. Verificarea şi aprecierea sunt centrate pe obiectivele generale şi operaţionale.
3. Sunt utilizate metode şi tehnici variate.
4. Criteriile de evaluare sunt cunoscute de elevi.
9.1.4. Funcţiile evaluării
Sunt stabilite pe criterii psihopedagogice, sociologice şi docimologice şi vizează
efectele evaluării atât pe plan individual cât şi pe cel social.
Funcţia de control, constatare, apreciere a activităţii şi a rezultatelor obţinute
în procesul de învăţământ (funcţia de diagnosticare).
Funcţia de reglare a sistemului şi de ameliorare şi optimizare a rezultatelor.
Funcţia de predicţie, de pronosticare şi orientare, prin care se prefigurează
activitatea viitoare şi se anticipează rezultatele ca urmare a măsurilor preconizate.
Funcţia de selecţie şi clasificare, în baza căreia se ierarhizează instituţiile,
elevii, studenţii.
Funcţia educativă, menită să conştientizeze, să motiveze şi să stimuleze
interesul pentru studiu continuu.
Funcţia socială, de informare a colectivităţii şi a familiei asupra rezultatelor
obţinute de către subiecţi.
9.2. Criterii de evaluare
Ele decurg din obiectivele propuse şi se constituie într-un sistem:
Criteriul progresului.
Criteriul privind nivelul de însuşire a conţinutului curriculei.
Criteriul bazat pe capacitatea elevului de a aplica în practică cunoştinţele,
priceperile şi deprinderile însuşite.
Criteriul bazat pe capacitatea elevului de practicare independentă a exerciţiilor
fizice.
Criteriul bazat pe atitudinea elevului faţă de disciplina, educaţie fizică,
angajarea în realizarea diferitelor sarcini.
Criteriul performanţei motrice.
9.3. Tipuri de evaluare:
După cantitatea informaţiei: evaluare parţială, globală;
După dimensiunea temporală: evaluare iniţială, intermediară, finală;
Prin corelarea celor două: evaluare sumativă (cumulativă), continuă ( formativă)
După nivelul de raportare la obiectivele propuse: evaluare normativă, care permite
compararea performanţelor unui subiect cu cele ale altor subiecţi din acelaşi grup, evaluare
criterială, pe baza acesteia stabilindu-se nivelul la care se află subiectul faţă de obiectivul
propus şi precede evaluarea normativă.
9.4. Metode de evaluare
1. Metode de verificare:
- observarea curentă şi înregistrarea datelor;
- trecerea unor probe de motricitate;
- executarea deprinderilor motrice în condiţii asemănătoare probei;
- executarea deprinderilor motrice în condiţii de concurs;
- îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură metodico-
organizatorică;
- trecerea unor teste pentru verificarea cunoştinţelor de specialitate.
2. Metode de apreciere şi notare:
- metode de aprecieri verbale, prin calificative (f.b. ; b.; satisfăcător; slab;)
- metode nonverbale, când se acordă valori cifrice pe baza unor baremuri.
9.5. EVALUAREA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ
Începând cu anul şcolar 1999-2000 se introduce “ Sistemul Naţional Şcolar de
Evaluare la Educaţie Fizică şi Sport” pentru învăţământul primar, gimnazial, liceal şi
profesional.
Odată cu aplicarea noului sistem se abrogă S.U.V.A.D. prevăzut în Instrucţiunile
Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nr. 6226/1986.
Noul sistem cuprinde:
Metodologia de aplicare;
Capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
Instrumentele de evaluare ( probele de control);
Criteriul minimal de promovabilitate;
Descrierea probelor;
Metodologia de aplicare
- vizează evaluarea principalelor competenţe, capacităţi;
- se realizează în funcţie de schemele orare adoptate;
- pentru fiecare capacitate/ competenţă se prevăd 2-3 probe, din care se poate
opta pentru una din ele;
Astfel:
în ciclul primar, elevul va susţine
în ciclul gimnazial, elevul va susţine:
în învăţământul liceal şi profesional, elevul va susţine:
Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului
instructiv - educativ.
2 evaluări la forţă
2 evaluări la deprinderi
motrice de bază
2 evaluări la deprinderi
sportive elementare
1-2 evaluări la forţă
1-2 evaluări la
atletism
1 evaluare la gimnastică
1 evaluare la joc
1 evaluare la
forţă
1 evaluare la
gimnastică
1 evaluare la
atletism
1 evaluare la
joc sportiv
În sistemul actual se au în vedere atât posibilităţile de opţiune ale profesorului: ramuri de
sport alternative, 1-2 jocuri sportive,1 săritură din gimnastică, 1-2 probe atletice, alergarea
de viteză, alergarea de rezistenţă, navete.
Opţiunea elevilor în funcţie de ofertă, interese, disponibilităţi : 1 proba sau un cuplu de
probe pentru forţă, 1-2 probe atletice, 1 joc sportiv şi varianta de evaluare, gimnastica şi
varianta de evaluare, sau o ramură de sport alternativă, o săritură din gimnastică.
Sistemul naţional prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi
notei 5.
La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8,
pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc
bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări
curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.
Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de
elevi la probele de control.
Tabel nr.9
Fişa individuală
pentru înregistrarea rezultatelor obţinute la susţinerea probelor de evaluare
Elevul...........................Anul naşterii.........................Sexul.................
Nr.
crt
Probe de
evaluare
Test
iniţial
Cl......
an sc.....
Cl......
an sc.....
Cl......
an sc.....
Cl......
an sc.....
Perf. Calif. Perf. Calif. Perf. Calif. Perf. Calif.
1. Al.vit.25 m
2. Naveta 5x5m
3. Al. de durată
4.
5.
6.
7.
8.
Date semnificativecare pot influenţa notarea
1. Starea de sănătate
2. Atitudinea fată de EFS
3. Aptitudini native
Evaluare
1. Evaluarea este:
A. Acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de
operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.
B. Acţiunea prin care se realizează o înregistrare a tuturor activităţilor, persoanelor, a
rezultatelor obţinute de la un an la altul la Educaţie Fizica si care constituie elementele analizei si
interpretării eficienţei acesteia.
C. Proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv - educative cu obiectivele
planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare;
D. Ansamblu de valori ştiinţifice, tehnice, tehnologice şi umanistice, de capacităţi, deprinderi,
abilităţi şi competenţe transpuse didactic.
Bifaţi definiţia corectă
2. În funcţie de momentul în care se integrează în desfăşurarea procesului didactic, evaluarea poate fi:
a) Iniţială, pe parcurs, finală;
b) Iniţială, internă, şi externă;
c) Formativă, criterială şi normativă;
d) Formală, informală şi nonformală.
3. Evaluarea curentă a elevilor se referă la evaluarea realizată de către:
a) Director, prin asistenţă la ore;
b) Profesor, zi de zi la clasă;
c) Inspectorul de specialitate;
d) Profesor, la finele fiecărui semestru.
4. Acordarea unor note extrem de mari în raport cu nivelul de pregătire, pe baza unor probe foarte uşoare şi
exigenţă scăzută este caracteristica:
a) Efectului „halo”;
b) Efectului blând;
c) Efectului de contaminare;
d) Eroarea de generozitate.
Capitolul 10. Statutul Şi Rolul Profesorului de Educaţie Fizică
10.1.Generalităţi
Activitatea profesorului de educaţie fizică trebuie privită şi urmărită în cadrul grupului
din care face parte. Astfel putem analiza cele două aspecte: cel de status şi cel de rol, elemente
ce evidenţiază poziţia, drepturile şi îndatoririle, atribuţiile, aşteptările, sarcinile la nivelul
grupului şi a organizaţiei.
Statutul, este definit ca fiind un act sau un ansamblu de dispoziţii cu caracter oficial,
prin care se reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare al unei organizaţii,
societăţi; în sociologie - locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social; status,( D.E.X.
1999)
Statusul este prescris sau câştigat şi reflectă structura organizaţională, poziţia într-un
grup, aşteptările formulate de către ceilalţi, locul în atribuirea de obligaţii, drepturi.
Statutul reprezintă de fapt poziţia socială a unei persoane.
Cercetarea statutului profesorului de educaţie fizică trebuie să vizeze:
Poziţia economică reală a persoanei;
Situaţia politico-judiciară, determinată de modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor
în familie şi în alte grupuri;
Caracterizarea profesională, studiile şi corespunzător acestora calificarea obţinută;
documentul care precizează drepturile şi îndatoririle profesorilor (cadrelor didactice) este
Statutul cadrelor didactice, componentă a Legii învăţământului.
Statutul cultural, se refera la raportarea profesorului la valorile culturii, fiind un
consumator şi producător de cultură.
Profilul moral, comun cu cel al oricărui profesor, educator: cinstit, corect, obiectiv,
înţelegător, prezentând ataşament faţă de copii.
Rolul, este definit ca o atribuţie, sarcină care îi revine cuiva în cadrul unei acţiuni;
modalitate proprie de îndeplinire a cerinţelor statusului şi strâns legat de nivelul personalităţii.
În şcoală profesorul stabileşte o serie de relaţii fie cu elevii, fie cu alte persoane:
director, diriginte, medic, părinţi, relaţii care determină realizarea diferitelor roluri pe care le
are educatorul.
Rolurile se bazează pe competenţele câştigate şi pe capacităţile dovedite.
D’HAINAUT, 1981, exemplifică câteva categorii de roluri generale:
De receptor al diferitelor mesaje;
De emiţător de mesaje variate;
De participant în activităţi specifice;
De realizator ,organizator, responsabilul unor acţiuni;
De proiectant de acţiuni, strategii, modele;
De agent de soluţii , consilier
De agent al progresului;
De transmiţător de idei, soluţii;
De utilizator;
De decizie, în selecţia obiectivelor, conţinuturilor, strategiilor, resurselor;
De sursă de informare, model de comportament;
De consiliere, ghidare;
De apărare, protecţie;
D. Potolea, 1989, p.140, găseşte următoarele roluri după funcţiile asumate şi
îndeplinite pe plan didactic:
De organizare; de conducere a clasei;
De consiliere;
De orientare şcolară şi profesională;
De îndrumare a activităţii extraşcolare;
De perfecţionare profesională şi cercetare pedagogică;
De activitate socioculturală;
Setul de roluri ale profesorului cere implicarea complexă a personalităţii sale,
formarea sa interdisciplinară continuă, conştiinţa responsabilităţilor, deschiderea spre critici şi
sugestii, competenţe de cercetare ameliorativă.
10.2. Competenţa profesională a profesorului de educaţie fizică
Conceptul de competenţă: capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe
temeiul unei cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X.1999);
Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în
măsură să judece un anumit lucru;
Prin competenţa profesională a educatorului s-ar putea înţelege acel ansamblu de
capacităţi cognitive, afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile
de personalitate ale educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei
prestaţii didactice care să asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor
iar performanţele să se situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al
fiecăruia.(Jinga I. Istrate E.,1998)
Dimensiunile competenţei profesionale ale profesorului de educaţie fizică:
Competenţa de specialitate care cuprinde:
1. cunoaşterea componentelor procesului instructiv-educativ în educaţie fizică;
2. capacitatea de a lega teoria de practică în mod eficient;
3. capacitatea de a aduce modificări conţinuturilor în raport cu noutăţile apărute în diferitele
discipline/ramuri/probe sportive şi în domeniile de graniţă;
Competenţa psihopedagogică care cuprinde:
1. capacitatea de a cunoaşte elevii din punct de vedere la particularităţilor de vârstă, nivel de
pregătire;
2. capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de ai motiva pentru activitatea de învăţare în
general şi în mod particular, de ai stimula pentru activitatea de educaţie fizică;
3. capacitatea de a proiecta şi de a realiza optim activitatea instructiv-educativă;
4. capacitatea de a evalua obiectiv, pe baza unor criterii de evaluare bine stabilite;
5. capacitatea de a pregăti elevii pentru a fi apţi să practice independent exerciţiul fizic, de a
se autorganiza şi autoconduce;
Competenţa psihosocială şi managerială, care cuprinde:
1. Capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii şi de a stabilii
responsabilităţi în cadrul grupului;
2. Capacitatea de a stabilii relaţii de colaborare, cooperare, de realizare a unui climat
favorabil educării personalităţii elevilor;
3. Capacitatea de a organiza, coordona, îndruma şi de a lua decizii în funcţie de situaţiile
existente.
10.3. Aptitudinea pedagogică, componentă a personalităţii profesorului, reprezintă” o
formaţiune psihologică complexă care, bazată pe un anumit nivel de organizare şi
funcţionalitate al proceselor şi funcţiilor psihice, modelate sub forma unui sistem de acţiuni şi
operaţii interiorizate, constituit genetic conform modelului extern al activităţii educaţionale,
facilitează un comportament eficient al cadrului didactic prin operaţionalizarea adaptativă a
întregului conţinut al personalităţii sale” (N.Mitrofan,1988, p.56).
N. Mitrofan ne propune următoarele aptitudini ale profesiunii de cadru didactic,
aptitudini transpuse pe specialitatea activităţilor corporale:
Calităţi senzoriale:
1. văz: acuitate vizuală
2. auz: sensibilitate absolută, diferenţială fină;
Calităţi ale aparatului locomotor şi ale fizionomiei în general:
1. înfăţişare agreabilă;
2. posibilitate deosebită de deplasare;
3. posibilitatea realizării coordonării segmentare;
4. a orientării în spaţiu şi timp;
5. realizare unei comunicări nonverbale eficiente;
Calităţi ale limbajului:
1. Comunicare verbală normală ( voce cu volum, timbru plăcut, capabilă de intonaţie);
2. Exprimare expresivă;
3. Exprimare clară, inteligibilă;
4. Dicţie – pronunţare clară a cuvintelor;
Atenţie:
1. concentrată; distributivă;
2. mobilitatea atenţiei dezvoltată;
3. spirit de observaţie dezvoltat;
Calităţi intelectuale:
1. reprezentări dezvoltate;
2. memorie: vizuală, auditivă, motrică; de scurtă durată, de lungă durată; promptitudine în
recunoaştere şi reactualizare;
3. gândire: flexibilitate mintală, raţionament abstract, capacitate de analiză şi sinteză,
creativitate deosebită, priceperi de organizare, capacitate deosebită de ordonare şi
sistematizare;
Aptitudini generale şi speciale:
1. inteligenţa dezvoltată;
2. aptitudini psihopedagogice:
- capacitatea de a determina gradul de dificultate a conţinuturilor;
- capacitatea de a structura conţinutul, de a fi mai accesibil pentru elevi;
- capacitatea de a înţelege elevul, de a se transpune în lumea lui, empatie;
- creativitate;
3. aptitudini psihosociale:
- capacitatea de a stabili uşor relaţii cu elevii
- capacitatea de a influenţa grupul de elevi sau indivizi izolaţi;
- capacitatea de a comunica uşor cu grupuri sau indivizi;
- capacitatea de a corela uşor diferitele stiluri de conducere în funcţie de situaţiile
create;
Procese afective şi de voinţă:
1. rezistenţă la situaţii stresante şi la oboseală;
2. emotivitate mare; echilibru emoţional;
3. promptitudine şi persistenţă în realizarea scopurilor propuse;
4. blândeţe, duioşie,
Calităţi ale personalităţii:
1. sociabilitate;
2. prudenţă şi moderare în reacţii;
3. conştiinciozitate, seriozitate, simţul datoriei;
4. independenţă în rezolvarea problemelor;
5. lucid, perspicace, caracter afirmat;
6. calm, liniştit, hotărât;
7. deschis, înţelegător, cooperant;
8. interes profesional crescut;
Când aptitudinile unor cadre didactice sunt de un nivel înalt se pune problema
talentului pentru profesiunea de cadru didactic. Talentul pedagogic asociat cu ansamblul
capacităţilor care determină competenţa profesională poate duce la măiestria pedagogică. Ea
constă din corelarea unei bune pregătiri profesionale de specialitate cu o pregătire
psihopedagogică deosebită, este de fapt rezultatul experienţei şi a pregătirii continue putând fi
exprimată prin capacitatea de a gândi, proiecta, organiza, conduce cu competenţă, eficienţă şi
spirit creator procesul de instruire şi educare. Măiestria pedagogică angajează întreaga
personalitate a profesorului, atât din punct de vedere mental, afectiv şi motivaţional şi rezultă
din capacitatea profesorului de a şti “cât”? şi “cum”? să facă mai eficientă activitatea
educatională. Este o îmbinare a mai multor elemente şi anume: teoria pedagogică care se
defineşte prin cunoştinţele referitoare la pedagogia modernă şi educaţia democratică;
cunoaşterea metodelor şi procedeelor educaţionale noi, utilizate în funcţie de particularităţile
de vârstă, sex şi nivel de pregătire; modalităţi eficiente de organizare, conducere, proiectare şi
desfăşurare a activităţii instructiv-educative; tehnologia pedagogică, atât ca ansamblu al
mijloacelor audio-vizuale utilizate în lecţia de educaţi fizică (tehnica didactică), cât şi, ca
ansamblu de forme, metode, mijloace, tehnici şi relaţii cu ajutorul cărora se transmit
conţinuturile specifice educaţiei fizice.
Aptitudinile pedagogice ajunse la un nivel superior de dezvoltare au o importantă
componentă creatoare, denumită: talent pedagogic, M.Ţurcaş (1970), considerându-l ca o
dimensiune fundamentală a personalităţii profesorului.
O dimensiune a aptitudinii pedagogice este şi empatia, care după S. Marcus se
concretizează în empatie predictivă, capacitatea profesorului de ase transpune în psihologia
elevului, de a îndeplini “rolul” lui; empatie emoţională, care se referă la participarea
profesorului la emoţiile şi sentimentele elevilor. Empatia didactică se consumă la nivelul
interacţiunii permanente dintre profesor şi elev. Tipul de relaţii care se stabileşte între
profesori şi elevi, precum şi atitudinea profesorului faţă de aceştia poate influenţa
dimensiunile tactului său pedagogic.
După cum afirmă F.Omelka, citat de J.Stefanovic (1979), “ tactul pedagogic nu este,
de regulă, ceva înnăscut. Este o artă, pe care o poate învăţa cu timpul fiecare
educator…”.Tactul este acela ca creează un climat psihic optim, motivând activitatea
profesională a elevilor, comportamentul lor deosebit şi activitatea pedagogică a profesorului.
Tactul pedagogic solicită inteligenţă, ingeniozitate, afectivitate, în sensul de a acţiona
adecvat, suplu creator în vederea reuşitei actului educaţional.
Prezentăm un model schematic ale competenţelor profesorului de educaţie fizică:
ACTIVITATE SPORTIVĂ Proiectarea activităţii sportive
CALENDARUL ONSŞ CALENDARUL COMPET. INTERN
• Elaborarea
calendarului
• Pregătirea echipelor
reprezentative
• Participarea la
competiţii
• Întocmirea planificări-
lor la act. Sportive.
• Elaborarea calendarului propriu
• Organizarea campionatelor şcolare
• Organizarea de acţiuni sportive cu
ocazia unor evenimente
• Realizarea unor activit. sportive pt.
cls I-IV
• preocupări legate de selecţie
• promovarea elevilor spre cluburi
ACTIVITATE DIDACTICĂ Realizarea demersului didactic
Elaborarea
documentelor de
planificare:
• Eşalonarea anuală
a unităţilor de
învăţare
• Planul calendaristic
semestrial
• Proiectarea
unităţilor de învăţare
•Proiect de lecţie
PROIECTAREA
DIDACTICĂ
PROCESUL
DIDACTIC
• Org. şi conducerea
procesului didactic
• Verificarea stării de
sănătate a elevilor
• Prelucrarea
conţinutului ed.fizice
• Efectuarea testelor
I.şi S.
• Prelucrarea P.S.P.
• Realizarea orelor.
Evaluarea act.didactice a elevilor prin:
• Evaluarea obiectivă a performanţei elevilor
conform cerinţelor
• Efectuarea probelor de control
• Notare curentă şi apreciere finală
ACTIVITATE METODICĂ
Contribuţii metodice personale
Îmbunătăţirea pregătirii
metodico - ştiinţifice
• Referate
• Schimburi de
experienţă
•Ore deschise
• Sprijinirea
activităţii ciclului
primar
• Sprijinirea
activităţii ciclului
primar
ACTIVITATE
ADMINISTRATIV-
GOSPODĂREASCĂ
• Preocupare
pentru baza
materială
• Găsirea de
sponsori
10.4. Autonomia şi creativitatea profesională
10.4.1. Autonomia profesională
Definirea noţiunii de autonomie, situaţie a celui care nu depinde de nimeni, care are
deplină libertate în acţiunile sale.
Educaţia fizică şi sportul, arie curriculară independentă în planul cadru de învăţământ,
oferă un larg câmp de aplicare a autonomiei profesionale.
Autonomia profesională se manifestă în mai multe direcţii:
Nr. crt. Direcţii Caracteristici
1.
În aplicarea
planului de
învăţământ
Cuprinderea orelor opţionale în plan, mai ales pentru clasele
cu o oră în trunchiul comun.
Oferirea de către profesor a acelor discipline care sunt mai
atractive şi care trebuie să fie cunoscute de către elevi.
Autonomia se manifestă şi în alegerea conţinutului acestor
discipline.
2.
În aplicarea
programelor
şcolare
Pentru a realiza obiectivele cadru şi cele referinţă profesorul
selectează conţinuturile aplicabile din programa şcolară dar
poate folosi şi conţinuturi noi care urmăresc realizarea
aceloraşi obiective.
3.
În elaborarea
documentelor de
proiectare
După stabilirea componentelor procesului de instruire,
profesorul va realiza eşalonarea unităţilor de învăţare, va
stabili, care vor fi principale şi care vor fi secundare şi
ponderea lor pe parcursul unui an.
4.
În elaborarea
sistemului de
evaluare
Profesorul va respecta prevederile sistemului de evaluare
ţinând cont de posibilitatea de a opta pentru anumite probe, de
a crea grile de notare proprii, pentru a stabilii valorile
performanţelor pentru a acorda note de la 6-10. are
posibilitatea de a crea grile pentru probele nemăsurabile,
jocurile sportive şi gimnastica.
5.
În pregătirea şi
conducerea
lecţiei
În cadrul lecţiei, profesorul are autonomie totală în luarea
deciziilor referitoare la metodele, strategiile didactice,
mijloacele (sistemele de acţionare) şi materiale didactice
utilizate în aşa fel încât lecţia să fie cât mai eficientă.
6.
În organizarea
celorlalte tipuri
de activitate
În afara activităţilor realizate în cadrul schemelor orare,
profesorul are autonomie în desfăşurarea activităţilor
extracurriculare, în elaborarea sistemelor competiţionale şi a
regulamentelor întrecerilor.
10.4.2. Creativitatea profesională
Etimologic, termenul provine din latinescul “creare” = a naşte, a zămisli, a făuri
În psihologie conceptul de creativitate are următoarele accepţiuni:
- de comportament şi activitate psihică creativă ;
- de structură a personalităţii ;
- creativitatea de grup.
Allport introduce termenul de creativitate în limbaj cu sensul de capacitatea de a genera
noul, dispoziţie generală a personalităţii.
Notele definitorii ale creativităţii sunt:
- noutatea;
- valoarea.
Creativitatea poate fi definită ca fiind un proces prin care o persoană sau un grup de
persoane realizează o nouă activitate cu caracter original şi care oferă noi soluţii care cresc
eficienţa activităţii depuse. Punctul de plecare într-un act de creaţie este imaginaţia care este
strâns legată de aptitudinea generală - inteligenţa. Potenţialul creativ diferă de la o persoană la
alta.
În educaţie fizică şi sport există mai multe posibilităţi de manifestare a potenţialului
creativ cu aplicaţii imediate în conceperea şi desfăşurarea demersului didactic. Astfel
potenţialul creativ al profesorului se poate manifesta pe plan material, în proiectare şi în
activitatea de management al lecţiei.
Capirolul 11. Protecţia Fizică A Elevilor Şi Prevenirea Accidentelor În Activităţile
De Educaţie Fizică Şi Sport
11.1. Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr. 47/29.01.2001
Art.1. – (1) Protecţia muncii constituie un ansamblu de activităţi instituţionalizate
având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor persoane participante la
procesul de muncă.
Art.3. - Normele de protecţie a muncii se aplică salariaţilor, membrilor cooperatori,
persoanelor angajate cu convenţii civile, cu excepţia celor care au drept obiect activităţi
casnice precum şi ucenicilor, elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii
profesionale.
Art.13. – (1) În sensul prezentei legi, echipamentul individual de protecţie reprezintă
mijloacele cu care este dotat fiecare participant în procesul de muncă pentru a fi protejat
împotriva factorilor de risc.
Art.18. – (1) Conducerea persoanei juridice, precum şi persoana fizică au următoarele
obligaţii:
d) să stabilească pentru salariaţi şi pentru ceilalţi participanţi la procesul de muncă atribuţiile
şi răspunderea ce le revin în domeniul protecţiei muncii, corespunzător funcţiilor exercitate.
Art.19 – Persoanele prevăzute la art.3. sunt obligate:
a) să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de aplicare a
acestora;
b) să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de accidentare sau
îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane participante la
procesul de muncă;
c) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă orice defecţiune tehnică sau altă
situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională;
d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă suferite de
propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă;
e) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui accident şi să îl
informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă;
f) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare corespunzător scopului pentru
care a fost acordat;
g) să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul protecţiei
muncii.
11.2. Accidente de muncă
Secţiunea 1:
Art.4. Prin accident de muncă, potrivit legislaţiei în vigoare, se înţelege
vătămarea violentă a organismului uman precum şi intoxicaţia acută profesională, care
au loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu,
indiferent de natura juridică a raportului de muncă în baza căruia se desfăşoară
activitatea şi care provoacă incapacitate temporară de muncă (ITM) de cel puţin 3 zile,
invaliditate (INV) ori deces (D).
Art.5. În sensul celor prevăzute la art. 4 este de asemenea accident de muncă:
a) accidentul suferit de elev, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii profesionale;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate de instituţii
autorizate, în timpului şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoană ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie
iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare.
Secţiunea 2:
Art.7 – (1) Orice eveniment produs pe teritoriul persoanei juridice sau fizice sau în
orice alt loc de muncă, organizat de acestea, va fi comunicat, de îndată, conducerii respective,
de conducătorul locului de muncă sau de altă persoană care are cunoştinţă de producerea
acestuia.
11.3. Măsuri de protecţia muncii
1. Dispoziţii generale şi definiţii
Art.1. – (1) Prin măsuri de protecţie a muncii se înţelege ansamblul lucrărilor şi
acţiunilor tehnice şi organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale.
(2) Măsurile de protecţie a muncii sunt:
- de interes naţional;
- de interes local.
Art.2. – (2) Măsurile de protecţie a muncii de interes local se stabilesc de către
conducerea persoanei juridice şi de persoana fizică.
2. Obligaţiile părţilor implicate în procesul instructiv-educativ privind protecţia
fizică şi prevenirea accidentelor posibile în timpul desfăşurării activităţilor de educaţie
fizică şi sportive în cadrul unităţilor şcolare
A. Obligaţiilor conducerilor unităţilor şcolare:
1. Conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de organizarea şi
îndeplinirea tuturor măsurilor legate de protecţia elevilor din Adresa MEC 37.970/02.10.2001.
2. Documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de
director care dispune intrarea elevilor în acest program special de evaluare. Documentele se
păstrează la secretariatul şcolii.
3. În planul unităţilor şcolare de protecţie a muncii să se prevadă măsuri speciale
pentru educaţie fizică cu termene şi responsabilităţi precise.
4. La începutul fiecărui an şcolar conducerile de şcoli şi comisiile P.M. din
învăţământul preuniversitar vor inspecta şi vor lua toate măsurile ca baza sportivă a şcolii să
respecte toate normele igienico-sanitare şi de protecţie a muncii astfel:
- igiena sălilor de sport, anexelor, instalaţiilor sanitare şi electrice se vor face cel
puţin anual, prin zugrăvire, vopsire, şi reparaţii curente sau capitale;
- pardoseala sălii de sport nu se recomandă a fi lăcuită sau ceruită şi zilnic
trebuie curăţată;
- iluminatul sălilor de sport natural şi artificial, precum şi încălzirea trebuie să fie
corespunzătoare, la fel şi posibilităţile de aerisire;
- în sălile şi în curţile interioare ferestrele vor fi protejate cu plase speciale;
- becurile sau tuburile din sistemul de iluminare vor fi protejate cu plase;
- tablourile şi alte utilaje electrice vor fi instalate în afara sălilor, protejate şi
încuiate;
- prizele din sala de sport vor fi protejate şi dotate cu siguranţe fuzibile;
- stâlpii panourilor/fileului de baschet/volei, porţile de handbal, fotbal vor avea
fixarea în beton şi nu în contragreutăţi.
5. Măsurile de protecţie a muncii trebuie completate permanent în funcţie de
locurile de muncă unde elevii îşi desfăşoară activitatea şi de condiţiile tehnico materiale
existente într-o anumită perioadă de timp (exploatarea bazine de înot, piste pentru schi, sanie,
pistă pentru obstacole, portic gimnastică etc.).
6. Vor întocmi proces verbal de control al bazelor sportive (Anexa 1).
B. Obligaţiile profesorilor de educaţie fizică:
1. Cadrele didactice (titulari, suplinitori) care predau în specialitate, au obligaţia
să solicitate la începutul anului şcolar (15 septembrie) fiecărui copil sau elev avizul medical
cu specificaţia clinic sănătos-apt pentru educaţie fizică şi sport în anul şcolar…../………
2. Fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are
obligaţia să păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale alte tuturor
copiilor şi elevilor.
3. În cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează
restricţii pentru tipuri de efort, sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori)
care predau în specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în
conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare.
4. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră media
obţinută în semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.
5. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade,
aceştia au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi
doar de efort, nu şi de frecvenţă. Vor fi organizate activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi
medical.
6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv ele
fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru
perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de
boală).
7. În timpul procesului instructiv şi al activităţilor sportive, profesorii şi antrenorii
sunt obligaţi să poarte îmbrăcăminte sportivă, să manifeste o ţinută morală demnă în relaţiile
cu elevii săi, cu adversarii şi arbitrii, cu spectatorii. Să nu incite la violenţă, să aplaneze
conflictele şi să accepte în mod sportiv rezultatele întrecerii.
8. Profesorii şi elevii vor controla înaintea începerii orelor cât şi pe parcursul
acestora, corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite.
9. Profesorii de educaţie fizică vor permite prezenţa elevilor la lecţii numai în
echipament corespunzător şi curat, adecvat lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou,
trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii, ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu
unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu vor permite mestecatul de gumă şi fumatul pe
baza sportivă.
10. Pentru lucrul la aparate (capră, cal, ladă), sărituri şi acrobatică, se vor asigura
saltele necesare precum şi asistenţa şi sprijinul profesorului sau responsabilului de grupă. Prin
rotaţie, toţi elevii trebuie să primească diferite responsabilităţi.
11. Exerciţiile şi probele de aruncări, în special cu obiecte dure, sau exerciţiile cu
îngreuieri, se vor efectua sub stricta supraveghere a profesorului şi NPM speciale.
12. Se va evita lucrul la aparatele deteriorate, care se mişcă. Lăzile de gimnastică ale
căror cutii se deplasează, capră sau cal de gimnastică, cu un picior mai scurt, trambulinele sau
saltelele rupte, cadre metalice care nu sunt fixate, etc.
13. Se va evita ancorarea unor aparate ca: inele, frânghii, scări marinăreşti, etc. de
grinzile sau suporturi care au o altă destinaţie.
14. Se vor elimina din săli şi de pe terenuri instalaţiile care nu sunt necesare orelor sau
cele defecte (pe aparatele/instalaţiile defecte fixe se va afişa plăcuţa “aparat defect” /
”instalaţie defectă”).
15. Nu se va lucra pe terenuri denivelate, suprafeţe lucioase sau cu iarba neîngrijită.
16. Profesorul este obligat să aibă la dispoziţie o trusă de prim ajutor şi materiale
sanitare necesare.
17. În timpul lucrului cu mai multe mingi, mai ales dacă concomitent se execută şi
sărituri, se vor lua măsuri de oprire a acelora care se rostogolesc prin sală pentru a evita
accidentele prin călcarea lor.
18. Manevrarea aparatelor folosite la oră se va face sub supravegherea profesorului
sau a unor elevi foarte bine instruiţi.
19. Instruirea elevilor privind protecţia fizică individuală şi colectivă pentru activitatea
sportivă în afara şcolii.
20. Profesorii sunt obligaţi să aducă la cunoştinţa conducerii unităţii şcolare prin
referent, neregulile ivite în folosirea bazei sportive, necesarul de materiale sportive şi să
informeze prompt asupra pericolului producerii unor accidente sau chiar accidente.
21. Să aibă o bună conlucrare cu medicul şcolii în general şi în special pe problemele
elevilor cu recomandări medicale.
22. Profesorii de educaţie fizică au obligaţia de a prelucra măsurile generale de
protecţie a muncii în prima lecţie din anul şcolar (Anexa 2) şi a întocmi un proces verbal cu
semnăturile elevilor (Anexa 3) şi specific pentru fiecare lecţie în parte. Se va indica elevilor
şi necesitatea respectării NPM şi în competiţiile auto organizate în afara şcolii.
23. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul
protecţiei muncii.
24. Să afişeze măsurile de protecţie a muncii în locuri vizibile (intrări pe bazele
sportive, vestiare, colţul metodic, aviziere, etc.)
C. Obligaţiile elevilor:
1. Toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa
la activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical.
2. Avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu
prevederile art.6 (a), Legea nr. 145/24.07.1997 care îi încadrează pe aceştia în gratuitate.
3. Avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă
semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale.
4. Copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează clinic sănătos-
apt pentru activităţile de educaţie fizică şi sport, pot participa activ la aceste activităţi.
5. Copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate
fizică, sunt obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le
efectuarea unor teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu, ei fiind scutiţi doar de
efort, nu şi de frecvenţă.
6. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele
fiind valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru
perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de
boală).
7. Să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de
aplicare a acestora.
8. Să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană cât şi pe celelalte persoane
participante la procesul de muncă.
9. Să informeze conducătorul locului de muncă de orice defecţiune tehnică sau
altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională.
10. Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de muncă
suferite de propria persoană şi de alte persoane participante la procesul de muncă.
11. Să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui
accident şi să îl informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă.
12. Să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare, corespunzător
scopului pentru care a fost acordat.
13. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul
protecţiei muncii.
14. Vor manifesta respect faţă de condiţiile materiale avute la dispoziţie, faţă de
profesori, colegi şi faţă de sine şi interes în procesul instructiv prin prezenţă, activitatea şi
disciplină; vor respecta colegii, adversarul şi rezultatul întrecerii.
15. Prezenţa elevilor la lecţii numai în echipament corespunzător şi curat, adecvat
lecţiei de educaţie fizică (şort, maieu, tricou, trening şi încălţăminte adecvată, fără bijuterii,
ceasuri, inele, cercei mari, lănţişoare, cu unghiile de lungime normală şi îngrijite). Nu se
permite mestecatul de gumă şi fumatul pe baza sportivă.
16. Elevii sunt obligaţi să respecte NPM şi în activităţile auto organizate în afara
unităţilor şcolare (întreceri de cartier, excursii, jocuri de cabană, munte, mare).
17. Vor începe activitatea de educaţie fizică în mod organizat, numai în prezenţa
şi supravegherea profesorului.
18. În pauză, elevii nu vor întreprinde nici o activitate sportivă, vor folosi
vestiarul pentru echipare sau dezechipare, consultă NPM, şi aşteaptă sosirea profesorului.
19. Este strict interzisă intrarea elevilor pe baza sportivă sau sala de sport în
absenţa profesorului.
20. Elevii momentan bolnavi (răciţi, dureri de dinţi, temperatură, etc.) sau parţial
inapţi pentru activitatea fizică vor anunţa profesorul şi nu vor executa exerciţiile care le-ar
putea provoca accidente sau agrava starea de sănătate.
21. Elevii au obligaţia ca, în timpul orelor, să execute numai exerciţiile indicate de
profesor, să folosească materiale sportive (în special mingiile) numai pentru jocul respectiv,
să respecte regulile stabilite în desfăşurarea jocurilor, să primească şi să accepte
responsabilităţi.
22. Elevii au obligaţia să anunţe profesorul dacă, în timpul desfăşurării orelor,
apar defecţiuni în corecta funcţionare a instalaţiilor şi aparatelor folosite sau orice altă
neregulă.
23. Este interzisă participarea la orele de educaţie fizică sau la alte activităţi
sportive aflaţi sub influenţa alcoolului sau drogurilor.
24. Elevii sunt obligaţi să păstreze ordinea şi curăţenia pe baza sportivă, sala de
sport, în vestiare şi folosirea civilizată a grupurilor sanitare, şi să respecte personalul de
întreţinere al şcolii.
25. Este interzisă intervenţia elevilor la comutatoare, prize şi tablouri electrice,
becuri, tuburi de neon, calorifere şi instalaţiile de apă etc.
26. Prejudiciile create sub orice formă vor fi suportate de cel din cauză sau dacă
nu este depistat de toţi cei prezenţi la locul întâmplării.
27. Elevii de serviciu la vestiar sau clasă (acolo unde nu există sistem de siguranţă
prin chei, lacăte, yale etc.) sunt obligaţi să nu părăsească postul pe timpul desfăşurării lecţiei,
să ia în păstrare momentan bunurile de valoare ale colegilor (bani, telefoane mobile, inele alte
bunuri), să anunţe profesorul de prezenţa oricărei persoane străine la vestiar şi alte nereguli
constatate. Răspunde de eventualele lipsuri din vestiarul pe care l-a luat în primire la începutul
lecţiei.
28. Elevii au obligaţia să semneze prezentele măsuri într-un proces verbal de luare
la cunoştinţă şi să le consulte periodic.
11.4. Măsuri şi acţiuni de preîntâmpinare a accidentelor
(altele decât cele medicale)
1. Măsuri şi acţiuni metodico-organizatorice (tratarea lecţiei în ordinea momentelor
(M) şi respectarea obiectivelor) după cum urmează:
- M1 : echipament obligatoriu, starea de sănătate a elevilor (atenţie la elevii care
sunt în perioada post convalescentă-operatorie sau traumatică-sau momentan bolnavi) sau
starea psihică a elevilor la lecţie (trăiri interioare şi emoţii negative situaţie şcolară, familială,
etc.);
- M2 – M3: creşterea treptată a efortului (respectarea dinamicii efortului şi
urmărirea semnelor exterioare efortului: coloritul pielii, transpiraţie abundentă, uscatul
buzelor, respiraţie greoaie, gradul de coordonare a mişcărilor este scăzut, atenţie şi precizia
scad – ele necesită efort suplimentar de voinţă, etc.), densitatea motrică a lecţiei în jur de 60-
65%;
- M7 : revenirea treptată a organismului după efort;
- Evitarea acelor exerciţii ce pot produce accidente (de exemplu, cine culege mai
repede mingea din centrul cercului);
- Norme de protecţia muncii speciale pentru fiecare temă când este nevoie;
- Crearea unei stări de comunicare chiar amicală între profesori şi elevi;
- Nepermiterea aşa – ziselor “glume copilăreşti” (piedici, împingeri, glume
nepermise de colegi şi folosirea exerciţiului fizic ca măsură punitivă).
2. Acţiuni privind întreţinerea bazei didactico-materiale
Cauze care conduc, de regulă, la deteriorarea aparatelor şi instalaţiilor sportive în
general:
- vicii ascunse din fabricaţie sau după reparaţii capitale;
- “îmbătrânirea” lor fizică (sunt aparate cu o vechime de peste de 30 de ani);
- transportul şi manipularea necorespunzătoare;
- depozitarea în condiţii improprii (umezeală, ploaie, soare);
- folosirea unor materiale necorespunzătoare la reparaţiile lor;
- folosirea în alte scopuri a aparatelor şi instalaţiilor faţă de cel destinat (de exemplu,
folosirea cutiilor de la lada de gimnastică pentru porţi minifotbal, depăşirea rezistenţei lor
fizice la diferite solicitări tracţiuni pe cadru de susţinere al panoului etc.).
Unele măsuri ce trebuie luate pentru prelungirea funcţionalităţii lor în bune condiţii:
- îndepărtarea tuturor cauzelor ce duc la deteriorarea lor fizică;
- repararea imediată a defectului constatat dacă este posibil;
- învăţarea elevilor corectă manipulare şi folosire a aparatelor;
- aducerea în timp util a personalului de întreţinere;
- vopsirea sau lăcuirea lor periodică;
- la depozitarea lor să fie protejate depuse sau alte materiale (e bine ca aparatul
depozitat să fie în bună stare de funcţionare pentru a nu avea grija lui şi îndepărtarea riscului
de a fi folosit de altcineva fără a-i cunoaşte starea fizică).
Cum constatăm defecţiunile?
- vizual: trebuie format reflexul ca la sosirea pe baza sportivă profesorul să
treacă în revistă dacă instalaţiile şi paratele sunt la locul lor şi îşi menţin forma cunoscută;
- auditiv: atenţie când un zgomot nu este normal;
- acţiuni de probă: înainte de folosire i se testează rezistenţa sau buna
funcţionare;
- sesizări: din partea elevilor, părinţilor etc.
Dacă aparatul se deteriorează în timpul lecţiei?
- se repară imediat dacă este posibil (la catedra de educaţie fizică trebuie să existe o
“trusă de întreţinere” de unde să nu lipsească ciocan, cleşte, patent, pânză de bomfaier, cuie,
sârmă, diferite chei, etc.);
- dacă nu se poate repara se iau următoarele măsuri:
- se îndepărtează aparatul din sală sau
- se pune într-o poziţie nefirească lui, pentru a atrage atenţia sau
- se semnalează defectul aparatului prin scris sau atârnarea unei plăcuţe (Aparat
Defect);
- orice altă măsură de avertizare.
Câteva indicii care conduc la depistarea, în primă fază, a defecţiunilor la unele
instalaţii, aparate, materiale sportive (mingi) şi suprafeţe de joc strict necesare în lecţia de
educaţie fizică:
Panouri baschet:
- controlul permanent al stabilităţii suprafeţei panoului, al scândurii sau
plexiglasului ce trebuie strânse în permanenţă în şuruburi (atenţie la prima crăpătură a
plexiglasului);
- unde coşurile nu sunt elastice (cu arc) materialul folosit este foarte casant (când se
rup trebuie sudate dar nu şi răcite imediat cu apă);
- control periodic al tiranţilor, plăcilor de rezistenţă sau pereţilor (se observă
crăparea acestora);
- la prinderea inelului pentru montare, se începe cu şurubul de sus şi piuliţa sa
pentru a se lucra mia uşor celelalte trei ( demontarea invers), pentru a folosi forţa
gravitaţională;
- când panourile sunt pe un stâlp sau doi, primul semnal de atenţionare este
pierderea verticalităţii lor;
Porţi de handbal, fotbal:
- stâlpii porţilor fără asperităţi şi aşchii iar cârligele de fixare a plaselor să nu
prezinte risc de accidentare a portarului;
- ancorarea în partea laterală jos şi de cel puţin două ori la cadrul din spate, în beton
la circa 35-40cm;
- pe terenuri multifuncţionale porţile de handbal pot fi fixate şi prin introducerea
într-un locaş mai larg cu adâncimea de circa 30-40cm;
- când cadrele porţilor nu au “contra-forţe”, primul semnal de atenţionare este că nu
mai sunt perpendiculare pe sol;
Lada de gimnastică:
- suprafaţa ei (capacul) să fie dreaptă, capitonată şi fără gabarit în afară;
- atenţie la cuiele cu care se prind cutiile şi la asperităţile scândurilor prin aşchiere;
- pivoţii pentru fixarea cutiilor controlaţi periodic;
Capră, cal:
- picioarele să fie egale şi toate să aibă talpa ne alunecoasă;
- cuiele de fixare a înălţimii să nu iasă la trepidaţii;
- piciorul mobil cu şurub sigur;
- suprafaţa de sprijin să fie tare, fără asperităţi, să nu fie ruptă, şi atenţie la
“locaşurile” rămase prin scoaterea inelelor de la cal (trebuie înfundate ca să nu intre degetul);
Trambulina:
- să nu alunece pe podea la bătaie;
- şipcile bine prinse în cadrul metalic, în şuruburi, ca suprafaţa de bătaie să rămână
în totalitate plată;
- folosirea ei la gabarite corespunzătoare, prin reglarea elasticităţii;
Saltele de gimnastică:
- nu foarte moi dar nici foarte dure;
- aceeaşi elasticitate pe toate suprafaţa (se mai folosesc saltele formate din două
jumătăţi diferite);
- suprafaţa de lucru (husă) să nu aibă cute sau cusături care să deranjeze;
- acoperirea integrală a buretelui de către husă şi strângerea şiretului de închidere;
- patru mânere de transport bine cusute de husă.
Scară fixă:
- bine fixată în pereţi, de preferat în tiranţi care străbat peretele (atenţie la crăpăturile
din zid);
- din cauza căldurii lemnul se usucă iar şipcile ies din locaş (în acest caz este bine ca
înainte de montarea lor în pereţi să se folosească doi tiranţi cu piuliţe la capete, puşi imediat
sub şipci la 1/3 şi 2/3 din distanţă).
Banca de gimnastică:
- suprafaţa orizontală să fie lucioasă, fără asperităţi, aşchii lemn şi cuie (cuiele se bat
mai mult şi se umplu cu nit din lemn);
- să aibă trei picioruşe egale prevăzute cu talpă de cauciuc pentru protecţia podelei;
- să aibă prevăzută, în siguranţă, sistemul de agăţare pe scara fixă pentru crearea
planului înclinat;
Frânghie, scara marinărească:
- să aibă acelaşi diametru pe toată lungimea (important pentru rezistenţa sa);
- să nu fie agăţată decât în sistem special, prinsă în grindă în formă de melc;
Pista de alergări:
- suficient de lungă pentru a asigura spaţiul de oprire;
- lată, fără gropi, crăpături (dacă este ciment) sau denivelări (cauzate de rădăcini de
pomi);
- bine măturată şi obligatoriu culoarele trasate ca elevii să nu schimbe direcţia de
alergare (există tendinţa de a lua “faţa” partenerului);
Groapa de sărituri:
- marginile numai din scândură, fără aşchii sau rupturi, iar ţăruşii de prindere a
scândurilor (ce formează cadrul limită) să fie în afara suprafeţei de sărit (se evită bordurile de
ciment, cărămizi, ţevi);
- nisipul să fie afânat (săpat şi greblat) înainte de fiecare folosire pentru a scoate la
iveală eventualele cioburi, fiare etc., având în vedere că vin copii mici şi se joacă acolo;
- pragul să fie bine prins în pistă, să aibă suprafaţa dreaptă;
- spaţiul de siguranţă (de exemplu, faţă de gardul şcolii), să aibă minim un metru;
- pista de elan cu suprafaţă dreaptă, şi de preferat fără iarbă (pentru a nu aluneca).
Mingiile de joc:
- să aibă formă perfect sferică şi să fie folosite numai la jocul respectiv;
- suprafaţa mingii să fie plăcută la palpare, pentru o priză bună sau lovire (atenţie la
mingiile medicinale şi de oină);
- să aibă dimensiuni regulamentare: presiune normală a aerului, circumferinţă şi
greutate (se vor verifica aşa cum fac arbitrii la începutul unei partide).
Podeaua sălii:
- trebuie să fie plată şi fără asperităţi;
- atenţie la parchetul sărit sau ne fixat (se umple spaţiul cu ciment);
- suprafaţa să nu fie lăcuită şi să nu se folosească udă;
- este posibil să iasă, ca urmare a trepidaţilor cuiele din parchet ce pot constitui
pericol.
Suprafeţe de joc:
- plate, fără gropi, cu marcaje vizibile;
- spaţiul de siguranţă suficient faţă de orice obstacol fix (clădiri, copaci, garduri,
ziduri etc.);
- obstacolele trebuie semnalizate şi luate măsuri de protejare a elevilor.
Concluzii: Dacă aparatele şi instalaţiile nu sunt sigure, nu le folosim! Nu improviza!
Nu risca! Exploatarea corectă a aparatelor şi instalaţiilor, starea bună a suprafeţele de joc, a
materialelor şi echipamentului sportiv (adecvat locului şi anotimpului, pe măsură şi curat)
sunt motive temeinice de rezolvare în bune condiţii a obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice
fără riscuri de accidente.
11.5. Modele de documente necesare la nivel de catedră:
Anexa 1. Proces verbal de control al bazei sportive.
Şcoala________________ An şcolar___________
Localitatea____________
Proces verbal
Încheiat azi……… până în 10.09.200…. cu ocazia controlului efectuat la baza
sportivă a şcolii. Comisia de PM din unitatea şcolară a controlat întreaga bază didactică
afectată activităţilor de educaţie fizică şi sport (instalaţii, aparate, materiale sportive şi
suprafeţe de joc) şi a constatat următoarele:
POZITIV:……………………………………
NEGATIV:………………………………….
Termene şi responsabilităţi pentru rezolvare: până în 15/09/200……..
Preşedinte, Membrii,
Documente ce reglementează condiţiile de participare a elevilor la lecţiile de educaţie
fizică şi alte activităţi sportive
I. Legea educaţiei fizice şi sportului, Titlul VIII: controlul şi asistenţa medicală în
domeniul educaţiei fizice şi sportului.
Art.54 – controlul şi asistenţa medicală în activităţi de educaţie fizică şi sport sunt
obligatorii.
Art.55- (1) practicarea exerciţiilor fizice în forme organizate se realizează numai cu
aviz medical.
(2) pentru a participa la antrenamente şi competiţii sportivii legitimaţi trebuie să
efectueze controlul medical periodic şi ori de câte ori este nevoie la unităţile de medicină
sportivă.
(3) participarea sportivilor legitimaţi la antrenamente şi/sau înscrierea lor la
competiţiile sportive sunt condiţionate de existenţa avizului medical favorabil, eliberat numai
de unităţile de medicină sportivă.
Art.56. – Ministerul Educaţiei Naţionale, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii
elaborează normele privind acordarea avizului medical necesar elevilor şi studenţilor în
vederea participării la lecţiile de educaţie fizică.
II. Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ
preuniversitar Cap. Evaluare, Secţiunea 2.
Art.56. – (1) elevii scutiţi de efort fizic au obligaţia de a fi prezenţi la orele de educaţie
fizică. Acestor elevi nu li se dau note şi nu li se încheie media la această disciplină. În rubrica
“Educaţie fizică” din catalog, se înscrie de către învăţătorul/dirigintele clasei “scutit de efort
fizic în baza …..”, specificându-se documentul şi data eliberării acestuia.
Art.56 –(2) documentele medicale care atestă scutirea de efort fizic sunt avizate de
director.
III. Adresa M.E.N. Nr. 25.196/20.01.1999.
În scopul reglementării situaţiei şcolare a elevilor deveniţi inapţi din punct de vedere
al stării de sănătate pentru orele de educaţie fizică, se stabilesc următoarele:
1. Pentru elevii scutiţi medical pe un semestru, media anuală se consideră obţinută în
semestrul în care a participat la lecţiile de educaţie fizică.
2. Pentru elevii scutiţi medical pe un an şcolar, semestrial sau alte perioade, aceştia
au obligativitatea de a fi prezenţi şi a asista la lecţia de educaţie fizică, ei fiind scutiţi doar de
efort nu şi de frecvenţă.
Ne participarea la ora de educaţie fizică, atrage după sine înscrierea absenţei în
catalog.
IV. Adresa M.E.C. Nr. 37.940/2.10.2001
În conformitatea cu prevederile art. 54, 55, Legea nr. 69/2000, participarea copiilor şi
elevilor la activităţile de educaţie fizică şi sport prevăzute în planurile de învăţământ, este
condiţionată de existenţa avizului medical şi efectuarea periodică a controlului medical. În
acest sens:
a) toţi copiii şi elevii din învăţământul preuniversitar, pentru a putea participa la
activităţile de educaţie fizică şi sport, sunt obligaţi să prezinte avizul medical;
b) cadrele didactice (titulari, suplinitori), care predau în specialitate au obligaţia să
solicite la începutul anul şcolar (15 septembrie), fiecărui copil sau elev acest aviz medical;
c) fiecare cadru didactic (titular, suplinitor), care predă în specialitate, are obligaţia să
păstreze şi să prezinte la solicitarea superiorilor, avizele medicale ale tuturor copiilor şi
elevilor;
d) avizul medical se eliberează copiilor şi elevilor în conformitate cu prevederile
Art.6 (a) Legea nr. 145/24.07.1997, care îi încadrează pe aceştia în gratuitate;
e) avizele medicale se eliberează elevilor şi copiilor de către cabinetele medicale
şcolare şi cabinetele medicale individuale, structuri ale Ministerului Sănătăţii şi Familiei,
organizate conform O.G. nr. 124/1998, cu modificările şi completările ulterioare;
f) avizul medical se prezintă sub formă de certificat medical care poartă semnătura,
parafa medicului şi ştampila rotundă a unităţii medicale;
g) copiii şi elevii, pe al căror certificat medical se menţionează ”clinic sănătos –apt
pentru activităţile de educaţie fizică şi sport”, pot participa activ la aceste activităţi;
h) în cazul copiilor şi elevilor pe ale căror certificate medicale se menţionează
restricţii pentru tipuri de efort sau de activităţi fizice, cadrele didactice (titulari, suplinitori),
care predau în această specialitate, au obligaţia instruirii şi evaluării diferenţiate a acestora, în
conformitate cu prevederile programelor şi documentelor şcolare;
i) copiii şi elevii, cu interdicţii totale faţă de orice efort şi orice activitate fizică, sunt
obligaţi să fie prezenţi la orele de educaţie fizică, profesorul repartizându-le efectuarea unor
teme cu caracter teoretic şi organizatoric din domeniu;
j) conducerile unităţilor şi instituţiilor de învăţământ răspund de organizarea şi
îndeplinirea tuturor celor de mai sus.
Elevii din clasele a XII-a, care susţin examenul de bacalaureat la educaţie fizică, vor
lua la cunoştinţă anual din metodologia M.E.C., de condiţiile medicale ce trebuie îndeplinite:
cei care au fost scutiţi medical un semestru în clasa a XII-a nu au dreptul de a opta pentru
susţinerea probei de educaţie fizică şi sport.
IV. Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Campionatelor Naţionale
Sportive Şcolare, din cadrul O.N.S.Ş. – aprobat prin ordin M.E.C. nr. 3175/12.02.2002,
desfăşurat în conformitate cu programul naţional “Sportul pentru toţi”.
Art.17. – (7) Comisia Judeţeană (a Mun. Bucureşti) a sportului şcolar (atribuţii):
- asigură asistenţa medicală autorizată la fiecare fază.
Art.18 – (5) Comisia pe disciplină sportivă:
- asigură prezenţa asistenţei medicale autorizate.
Art.19 – (6) Comisia sportului şcolar din unitatea de învăţământ:
- urmăreşte ca elevii care participă la Campionatele şcolii să aibă aviz medical
favorabil (cel eliberat pentru participarea la orele de educaţie fizică).
Art.25 – (1) participarea copiilor şi elevilor la O.N.S.Ş este condiţionată de:
c) prezentare vizei medicale favorabile, care este individuală, obligatorie, se
efectuează înaintea începerii fazei pe localitate, are valabilitate 60 zile şi obligatoriu va purta
semnătura, parafa medicului şi ştampila rotundă a cabinetului medical.
V. Programul naţional “Mişcare pentru sănătate”, publicat în M.O. partea I, nr.
182-luni 24.03.2003.
Cap. II, M.S.F., punctul 2. – asistenţa medicală necesară acţiunii naţionale “Olimpiada
sportului şcolar” se asigură astfel:
Punctul 2a. – asistenţa medicală necesară elevilor participanţi la “Olimpiada sportului
şcolar” se asigură prin medicii din cabinetele medicale şcolare organizate în cadrul unităţilor
de învăţământ, precum şi prin celelalte unităţi sanitare, în condiţiile legii.
Punctul 2b. – asistenţa medicală de urgenţă se asigură prin unităţile sanitare
specializate conform legii, prin grija instituţiilor responsabile ale acţiunii naţionale.
Punctul 4. – cabinetele medicale şcolare vor efectua semestrial un control medical
pentru elevi.
Cap. III, M.E.C., punctul 10. – în cadrul orelor de educaţie fizică vor fi organizate
activităţi sportive adaptate şi elevilor scutiţi medical.
VI. Planul de acţiune al Ministerului Educaţiei şi Cercetării elaborat prin
Programul naţional „2004: Anul european al educaţiei prin sport”.
Metodologia eliberării scutirilor medicale de educaţie fizică la elevi şi studenţi.
1. Scutirile medicale de la orele de educaţie fizică se eliberează de medicul unităţii
şcolare sau studenţeşti pe formularul adeverinţei medicale tip M.S.F.
2. În funcţie de forma clinică şi deficienţele funcţionale consecutive, scutirile pot fi:
A. Anuale:
– inapţi total pentru activitate de educaţie fizică fără notă la acest obiect. La
recomandarea medicului se pot efectua în cadrul lecţiei de educaţie fizică unele exerciţii
uşoare de dezvoltare fizică armonioasă.
- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică fără notă, dar cu recomandarea de
cultură fizică medicală recuperatore în cabinete sau centre de specialitate. Elevilor şi
studenţilor care învaţă în localităţi fără posibilităţi de recuperare prin cultură fizică medicală,
li se va recomanda un program diferenţiat de exerciţii în cadrul orelor de educaţie fizică.
- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de programa analitică a
lecţiilor de educaţie fizică, cu notă la acest obiect. Tipuri de exerciţii fizice contraindicate
medical vor fi stabilite de medicul unităţii de învăţământ respective, în colaborare cu medicul
specialist care dispersează elevii.
B. Temporare (pe durate variabile, sub un an şcolar/universitar, recomandate de
medic):
- inapţi total pentru activitatea de educaţie fizică;
- inapţi parţial numai pentru unele din activităţile impuse de programa analitică a
lecţiilor de educaţie fizică.
3. Scutirile medicale de orele de educaţie fizică nu pot fi eliberate retroactiv, ele fiind
valabile din ziua acordării lor (cu excepţia adeverinţelor medicale de motivare pentru
perioadele când un elev/student este absent de la toate obiectele de învăţământ din cauză de
boală).
4. Scutirile medicale de educaţie fizică vor fi înscrise pe formularul de adeverinţă
medicală tip M.S.F.
Indicaţiile terapeutice vor fi înscrise separat şi se vor alătura adeverinţei medicale sus
numite.
PARTEA II METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ÎN
SUBSSISTEMUL
EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII
Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar
În învăţământul preprimar sunt cuprinşi copiii cu vârste între 3-6/7 ani, perioadă
denumită şi “ vârsta de aur “ a copilăriei.
Reperele psihologice fundamentale care conturează această perioadă sunt:
activitatea de bază o reprezintă jocul;
tipul relaţiilor ce se stabilesc între indivizi;
Etapa celei de a doua copilării se subdivizează în:
- etapa preşcolarului mic (3-4 ani);
- etapa preşcolarului mijlociu (4 ani);
- etapa preşcolarului mare (5-6 ani).
1.1. Dezvoltare Morfo-Funcţională
are loc o creştere a dimensiunilor lor antropometrice:
- greutatea creşte de la 14 kg. la 22 kg.;
- înălţimea creşte de la 0,92 cm. la 116/117 cm.;
continuă procesul de osificare; la sfârşitul perioadei apare dentiţia definitivă;
dezvoltarea musculară este alertă, se modifică consistenţa muşchilor;
mucoasele rinofaringiene sunt sensibile, ceea ce determină un teren fertil pentru afecţiuni
bronho-pulmonare;
respiraţia are un caracter superficial determinând o rezistenţă scăzută la efort; FR. la 3 ani
este de 30 respir./ min., la 5 ani - 26-28 respir./min, la 6 ani- 27 respir./min; efortul are un
mare rol în dezvoltarea capacităţii respiratorii prin dezvoltarea musculaturii toracice, a celei
intercostale, creşterea actului respirator;
FC. la copiii de 3-6 ani este între 100-110 pul./min.;
se continuă dezvoltarea sistemului nervos central, atât din punct de vedere funcţional cât
şi structural; asimetria cerebrală se accentuează;
după 5 ani, se consolidează inhibiţia din care cauză preşcolarul îşi controlează mai bine
reacţiile impulsive;
este perioada în care predomină acţiunea unor glande ca: timusul şi tiroida; epifiza şi
hipofiza.
1.2. Dezvoltare Psihică
Vârsta preşcolară reprezintă perioada structurării personalităţii. Se schiţează viaţa
interioară a copilului şi acesta devine mai comunicativ şi mai sociabil.
Pe plan senzorial:
- simţul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv şi vizual; se realizează o colaborare între
tactil şi vizual;
- sub aspect auditiv, se perfecţionează auzul fonematic, muzical şi abilitatea de a recunoaşte
şi repera obiecte după sunetul pe care îl emit;
- se fac progrese şi pe plan gustativ şi olfactiv;
- solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziţii sub raport perceptiv;
percepţia are câteva note distincte: are încărcătură afectivă, reflectă mai uşor culoarea şi
forma decât volumul, apar greutăţi în recepţionarea relaţiei dintre parte şi întreg, apar
achiziţii noi în percepţia spaţiului şi timpului;
- în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative;
Pe plan intelectual:
- Memoria, mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale predominante la această
vârstă: cea mecanică şi cea involuntară;
- La 4-5 ani intervine şi memoria voluntară; copilul memorează uşor dar uită repede;
memoria are un caracter afectiv dar şi intuitiv-concret;
Limbajul, la începutul perioadei se utilizează un limbaj situativ care treptat se transformă
în cel contextual; vocabularul sporeşte de la 1000 de cuvinte la 3 ani iar la 6 ani cel mult 2
500 de cuvinte; se structurează şi limbajul interior; o problemă deosebită o reprezintă
bilingvismul;
Gândirea, la 5 ani, se formează aprox. 50 % din potenţialul intelectual al individului; până
la 4 ani gândirea este preconceptual - simbolică, între 4-7/8 ani este intuitivă;
Imaginaţia, este influenţată de joc, acesta fiind un teren fertil pentru manifestarea
imaginaţiei creatoare;
Atenţia, se consolidează volumul, concentrarea şi mobilitatea atenţiei; se îmbunătăţeşte
concentrarea, la şcolarul mic fiind de 5-7 min, la şcolarul mijlociu, de 20-25 min. iar la
şcolarul mare de 45-50 de min.
Afectivitatea, este influenţată de plasarea copilului în grădiniţă, are un caracter instabil;
Voinţa, se manifestă cu precădere în activitatea dominantă: jocul, unde se disting o serie
de trăsături pozitive;
Personalitatea, este perioada când se pun bazele personalităţii, se schiţează primele
trăsături de caracter, apar şi primele aptitudini speciale, se perfecţionează componenta
senzorială a aptitudinilor;
1.3. Activitatea Motrică
La această vârstă copilul desfăşoară o activitate motrică susţinută;
Deprinderile motrice încep să se contureze, atât cele de bază cât şi cele aplicativ-
utilitare;
- mersul este legănat, cu paşi inegali, se păstrează greu direcţia;
- la alergare, faza de zbor este neclară, alergarea este tropotită;
- săritura prezintă dificultăţi în însuşire: se desprind greu de pe un picior, nu pot sări peste
obstacole sau în adâncime;
- aruncarea ăi prinderea sunt slab formate;
La 4-5 ani se îmbunătăţeşte coordonarea; preciza la nivelul mâinii este încă slabă
datorită muşchilor mici ai mâinii slabi dezvoltaţi;
La 5-6 ani creşte tonusul muscular; creşte capacitatea de rezistenţă la eforturi mai mari
şi prelungite; se corectează mersul iar la alergare se conturează faza de zbor;
Indicaţii:
se urmăreşte dezvoltarea muşchilor flexori, a musculaturii dorsale care intervine în
menţinerea coloanei vertebrale; dezvoltarea musculaturii toracice şi intercostale pentru o
respiraţie corectă;
pe lângă utilizarea exerciţiilor analitice se recomandă şi folosirea unor exerciţii cu o
influenţă cumulativă asupra organismului;
se recomandă utilizarea cu precădere a eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice (
să nu depăşească 3 sec); să fie evitate eforturile monotone;
se vor evita exerciţiile de forţă, tracţiune, transport de greutăţi;
să se acorde atenţie modului de însuşire a săriturilor, în mod deosebit aterizarea, care
implică sistemul ligamentar şi articular, sistem care este încă slab dezvoltat şi se pot
produce traumatisme.
Şi învăţământul preprimar dispune de documente curriculare care reflectă concepţia
care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea finalităţilor
stipulate în Legea Învăţământului Nr.84/1995 şi Legea Educaţiei Fizice Şi Sportului din
1999, referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţii copiilor.
1.4. Documente curriculare:
Începând cu anul şcolar 1998-1999, în România Curriculumul şcolar cuprinde.
documentele de politică a educaţiei şi politică şcolară ce definesc finalităţile educaţiei la
diferite nivele;
planul de învăţământ, document oficial, obligatoriu la nivel naţional care stabileşte ariile
curriculare, obiectele de studiu şi numărul de ore;
programele de învăţământ pentru învăţământul preşcolar: Programa activităţilor instructiv-
educative din grădiniţă;
ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care facilitează realizarea procesului
curricular;
manuale alternative;
Activitatea în învăţământul preşcolar se realizează pe baza următoarelor documente
curriculare:
- planul de învăţământ aprobat cu OM. Nr. 4481/8.09. 2000;
- programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă
Prezentăm în continuare
Tabel nr. 10
Planul de învăţământ pentru Grădiniţe cu program normal
Nr. crt. Categoria de activităţi Nivelul I -3-5 ani Nivelul II -5-7 ani
I Activităţi comune 7 10
A Activităţi de educare a
limbajului
1 2
A Activităţi matematice 1 2
B Cunoaşterea mediului. 1 1
A Educaţie pentru
societate
1 1
B Activităţi practice. 1
A Educaţie plastică. 1 1
B Educaţie muzicală 1 1
A Educaţie fizică. 1 1
II Activităţi alese
Jocuri şi alte activităţi
17 14
III Extinderi 0-1 1-2
IV Activităţi opţionale 0-1 1-2
Nr. minim de activit./ săpt. 24 26
Nr. maxim de activit./ săpt. 25 28
La grădiniţele cu program prelungit şi săptămânal se adaugă:
După amiaza
V Activităţi recreative şi
de relaxare
10 5
VI Activităţi de dezv. şi
exersare a aptitudinilor
individuale
15 15
VII Activităţi de recuperare - 5
Nr. minim de activit./ săpt. 49 51
Nr. maxim de activit./ săpt. 51 53
Programa pentru EDUCAŢIE FIZICĂ din 2000 propune următoarele obiective cadru:
1. Cunoaşterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării de
sănătate a copiilor;
2. Formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare;
3. Stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă, afective în vederea aplicării independente
a deprinderilor motrice însuşite ;
Obiectivele de referinţă particularizează fiecare obiectiv cadru astfel:
Pentru OC 1:
Copilul să poată să cunoască şi să aplice regulile de igienă referitoare la
echipamentul sportiv.
Exemple de comportamente: să folosească la lecţiile de educaţie fizică un echipament
adecvat; să păstreze echipamentul în săculeţ;
Să cunoască şi să aplice regulile igienei efortului fizic
Exemple de comportamente: să nu alerge cu gura deschisă, să inspire pe nas şi să expire pe
gură,să nu bea apă imediat după efort, să-şi verifice ţinuta şi starea fizică generală, să
recurgă la exerciţii de respiraţie după un efort prelungit.
Pentru OC 2:
Copilul să-şi formeze o ţinută corporală corectă ( în poziţiile stând, aşezat, şi în
deplasare).
Exemple de comportamente: să respecte poziţia în comenzile Drepţi; Pe loc repaus;La st;.
La dr.; să respecte poziţia corectă a corpului şi a segmentelor în mers, alergare, sărituri;
să-şi însuşească schema corporală;
Să perceapă componentele spaţiale, temporale ale mişcărilor;
Exemple de comportamente:să ştie să se raporteze la un reper dat; să execute mişcări în
tempo-ul şi ritmul dat; să execute exerciţiile de dezvoltare fizică generală cu numărarea
timpilor şi cu repere spaţiale; să execute mişcări euritmice coordonându-şi mişcările
corpului cu ritmul muzicii sau cu ritmul exprimării verbale; să execute paşi de dans;
Să fie apt să utilizeze deprinderile motrice însuşite în situaţii variate
Exemple de comportamente: să execute deprinderile motrice în condiţii variate; să
parcurgă o distanţă scurtă din ce în ce mai repede; să manifeste capacitatea de a executa
un exerciţiu fizic progresiv cu un număr mai mare de repetări; să execute acţiuni cu un
grad ridicat de complexitate cu şi fără obiecte;să depună efort fizic pe o durată de un timp
din ce în ce mai mare; să se manifeste în cadrul jocurilor de mişcare sau în cadrul mini
jocurilor sportive;
Pentru OC 3:
Să folosească acţiunile motrice învăţate pentru a exprima sentimente, pentru a
răspunde la diferiţi stimuli, la diferite ritmuri.
Exemple de comportamente: să răspundă motric la o comandă, să exprime stări afective
sau comportamente folosindu-se de mişcare; să se exprime într-un limbaj adecvat atunci
când i se cere să relateze ce s-a întâmplat cu propriul său corp.
Să manifeste în timpul activităţii atitudine de cooperare, spirit de echipă, de
competiţie, de fair-play.
Exemple de comportamente: să respecte regulile; să participe activ şi să-şi aducă
contribuţia la reuşita echipei.
Conţinutul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă, are un caracter flexibil, este
selectat de educatoare în funcţie de: programul general de dezvoltare a copilului preşcolar şi
după cel al trebuinţelor şi cerinţelor de moment ale copiilor.
La ora actuală se pune problema unei educaţii timpurii, concept ce se referă la
abordarea pedagogică ce acoperă intervalul de viaţă de la naştere la 6/7 ani.
Până în secolul trecut educaţia timpurie se referea la educaţia de dinainte de
şcolarizarea copiilor în intervalul de 3-6/7 ani cunoscut sub denumirea de învăţământ/educaţie
preşcolară. Conferinţa de la Jomtien (Thailanda) din 1990 – Educaţia pentru toţi – a introdus
un nou concept cel de „lifelong learning” (educaţie pe tot parcursul vieţii) cu ideea că
educaţia începe de la naştere (Jinga).
Noul curriculum este structurat pe domeniile de dezvoltare, pentru fiecare domeniu
fiind formulate obiective cadru şi de referinţă şi prezentate ariile curriculare care sunt
implicate în realizarea acestora. Ariile curiculare vizate sunt:
1. Limbaj şi comunicare, premise ale citit – scrisului;
2. Ştiinţe;
3. Arte ( activităţi artistico-plastice , muzicale);
4. Educaţie fizică (educaţie pentru sănătate, jocuri şi activităţi de mişcare)
5. Educaţie pentru societate.
Fig. 16. Domenii de dezvoltare
Dezvoltarea fizică
Sănătate şi igienă personală
Dezvoltarea socio-emoţională
Dezvoltarea limbajului, a comunicării; Şi
a premiselor citirii şi scrierii;
Dezvoltarea cognitivă şi cunoaşterea lumii;
Capacităţi şi atitudini în învăţare
Curriculum actual –
domenii de dezvoltare
Fig. 17 Obiectivele educaţiei timpurii
1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă:
Activităţi comune, principala modalitate de realizare a obiectivelor instructiv-educative
prevăzute de programă şi se caracterizează prin: sunt organizate şi conduse de educatoare,
care stabileşte forma şi tipul de activitate, locul, materialele; le realizează prin antrenarea
tuturor copiilor din grupă; se desfăşoară în momentul apreciat de educatoare ca fiind cel mai
adecvat( de obicei între 9,30 şi 11,00); numărul activităţilor obligatorii diferă în funcţie de
vârstă; subiectul activităţii este unic, este obligatoriu pentru toţi copiii şi este stabilit de
educatoare prin planificarea săptămânală.
Activităţi alese, jocuri, activităţi opţionale, se desfăşoară pe grupuri mici sau chiar
individual, în prima parte a activităţilor din grădiniţă şi în partea a – III – a, a programului sub
forma activităţilor în completare sau a programului distractiv.
În medie o activitate cu copiii durează 15-45 de min. durata activităţilor se
individualizează în funcţie de nivelul de vârstă astfel: 15-20 de min. cu copiii de nivel I (3-5
ani); 30-45 de min. cu copiii de nivel II (5-7 ani); la grupele pregătitoare pentru şcoală ( 6-7
ani) activitatea poate dura 40-45 min.
Obiectivele
Educaţiei
timpurii
0-6/7 ani
Dezvoltarea liberă şi
armonioasă a personalităţii
copilului
Dezvoltarea
capacităţii de
a interacţiona cu
alţi copii,
cu adulţii şi cu
mediul
Descoperirea de către
fiecare copil a propriei
identităţi,
a autonomiei şi
dezvoltarea
unei imagini de sine pozitive.
Sprijinirea copilului în achiziţionarea de
cunoştinţe, capacităţi,
deprinderi şi atitudini
necesare
acestuia la intrarea în
şcoală şi pe tot parcursul vieţii.
La grupele de 3-5 ani se va pune accent pe activităţi de socializare iar la grupele de
5-7 ani pe cele de pregătire pentru şcoală. În cazul activităţilor opţionale, la începutul lunii
septembrie se va prezenta paleta de opţiuni iar părinţii vor face alegerea acestora. Astfel
pentru copii de 3-5 ani se propune cel mult un opţional iar pentru ceilalţi cel mult două.
Proiectarea activităţilor didactice la nivelul preprimar
Proiectarea educaţională este necesară pentru buna direcţionare a activităţilor concrete
de învăţare. Şi la acest nivel proiectarea se realizează ţinând cont de cele patru etape:
1. Precizarea obiectivelor educaţionale urmărite;
2. Analiza resurselor materiale şi umane;
3. Elaborarea strategiilor didactice adecvate;
4. Evaluarea eficienţei activităţii didactice desfăşurate.
1.6.1. Documente de proiectare:
- proiectul anual:
- proiectul săptămânal:
- proiectul activităţilor comune;
- schema orară a grupei
Schema orară a grupei, cuprinde categoriile şi numărul de activităţi didactice din
trunchiul comun, activităţile opţionale şi referiri la extinderi şi aprofundări.
Considerăm că, pentru activitatea de educaţie fizică se poate utiliza proiectul
didactic utilizat la nivelul ciclului primar.
1.7. Evaluarea în învăţământul preşcolar
Evaluarea performanţelor în învăţare ale copilului preşcolar se realizează prin
modalităţi specifice acestui nivel de educare şi instruire.
Tipuri de evaluare:
- iniţială;
- continuă;
- sumativă;
Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar
În învăţământul primar sunt cuprinşi copiii cu vârsta de 6/7 –10/11 ani, perioadă
denumită de M. Debesse (1981), “copilăria adultă sau maturitatea infantilă”.
Intrarea în şcoală îl aduce pe copil sub influenţa culturii, iar dobândirea scrisului,
cititului şi calculul aritmetic, determină restructurarea sferei de cunoaştere a individului şi
implicit redimensionarea întregii personalităţi. Jocul, care era prioritar până la această vârstă
cedează locul activităţii de învăţare.
2.1.Particularităţi morfologice:
Până la pubertate copilul creşte în greutate aproximativ 10 kg., iar în înălţime
aproximativ 20 cm. Această etapă se încheie mai repede la fete. 10,6 ani, decât la băieţi: 12
ani.
La această vârstă are loc o creştere accentuată a corpului şi segmentelor sale ce
determină modificări ale proporţiilor dintre cap şi trup.
Sistemul muscular se dezvoltă în special sub aspectul masei sale. Creşte forţa musculară,
viteza şi precizia mişcărilor.
Pe fondul intensificării procesului de osificare se trece treptat şi la dentiţia
permanentă.
Sistemul nervos: în această etapă asistăm la creşterea creierului (aprox. 1200 g.) şi la
organizarea unor căi funcţionale noi.
2.2. Particularităţi psihice
Scrisul şi cititul aduc modificări în planul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor.
Se dezvoltă sensibilitatea tactilă a mâinii, auditivă, vizuală; creşte vederea la distanţă şi
determinarea mai corectă a mărimii;
La 8 ani, micul şcolar poate realiza imaginea vizuală a mişcărilor;
Se ameliorează auzul muzical, copilul recepţionând mai bine structurile melodice;
Poate să identifice şi să clasifice gusturile şi mirosurile;
Evoluţie deosebită a chinesteziei mâinii, dobândeşte o mai bună coordonare motrică
generală dar şi fineţe în mişcările degetelor;
Spiritul de observaţie devine deliberat, sistematic şi analitic;
Înregistrează o bună percepţie a mărimii şi greutăţii; a spaţiului şi timpului dar şi a
direcţiei de desfăşurare a mişcării;
Reprezentările sporesc în volum;
Pe plan intelectual:
Predomină memoria mecanică, cea involuntară şi cea de scurtă durată;
Limbajul este influenţat de intrarea copilului în şcoală, vocabularul se dublează, progrese
se realizează şi în ceea ce priveşte debitul verbal oral şi cel scris;
Gândirea: la această vârstă se instalează gândirea operatorie concretă;
La 7-8 ani , este capabil numai de conservarea cantităţii, la 9-10 ani apare capacitatea de
conservare a greutăţii, iar pe la 11-12 ani apare capacitatea de conservare a volumului;
Şcolarul mic prezintă o vie curiozitate intelectuală;
Această vârstă este un teren fertil pentru dezvoltarea imaginaţiei; imaginaţia reproductivă
şi cea creatoare;
Creşte capacitatea de mobilizare voluntară a atenţiei, fluctuaţiile ei sunt frecvente;
Intrarea în şcoală modifică şi universul afectiv al copilului; viaţa emoţională devine mai
echilibrată;
Se pun bazele convingerilor morale fundamentale.
2.3. Particularităţi motrice
se urmăreşte permanent formarea unei ţinute corecte, evitarea instalării unor deformări ale
coloanei vertebrale;
se urmăreşte realizarea unei ţinute estetice în deplasare(mers, alergare);
se urmăreşte realizarea unei respiraţii eficiente, coordonate cu acţiunea diferitelor
segmente ale corpului;
creşterea capacităţii pulmonare;
se observă progrese în formarea deprinderilor motrice de bază, pe fondul acestora
însuşindu-se si celelalte tipuri de deprinderi;
este perioada când se poate deja acţiona prin mijloace specifice în dezvoltarea
aptitudinilor motrice coordinative în mod special, dar şi asupra celor condiţionale; indicii de
îndemânare, viteză şi rezistenţă aerobă cresc rapid, asupra mobilităţii trebuie acţionat
permanent; exerciţiile de forţă trebuie executate cu intensitate medie şi submaximală pentru a
nu afecta aparatul locomotor, încă ne consolidat.
2.4. Structura Programei Şcolare
2.4.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul primar:
- asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copii;
- formarea personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul său de dezvoltare;
- înzestrarea copilului cu acele cunoştinţe, capacităţi şi atitudini care să stimuleze
raportarea efectivă şi creativă la mediul social natural şi să permită continuarea educaţiei;
Această perioadă de dezvoltare a copilului este intersectată de două cicluri curriculare:
1. ciclul achiziţiilor fundamentale, durata 3 ani, care cuprinde: grupa
pregătitoare pentru şcoală, clasa I, II, având ca obiective: asimilarea elementelor de bază
ale principalelor limbaje convenţionale; stimularea copilului în vederea perceperii,
cunoaşterii şi stăpânirii mediului apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului,
a intuiţiei şi imaginaţiei; formarea motivării pentru învăţare;
2. ciclul de dezvoltare, durata 4 ani, include clasa a-III-a - a-VI-a şi urmăreşte
următoarele obiective: dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirea limbilor
pentru exprimarea în situaţii variate de comunicare; dezvoltarea unei gândiri
structurale şi a competenţei de aplica în practică rezolvarea de probleme; familiarizarea
cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor cunoaşterii; încurajarea talentului,
experienţei, a expresiei în diferite forme de artă; formarea responsabilităţii pentru
propria dezvoltare şi sănătate; formarea unei atitudini responsabile faţă de mediu;
construirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă.
Ţinând cont de cele prezentate, toate disciplinele au fost nevoite să-şi reconsidere şi
să-şi re definească obiectivele şi automat să-şi restructureze conţinuturile, pentru a fi în
concordanţă cu obiectivele generale ale ciclurilor curriculare.
Astfel de modificări au survenit şi în cadrul disciplinei ( arie curriculară) Educaţie
fizică şi sport, fiind arie curriculară independentă datorită influenţelor benefice pe care le
exercită asupra organismului copilului aflat în plin proces de dezvoltare şi formare.
Obiectivele cadru:
Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a copiilor şi formarea deprinderilor
igienico-sanitare;
Programa şcolară la acest nivel de vârstă stabileşte obiective şi din sfera afectivă şi
atitudinală astfel: elrvii trebuie să manifeste grijă constantă faţă de propria sănătate; să
manifeste consecvenţă în păstrarea stării de igienă personală şi colectivă; să adopte un
comportament disciplinat şi să respecte din proprie iniţiativă regulile de evitare a accidentelor.
Cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile specifice acestui obiectiv nu se constituie în
unităţi de învăţare dar se realizează prin toate acţiunile desfăşurate de elevi în decursul tuturor
lecţiilor. De asemenea trebuie valorificate cunoştinţele acumulate de elevi prin celelalte
discipline, din celelalte arii curriculare referitoare la om. În cei patru ani ai ciclului primar
elevii trebuie să acumuleze cunoştinţe referitoiare la:
1. Semnele obiective şi subiective ale stării de sănătate;
2. Reguli care pot influenţa starea de sănătate;
3. Reguli de igienă personală şi colectivă în practicarea exerciţiilor fizice;
4. Cauzele care pot genera producerea de accidente.
Influenţarea evoluţiei corecte şi armonioase a organismului şi dezvoltarea calităţilor
motrice de bază;
Acest obiectiv urmăreşte educarea şi formarea unei atitudiniresponsabile faţă de
propria dezvoltare şi sănătate. Pentru aceasta este necesar ca elevii să fie conştientizaţi prin
acţiuni ca: expunerea unor planşe care să ilustreze atât posibilele deficienţe de postură cât şi
poziţiile corecte şi parametrii morfologici şi funcţionali normali; să lise dea posibilitatea
elevilor de a afla singuri parametrii morfologici uzuali (înălţime, greutate); să fie învăţaţi să-şi
controleze FC şi FR.; să se recomande părinţilor să-şi supravegheze copii şi să-i atenţioneze
privitor la poziţiile adoptate în diverse situaţii; verificarea vestimentaţiei copiilor în funcţie de
condiţiile atmosferice; se recomandă realizarea unui regim alimentar care să favorizeze
procesele de creştere şi dezvoltare
Dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare şi sportive elementare;
Formarea obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice;
Acest obiectiv cadru se realizează pe baza conţinuturilor predate care sunt corelate cu
posibilităţile elevilor de a le folosi în activităţile din timpul lor liber.
Dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un sistem de reguli
acceptate;
Prin conţinutul şi formele specifice de organizare, educaţia fizică şi sportul contribuie
la formarea trăsăturilor de personalitate. Astel, elevii sunt puşi în situaţii diverse: să
organizeze, să conducă anumite activităţi atenuîndu-se spiritul individualist sau chiar să se
subordoneze unor rguli impuse de anumite situaţii.
Obiective de referinţă sunt specifice fiecărei clase.
Realizarea acestor obiective este condiţionată de activitatea cadrului didactic-
învăţător/institutor, care trebuie să fie complexă, sistematică, adecvată nivelului de înţelegere
a copiilor din toate punctele de vedere, luând în considerare şi activitatea desfăşurată cu
părinţii.
Clasa a IV-a - Aprobat prin ordin al ministrului Nr. 3919 / 20.04.2005
Nr. crt. Obiective cadru Obiective de referinţă Standarde de
performanţă
1. Menţinerea stării optime de
sănătate a elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare a
acestora la factorii de mediu
1. Să cunoască factorii de
mediu care asigură călirea
organismului şi menţinerea stării
de sănătate;
2. Să respecte regulile de igienă
personală în funcţie de anotimp şi
de locul de desfăşurare a
activităţii;
3. Să manifeste grijă faţă de
propria stare de sănătate;
4. Să adopte un comportament
care să asigure prevenirea
producerii unor accidente în
timpul activităţilor sportive
S 1. Exemplificarea a
două activităţi desfăşurate
în scopul menţinerii stării
proprii de sănătate
2. Armonizarea propriei
dezvoltări fizice şi prevenirea
instalării abaterilor posibile de
la aceasta
1. Să menţină postura corectă a
corpului în poziţii statice şi acţiuni
dinamice;
2. Să execute un complex de
dezvoltare fizică cu şi fără obiecte
specifice;
3. Să execute corect mişcările
comandate – solicitate î ritm
susţinut, impus prin semnale
vizuale, auditive şi tactile;
4. Să depună eforturi uniforme şi
variabile cu durate prelungite
progresiv;
5. Să manifeste interes pentru
dezvoltarea forţei principalelor
grupe musculare.
S 2. Executarea unui
complex de dezvoltare
fizică alcătuit din patru
exerciţii posibilităţile
individuale
S 3. Prezentarea câte unui
exerciţiu pentru prevenirea
instalării abaterilor de la
postura corectă, pentru
spate, membrele
inferioare, abdomen
3. Extinderea fondului propriu
de deprinderi motrice de bază,
aplicativ-utilitare şi sportive
elementare şi dezvoltarea
calităţilor motrice aferente
1. Să-şi perfecţioneze deprinderile
motrice de bază;
2. Să-şi perfecţioneze deprinderile
aplicativ-utilitare, prin folosirea
lor în activităţi motrice complexe;
3. Să-şi perfecţioneze procedeele
tehnice de bază ale probelor şi
ramurilor de sport pentru a le
aplica în întreceri;
4. Să manifeste interes pentru
creşterea indicilor propriilor
S 4. Aplicarea, în cadrul
unei ştafete, a două
deprinderi motrice de
bază, dintre alergare,
săritură, aruncare-
prindere
S 5. Aplicarea, în cadrul
unei ştafete, a două
deprinderi aplicativ-
utilitare dintre târâre,
calităţi motrice. escaladare, transport,
tracţiune
S 6. Demonstrarea
nivelului de dezvoltare a
calităţilor motrice,
raportat la valorile
determinate prin
evaluarea predictivă la
începutul ciclului de
şcolaritate.
4. Practicarea independentă a
exerciţiilor fizice, a jocurilor şi
a diferitelor sporturi
1. Să selecteze diferite activităţi
fizice pentru valorificarea
calităţilor şi deprinderilor însuşite;
2. Să manifeste interes pentru
practicarea jocurilor/ sporturilor în
funcţie de interesele şi nevoile
individuale.
S 7. Aplicarea
deprinderilor sportive
elementare însuşite în
cadrul unei discipline
sportive, cu respectarea
regulamentului specific şi
adecvarea la sistemul de
relaţii cu partenerii şi cu
adversarii
5. Manifestarea spiritului de
echipă şi de întrecere, în funcţie
de un sistem de reguli acceptate
1. Să aplice regulile de
organizare/ autoorganizare şi
desfăşurare a activităţilor practice,
a întrecerilor individuale şi
colective;
2. Să adopte un comportament
adecvat în relaţiile cu partenerii şi
adversarii.
Clasa a III-a - Aprobat prin ordin al Ministrului Nr. 5198 / 01.11.2004 Nr.
crt.
Obiective cadru Obiective de referinţă
1. Menţinerea stării optime de sănătate
a elevilor şi creşterea capacităţii de
adaptare a acestora la factorii de mediu
1. *să diferenţieze factorii favorabili şi nefavorabili stării
proprii de sănătate
2. Să aplice regulile de igienă înainte, în timpul şi după
desfăşurarea activităţilor motrice
3. Să prevină producerea unor accidente în procesul de
exersare
2. Armonizarea propriei dezvoltări
fizice şi prevenirea instalării abaterilor
posibile de la aceasta
1. să adopte constant, în mod reflex, postura corectă a
coloanei vertebrale *şi a segmentelor corpului în raport cu
aceasta, în situaţii statice şi dinamice;
2. Să aprecieze evoluţia principalilor indici de dezvoltare
fizică proprie (talie, greutate, perimetre) determinaţi.
3. Extinderea fondului propriu de
deprinderi motrice de bază, aplicativ-
utilitare şi sportive elementare şi
dezvoltarea calităţilor motrice aferente
1. Să aplice adecvat deprinderile motrice de bază şi pe cele
utilitar-aplicative în diverse activităţi motrice;
2. Să aplice deprinderile sportive elementare specifice
disciplinelor sportive predate, în condiţii de întrecere;
3. Să acţioneze în vederea creşterii indicilor de manifestare a
calităţilor motrice proprii.
4. Practicarea independentă a
exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a
diferitelor sporturi
1. Să practice constant, în mod independent, exerciţiile fizice
recomandate, în funcţie de interesele şi posibilităţile proprii
5. Manifestarea spiritului de echipă şi
de întrecere, în funcţie de un sistem de
reguli acceptate
1. Să aplice regulile cunoscute, în desfăşurarea întrecerilor
individuale şi colective;
2. Să-şi adapteze comportamentul, în relaţie cu partenerii şi
cu adversarii, în funcţie de regulile stabilite.
Clasa I şi a II-a
Programa a fost aprobata prin Ordin al Ministrului Educaţiei nr. 4686 / 05.08.2003
Din conţinutul programei şcolare sunt obligatorii obiectivele cadru, obiectivele de
referinţă şi standardele curriculare de performanta. Conţinuturile învăţării prezentate asigură
realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi
utilizate în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste conţinuturi oferă
posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opţiunile si cu
posibilităţile elevilor.
Activităţile de învăţare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condiţiilor
concrete, experienţei cadrului didactic si potenţialului elevilor.
Curriculum-ul de Educaţie fizică se adresează cadrelor didactice (învăţători, institutori,
profesori de specialitate), directorilor de scoli, elevilor, părinţilor, specialiştilor în evaluarea
performantelor elevilor, precum şi autorităţilor locale interesate de procesul educaţional.
Nr. crt. Obiective cadru Obiective referinţă
Clasa I
Obiective referinţă
Clasa a II-a
Standarde de
performanţă
1.
Menţinerea stării
optime de sănătate a
elevilor şi creşterea
capacităţii de adaptare
a acestora la factorii de
mediu
1. Să recunoască
principalele
caracteristici ale stării
de sănătate;
2. Să respecte regulile
de igienă personală si
pe cele specifice
efortului;
3. Să acţioneze, în
activităţile practice,
în condiţii de siguranţă,
respectând
regulile de evitare a
accidentelor.
1. Să aplice măsuri
adecvate pentru
menţinerea stării de
sănătate;
2. Să respecte regulile
de igienă personală
si colectivă si pe cele
specifice efortului;
3. Să evite principalele
accidente care pot să
apară pe parcursul
desfăşurării diferitelor
tipuri de activităţi
sportive.
S1. Exemplificarea a
doua activităţi
desfăşurate în scopul
menţinerii stării
proprii de sănătate
2.
Armonizarea
propriei dezvoltări
fizice şi prevenirea
instalării abaterilor
posibile de la aceasta
1. Să recunoască
principalele
caracteristici ale
posturii corecte, în
poziţii statice;
2. Să adopte poziţiile
corecte ale
coloanei vertebrale si
ale segmentelor
1. Să identifice
principalele cauze care
pot genera abateri de la
postura corecta;
2. Să adopte poziţii
corecte ale coloanei
vertebrale si ale
segmentelor corpului în
raport cu aceasta, în
S2. Executarea unui
complex de dezvoltare
fizica alcătuit din patru
exerciţii
posibilităţile individuale
S3. Prezentarea câte
unui exerciţiu pentru
prevenirea instalării
abaterilor de la postura
corpului în raport cu
aceasta, în situaţii
statice;
3. Să execute
principalele exerciţii de
dezvoltare fizică
însuşite, potrivit
posibilităţilor
individuale, după
demonstraţie;
4. Să-si determine
înălţimea si
greutatea corporala.
situaţii statice si
dinamice;
3. Să execute un
complex de dezvoltare
fizica predat, alcătuit
din patru exerciţii;
4. Să îşi aprecieze
evoluţia principalilor
indicatori de dezvoltare
fizica (talie,
greutate, perimetre,
diametre)
corecta, pentru spate,
membrele inferioare,
abdomen
3
Extinderea
fondului propriu de
deprinderi motrice de
bază, aplicativ-utilitare
şi sportive elementare
şi dezvoltarea
calităţilor motrice
aferente
1. Să-si însuşească
deprinderile
motrice de baza şi
aplicativ-utilitare,
în contextul
activităţilor motrice;
2. Să-si însuşească
mecanismul de baza al
deprinderilor motrice
sportive
elementare
1. Să aplice în
activităţile practice
deprinderile motrice de
baza si pe cele
utilitar-aplicative;
2. Să aplice
deprinderile motrice
sportive însuşite;
3. Să execute
exerciţiile fizice
însuşite,
potrivit posibilităţilor
individuale, în
condiţii complexe;
S4. Aplicarea, în cadrul
unei ştafete, a doua
deprinderi motrice de
baza, dintre alergare,
săritura, aruncare-
prindere
S5. Aplicarea, în cadrul
unei ştafete, a două
deprinderi aplicativ-
utilitare dintre târâre,
escaladare, transport,
tracţiune
S6. Demonstrarea
nivelului de dezvoltare a
calităţilor motrice,
raportat la valorile
determinate prin
evaluarea predictivă la
începutul ciclului de
şcolaritate
4.
Practicarea
independentă a
exerciţiilor fizice, a
jocurilor şi a diferitelor
sporturi
1. Să conştientizeze
efectele pozitive
ale practicării
independente a
exerciţiilor fizice
1. Să selecteze diferite
exerciţii fizice, pentru
practicarea lor
independenta
S7. Aplicarea
deprinderilor sportive
elementare
însuşite în cadrul unei
discipline sportive,
cu respectarea
regulamentului specific
şi adecvarea la sistemul
de relaţii cu partenerii si
cu adversarii.
5.
Manifestarea
spiritului de echipă şi
de întrecere, în funcţie
de un sistem de reguli
acceptate
1. Să respecte regulile
simple de organizare şi
de desfăşurare a
activităţilor practice
1. Să recunoască
regulile simple
stabilite pentru
organizarea si
desfăşurarea
activităţilor practice;
2.Să manifeste
iniţiativă în colaborarea
cu
colegii, pe parcursul
activităţilor practice
2.4.2. Conţinutul programei
Conţinutul trebuie considerat ca un mijloc de realizare a obiectivelor propuse şi
implicit a finalităţilor şi nu ca un scop în sine:
Capacitate de organizare: formarea unor deprinderi de ordine şi disciplină,
conştientizarea asupra activităţii care se va realiza; se folosesc exerciţiile de front şi formaţii
de pe loc şi din deplasare, jocuri de atenţie;
Dezvoltare armonioasă:
- urmărim formarea unei ţinute corecte, estetice, prevenirea atitudinilor deficiente, corectarea
lor; formarea bazelor generale ale mişcării (caracteristici temporale, spaţiale, spaţio-temporale
şi dinamice);
- acţionăm ţinând cont de: succesiunea metodică a utilizării exerciţiilor de dezvoltare
armonioasă, realizate analitic şi selectiv, cu accent pe dezvoltarea musculaturii spatelui; să se
evite exerciţiile unilaterale, poziţiile statice cu menţinere îndelungată; se vor evita eforturile
de lungă durată, săriturile de la înălţimi prea mari şi aterizările dure;
- se vor utiliza obiecte portative, care pot trezi interesul pentru mişcare (mingi, corzi,
cercuri, bastoane);
- se recomandă utilizarea acompaniamentului muzical;
- se va ţine cont de următoarele principii: de la uşor la greu; de la simplu la complex; de la
cunoscut la necunoscut;
- se vor concepe complexe de exerciţii care trebuie reţinute de elevi şi vor fi evaluate ;
Calităţi motrice de bază:
- se urmăreşte: dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei: reacţie-decizie,
execuţie, repetiţie; educarea atenţiei, concentrării;
- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii coordinative;
- se urmăreşte dezvoltare rezistenţei generale cardio-respiratorie (aerobe);
- se urmăreşte dezvoltarea forţei generale a musculaturii aparatului de susţinere; a puterii;
Conţinut:
- pentru viteză: acţiuni motrice simple, cunoscute, executate de pe loc, la comandă; acţiuni
din deplasare; alergare accelerată pe 15-30 m; jocuri; ştafete;
- pentru îndemânare: exerciţii cu creşterea treptată a complexităţii; ştafete, parcursuri,
jocuri de mişcare;
- pentru rezistenţă: alergare în tempo uniform şi moderat (1min.30”-3-4min.), alergare în
tempo variat (4-6 min.); jocuri motrice, ştafete cu număr mai mare de repetări;
- pentru forţă: complexe de exerciţii pentru dezvoltare fizică libere şi cu obiecte portative;
exerciţii de aruncare cu obiecte mai grele; sărituri la coardă; parcursuri aplicative cu
deprinderile aplicative cunoscute;
Se recomandă: dozarea corectă a efortului, prin parametrii săi: volum, intensitate şi
complexitate; să se respecte alternanţa dintre solicitare şi refacere; se recomandă utilizarea
eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice;
Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi elementar sportive:
- se urmăreşte formarea mecanismului de bază al deprinderilor motrice de bază :mers,
alergare, săritură, aruncare-prindere; aplicativ utilitare: căţărare-escaladare, echilibru, târâre,
ridicare şi transport de greutăţi, tracţiune şi împingere; elementar sportive (gimnastică,
atletism, jocuri sportive, sporturi alternative);
- se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de generalizare şi aplicare a celor însuşite, în
cadrul unor acţiuni globale; vor determina creşterea posibilităţii de adaptare la mediul natural
şi social.
Conţinut:
Este specificat în curriculum, pentru fiecare deprindere în parte, pentru fiecare clasă;
Pentru a realiza finalităţile propuse la nivelul acestui ciclu se vor utiliza strategii
didactice, metode şi procedee didactice adaptate vârstei de 6/7-10/11 ani.
Se recomandă utilizarea activităţii frontale corelate cu cea pe grupe şi activitatea
individuală.
2.4.3. Formele de organizare a activităţii de E.F. în ciclul primar:
lecţia de educaţie fizică;
extensia
opţionalul;
momentul de educaţie fizică;
recreaţia organizată;
plimbări, excursii;
serbări şi demonstraţii sportive;
În ciclul primar sunt alocate în planul cadru 2-3 ore/săpt. şi 1 oră opţional, pentru aria
curriculară Educaţie fizică şi sport. În cazul în care se acordă 3 ore de educaţie fizică, se
impune realizarea conţinutului din programă cu asterisc iar clasa numai poate avea disciplină
opţională; există posibilitatea opţionalului în momentul în care învăţătorul trece la 2 ore de
educaţie fizică, în acest caz opţionalul poate fi tot o disciplină sportivă, sau nu;
Opţionalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea elevului într-un domeniu
nou, necuprins în programă, sau opţional integrat, care cuprinde discipline ne integrate într-o
arie curriculară (“ Euritmie”, dans clasic, dans modern, pantomimă).
Pentru realizarea acestor opţionale se întocmesc programe speciale, cu conţinuturi
specifice şi cu probe de verificare adecvate conţinutului. În catalog, opţionalul, se trece într-o
rubrică specială.
Structura programei unei discipline opţionale:
1. Denumirea disciplinei opţionale……………………………….
2. Ramura sportivă (dacă e cazul)……………………………….
3. Tipul de opţional:
a) la nivelul disciplinei
b) la nivelul ariei curriculare
c) la nivelul mai multor arii curriculare
4. Clasa …………………………
5. Durata: - an şcolar………………….
- ciclu curricular…………..
6. Modul de desfăşurare - cu clasa întreagă………
- pe verticală (grupe pe ramuri de sport)…..
7. Argument
8. Obiective cadru (dacă durata este de un ciclu curricular)
9. Obiective de referinţă – activităţi de învăţare
10. Conţinuturi
11. Modalităţi de evaluare.
12. Bibliografie.
2.5. Recomandări privind proiectarea didactică
2.5.1. Documente necesare:
Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;
Plan calendaristic;
Proiectarea unităţii de învăţare.
În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor
în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a-II-a, se prevede:
Tabel nr. 11
Distribuirea lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare, clasa a-II-a,
Nr.
Crt
Unitatea de
Învăţare
Nr. De lecţii acordate
CA UNITATE DE ÎNV.
TOTAL Principală Secundară
1. Capacitate de organizare - 3 3
2. Dezvoltare fizică armonioasă 6 - 6
3. Dezvoltarea vitezei 9 13 22
4. Dezvoltarea îndemânării 9 13 22
5. Dezvoltarea forţei - 19 19
6. Dezvoltarea rezistenţei - 28 28
7. Deprindere motrică- săritura 8 - 8
8. Deprinderea de arunc.-prind. 7 - 7
9. Deprinderea de echilibru 5 - 5
10. Deprinderea de escaladare 5 - 5
11. Deprinderea de târâre 5 - 5
12. Deprinderea de căţărare-cob. 5 - 5
13. Deprinderea de tracţiune 5 - 5
14 Deprinderea de împingere 4 - 4
15. Deprinderea de transport 4 - 4
16. Alergare de viteză 12 - 12
17. Aruncarea mingii de oină 9 - 9
18. Alergarea de durată 5 - 5
19. Gimnastica acrobatică 16 - 16
20. Minijoc sportiv 23 2 25
Unităţile de învăţare se cuplează câte două, în fiecare lecţie conform eşalonării anuale
pentru fiecare clasă.
Probele de evaluare sunt distribuite câte 4 pe fiecare semestru, la încheierea unei
unităţi de învăţare.
În ciclul primar sistemul de evaluare reprezintă pentru învăţător o ofertă din care
acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare,
respectând cerinţele minimale.
În acest sens, învăţătorul are următoarele atribuţii:
Să selecteze capacităţile care vor fi evaluate la fiecare nivel de clasă, corespunzător
unităţilor de învăţare cuprinse în eşalonarea anuală;
Să stabilească pentru fiecare capacitate evaluată oferta probelor pe care o va prezenta
elevilor în funcţie de posibilităţile materiale şi umane;
Să stabilească baremurile, pornind de la cele minimale (suficient) date de minister,
realizând în final o grilă proprie de notare;
Să stabilească conţinutul concret şi criteriile de evaluare la probele din sistemul
naţional care nu sunt însoţite de precizări;
Să stabilească probele şi criteriile de evaluare pentru categoriile de conţinuturi care nu
au probe obligatorii trecute în sistemul naţional;
Astfel, în ciclul primar elevul va susţine:
- 2 evaluări la forţă;
- 2 evaluări la deprinderi motrice de bază;
- 2 evaluări la deprinderi sportive elementare.
Variante de probe
Viteza: - - A.V. 25 m;
- Întreceri pe 25 m;
- Naveta: 5x5 m
Rezistenţa: Alerg. de durată, între 1’30”- 2’30”
Forţă: - la niv. musculaturii spatelui
- extensii ale tr. din culcat facial
- extensii ale tr. din poziţia aşezat
- la niv. musculaturii abdominale:
- ridicări de tr. din culcat dorsal
- ridicări ale picioarelor din culcat dorsal
la niv.musculaturii membrelor superioare şi inferioare:
- tracţiuni pe banca de gimnastică
- săritura în lungime de pe loc
- structură complexă de forţă
Memorare/ Execuţie Complex De Dezvoltare Fizică:
- Complex de exerciţii libere
- Complex cu obiecte portative
- Complex pe fond muzical
Îndemânare:
Sărituri La Coardă: - pe 2 piciore pe loc
- alternative, pe loc
- succesive pe 1 picior, pe loc
- alternative, din deplasare
Aruncări:
- la ţintă orizontală cu 2 mâini de jos
- la ţintă verticală
Nivelul de iniţiere
În gimnastică:
Nivelul de iniţiere
Joc sportiv:
Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul primar:
- este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice
pentru desfăşurarea activităţii de predare- învăţare;
- structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire;
influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui fie ca unitate de învăţare distinctă, fie ca
situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui
unitate de învăţare sau poate fi situaţie de învăţare;
ELEMENTE IZOLATE
DIN GIMNASTICA
ACROBATICĂ
LEGĂRI DE ELEMENTE
ACROBATICE
ELEMENTE TEHNICE
IZOLATE DIN MINIJOCUL
SPORTIV
STRUCTURI SIMPLE DE
JOC
- fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective
operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că
lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor
trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.
Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către
beneficiarii acestei acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de
imaginaţie;
Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial
Între 10-14 ani, copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză.
Este perioada când se încheie copilăria şi încep transformările care conduc la maturizare.
Acest proces se numeşte pubertate şi se etapizează astfel:
etapa antepubertară 10-12 ani;
etapa pubertară propriu-zisă 12-14 ani;
etapa postpubertară 14-15 ani;
Altă etapizare:
pubertatea, 10-14/15 ani, corespunzătoare cu gimnaziul;
adolescenţa propriu-zisă, 14/15- 18/20 ani, liceul;
adolescenţa prelungită, 18/20- 24/25 ani;
Datorită procesului de acceleraţie pubertatea poate începe mai devreme de la vârsta de
9-10 ani mai ales la fete şi se poate prelungi până la 16-17 ani mai ales la băieţi.
Perioada este denumită: “criză juvenilă”; “ vârstă ingrată”; “ vârsta marilor idealuri”;
3.1. Particularităţi morfologice:
- datorită acceleraţiei, are loc o creştere în înălţime , creşterea se semnalizează mai ales la
nivelul membrelor inferioare apoi la cele superioare, apărând uneori dizarmonii;
- trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul supt;
- datorită instalării mai rapide a pubertăţii la fete ,acestea au valori superioare ale creşterii
în înălţime şi greutate;
- sistemul articular este slab;
- ca aspect puberul are o alură caricaturală.
Particularităţi funcţionale:
Aparatul cardio-vascular:
- între 13-14 ani, aparatul cardio-vascular se dezvoltă în ritm accelerat;
- vasele sanguine cresc în diametre;
- inima creşte în volum şi greutate;
- totuşi întregul sistem manifestă disponibilităţi reduse şi o mare labilitate;
- circulaţia periferică este încă imperfectă;
- sunt frecvente stările de oboseală, rezistenţă scăzută la effort, palpitaţii;
- F.C.- la 13 ani ajunge la 82 pul./min –B. ; 88 pul./min.-F.
- T.A. este mică 90-100/40-50, în efort 150-160;
Aparatul respirator:
- organele din cutia toracică sunt puţin dezvoltate, ceea ce creează dificultăţi în adaptarea la
efort;
- căile respiratorii cresc în lungime şi diametre, asigurând un debit de aer relativ mare;
- plămânii cresc în greutate şi volum după 12 ani, ritmul cel mai accelerat fiind în jurul
vârstei de 14 ani;
- între12-16 ani creşte debitul pulmonar cu 50%, creşte diametrul alveolelor şi sporeşte
elasticitatea parenchimului pulmonar;
- la 12 ani capacitatea vitală(CV) este de 2000 cm3, iar la 15 ani ajunge la 3000 cm
3;
- F.R. scade la 20res/min.- la 13 ani iar la 15 ani-la 18 res/min.;
Sistem nervos:
- volumul creierului creşte puţin, se adâncesc circumvoluţiunile, se înmulţesc fibrele de
asociaţie sporind conexiunile dintre diferite zone;
- celulele corticale se diferenţiază şi se perfecţionează;
- se remarcă marea plasticitate a S.N.C-sub raport funcţional;
- predomină excitaţia asupra inhibiţiei şi iradierea asupra concentrării;
Aparatul endocrin:
- fenomenul principal este intrarea în acţiune a glandelor endocrine;
- apare diferenţierea dintre sexe – accentuarea caracteristicilor sexuale;
3.3. Particularităţi psihice:
- întreaga activitate nervoasă superioară şi psihică se dezvoltă rapid;
- asistăm la o scădere a pragurilor senzoriale şi producerea unei erotizări a tuturor
simţurilor;
- individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă spiritul de
observaţie, persistă încă iluziile perceptive;
- se stabilizează câmpul vizual şi cromatic;
- procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea, abstractizarea, se
perfecţionează, asigurând rezolvarea unor situaţii problematice;
- memoria devine logică; observaţia devine selectivă; voinţa se dezvoltă şi astfel răzbeşte cu
mai multă uşurinţă greutăţile;
- se formează convingeri, se elaborează idei, concepţii personale despre lume şi viaţă;
- este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;
3.4. Particularităţi motrice:
- datorită plasticităţii scoarţei cerebrale şi a mobilităţii proceselor nervoase superioare:
excitaţia şi inhibiţia, este posibilă dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani-
fete; la 13 ani- la băieţi;
- datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă şi I.- pubertatea fiind vârsta
îndemânării;
- la vârsta de 12-13 ani, simţul orientării în spaţiu se apropie de cel al adultului;
- la 12-13 ani, fete şi 13-14 ani, băieţi, scade nivelul mobilităţii;
- prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor, creşte şi forţa în regim de viteză(detenta, puterea);se
măreşte şi capacitatea de efort static, moderat la băieţi;
- capacitatea de rezistenţă este scăzută şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea ei; se va
acţiona asupra R în regim de F.; R. în regim de V.;
- la această vârstă, băieţii preferă exerciţiile de forţă, fetele preferă exerciţiile expresive,
executate pe muzică;
- din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des folosită, volumul ei
scăzând odată cu înaintarea în vârstă; aruncarea, mai accesibilă băieţilor, mai ales azvârlirea,
fetele folosind împingerea; săritura are bătaia puternică dar zborul redus;
3.5. Structura Curriculumului:
Considerăm necesar menţionarea profilului de formare a adolescentului absolvent al
şcolii obligatorii, acest profil, fiind o componentă reglatoare a Curriculumului naţional ;
Absolvenţii învăţământului obligatoriu trebuie:
să demonstreze gândire creativă, prin: utilizarea evaluarea şi ameliorarea permanentă
a unor strategii proprii pentru rezolvarea de probleme; elaborarea unor modele de acţiune şi
de luarea deciziilor adecvate într-o lume dinamică; formarea şi utilizarea unor deprinderi de
judecată critică; folosirea unor tehnici de argumentare variate în contexte sociale diferite;
să folosească diverse modalităţi de comunicare în situaţii reale, prin: dobândirea
deprinderilor specifice achiziţiilor fundamentale şi aplicarea lor efectivă în procesul
comunicării; formarea şi utilizarea deprinderilor de comunicare socială, verbal şi non-verbală;
cunoaşterea şi utilizarea eficientă şi corectă a codurilor, a limbajelor şi a convenţiilor
aparţinând terminologiei diferitelor domenii ale cunoaşterii;
să înţeleagă sensul apartenenţei la diverse tipuri de comunităţi, prin: participarea la
viaţa socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din care fac parte; identificarea
drepturilor şi a responsabilităţilor care le revin în calitate de cetăţeni ai României şi reflecţia
asupra acestora; înţelegerea şi evaluarea interdependenţelor dintre identitate şi alteritate,
dintre local şi naţional, dintre naţional şi global;
să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite, prin: folosirea unei varietăţi
de limbaje şi de instrumente pentru a transmite idei, experienţe şi sentimente; cunoaşterea
diferitelor roluri sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene; demonstrarea
capacităţii de a lucra în echipă, respectând opiniile fiecăruia; exprimarea voinţei de a urmări
un ţel prin mijloace diferite;
să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin: dezvoltarea unor atitudini
pozitive faţă de sine şi faţă de semeni, toleranţă, responsabilitate rigoare; formarea şi
exprimarea opţiunii pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată; acceptarea şi promovarea unui
mediu natural propice vieţii; cunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
formularea unor judecăţi estetice privind diferite aspecte ale realităţii naturale şi sociale;
formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice;
să înţeleagă şi să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin: folosirea de idei,
modele şi teorii diverse pentru investigarea şi descrierea proceselor naturale şi sociale;
folosirea echipamentelor informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării;
cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite în viaţa cotidiană; înţelegerea consecinţelor
etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi mediului;
să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin:
dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a realităţii
înconjurătoare; dobândirea unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de
realizare personală şi socială;
să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze
comportamentul şi cariera în funcţie de acestea, prin: demonstrarea competenţei de a susţine
propriile opţiuni; înţelegerea modului în care mediul social şi cultural influenţează ideile şi
comportamentele proprii şi a altora; cunoaşterea şi analiza oportunităţilor oferite de diferite
filiere vocaţionale, în funcţie de aptitudinile individuale; realizarea unor planuri personale de
acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă;
Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele a-V-a- şi a – VI-)
cât şi în ciclul curricular de observare şi orientare, (clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a)
având ca obiectiv major: orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale
ulterioare şi vizează:
- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii
unei imagini de sine pozitive;
- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în
scopul orientării spre o anumită carieră profesională;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje
specializate;
- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;
3.5.1. Finalităţile învăţământului gimnazial:
1. asigurarea pentru toţi elevii a unui standard de educaţie comparabil cu cel european:
starea de sănătate şi rezistenţă la influenţele nocive ale factorilor ambientali, dezvoltare fizică
armonioasă, capacitate motrică superioară, capacitate de practicare în condiţii regulamentare a
2 probe atletice, una din ramurile gimnasticii şi un joc sportiv, stabilizarea obişnuinţei de a
practica independent exerciţiile fizice şi sportul în timpul liber;
2. formarea la elevi a capacităţii de a comunica eficient în situaţii reale folosind limba
română, limba maternă, limbile străine şi diverse limbaje de specialitate;
În cadrul activităţilor motrice: educaţie fizică, sport, elevii sunt integraţi în diverse
grupuri şi există necesitatea comunicării pe baza unui limbaj de specialitate, o terminologie
specifică domeniului. De aceea în activitatea didactică profesorul trebuie să transmită elevilor
anumite cunoştinţe de specialitate referitoare la: denumirea poziţiilor şi mişcărilor; tehnica de
execuţie a deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare şi cele specifice diferitelor ramuri de sport;
parametrii efortului; regulile de desfăşurare a diferitelor jocuri sportive. Pentru a fixa aceste
cunoştinţe preofesorul trebuie să creeze în lecţii situaţii de învăţare care permită stabilirea
unor relaţii de comunicare între elevi şi între elevi şi profesor. Această capacitate de
comunicare se poate stabili prin folosirea de către profesor a terminologiei specifice
domeniului, corectări permanente folosind acest limbaj, traducerea acestor termeni în limbile
străine pe care le studiază elevii, folosirea unor mijloace audio-video de ultimă generaţie,
provocarea unor comentarii referitoare la anumite evenimente sportive.
3. formarea şi dezvoltarea capacităţii de adaptare şi de integrare în comunitate;
Prin conţinuturile sale, educaţia fizică contribuie la dezvolterea fizică şi psihică a
elevilor, înzestrarea lor cu aptitudini motrice şi deprinderi motrice care să le permită o
integrare eficientă în comunitate. Această finalitate este realizabilă şi pe baza strategiilor
didactice folosite de profesor, adaptate particularităţilor morfo-funcţionale şi motrice ale
elevilor săi precum şi diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice.
4. formarea atitudinilor pozitive în relaţionarea cu mediul social: de toleranţă, de
responsabilitate, de solidaritate;
Conţinuturile educaţiei fizice au o influenţă benefică şi asupra personalităţii elevilor,
asupra educării trăsăturilor pozitive de caracter. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică pot
apărea manifestări de individualism, egoism, reacţii negative faţă de arbitraj, agresivitate, faţă
de aceste manifestări profesorul trebuie să ia atitudine şi să găsească metode educative care să
le combată (convingerea, dezaprobarea, exemplul) şi mijloace de sancţionare. În lecţii trebuie
cultivate trăsăturile pozitive şi găsite mijloace de recompensare.
5. asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale optime în raport cu aspiraţiile şi
aptitudinile elevilor;
6. formarea capacităţilor şi a motivaţiilor necesare învăţării în condiţiile unei societăţi în
schimbare;
Obiective cadru :
Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi
de sex ale elevilor; acest obiectiv vizează educarea atitudinii de responsabilitate faţă de
propria sănătate şi dezvoltare, adoptarea unui regim igienic, utilizarea factorilor naturali
de călire;
Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesare desfăşurării activităţilor
în mediul natural şi social; la sfârşitul ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o
postură corectă a corpului în orice situaţie, să rezolve eficient solicitările motrice impuse de
practicarea exerciţiilor fizice cât şi a activităţilor cotidiene;
Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor
sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia; la sfârşitul acestui ciclu elevul să
posede capacitatea de a practica în şcoală şi independent, ramurile şi probele sportive
însuşite, în întreceri, concursuri respectând regulamentele oficiale;
Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale; se impune
formarea prin mijloace specifice a atitudinilor, competenţelor de integrare în grup, de a
lucra în echipă, de a respecta regulile, respectul faţă de cel mai bun;
Începând cu anul 2009, programa şcolară a fost elaborată din perspectiva trecerii
de la modelul de proiectare curriculară centrat pe obiective la modelul centrat pe
competenţe.
• Utilizarea limbajului de specialitate în relaţiile de comunicare.
• Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase.
• Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea dezvoltării capacităţii motrice.
• Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităţilor de
educaţie fizică şi sport şi adaptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor
interpersonale şi de grup.
• Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea şi înţelegerea ideilor,
stărilor afective şi a esteticului.
Obiective de referinţă:au fost înlocuite cu competenţe specifice derivate din
competenţele generale.
Activităţile de învăţare ( repere de concepere, organizare şi desfăşurare a lecţiilor) sunt
diferenţiate pe clase.
Prezentăm sintetic competenţele generale în paralel cu lele specifice:
Tabel nr.
Clasa a V-a şi a VI-a
Nr.
crt. Competenţe generale Competenţe specifice
1. Utilizarea limbajului de specialitate
în relaţiile de comunicare
1.1. Recunoaşterea principalelor
noţiuni specifice domeniului
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate
în transmiterea mesajelor
1.3. Înţelegerea principalelor prevederi
regulamentare ale disciplinelor sportive
practicate
2. Valorificarea informaţiilor,
metodelor şi mijloacelor specifice
educaţiei fizice şi sportului, în
vederea optimizării stării de sănătate
şi a dezvoltării fizice armonioase
2.1. Identificarea principalilor
indicatori ai stării de sănătate şi a
modalităţilor de menţinere a acestora
2.2. Recunoaşterea celor mai importante
mijloace pentru dezvoltare fizică
2.3. Recunoaşterea diferitelor reacţii
ale organismului la eforturi variate
3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi
mijloacelor specifice
educaţiei fizice şi sportului, în
vederea dezvoltării capacităţii
3.1. Aplicarea mijloacelor specifice
dezvoltării calităţilor motrice
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în
acţiuni motrice complexe
motrice
3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de
bază în forme adaptate de întrecere/concurs
4. Aplicarea sistemului de reguli
specifice organizării şi practicării
activităţilor de educaţie fizică şi sport
şi adoptarea unui
comportament adecvat în cadrul
relaţiilor interpersonale şi de grup
4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă
într-un grup prestabilit
4.2. Colaborarea cu ceilalţi membri
ai grupului, în vederea constituirii
diferitelor formaţii de adunare, de
deplasare, de exersare
4.3. Îndeplinirea rolurilor şi
respectarea regulilor specifice
organizării activităţilor din lecţie
5. Valorificarea limbajului corporal
pentru exprimarea şi înţelegerea
ideilor, stărilor afective şi a
esteticului
5.1. Identificarea aspectului estetic al
gesturilor motrice
5.2. Efectuarea gesturilor motrice cu
corectitudine şi expresivitate
5.3. Conştientizarea şi abordarea
constantă a ţinutei estetice
Clasa a VII-a - Competenţe specifice care diferă de cele din clasele a V-a şi a VI-a
1.1. Utilizarea corectă a principalelor noţiuni specifice domeniului
1.2. Folosirea corectă a terminologiei de specialitate
2.1. Aplicarea modalităţilor de menţinere a principalilor indicatori ai stării de sănătate
2.2. Utilizarea celor mai importante mijloace pentru dezvoltare fizică
2.3. Compararea reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit
2.4. Identificarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice
3.1. Recunoaşterea formelor de manifestare a calităţilor motrice în cadrul diferitelor acţiuni
motrice
3.2. Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice
3.3. Utilizarea adecvată a deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe
3.4. Aplicarea, în forme de întrecere/concurs, a procedeelor tehnice de bază, respectând
prevederile regulamentare
4.2. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a întrecerilor/
concursurilor
5.1. Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi expresivitate
5.2. Conștientizarea și abordarea constantă a ţinutei estetice
5.3. Identificarea modelelor de reuşită din lumea sportului
Clasa a VIII-a
1.1. Utilizarea corectă a noţiunilor specifice domeniului şi a terminologiei de specialitate
1.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate
2.1. Alegerea si utilizarea celor mai eficiente mijloace de menţinere a stării de sănătate şi de
dezvoltare fizică
2.2. Analiza reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit
2.3. Selectarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice
3.2. Stabilirea corectă a raporturilor dintre solicitare şi refacere
3.3. Aplicarea, în forme de întrecere/concurs, a procedeelor tehnice de bază, respectând
prevederile regulamentare
3.4. Evaluarea propriilor indici de dezvoltare a calităţilor motrice
3.5.2. Conţinuturile instruirii, mijloace de realizare a obiectivelor, sunt minimale şi
obligatorii, corespunzând trunchiului comun:
Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, forţa, rezistenţa;
Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive:
Mersul: deprindere motrică de bază, structurat din mişcări care se succed ciclic şi
reprezintă forma de bază pentru deplasare. În ciclul gimnazial se utilizează variantele de mers,
care urmăresc atât dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare cât şi prevenirea şi
corectarea unor atitudini deficiente. Este prezent în lecţia de educaţie fizică, în toate
momentele ei.
Alergarea: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate de locomoţie mai
rapidă, are tot o structură ciclică fără sprijin bilateral. Este un mijloc eficace pentru antrenarea
aparatului cardio-vascular şi respirator. În ciclul gimnazial se urmăreşte consolidarea alergării
prin utilizarea diferitelor variante, ţinând cont şi de obiectivele pe care le urmărim.
Dacă elementele din şcoala alergării nu au fost însuşite în ciclul primar, se vor realiza
în clasa a – V - a, ca apoi, până în clasa a-VIII-a să se consolideze.
Săritura: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea corpului de sol prin
propulsie, efectuând un zbor ce poate avea traiectorii diferite. Săritura are următoarele faze:
elan, bătaie, zbor şi aterizare. Ca deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante,
care se consolidează în ciclul gimnazial: săritura liberă de pe loc cu desprindere pe două
picioare sau de pe un picior, în lungime, înălţime; sărituri peste obstacole joase; săritură în
adâncime; sărituri la coardă;
Aruncarea Şi Prinderea: două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate
împreună, întrucât cea dea a doua nu se poate realiza decât dacă există prima. Aceste
deprinderi au mare aplicativitate în sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate
sunt: bulgări de zăpadă, conuri de brad, mingi de diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri,
bastoane;
În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini, utilizând cele trei
tipuri de aruncare: azvârlire, împingere şi lansare. Se aruncă la distanţă, la ţinta fixă şi se
consolidează aruncările şi prinderile fie pe perechi fie la perete.
Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri: alergări, sărituri,
aruncări, care la rândul lor au anumite probe.
Înainte de însuşirea diferitelor probe atletice, elevul îşi va însuşi elementele din şcoala
mersului, alergării, săriturii şi aruncării.
Probele atletice care se învaţă în gimnaziu sunt:
- alergarea de viteză: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare;
pasul lansat de viteză; alergarea în turnantă;
- alergarea de rezistenţă: startul din picioare şi lansarea din start; pasul lansat de
semifond; alergarea în pluton; alergare pe teren variat;
- alergarea peste obstacole ( cl. A - VIII- a): atacul obstacolului; ritmul paşilor între
obstacole;
- săritura în lungime cu 1 ½ paşi: etalonarea paşilor; bătaia şi desprinderea în zonă
precizată; structura paşilor în aer şi aterizarea;
- săritura în înălţime prin păşire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;
- săritura în înălţime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea elanului;
bătaia şi desprinderea; acţiunile specifice zborului şi aterizării;
- aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanţă (cl. a-VI-VII-
VIII-a ): elanul ; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă;
Alergări:
Ordinea în care se abordează însuşirea acestei ramuri atletice este următoarea:
- pasul lansat în tempo uniform şi moderat şi startul de sus;
- pasul alergător de accelerare;
- startul de jos şi lansarea de la start;
- pasul lansat de viteză;
- sosirea;
- alergarea pe teren variat;
- alergarea peste obstacole;
Sărituri:
Săritura în lungime cu 1 ½ paşi:
Săritura în înălţime prin păşire:
Aruncări:
Aruncarea mingii de oină la distanţă:
La sfârşitul fiecărei probe atletice s-au introdus cunoştinţele teoretice (Programa
2009).
Gimnastica de bază şi artistică:
Gimnastica, ca formă de practicare a exerciţiului fizic şi ca disciplină sportivă dispune
de o multitudine de mijloace, diferit utilizate în funcţie de obiectivele urmărite. Gimnastica
cuprinde mai multe ramuri din care s-au extras conţinuturile procesului instructiv-educativ în
E.F., acestea fiind: gimnastica formativă (gimnastica de bază şi igienică); gimnastica de
performanţă (gimnastica artistică, gimnastica ritmică-sportivă, gimnastica acrobatică şi
gimnastica aerobică).
În gimnaziu se utilizează în principal mijloacele gimnasticii de bază şi unele mijloace
ale gimnasticii de performanţă, mijloace pe care le vom trece în revistă în acest curs:
Capacitatea de organizare: exerciţiile de front şi formaţii din mers şi deplasare;
Dezvoltare fizică armonioasă:
Obiective:
- prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului locomotor;
- mobilitate şi stabilitate musculară;
- atitudine corporală corectă globală şi segmentară;
- reflexul de postură;
- educarea actului respirator;
- solicitări cardio-vasculare în eforturi diferite, variabile;
Mijloace utilizate:
Deprinderi aplicativ-utilitare:
Târârea; Căţărare-escaladare ; Tracţiune-împingere; Ridicare–transport de
greutăţi; Echilibru;
Gimnastica acrobatică: elemente statice şi dinamice.
Sărituri specifice: săritura în sprijin ghemuit pe lada aşezată transversal (clasa- V-
VII )iar la clasa a VIII-a - săritura în sprijin depăartat peste capră
Conform noii programe s-au introdus cunoştinţele teoretice legate de:
- greşeli de execuţie - în clasa a V-a;
- criteriile de apreciere a execuţiilor şi a săriturilor –în clasele a VI –VII -a
- arbitraj, organizare şi conducere în desfăşurarea concursurilor de gimnastică - în clasa a
VIII-a.
Jocuri sportive: Baschet/Fotbal/Handbal/Oină/Volei/**Torbal/**Goalbal
Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere.
Conţinuturile marcate cu dublu asterisc (* *) se adresează elevilor nevăzători cu
cetitate totală sau foarte slab văzători.
S-au introdus cunoştinţele teoretice privind regulile de joc, despre arbitraj, despre
organizarea şi conducerea jocului, precum şi informaţiile sportive.
Discipline sportive alternative
Sunt în nr. de 16 şi se pot preda numai cu aprobarea directorului, pe perioade precizate
şi necesită existenţa unei abilităţi profesionale a cadrului didactic în disciplina sportivă
respectivă..
Exemplificăm ce 16 discipline:
1. Badminton; 2. Cicloturism; 3. Dans sportiv; 4. Dans folcloric specific zone; 5. Gimnastică
ritmică; 6. Înot; 7. Korfball; 8. Orientare sportivă; 9. Patinaj pe gheaţă/patinaj cu role;
10. Sanie (obişnuită sau de concurs); 11. Schi alpin; 12. Schi fond; 13. Sport aerobic; 14. Şah;
15. Rugby – tag; 16. Tenis de masă
3.5.3. Valori şi atitudini
• Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate.
• Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii.
• Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii.
• Respect faţă de regulile impuse de organizarea şi desfăşurarea activităţilor de
educaţie fizică şi sport.
• Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată,prin adoptarea unui regim de
activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea,
timpul ocupat cu timpul liber.
• Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice.
• Spirit competitiv şi fair-play
• Interes constant pentru fenomenul sportiv.
• Simţ estetic şi deschidere pentru frumos
3.5.4. Sugestii metodologice prevăzute în programa şcolară din anul 2009
În vederea valorizării competenţelor cheie şi a asigurării transferabilităţii la nivelul
activităţii educaţionale, se recomandă ca strategiile didactice utilizate în predarea disciplinei
educaţie fizică să pună accent pe: construcţia progresivă a cunoaşterii; flexibilitatea
abordărilor şi parcursul diferenţiat; coerenţă şi abordări inter- şi transdisciplinare.
Actuala programă şcolară valorifică exemplele de activităţi de învăţare din programele
anterioare (elaborate după modelul centrat pe obiective), oferind astfel cadrelor didactice un
sprijin concret în elaborarea strategiilor de predare care să permită trecerea reală de pe
centrarea pe conţinuturi, pe centrarea pe experienţe de învăţare. Astfel, pentru formularea
competenţelor specifice, se recomandă utilizarea următoarelor activităţi de învăţare:
• explicarea semnelor obiective care indică alterarea stării de sănătate;
• prezentarea măsurilor de igienă individuală care trebuie respectate înainte, pe
parcursul şi după desfăşurarea lecţiilor de educaţie fizică;
• exersarea mijloacelor pentru formarea şi menţinerea atitudinii corporale corecte;
• exersarea unor programe individuale de dezvoltare fizică sau, după caz, de
corectare a unor deficienţe fizice;
• exersarea conţinuturilor cu expunerea organismului la influenţele factorilor naturali
de călire;
• prezentarea avantajelor privind respectarea unui regim igienic de activitate zilnică;
• determinarea principalilor parametri morfologici şi funcţionali personali;
• compararea principalilor parametri morfologici şi funcţionali personali cu valorile
medii specifice vârstei şi sexului;
• efectuarea exerciţiilor şi a complexelor de dezvoltare fizică;
• desfăşurarea întrecerilor, ştafetelor şi jocurilor de mişcare, în spiritul fair-play –
ului;
• acordarea reciprocă de asistenţă, ajutor şi sprijin în execuţii;
• exersarea individuală şi în relaţie cu unul sau mai mulţi parteneri;
• conducerea de către elevi a anumitor secvenţe de activitate;
• exersarea, la comandă, a formaţiilor de adunare şi de lucru;
• exersarea trecerilor dintr-o formaţie în alta;
• exersarea conţinuturilor în diferite formaţii de lucru;
• întreceri cu elevii organizaţi în diferite formaţii;
• exersarea mecanismului de bază al fiecărei deprinderi motrice;
• exersarea de structuri motrice conţinând deprinderi, în succesiuni variate;
• exersarea deprinderilor motrice însuşite, în ştafete şi în parcursuri utilitar-
aplicative, organizate sub formă de întrecere;
• efectuarea exerciţiilor specifice de dezvoltare a formelor de manifestare a calităţilor
motrice de bază;
• exersarea unor structuri motrice proprii disciplinelor sportive, pentru dezvoltarea
calităţilor motrice;
• exersarea componentelor mecanismului de bază al fiecărui procedeu;
• exersarea unor procedee tehnice înlănţuite în acţiuni simple;
• exersarea procedeelor tehnice în structuri tehnico-tactice individuale şi colective;
• exersarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice noi, în condiţii de întrecere/
concurs;
• desfăşurarea întrecerilor, ştafetelor şi concursurilor, cu elevii organizaţi în diferite
formaţii, în spiritul fair-play –ului şi al respectului faţă de parteneri şi adversari;
• exersarea unor structuri motrice proprii disciplinelor sportive;
• realizarea de acţiuni motrice cu eforturi uniforme şi cu intensităţi variabile,
intercalate cu pauze;
• practicarea globală a disciplinelor/ probelor sportive, cu adaptarea distanţelor,
efectivelor şi duratei de desfăşurar;e
• efectuarea sistematică a exerciţiilor cu caracter de creştere a masei musculare sau
de diminuare a ţesutului adipos;
• exersarea de structuri variate, cu manevrări de obiecte, individual, pe perechi, în
grup şi cu adversar;
• exersarea în cadrul echipei/ grupului, potrivit sarcinilor şi regulilor stabilite;
• exersarea în regim de autoorganizare şi autoconducere.
În vederea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor de educaţie fizică şi sport se
impune respectarea următoarelor cerinţe:
prezentarea adeverinţei medicale de către elevi, prin care se atestă că aceştia
sunt apţi pentru a participa la orele de educaţie fizică;
prezentarea de către profesor a locurilor de desfăşurare a activităţilor, în
interior şi în aer liber, a cerinţelor privind echipamentul;
prezentarea de către profesor a conţinuturilor care vor fi abordate, a cerinţelor
şi criteriilor de evaluare şi a repartizării acestor conţinuturi pe semestre;
realizarea evaluării predictive a nivelului de pregătire a elevilor;
eliminarea din relaţia profesor-elev a oricărei forme de agresare verbală sau
fizică.
3.5.5. Forme De Organizare Ale Activităţii:
Lecţia de educaţie fizică- trunchi comun;
Aprofundarea;
Extensia;
Opţionalul;
Ansamblul sportiv, activitate de tip extracurricular; se acordă o oră pentru fiecare grupă
constituită pe ramură de sport; se desfăşoară pe specificul antrenamentului sportiv; se
realizează document specifice pentru această activitate;
plimbări, excursii;
serbări şi demonstraţii sportive;
competiţii sportive.
La ora actuală, la nivelul ciclului gimnazial, clasele V-VII, au prevăzute în planul-
cadru 2 ore de educaţie fizică, iar clasa a –VIII-a o oră, cu posibilitatea acordării opţionalului.
PROGRAMA pentru disciplina opţională cuprinde:
Argument:
Obiectiv cadru:
Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,
Conţinuturi;
Evaluarea;
Bibliografie;
3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic
Predarea reprezintă activitatea profesorului de organizare şi conducere a ofertelor de
învăţare, iar pentru ca aceasta să fie cât mai eficientă el este pus în situaţia de a realiza o
acţiune de anticipare şi pregătire. Aceste acţiuni cuprind: planificare, programare şi
concretizare şi definesc noţiunea de proiectare.
Documente de proiectare:
Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;
Plan calendaristic;
Proiectarea unităţii de învăţare;
În cadrul “Ghidului metodologic” sunt precizate modalităţile de distribuire a lecţiilor
în cadrul unităţilor de învăţare, astfel pentru clasa a – VII- a distingem:
Tabel nr. 12
Distribuirea lecţiilor în cadrul unităţilor de învăţare,
clasa a – VII- a
r.
Crt UNITATEA DE ÎNVĂŢARE
NUMĂR LECŢII
SEM.I- 28 ore SEM. II- 40 ore
1. Dezvoltarea vitezei 3 -
2. Dezvoltarea rezistenţei 3 3
3. Dezvoltarea forţei 5 10
4. Dezvoltarea îndemânării - 5
5. Alergarea de viteză 8 -
6. Alergarea de rezistenţă 9 10
7. Aruncarea mingii de oină 6 -
8. Săritură la un aparat de
gimnastică
9 6
9. Joc sportiv 13 20
10. Jocuri recreative 7 -
11. Gimnastica acrobatică - 14
12. Deprinderi aplicativ- util. - 5
13. Săritura în lungime cu elan - 7
Planul Calendaristic
- un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând
corelaţia dintre obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, aceste fiind adecvate
condiţiilor concrete ale şcolii.
- Într-o lecţie se pot aborda două, trei , unităţi de învăţare.
Structura planului calendaristic este cea prezentată în partea I a cărţii la capitolul
Proiectarea didactică.
Proiectarea unităţii de învăţare
- La elaborarea unităţilor de învăţare se precizează: denumirea, clasa, numărul de
lecţii; în final se precizează tipul de evaluare evaluează;
În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare a
demersului didactic şi anume:
Ce voi face?
Cu ce voi face?
Cum voi face?
Cum voi şti dacă am realizat ceea ce am dorit?
Exemplu pentru realizarea unităţii de învăţare
Sărituri la aparate – Gimnastică – clasa a – VI – a - Conţinuturi de instruire:
- aterizare controlată;
Ciclul tematic: Sem I - sărit.în sprijin ghem pe lada asezată transvarsal, urmată de
săritură în extensie
Nr. de lecţii alocate: 10
Timp de exersare: 15 min.
Nr.
lecţiei
Competenţe
specifice
Obiectiv
operaţional
Detalieri de
conţinut
Activităţi de
învăţare / dozare
Resurse Evaluare
1. Însuşirea
aterizării
Bătaie şi
ateriz. pe două
picioare
3x15m ale rg;
15x sărit în
adăncime
Bănci,
saltele,
ladă
Predictivă
2. Consolid bătăii
pe 2 .P
Elan – bătaie –
desprindere cu
sprijin M. pe
aparat
Bănci,
saltele,
ladă
Predictivă
3.
4.
5.
6.
3.7. Aspecte ale evaluării la nivelul ciclului gimnazial
În ciclul gimnazial sistemul de evaluare reprezintă pentru profesor o ofertă din care
acesta poate stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare,
respectând cerinţele minimale.
Profesorul trebuie să stabilească:
1. Numărul total de probe de control la care vor fi evaluaţi elevii şi repartizarea lor de-a
lungul celor două semestre.
2. Să elaboreze grilele proprii de notare ( pentru notele 6- 10) pentru probele măsurabile.
3. Să stabilească criteriile de apreciere şi notare pentru probele de control din sistemul
naţional care nu sunt măsurabile.
4. Să prezinte elevilor fiecărei clase sistemul de evaluare conceput.
Este necesar, ca în clasele V-VIII, să se asigure dobândirea de către elevi a
cunoştinţelor necesare acţionării asupra dezvoltării fizice şi a calităţilor motrice, cât şi
iniţierea/consolidarea în practicarea unor discipline/probe sportive astfel:
În clasa a V-a:
• trei probe atletice, de preferat din grupe diferite
• elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în
programă
• săritura la aparatul de gimnastică
• un joc sportiv
În clasa a VI-a:
• trei probe atletice, cele predate în clasa a V-a
• elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în
programă
• săritură la aparatul de gimnastică, prevăzute în programa şcolară
• două jocuri sportive, dintre care unul este cel predat în clasa a V-a
În clasa a-VII-a:
două-trei probe atletice, dintre cele predate în clasa a VI-a
elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică, prevăzute în
programă
săritura la aparatul de gimnastică, prevăzute în programa şcolară
un joc sportiv (cel în care elevii au fost iniţiaţi în clasa a VI-a)
În clasa a-VIII-a:
una-două probe atletice, la alegere dintre cele predate în anii anteriori
elemente acrobatice statice şi dinamice, prevăzute în programă
una dintre săriturile de gimnastică, prevăzute în programa şcolară
un joc sportiv, opţional, dintre cele predate în anii anteriori
În ciclul gimnazial, elevul va susţine:
Sistemul naţional şcolar de evaluare prevede bareme minimale echivalente
calificativului suficient şi notei 5.
La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8,
pentru elemente izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc
bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări
curente; sistemul de evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.
Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de
elevi la probele de control.
Variante de probe:
1-2 evaluări la forţă 1-2 evaluări la
atletism
1 evaluare gimnastică
1 evaluare la joc sportiv
Fig. 18. Forţa la nivelul musculaturii braţelor:
Fig.19. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:
Fig. 20. Forţa la nivelul musculaturii spatelui:
Fig.21. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:
VITEZA: Naveta 5X10 m
Flotări
Tracţiuni
din
atârnat Tracţiuni
pe bancă
Ridicarea
trunchiului
din culcat
dorsal 30”
Ridicarea
picioarelor
din culcat
dorsal 30”
Ridicarea
trunchiului
din facial
dorsal 30”
Ridicarea
bazinului
din aşezat
30”
Săritura în
lungime de
pe loc Săritura
peste
banca de
gimnastică
ATLETISM
Fig. 22. Alergări
Fig. 23. Sărituri
Aruncări: aruncarea mingii de oină la distanţă
GIMNASTICĂ
Fig. 24. Acrobatică şi sărituri
A.V. 50 m
cu start de
jos A.R.
600/800 m;
800/1000 m
Săritura în
lungime cu
elan cu
1 ½ paşi Săritura în
înălţime
cu păşire
Elemente
acrobatice
izolate
Exerciţiu
la sol
Sărituri la
un aparat
JOC SPORTIV:
Fig.25. Probe de evaluare
RECOMANDĂRI:
Forţa se evaluează de 2 ori pe an sub forma a două cupluri de forţă, a câte 2 probe
vizând segmente diferite în funcţie de opţiunile elevilor; pentru schema orară cu 1 oră, se
evaluează un cuplu de probe;
Viteza, ca aptitudine se poate testa prin alergarea de viteză - proba atletică, 50 m, iar
din lipsă de spaţiu se foloseşte naveta : 5x 10 m;
Din celelalte probe atletice elevul optează pentru una; la schema cu o oră, se renunţă la
o probă;
La gimnastică, conform opţiunii, elevii vor primii o notă pentru una din variante:
- gimnastică acrobatică;
- sărituri la aparat;
- acrobatică şi sărituri cumulat;
la jocuri, conform opţiunii profesorului, se evaluează un joc sau două;
elevii, pe parcursul unui an primesc 6 note, iar cei cu o oră, 4 note astfel:
2 note pentru forţă, respectiv 1 notă;
1 notă pentru AV. sau naveta;
1 notă pentru altă probă atletică; 1 notă pentru probele atletice
1 notă pentru gimnastica cu variantele expuse;
1 notă la jocul sportiv;
Procedee
tehnice
izolate Structuri
tehnico-
tactice
Joc
bilateral
3.8. Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul
gimnazial
este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice
pentru desfăşurarea activităţii de predare-învăţare;
structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire;
influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui ca unitate de învăţare distinctă (cl. V- VI), fie
ca situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate
constitui unitate de învăţare (aptitudini de bază , de regulă F. sau R. şi combinate: V./Î.şi F/R.)
sau poate fi situaţie de învăţare;
fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele
obiective operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective
pentru că lucrăm cu colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm
elevilor trasee individuale de pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.
Pentru a respecta principiul fundamental al reformei:” parcurgerea în lecţii a traseelor
individuale de pregătire se impune ca profesorul să găsească soluţiile optime pentru a realiza
sarcini de exersare diferenţiate, care să asigure însuşirea temeinică a unor conţinuturi
fundamentale;
Capitolul 4. Educaţia fizică în învăţământul liceal
Vârsta post pubertară sau adolescenţa, este caracterizată prin maturizarea accentuată a
organismului în ansamblu, astfel că în finalul perioadei atinge dimensiunile şi nivelul
funcţional al adulţilor.
În primele clase de liceu, continuă manifestările caracteristice perioadei anterioare atât
pe plan somatic cât şi funcţional. Avansul fetelor se menţine astfel ele ating cu 2-3 ani mai
devreme ca băieţii nivelul definitiv al creşterii şi dezvoltării. Băieţii continuă procesul de
creştere şi dezvoltare, astfel, în ultimele clase de liceu devin mai înalţi şi mai puternici decât
fetele, proces ce se continuă încetinit încă 6-8 ani după pubertate.
4.1. Particularităţi morfologice şi funcţionale
Creşterea şi dezvoltarea sistemului osos
- ambele procese continuă, dar se accentuează procesul de îngroşare a oaselor, de
consolidare a scheletului şi articulaţiilor;
- procesul de osificare continuă până la 22-25 ani;
- mobilitatea articulaţiei coloanei atinge maximum la începutul perioadei post-pubertare,
apoi stagnează sau scade;
- înălţimea creşte pe seama alungirii trunchiului;
- greutatea creşte cu 1-2kg/an, rol important regimul alimentar;
Creşterea şi dezvoltarea sistemului muscular
- se îngroaşă fibrele musculare, iar la fete profilul anatomic este întregit de un strat de ţesut
adipos subcutanat;
- tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efort static cresc;
- forţa musculaturii băieţilor deşi mai mare decât a fetelor, nu atinge încă valorile adultului;
- fetele în această perioadă ajung la nivelul maxim al indicelui de forţă;
Creşterea şi dezvoltarea aparatului cardio-vascular
- între 15-19 ani greutatea inimii se dublează, la 16 ani greutatea ei fiind egală la fete şi
băieţi;
- lumenul vaselor creşte uşor, atingând dimensiunile adultului;
- se dezvoltă şi vasele periferice;
- capacitatea funcţională se îmbunătăţeşte, T.A. şi F.C. au valori apropiate cu cele ale
adultului;
Creşterea şi dezvoltarea aparatului respirator
- în primii ani de liceu, aparatul respirator are parametrii anatomici apropiaţi de cei ai
adultului, dar din punct de vedere funcţional este încă în dezvoltare;
- sub aspect morfologic se lărgeşte cavitatea nazală, se dezvoltă laringele;
- F.R. este la fete de 20-22 respir/min. iar la băieţi de 18-20 respir/min.;
- C.V. creşte înălţimea şi greutatea corporală, cu consolidarea musculaturii toracelui;
- Consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil;
Particularităţile sistemului nervos
- în adolescenţă creşte masa creierului şi se perfecţionează funcţiile acestuia;
- se dezvoltă legăturile dintre diferite zone ale cortexului;
- creşte plasticitatea scoarţei cerebrale, se perfecţionează sistemele de reglare corticală;
Particularităţile glandelor cu secreţie internă
- timusul, glanda creşterii, se atrofiază în jurul vârstei de 15 ani;
- hipofiza exercită acţiuni de stimulare, care prin hormonii secretaţi intensifică creşterea
celulelor nervoase şi producerea hormonilor sexuali;
- epifiza ca şi suprarenalele, stimulează activitatea glandelor sexuale şi pigmentarea pielii;
- la fete organele sexuale intră în funcţiune la 15-16 ani, iar la băieţi la 17-18 ani;
Particularităţile analizatorilor
- se află la nivelul funcţional apropiat de cel al adultului;
- acuitatea, fineţea, forţa discriminatorie a informaţiei, condiţionează obţinerea anumitor
performanţe;
4.2. Particularităţile vieţii psihice
- însuşirile S.N.C., în primul rând, cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi
inhibiţia, şi cele trei caracteristici ale lor: forţa, mobilitatea şi echilibrul, reprezintă o condiţie
naturală pentru dezvoltarea psihică;
- pentru viaţa şi munca omului activitatea senzorială, constituită din senzaţii, percepţii şi
reprezentări, este absolut necesară;
- în adolescenţă se dezvoltă vederea la distanţă, capacitatea de percepere a culorilor, se
stabilizează câmpul optic şi creşte abilitatea de diferenţiere vizuală;
- la unii adolescenţi poate apare miopia, care este de obicei caracteristică pentru pubertate;
- în adolescenţă se dezvoltă acuitatea auditivă, tinerii sesizând cu uşurinţă sunetele false;
fineţea auzului îi face să reproducă cu uşurinţă melodii întregi;
- la adolescent se dezvoltă capacitatea de a sesiza substanţele după miros, la fete fiind mai
evoluat mirosul pentru flori şi parfumuri;
- depăşind gândirea concret-intuitivă, adolescentul este capabil de raţionamente abstracte,
logice, pe baza lor construind ipoteze sau teorii;
- capacitatea de argumentare devine unul din instrumentele cele mai utilizate ale gândirii;
gândirea lor este independentă, nu acceptă ideile altora;
- în adolescenţă se dezvoltă debitul verbal, fluenţa şi flexibilitatea verbală; se adoptă stilul
propriu de iscălitură; vorbirea este mai nuanţată, plastică deşi mai pătrund în vorbire şi
expresii şablon, cuvinte parazite, vulgarisme;
- la această vârstă se dezvoltă intens memoria logică, ceea ce îl ajută pe tânăr să înveţe cu
eficienţă crescută;
- viaţa afectivă a adolescenţilor este bogată, intensă şi variată;
- acum se conturează şi se cristalizează simţul identităţii, adolescentul căutându-şi în
primul rând identitatea vocaţională; depune eforturi pentru autocunoaşterea înclinaţiilor,
intereselor şi aptitudinilor;
- în adolescenţă conştiinţa de sine, ca latură a Eu-lui, primeşte noi dimensiuni.
În adolescenţă dezvoltarea psihică cunoaşte cea mai amplă dinamică.
Procesul de formare a personalităţii se realizează printr-o permanentă restructurare şi
reînnoire.
4.3. Particularităţile activităţii motrice
- se continua procesul de influenţare a dezvoltării fizice corecte prin mijloacele cunoscute;
- se dezvoltă coordonarea neuro- musculară şi îndemânarea;
- băieţii preferă practicarea globală a jocurilor sportive;
- fetele preferă exerciţii ritmice pe muzică, fără eforturi mari;
- aptitudinile motrice se dezvoltă astfel : viteza se educă pe baza altor aptitudini, în mod
special pe baza forţei; forţa se dezvoltă utilizând exerciţii cu îngreuiere, încadrate în circuit;
rezistenţa devine tot mai accesibilă odată cu perfecţionarea funcţiilor organismului, sunt
suportate eforturi de peste 3 min. şi intensitate medie;
4.4 Finalităţile liceului propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra
propriei cariere, să fie capabil să-şi aleagă propriile trasee de dezvoltare intelectuală şi
profesională pentru ca apoi să se integreze activ în viaţa socială.
Liceul, ca învăţământ secundar superior neobligatoriu trebuie să asigure
absolventului:
1) Formarea capacităţii elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva
probleme pe baza relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii.
2) Valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru
piaţa muncii şi/sau pentru învăţământul superior.
- în lecţiile de educaţie fizică , elevii sunt puşi în ipostaze variate, în care îşi dezvăluie
capacităţile, trăsăturile intime ale personalităţii.
- Profesorul de educaţie fizică distinge existenţa caracteristicilor individuale şi îi
încurajează pe elevi în dezvoltarea acestora.
3) Dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu
profesional, prieteni;
4) Dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare,
gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii
complexe;
5) Cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii în scopul împlinirii personale şi a promovării
unei vieţi de calitate.
6) Formarea autonomiei morale;
Noutăţi în proiectarea curriculară la nivelul liceului:
Se acordă prioritate procesului de învăţare şi intereselor elevului;
Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor de bază
necesare pentru continuarea studiilor şi integrarea pe piaţa muncii;
Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile şi specializările
existente şi crearea posibilităţii de a alege;
Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale determinând elevul să-şi aleagă
propriul traseu de învăţare;
Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al experienţelor de învăţare;
Creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei;
Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcţională ( specială).
Tabel nr 13
Structura actuală a învăţământului liceal
FILIERĂ PROFIL SPECIALIZARE
TEORETICĂ
FILOLOGIE
ŞTIINŢE SOCIALE
MATEMATICĂ- INFORMATICĂ
ŞTIINŢE ALE NATURII
TEHNOLOGICĂ
TEHNIC
ELECTRONICĂ ŞI AUTOMATIZĂRI
ELECTROTEHNIC
TELECOMUNICAŢII
MECANIC
LUCRĂRI PUBLICE – CONSTRUCŢII
TEXTILE - PIELĂRIE
RESURSE NATURALE
ŞI PROTECŢIA
MEDIULUI
CHIMIE INDUSTRIALĂ
PROTECŢIA MEDIULUI
SILVIC ŞI PRELUCRAREA LEMN
VETERINAR
AGRICOL ŞI AGROMONTAN
INDUSTRIE ALIMENTARĂ
SERVICII
TURISM ŞI ALIMENTAŢIE PUBLI.
ECONOMIC, ADMINISTRATIV
POŞTA
VOCAŢIONAL
SPORTIV
ARTE VIZUALE ARTE PLASTICE
ARHITECTURĂ
ARTE NUZICALE ŞI
DRAMATICE
MUZICĂ
TEATRU
COREGRAFIE
MILITAR( M.Ap.N. MATEMATICĂ - INFORMATICĂ
MUZICĂ
MILITAR( M.I.) MATEMATICĂ - INFORMATICĂ
ŞTIINŢE SOCIALE
TEOLOGIC
ORTODOX
CATOLIC
ADVENTIST
MUSULMAN
PENTICOSTAL
BAPTIST
UNITARIAN
REFORMAT
PEDAGOGIC
Bibliotecar- documentarist, instructor-animator,
instructor pentru activit. extraşcolare, pedagog
şcolar;
Forma actuală a liceului cuprinde următoarele cicluri curriculare:
Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a şi urmăreşte
orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale:
- descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei
imagini de sine pozitive;
- formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul
orientării spre o anumită carieră profesională;
- dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje
specializate;
- dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;
Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a şi a- XI- a şi urmăreşte adâncirea studiului în
profilul şi specializarea aleasă :
- dezvoltarea competenţelor cognitive, ce permit relaţionarea informaţiilor din domenii
înrudite ale cunoaşterii;
- dezvoltarea competenţelor socio-culturale ce permit integrarea activă în diferite grupuri
sociale;
- formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact
asupra mediului social;
- exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de
calitate.
Ciclul de specializare, clasele a- XII –a şi a- XIII –a şi urmăreşte pregătirea în vederea
integrării eficiente în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii:
- dobândirea încrederii în sine şi crearea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;
- luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;
- înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială.
4.5. Structura curriculumului: componentele noilor programe se structurează diferit
la clasa a – IX- a şi a- X-a, care fac parte din învăţământul obligatoriu (treapta inferioară a
liceului), faţă de clasele– a- XI-a şi a XII-a (XIII) –a care fac parte din treapta superioră a
liceului.
Structura diferenţiată pe filiere, profiluri şi specializări precum şi existenţa mai multor
planuri-cadru, conduc la modelarea unor licee cu personalitate proprie.
Planul de învăţământ pentru licee prevede pentru fiecare filieră, profil, specializare şi
an de studiu un număr de ore în trunchiul comun şi un număr de ore pentru disciplinele
opţionale asigurate pe baza ofertei şi la decizia şcolii. Pentru educaţie fizică mai sunt
prevăzute şi ore de ansamblu sportiv, o oră pe săptămână pe o grupă constituită, care poate
intra în norma profesorului şi se poate desfăşura şi sâmbăta.
Trecerea de la un plan - cadru generic la mai multe reprezintă trecerea de la un
învăţământ obligatoriu la un învăţământ axat pe opţiunea elevului de a-şi continua studiile.
TIPURI DE C.D.S.
OPŢIONALUL DE APROFUNDARE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul
comun, care urmăreşte aprofundarea obiectivelor/competenţelor din curriculum nucleu
prin noi unităţi de conţinut;
OPŢIONALUL DE EXTINDERE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul
comun, care urmăreşte extinderea obiectivelor/competenţelor generale prin noi obiective
de referinţă/ competenţe specifice şi noi conţinuturi;
OPŢIONALUL CA DISCIPLINĂ NOUĂ, introduce noi obiecte de studiu;
OPŢIONALUL INTEGRAT, introduce ca obiecte de studiu, noi discipline structurate în
jurul unei teme integratoare pentru o arie curriculară sau pentru mai multe;
PROGRAMA PENTRU OPŢIONAL
PENTRU CLASA a-IX-a
Argumentul - ½- 1 pagină, se motivează cursul;
Competenţe Specifice, se formulează în aşa fel încât să exprime ce poate face elevul;
pentru 1 oră/ săpt. – se formulează 5-6 competenţe;
Activităţi De Învăţare;
Lista De Conţinuturi;
Modalităţi De Evaluare, tipuri de probe: scrise, orale, practice, referate, proiecte (nu
se includ probele ca atare);
Dacă opţionalul se desfăşoară pe mai mulţi ani se formulează şi obiective cadru;
PENTRU CLASELE a- X-a – a-XII-a:
Argument, ½-1 pagină;
Competenţe Specifice, variază în funcţie de tipul de opţional; se formulează 6-8
competenţe specifice, acestea trebuie corect formulate pentru a defini rezultatele aşteptate în
urma instruirii;
Conţinut;
Valori Şi Atitudini;
Sugestii Metodologice, vor include tipuri de activităţi de învăţare şi modalităţi de
evaluare;
În cazul în care opţionalul se desfăşoară pe toată perioada liceului se formulează şi
competenţe generale.
Programa şcolară, ca document curricular urmăreşte să sublinieze rolul reglator al
achiziţiilor elevilor în plan formativ. Ea descrie oferta educaţională a unei anumite discipline
pentru un parcurs şcolar determinat.
La ora actuală se urmăreşte:
focalizarea actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării;
accentuarea dimensiunilor acţionale în formarea personalităţii elevului;
definirea clară a ofertei şcolii în raport cu interesele şi aptitudinile elevului precum şi
cu aşteptările societăţii.
În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe (ansambluri structurate
de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare) : generale, care se definesc pe obiect de
studiu şi se formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi
se formează pe durata unui an şcolar.
Obiectivul general al disciplinei Educaţie fizică constă în dezvoltarea aptitudinilor
bio-psihomotrice şi formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora, în vederea
menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări fizice armonioase
şi manifestării unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale şi sociale.
Disciplina Educaţie fizică, la clasele IX-XII este prevăzută, conform planului de
învăţământ, în aria curriculară Educaţie fizică şi sport şi are menirea să-şi aducă contribuţia
specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome şi creative a elevilor –
finalitate prevăzută în Legea învăţământului.
La baza revizuirii programelor de educaţie fizică pentru clasele IX-XII s-a avut în
vedere adaptarea acestora la prevederile planurilor cadru în vigoare.
Programele şcolare au următoarea structură:
- nota de prezentare
- competenţele cheie europene
- competenţele generale
- valori şi atitudini
- competenţe specifice şi conţinuturi, pentru fiecare clasă
- sugestii metodologice
- normativ de dotare minimală/ unitate de învăţământ
În afara orelor prevăzute pe săptămână, în trunchiul comun, pentru Educaţie fizică,
există posibilitatea alocării încă unei ore, prin CDŞ, destinate extinderii/ aprofundării
conţinuturilor prevăzute de programă.
Pentru a putea asigura un proces didactic modern, bazat pe o ofertă educaţională
optimă, cât şi pe instruirea diferenţiată a elevilor, pe baza unor trasee particulare de învăţare,
individuale sau de grup, este necesar, corespunzător realităţii practice, ca în clasele IX-XII să
se asigure dobândirea de către elevi a cunoştinţelor necesare acţionării asupra dezvoltării
fizice şi a calităţilor motrice, cât şi iniţierea/ consolidarea în practicarea unor discipline/ probe
sportive, astfel:
în clasa a IX-a:
- două probe atletice, de preferat din grupe diferite
- elemente acrobatice statice şi dinamice din gimnastica acrobatică (din cele făcute în clasele
V-VIII) şi variante de legări de elemente
- o săritură la aparatul de gimnastică, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă
- două jocuri sportive, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă
în clasa a X-a:
- cele două probe atletice făcute în clasa a IX-a
- gimnastică acrobatică
- săritura la aparatul de gimnastică prevăzută de programă
- două jocuri sportive, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă
în clasa a XI-a:
- trei probe atletice, din grupe diferite, dintre cele ofertate de către profesor, conform rogramei
- gimnastică acrobatică
- o săritură la aparatul de gimnastică, la alegerea elevilor, din cele învăţate
- un joc sportiv, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă
în clasa a XII-a:
- trei probe atletice, din grupe diferite, dintre cele ofertate de către profesor, conform
programei
- gimnastică, la alegere: aerobică, ritmică sportivă, artistică sportivă
- un joc sportiv, la alegerea elevilor, din cele prevăzute de programă
Programa are un caracter concentric, în sensul reluării conţinuturilor pentru întărirea
deprinderilor şi pentru a preciza fenomenul de transfer în învăţarea noilor deprinderi, în
dezvoltarea capacităţilor, contribuind astfel la formarea competenţelor.
Conţinuturile predate într-un an de studiu vor fi reluate în anul de studiu ulterior, ca
elemente de bază în predarea noilor conţinuturi.
Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere/
aprofundare. În abordarea diferenţiată a instruirii, în cadrul orelor din trunchiul comun,
profesorul poate utiliza aceste conţinuturi în cazul elevilor cu nivel de pregătire superior.
Conţinuturile marcate cu dublu asterisc (**) se constituie într-o alternativă oferită
elevilor nevăzători cu cecitate totală sau foarte slab văzători.
Este obligatorie prezenţa profesorului de educaţie fizică şi sport la orele de educaţie
fizică în echipament sportiv.
COMPETENŢE GENERALE
1. Utilizarea limbajului de specialitate în relaţiile de comunicare
2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului,
în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice armonioase
3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului, în
vederea dezvoltării capacităţii motrice
4. Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităţilor de educaţie
fizică şi sport şi adoptarea unui comportament adecvat în cadrul relaţiilor interpersonale şi de
grup
5. Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea şi înţelegerea ideilor, stărilor afective
şi a esteticului
VALORI ŞI ATITUDINI
Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate
Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii
Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii
Respect faţă de regulile impuse de organizarea şi desfăşurarea activităţilor de educaţie
fizică şi sport
Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de activitate
care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea, timpul ocupat
cu timpul liber
Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice
Spirit competitiv şi fair-play
Interes constant pentru fenomenul sportiv
Simţ estetic, deschidere pentru frumos
Clasa a IX-a - Anexa nr.2. la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi inovării nr. ______/____2009
Nr.
crt. Competenţe generale Competenţe specifice
1. Utilizarea limbajului de specialitate în
relaţiile de comunicare
1.1. Operarea corectă cu noţiunile
specifice domeniului
1.2. Utilizarea terminologiei de
specialitate în transmiterea mesajelor
2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi
mijloacelor specifice
educaţiei fizice şi sportului, în vederea
optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării
fizice armonioase
2.1. Utilizarea mijloacelor electronice
pentru selectarea informaţiilor privind
elementele definitorii ale dezvoltării
fizice
2.2. Utilizarea mijloacelor recomandate
pentru dezvoltare fizică
3. Utilizarea cunoştinţelor, metodelor şi
mijloacelor specifice
educaţiei fizice şi sportului, în vederea
dezvoltării capacităţii
motrice
3.1. Aplicarea mijloacelor specifice
dezvoltării calităţilor motrice
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în
acţiuni motrice complexe
3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de
bază în forme adaptate de
întrecere/concurs
4. Aplicarea sistemului de reguli specifice
organizării şi practicării
activităţilor de educaţie fizică şi sport şi
adoptarea unui
comportament adecvat în cadrul relaţiilor
interpersonale şi de grup
4.1. Integrarea activă în grupuri diferite
Relaţionarea optimă în grupuri
diferite, preconstituite sau constituite
spontan
4.2. Aplicarea prevederilor
regulamentare ale disciplinelor sportive
practicate în forme adaptate de
întrecere/concurs
4.3. Rezolvarea diferitelor sarcini în
cadrul acţiunilor tactice de atac şi
apărare
5. Valorificarea limbajului corporal pentru
exprimarea şi înţelegerea ideilor, stărilor
afective şi a esteticului
5.1. Exprimarea estetică a atitudinii
corporale
5.2. Selectarea modelelor de reuşită din
lumea sportului
Discipline sportive alternative: 1. Badminton; 2. Cicloturism; 3. Dans sportiv;
4. Dans folcloric specific zonei; 5. Gimnastică ritmică; 6. Înot; 7. Korfball, 8. Oină;
9. Orientare sportivă; 10. Patinaj pe gheaţă/patinaj cu role; 11. Sanie (obişnuită sau de
concurs); 12. Schi alpin; 13. Schi fond; 14. Sport aerobic; 15. Şah; 16. Rugby; 17. Tenis de
masă; 18. Trânta
Categorii de conţinuturi:
1. Starea de sănătate şi dezvoltarea fizică
2. Protecţia individuală
3. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate
4. Culturalitate
5. Calităţi motrice
6. Deprinderi motrice
7. Discipline sportive: atletism, gimnastică, jocuri sportive (handbal, fotbal, volei,
baschet, ** Torball – Goalbal,
Clasa a X-a – Competenţe specifice
2.2. Examinarea evoluţiei propriilor indici morfo-funcţionali
4.3. Rezolvarea sarcinilor metodice şi organizatorice din cadrul activităţilor de educaţie fizică
şi sport
Clasa a XI-a – Competenţe specifice
2.1. Compararea evoluţiei propriilor indici morfofuncţionali cu date de referinţă selectate cu
ajutorul mijloacelor electronice
2.2. Dozarea activităţii motrice în funcţie de reacţiile propriului organism la efort
3.1. Gestionarea dezvoltării propriului nivel al calităţilor motrice
5.2. Aprecierea obiectivă a nivelului estetic si valoric al unor competiţii la care participă sau
asistă ca spectator, al comportamentului sportivilor, al antrenorilor, al arbitrilor şi al
spectatorilor
Clasa a XII-a– Competenţe specifice
2.1. Analiza evoluţiei propriilor indici morfofuncţionali
2.2. Dozarea activităţii motrice în funcţie de reacţiile propriului organism la efort
5.1. Abordarea permanentă a unei atitudini corporale corecte
4.3. Rezolvarea sarcinilor şi rolurilor de orice tip din cadrul activităţilor de educaţie fizică şi
sport
Discipline sportive în plus: Badminton, Tenis de masă, Tenis de câmp, Rugby
D. Discipline sportive alternative:
Badminton, Cicloturism, Dans sportiv, Dans folcloric Specific Zonei, Gimnastică Ritmică,
Înot, Korfball, Oină, Orientare sportivă, Patinaj pe gheaţă/Patinaj cu role, Sanie (obişnuită sau
de concurs), Schi alpin, Schi fond, Sport Aerobic, Şah, Rugby, Tenis de masă, Trântă
Sugestii metodologice
În vederea valorizării competenţelor cheie şi a asigurării transferabilităţii la nivelul
activităţii educaţionale, se recomandă ca strategiile didactice utilizate în predarea disciplinei
educaţie fizică să pună accent pe: construcţia progresivă a cunoaşterii; flexibilitatea
abordărilor şi parcursul diferenţiat; coerenţă şi abordări inter şi transdisciplinare.
Lecţia de educaţie fizică rămâne o creaţie a fiecărui profesor, ce trebuie să reflecte
cunoştinţele şi competenţele sale profesionale, capacitatea, deosebit de importantă, de a se
adapta condiţiilor concrete de desfăşurare a activităţii didactice şi particularităţilor elevilor,
ajutându-se de o serie de îndrumări/ sugestii metodologice, oferite prin această programă,
astfel:
- Necesitatea prezentării de către profesor a locului de desfăşurare, în interior şi în aer
liber, a cerinţelor privind echipamentul.
- Obligativitatea reglementării participării la orele de educaţie fizică, prin adeverinţa
medicală, a fiecăruia dintre elevi.
- Importanţa prezentării de către profesor a conţinuturilor care vor fi abordate, a
cerinţelor şi criteriilor de evaluare şi a repartizării acestor conţinuturi pe semestre.
- Realizarea evaluării predictive a nivelului de pregătire a elevilor.
- Eliminarea din relaţia profesor-elev a oricărei forme de agresare verbală sau fizică
asupra elevului.
- Parcurgerea ciclurilor de iniţiere/ consolidare a deprinderilor specifice practicării
tuturor probelor atletice prevăzute în programe, în perioadele de lucru în aer liber;
- Constituirea şi parcurgerea unor cicluri de iniţiere/ consolidare a deprinderilor
specifice unui joc sportiv dintre cele prevăzute în programa şcolară, pentru care există condiţii
de practicare în unitatea de învăţământ respectivă, atât în aer liber, cât şi în sală;
- Proiectarea unor cicluri de iniţiere/ consolidare a ramurilor gimnasticii, care pot fi
practicate în unitatea de învăţământ respectivă, dintre care nu vor lipsi gimnastica acrobatică
şi săriturile.
Pe lângă abordarea conţinuturilor noi, vor fi valorificate şi cunoştinţele, deprinderile,
priceperile, capacităţile şi atitudinile dobândite în anii şcolari anteriori, în activităţi de învăţare
care să determine formarea competenţelor specifice prevăzute de programă.
Pentru formarea capacităţii de organizare, asigurarea dezvoltării fizice armonioase,
consolidarea şi extinderea fondului de deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative,
dezvoltarea calităţilor motrice, se vor folosi conţinuturi specifice şi unitare pentru toţi elevii
clasei.
Pe parcursul semestrului al II-lea, având la bază observaţiile şi datele înregistrate, se
poate acţiona diferenţiat, pe grupe de nivel valoric deschise, pentru dezvoltarea calităţilor
motrice.
În finalul semestrului al II-lea, cadrul didactic va prezenta elevilor oferta sa de
instruire pentru clasa următoare şi va solicita elevilor precizarea opţiunilor.
În acest sens, profesorul va prezenta elevilor şi va realiza practic cu aceştia modele
variate de „încălzire”, de influenţare selectivă şi globală a aparatului locomotor, de
dezvoltare a calităţilor motrice (izolate şi combinate), de prevenire şi corectare a atitudinilor
corporale deficiente, angrenându-i şi pe elevii care le manifestă în conceperea, conducerea şi
organizarea exersării. Aceste componente ale instruirii se vor realiza cu întreaga clasă.
Pe baza opţiunilor exprimate de elevi, la finalul unei clase, cadrul didactic va organiza
în clasa ulterioară instruirea în probele/disciplinele sportive pe grupe de opţiuni, după caz,
separate după criteriul sexului sau mixte. La nivelul acestor grupe, instruirea va urmări
aprofundarea şi extinderea cunoştinţelor şi a componentelor pregătirii fizice şi tehnico-tactice,
dându-se o pondere crescută activităţilor de exersare globală, inclusiv sub formă de întrecere,
în regim de autoorganizare, cu îndeplinirea de către elevi (prin rotaţie) a rolurilor de arbitru,
căpitan de echipă, şef de grupă.
În aceste domenii de instruire opţională, cadrul didactic, spre deosebire de varianta de
lucru frontal cu întreaga clasă, va îndeplini rolul de organizator, mediator, consiliind alternativ
fiecare grupă şi pe componenţii acestora.
După caz, în cadrul fiecărei grupe opţionale, se pot constitui subgrupe de nivel valoric,
periodice şi deschise, pentru care se stabilesc trasee particulare de instruire.
Sub aspect organizatoric, lecţiile vor trebui să asigure cadrul necesar de desfăşurare a
activităţii, corespunzător opţiunilor elevilor, individuale şi de grup, nivelului diferenţiat de
pregătire, particularităţilor de sex, interesului şi motivaţiei acestora.
Ca urmare, în lecţii vor căpăta prioritate activităţile pe grupe valorice, pe grupe de
opţiuni şi particularităţi de sex, pe microgrupuri de afinitate şi interese comune şi exersările
individuale.
Va fi mărită ponderea exersării şi a întrecerilor în regim de autoorganizare şi auto
arbitrare, cât şi organizarea clasei pe formaţii/echipe constante.
Pentru valorificarea optimă a timpului destinat instruirii, se impune acţionarea cu
mijloace a căror influenţă este polivalentă, realizând atât consolidarea structurilor tehnico-
tactice, cât şi dezvoltarea calităţilor motrice.
Privind calităţile motrice, va predomina, în funcţie de natura deprinderilor prin care se
exersează, solicitarea manifestării combinate a acestora.
Soluţia optimă pentru respectarea particularităţilor de sex o reprezintă organizarea
exersării demixtat, asigurându-se conţinuturi, volume şi intensităţi specifice ale efortului
pentru fiecare categorie de elevi.
Probele de evaluare a elevilor (minimum două semestrial) vor viza:
1. dezvoltarea forţei segmentare – exprimată printr-un cuplu de două probe, vizând
două segmente corporale diferite, altele decât probele susţinute în clasa anterioară;
2. o probă atletică aleasă dintre cele două practicate opţional;
3. un exerciţiu liber ales la una dintre ramurile gimnastici sau o săritură la un aparat
de gimnastică;
4. randamentul în jocul sportiv practicat opţional sau efectuarea unei structuri
tehnico-tactice stabilite de către profesor
Normativ de dotare minimală/ Unitate de învăţământ,
Disciplina Educaţie Fizică
Unităţi de învăţământ cu Clasele IX-XII Nr. crt. Mijloace de învăţământ U.M. Titluri Cantitate/Titlu
Aparate, echipamente şi materiale sportive
1. Aparate pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază Buc. 1 1
2. Bancă de gimnastică Buc 1 6
3. Bârnă echilibru Buc. 1 1
4. Capră pentru sărituri Buc. 1 2
5. Ladă de gimnastică Buc. 1 2
6. Masă de tenis (palete şi fileu) Buc. 1 6
7. Palete Buc. 1 24
8. Fileu Buc. 1 6
9. Panouri de baschet cu stâlpi şi inele Buc. 1 4
10. Poartă de handbal Buc. 1 2
11. Spalier Buc. 1 10
12. Stâlpi pentru volei Set. 1 2
13. Saltea Buc. 1 10
14. Gantere Buc. 1 10
15. Trambulină dură Buc. 1 2
16. Instrumente de măsură - cronometru cu 10 timpi Buc. 1 4
17. Instrumente de măsură – ruletă de 10m. Buc. 1 4
18. Joc de şah Buc. 1 14
19. Greutăţi 4 kg – 7 kg Buc. 1 3+3
20. Mingi pentru jocuri sportive - fotbal Buc. 1 14
21. Mingi pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 14
22. Mingi pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 14
23. Mingi pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 14
24. Mingi de oină Buc. 1 14
25. Mingi medicinale - 1-2 kg Buc. 1 6
26. Plase pentru jocuri sportive - handbal Buc. 1 2
27. Plase pentru jocuri sportive - baschet Buc. 1 2
28. Filee pentru jocuri sportive - volei Buc. 1 1
4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic:
- constă în anticiparea etapelor şi acţiunilor concrete de realizarea predării şi presupune
următoarele acţiuni: lectura personalizată a programei, planificarea calendaristică, proiectarea
secvenţială (proiectarea unităţilor de învăţare);
Proiectarea didactică: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se
realizează pe baza curriculei, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;
- acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de
operaţii concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.
Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare.
Proiectarea curriculară are la baza triada: predare; învăţare: evaluare;
Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipată trebuie direcţionată spre realizarea
finalităţilor fiecărui ciclu.
Conceptul central al proiectării didactic este demersul didactic personalizat, iar
instrumentul acestuia este unitatea de învăţare. Demersul didactic exprimă dreptul
profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe care le consideră optime în creşterea
calităţii procesului de învăţământ, respectiv, răspunderea personală pentru a asigura elevilor
un parcurs şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete.
4.7. Documente de proiectare:
EŞLONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
- este un document prin care se concretizează o concepţie privind constituirea
unităţilor de învăţare, distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei
evaluări eficiente şi personalizate.
- Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe un an şi pe semestre,
se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.
PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
- document administrativ, ce corelează în mod personalizat elementele programei cu
alocarea de timp considerată optimă de către un profesor pe parcursul unui an.
Etape de realizare a planificării:
realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi,
împărţirea în unităţi de învăţare,
stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare,
alocarea timpului necesar fiecărei unităţi.
Exemplu:
Unitatea de învăţământ: Profesor:
Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:
PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
Unitatea de
învăţare
Competenţe
specifice
Conţinuturi Număr de ore
alocate
Săptămâna Obs.
PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
- Etapă a demersului didactic ce se concretizează în :
Proiectul unităţii de învăţare care cuprinde:
Unitatea de învăţământ: Profesor:
Disciplina: Cl.: Nr. Ore: Anul:
PROIECTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare:
Nr. Ore alocate: Conţinuturi
detalieri
Competenţe specifice Activităţi de
învăţare
Resurse Evaluare
Finalul fiecărei unităţi de învăţare presupune evaluare sumativă.
În completarea rubricaţiei, se urmăreşte corelarea elementelor celor cinci coloane.
Proiectarea unităţii de învăţare ca şi proiectarea lecţiei parcurge etapele cunoscute şi
prezentate în capitolele precedente.
Paralel cu proiectarea demersului didactic se realizează activitatea de evaluare.
Fig.26. Tipuri de evaluare
EVALUARE INIŢIALĂ
EVALUARE FORMATIVĂ
(CONTINUĂ)
EVALUARE SUMATIVĂ
(CUMULATIVĂ)
Tipuri de
evaluare
Fig. 27. Instrumente de evaluare
4.7.1. CLASA a- IX- a, aparţine ciclului curricular de observare şi orientare şi
păstrează structura curriculumu-lui de la gimnaziu:
notă de prezentare;
obiective cadru;
obiective de referinţă;
exemple de activităţi de învăţare;
conţinuturi;
SUGESTII PRIVIND PROIECTAREA DIDACTICĂ
Clasa a IX-a până în prezent a fost un început de treaptă şcolară care reunea elevii din
medii diferite, din care cauză, educaţia fizică trebuia abordată într-un mod mai special.
Documentele de proiectare sunt şi ele diferite faţă de cele pentru clasele a- X-a, a- XI-
a şi a – XII-a.
Profesorul va stabili unităţile de învăţare abordate în funcţie de colectiv, de baza
materiale şi de asigurarea premiselor pentru a putea trece mai uşor la un demers didactic în
clasa a – X- a bazat pe oferte şi opţiuni.
INSTRUMENTE
DE EVALUARE
TRADIŢIONALE
SCRISE, ORALE,
PRACTICE Observarea
sistematică,
Investigaţia,
Proiectul,
Portofoliul,
Tema pentru casă,
Tema de lucru în clasă,
AUTOEVALUAREA
COMPLEMENTARE
La clasa a- IX-a în trunchiul comun apar 2 ore de educaţie fizică pe săptămână , dar se
poate obţine şi o oră din curriculum la decizia şcolii,
astfel asigurându-se o pregătire mai eficientă a elevilor. Proiectarea didactică se
realizează asemănător cu clasele a- VII-a şi a- VIII-a, formulându-se tot obiective cadru şi de
referinţă, abordându-se succesiv unităţile de învăţare şi utilizându-se aceleaşi conţinuturi;
planificarea aceasta liniară asigură o însuşire cât de cât unitară a programei.
DOCUMENTE DE PROIECTARE.
EŞALONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE
Pentru elaborarea acestui document, profesorul pe baza analizei resurselor umane şi
materiale, va stabili unităţile de învăţare pe care le va preda, numărul de ore alocat cât şi
caracterul lor: principal, secundar, astfel putând asigura premisele necesare trecerii în clasa a-
X-a la un demers didactic bazat pe oferte şi opţiuni.
Tabel nr.14
Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- IX-A
NR.
CRT
CONŢINUTURI UNITATE DE
ÎNVĂŢARE
Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare
Principale Secundare
F. B. F. B.
1.
CALITĂŢI
MOTRICE
Dezvoltarea V. - - 5 5
Dezvoltarea Î. - - 4 4
Dezvoltarea R. - - 5 5
Dezvoltarea forţei seg. - - 7 7
Dezvoltarea calităţilor
combinate F/R
10 10 - -
2.
ATLETISM
Al. V. 8 8 - -
Sărit. Lung. elan 9 9 - -
Al. R. 800/1000 m 12 12 11 11
Arunc. greutăţii 5 5 - -
Sărit în înălţime 6 6 - -
3. JOCURI
SPORTIVE
Baschet 36 36 - 19
Fotbal 36 36 - -
Volei 36 36 11 -
4. GIMNASTICĂ Acrobatică 11 11 - -
Aerobică 9 - - -
Sărituri la aparate 10 11 - -
PLAN CALENDARISTIC – exemplu:
UNITATEA ŞCOLARĂ:
PROFESOR:
PLAN CALENDARISTIC- CLASA a- IX-a
Semestrul II Anul şcolar 2001/2002
Unitatea de
învăţare
Obiectiv de
referinţă
Conţinuturi Ore
alocate
Săpt. Obs.
Gimnastică
acrobatică
2.2.să folosească
elementele
tehnice,
specifice
gimnasticii, în
alcătuirea unui
exerciţiu la sol.
Cumpăna pe un picior;
Rostogoliri ghemuite înainte şi
înapoi;
Stând pe omoplaţi;
Rostogoliri în depărtat înainte şi
înapoi;
Stând pe mâini;
Roată laterală;
Stând pe cap B;
Răsturnare lentă înainte şi înapoi
F;
Podul;
Stând pe mâini cădere în pod F;
Evaluare – elemente izolate / ex.
la sol.
12 I-VI
Calităţi
combinate
F+R
1.1. să-şi
controleze
evoluţia
dezvoltării
fizice, să
acţioneze pentru
înlăturarea
dizarmoniilor
specifice
pubertăţii.
Circuite generale: 6-8 ateliere;
Circuite specifice pentru forţa
dinamică segmentară: 4-6 ateliere;
Circuite generale pentru forţă în
regim de rezistenţă: 12-14
ateliere;
Circuite specifice pentru forţă
explozivă: 4-6 ateliere.
Circuite specifice pentru
rezistenţă în regim de viteză: 6-10
ateliere;
Evaluare – forţă.
10 VI-X
Alergare de
rezistenţă
3.2. să acţioneze
fără riscul
periclitării stării
de sănătate, în
condiţii
climaterice
variate.
Pasul lansat de semifond;
Startul de sus în pluton;
Startul de sus şi lansarea;
Alergarea în pluton;
Alergare pe teren variat;
Evaluare – alergare 800 / 1000m.
6+6 XI-
XIII
XIII-
XX
Aruncarea
greutăţii
2.2. să
folosească
procedeul tehnic
însuşit în
condiţii
regulamentare.
Mânuirea greutăţii;
Poziţia iniţială;
Împingerea greutăţii cu faţa spre
direcţia de aruncare;
Aruncarea greutăţii de pe loc;
Ritmarea elanului clasic;
6 XIII-
XV
Unitatea de
învăţare
Obiectiv de
referinţă
Conţinuturi Ore
alocate
Săpt. Obs.
Aruncări cu elan clasic;
Ritmarea elanului modern;
Aruncări cu elan – opţional.
Săritura în
înălţime
2.2.să folosească
procedeul tehnic
prin păşire în
condiţii
regulamentare.
Pasul săltat;
Sărituri cu desprindere pe
verticală şi forfecare;
Sărituri din 1-3-5p elan;
Sărituri cu aplecarea trunchiului
pe piciorul de atac;
Etalonarea elanului, 3-5-7-9 paşi;
Sărituri cu ridicarea progresivă a
ştachetei;
Întreceri.
6 XVI-
XVIII
Baschet 5.1. să participe
activ, în cadrul
grupelor şi
echipelor
constituite la
nivelul clasei.
Pivotarea şi protecţia mingii;
Marcajul normal;
Pivotarea şi protecţia mingii;
Aruncarea la coş cu o mână de pe
loc;
Depăşirea;
Sistemul de atac fără jucător
pivot;
Aruncarea la coş din săritură;
Urmărirea mingii la panou;
Sistemul de apărare „om la om” în
terenul propriu;
Joc bilateral 2x2; 3x3 la un panou;
Joc bilateral 5x5 la două panouri;
Evaluare – procedee tehnice
izolate / structuri te-ta / joc
bilateral.
22 VII-
XVII
Volei 5.1. să participe
activ, în cadrul
grupelor şi
echipelor
constituite la
nivelul clasei.
Poziţii şi deplasări specifice;
Pasa cu două mâini de sus cu
traiectorie înaltă şi medie;
Ridicarea mingii pentru atac şi
lovitura de atac;
Blocajul individual;
Preluarea mingii şi transmiterea ei
spre zonele 2 sau 3;
Sistemul de atac cu ridicătorul în
zona 2 şi combinaţii cu pase înalte
între zone apropiate;
Sistemul de apărare cu jucătorul 6
avansat;
Aşezarea pentru preluarea
serviciului cu jucătorul ridicător
în zona 2;
Joc 4x4 pe teren 6/6;
Joc 6x6;
Evaluare – procedee tehnice
izolate / structuri te-ta / joc
22 VII-
XVII
Unitatea de
învăţare
Obiectiv de
referinţă
Conţinuturi Ore
alocate
Săpt. Obs.
bilateral. Fotbal 5.1. să participe
activ, în cadrul
grupelor şi
echipelor
constituite la
nivelul clasei.
Lovirea mingii cu şiretul plin;
Preluarea mingii cu piciorul;
Marcajul şi demarcajul;
Repunerea mingii din lateral;
Blocarea mingii;
Conducerea mingii;
Prinderea mingii – portar;
Repunerea mingii în joc – portar;
Joc bilateral;
Evaluare – procedee tehnice izolate /
structuri teh.-tac./ joc bilateral.
22 VII-
XVII
La nivelul obiectivelor de referinţă se trec doar codificările preluate din programă.
PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut din programa şcolară, proiectată
în eşalonarea anuală.
La elaborarea ei se precizează:
Denumirea;
Obiectivul de referinţă căruia i se subordonează;
Precizarea clasei pentru care se elaborează şi numărul de lecţii prevăzut;
Exemplu:
Proiectarea unităţii de învăţare: săritura în înălţime, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002,
semestrul II:
Lec. Competenţ
e specifice Detalieri de
conţinut Activităţi de învăţare Resurse Evaluare
1 2.2. Pas săltat Săr.cu
despr.pe vert.şi
forfecare
3x15m 3/4 fp
3x5-6 2/4-4/4 p15”
Ev.
predictivă
2 2.2. Săr.1-3p elan 3x pe fiec pic
6x pe pic înd.fp
Stâlpi
groapă
observaţii
3 2.2. Săr.cu apl.tr.pe
pic.atac
10-12x 3-5p 3/4 p15” B
0,70-0,90
F 0,60-0,75
Stâlpi
groapă
4 2.2. Etalon.elan 3,5,9,11p 2-3x f.dist.fp
8-10x 3/4 p15”
Stâlpi
groapă
5 2.2. Săr.cu ridic.progr.a
ştachetei
2xpe înălţ.fp
B 0,75-1,05
F 0,65-1,00
Stâlpi,
groapă
6 2.2. Întrecere 2x4/4 pe înălţ.fp Stâlpi,
groapă
Măs.dist
Ev.
sumativă
Proiectarea unităţii de învăţare: alergare de rezistenţă, clasa a IX-a, anul şcolar 2001/2002,
semestrul II:
Lecţ. Competenţe
specifice
Detalieri de
conţinut Activităţi de învăţare Resurse Evaluare
1 1.3 Pas lansat de
semifond
3x 50m2/4+50m3/4+50m2/4
p40”
Marcaje
2 1.3 Startul de sus,în
pluton
10x25m ¾ fp Marcaje
3 1.3 St.de sus şi
lansarea
5x100m ¾ p60” Marcaje
4 1.3 Alergare în pluton 1x1000m 2/4 fp Pistă bac
5 1.3 St.de sus şi lans.
în pluton
3x 50m ¾ + 400m 2/4 + 50m
¾ p90”
Marcaje
6 1.3 Pas lansat de
semifond
B 2x400m ¾ p60”
F 2x200m ¾ p60”
Marcaje
7 2.2 Pas lansat de
semifond
B 2x500m ¾ p60”
F 2x300m ¾ p60”
Marcaje
8 2.2 Al.pe teren variat B 1x1500m fp
F 1x1000m fp
Parc, curte
9 2.2 Al.de durată B 2x5’p90”
F 2x3’p90”
Pistă bac
10 2.2 Al de durată B 2x7’p120”
F 2x5’p120”
Pistă bac
11 2.2 Al.de durată B 1x10’ fp
F 1x8’ fp
Marcaje
12 2.2 Evaluare –
al.800/1000m
1x4/4 fp Pistă,
cronom.
F=4,50
B=4,50
Evaluarea
în învăţământul liceal, elevul va susţine:
1 evaluare la
forţă
1 evaluare la
gimnastică
1 evaluare la
atletism
1 evaluare la
joc sportiv
Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului
instructiv- educativ.
VARIANTE DE PROBE - CLASA a- IX-a
Fig.28. Forţa musculaturii braţelor
Fig. 29. Forţa musculaturii abdominale:
Fig.30. Forţa musculaturii membrelor inferioare:
Calitatea motrică , forţa, se evaluează prin cuplu de două probe vizând segmente
diferite, conform opţiunii elevilor. Fiecare probă se notează separat iar în catalog se trece
media rezultată din cele două note.
TRACŢIUNI DIN ATÂRNAT
FLOTĂRI CU
PICIOARELE SPRIJIN
PE BANCĂ FLOTĂRI CU MÂINILE SPRIJINITE PE BANCĂ
RIDICAREA
BĂNCII CU 2
MÂINI DE LA PIEPT
RIDICAREA
SIMULTANĂ A TR. ŞI
PICIOARELOR
DIN ATÂRNAT,
RIDICAREA G. LA
PT.
FANDĂRI LATERALE
TREI SĂRITURI ÎN
LUNGIME DE PE LOC,
SUCCESIVE
SĂRITURI PESTE BANCĂ
DE GIMNASTICĂ
ÎMPINGERI PE UN
PICIOR SPRIJINIT
PE SCARA FIXĂ
VITEZA: NAVETA 5x10 m
REZISTENŢA : NAVETA : 16 x 50m –f; 20 x 50m- b;
Celelalte probe sunt aceleaşi ca şi la clasa a –VIII-a
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului. La
probele din sistemul naţional se adaugă şi probe de evaluare curentă.
Sistemul naţional de evaluare dă baremele minimale, corespunzătoare notei 5, fiecare
profesor fiind nevoit să-şi realizeze propriile scale de notare în funcţie de particularităţile
elevilor săi. Pentru probele care nu sunt măsurabile trebuie elaborate criterii concrete şi aduse
la cunoştinţa elevilor.
4.7.2. Clasa a-X-a şi a-XI-a fac parte din ciclul curricular de aprofundare, iar
demersul didactic se centrează pe formarea şi dezvoltarea competenţelor specifice. La acest
nivel profesorul îşi va centra activitatea pe rolurile sale de organizator , mediator şi de
consilier curricular.
În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe: generale, care se
formează pe durata întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează
pe durata unui an şcolar;
Pentru clasa a-X-a, la toate profilurile şi specializările, planul de învăţământ prevede
două ore în trunchiul comun. La clasa a-X-a se urmăreşte ca finalitate realizarea unor
competenţe specifice iar activitatea se organizează încă de la trunchiul comun pe baza
criteriului ofertei liceului şi opţiunii elevilor.
Competenţele specifice sunt ansambluri de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi tehnici,
dobândite pe parcursul procesului de instruire.
În situaţia în care, la oferta profesorului toţi elevii optează pentru o singură ramură/ probă
sportivă, procesul didactic conţine acea probă, iar activitatea se desfăşoară concomitent pe cel
puţin două grupe valorice, în spaţii diferite. Oferta şcolii va cuprinde şi conţinuturile
obligatorii care corespund probelor de evaluare prevăzute pentru semestrul respectiv.
Faţă de conţinuturile prevăzute în programă şi S.N.Ev., elevii clasei a-X-a vor trebui
să dovedească următoarele competenţe:
- să efectueze corect o structură tehnico-tactică din jocul sportiv ales şi să realizeze joc
bilateral pe terenuri şi cu efective reduse, respectând regulamentul de joc.
- să stăpânească tehnica unei probe atletice şi să concureze la întrecerile organizate în
lecţii sau alte activităţi;
- să poată realiza cerinţele tehnice la una din ramurile gimnasticii;
- să manifeste indici de forţă la nivelul a două segmente musculare diferite;
Proiectarea didactică pentru orele din trunchiul comun trebuie să ţină seama de
următoarele elemente:
- existenţa sălilor de sport în majoritatea liceelor;
- se înlocuieşte planificarea liniară bazată pe sisteme de lecţii cu ciclurile tematice care
cuprind toate probele / ramurile sportive;
- obiectivele operaţionale ale temei se înlocuiesc cu competenţe derivate ale ciclului
tematic;
- demersul didactic se poate realiza pe grupe, având o temă principală şi una secundară sau
cu toată clasa deodată;
- repartizarea unităţilor de învăţare i se face pe trei etape: etapa I toamna, etapa II, iarna,
etapa III, primăvara-vara;
- exersarea probei opţionale din ciclul tematic se face pe durata a 20-25 de min. utilizând un
conţinut variat iar pentru proba secundară se alocă 10-15 min.;
ETAPA I : ciclul tematic este rezervat atletismului, oferta optima fiind de 3-4 probe.
Numărul de lecţii alocate atletismului: 13
Tema secundară, este cea de joc sportiv şi îi revine o durată de 10-15 min.
La nivelul clasei a-X-a dezvoltarea aptitudinilor motrice se realizează pe două căi:
- sub raport de influenţare;
- sub aspect de dezvoltare, atribuindu-se un timp relativ apropiat de timpul alocat ciclului
tematic principal;
ETAPA II: coincide cu perioada timpului nefavorabil şi a perioadei de iarnă. În această
etapă există două cicluri tematice: cel de gimnastică, 28 min. şi cel de forţă, 12-14 min.
ETAPA III : ciclul tematic este rezervat jocului sportiv iar a doua temă pentru întreaga
clasă, alergarea de rezistenţă pe distanţe standard.
Tabel nr. 15
Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- X-A
NR
CONŢINUTURI UNITATE DE ÎNVĂŢARE
Nr. de lecţii pe unităţi de învăţare
Principale Secundare
F. B. F. B.
1.
CALITĂŢI
MOTRICE
Dezvoltarea V. - - 5 5
Dezvoltarea Î. - - 4 4
Dezvoltarea R. - - 8 8
Dezvoltarea F. 11 11 6 6
Dezvoltarea calităţi
combinate F/R
9 9 - -
2.
ATLETISM
Al. V. 13 13 - -
Sărit. Lung. elan 13 13 - -
Al. R. - - 19 19
Arunc. greutăţii 13 13 - -
Al. garduri 13 13 - -
3. JOCURI
SPORTIVE
Baschet 29 29 17 28
Fotbal 29 29 17 28
Volei, Badminton 29 29 17 28
4.
GIMNASTICĂ
Acrobatică 11 11 - -
Aerobică 9 - - -
Sărituri la aparate 10 11 - -
EVALUAREA CLASA a-X-a
Fug. 31. Forţa la nivelul musculaturii braţelor:
Flotări cu
desprindere de pe sol
şi lovirea palmelor Flotări cu sprijinul
mâinilor pe bancă Ridicarea băncii cu
două mâini de la
piept
Tracţiuni din
atârnat
Coborârea şi
ridicarea
trunchiului din
aşezat pe bancă Ridicarea
trunchiului din
culcat dorsal cu
îngreuiere
Fig. 32. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:
Fig. 33. Forţa la nivelul musculaturii spatelui:
Fig. 34. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare:
VITEZA: NAVETA: 5x10 M;
Probele atletice sunt aceleaşi ca la clasa a – IX – a doar la aruncări se face aruncarea
greutăţii.
Fig. 35. Gimnastica de bază şi sărituri
Fig. 36. Joc sportiv
Împingeri pe
un picior Săritură pe
verticală din
ghemuit
Extensii ale
trunchiului din
culcat facial pe
bancă
Aruncarea
mingii din culcat
facial
Complex de
dezvoltare
fizică Sărituri la
un aparat de
gimnastică
Structură tehnico-
tactică
Joc bilateral
Aptitudinea motrică, forţa, se evaluează prin cuplu de două probe, fiecare probă se
notează şi se trece o singură notă(media).
Din probele atletice prevăzute, elevul va fi notat la o singură proba pentru care a
optat.
La gimnastică elevii vor fi evaluaţi astfel: fetele, pentru complex de dezvoltare pe
fond muzical, băieţii la sărituri .
La jocurile sportive se acordă o notă, elevul optând pentru varianta dorită.
La probele din sistem se pot adăuga şi probe de verificare curentă.
4.7.3. CLASA a- XI-a
Proiectarea didactică este asemănătoare cu cea de la clasa a- X-a, doar că aici, apar
două situaţii diferite şi anume clase cu două ore în trunchiul comun, la liceele cu filiere
teoretice şi clase cu o oră, cele de la liceele cu filieră tehnologică.
Fig. 37. Forţa la nivelul musculaturii abdominale:
Fig. 38. Forţa la nivelul musculaturii membrelor inferioare
VITEZA: NAVETA: 5x10 m
Variantele de probe atletice sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.
La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă fiind evaluaţi:
- băieţii: la triatlon, 3 probe din 4; nota este media celor 3 probe;
RIDICAREA G. LA PT.
CU ÎNGREUIERE, LA
SCARA FIXĂ RIDICAREA
PICIOARELOR ÎNTINSE
DIN ATÂRNAT
TRIPLU SALT DE PE
LOC SĂRITURI PE
VERTICALĂ DIN GHEMUIT
- fetele: la 1 probă pentru care optează din cele 4.
Variantele la gimnastică şi joc sportiv sunt aceleaşi ca şi la clasa a – X – a.
Pentru jocurile sportive se acordă o singură notă, elevii putând să opteze pentru o
variantă sau alta:
- structură, pentru nota 9; joc bilateral, nota 10
Tabel nr. 16
Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- XI-A
NR.
CR
T
CONŢINUTURI UNITATE DE ÎNVĂŢARE Nr. de lecţii pe unităţi de
învăţare
Principale Secundare
F. B. F. B.
1.
CALITĂŢI
MOTRICE
Dezvoltarea V. - - 4 4
Dezvoltarea Î. - - - -
Dezvoltarea R. - - 5 5
Dezvoltarea F. - - 3 3
Dezvoltarea calităţi combinate
F/R
8 8 - -
2.
ATLETISM
Al. V. 9 9 - -
Sărit. Lung. elan 9 9 - -
Al. R. 800/1000 m - - 14 14
Arunc. greutăţii 9 9 - -
Al. garduri 9 9 - -
3.
JOCURI SPORTIVE
Baschet 10 10 19 19
Fotbal 10 10 19 19
Volei, Badminton 10 10 19 19
4.
GIMNASTICĂ
Acrobatică 5 5 - -
Aerobică 5 - - -
Sărituri la aparate 5 5 - -
Tabel nr. 16.
Numărul De Lecţii Alocat Unităţilor De Învăţare- Clasa A- XII-A
NR.
CRT.
UNITATEA DE
ÎNVĂŢARE
Nr.de lecţii alocat ca unitate de
învăţare PRECIZĂRI
Principală Secundară
F. B. F. B.
1.
Dezvoltarea forţei
segmentare în regim de
rezistenţă;
Viteză, îndemânare
6
-
6
6
7
-
7
-
3 teme- pregătire frontală
de forţă cu ex. analitice;
6 teme, circuit comun F-B;
4 teme preg. dif.
Se vor utiliza mijloace din
jocuri;
2. Atletism:
Al. de viteză
Sărit. în lungime
Aruncarea greut.
Alergarea de rezist.
800/1000 m
9
7
-
7
9
6
-
6
Corespunzător ciclului
tematic, instruirea se
realizează pe grupe de
opţiuni;
Nu se constituie unitate
deînvăţare, dar va fi
prezentă ca situaţie de
învăţare; în sem.II devine
unitate de învăţare şi se
evaluează;
3. Gimnastică:
Sărituri la aparate
Complex de dezvoltare
fizică pe fond muzical,
sau acrobatică;
5
7
4
-
-
-
-
-
Pe grupe de opţiuni în
funcţie de aparatele
existente;
2-3 lecţii pentru învăţarea
complex.;
7-8 lecţii pentru exersare;
1-2 lecţii pentru evaluare;
4. Jocuri sportive: 14 14 17 17 Corespunzător ofertei
ciclului tematic pe grupe
de opţiuni;
5. Pregătire fizică şi tehnică
specifică probelor de la
concursul de bacalaureat
- - 7 7 Periodic, pe grupe sau
individual ca situaţie de
instruire din lecţie;
Capitolul 5. Educaţia fizică în învăţământul profesional (Şcoala de arte şi
meserii)
5.1. Finalităţi Educaţionale
În conformitate cu prevederile programului PHARE, a Legii Învăţământului şi
strategiei de dezvoltare a învăţământului profesional, noua programă reglementează predarea
educaţiei fizice în învăţământul profesional.
Prin modul de concepere a conţinutului programei şcolare se urmăreşte ca
învăţământul profesional să capete un puternic caracter formativ prin organizarea unui proces
didactic axat pe activităţi practice, contribuind în acest mod la realizarea idealului
educaţional al învăţământu1ui românesc.
Programele şcolare de Educaţie fizică şi sport pentru clasele a IX-a şi a X-a, destinate Şcolii
de Arte şi Meserii, aprobate prin ordin al ministrului Nr.. 3458 / 09.03.2004, răspund
următoarelor cerinţe:
- înzestrarea elevilor cu sistemul de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini specifice,
necesare îndeplinirii standardelor curriculare de performanţă proprii finalizării învăţământului
obligatoriu şi continuării studiilor în ciclul superior al liceului;
- asigurarea contribuţiei specifice la dobândirea nivelului I de calificare
profesională, în domeniul în care se specializează elevii.
Prin parcurgerea programei şcolare, în cei 3 ani de studiu, se preconizează realizarea
următoarelor finalităţi instructiv - educative:
- obişnuinţa de a folosi echipamentul specific practicării exerciţiilor fizice în condiţii de igienă
personală;
- formarea deprinderii de a amenaja şi de a întreţine spaţiile în care se practică exerciţiile
fizice atât în cadrul lecţiilor, cât şi în afara acestora;
- menţinerea unei atitudini corporale corecte (globală şi segmentară) în acte şi acţiuni motrice
cu caracter sportiv şi profesional;
- folosirea factorilor naturali pentru realizarea clădirii organismului şi creşterii vigorii fizice in
condiţii de ocrotire a mediului;
- deţinerea unei bune condiţii fizice care să permită elevului realizarea activităţii şcolare,
profesionale si extraşcolare în condiţii de eficienţă;
- valorificarea deprinderilor motrice de bază şi specifice unor probe şi ramuri sportive în
activităţi şcolare, profesionale şi extraşcolare;
- folosirea exerciţiului fizic în vederea combaterii şi prevenirii instalării unor atitudini
deficiente generate de activitatea profesională;
- creşterea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice;
- capacitatea de a manifesta o conduită civilizată în cadrul grupului din care face parte elevul,
acţionând în spiritul fairplay, al respectului pentru valorile umane.
5.2. Obiective Generale
Prin obiectivele specifice disciplinei, sunt urmărite cu precădere următoarele:
- favorizarea menţinerii stării optime de sănătate a elevilor;
- creşterea capacităţii de adaptare la condiţiile variate de mediu şi la condiţiile
specifice exercitării viitoarei profesii;
- dezvoltarea capacităţii motrice generale şi a componentelor specifice practicării
profesiei în care aceştia se califică;
- armonizarea particularităţilor morfologice şi funcţionale cu specificul vârstei şi
sexului elevilor;
- stimularea şi menţinerea constantă a interesului elevilor pentru practicarea
independentă a exerciţiilor fizice şi a sporturilor, în scop de fortificare a organismului, de
compensare a eforturilor depuse cotidian;
- prevenirea apariţiei unor abateri de la starea normală de sănătate, de creştere şi
dezvoltare fizică;
- dezvoltarea capacităţii de a acţiona în echipă, a spiritului competitiv şi a atitudinii
de fair-play.
Alocarea orelor de Educaţie fizică şi sport în cadrul şcolii de arte şi meserii este
următoarea:
Nr.
crt.
Nivelul de
şcolaritate/
Forma de
învăţământ
Filiera/
Profilul
Disciplina de
învăţământ
TC CD TC +
CD
CDŞ
1. Şcoala de arte şi
meserii
Domenii Educaţie fizică şi
sport
1 - 1 -
Precizări Metodico-Organizatorice
Volumul mic de ore, alocat anual - 32 ore - în clasa a IX-a şi 30 de ore în clasa a X-a,
impune adoptarea de către profesori a unei metodologii prin care sunt abordate simultan
conţinuturile calităţilor motrice şi ale deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare,
specifice meseriei şi sportive, prin exersarea unor structuri sportive complexe, sub formă de
întrecere: ştafete, parcursuri aplicative, jocuri pregătitoare sportive, linii şi exerciţii
acrobatice, concursul.
Programa şcolară este un document obligatoriu de aplicarea căreia răspund profesorii
de educaţie fizică şi directorii unităţilor de învăţământ.
Pentru a cunoaşte nivelul de pregătire ale elevilor, la începutul anului I, profesorul are
obligaţia de a realiza o testare iniţială, aplicând sistemul naţional de evaluare şi în funcţie de
rezultatele obţinute îşi va concepe documentele de proiectare a demersului didactic.
În dezvoltarea calităţilor motrice se va acţiona atât cu mijloace specifice, cât şi
nespecifice (aparţinând diferitelor ramuri de sport). Pentru realizarea acestui obiectiv, de
regulă, nu se stabilesc teme de lecţie, acţionarea asupra lor fiind permanentă.
Calităţile motrice se vor dezvolta cu precădere în variante de combinare a acestora, sub
formă de „circuite” şi eforturi „cu intervale”.
Săriturile prevăzute la capitolul de atletism se vor realiza în funcţie de existenta gropii
de sărituri. Acolo unde acesta nu există se va efectua numai săritura în înălţime prin păşire, cu
aterizare pe saltele de gimnastică.
Jocul sportiv poate fi unul singur pentru toată clasa, în cazul handbalului şi baschetului
sau două jocuri la o clasă, de exemplu fotbal băieţi şi handbal fete.
Săriturile din gimnastică prevăzute în programă sunt obligatorii în măsura în care în
şcoală există aparatele respective. Dacă acestea nu există profesorul va opta pentru o săritură
ce se poate efectua la aparatul existent.
În abordarea conţinutului instruirii profesorul se va preocupa de cunoaşterea
particularităţii ce priveşte solicitarea fizică a elevilor, potrivit specificului activităţii
profesionale şi în funcţie de aceasta să cuprindă în exersare mijloace psiho-motrice care să
faciliteze integrarea eficientă la viitorul loc de muncă. În acelaşi scop, la terminarea şcolii
profesionale şi de ucenici, elevii trebuie să cunoască şi să fie în măsură să aplice complexe de
exerciţii cu caracter preventiv şi compensator, segmentare şi globale, combătând în acest mod
instalarea unor deficienţe fizice generate de specificul meseriei practicate.
Volumul restrâns de ore impune crearea unui cadru propice şi sistematic de activităţi
extracurriculare de tipul activităţilor sportive competiţionale şi necompetiţionale, cercurilor de
iniţiere, de practicare a fitness-ului şi culturismului, a activităţilor turistice.
Competenţe generale
1. Integrarea cunoştinţelor, mijloacelor, metodelor, procedeelor şi formelor specifice
educaţiei fizice şi sportului în acţiuni de optimizare a stării de sănătate, a creşterii şi
dezvoltării fizice, a capacităţii motrice proprii
2. Autoevaluarea potenţialului motric în funcţie de solicitările profesiei/meseriei în
care se califică şi adoptarea măsurilor necesare optimizării acesteia
3. Valorificarea cunoştinţelor şi a deprinderilor sportive în organizarea şi practicarea
competiţională/necompetiţională a disciplinelor sportive predate corespunzător
disponibilităţilor fizice şi intereselor individuale
Valori şi atitudini
1. Conştientizare şi responsabilitate faţă de propria sănătate, creştere şi dezvoltare
fizică
2. Dorinţa de autoperfecţionare şi perseverenţă în atingerea obiectivelor prestabilite
3. Spirit competitiv
4. Respect faţă de: reguli, parteneri, adversari, arbitri, spectatori; fair-play
5. Disponibilitate pentru colaborare şi pentru iniţierea şi menţinerea relaţiilor
interumane
6. Interes constant pentru fenomenul sportiv
7. Opţiunea pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de
activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu refacerea,
timpul ocupat cu timpul liber
Tabelul nr.
Nr. crt. Competenţe generale Competenţe specifice
1.
Integrarea cunoştinţelor, mijloacelor,
metodelor, procedeelor şi formelor specifice
educaţiei fizice şi sportului în acţiuni de
optimizare a stării de sănătate, a creşterii şi
dezvoltării fizice, a capacităţii motrice
proprii
1.1. Autoevaluarea creşterii şi dezvoltării fizice şi
acţionarea pentru optimizarea acestora
1.2. Adaptarea adecvată la condiţiile variate de
mediu, în care se pot realiza eforturile fizice
1.3. Utilizarea eficientă a deprinderilor şi
calităţilor motrice în activităţi fizice variate
2.
Autoevaluarea potenţialului motric în
funcţie de solicitările profesiei/meseriei în
care se califică şi adoptarea măsurilor
necesare optimizării acesteia
2.1. Realizarea eficientă de acţiuni motrice similare
celor din domeniul profesional în care se formează
2.2. Identificarea solicitărilor biomotrice specifice
meseriei, a consecinţelor acestora asupra
organismului
2.3. Adoptarea unor programe cu caracter de
ameliorare/ dezvoltare, de prevenire a influenţelor
negative sau de compensare
3.
Valorificarea cunoştinţelor şi a
deprinderilor sportive în organizarea şi
practicarea competiţională
/necompetiţională a disciplinelor sportive
predate corespunzător disponibilităţilor
fizice şi intereselor individuale
3.1. Utilizarea procedeelor tehnice specifice
disciplinelor sportive predate, în întreceri şi
concursuri, respectând regulamentele specific
3.2. Relaţionarea adecvată cu partenerii şi
„adversarii”
3.3. Îndeplinirea de roluri de organizare şi de
arbitraj în cadrul întrecerilor şi concursurilor
desfăşurate la nivelul clasei
În situaţii speciale determinate de baza tehnico-materială, de condiţiile climaterice
dominante, de tradiţiile locale şi de opţiunile elevilor, unele discipline sportive prevăzute în
programa şcolară pot fi înlocuite, pe anumite perioade prevăzute, cu discipline sportive
alternative, respectiv:
- discipline sportive sezoniere: schi alpin, schi fond, schi board, sanie, patinaj, înot, înot
sincron;
- dansul sportiv şi tradiţional;
- sporturi de luptă şi autoapărare;
- jocuri sportive: oină, tenis de masă, badminton, rugby, s.a.
Conţinuturile acestor discipline sportive vor viza însuşirea procedeelor tehnice şi a
acţiunilor tactice de bază, dezvoltarea calităţilor motrice specifice, însuşirea regulamentului
oficial şi practicarea globală a acestora
Din punct de vedere al solicitărilor fizice, familiile ocupaţionale pe baza cărora
operează învăţământul profesional din Phare VET se grupează după gradul lor de dificultate
în următoarele grupe:
GRUPA 1. Solicitări uşoare:
- electrotehnica;
- electronica, automatica, informare tehnologică industrială;
- tehnici audiovizuale şi comunicaţii;
- comerţ şi servicii;
- finanţe, administraţie, management;
- servicii şi producţie artizanale;
- sănătate şi protecţie socială.
GRUPA 2. Solicitări medii:
- mecanica şi tehnologia materialelor;
- chimie industrială;
- industria alimentară;
- fabricarea produselor din lemn;
- industrie uşoară;
- alimentaţie publică;
- turism şi activităţi conexe.
GRUPA 3. Solicitări dificile:
- construcţii şi lucrări publice;
- minerit si prelucrarea minereurilor;
- extracţia şi tratarea petrolului şi gazelor;
- agricultura;
- transporturi;
- silvicultura şi protecţia mediului.
5.4. CONŢINUTUL PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
OBIECTIVE CONŢINUT TEMATIC
AN I AN II AN III
CALITĂŢI MOTRICE
VITEZA:
I. Dezvoltarea capac .de
a efectua mişcări cu ind.
sup. de viteză;
II. Realizarea unor ind.
sup. de manifest. a
vitezei;
III. Menţinerea unor ind.
sup .de manifestare a
vitezei.
Vit.reacţ.–gr.1
Vit.exec.-gr.2
Vit.rep.-gr.3
Vit. în regim de
îndemânare-
gr.1,2,3
Vit. Reacţ .şi depl.-gr.1
Vit. reacţ. şi exec.-gr.2
Vit. exec. şi repet.-gr.3
Vit .în regim de
rezistenţă- gr.1,2,3
Vit. sub toate form. de
manifestare cu acc. pe
cea specifică fam
.ocupaţionale
Vit. în regim de forţă
REZISTENŢA:
I,II,III. Dezvolt.capac.
organism. de a depune
eforturi de tip aerob,
anaerob şi mixt.
Rezist. gen.cu
pondere pe:
Efort.statice
prelung.-gr.1
Ef.de intens.
variabilă în cond.
de concentrare a
atenţiei-gr.2
Rez. cardio-
respirat. la ef.
prelungite- gr.3
Rezist. gen.cu pondere
pe:
Efort.statice prelung.-
gr.1
Ef.de intens. variabilă
în cond.de concentrare
a atenţiei-gr.2
Rez. cardio-respirat. la
ef. prelungite- gr.3
Rez. în regim de
îndemânare- gr.1,2,3
Rez .generală
Rez.în regim de forţă
FORŢA:
I,II. Realizarea unor ind.
sup. de dezv. a forţei tut.
gr. muscul.;
III. Creşt .ind. forţ. gen. şi
spec. familiei ocupaţionale.
Forţa gen. cu
pondere pe:
Forţa muscul.
trunch.-gr1
Forţa membr. inf.-
gr.2
Forţa membr. Sup
.şi inf.-gr.3
Forţa gen. cu pondere pe:
Forţa muscul. trunch.-gr1
Forţa membr. inf.-gr.2
Forţa membr. sup. şi inf.-
gr.3
Forţă generală
Forţa specifică fam.
ocupaţionale
OBIECTIVE CONŢINUT TEMATIC
AN I AN II AN III
ÎNDEMÂNARE:
I,II.Dezv.capac.de a
efect.acte motrice în cond.
variate;
III.Menţinerea capac.de a
efectua acte motr.în cond.
variate
Îndemânare gen.
cu pondere pe:
Ambidextrie şi în
regim de viteză-
gr.1,2
Echilibru în
cond.var. şi înd .în
reg. de rezist.-gr3
Îndemânare gen. cu
pondere pe:
Ambidextrie şi în regim
de viteză-gr.1,2
Înd. în regim de rezist.-
gr2
Înd. în regim de forţă-gr3
Dezv.echilibr.-gr.1,2,3
Îndemânare generală
Înd. specifică fam.
ocupaţion.
DEPRIND. MOTRICE
ATLETISM:
I.Consolid. depr.din „şc.
alergăr”
II.Consol. depr. din„şc.
alergării,săriturii şi
aruncării”;
I,II,III.Consol. unor
proced.tehn din alerg.,
sărit.şi arunc.
ALERGĂRI:
Elem. din „şc.
alergării”
Pas lansat de
semifond
Pas accelerat de
viteză
Startul de sus şi
lansarea
Al.vit.50m
Al.rezist.800F
1000B
SĂRITURI:
Elem. din „şc.
săriturii”
Sărit. în lung. cu
elan 1 ½ p
ARUNCĂRI:
Elem. din „şc.
săriturii”
Arunc. greut. de pe
loc
ALERGĂRI:
Elem. din „şc. alergării”
Pas lansat de semifond
Pas accelerat de viteză
Startul de jos şi lansarea
Al.vit.50m
Al.rezist. 800F 1000B
SĂRITURI:
Elem. din „şc. săriturii”
Sărit. în lung. cu elan 1 ½
p
Sărit. în înălţ prin păşire
ARUNCĂRI:
Elem. din „şc. săriturii”
Arunc. greut. din elan
ALERGĂRI:
Alergare pe teren variat
Pas lansat de viteză
Al.vit.50m
Al.rezist.800F 1000B
SĂRITURI:
Sărit.în lung. cu elan 1 ½
p
Sărit. în înălţ prin păşire
ARUNCĂRI:
Arunc. greut. din elan
GIMNASTICA:
I,II.Realizarea
dezv.fiz.arm.a întregului
organism;
I,II.Form.unei ţinute
corecte şi combat.instal
unor defic.fiz., generate de
spec activităţii;
I.Însuşirea exec elem. tehn.
spec. gimnast. acrob. şi
sărit. cu sprijin peste
aparate;
II. Îmbunăt. exec elem
.tehn. spec. gimnast. acrob.
şi sărit. cu sprijin peste
CAPAC.DE ORG:
El. front şi form.
de pe loc şi din
depl
DEZV.FIZ.ARM:
Compl.de ex.
pt.infl. select a
organismului
Ex. compensat.
DEPR.APL-UTIL:
Târâre pe antebr.şi
gen.
Căţărare la sc fixă
CAPAC.DE ORG:
El. de front şi formaţii
DEZV.FIZ.ARM:
Compl.de ex. pt.infl.
select a organismului
Ex. compensat.
DEPR.APL-UTIL:
Târâre cu ajut.braţelor
Târâre dorsal
Căţărare la frânghie
Escaladare succesivă
peste aparate
CAPAC.DE ORG:
El. de front şi formaţii
DEZV.FIZ.ARM:
Compl.de ex. pt.infl.
select a organismului
Ex. compensat.
DEPR.APL-UTIL:
Târâre cu transport de
obiecte
Căţărare la frânghie
Escaladarea succesivă
peste aparate
OBIECTIVE CONŢINUT TEMATIC
AN I AN II AN III
aparate;
III. Realiz. tonic şi
troficităţii optime a organ;
III. Combat.unor deficienţe
atât. gen. de spec. activ.
profesională;
III. Consolid.ex. elem.
tehn. spec. gimnast. acrob.
şi sărit. cu sprijin peste
aparate.
Escaladarea
succesivă a unor
aparate
GIMN.ACROB:
Podul de jos B
Podul de sus F
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Rostog înainte şi
înapoi din dif. poz.
iniţ. şi finale
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit.în spr.
dep.peste capră
GIMN.ACROB:
Cumpăna
Stând pe omoplaţi
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Legări de rostogoliri
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit. cu rostog. pe lada
aşezată longitudinal B
Sărit.cu sprijin pe ladă
urmat de cob.cu ext.F
GIMN.ACROB:
Stând pe cap B
Stând pe mâini
Sărit. lungă peste
obstacol cu rostogolire
înainte
Roata laterală
SĂRITURI:
Sărit.în sp. dep.peste lada
aşezată longitudinal B
Sărit.cu rostog. pe lada
aşezată longitudinal F
JOCURI SPORTIVE:
I, II, III. Consolid. proced.
tehnico-tactice de bază a
jocului predat;
I,II, III . Form. capac. de a
aplica proced. tehnico-
tactice în jocul bilat.;
I,I, III. Form. sist. de
cunoşt. şi depr. necesare
pract. independ .a jocului
sportiv însuşit.
BASCHET:
Prind.şi pasa
mingii cu 2 mâini
de la piept de pe
loc, din depl.
Oprirea 1 timp
Ar.la coş cu 1
mână de pe loc,
din dribl.
Marcajul şi
demarcajul
Joc bilat.cu
efect.dif.la 1
panou,cu efect
normal la 2
panouri
FOTBAL:
Lov.mingii cu
latul,şiretul de pe
loc,din deplasare
Lov.mingii cu
capul de pe loc,din
sărit.
Preluarea şi
cond.mingii
Protejarea mingii
Marc.,demarcaj
Joc bilat.cu
dif.efective
BASCHET:
Prind. şi pasa mingii cu
1,2 mâini din deplasare
Dribl. cu mâna dr. şi stg.
din deplasare
Oprirea 1 timp şi
pivotarea
Ar.la coş din dribl.şi din
săritură
Marcajul şi demarcajul
Depăşirea
Joc bilateral
FOTBAL:
Lov.mingii cu latul,şiretul
din deplasare
Lov.mingii cu capul din
deplasare,din săritură
Preluarea şi cond.mingii
printre jal.
Repunerea mingii din
lateral
Marc.,demarcaj
Joc bilat.
HANDBAL:
Pasa din alrg. între 2-3
juc.
Dribl.simplu şi multiplu-
BASCHET:
Pasa cu 2 mâini şi cu 1
mână din depl.
Pasa cu pământul
Dribl.cu var. de ritm
Ar.la coş din alerg.şi din
săritură
Marcajul şi demarcajul
Depăşirea
Joc bilateral
FOTBAL:
Lov.mingii cu latul,şiretul
din deplasare
Lov.mingii cu capul din
depl., din săritură
Preluarea şi cond.mingii
printre jal.
Repunerea mingii din
lateral
Marc.,demarcaj
Joc bilateral
HANDBAL:
Pasa din alrg. între 2-3
juc.
Dribl.simplu şi multiplu-
ambidextrie
OBIECTIVE CONŢINUT TEMATIC
AN I AN II AN III
HANDBAL:
Pasa din alrg. între
2 juc.- în acelaşi
pl.
în adâncime,
oblic înainte
Dribl.simplu şi
multiplu
Ar.la poartă din
alergare
Demarcaj faţă de
apăr.care se
repliază
Aşez.în teren şi
resp.post. în cadrul
sist.de atac şi
apărare
Joc bilateral
ambidextrie
Ar.la poartă din săritură
Marcaj,demarc.
Aşez.în teren şi resp.post.
în cadrul sist.de atac şi
apărare 6:0
Joc bilateral
Ar.la poartă din săritură
Marcaj,demarc.
Aşez.în teren şi resp.post.
în cadrul sist.de atac şi
apărare 6:0
Joc bilateral
Cunoştinţe teoretice:
o Norme privind protecţia muncii în activităţile de educaţie fizică şi sport şcolar;
o Rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice;
o Sistemul de cerinţe prevăzut în Sistemul Naţional de evaluare;
o Cunoaşterea principalelor prevederi ale regulamentelor pe ramuri de sport cuprinse în
programă;
Prezentele cunoştinţe vor transmise elevilor în mod eşalonat, prin forme şi modalităţi
specifice, în cadrul activităţilor practice.
5.5. Modalitati De Aplicare A Sistemului De Evaluare:
Aptitudinea motrică, forţă se evaluează printr-un cuplu de 2 probe vizând segmente
diferite, conform opţiunii elevului. Fiecare probă se apreciază prin note. În catalog se înscrie
media rezultată din cele două note.
La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog reprezentând media notelor
obţinute la evaluarea celor două probe din sistem. În situaţia în care nu există spaţiul necesar
susţinerii celor două probe de alergare acestea se înlocuiesc cu navetele 5X10, şi l6-20X50m.
La gimnastică elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog pe baza evaluării la una din
probele prevăzute, pentru care a optat elevul.
Jocul sportiv se va evalua prin una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul,
înscriindu-se în catalog nota obţinută. Elevii care optează pentru executarea unor elemente
tehnice izolate vor fi apreciaţi din nota maximă 9. Elevii care optează pentru evaluarea prin
joc bilateral vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu
condiţia asigurării pregătirii corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2 probe semestrial.
5.6 . Proiectarea unităţilor de învăţare
Autonomia profesorului:
o alegerea conţinuturilor – curriculum, programe alternative;
o alegerea probelor de control în conformitate cu sistemul naţional şi fişele individuale;
o alegerea instrumentelor de evaluare din programele alternative;
o conceperea unei scări proprii de notare;
o alege maniera de abordare a conţinuturilor;
o posibilitatea de a adopta o serie de mijloace ajutătoare;
o posibilitatea de a renunţa la globalizare şi de a adopta structuri complexe.
Metodologia întocmirii planificărilor
o La nivelul catedrei
1. cunoaşterea plajei orare la fiecare clasă;
2. studierea programei şi alegerea conţinuturilor tematice;
3. stabilirea probelor de evaluare;
4. analiza situaţiei dotărilor şi a bazei materiale;
5. stabilirea scalei de notare a catedrei, la toate probele de control, în funcţie de
numărul de ore;
6. elaborarea unui proiect de orar corelat cu plajele orare. Acest proiect va fi înaintat
conducerii şcolii;
7. găsirea unor alternative de efectuare a activităţilor în perioada nefavorabilă, în
funcţie de dotări şi plaja orară;
8. să-şi orienteze politicile şi strategia în funcţie de ciclurile curriculare;
9. se va ţine cont de opţiunile elevilor şi de tradiţia sportivă a şcolii.
o La nivel de profesor
1. să cunoască componenţa clasei – nr., sex;
2. să cunoască nivelul de pregătire al elevilor din clasă;
3. să interpreteze rezultatele evaluărilor din fişa anului şcolar trecut;
4. extragerea din programă a conţinuturilor care vor asigura eficienţă în condiţiile de
dotare existente;
5. evitarea interferenţelor negative în abordarea unităţilor de învăţare;
6. fiecare unitate de învăţare va cuprinde 6-7 lecţii şi se va termina cu evaluare;
7. se vor proiecta 1-2 sarcini de lecţie în schiţe reale cu tratarea diferenţiată a elevilor.
Capitolul 6. Învăţământul Special
6.1. Aspecte generale legate de problematica handicapului;
delimitarea noţiunilor de deficienţă, incapacitate, handicap
Analizând situaţia persoanei cu handicap, în raport cu boala, P. Wood propune o
terminologie pe trei paliere (termeni): deficienţa sau infirmitatea, care, cuprinde orice
pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcţii anatomice, fiziologice,
descriind tulburări la nivelul organismului ; incapacitatea, care, înglobează orice restricţie,
diminuare, lipsă ori pierdere ( rezultată dintr-o deficienţă), a capacităţii de a efectua o
activitate în condiţii considerate ca normale pentru o fiinţă umană; handicapul, care, este
definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei deficienţe sau incapacităţi, care
limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor considerate ca normale
pentru ea ( Zamfir, Vlăsceanu, 1993).
În consecinţă, termenul “handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă
sau incapacitate.
Conform O.N.U., “HANDICAPUL este influenţat de relaţia dintre persoana deficientă
şi mediul său “.
Principii fundamentale de protecţie socială a persoanelor cu handicap :
1. principiul prevenirii deficienţelor.
2. principiul intervenţiei educaţionale precoce.
3. principiul abordării globale şi individualizate a copiilor cu nevoi speciale.
4. principiul drepturilor şi şanselor egale.
5. principiul asigurării unei educaţii şcolare de o calitate similară cu cea oferită copiilor
de aceeaşi vârstă.
6. principiul asigurării serviciilor şi structurilor de sprijin.
7. principiul cooperării şi parteneriatului.
E.F.S. sunt activităţi cu un rol deosebit în învăţământul special, rol exprimat prin
varietatea formelor de activitate, de organizare şi caracterul lor stimulativ în vederea creşterii
şi dezvoltării atât din punct de vedere fizic, intelectual şi psihic. Conţinutul învăţământului
este structurat în funcţie de specificul şcolii, urmărindu-se educarea copiilor handicapaţi
pentru ai integra în societate. Această integrare trebuie privită atât din punct de vedere
profesional (economic, adică însuşirea unei meserii pentru a-şi câştiga existenţa, cât şi
individual (prin adaptarea personalităţii la condiţiile de viaţă determinate de existenţa
deficienţei).
E.F.S. în şcolile speciale, îşi realizează funcţiile şi obiectivele în mod specific. Funcţiile
E.F.S sunt următoarele:
funcţia de integrare;
funcţia de relaţie;
funcţia de recuperare, compensare;
funcţia socială;
Obiectivele, sunt comune şcolilor speciale şi decurg din obiectivele generale ale
E.F.S., prezentând anumite caracteristici în funcţie de diferitele categorii de deficienţe.
6.2.Tipuri de deficienţe:
deficienţe mintale, iau în considerare coeficientul de inteligenţă QI:
1. intelectul de limită (sau liminar), acesta se află la graniţa dintre normalitate şi deficienţa
propriu-zisă ; copiii cu astfel de deficienţă pot fi integraţi în colectiv, utilizându-se
orientări strategice noi : ex. educaţia incluzivă
2. deficienţa mintală de gradul I – debilitatea mintală, corespunde ca nivel de dezvoltare
psihică, vârstei cronologice de maximum 7-12 ani. La acest nivel copiii sunt instruiţi în
grădiniţe şi şcoli speciale.
3. deficienţa mintală de gradul II – imbecilitatea, corespunde ca dezvoltare, vârstei
cronologice între 3-7 ani. La acest nivel se necesită asistenţă socială, sunt semi
recuperabili.
4. deficienţa mintală de gradul III – idioţia, corespunde ca dezvoltare, vârstei de 3 ani,
dezvoltare psihică minimă, irecuperabili.
5. copiii cu deficienţe de învăţare;
deficienţe senzoriale:
1. deficienţe de auz;
2. deficienţe de vedere;
deficienţe fizice – motorii;
tulburări de limbaj;
tulburări de comunicare şi relaţionare – autismul;
6.2.1. DEFICIENŢE SENZORIALE
Acestea sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul principalilor
analizatori cu implicaţii majore asupra desfăşurării întregii vieţi.
Datorită particularităţilor celor doi analizatori, auditiv şi vizual, este necesară o
abordare separată a tulburărilor ce apar la nivelul acestora. Astfel au apărut surdologia şi
tiflologia.
Deficienţe de auz
Acestea fac obiectul surdopsihopedagogiei, ştiinţă interdisciplinară care studiază
particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive, stabileşte
cauzele şi consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare în
vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa socială şi profesională, principiile şi
modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul şcolar şi profesional,
activitatea relaţională cu familia, factorii sociali şi educaţionali.
Deficienţele de auz sunt în cele mai multe cazuri consecinţa unor malformaţii sau
dereglări anatomo- fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Deficienţele pot fi
clasificate în:
1. surditate de transmisie(de conducere);
2. surditate de percepţie;
3. surditate mixtă;
Alte clasificări:
după BIAF –Biroul internaţional de audio-fonologie:
1. hipoacuzie uşoară;
2. hipoacuzie medie;
3. hipoacuzie severă;
după momentul apariţiei deficienţei:
a) deficienţe ereditare ;
b) deficienţe dobândite;
c) deficienţe prenatale
d) deficienţe perinatale (neonatale);
e) deficienţe postnatale;
surdo-muţii, copii născuţi surzi sau surziţi în primii ani de viaţă care nu şi-au însuşit
limbajul;
surzii târzii sau asurziţi; surditatea a intervenit după 5-6 ani , copiii au deja fixat
mecanismul vorbirii;
hipoacuzicii sau surzii parţiali, au urme de auz, pot fi mai uşor demutizaţi;
Particularităţile dezvoltării psihofizice şi cele psihopedagogice:
a) dezvoltarea fizică generală este relativ normală în condiţii de alimentaţie şi îngrijire
corespunzătoare.
b) datorită handicapului apar unele atitudini forţate: capul şi gâtul înclinate înainte şi
orientate spre sursa de zgomot; umeri asimetrici; toracele insuficient dezvoltat din cauza
unei respiraţii lente; capacitate respiratorie scăzută; coloana vertebrală prezintă deviaţii
atât în plan sagital cât şi în plan frontal; majoritatea copiilor au platfus din care cauză au
mersul târşit;
c) prezintă tulburări ale echilibrului şi a orientării în spaţiu determinate de afecţiunile la
nivelul urechii interne;
d) au o coordonare slabă a mişcărilor;
e) gesturile şi mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea deficientului de auz;
f) dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate, determinată de gradul exersării
proceselor cognitive şi de particularităţile limbajului mimico-gesticular; gândirea surzilor
nedemutizaţi operează cu simboluri iconice spre deosebire de surzii demutizaţi la vârste
mici , a căror gândire foloseşte simboluri verbale saturate de elemente vizuale;
g) memoria cognitiv – verbală se dezvoltă lent, în timp ce memoria vizual- motrică şi
afectivă au o dezvoltare mai bună.
h) sunt afectate şi relaţiile sociale integrarea într-un grup social-profesional, determinând
conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stări depresive, lipsă de interes.
Obiective specifice:
Dezvoltarea aparatului respirator;
Dezvoltarea simţului echilibrului, coordonării, simţul ritmului;
Dezvoltarea şi educarea trăsăturilor morale, de voinţă , dorinţa de integrare socială;
Indicaţii metodice:
Durata lecţiei –45-pauză 15;
Se lucrează pe grupe mici 14-15;
Exerciţiile se pot executa pe muzică, în aer liber;
Este recomandat utilizarea jocurilor, a ştafetelor;
Se recomandă utilizarea elementelor din dans;
Deficienţe de vedere
Acestea sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale şi sunt studiate de tiflo
psihopedagogie. Tiflopsihologia, se ocupă cu studiul particularităţilor dezvoltării psihice a
persoanelor cu deficienţe de vedere, tiflopedagogia, se ocupă cu educarea şi instruirea
deficienţilor de vedere. Prin tipologia variată şi pe baza consecinţelor asupra vieţii psihice şi
sociale ale individului, această categorie de deficienţe are o puternică influenţă asupra calităţii
relaţiilor care se stabilesc cu mediul.
Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt:
a) Acuitatea vizuală-distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele;
b) Câmpul vizual - spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un obiect;
c) Sensibilitatea luminoasă;
d) Sensibilitatea de contrast;
e) Sensibilitatea cromatică;
f) Eficienţa vizuală;
Funcţia analizatorului vizual este răspunzătoare de trei elemente:
Percepţia luminii;
Percepţia formei;
Percepţia culorilor;
Clasificări:
În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii:
- afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale - miopii; hipermetropii;
astigmatism;
- afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual;
- afecţiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul, diplopia);
- afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină;
- afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice;
în funcţie de indicele acuităţii vizuale:
- ambliopie uşoară – indicele de acuitate între 0,5- 0,3
- ambliopie medie - indicele de acuitate între 0,2- 0,1
- ambliopie forte - indicele de acuitate cu valori sub 0,1
după gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere:
- orbire absolută - fără perceperea luminii;
- orbirea socială(practică)- resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spaţiu;
- alterări ale câmpului vizual;
în funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual:
- deficienţe vizuale congenitale;
- deficienţe vizuale dobândite: la vârsta micii copilării (0-3 ani); la vârsta preşcolară(3-7
ani); la vârsta şcolară mică (7-10 ani); după vârsta de 10 ani;
De reţinut: este important să cunoaştem vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală
deoarece, în funcţie de vârstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei.
În funcţie de prezenţa sau absenţa reprezentărilor vizuale putem identifica
următoarele tipuri de deficienţe:
- orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală;
- orbire survenită până la vârsta de 3 ani;
- orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale;
Deficienţe asociate - reprezintă o categorie aparte de tulburări, prin care sunt afectate două
sau mai multe componente bio - psihice ale individului.
Tipuri:
- orbire şi / sau surdomutitate asociate cu deficienţe de intelect;
- orbire asociată cu surdomutitate;
- orbire asociată cu tulburări tactile;
- orbire asociată cu tulburări de echilibru;
- orbire asociată cu tulburări olfactive şi / sau gustative;
- orbire asociată cu tulburări motrice;
- asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburări senzoriale;
Cauzele care determină deficienţele de vedere :
malformaţii congenitale: anomalii ereditare; anomalii neereditare;
cauze care acţionează perinatal sau postnatal :boli infecţioase; intoxicaţii cu diferite
substanţe; traumatisme, arsuri; cauze diferite ;
Indicaţii metodice:
acest handicap determină o serie de consecinţe primare care sunt în legătură cu scăderea
fluxului de informaţii vizuale, ele influenţând şi dinamica proceselor corticale şi
intervenţia unor mecanisme fiziologice şi psihice cu rol compensator al deficitului de
vedere.
Deficienţele de vedere determină şi o serie de consecinţe secundare, mai ales în sfera
activităţii fizice şi a ţinutei corporale: ţinută corporală defectuoasă, determinată de
poziţionarea segmentelor corpului în funcţie de posibilitatea recepţionării cât mai clare a
imaginii pe retină; determină încetiniri în evoluţia motricităţii, mersul prudent şi lipsa
alergării determină o slăbire a sistemului muscular şi osos, determină chiar tulburări în
respiraţie, uneori prezintă şi tulburări neuro-motorii;
Reprezentările sunt adesea incomplete parţiale, eronate, sărace în detalii;
Memoria nevăzătorului are unele particularităţi, ea trebuind să ofere o serie de informaţii
necesare orientării în spaţiu;
Gândirea are particularităţi legate de tipul de orbire şi de modalităţile cunoaşterii
senzoriale în care este antrenată persoana deficientă;
Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasivă, de neîncredere în
forţele proprii, timiditate, izolare, alţii sunt foarte agitaţi, violenţi;
Întreaga activitate în cadrul orelor de educaţie fizică este orientată spre dezvoltare fizica
armonioasă: mişcările trebuie realizate cu amplitudine şi cu ritm şi localizate în zonele
care trebuie fortificate; se va acţiona asupra ţinutei, mersului , alergării; se vor utiliza
formaţii variate: semicerc, cerc, perechi; se folosesc terenuri delimitate cu marcaje moi, se
utilizează obiecte sonore;
6.2.2. Deficienţe fizice (motorii)
Aceste deficienţe afectează în mod special componentele motrice ale persoanei, atât
sub aspect neuro-motor cât şi psiho-motor, determinând o serie de consecinţe în planul
imaginii de sine a persoanei şi în relaţiile cu factorii de mediu sau cu alte persoane.
Grupe de tulburări:
1. Boli genetice şi congenitale:
- Sindromul Langdon- Down – boală genetică ce se caracterizează prin hipotonie
generalizată şi dimorfism tipic (mongoloismul), asociate cu deficienţe de intelect.
- Malformaţii ale aparatului locomotor, unele transmise pe cale ereditară: acheilopodia
(lipsa mâinilor şi picioarelor); camptodactilia şi polidactilia;
- Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital);
- Toracele “ în pâlnie”;
- Luxaţia congenitală a şoldului;
2. Boli de creştere:
- rahitismul;
- piciorul plat;
- hipotrofia staturală (nanismul);
- inegalitatea membrelor;
- osteocondrodistrofiile;
- malformaţiile coloanei vertebrale;
3. Sechele posttraumatice:
- paraplegia posttraumatică;
- paralizia obstetricală;
- alte tipuri de pareze de origine medulară;
- retracţia ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann);
4. Deficienţe osteo-articulare şi musculare:
- traumatisme musculotendinoase;
- retracţii musculare:torticolis, contractura în abducţie a umărului, fibroza progresivă a
cvadricepsului, şoldul în resort;
5. Deficienţe preponderent neurologice:
- boli ale neuronului motor central;
- boli ale neuronului motor periferic;
Din punctul de vedere al psihomotricităţii, următoarele componente sunt implicate în
actele motrice ale individului:
conduite motrice de bază (instinctuale): coordonare oculomotorie; reacţiile de menţinere a
echilibrului; coordonarea dinamică generală;
conduitele neuromotorii – au ca substrat componentele neuromotorii ale psihomotricităţii
reprezentate de tonusul muscular şi reflexele neuromusculare:
- conduitele şi structurile perceptiv – motrice: elaborarea şi perfecţionarea mişcărilor,
percepţiile spaţiale, temporale;
- structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitatea, organizarea spaţială
(cunoaşterea spaţială, orientarea spaţială, organizarea elementelor din spaţiul înconjurător,
înţelegerea relaţiilor spaţiale), organizarea temporală (ordinea şi succesiunea unor
secvenţe de mişcare sau activitate, durata intervalelor dintre două secvenţe sau activităţi,
ciclicitatea unor momente sau perioade, ritmicitatea secvenţelor) ;
În funcţie de aceste elemente ale psihomotricităţii, se pot identifica mai multe categorii de
tulburări:
- tulburări de expresie motrică;
- tulburări care afectează comunicarea motrică;
- tulburări de realizare motrică;
- tulburări de schemă motrică;
- tulburări de structură spaţială şi orientare temporală;
- tulburări de lateralitate;
PSIHOMOTRICITATEA – privită sub aspectul formării, dezvoltării, educării şi
integrării sale în sfera funcţională a psihicului uman, îmbracă aspecte foarte variate datorită
interferenţelor determinate de relaţiile permanente ale individului cu mediul înconjurător, în
procesul adaptativ şi educaţional la care este supus. Ea este privită ca fiind o conjugare a
funcţiilor psihice cu cele motrice, ca o funcţie complexă a sistemelor superioare de adaptare şi
integrare.
Manifestările din sfera motricităţii trebuie privite în strânsă relaţie cu dezvoltarea intelectuală,
expresia verbală şi grafică, maturizarea afectiv-motivaţională şi calitatea relaţiilor
interindividuale ca expresie a maturizării sociale.
6.2.3. TULBURĂRI DE LIMBAJ
Deficienţele de limbaj reprezintă disfuncţiile intervenite în recepţionarea, înţelegerea,
elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale datorită unor afecţiuni de natură organică,
funcţională, psihologică sau educaţională care acţionează asupra copilului mic în perioada
apariţiei şi dezvoltării limbajului.
Datorită importanţei limbajului în structura şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare
al acestuia ar putea avea efecte şi asupra calităţii operaţiilor gândirii, relaţiilor cu ceilalţi şi
structurării personalităţii copilului.
CLASIFICARE – după E.VERZA, după criterii: anatomo-fiziologice, etiologice,
lingvistice şi psihologice:
tulburări de pronunţie: dislalia ; rinolalia; dizartria;
tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii : bâlbâiala; tahilalia; bradilalia; logonevroza;
aftongia; tulburări pe bază de coree;
tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;
tulburări ale limbajului citit-scris :dislexia-alexia; disgrafia- agrafia;
tulburări polimorfe: afazia; alalia;
tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar; întârziere în
dezvoltarea generală a vorbirii;
EXPLICAREA UNOR TERMENI referitor la tulburările de limbaj :
- afonie, imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor;
- afazie, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat;
- bâlbâială, pronunţare neclară;
- bradifazie, faptul de a vorbi cu o încetineală anormală;
- bradilalie, ritm lent de articularea cuvintelor- la unele boli nervoase;
- dislalie, greutate în pronunţarea cuvintelor, determinate de malformaţii sau leziuni ale
organelor senzoriale receptoare sau emiţătoare;
- dislexie, tulburare la citit, tulburări ale înţelegerii simbolurilor grafice;
- disfonie, alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale;
- disartrie, articulare defectuoasă a cuvintelor;
6.2.4. Tulburări de comportament, manifestări ale conduitei în neconcordanţă cu
mediul social.
Tipuri: neascultarea, agresiunea, mutismul.
6.2.5. TULBURARI DE COMUNICARE ŞI RELAŢIONARE - AUTISMUL
Este o categorie de copii care prezintă dificultăţi de comunicare şi relaţionare cu cei
din jur, acestea asociindu-se cu deficienţe de intelect.
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI ACTIVITĂŢI SPORTIVE
Programa şcolară clasele I – a-X-a (nivelurile IV-VI)
Curriculum DEFICIENŢE MINTALE SEVERE, PROFUNDE ŞI/SAU ASOCIATE
Aprobat prin ordin al ministrului nr.5235/ 01.09.2008
Activitatea de educaţie fizică la acest segment se bazează pe aplicarea strictă a
principiului accesibilităţii, aparticularităţilorde vârstă morfofuncţionale, motrice şi
individuale.
Această disciplină acoperă nevoia indispensabilă de mişcare, relaxare şi recreere
determinând dezvoltarea armonioasă fizică şi psihică a individului.
Educaţia fizică formează deprinderi psihomotrice care permit şi asigură participarea
elevilor la activităţi sportive din comunitate.
Competiţiile şi intrecerilesportive stimulează copiii cu dizabilităţi de unde şi
necesitatea ca profesorul în lecţie să folosească jocurile, ştafetele, parcursuri aplicative.
Obiective cadru 1. Întărirea sănătăţii şi dezvoltarea armonioasă a corpului
2. Formarea şi dezvoltarea componentelor psihomotricităţii
3. Dezvoltarea motricităţii generale
4. Perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi utilitar aplicative
5. Educarea şi dezvoltarea calităţilor motrice
Nr.crt. Obiectiv cadru Obiective de referinţă Activităţi de învăţare
1.
Întărirea sănătăţii şi
dezvoltarea
armonioasă a
corpului
1.1. Stimularea senzorio-
motorie a copilului
Exerciţii de discriminare senzorială;
Exerciţii de explorare şi descoperire a
obiectelor din mediul familiar;
Exerciţii de atingere, pipăire,
mângăiere, presare;
Exerciţii de deplasare înai.-înap.,
lateral, şerpuit, zig-zag;
Exerciţii de deplasare cu partener.
1.2.Dezvoltare fizică
armonioasă şi a unei ţinute
corecte
Exerciţii de menţinere apoziţiilor şi
posturilor corecte;
Exerciţii pentru dez. musculat.
posturale;
Exerciţii globale;
Exerciţii segmentare;
Exerciţii simetrice şi asimetrice;
Exerciţii de respiraţie
2.
Formarea şi
dezvoltarea
componentelor
psihomotricităţii
2.1. Formarea schemei
corporale şi a lateralităţii
Exerciţii de cunoaştere a schemei
corporale proprii/partener;
Exerciţii joc de identificare şi numire
aelementelor schemei corporale;
Exerciţii de observare a alcătuirii
corpului,
Exerciţii joc de imitare a posturii
profesorului/ colegilor
2.2. Formarea conduitelor
perceptiv-motrice de bază
Exerciţii de identificare şi discriminare
în plan obiectual: culoare, mărime,
(culoare,formă, mărime) formă;
Exerciţii de ordonare după criteriul
mărimii;
2.3. Formarea şi
dezvoltarea orientării,
organizării şi structurării
spaţio-temporale
Exerciţii de localizare a obiectelor
raportate la schema corporală;
Exerciţii de recunoaştere a poziţiilor
spaţiale simple;
Executarea unor comenzi simple de
deplasare în spaţiu;
Exerciţii de discriminare vizuală a
poziţieişi orientării obiectelor unele faţă
de altele;
Exerciţii de discriminare auditivă
3. Dezvoltarea
motricităţii generale
3.1. Educarea şi
reeducarea mersului
3.2. Educarea şi
reeducarea alergării
3.3. Formarea şi
dezvoltarea deprinderii de
săritură
3.4. Formarea şi
dezvoltarea deprinderii de
aruncare şi prindere
4.
Perfecţionarea
deprinderilor motrice
de bază şi utilitar
aplicative
4.1. Educarea echilibrului
4.2. Formarea deprinderii
de căţărare/escaladare
4.3. Formarea deprinderii
de târâre
4.4. Formarea deprinderii
de ridicare şi transport de
greutăţi
5.
Educarea şi
dezvoltarea
calităţilor motrice
5.1. Dezvoltarea vitezei
5.2. Dezvoltarea
îndemânării
5.3. Dezvoltarea forţei
5.4. Dezvoltarea rezistenţei
5.5. Formarea
deprinderilor de
practicare a unor sporturi
adaptate posibilit.psiho-
individuale ale elevilor:
atletism, gimnastică acrob.,
handbal, baschet, volei,
fotbal,badminton, tenis de
câmp, tenis de masă
Programa pentru elevii cu surdocecitate /deficienţe senzoriale multiple
Clasele I-X (nivelurile IV-VI) Aprobat prin ordin al ministrului nr.5243/ 01.09.2008
Se adresează unui grup eterogen de elevi ca potenţial psihomotor.
Din punctul de vedere al relaţiei elev-cadru didactic se eurmăresc patru aspecte:
- fizic-atunci când în realizarea sarcinii este nevoie de intervenţia cadrului didactic;
- gestual – pentru cazurile în care este suficientă demonstratia, exemplificarea, pentru
realizarea sarcinii;
- verbal – atunci când suficiente indicatiile, îndemnurile;
- independent – când sarcina este realizată integral de către elev.
Activitatea de educaţie fizică la acest nivel impune o dotare materială specială.
Obiective cadru
1. Consolidarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază
2. Formarea şi conştientizarea mişcărilor şi posturilorcorporale corecte
3. Formarea şi dezvoltarea calităţilor motrice
Nr.crt. Obiectiv cadru Obiective de referinţă Activităţi de învăţare
1. Consolidarea şi
dezvoltarea deprinderilor
motrice de bază
1.1. Formarea
abilităţilor motorii
1.2. Transpunerea
experienţei motrice a
copiilor în viaţa cotidiană
1.3. Efectuarea corectă a
unor acţiuni motrice
complexe
Deprinderi motrice de bază: de
locomoţie (mers alergare, săritură),
de manipulare de obiecte (aruncare-
prindere), de echilibrare, deprinderi
aplicativ-utilitare.
Deprinderile realizate în diferite
spaţii/locaţii (clasa, şcoală, curte,
planuri înclinate, scări).
Jocuri de mişcare care implică
alergarea.
Complexe de exercitii efectuate cu
obiecte(mingi, cercuri, eşarfe)
Parcursuri aplicative
Ştafete
2. Formarea şi
conştientizarea
mişcărilor şi
posturilorcorporale
corecte
2.1. Identificarea şi
denumirea principalelor
părţi ale corpului şi a
poziţiilor de bază ale
acestuia
2.2.Formarea ţinutei corecte
a corpului în poziţie stabilă
şi în mişcare
Exerciţii de identificare a schemei
corporale.
Exerciţii de identificare a schemei
corporale a partenerului.
Exerciţii de identificare a
Poziţiilor de bază:
Stând;
Aşezat;
Culcat dorsal/ventral;
Sprijinit;
Ghemuit.
Exercitii de front şi formatii de pe
loc: intervalul, distanţa, formaţii de
adunare, deplasare şi lucru.
Mişcări ale capulu, braţelor,
2.3. Utilizarea elementelor
simple din gimnastică şi
dans
trunchiului, membrelor inferioare
Mişcări în ritmuri şi tempouri
diferite, jocuri ritmice.
Pasi de dans simpli
Jocuri ritmate cu obiecte
3. Formarea şi dezvoltarea
calităţilor motrice
Efectuarea exerciţiilor
necesare pregătirii
organismului în vederea
atingerii parametrilor de
viteză, forţă, îndemânare
Executarea mişcărilor
de bază cu respectarea
parametrilor de viteză,
forţă, îndemânare
Formarea capacităţii de
transfer al calităţilor
motrice formate în
realizarea activităţilor
zilnice
Exerciţii de respiraţie corectă.
Exerciţii de creştere a vitezei de
execuţie a unei acţiuni.
Exerciţii de apăsare pe suprafeţe
dure şi moi.
Jocuri dinamice în aer liber.
Exerciţii de deplasare cu ocoliri de
obstacole.
Exerciţii de conducere a mingii.
Exerciţii de transportare a diferitelor
obiecte.
Exerciţii de tracţiune pe banca de
gimnastică.
Exerciţii de relaxare musculară.
Exerciţii de deplasare înspaţii largi.
Exerciţii de urcare şi coborâre în şi
din mijloacele de transport.
Exerciţii de menţinere a echilibrului
pe o linie marcată pe sol.
Exerciţii de manipulare de obiecte
cu ambele mâini sau alternativ.
Sugestii metodologice
Elementele necesare pentru realizarea unui program eficient pentru formarea
deprinderilor motorii:
- observarea riguroasă a necesităţilor copilului, a deprinderilor existente;
- consultarea fişei medicale, discutarea cu cadrele medicale şi cucelelalte cadre
implicate în procesul de instruire;
- respectarea nivelului de toleranţă al copilului;
- menţinerea unei atmosfere destinse şi de siguranţă;
- desfăşurarea activităţii de la simplu la complex;
- respectarea timpului necesar copilului pentru a anticipa acţiunile care urmează;
- crearea unui cadru adecvat în care copilul să poată rezolva mici probleme şi pentru a-i
spori încrederea în sine;
- realizarea a cât mai multe interacţiuni dintre cadrul didactic şi copil (spălat, îmbrăcat)
pentru însuşirea denumirii diferitelor părţi ale corpului;
- utilizarea unor materiale din diferite texturi şi lichide pentru a pune în evidenţă şi a
atrage atenţia copilului asupra diferitelor părţi ale corpului său;
- mutarea copilului de la suprafete dure la suprafeţe moi, la suprafeţe în mişcare unde
extremităţile;
- dotarea treptelor cu balustradă pentru siguranţă.
Pentru a colabora cât mai eficient cu astfel de elevi educatorul/profesorul trebuie:
- să evite să supradozeze efortul în timpul alergării până acesta se împiedică şi cade;
- să-l ţină de umeri când se introduce alergarea sprijinindu-l, dându-i astfel siguranţă;
- să înveţe copilul să tolereze senzaţia de cădere;
- pentru însuşirea săriturilor să înceapă cu urcări pe obiecte joase.
Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior
IULIU HAŢIEGANU afirma: “Cetatea universitară afară de cultură, are nevoie şi
de aer, de lumină, soare, apă, aceste izvoare grandioase ale tămăduirii pe care nu le poate
da decât EDUCAŢIA FIZICĂ.” .
Ca latură a educaţiei integrale, educaţia fizică, prin obiectivele şi conţinuturile
urmărite, contribuie la asigurarea unui echilibru optim între activitatea intelectuală şi cea
fizică, aceasta, fiind suportul activităţii intelectuale.
Obiective urmărite la acest nivel:
1. Îmbunătăţirea stării de sănătate şi o dezvoltare fizică armonioasă;
2. Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente;
3. Perfecţionarea nivelului de motricitate generală şi creşterea caracterului ei
aplicativ;
4. Înzestrarea studenţilor cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.
Aptitudini motrice care să le sporească randamentul biomotric solicitat de
practicarea profesiei;
5. Perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, a aptitudinilor motrice în
vederea practicării unei ramuri sportive;
6. Stabilizarea deprinderii şi obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice
în scop recreativ, deconectant sau competitiv; perfecţionarea capacităţii de
autoconducere şi autoorganizare;
7. Depistarea studenţilor cu aptitudini pentru diferite ramuri de sport, pentru a
participa în competiţiile universitare;
PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALE
O dată, cu încheierea pubertăţii adolescentul se transformă în tânăr – adult.
La 18-19 ani procesul de creştere încetineşte, oasele se apropie de structura şi
rezistenţa ţesutului adult, cartilagiile de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării,
automat încetând creşterea în înălţime.
Toracele se dezvoltă ca volum şi elasticitate, ceea ce face să crească indicele de
proporţionalitate “Erismann”.
Muşchii cresc în volum, prin modificarea suprafeţei secţiunilor fiziologice. Forţa se
dezvoltă proporţional cu valoarea acestei suprafeţe, dar la această vârstă , forţa rămâne încă în
urma vitezei şi coordonării care ating valori maxime. Creşte tonusul muscular şi rezistenţa la
eforturi atât statice cât şi dinamice.
S.N. atinge capacitatea funcţională optimă la vârsta de 19 ani. Cel de al doilea sistem
de semnalizare este foarte bine dezvoltat. Sistemul vegetativ se dezvoltă puternic la această
vârstă ajungându-se la un echilibru între funcţiile de relaţie şi cele vegetative.
Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie între organele
centrale şi cele periferice. Mecanismele de reglare se perfecţionează, adaptarea la efort
făcându-se rapid. Volumul miocardului creşte.
Aparatul respirator se perfecţionează. Există substratul morfo-funcţional pentru
eforturile de forţă şi viteză. Consumul de oxigen creşte în mod linear odată cu vârsta - până la
20-22 ani.
În învăţământul superior activitatea de educaţie fizică şi sport este condusă şi
organizată de catedra de educaţie fizică din instituţiile respective, acestea fiind sub controlul
direct al decanatelor şi rectoratelor.
FORME DE ORGANIZARE a procesului instructiv- educativ-evaluativ:
- lecţia de educaţie fizică, fie tradiţională, fie sub forma opţională ( opţiune în ceea ce
priveşte ramura de sport);
- lecţia de antrenament pentru echipele reprezentative;
- cercul sportiv;
- activitatea sportivă de masă şi performanţă;
- activitatea turistică;
- practicarea independentă;
Durata acestor activităţi depinde de modul în care sunt cuprinse în planurile de
învăţământ: 1-2 ore, având caracter: obligatoriu, opţional, facultativ.
Lecţiile se pot organiza fie pe grupe profesionale, fie pe ramuri de sport.
Evaluarea se face atât pe baza probelor standard, cât şi pe baza unor probe stabilite la
nivelul fiecărei instituţii şi la nivelul fiecărei ramuri de sport; se notează fie pe baza de
calificative : admis, respins, fie cu note de la 10-1.
DICŢIONAR EXPLICATIV Al TERMENILOR UTILIZAŢI
Arie curriculară – reprezintă un grupaj de discipline care au comun anumite
obiective, componentă a planului – cadru;
Capacitate – posibilitatea de a lucra într-un domeniu, de a realiza ceva; posibilitatea,
însuşirea morală sau intelectuală a cuiva; aptitudine ( DEX); aspectul vizibil al competenţei.
Ciclul curricular – reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de
studiu, uneori chiar cicluri şcolare diferite.
Competenţă - capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei
cunoaşteri adânci a problemei în discuţie ( D.E.X);
Competent, care este bine informat într-un domeniu, care este capabil, care este în
măsură să judece un anumit lucru;
Competenţa profesională s-ar putea înţelege acel ansamblu de capacităţi cognitive,
afective, motivaţionale şi manageriale, care interacţionează cu trăsăturile de personalitate ale
educatorului, conferindu-i acestuia calităţile necesare efectuării unei prestaţii didactice care să
asigure îndeplinirea obiectivelor proiectate de majoritatea elevilor iar performanţele să se
situeze aproape de nivelul maxim al potenţialului intelectual al fiecăruia (Jinga I. Istrate
E.,1998);
Conţinutul învăţământului – ansamblu de valori ştiinţifice, tehnice, tehnologice şi
umanistice, de capacităţi, deprinderi, abilităţi şi competenţe transpuse didactic;
Curriculum – reprezintă ansamblul experienţelor de predare-învăţare prin care şcoala
oferă elevilor un sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru formarea
unei personalităţi integrale, creative şi autonome;
- provine din limba latină (singular- curriculum; plural- curricula) şi înseamnă,
alergare, cursă;
Curriculum naţional – reprezintă sistemul experienţelor de învăţare oferite de şcoală
într-un sistem de învăţământ naţional; se desemnează în mod convenţional totalitatea
programelor şcolare;
Curriculum nucleu (obligatoriu) – cuprinde disciplinele obligatorii; asigură egalitatea
şanselor pentru toţi elevii din învăţământul public;
Curriculum la decizia şcolii – oferă mai multe posibilităţi din care şcoala trebuie să
aleagă una sau mai multe variante adaptate la la posibilităţile elevilor; curriculum aprofundat,
pentru elevi cu parcursuri individuale mai lente, pentru elevi fără interes pentru disciplina
noastră; curriculum extins, pentru elevii care manifestă interes pentru disciplină;
Evaluare – proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv -
educative cu obiectivele planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare(
I.Jinga); conţinutul evaluării: verificare, apreciere şi notare;
Evaluare iniţială – reprezintă determinarea nivelului iniţial de pregătire al unui
colectiv, prin mijloace specifice;
Evaluare sumativă (cumulativă) – se realizează la finalul unei activităţi;
Evaluarea continuă (formativă) – se realizează pe parcursul instruirii, având un rol
stimulativ pentru întregul colectiv;
Interdisciplinaritate - transfer de concepte şi metodologie dintr-o disciplină în alta,
pentru a permite abordarea mai adecvată a problemelor cercetate.(D.E.X., 1998).
Obiectiv cadru – obiectiv cu un grad mare de generalitate şi complexitate, care se
referă la formarea unor capacităţi, competenţe şi atitudini specifice fiecărei discipline,
urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu;
Obiectiv de referinţă – obiectiv prin care se specifică rezultatele învăţării la finele
unui an de studiu, se urmăreşte progresia de achiziţiilor de la un an la altul;
Opţionalul – face parte din C.D.S. sunt discipline/ teme/cursuri propuse de şcoală cu
aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene; tipuri: opţional la nivelul disciplinei, la nivelul
ariei curriculare, la nivelul mai multor arii curriculare;
Plajă orară – variaţia de ore între numărul minim şi cel maxim, prevăzut în planul -
cadru de învăţământ;
Plan – cadru de învăţământ – document curricular, care permite şcolilor şi claselor
să realizeze scheme orare proprii;
Probă - instrument de evaluare, proiectat,administrat şi apreciat de profesor.
Schemă orară – reprezintă distribuţia disciplinelor şcolare în cadrul numărului de ore
pe săptămână al unei clase;
Standard de performanţă – criteriu de evaluare, indică nivelul de cunoştinţe
capacităţi şi atitudini la care au ajuns elevii în procesul de învăţare şi este un element
de diagnoză şi prognoză;
Situaţie de învăţare – componentă a structurii lecţiei, proiectată şi realizată de
profesor, vizând anumite obiective operaţionale.
Transdisciplinaritate - o formă de întrepătrundere a mai multor discipline,
desemnează o nouă abordare a învăţării şcolare.
Trunchi comun – reprezintă numărul minim de ore obligatorii în care se parcurge
programa şcolară a unei discipline pe parcursul unui an şcolar;
Unitate de învăţare – componentă a procesului didactic, coerentă din punct de vedere
tematic, desfăşurată în mod continuu pe o perioadă de timp determinată şi finalizată prin
evaluare.
Răspunsuri la itemii de evaluare
PARTEA I
Capitolul 1: 1.d; 2. d, e; 3. c; 4. d; 5. d; 6. c.
Capitolul 2:
Capitolul 3: 1. c; 2. c; 3. c; 4. d; 5. c; 6. d; 7. c.
Capitolul 4:
Capitolul 5:
Capitolul 6 (6.1- 6.5): 1. c; 2. d; 3. d; 4. a.
Capitolul 6 (6.6): 1. a; 2. b; 3. b, c; 4. a; 5. d.
Capitolul 7: 1. a;2. a,b.
Capitolul 8: 1. a; 2. b.
Capitolul 9: 1. c; 2. a; 3. b; 4. d.
Capitolul 10:
PARTEA I I
BIBLIOGRAFIE
1. Albu, A., Albu, C. (1999)
Psihomotricitatea. Iaşi, Spiru Haret
2. Anucuţa, P. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Augusta
3. Anucuţa, P. (2000) Introducere în psihologie. Timişoara, Ed.
Excelsior
4. Baroga, L. (1984.) Educaţia calităţilor fizice combinate Bucureşti, Ed.
Sport-Turism
Belinovici, V.V. (1961) Procesul învăţării în educaţie fizică. Bucureşti, Ed.
Tineretului
Boboc, I. (2002) Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi
managementul educaţional. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
Bompa, T.O. (2001) Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv –
Periodizarea, Ed. Ex Ponto, CNFPA, Bucureşti
Bratu, I. A. (1985) Deprinderi motrice de bază. Bucureşti, Ed. Sport -
Turism
Bruner, J. (1974) Pentru o teorie a instruirii. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
Cătăneanu, S., Cojocaru,
N., Alexandru, Gh., Lupu,
Bangă, J., Năpruiu, M.,
Gheorghe-Cârţu, C. (2002)
Metodica predării educaţiei fizice şi sportului în
ciclul primar. Craiova, Ed. „Gheorghe Alexandru”
Cârstea, Gh. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului.
Bucureşti , Ed. An-Da
Ceauşescu N.N. (1976) Pedagogia educaţiei fizice. Bucureşti, Ed. Sport -
Turism
Cerghit, I., Neacşu, I.,
Negreţ-Dobridor, I.,
Pâinişoară, I.O. (2001)
Prelegeri pedagogice. Iaşi, Ed. Polirom
Chiriţă, G. (1977) Pedagogie. Bucureşti, Ed. Sport -Turism
Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iaşi, Ed. Polirom
Creţu, C. (1998) Curriculum diferenţiat şi personalizat. Iaşi, Ed.
Polirom
Creţu, E. (1999) Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul
primar. Bucureşti, Ed. Aramis
Cristea, G.C.(2002) Pedagogie generală. Bucureşti, Ed. Didactică şi
Pedagogică
Cristea, S. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Hardicson
Cucoş, C. (1996) Pedagogie. Iaşi, Ed. Polirom
Curriculum pentru învăţământ preşcolar,
Bucureşti, 2008, 2009
Dragnea, A. (1984) Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport.
Bucureşti, Ed. Sport –Turism
Dragnea, A., Bota, A. (1999) Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
Dragnea, A., Teodorescu,
S., Păunescu, A.C. (2008)
Pregătire sportivă teoretică – filiera vocaţională –
profil sportiv, Manual pentru clasa a – XII – a, Ed.
CD Press, Bucureşti
Dragu, A. (1996) Structura personalităţii profesorului. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică.
Dumitru, I. Al. (2001) Educaţie şi învăţare. Timişoara, Ed. Eurostampa
Epuran, M., Horghidan, V.
(1999)
Psihologie şcolară cu aplicaţii în educaţie fizică.
Bucureşti, Univ. Ecologică
Fiedler, P. (1998) Metodica educaţiei fizice şi sportive. Iaşi, Ed.
Chemarea
Firea, E. (1984) Metodica educaţiei fizice şcolare. Bucureşti, Vol I
- II
Glava, A., Pocol,M., Tătaru,
L. (2009)
Educaţia timpurie – ghid metodic pentru aplicarea
curriculumului preşcolar, Piteşti: Paralela 45
Gagne, R.M. (1977) Principii de desing al instruirii. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
Ghid metodologic de aplicare a programelor de
Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ gimnazial,
Bucureşti, 2001
Ghid metodologic de aplicare a programelor de
Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ primar,
Bucureşti, 2001
Ghid metodologic de aplicare a programelor de
Educaţie Fizică şi Sport – învăţământ liceal,
Bucureşti, 2001
Herczog, L. (1994) Terminologia educaţiei fizice şi sportului.-
Timişoara: „U” Timişoara.(2)
Herczog,L. (1995) Teoria educaţiei fizice şi sportului. Timişoara, Ed.
Mirton
Ionescu, M. (1995) Strategii şi demersuri tipice în predare şi învăţare.
Didactica modernă. Cluj, Ed. Dacia
Iucu, R.B. (2001) Instruirea şcolară. Iaşi, Ed. Polirom
Joiţa, E. (2000) Management educaţional. Iaşi, Ed. Polirom
Joiţa, E. şi colab. (2007) Formarea pedagogică a profesorului. Instrumente
de învăţare cognitiv-constructivistă, Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică
Ludu, V.(1978) Îndemânarea şi metodica dezvoltării ei. Bucureşti,
Ed. Stadion
Marcu, V. Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în
kinetoterapie, Oradea, Univ. Oradea
Manno, R. (1996) Bazele antrenamentului sportiv. Bucureşti, S.P.D.
Marcus, S. (1997) Empatie şi personalitate. Bucureşti, Ed. Atos
Marcus, S. şi colab. (1999) Competenţa didactică – Perspectivă psihologică.
Bucureşti, Ed. All
Matveev, L.P., Novicov, A.
(1980)
Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed.
Sport –Turism
Mitra, M., Mogoş, Al.
(1980)
Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti, Ed.
Sport –Turism
Mitrofan, N. (1988) Aptitudinea pedagogică. Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică,
Popovici, D. (2000) Didactica. Soluţii noi la probleme controversate.
Bucureşti, Ed. Aramis
Prelici, V. (1997) A educa înseamnă a iubi. Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică
Programa şcolară revizuită pentru clasele I-II a,
Educaţie fizică, Bucureşti, 2003
Programa şcolară pentru clasele V-VIII , Educaţie
fizică, Bucureşti, 1999, rev. 2008, 2009
Programa şcolară pentru clasele III-IV a, Educaţie
fizică, Bucureşti, 2003
Programa şcolară pentru clasele IX-XII, Educaţie
fizică, Bucureşti, 1999, rev. 2008, 2009
Postelnicu, C. (2000) Fundamente ale didacticii şcolare. Bucureşti, Ed.
Aramis
Radu, I., Cerghit, I.,
Popescu, E., Vlăsceanu, L.
(1995)
Didactica- Proiectarea activităţii didactice.
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
Scarlat, E., Scarlat, M.B.
(2002)
Educaţie fizică şi sport. Bucureşti, Ed. Didactică
şi Pedagogică
Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la disciplina
Educaţie Fizică Ministerul Educaţiei Naţionale.,
Bucureşti 1999
Stoica, M. (1996) Psihopedagogia personalităţii. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică R.A
Strungă, C. (1999) Evaluarea şcolară. Timişoara, Ed. Vest
Surdu, E. (2000) Fenomenul educaţional. Ed.II. Timişoara, Ed.
Mirton
Ştefanovic, J. (1979) Psihologia tactului pedagogic al profesorului.
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
Todea, S.F. (2001) Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti,
Fundaţia ”România Mare”
Todea, S.F. (2001) Metodica educaţiei fizice şi sportive. Bucureşti,
Fundaţia ”România Mare”
Zaţiorski, V. (1968) Calităţile fizice ale sportivilor. Bucureşti,
C.N.F.E.S.
4. Ausubel, P.D., Robinson, D., Floyd, G. Învăţarea în şcoală. Bucureşti , Ed.
Didactică şi Pedagogică
7. Bîrliba, M. C. ( 1987) Paradigmele comunicării. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
11. Buruc, M. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Arad, Ed.
Servo-Sat
13. Cârstea, Gh. (1993) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti
14. Cârstea, Gh. (1997) Educaţia fizică - Teoria şi bazele metodicii. Bucureşti.
19. Chiriţă, G. (1978) Activităţile corporale şi factorii educativi. Bucureşti, Ed.
Stadion
24. Cristea, R., Cristea, M. (1989) Personalitatea şi idealul moral. Bucureşti, Ed.
Albatros
27. Cucoş, C. (2002) Timp şi temporalitate în educaţie. Elemente pentru un
management al timpului şcolar. Iaşi, Ed. Polirom
32. Drăgan, I., Anucuţa, P. (1997) Psihologia învăţării. Timişoara, Ed. Excelsior
38. Gagne, R.M. (1975) Condiţiile învăţării, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
65. Scarlat, E. (1981) Lecţia de educaţie fizică. Bucureşti, Ed. Sport-Turism. 194 p.
68. Stoica, D. (1982) Psihopedagogie şcolară. Craiova, Ed. Scrisul Românesc.
70. Stoica, M. (2001) Pedagogie şi psihologie. Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru
75. Todea, S.F. (2001) 76.
74. Zlate, M. (1999) Psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi, Ed. Polirom
CUPRINS
PARTEA I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Capitolul 1. Obiectul, ramurile şi funcţiile didacticii generale a Educaţiei Fizice şi
Sportului.............................................................................................................................
1.1. Generalităţi......................................................................................................
1.2. Didactica specialităţii......................................................................................
1.3. Ramurile didacticii specialităţii –m etodicii...................................................
Capitolul 2. Procesul de învăţământ în Educaţie Fizică şi Sport..................................
2.1. Caracteristicile procesului de învăţământ......................................................
2.2. Conţinutul procesului de învăţământ
Capitolul 3. Componentele procesului instructiv-educativ-evaluativ..........................
3.1. Cunoştinţe........................................................................................................
3.2. Aptitudini.........................................................................................................
3.2.1.Generalităţi..............................................................................................
3.2.2. Viteza......................................................................................................
3.2.3. Forţa.......................................................................................................
3.2.4. ezistenţa..................................................................................................
3.2.5.Capacitatea coordinativă........................................................................
3.2.6. Supleţea..................................................................................................
3.3. Indicii morfo-funcţionali.................................................................................
3.3.1.Metode de evaluare a dezvoltării fizice...................................................
3.3.2. Indici antropometrici..............................................................................
3.3.3. Indici funcţionali.....................................................................................
3.3.4. Ţinuta corectă.........................................................................................
3.4. Priceperi...........................................................................................................
3.5. Deprinderi........................................................................................................
3.5.1. Generalităţi.............................................................................................
3.5.2. Caracteristicile deprinderilor.................................................................
3.5.3. Etapele de formare a deprinderilor motrice...........................................
3.5.4. Tipuri de deprinderi motrice..................................................................
3.5.5. Transfer şi interferenţă...........................................................................
3.5.6. Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice...........................................
3.5.7. Deprinderi motrice de bază....................................................................
3.5.8. Deprinderi motrice aplicativ – utilitare................................................
3.5.9. Parcursurile aplicativ-utilitare..............................................................
3.5.10. Jocurile.................................................................................................
3.6. Obişnuinţe........................................................................................................
3.7. Elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei..............................
Capitolul 4. Principiile procesului de învăţământ..........................................................
4.1. Generalităţi......................................................................................................
4.2. Principiile didactice.........................................................................................
Capitolul 5. Metodologia instruirii...................................................................................
5.1. Generalităţi......................................................................................................
5.2. Taxonomia şi descrierea metodelor utilizate în Educaţie Fizică şi Sport.....
5.2.1. Metode de comunicare orală expozitive.................................................
5.2.1.1 Povestirea..................................................................................
5.2.1.2. Explicaţia..................................................................................
5.2.1.3. Prelegerea................................................................................
5.2.2. Metode de comunicare orală imterogative............................................
5.2.2.1. Conversaţia..............................................................................
5.2.2.2.Problematizarea........................................................................
5.2.3. Observaţia..............................................................................................
5.2.4. Metode de cercetare indirectă a realităţii..............................................
5.2.4.1. Demonstraţia............................................................................
5.2.4.2. Modelarea................................................................................
5.2.5. Metode bazate pe acţiune.......................................................................
5.2.5.1. Metoda exerciţiului..................................................................
5.2.5.2. Metoda algoritmizării..............................................................
5.2.6. Instruirea programată...........................................................................
Capitolul 6. Sistemul formelor de organizare a procesului de învăţământ..................
6.1. Generalităţi......................................................................................................
6.2. Lecţia................................................................................................................
6.2.1. Caracteristicile lecţiei............................................................................
6.2.2. Cerinţele generale..................................................................................
6.2.3. Conţinutul şi structura lecţiei de educaţie fizică. ..................................
6.2.4. Tipuri de lecţie.......................................................................................
6.3. Efortul şi odihna în lecţia de educaţie fizică.................................................
6.3.1. .Efortul...................................................................................................
6.3.2. Oboseala................................................................................................
6.3.3. Odihna....................................................................................................
6.3.4. Densitatea...............................................................................................
6.4. Organizarea activităţii în lecţia de educaţie fizică şi sport............................
6.5. Alte forme de organizare a procesului de învăţământ..................................
6.6. Reforma curriculară în educaţie fizică..........................................................
Capitolul 7. Proiectarea didactică....................................................................................
7.1. Etapele proiectării didactice ..........................................................................
7.2. Documentele de planificare............................................................................
7.2.1. Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare...........................................
7.2.2. Planificarea calendaristică....................................................................
7.2.3. Proiectarea unităţilor de învăţare..........................................................
7.2.4. Proiectul didactic...................................................................................
Capitolul 8. Evidenţa........................................................................................................
Capitolul 9. Evaluarea.......................................................................................................
9.1. Generalităţi......................................................................................................
9.1.1. Cerinţele psihopedagogice ale evaluării...............................................
9.1.2. Conţinutul evaluării................................................................................
9.1.3. Factorii perturbatori ai evaluării...........................................................
9.1.4. Funcţiile evaluării..................................................................................
9.2. Criteriile de evaluare.......................................................................................
9.3. Tipuri de evaluare............................................................................................
9.4. Metode de evaluare..........................................................................................
9.5. Evaluarea în educaţie fizică............................................................................
Capitolul 10. Statutul şi rolul profesorului de educaţie fizică.......................................
10.1. Generalităţi......................................................................................................
10.2. Competenţa profesională.................................................................................
10.3. Aptitudinea pedagogică...................................................................................
10.4. Autonomia profesională şi creativitatea.........................................................
10.4.1. Autonomia profesională.......................................................................
10.4.2. Creativitatea profesională...................................................................
Capitolul 11. Protecţia fizică a elevilor şi prevenirea accidentelor în activităţile de
Educaţie Fizică Şi Sport....................................................................................................
11.1. Legea protecţiei muncii nr. 90/1996 republicat în M.O. nr. 47/29.01.2001..
11.2. Accidente de muncă.........................................................................................
11.3. Măsuri de protecţia muncii.............................................................................
11.4. Măsuri şi acţiuni de preîntâmpinare a accidentelor......................................
11.5. Modele de documente necesare la nivel de catedră.
PARTEA a -II-a METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAŢIEI FIZICE ÎN
SUBSISTEMUL EDUCAŢIEI FIZICE A TINEREI GENERAŢII...........................
Capitolul 1. Educaţia fizică în învăţământul preprimar................................................
1.1. Dezvoltare morfo-funcţională.........................................................................
1.2. Dezvoltare psihică............................................................................................
1.3. Activitatea motrică...........................................................................................
1.4. Documente curriculare....................................................................................
1.5. Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă..............................................
1.6. Proiectarea activităţii didactice.......................................................................
1.7. Evaluarea în învăţământul preprimar............................................................
Capitolul 2. Educaţia fizică în învăţământul primar......................................................
2.1. Particularităţi morfologice..............................................................................
2.2. Particularităţi psihice......................................................................................
2.3. Particularităţi motrice.....................................................................................
2.4. Structura curriculumului................................................................................
2.4.1. Finalităţile educaţionale în învăţământul primar..................................
2.4.2. Conţinutul programei.............................................................................
2.4.3. Formele de organizare a activităţii în ciclul primar..............................
2.5. Recomandări privind proiectarea didactică....................................................
2.6. Recomandări privind desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică.........................
Capitolul 3. Educaţia fizică în învăţământul gimnazial.................................................
3.1. Particularităţi morfologice..............................................................................
3.2. Particularităţi funcţionale...............................................................................
3.3. Particularităţi psihice......................................................................................
3.4. Particularităţi motrice.....................................................................................
3.5. Structura curriculumului................................................................................
3.5.1.Finalităţile educaţionale în învăţământul gimnazial...............................
3.5.2. Conţinuturile instruirii...........................................................................
3.5.3. Standardele de performanţă...................................................................
3.5.4. Formele de organizare ale activităţii.....................................................
3.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic..........................................
3.7. Aspecte ale evaluării în ciclul gimnazial........................................................
3.8. Recomandări privind realizarea lecţiei de educaţie fizică..............................
Capitolul 4. Educaţia fizică în cilul liceal.......................................................................
4.1 Particularităţi morfologice şi funcţionale ......................................................
4.2. Particularităţile vieţii psihice..........................................................................
4.3. Particularităţile motrice...................................................................................
4.4. Finalităţile liceului..........................................................................................
4.5. Structura curriculumului................................................................................
4.6. Precizări privind proiectarea demersului didactic.........................................
4.7. Documente de proiectare.................................................................................
4.7.1. Clasa a-IX-a...........................................................................................
4.7.2. Clasa a-X-a.............................................................................................
4.7.3. Clasa a-XI-a – a-XII-a...........................................................................
Capitolul 5. Educaţia fizică în şcolile de arte şi meserii................................................
5.1. Finalităţi educaţionale....................................................................................
5.2. Obiective generale...........................................................................................
5.3. Precizări metodico-organizatorice..................................................................
5.4. Conţinutul instructiv-educativ........................................................................
5.5. Modalităţi de aplicare a sistemului de evaluare.............................................
5.6. Proiectarea unităţilor de învăţare...................................................................
Capitolul 6. Educaţia fizică în învăţământul special......................................................
6.1. Aspecte generale..............................................................................................
6.2. Tipuri de deficienţe.........................................................................................
6.2.1. Deficienţe senzoriale..............................................................................
6.2.2. Deficienţe fizice......................................................................................
6.2.3. Tulburări de limbaj................................................................................
6.2.4. Tulburări de comportament...................................................................
6.2.5. Tulburări de comunicare şi relaţionare................................................
Capitolul 7. Educaţia fizică în învăţământul superior...................................................
Dicţionar explicativ al termenilor utilizaţi.....................................................................
Evaluare – răspunsuri .....................................................................................................
Bibliografie........................................................................................................................
Recommended