View
195
Download
4
Category
Preview:
Citation preview
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE ISTORIE ŞI PSIHOLOGIE
CATEDRA DE PSIHOLOGIE
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 159.922 (043.2)
Bolea Zinaida
DIFERENŢE DE GEN ÎN STĂRILE DEPRESIVE
LA VÎRSTA ADOLESCENTINĂ
19.00.07 - Psihologia pedagogică, psihologia dezvoltării, psihologia personalităţii
Teză de doctor în psihologie
Conducător ştiinţific:
Platon Carolina, dr.hab. ped.,
dr. psihol., conf. univ._______________
Autor: Bolea Zinaida _______________
CHIŞINĂU – 2008
2
Cuprins
Introducere 3
Capitolul I. Fundamente teoretice ale diferenţelor de gen în stările depresive
la adolescenţi 10
I.1. Abordări actuale în interpretarea diferenţelor de gen în depresie 10
I.1.1. Variabila “gender” în contextul psihologic 10
I.1.2. Abordări teoretice referitoare la diferenţele de gen în stările depresive 16
I. 2. Stările depresive la adolescenţi 28
I.2.1. Epidemiologia şi caracteristicile depresiei la adolescenţi 28
I.2.2. Etiologia stărilor depresive în adolescenţă 36
I. 3. Emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi 40
I.3.1. Etiologia emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi 40
I.3.2. Factorii de risc developmentali şi impactul lor asupra diferenţierii de gen
a stărilor depresive în adolescenţă 48
Capitolul II. Cercetarea variabilelor definitorii ale specificului diferenţelor de
gen în stările depresive la adolescenţi 56
II.1. Scopul şi metodele experimentului constatativ 56
II.2. Rezultatele experimentului constatativ 60
II.2.1. Diferenţe de gen în stările depresive 60
II.2.2. Diferenţe de gen în exteriorizarea simptomelor depresive 72
II.2.3. Diferenţe de gen în vulnerabilitatea psihosocială a stărilor depressive 84
II.2.4. Relaţia dintre caracteristicile de gen şi depresia adolescentină 93
Capitolul III. Programul complex de psihocorecţie al stărilor depresive
la adolescenţi 102
III.1. Fundamente teoretice ale experimentului formativ 102
III.2. Realizarea programului de psihocorecţie 108
III.3. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie 114
Concluzii generale şi recomandări 121
Bibliografie 129
Anexe 140
3
Introducere Actualitatea şi gradul de studiere a temei. În ultimele decenii problema diferenţelor de gen în
stările depresive rămîne a fi în continuare o tematică controversată. În acest context abordările au
evoluat de la certitudinea preponderenţei feminine pînă la cele mai “extremiste” abordări, care
înclină să presupună chiar probabilitatea unei preponderenţe masculine. Depresia rămîne a fi una
dintre cele mai importante probleme ale sănătăţii mintale la adolescenţi prin prevalenţa sa atît în
adolescenţă, cît şi ulterior la vîrsta adultă, prin efectele negative asupra funcţionalităţii generale şi
asocierea acesteia cu alte tulburări, cum ar fi tulburările anxioase, abuzul de substanţe,
comportamentul antisocial, alcoolismul, suicidul. Un număr mare de cercetări semnate de
Culbertson F. (1977), Buss M.D. (1988), Kaplan S.L., Hong G.K. (1986), Weissman M.M. (1977,
1995), Klerman G.L. (1977), majoritatea efectuate în SUA şi ţările europene, relevă rata 2:1 în
frecvenţa depresiei, femeile reprezentînd sexul mai depresiv. În ultimul timp cercetările în domeniul
diferenţelor de gen în depresie au fost influenţate de unele schimbări „ideologice”. Teoreticienii
androginităţii, psihologii de „factură feministă” presupun o diminuare a diferenţelor de gen. Tot mai
mult se promovează ideea conform căreia diferenţierea dintre bărbaţi şi femei are loc pe fundalul
unei implicaţii din ce în ce mai pregnante a factorilor psihologici şi sociali. Astfel, se încearcă
contestarea teoriilor ce promovează destinul implacabil al femeii ca fiind mai depresivă şi
“atentarea” la mitul masculinităţii invulnerabile la depresie. Unele abordări noi în această
problematică, expuse de Hammen C. L., Padesky C.A. (1977), Polce-Lynch M. (1998), Nolen-
Hoeksema S. (1999), Page S. (1999), Vogel D.L., Wester S.R. (2003), Carpenter K. (2000), Sachs-
Ericsson N. (2000), atenţionează asupra incertitudinii referitoare la relevanţa unor date oferite de
studiile din acest domeniu, invocînd influenţa rolului de gen şi a stereotipurilor sociale şi culturale
asupra diferenţierii de gen a simptomelor depresive. La fel, în literatura de specialitate s-a ajuns
unanim la concluzia că cercetarea variabilelor psihologice din perspectiva diferenţelor de gen în
diferite contexte culturale şi sociale este extrem de actuală, dat fiind faptul că diferenşele de gen
reprezintă o variabilă dinamică şi schiţează o diferenţiere a rezultatelor în funcţie de arealul socio-
cultural.
Este important să menţionăm că numeroase studii psihologice dedicate problemei diferenţelor
de gen în stările depresive semnate de Allgood-Merten B., Lewinson P.M. (1990), Brooks-Gun J.,
Petersen A. (1991) Cyranowski J. (2000), Field T. (2001), Grus L. (2001), Marcotte D. (1999,
2001), Nolen-Hoeksema S. (1999) se focusează pe adolescenţă, considerîndu-se că schimbări
esenţiale în manifestarea simptomelor depresive apar anume la această vîrstă. Adolescenţa este
perioada adecvată cercetării diferenţelor de gen în depresie, aceasta fiind vîrsta intensificării
4
simptomelor depresive, vîrsta emergenţei diferenţelor de gen în depresie şi vîrsta intensificării
procesului de identificare cu rolurile de gen.
Adolescenţa este perioada de vîrstă la care se manifestă mai pregnant vulnerabilitatea
individului pentru stări depresive, vulnerabilitate condiţionată de schimbările fiziologice,
morfologice, psihologice survenite şi de necesitatea adolescentului de a se adapta acestor
schimbări, de vicisitudinile procesului de difinire şi acceptare a identităţii sale fizice, psihologice şi
spirituale. Actualitatea problemei derivă şi din evidenţele clinice privind depresia la adolescenţi. În
literatura de specialitate se face referire la frecvenţa crescută a stărilor depresive pentru această
perioadă de vîrstă. Studiile realizate de Petersen A.C,. Compas B. E, Brooks-Gunn J. (1991),
(Richard F. (1994) în domeniu relevă că 20% - 35% dintre băieţi şi 25% - 40% dintre fete prezintă
simptomatică depresivă şi că aproximativ 20% dintre adolescenţi depăşeşc un episod depresiv pînă
la vîrsta de 18 ani, iar 65% prezintă simptome depresive uşoare. Altă problemă o constituie
recidivele stărilor depresive la adolescenţi. Conform unor autori, cum ar fi Compas B.E., Hinden B.,
Gerhard C.A. (1993), chiar dacă episoadele depresive scad în intensitate, acestea, de obicei,
recidivează şi interferează cu competenţa funcţională a adolescentului. O evidenţă incontestabilă
disponibilă sugerează că indivizii care au trăit experienţa unor episoade depresive signifiante în
adolescenţă puţin probabil să prezinte o schimbare favorabilă completă, fiind expuşi riscului de a
mai trăi experienţa unei recidive la maturitate. Mai mult decît atît, depresia în adolescenţă este
asociată cu disfuncţionalitatea, respectul de sine redus şi problemele interpersonale. Richard F.
(1993) consideră că prezenţa depresiei în adolescenţă împiedică achiziţionarea deprinderilor de
viaţă, acest impediment în dezvoltarea individului avînd consecinţe de lungă durată. Investigaţiile
autorilor menţionaţi sugerează că tulburările depresive la adolescenţi sînt deseori de lungă durată şi
au potenţialul de a deveni cronice. O preocupare particulară a specialiştilor rămîne a fi şi riscul
suicidului la această vîrstă, suicidul fiind cauza principală a deceselor în adolescenţă. Ideaţia
suicidară este destul de frecventă în cazul adolescenţilor depresivi. Autori precum Canetto S. S.
(1997), Field T. (2001), Friedrich W. N., (1982) menţionează că aproximativ 20% dintre adolescenţi
raportează ideaţie suicidară, iar 10% prezintă tentative suicidare.
Referindu-ne la nivelul de cercetare a tematicii de gen, trebuie să menţionăm că, probabil, în
virtitea ideii vehiculate în perioada sovietică privind egalitatea genurilor şi, respectiv, absenţa
problemelor legate de diferenţele de gen, studiile referitoare la această problematică erau
insuficiente. Interesul pentru cercetările gender apare după anii ‘90, atunci cînd Republica
Moldova, odată cu dobîndirea propriei statalităţi, a intrat într-o perioadă care s-a manifestat prin
transformări social-politice ce au avut un impact psihologic considerabil asupra individului.
Problematica diferenţelor de gen a început să fie abordată pe fundalul discuţiilor referitoare la
5
egalitatea de gen, abolirea discriminărilor şi o mai mare transparenţă în domeniul diferenţelor de
gen. Studiul diferenţelor de gen în stările depresive se înscrie perfect în problematica ce
caracterizează perioada pe care o traversăm, perioadă ce presupune distres psihologic pentru orice
individ, indiferent de gen. Astfel, referindu-ne la actualitatea temei de cercetare, menţionăm
următoarele aspecte:
• Realităţile sociale şi economice pe care le trăim presupun o amprentă depresogenă atît în cazul
subiecţilor de sex feminin, cît şi al subiecţilor de sex masculin, ambele sexe manifestînd în
asemenea condiţii o vulnerabilitate sporită pentru stările depresive.
• Dat fiind faptul că societatea noastră mai rămîne a fi una tradiţională, stereotipurile referitoare la
feminitate şi masculinitate acţionează deseori ca un factor depresogen şi diminuează
transparenţa în cazul multor probleme psihologice, printre care şi stările depresive.
• Trăsăturile unei societăţi moderne bazate pe transparenţa problematicii de gen şi cultură
psihologică înaltă îşi fac apariţia în ţara noastră, adolescenţii şi tinerii fiind protagoniştii
principali ai acestor schimbări.
• Diferenţele de gen reprezintă o variabilă dinamică, flexibilă şi receptivă la schimbările din
societate, de aceea sîntem interesaţi să studiem manifestarea specificului fenomenului
diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi în contextul societăţii noastre.
Astfel, divergenţa dintre importanţa definirii specificului diferenţelor de gen în stările depresive
în ţara noastră, pe de o parte, şi tratarea contradictorie şi echivocă a acestei probleme în literatura de
specialitate, pe de altă parte, determină actualitatea temei şi generează problema cercetării:
identificarea specificului diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţii din Republica
Moldova.
Obiectul cercetării îl constituie complexitatea şi specificul diferenţelor de gen în stările
depresive la adolescenţii din Republica Moldova.
Scopul cercetării constă în evidenţierea/studierea specificului diferenţelor de gen în stările
depresive la adolescenţii din Republica Moldova, precum şi în elaborarea şi implementarea unui
program psihocorecţional de depăşire a stărilor depresive la adolescenţi.
Consultînd literatura referitoare la acest subiect, am ajuns la unele concluzii care au influenţat
caracterul cercetării şi au specificat obiectivele. În primul rînd, considerăm că problema
diferenţelor de gen în depresie este indispensabil legată de problema diferenţelor de gen în
exteriorizarea simptomelor depresive, în acest sens problematica diferenţelor de gen avînd o
incontestabilă interrelaţie cu socialul: stereotipurile şi preceptele sociale, definirea „masculinităţii”
şi „feminităţii” în adolescenţă, stigmatizarea atît tacită, cît şi declarată a depresiei masculine. De
6
aceea, pentru a ne permite unele concluzii şi generalizări la capitolul diferenţelor de gen în depresie,
nu putem exclude din cercetare variabile ce ţin de această problemă şi care sînt într-o relaţie de
influenţă reciprocă, cum ar fi, de exemplu, problema diferenţelor de gen în exteriorizarea
simptomelor depresive sau etiologia psihosocială a diferenţelor de gen în depresie.
Astfel, luînd în consideraţie faptul că diferenţele de gen în stările depresive, în virtutea
problematicii complexe pe care o includ, nu pot fi studiate într-o manieră izolată, am definit
următoarele obiective ale cercetării:
• Identificarea diferenţelor de gen în stările depresive şi în exteriorizarea simptomelor depresive
la vîrsta adolescentină;
• Delimitarea factorilor psihosociali ce determină vulnerabilitatea la depresie specifică fiecărui
sex la vîrsta adolescentină şi definirea vulnerabilităţii feminine şi a vulnerabilităţii masculine
pentru depresie la această vîrstă;
• Identificarea rolului interiorizării/gestionării destereotipizate a trăsăturilor instrumentale şi a
trăsăturilor expresive pentru o funcţionare nondepresivă a adolescenţilor;
• Elaborarea, implementarea şi evaluarea unui program complex psihocorecţional pentru
adolescenţii depresivi.
Ipotezele cercetării:
1. Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţii din Republica Moldova prezintă o
preponderenţă feminină.
2. Subiecţii de sex masculin prezintă tendinţe alexitimice mai pronunţate şi atitudine refractară faţă
de solicitarea suportului social emoţional, descărcare emoţională şi solicitarea asistenţei
psihologice.
3. Subiecţii de gen masculin şi subiecţii de gen feminin prezintă o etiologie psihosocială diferită a
depresiei, ceea ce se concretizează în vulnerabilitatea masculină şi vulnerabilitatea feminină
pentru depresie.
4. Interiorizarea/gestionarea destereotipizată a trăsăturilor instrumentale şi expresive condiţionează
funcţionarea nondepresivă a adolescenţilor.
Bazele conceptuale ale lucrării le-au constituit:
- concepţiile psihologice:
a) referitoare la specificul adolescenţei (teoria dezvoltării psihosociale a lui E. Erickson, teoria lui
S. Hall, teoriile psihanalitice referitoare la perioada adolescenţei (A. Freud, D.W. Winnicot);
b) studii referitoare la depresia adolescentină (Petersen A.C., Compas B.E., Kendall P.C., Covacs
M.); studii referitoare la diferenţele de gen în depresie la vîrsta adolescentină (Weisman M.M.,
7
Klerman G.L., Nolen-Hoeksema S., Allgood-Merten A., Angold A., Lewinsohn P.M., Larson C.
etc.);
c) teoriile referitoare la etiologia diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi: (ipoteza
intensificării identităţii de gen a lui Hill J.P. şi Lynch M.E., teoria stilului ruminativ a lui Nolen-
Hoeksema S; teoria sindromului alexitimic a lui Sifneos P.E.);
- concepţiile filozofice şi psihologice
a) referitoare la diferenţele de gen (Gilligan C., Chodorow N., Parsons T., Bem S.).
Metode de investigaţie:
În cadrul cercetării au fost aplicate următoarele metode:
• teoretice
- analiza şi sinteza literaturii de specialitate;
- metoda ipotetico-deductivă de interpretare a rezultatelor obţinute;
• empirice
- Inventarul de Depresie Beck (Beck A., 1961);
- Scala de Depresie şi Anxietate „HADS” (Zigmond A. S. şi Snait P. R., 1983);
- Scala de Somatizare (Dorogatis, 1983);
- Testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised (SSPS-R), (Sifneos P. E., 1972);
- Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975);
- Chestionarul „Situaţii psihosociale traumatizante” (SPST) ;
- Chestionarul COPE (Carver C. S., Scheier M. T., Weintraub J. J., 1989);
• statistice
- testul „t-student” pentru compararea caracteristicilor calitative;
- testul „t-student” pentru compararea a două medii;
- metoda calculării coeficientului de corelaţie (Brawais-Pearson);
- stabilirea diferenţei între două medii în cazul eşantioanelor perechi (Paired Samples Test).
Instituţiile-pilot şi subiecţii experimentali. Realizarea obiectivelor cercetării s-a produs: 1) în
cadrul experimentului constatativ care a inclus 533 de subiecţi, distribuiţi egal în două categorii de
vîrstă (14-15 ani şi 17-18 ani) şi de sex; 2) în cadrul experimentului formativ în care au fost incluşi
20 de adolescenţi de 17-18 ani. Subiecţii incluşi în eşantion sînt elevi ai liceelor “Gheorghe
Asachi”, “Spiru Haret” şi “Iulia Hasdeu” din Chişinău.
Etapele cercetării:
Etapa I (2000-2003) – cercetarea teoretică a problemei diferenţelor de gen în depresie.
Etapa II (2003-2004) – realizarea experimentului constatativ şi analiza rezultatelor.
8
Etapa III (2004-2005) – elaborarea şi implementarea experimentului formativ.
Etapa IV (2005-2006) – retestarea subiecţilor şi analiza rezultatelor obţinute.
Inovaţia ştiinţifică şi semnificaţia teoretică a cercetării:
• a fost dezvoltată viziunea privind problema diferenţelor de gen în stările depresive, luîndu-se în
consideraţie specificul acestei probleme la adolescenţii din Republica Moldova;
• a fost demonstrată complexitatea problemei diferenţelor de gen în stările depresive la
adolescenţi, aceasta fiind abordată prin prisma altor probleme adiacente, cum ar fi diferenţele de
gen în exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor de gen atît asupra etiologiei
diferenţelor de gen în stările depresive, cît şi asupra exteriorizării simptomelor depresive, rolul
interiorizării/gestionării destereotipizate a caracteristicilor de gen pentru funcţionarea
nondepresivă a adolescenţilor;
• au fost argumentate la nivel teoretic şi empiric conceptele de vulnerabilitate masculină şi
vulnerabilitate feminină în cazul depresiei adolescentine, fiind accentuat specificul Republicii
Moldova în contextul perioadei pe care o traversăm;
• a fost relevat specificul diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi (incidenţa mărită a
subiecţilor de sex feminin în cazul stărilor depresive; reticenţa subiecţilor de sex masculin de a-
şi verbaliza stările depresive), fapt ce demonstrează importanţa luării în consideraţie a tuturor
aspectelor psihosociale ce definesc această problemă;
• a fost elaborat şi implementat un program de psihocorecţie pentru adolescenţii depresivi,
program care include activităţi ce vizează aspectele menţionate în contextul problemei
diferenţelor de gen în stările depresive: exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor
de gen, rolul interiorizării destereotipizate a trăsăturilor de gen.
Valoarea practică a cercetării.
Rezultatele cercetării pot fi fost incluse:
• în activităţile de psihocorecţie şi trainingurile efectuate cu adolescenţii în cadrul instituţiilor de
asistenţă psihologică din Republica Moldova;
• în activităţile de prevenţie a depresiei adolescentine şi a problemelor asociate stărilor depresive;
• în elaborarea materialelor informative pentru specialişti, părinţi, profesori, privind specificul
stărilor depresive la adolescenţi;
• în elaborarea cursurilor universitare ce includ tematica respectivă.
9
Tezele principale propuse pentru susţinere:
• Întrucît contextul psihosocial al Republicii Moldova este marcat de tradiţionalism, diferenţele de
gen în stările depresive la adolescenţi se manifestă printr-o preponderenţă feminină.
• Problema diferenţelor de gen în stările depresive cuprinde multiple dimensiuni psihologice şi
socioculturale, cum ar fi exteriorizarea simptomelor depresive, atitudinea diferită a subiecţilor
de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de căutarea suportului social emoţional şi
faţă de solicitarea serviciilor de asistenţă psihologică, influenţa preceptelor şi a expectanţelor
sociale asupra condiţionării şi exteriorizării depresiei la adolescenţi.
• Realitatea controversată referitoare la diferenţele de gen în stările depresive este condiţionată de
influenţa stereotipurilor de gen ce se manifestă prin interiorizarea stereotipizată a trăsăturilor
gender, care influenţează la rîndul lor atît vulnerabilitatea pentru depresie, cît şi felul de
manifestare a stărilor depresive.
• Psihocorecţia stărilor depresive la adolescenţii de ambele sexe presupune aplicarea unui
program de psihocorecţie, în cadrul căruia să se pună accent pe problematica specifică acestei
perioade de vîrstă, pe specificul depresiei adolescentine şi pe felul în care adolescentul
interiorizează trăsăturile de gen.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Rezultatele cercetării au fost discutate şi aprobate în cadrul
şedinţelor Catedrei de Psihologie, USM, al seminarelor tematice planificate în cadrul Centrului
municipal de Asistenţă Psihologică a Familiei (2002-2006), al trainingului internaţional “Sănătatea
sexuală şi reproductivă a adolescenţilor” (Stockholm, 2005), al proiectului UNICEF ”Think thank
meeting” (2006), în cadrul Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Învăţămîntul superior şi cercetarea
– piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere” (Chişinău, 2006), al Conferinţei ştiinţifice internaţionale
„Centenarul psihologiei la Universitatea din Bucureşti” (Bucureşti, 2006).
Validitatea şi fidelitatea rezultatelor obţinute este asigurată de diversitatea metodelor
utilizate, de volumul investigaţiilor şi de prelucrarea statistică a datelor (programul specializat
S.P.S.S.).
Cuvinte-cheie: diferenţe de gen, stări depresive, tendinţe alexitimice, caracteristici de gen,
coping, instrumentalitate, expresivitate, stereotip, socializare sex-stereotipică, sacrificiu/neglijare de
sine, stil ruminativ.
Structura tezei. Lucrarea cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări,
bibliografie şi anexe, 33 de figuri, 14 tabele.
10
Capitolul I. Fundamente teoretice ale diferenţelor de gen în stările depresive la
adolescenţi
I.1. Abordări actuale în interpretarea diferenţelor de gen în depresie
I.1.1. Variabila gender în context psihologic
În ultimele decenii ale sec. XX diferenţele dintre sexe au constituit unul dintre subiectele
prioritare de cercetare în psihologie. Pe parcursul acestor ani au fost întreprinse numeroase încercări
de definire a acestui concept. În volumul „Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt”, coordonat de
Serge Moscovici, este dată următoarea definiţie a diferenţelor de gen: „Psihologia diferenţelor
dintre sexe reprezintă studiul comparaţiilor performanţelor medii ale subiecţilor de gen feminin şi
subiecţilor de gen masculin” [106, pag. 230]. În opinia autorului, această definiţie indică asupra
faptului că studiul diferenţelor dintre sexe poate acoperi orice variabilă sau dimensiune de care
cercetătorii sînt interesaţi.
Diferenţa de gen este văzută ca rezultatul interacţiunii factorilor fiziologici (acţiunea hormonilor
pînă la naştere şi după naştere), psihologici (relaţiile cu părinţii sau alte modele de roluri) şi a
expectanţelor sociale [171, p 11-13]. Se consideră că datorită interacţiunii acestor factori bărbaţii şi
femeile diferă în multiple aspecte.
Specificul studiilor diferenţelor de gen constă în faptul că acestea întotdeauna au fost
caracterizate de un şir de contradicţii: terminologice, metodologice, filozofice, sociologice. De
exemplu, una din dilemele principale ale acestui domeniu este cea a preponderenţei „biologicului”
sau „socialului” în constituirea diferenţelor de gen. Primele concluzii ştiinţifice în domeniul
diferenţelor de gen au fost formulate accentuîndu-se diferenele biologice dintre sexe, considerîndu-
se că diferenţele masculin-feminin sînt condiţionate atît de factori hormonali, cît şi de dominanţa
emisferelor cerebrale [164]. Prin contrast, cele mai recente abordări în acest domeniu presupun că
multe dintre diferenţele de gen atestate sînt rezultatul normelor şi expectanţelor impuse de societate,
că dincolo de factorul biologic „prescripţiile sociale” susţin şi orientează modelele de rol masculin
şi feminin cu comportamentele lor specifice („cum trebuie să arate şi să acţioneze o femeie sau un
bărbat”). Această supoziţie a implicării mai pregnante a factorului sociocultural este întreţinută şi de
faptul că diferite culturi denotă rezultate diferite privind diferenţele de gen (de exemplu, diferenţe
de gen mai mari în Spania şi Japonia sau scăzute în Israel şi Scandinavia) [14]. În lucrarea „Sinele
şi cunoaşterea lui”, cercetătorul romîn Petru Iliuţ aduce în discuţie argumente care converg spre
ideea că „genderul este o construcţie socială, începînd de la identificarea copilului, încă de mic, de
11
a „fi băiat” (masculinitate) şi „a fi fată” (feminitate) prin intermediul procesului de socializare
timpurie (jucării şi îmbrăcăminte diferite, aşteptări de înaltă distinctivitate din partea părinţilor
şi/sau a celor apropiaţi, pînă la segregarea de statusuri şi roluri sociale specifice (în muncă, context
domestic şi altele) şi, în general, societale (în viaţa publică şi politică)” [74, pag.99]. Individul uamn
se formează ca femeie sau bărbat nu doar în baza caracteristicilor sale biologice, dar şi în baza
stereotipurilor carei definesc identitatea sa psihosocială. Susţinătorii poziţiei construcţiei
psihosociale a diferenţelor de gen nu neagă deosebirile fundamentale de ordin biogenetic dintre
bărbat şi femeie, dar susţin că acestea nu au o importanţă covîrşitoare în activităţile şi
comportamentele socioumane complexe.
O altă problemă ţine de găsirea termenului care ar include, pe lîngă aspectul biologic, pe cel
social şi cultural, deoarece diferenţele de gen în cazul oricărui pattern comportamental vor fi
influenţate, de asemenea, de normele şi expectanţele sociale referitoare la femei şi bărbaţi. “Male-
female” (“masculin-feminin”) are avantajul de a include întreaga perioadă de viaţă, dar presupune
doar caracteristicile biologice şi nu reuşeşte să delimiteze specia umană de alte specii. Formularea
“men-women” (“bărbaţi-femei”) e mai restrictivă, dar se referă la adulţi, neincluzînd copilăria şi
adolescenţa. De aceea, ţinînd cont de toate aceste dificultăţi terminologice, începînd cu deceniul opt
al secolului trecut, s-a impus noţiunea de gender, pentru a scăpa de conotaţia sexuală şi pentru a
deplasa discuţia în perimetrul psihosocioculturalului. În studiile recente se foloseşte expresia
„diferenţe de gen” în contrast cu alţi termeni cum ar fi sex sau diferenţe de sex pentru a concretiza
delimitarea dintre diferenţele condiţionate de socializare şi diferenţele biologice [159].
Un alt subiect contradictoriu pentru studiile dedicate diferenţelor de gen este însăşi
definirea diferenţei, problema identificării criteriilor stricte pentru diferenţă şi similitudine, dilemă
concretizată prin întrebarea “Cîtă diferenţă formează o „diferenţă”?” [102]. Unii autori reproşează
faptul că cercetările psihologice în domeniul diferenţelor de gen au demarat cu focusarea pe
diferenţe şi mai menţin în continuare această perspectivă. Tendinţele mai recente în domeniul
acestor cercetări reexaminează definirea “gender”-ului, încercînd scoaterea diferenţelor autentice de
sub influenţa stereotipurilor. Exemple ale acestei abordări sînt metaanaliza diferenţelor cognitive a
lui Hyde J.S , revizuirea diferenţelor de gen de către Maccoby E.E şi Jacklin C., lucrările lui Eccles
J.S. referitoare la abilităţile matematice, alternativa androginităţii propusă de Bem S [ ibidem,106,
pag.232]. Noile abordări în cercetările diferenţelor de gen oferă etiologiei diferenţelor mai mult o
coloratură socială şi culturală decît biologică. În această ordine de idei, majoritatea diferenţelor
dintre bărbaţi şi femei sînt văzute ca fiind determinate social şi cultural.
Multitudinea părerilor în domeniul cercetărilor dedicate diferenţelor de gen au dus la stabilirea a
două abordări antagoniste: una care tinde să minimalizeze diferenţele gender şi cealaltă care
12
presupune diferenţe profunde şi persistente. Abordarea care exagerează diferenţele de gen are adînci
ascendenţe istorice în cultura occidentală. Ideea dihotomiei femeie - bărbat este prezentă în filozofia
vestică începînd de la Aristotel, Aquinas, Bacon, Descartes, continuînd cu teoriile liberale ale lui
Locke şi romantismul lui Rousseau. Femeile erau privite ca un depozit al trăsăturilor nonmasculine,
o altă latură a bărbaţilor. De exemplu, modelul ştiinţific dezvoltat de Bacon era bazat pe diferenţa
dintre raţionalitatea bărbatului şi pasiunea, emotivitatea, lascivitatea femeii. Pentru o lungă perioadă
de timp femeile au fost asociate cu natura şi emoţiile, iar bărbaţii cu raţiunea, progresul tehnologic
şi civilizaţia .
Aceeaşi atitudine în abordarea diferenţelor de gen fost continuată şi în şcoala psihanalitică.
Freud S. îi conferă masculinităţii şi anatomiei masculine statutul de standard uman, iar feminitatea
şi anatomia femeii le consideră devieri de la acest standard. Teoriile psihodinamice postfreudiene,
de asemenea, descriu experienţa feminină ca fiind divergentă faţă de cea masculină. De exemplu,
Erikson E.N consideră că identitatea feminină este îndreptată spre interior, are un “design” somatic
care ascunde o predestinaţie psihologică, biologică şi etică de a purta de grijă copiilor, “copilăriei
umane” în general, iar identitatea masculină este identificată cu spaţiul extern, care presupune
intruziune, dinamism, mobilitate. Teoria rolurilor sexuale a lui Parsons T., teorie care a dominat
abordările sociale între 1950–1960, de asemenea, exagerează diferenţele femeie-bărbat. Parsons
consideră că bărbaţii sînt „instrumentali” şi femeile „expresive”, ceea ce presupune că bărbaţii sînt
orientaţi spre scop, iar femeile spre sentimente şi comunicare, relaţionare, trăsături comunitare.
Teoria rolurilor sexuale a fost salutată drept una ce oferea baze ştiinţifice pentru delimitarea sferelor
masculine şi feminine. Astfel, era acceptată opinia conform căreia trăsăturile bărbaţilor îi fac
compatibili cu munca remunerată şi viaţa publică, iar femeile deţin întîietatea în cazul trăsăturilor
altruiste şi comunitare, considerînd secundare necesitaţile lor în raport cu cele ale familiei şi
cominităţii. Parsons era de părerea că această departajare de sfere masculine şi feminine era
funcţională, reducea competiţia şi conflictul în familie şi oferea o relaţionare armonioasă. Această
teorie a rolurilor a lui Parsons a stabilit mai tîrziu criteriile pentru delimitarea indivizilor şi
familiilor “normale” de cele “patologice şi patogenice”. Toate aceste teorii au subestimat
similitudinile dintre bărbaţi şi femei şi au accentuat diferenţele, marcînd ideologia „gender” pînă în
anii ’70 ai sec. XX [66].
În ultimele decenii atitudinea cercurilor ştiinţifice faţă de problema diferenţelor de gen s-a
modificat, cercetătorii preferînd să ofere explicaţii în cazul diferenţelor de gen decît să le califice
drept realităţi irevocabile, încercînd, în special, să atenţioneze asupra legăturii puternice dintre
diferenţele de gen şi stereotipurile de gen. Miroiu M., şi Dragomir O. (2002) definesc stereotipurile
de gen „ca fiind sisteme organizate de credinţe şi opinii consensuale în legătură cu caracteristicile
13
femeilor şi bărbaşilor, precum şi despre calităţile presupuse ale masculinităţii şi feminităţii.
Trăsăturile pe care oamenii le asociază bărbaţilor şi femeilor au un caracter nu numai descriptiv, ci
şi prescriptiv. Credinţele stereotipuri ne spun nu numai cum sînt femeile şi bărbaţii, ci şi cum ar
trebui să fie” [40, p. 341]. În cercetările sale dedicate diferenţelor de gen cercetătoarea americană
Chodorow N. (1978), la fel, abordează tema caracterului prescriptiv al stereotipurilor de gen,
menţionînd că fetele şi băieţii trec prin experienţe de formare identitară diferită în primii ani de
viaţă, fiind incluşi într-un aranjament social, în care femeile au răspunderea exclusivă de creşterea
copiilor. Identitatea fetelor se bazează pe similaritatea şi ataşamentul faţă de mamă, pe cînd
identitatea băieţilor se focusează pe diferenţe, separare şi independenţă. Autoarea consideră că
aceste experienţe rezultă în diferenţe de gen în structura personalităţii şi necesităţi psihologice
diferite la maturitate. Femeile dezvoltă motivaţia profundă de a avea copii, bărbaţii îşi dezvoltă
capacitatea de a se încadra în structurile profesionale. Respectiv, consideră Chodorow, structura
socială produce personalităţi gender (gendered personalities), care reproduc, la rîndul lor, structura
socială [4].
Acestor reflecţii teoretice le-au urmat cercetări metodologice, al căror scop era să ateste
prezenţa sau absenţa diferenţelor de gen. Primul studiu în acest domeniu aparţine lui Maccoby E.E.
şi Jacklin C.N. Aceşti autori realizează o revizuire comprehensivă a literaturii de specialitate
publicată pînă în 1974. Autorii au investigat peste 2000 de studii privind diferenţele de gen
referitoare la trăsăturile de personalitate sau abilităţi intelectuale, comparînd studiile care au
raportat diferenţe semnificative din punct de vedere statistic cu studiile care nu au identificat,
statistic, diferenţe semnificative. Maccoby E. E. şi Jacklin C.N. disting următoarele consideraţii
privind diferenţele dintre sexe:
a) fetele sînt mai sociabile decît băieţii, mai influenţabile, au un respect de sine mai puţin
accentuat, sînt influenţate mai mult de ereditate, sînt mai puţin motivate de reuşită, sînt mai
“auditive”, învaţă mai mult pe de rost, se dovedesc mai pricepute la simplele exerciţii
repetitive;
b) băieţii dovedesc un nivel mai ridicat de dezvoltare cognitivă, au un spirit mai analitic, sînt mai
influenţaţi de mediu, sînt mai “vizuali” [106, pag. 231].
La momentul publicării studiului aceste concluzii pretindeau la statutul de realităţi
incontestabile. Ulterior, alte cercetări focusate pe aceleaşi variabile au infirmat majoritatea
concluziilor lui Maccoby şi Jacklin, astfel înaintîndu-se o altă supoziţie – cea a fluctuaţiei variabilei
„gender” în funcţie de schimbările socioculturale.
În baza lucrărilor semnate de Sachs-Ericsson N., Ciarlo, J. (2000), Grus L. (2001) putem afirma
că în ultimii ani studiile referitoare la această tematică au prezentat un punct de vedere mai puţin
14
uniformizat [130, 57]. Chiar dacă cercetările care şi-au propus drept scop să minimalizeze
diferenţele de gen sînt mai puţine, totuşi psihologii se întreabă cît adevăr conţin reprezentările
stereotipizante cu privire la configuraţia psihocomportamentală. Cercetări şi metaanalize ulterioare
au demonstrat că, dacă se verifică mai atent itemii testelor şi natura loturilor investigate, diferenţele
se vor micşora şi, pe de altă parte, datorită schimbărilor structurale sociale, însăşi capacităţile şi
performanţele testate psihologic se modifică.
Cercetătorii care pledează pentru minimalizarea diferenţelor de gen nu adoptă o poziţie
tranşantă, ci una ce reclamă luarea în considerare a unor factori care ar putea să influenţeze
rezultatele studiilor precedente şi, respectiv, părerile şi concluziile cercetătorilor. De exemplu,
autorii care au comentat rezultatele obţinute de Maccoby şi Jacklin au replicat că iniţial studiile ce
atestau diferenţe de gen aveau o probabilitate mai mare de a fi publicate decît studiile ce nu
prezentau vreo diferenţă semnificativă. Alţi autori consideră că anumite dimensiuni prezentate de
Maccoby şi Jacklin drept “diferite“ corespund unor consensuri stereotipizate privind diferenţele
dintre sexe. În plus, studii recente infirmă unele diferenţe dovedite anterior. De exemplu, o
metaanaliză mai recentă a diferenţelor de sex privind procesele cognitive a arătat că subiecţii de sex
feminin obţin o performanţă mai mare în comparaţie cu subiecţii de sex masculin, astfel infirmînd
rezultatele studiilor anterioare. Feingold A. (1988), de exemplu, afirmă că, exceptînd performanţele
şcolare de nivel secundar la matematică, în SUA, cea mai mare parte a diferenţelor între sexe în
aptitudinile intelectuale au dispărut total [14]. Dintre noile abordări ale diferenţelor de gen cea mai
conciliantă pare a fi teoria androginităţii expusă că către Bem S.L. Bem consideră că atît
caracteristicile feminine, cît şi cele masculine se pot dezvolta la acelaşi individ, ambele tipuri de
caracteristici manifestîndu-se în funcţie de situaţie. Teoria androginităţii propune o personalitate
mai sănătoasă şi eficientă din punct de vedere psihologic, care ar încadra atît calităţi feminine, cît şi
masculine [158].
Toate aceste controverse converg spre următoarea concluzie: atunci cînd ne referim la problema
existenţei reale a unor diferenţe între bărbaţi şi femei, trebuie să ţinem cont nu doar de fundalul
biologic, ci şi de impactul factorilor psihologici, sociali şi culturali. Studiile de ultimă oră
demonstrează că diferenţele stabilite între sexe sînt sensibile la modificările mediului şi repun şi mai
imperios în discuţie problema identificării corecte a diferenţelor de gen.
15
I.1.2. Abordări teoretice referitoare la diferenţele de gen în stările depresive
În prezent problema diferenţelor de gen în stările depresive se înscrie în contextul discuţiilor
menţionate mai sus. Ultimele două decenii în lucrarile de referinţă s-a comentat mult incidenţa
depresiei la femei şi bărbaţi. În accepţiunea unor autori notorii în domeniu cum ar fi Wessman
M.M. şi Klerman G.L. (1977), Nolen-Hoeksema, S., (1987), Kendler, K. S. (1998), Lemperiere, Th.
(1996) raportul dintre stările depresive la femei şi stările depresive la bărbaţi este de 2:1 [151, 109,
84, 89].
Conform studiilor semnate de Agnold, A., Castello E.J., Worthman C.M. (1998), Nolen-
Hoeksema S., Girgus J.S, (1994), Brooks-Gun, J., Petersen, A. (1991) diferenţele de gen în stările
depresive îşi au emergenţa în adolescenţa timpurie şi persistă pe tot parcursul maturităţii [1, 112,
13]. Cu toate că după părerea autorilor menţionaţi existenţa diferenţelor de gen în depresie este o
realitate incontestabilă, cauzele acestei diferenţe nu sînt elucidate suficient, încît să permită o
evaluare tranşantă. Pînă la vîrsta de 12 ani diferenţierea de gen a depresiei schiţează o altă
proporţionalitate ce redă uneori o preponderenţă masculină. Începînd însă cu vîrsta de 13 ani
subiecţii de gen feminin prezintă un nivel mai ridicat al depresiei. Teoreticienii abordării
“tradiţionale” ce se focusează pe preponderenţa subiecţilor de sex feminin în stările depresive
invocă în primul rînd diferenţele biologice dintre sexe, diferenţe ce se accentuează în pubertate.
În ultimii ani opiniile asupra diferenţelor de gen în stările depresive s-au diversificat, cealaltă
extremă fiind reprezentată de cercetători precum Page S., (1999), Hammen C.L. (1977), Sachs-
Ericsson N., Ciarlo, J. (2000) care consideră că în urma unor reevaluări sexele s-ar plasa la capitolul
depresie într-un raport de egalitate [114, 62, 63, 130]. Reformularea acestei probleme deplasează
centrul atenţiei de la determinismul biologic la factorii ce ţin de contextul social şi psihologic.
Autorii noilor abordări susţin că multe dintre diferenţele de gen sînt rezultatul normelor şi
expectanţelor impuse de societate. Astfel, interpretările de ultimă oră în diferenţierea „gender” a
stărilor depresive evoluează de la supoziţia preponderenţei feminine – un dat invariabil şi
implacabil - spre alte supoziţii, ale căror autori consideră că diferenţele de gen în stările depresive
sînt rezultatul unei generalizări pripite. Prezentăm în continuare atitudinea diferitor abordări
ştiinţifice în încercarea de a explica diferenţele de gen în depresie, folosind în expunerea
materialului teoretic formula vulnerabilităţii masculine şi vulnerabilităţii feminine pentru depresie.
16
Vulnerabilitatea feminină pentru depresie
În contextul discuţiilor referitoare la diferenţele de gen în stările depresive şi-au expus părerea
numeroşi autori, printre care Weissman M.M., Klerman G.L., Wolk, S.L., Kendler K. S.,
Lemperiere Th., Nolen-Hoeksema S., Culbertson, F. M. care consideră că subiecţii de sex feminin
reprezintă sexul mai depresiv, invocînd şi argumente care să demonstreze realitatea vulnerabilităţii
feminine pentru depresie [apud. 32].
• Susceptibilitatea biologică.
Explicaţia biologică a diferenţierii de gen invocă schimbările hormonale ce intervin în
organismul femeii în timpul gravidităţii, perioadei de postpartum şi menopauzei. Supoziţiile în
cazul studiilor axate pe această problemă se referă la faptul că schimbările la nivelul hormonilor
feminini reproductivi reprezintă o cauză a vulnerabilităţii crescute în cazul tulburărilor depresive la
subiecţii de sex feminin. Un argument în plus invocat de adepţii acestei abordări etiologice este şi
faptul că în cazul eşantioanelor de preadolescenţi stările depresive la subiecţii de sex feminin sînt
destul de rare şi de fapt se evidenţiază o uşoară preponderenţă masculină. Astfel, autori precum
Phylliss A. H., Phame M. C., (2002) Lewinsohn P.M., Rhode R. M., Seeley J.R., (2001) susţin că
odată cu pubertatea fetele încep să prezinte rate mai înalte ale stărilor depresive, riscul simptomelor
depresive crescînd dramatic [122, 92].
Un alt argument în favoarea acestei abordări îl constituie numărul considerabil de femei care
acuză schimbări moderate de dispoziţie în timpul ciclului menstrual. Parry B.L., în studiul său
„Hormonii sexuali şi vulnerabilitatea pentru depresie”, susţine că aproximativ 4% dintre femei
acuză schimbări de dispoziţie destul de severe pentru a corespunde criteriiilor DSM-IV pentru
tulburarea disforică premenstruală [apud. 90].
Relevante se consideră şi schimbările hormonale ce apar în perioada puerperală (perioada de la
fecundaţie pînă la sfîrşitul perioadei de lăuzie). În timpul gravidităţii nivelul hormonilor secretaţi de
“corpus luteum” şi de placentă creşte în mod impresionant. De exemplu, în săptămînile 8-38 de
gestaţie, progesteronul creşte de 7 ori, estradiolul de 130 de ori şi prolactina de 18 ori. Cauza
acestor schimbări hormonale rezidă în faptul că placenta este un organ endocrin care produce
hormoni, dintre care unii psihoactivi.
Alt argument invocat este maniera diferită de activitate a neurotransmiţătorilor: se consideră că
diferenţele în activitatea serotoninei condiţionează diferenţe în manifestarea depresiei la bărbaţi şi
femei. S-a constatat că neurotransmiţătorii sînt în raport direct cu comportamentul individului. În
17
reglarea dispoziţiei psihice s-a dovedit a fi implicată în special serotonina. Unii autori invocă
„modelul serotoninei” în explicarea diferenţei de gen în depresie. Lepage P. şi Steiner M. (1991)
susţin că insuficienţa serotoninică cauzează mai des depresie la femei şi agresivitate la bărbaţi.
Bărbaţii depresivi sînt mai predispuşi decît femeile la acte suicidare, legătura dintre comportamentul
suicidar şi deficienţa serotoninică fiind demonstrată. Se consideră, de asemenea, că în creierul
masculin serotonina se sintetizează la un nivel mai înalt decît la femei. Un nivel scăzut al
serotoninei s-a sugerat că este implicat în diverse psihopatologii, inclusiv depresia, siucidul,
agresivitatea, anxietatea, bulimia.[apud. 32]
Astfel, conform abordărilor biologice privind etiologia diferenţelor de gen în vulnerabilitatea
pentru depresie, subiecţii de sex feminin sînt supuşi unei fatalităţi biologice în cazul tulburărilor
depresive.
• Socializarea sex-stereotipică.
Socializarea de gen este o componentă a procesului general de socializare prin care se învaţă, se
asimilează şi se transmit normele de gen ale momentului şi ale locului încurajîndu-se sau
descurajîndu-se anumite comportamente şi atitudini de gen considerate potrivite din punct de vedere
social şi cultural [40]. Autori precum Ruble T. H., Cohen R., Ruble D. N. (1984) insistă, prin
invocarea factorilor de natură socială şi culturală, asupra unei mai mari certitudini şi transparenţe
privind emergenţa deferenţelor de gen în cazul stărilor depresive [129]. Se consideră că socializarea
sex-stereotipică determină diferenţe de gen în vulnerabilitatea pentru depresie. Cu toate că apariţia
unor diferenţe de gen clare în depresie se conturează în adolescenţă, iar preadolescenţa generează
chiar o uşoară preponderenţă masculină, perspectivele evolutive plasează, din punct de vedere
cronologic, originile vulnerabilităţii feminine pentru depresie în copilărie. Autorii care optează
pentru această poziţie consideră că părinţii şi educatorii au expectaţii diferite pentru băieţi şi fete şi
le educă fetelor anumite trăsături de caracter ce condiţionează vulnerabilitătea feminină pentru
depresie. Ruble D.N. susţine că părinţii au expectaţii diferite pentru băieţi şi fete, inclusiv
convingerea că fetele trebuie să fie mai interesate de îngrijirea celorlalţi şi mai influenţate de
evaluarea mediului, iar băieţii, graţie expectanţelor congruente cu rolul masculin, devin mai
independenţi. În conformitate cu această teorie, socializarea sex-stereotipică condiţionează un
sentiment redus de autosuficienţă şi de autocontrol şi o preocupare exacerbată pentru evaluarea
socială la subiecţii de sex feminin. Socializarea sex-stereotipică practicată de părinţi şi educatori
conduce la profilarea diferenţelor de gen în conceptul de sine şi în vulnerabilitatea depresivă la fete
şi băieţi. Aceste diferenţe în procesul de socializare pun bazele viitoarei vulnerabilităţi depresive
mai accentuate în cazul subiecţilor de sex feminin.
18
• Abuzul sexual.
Autori printre care Marceli D., Berthaut E. (2007) sînt unanimi în concluzia lor că adolescenţii
care au suferit abuzuri sexuale prezintă un risc ridicat de a dezvolta depresii, din cauza unei stime
de sine scăzute, a unui sentiment de neputinţă şi frecventelor idei de culpabilitate [99]. Se consideră
că abuzul sexual timpuriu poate fi una dintre cauzele viitoarelor tulburări depresive, fetele fiind
mult mai des decît băieţii victime ale abuzului sexual în copilărie şiadolescenţă. De exemplu,
Notman G. M. (1989) susţine că 17% dintre femei trăiesc experienţa unui abuz sexual pînă la vîrsta
de 21 de ani, aceste traumatisme constituind un risc major pentru stările depresive la vîrsta adultă
[apud. 87].
• Dezavantajele statutului social al femeii.
Teoriile socioculturale referitoare la vulnerabilitatea sporită a subiecţilor de sex feminin pentru
depresie sugerează că această vulnerabilitate este o consecinţă a statutului social scăzut al femeii.
După cum susţin mai mulţi cercetători în acest domeniu precum Bandura A. (1986), Miller C.
(1976), Seligman M. (1975), Nolen-Hoeksema S. (1990), din cauza statutului social precar femeile
trăiesc experienţa mai multor evenimente de viaţă negative şi deţin mai puţin control asupra
aspectelor importante ale vieţii [110].
Teoria “neajutorării învăţate” emisă de Seligman M. (1975) presupune că imaginea stereotipică
condiţionată social determină formarea unui set cognitiv incompatibil cu afirmarea de sine în cazul
subiecţilor de sex feminin, acest set cognitiv fiind în permanenţă reîntărit de expectanţele şi
circumstanţele sociale. Conform acestei ipoteze, valorile “feminităţii” în accepţiunea lor clasică sînt
redefinite ca o variantă a “neajutorării învăţate”, caracteristică depresiei. Tinerele fete învaţă să fie
neajutorate pe parcursul socializării şi aceasta dezvoltă un repertoriu limitat de reacţii la stres şi
adversităţi. Aceste autoimagini şi expectaţii sînt internalizate în copilărie şi, respectiv, adolescentele
ajung să considere că stereotipul feminităţii redă o situaţie expectată şi normativă [apud 64, pag.
85].
În acelaşi context, Nolen-Hoeksema S. (1987, 1991) sugerează că lipsa puterii sociale în cazul
femeilor contribuie la tendinţa de a se angaja tot mai des în ruminaţii negative în cazul intervenţiei
unui distres. Ruminaţia negativă implică focusarea pasivă şi repetitivă pe simptomele depresive
(“sînt atît de obosită”, “sînt lipsită de motivaţie”) şi pe semnificaţia şi consecinţele distresului (“ce
se întîmplă cu viaţa mea?”). După cum relevă studiile efectuate de Butler C. şi Nolen-Hoeksema S.,
(1994), Nolen-Hoeksema, Larson, J., Grayson, C. (1999), subiecţii de sex feminin sînt mai
predispuşi decît subiecţii de sex masculin pentru astfel de ruminaţii şi pentru focusarea pe emoţii
19
atunci cînd sînt trişti sau depresivi [110]. Subiecţii de sex feminin se implică în astfel de meditaţii
deoarece sînt în căutarea posibilităţilor de a controla mediul şi propriul distres, dar, simţindu-şi
ineficacitatea în acest aspect, rămîn fixaţi pe procesul ruminativ. În această ordine de idei,
numeroase studii relevă că persoanele care se implică în procese ruminative în cazul distresului
acuză perioade mai lungi şi severe de depresie şi sînt mai predispuse să dezvolte tulburări depresive
decît cele mai puţin implicate în astfel de procese.
Unele din cele mai des invocate dezavantaje ale statutului social al femeii sînt suprasolicitarea
profesională şi casnică şi poziţia inechitabilă a femeii în relaţiile heterosexuale. Rolul social al
femeii presupune suprasolicitare la serviciu şi la domiciliu, îngrijirea celorlalţi membri ai familiei.
Gove W.R. şi Herb T. (1973) consideră că supraîncordarea şi multitudinea de roluri suprasolicitante
contribuie la un distres general, care deseori în cazul subiecţilor de sex feminin se manifestă prin
stări depresive [apud. 51]. Alt motiv pentru starea de nervozitate a femeilor poate fi faptul că
deseori contribuţia acestora deseori nu este apreciată. Jack C. (1991), promotoarea teoriei
sacrificiului de sine, susţine că femeile deseori sînt nevoite să treacă sub tăcere opiniile, revolta,
dorinţele lor, astfel identificîndu-se cu rolul persoanei care are grijă de atmosfera emoţională într-o
relaţie [apud. 58]. Autorii citaţi mai sus consideră că toate aceste circumstanţe stresante îşi aduc
contribuţia “patogenă” în cazul depresiei feminine.
În acelaşi timp, incidenţa sporită a ratelor depresiei, în special, la femeile tinere, manifestată
prin tentative de suicid şi prin numărul crescînd de femei asistate la clinicile cu tratament
ambulatoriu, a promovat discuţii referitoare la rolul posibil al schimbărilor istorice recente şi al
presiunilor psihopatogenice ale vieţii moderne. Expectaţiile crescînde, multitudinea evenimentelor
de viaţă, separarea şi pierderea relaţiilor de afiliere - toate aceste schimbări reprezintă factori de risc
ai depresiei, prin care se manifestă stresorii vieţii sociale. Se presupune că aceşti factori au un
impact mai mare asupra subiecţilor de sex feminin din cauza poziţiei lor sociale mai vulnerabile.
Expectaţiile crescînde, accesul la noile oportunităţi, eforturile de redresare a inegalităţilor sociale de
către femei - aceşti factori au fost sugeraţi în încercarea de a explica tendinţa de creştere a
tulburărilor depresive la femei [129].
Unii specialişti presupun că ratele depresiei pot creşte nu doar atunci cînd lucrurile merg foarte
rău, dar şi atunci cînd există o posibilitate de ameliorare şi intervine discrepanţa dintre aspiraţiile în
creştere şi posibilitatea de realizare a acestor aspiraţii. Mişcarea feministă, legislaţia şi eforturile de
îmbunătăţire a oportuniţăţilor educaţionale şi de angajare în cîmpul muncii au dus la creşterea
expectaţiilor. Însă realizările sociale şi economice deseori nu concordă cu promisiunile,
perpetuîndu-se practicile discriminatorii. Aceste noi expectaţii, la fel, pot provoca conflicte
intrapsihice, în special, la femeile implicate în sarcinile familiilor tradiţionale, dar care îşi doresc în
20
acelaşi timp angajarea şi recunoaşterea profesională şi socială. Creşterea numărului de sinucideri şi
atentate de suicid printre femei sugerează că schimbările sociale presupun un cost psihologic pentru
multe dintre ele. În acelaşi timp, teoreticienii abordării psihosociale a depresiei manifestă o
atitudine optimistă, considerînd că schimbările pe termen scurt pot fi distructive, dar pe termen
lung va fi dobîndit un nou echilibru şi rata femeilor în tulburările depresive se va micşora. O
asemenea schimbare ar putea fi o confirmare a supoziţiei conform căreia preponderenţa feminină în
cazul depresiei este cauzată de dezavantajele psihologice ale rolului social al femeii [175].
Există unele supoziţii care sugerează că odată ce comportamentele între sexe vor deveni
similare, femeile vor începe să folosească strategii de coping similare cu cele ale bărbaţilor. De
asemenea, se consideră că odată cu uniformizarea modurilor de viaţă ar putea interveni o
uniformizare gender a problemelor psihologice. De exemplu, ar putea creşte rata femeilor în
cazurile legate de alcoolism, suicid şi crime. Respectiv, ratele pe sexe în cazul depresiei vor tinde să
devină egale din cauza creşterii incidenţei stărilor depresive la bărbaţi care se va datora schimbării
rolului femeii şi incertitudinii crescînde referitoare la rolul masculin.
Vulnerabilitatea masculină pentru depresie
Dintr-o perspectivă diferită, alţi cercetători precum Hammen C.L., Padesky C.A. (1977), Page
S. (1999), Sachs-Ericsson N. (2000) ş.a. sugerează că diferenţele în ratele masculine şi cele
feminine ale depresiei sînt consecinţe “artefactuale” ale socializării rolului de gen [62, 114, 130].
Adepţii acestei perspective încearcă să argumenteze existenţa vulnerabilităţii masculine, concept
care nu este compatibil cu imaginea bărbatului în societatea tradiţională şi, respectiv, puţin
operaţionalizat în abordările teoretice şi cercetările metodologice.
După cum se atestă în lucrările autorilor menţionaţi, diferenţele de gen în stările depresive sînt
influenţate şi de diferenţele de gen în experienţa şi exprimarea depresiei, ceea ce face femeile mai
predispuse să identifice simptome depresive, să solicite ajutor, să-şi exteriorizeze suferinţele, să-şi
permită să fie etichetate din punct de vedere psihiatric şi tratate ca fiind depresive. Bărbaţii au o
atitudine refractară faţă de exteriorizarea simptomelor depresive, solicitarea ajutorului psihiatric sau
psihologic fiind incongruentă cu rolul de gen masculin tradiţional şi cu accepţiunea tradiţională a
masculinităţii. Problematica rolurilor sociale şi a “onestităţii” manifestării distresului psihologic,
impactul socialului asupra comportamentului uman reprezintă probleme abordate de mai mulţi
autori în ultimele decenii, inclusiv la capitolul diferenţelor de gen în stările depresive. În această
ordine de idei, Gore S. Şi Mangione T.W. (1983) presupun că sănătatea mintală a femeilor şi
bărbaţilor va fi cu atît mai similară, cu cît mai asemănătoare vor deveni rolurile lor de gen [51].
21
În baza analizei abordărilor teoretice dedicate acestei probleme, am sistematizat argumentele
care confirmă ideea vulnerabilităţii masculine pentru depresie:
• Socializarea sex-stereotipică
În această ordine de idei este important de menţionat că socializarea sex-stereotipică poate fi
depresogenă şi pentru subiecţii de sex masculin, nu doar pentru subiecţii de sex feminin. Deja am
menţionat că părinţii şi educatorii au expectaţii diferite pentru fete şi pentru băieţi. Considerăm că
procesul de socializare al băieţilor într-un context tradiţional poate condiţiona distres subiecţilor de
sex masculin în adolescenţă şi maturitate cel puţin prin următoarele două expectaţii educative:
- prin restricţiile privind exprimarea emoţiilor, în special, în cazul acelor stări afective care nu
sînt compatibile cu rolul masculin tradiţional, cum ar fi, bunăoară, stările depresive;
- prin expectaţii tradiţionaliste, în sensul rolului de gen, cum ar fi obsesia pentru succes, pentru
putere financiară şi generală, expectaţii şi „programări” care pot fi, în mod special, depresogene
în contextul socioeconomic al Republicii Moldova.
• Promovarea egalităţii de gen şi schimbarea echilibrului între genuri
Schimbarea echilibrului între genuri se manifestă în primul rînd prin emanciparea sexului
feminin, implicarea femeilor în domenii ce tradiţional au aparţinut bărbaţilor, creşterea, uneori în
defavoarea bărbaţilor, a potenţialului financiar al femeilor. Toate aceste schimbări
psihosocioeconomice pot condiţiona subiecţilor de sex masculin frustrări şi sentimente de confuzie
privind rolurile de gen. La fel, promovarea egalităţii de gen impune subiectul de sex masculin să-şi
revadă patternul atitudinal şi comportamental.
• Preponderenţa masculină în cazul consumului de droguri şi alcool
S-a constatat că majoritatea persoanelor dependente de droguri şi alcool sînt de sex masculin.
Femeilor le este caracteristică manifestarea tipică a depresiei, iar manifestarea depresiei prin
echivalente depresive cum ar fi consumul de alcool, de droguri, comportamentele antisociale,
criminalitatea, izolarea de familie reprezintă un fenomen preponderent masculin şi care trebuie luat
în consideraţie în cercetarea diferenţierii de gen a depresiei.
Un şir de autori precum Wessman M.M. şi Klerman G.L., (1979), Wolk S.L. (1995) consideră
că rata înaltă a alcoolismului în cazul bărbaţilor reflectă aceiaşi factori etiologici ca şi în cazul
depresiei feminine. Klerman şi Weissman (1980) au ajuns la concluzia ce confirmă viabilitatea unui
paradox: societatea tolerează femei depresive şi bărbaţi alcoolici, mai puţin însă situaţia inversă –
bărbaţi depresivi şi femei alcoolice [151, 156].
La fel, în urma studiilor efectuate, Hammen C.L. şi Doyle P. S., (1978) au atenţionat asupra
faptului că bărbaţii mult mai des decît femeile primesc un feedback negativ în cazul în care îşi
22
verbalizează simptomele depresive [63]. Astfel, ratele mai înalte ale bărbaţilor în cazul consumului
de substanţe şi al comportamentului antisocial ar reprezenta o cale acceptată de societate pentru a-şi
exprima dificultăţile existenţiale.
• Preponderenţa masculină în cazul suicidului
În cartea sa „Sinuciderea. Studiu în perspectivă biopsihosocială” Doina Cosman susţine că o
caracteristică a suicidului la adolescenţi este dramatica diferenţă între suicidul masculin şi cel
feminin, reprezentată de o rată de 4:1 în favoarea sexului masculin [30]. Conform autoarei, statistici
ale anilor 1988-1990 atestă faptul că şi la vîrsta adultă rata suicidului masculin este superioară celei
a suicidului feminin. La fel, autori străini precum Langhinrichen-Rohling J., Meehan C.L. (1998),
Shaffer D. şi Hicks R.C. (1994) demonstrează că bărbaţii deţin preponderenţa faţă de femei în cazul
suicidului, rata frecvenţei suicidului fiind de 4 ori mai mare la subiecţii de sex masculin decît la
subiecţii de sex feminin [88].
Conform estimărilor internaţionale ale ratei sinuciderilor vizînd grupa de vîrstă între 15-24 de
ani pentru anul 1992, ratele suicidului complet pentru subiecţii de sex masculin erau de 21,9 la 100
000 de locuitori şi 3,7 la 100 000 de locuitori pentru subiecţii de sex feminin. Aceste constatări sînt
importante, ţinînd cont de comorbiditatea suicidului cu tulburările depresive. Cercetările în acest
domeniu relevă că eforturile exacerbate de afirmare ale subiecţilor de sex masculin, miza lor
obsesivă pe masculinitate şi succes, reticenţa faţă de asistenţa psihiatrică şi psihologică, frica de
stigmatizare au deseori un efect suicidar.
• Influenţa stereotipurilor sociale asupra exteriorizării simptomelor depresive
Unul dintre aspectele care, la fel, pare să compromită opiniile ortodoxe în cazul depresiei şi
diferenţelor de gen este problema relatării diferenţelor. Autori precum Hammen C.L., Padescky
C.A. (1977), Page S. (1999), Sachs-Ericson N. (2000) ş.a. consideră că subiecţii de sex masculin ar
putea fi la fel de depresivi ca şi subiecţii de sex feminin, dar mai puţin predispuşi să-şi exteriorizeze
simptomele depresive. Acest aspect, consideră ei, a fost neglijat de unii cercetători focusaţi pe
diferenţele de gen în tulburările depresive.
Price R., Phares J., McCormick N. Şi Hide J. (1989) au stabilit că există probabilitatea ca
femeile să nu fie mai depresive decît bărbaţii, doar că bărbaţii sînt tentaţi să nu raporteze corect
simptomele sau să-şi mascheze depresia prin diferite modalităţi. Hammen C. L. (1989),
Freudenberger H. (1987) de asemenea atenţionează asupra strategiilor prin care subiecţii de sex
masculin încearcă să-şi ascundă simptomele depresive [apud 62].
Vredenburg K., Krames L. şi Flett G. (1986) au ajuns la concluzia că pacienţii depresivi de sex
masculin, internaţi psihiatric, îşi “maschează” simptomele depresive atunci cînd sînt supuşi testării
23
după Inventarul de Depresie Beck, afişîndu-şi doar anumite simptome care să fie congruente cu
rolul de gen. La fel, aceiaşi autori sugerează că bărbaţii ascund prezenţa simptomelor depresive,
fiind preocupaţi de evaluarea socială, deoarece imaginea bărbatului depresiv continuă să fie mai
negativă şi mai atipică decît imaginea femeii depresive [apud 114].
Page S. şi Bennesch S. (1991) au stabilit că în timp ce, în situaţia de testare, rezultatele
subiecţilor de sex feminin în cazul Inventarului de Depresie Beck nu erau afectate de cerinţele
rolului de gen, subiecţii de sex masculin au prezentat scoruri mai mici pentru depresie atunci cînd
ştiau că este testată depresia, în comparaţie cu cazurile cînd li s-a spus că itemii se referă la
problemele cotidiene, fără a fi menţionată depresia. [114]
În acest context se presupune că rezultatele studiilor pot fi afectate de aceste trişări şi, respectiv,
evaluată greşit rata simptomelor depresive. Această tendinţă de mascare a simptomelor este
condiţionată de faptul că o ideaţie şi un comportament depresiv nu corespund rolului de gen
masculin vehiculat de stereotipurile sociale. Totodată, aceleaşi stereotipuri atribuie
comportamentului feminin depresiv statutul de realitate firească.
Dificultatea în identificarea şi verbalizarea emoţiilor, cunoscută sub termenul de “alexitimie”,
are, la fel, un rol important în exteriorizarea simptomelor depresive. Termenul de alexitimie a fost
inclus în terminologia psihiatrică şi psihologică în 1972 de către Peter E. Sifneos. Pe parcursul
anilor ’50 şi ’60 ai secolului trecut psihiatrii Peter S. Sifneos şi John C. Nemiah, lucrînd cu pacienţi
psihosomatici, ajung la concluzia că un număr considerabil de pacienţi psihosomatici prezintă
dificultăţi enorme în conştientizarea şi verbalizarea propriilor trăiri afective. Termenul alexitimie
provine din limba greacă şi are următoarea etimologie: „a” – lipsă, „lexis” – cuvînt, „thymia” –
afectivitate, sentiment, emoţie. Alexitimia este asociată cu incapacitatea individului de a-şi
verbaliza trăirile sale afective din cauza dificultăţilor de conştientizare a acestor trăiri, lipsei
suportului imaginativ necesar acestei acţiuni, confuziei dintre simptomele somatice şi cele afective
şi gîndirii orientate în exterior [18].
Însuşi Sifneos prezintă conceptul său în felul următor: „Alexitimia presupune viaţă fantasmatică
săracă, ce condiţionează o formă de gîndire utilitară, tendinţa de a se implica în acţiuni pentru a
evita conflictele şi situaţiile stresante, restricţie marcată în expresia emoţiilor şi, în mod special,
dificultatea de a găsi cuvinte pentru a-şi descrie trăirile afective” [135].
Sifneos defineşte conceptul de alexitimie prin patru dimensiuni importante ce comportă:
- componentă afectivă:
• incapacitatea de a-şi exprima verbal afectele;
• sărăcirea vieţii imaginative.
24
- componentă cognitivă:
• recurgerea la acţiune;
• gîndire cu conţinut pragmatic, utilitar.
Ulterior, noul concept a provocat interes în rîndul psihiatrilor şi un număr mare de cercetări au
fost focusate asupra acestui concept. Numeroase studii care au urmat conceptualizării lui Sifneos, în
special cele semnate de Taylor, au finisat prin conluzii similare celor ale lui Sifneos, alexitimia fiind
definită ca un concept multidimensional organizat în jurul a patru axe. Taylor, în 1997, evidenţiază,
la fel ca şi Sifneos, componenţa emoţională centrată pe un deficit în recunoaşterea şi identificarea
emoţiilor şi o componentă cognitivă centrată pe dificitul de reverie şi un mod de gîndire concret
versus unul introspectiv. Primele două dimensiuni ale componentei afective corespund unei
perturbări a afectivităţii, ultimele două fiind asociate cu conceptul de gîndire operatorie propus de
şcoala pariziană a lui Marty şi De’Uzan [apud. 139].
Sweet şi Freidman se referă la alexitimic folosind sintagma “analfabetul emoţional”, iar Lupan-
Plozza B., Poldinger W., Kroger F., referindu-se la alexitimie şi bolnavii psihosomatici, susţin că
această categorie de bolnavi „pot fi adaptaţi bine la ambianţă, astfel ei pot înşela nu doar oamenii
din preajma lor printr-un aer de mulţumire, ci şi pe ei înşişi, poate pe durata a mulţi ani. Chiar şi
atunci cînd vin la doctor pentru simptomele lor, o fac cu iluzia de a nu avea nici o problemă
emoţională” [94, pag. 25].
Este important de menţionat că, fiind descris iniţial la pacienţii psihosomatici, conceptul
alexitimiei a condiţionat ulterior noi paradigme, devenind un concept transnozografic. Acest
concept a început să fie utilizat şi în raport cu subiecţii sănătoşi, în cazul cărora se menţionează
despre tendinţe sau trăsături alexitimice. Într-un studiu realizat de Loas G. şi Fremaux D., pe un lot
de 446 subiecţi sănătoşi, a fost identificată rata persoanelor alexitimice în populaţia generală. Au
fost diagnosticaţi ca fiind alexitimici 17,1% din lotul de 263 de subiecţi care erau studenţi,
comparativ cu 23% în cazul lotului de 183 de subiecţi care nu erau studenţi [apud 157, pag. 31].
Cercetările realizate după 1972 au identificat corelaţii semnificative ale alexitimiei cu
următoarele variabile: sexul masculin, statut social scăzut, prezenţa dereglărilor psihiatrice, în
special a tulburărilor depresive, vîrstă înaintată, stres psihologic sever.
Astăzi au fost identificate trăsăturile de bază ale sindromului alexitimic:
• Dificultăţi în identificarea emoţiilor;
• Dificultăţi în comunicarea sentimentelor;
• Dificultăţi în diferenţierea trăirilor emotive şi a senzaţiilor corporale;
• Dificultăţi în conştientizarea cauzelor emoţiilor;
25
• Rigidizarea, „constricţia” vieţii emoţionale;
• Dificultăţi în verbalizarea emoţiilor;
• Gîndirea are caracter operativ, utilitar, se referă strict la evenimente externe;
• Sărăcia vieţii imaginative [107].
În context psihiatric, alexitimia este un sindrom clinic, dar care nu presupune neapărat o
tulburare sau o entitate nosologică, ci mai degrabă o combinaţie de opinii, atitudini, emoţii şi
comportamente. Majoritatea cercetărilor psihologice recente descriu alexitimia ca o trăsătură de
personalitate sau o caracteristică permanentă a patternului comportamental al unei persoane. În
literatura de specialitate alexitimia este definită din mai multe puncte de vedere: developmental,
psihodinamic, neurologic.
Alt aspect important îl prezintă distincţia făcută în literatura de specialitate între alexitimia
primară şi alexitimia secundară. Freyberger defineşte alexitimia primară ca o trăsătură durabilă a
individului, puţin receptivă la schimbările temporale sau la anumite circumstanţe speciale.
Alexitimia secundară ar apărea ca o reacţie la stresul psihologic sever, în contextul căruia
suprimarea emoţiilor dureroase este un mecanism de apărare a individului. Atunci cînd factorul
stresant dispare, tendinţele alexitimice se diminuează [apud 107, pag. 56].
În ultimii ani Sifneos a reconceptualizat distincţia alexitimia primară/secundară, avînd în
calitate de criteriu de bază diferenţa dintre etiologia neurologică şi psihologică. În termenii
distincţiei stabilite de către Sifneos, alexitimia primară are o bază neurologică şi organică distinctă,
care include anomalii genetice, tulburări în dezvoltarea fizică sau traume ale creierului.
Alexitimia secundară rezultă din influenţe psihologice cum ar fi condiţionarea socioculturală sau
poate fi un mecanism de apărare împotriva unui eveniment traumatizant. Referitor la mecanismele
de apărare, conform abordărilor psihodinamice, alexitimia ar fi condiţionată de utilizarea frecventă
a mecanismelor de apărare, cum ar fi negarea, refularea, regresia. Alexitimia secundară este
considerată mai sensibilă la psihoterapie sau consiliere psihologică.
Clinicienii mai fac distincţie între alexitimia-stare şi alexitimia-trăsătură, astfel evidenţiind un
aspect temporal şi unul etiologic. Alexitimia-stare este condiţionată de evenimente şi circumstanţe
izolate, alexitimia ca trăsătură presupune durabilitate în timp. Astfel, distincţiile secundară/primară,
stare/trăsătură presupun etiopatogeneză diferită.
Cercetări de ultimă oră s-au referit la relaţia dintre alexitimie şi diverse tulburări fizice şi
psihice, inclusiv tulburările depresive. Se consideră că subiecţii alexitimici sînt mai puţin capabili
să-şi externalizeze distresul şi mult mai rar decît subiecţii nonalexitimici meditează asupra cauzelor
26
simptomelor depresive. Alexitimia presupune o percepţie redusă a vieţii interioare şi dificultatea de
a comunica experienţa interioară [apud 95, pag 15].
În lucrarea sa „Alexitimia, diferenţele de gen şi răspunsul la simptomele depresive” Carpenter
K.M. (2000) susţine că majoritatea studiilor dedicate alexitimiei relatează că subiecţii de sex
masculin tind a fi mai alexitimici decît subiecţii de sex feminin, atestîndu-se totodată şi unele studii
care n-au evocat diferenţe de gen la acest capitol [18].
Subiecţii alexitimici sînt mai puţin capabili să-şi externalizeze distresul. Un scor mărit în cazul
alexitimiei presupune dificultăţi în comunicarea emoţiilor şi o gîndire orientată în exterior, ceea ce
este asociat cu probabilitatea mult mai mică pentru subiect de a se încadra în procese ruminative sau
meditative asupra cauzelor simptomelor depresive. Evidenţa empirică este încă echivocă în ceea ce
priiveşte efectul adaptativ sau maladaptativ al reflectării asupra simptomelor depresive. Nolen-
Hoeksema (1990) susţine că ruminarea intensifică afectele negative, prelungeşte dispoziţia negativă
şi influenţează negativ atenţia, capacitatea de concentrare şi comportamentul de rezolvare a
problemelor. Pe de altă parte, alţi autori sugerează că evitarea ruminării asupra problemelor, la fel,
se asociază cu probleme de sănătate. Incapacitatea de a împărtăşi problemele, izolarea emoţională şi
evitarea ajutorului profesional pot condiţiona apariţia problemelor asociate cu copingul
maladaptativ (de exemplu, abuzul de substanţe, agresivitatea) sau exacerba simptomele existente.
Unele studii sugerează că meditarea asupra cauzelor problemelor curente poate provoca beneficii
psihologice. De exemplu, ruminarea asupra problemelor poate ajuta subiectul să întrevadă conotaţii
pozitive în evenimentele stresante care intervin în existenţa sa şi să înteleagă mai bine esenţa
evenimentelor stresante [111].
În literatura de specialitate, de asemenea, se menţionează că alexitimia este asociată cu
probabilitatea redusă de a împărtăşi problemele cu prietenii sau familia. Pennebaker şi colab. (1997)
au demonstrat că nereuşita în discutarea problemelor de viaţă sau a stresorilor are consecinţe
negative de lungă durată asupra sănătăţii fizice şi psihologice [apud 18, pag.17]. Mai mult decît atît,
subiecţii care erau încurajaţi să vorbească despre evenimentele stresante raportau îmbunătăţirea
unor indicatori de sănătate. Capacitatea de a împărtăşi altora problemele, apelarea la asistenţa
psihologică, de asemenea, diminuează probabilitatea de a folosi strategiile cognitive,
comportamentale şi afective de coping negativ. Astfel, atît pentru subiecţii de sex feminin, cît şi
pentru cei de sex masculin, dificultăţile în identificarea şi descrierea sentimentelor au un rol
covîrşitor în legătura dintre suportul social şi sănătatea fizică şi mintală.
Unii cercetători sugerează că incapacitatea de a împărtăşi problemele, izolarea emoţională şi
evitarea ajutorului profesional pot condiţiona apariţia problemelor asociate cu copingul
maladaptativ (abuzul de substanţe, agresivitatea, alcoolismul) sau pot exacerba simptomele
27
existente. Această realitate s-ar putea datora faptului că cererea ajutorului (aici echivalentă cu
consultarea unui psihiatru sau psiholog) este incongruentă cu rolul de gen masculin, unul din
dezideratele principale în socializarea rolului de gen masculin rămînînd a fi reprimarea emotivităţii.
a) Comportamentul antisocial
Un alt argument în favoarea ipotezei referitoare la vulnerabilitatea masculină pentru depresie
este preponderenţa bărbaţilor în sistemele corecţionale, avînd ca antecedente precipitatorii
comportamentele antisociale. În majoritatea ţărilor industriale femeile deţin preponderenţa în
sistemul sănătăţii, iar bărbaţii în sistemul de constrîngere prin lege şi în instituţiile de corecţie.
Astfel, Mazer (1974) a susţinut prin studiul său ipoteza că „bărbaţii depresivi se vor manifesta mai
degrabă în judecată decît în clinici” [apud. 149, pag 67].
La cele menţionate în literatura de specialitate dorim să adăugăm că discuţiile privind
vulnerabilitatea masculină şi felul de manifestare a stărilor deptesive sînt actuale pentru Republica
Moldova. Specificul condiţiilor socioeconomice în Republica Moldova în perioada pe care o
traversăm poate intensifica vulnerabilitatea masculină pentru depresie prin intensificarea unor
fenomene cum ar fi şomajul sau posibilităţile reduse de cîştigare a banilor (bărbaţii fiind mai
sensibili din punct de vedere psihologic la aceste probleme în virtutea stereotipurilor de gen),
tendinţa femeilor spre emancipare (ceea ce poate provoca confuzii de rol şi disconfort psihologic)
etc.
Concluzionînd acest subcapitol, trebuie să menţionăm că orice variabilă psihologică studiată în
contextul diferenţelor de gen impune luarea în consideraţie a tuturor aspectelor ce definesc
problematica „gender”: biologic, psihologic, sociocultural. Diferenţele de gen sînt puternic
influenţate de atributele de bază ale contextului social - stereotipurile şi preceptele sociale fiind în
permanentă schimbare. În ceea ce priveşte problematica diferenţelor de gen în stările depresive,
aceasta mai este marcată de incertitudini ce nu au evoluat în concluzii univoce. Să amintim doar
unele dintre acestea: dacă predispoziţia femeilor pentru depresie denotă realitatea, atunci care
procese - biologice sau psihosociale - pot mai bine explica această legitimitate? O altă problemă:
preponderenţa femeilor în cazul tulburărilor depresive este o realitate clinică incontestabilă sau mai
degrabă o “profeţie care se autoîmplineşte” în virtutea stereotipurilor, aşteptărilor, condiţiilor
socioculturale? Ca şi în cazul altor variabile psihologice cercetate în contextul „gender”, diferenţele
de gen în tulburările depresive necesită o cercetare diversificată şi implică mai multe nuanţări ale
problemei.
28
I. 2. Stările depresive la adolescenţi
1.2.1 Epidemiologia şi caracteristicile depresiei la adolescenţi
Studiile dedicate tulburărilor depresive la adolescenţi sînt relativ recente. Timp de un secol un
şir de presupuneri şi discuţii teoretice au contribuit la retardarea identificării clinice a tulburărilor
depresive la adolescenţi. Pe parcursul mai multor ani s-a considerat că acestea nu ar exista la copil,
ca rezultat al dezvoltării insuficiente a instanţelor sale psihice, şi că ele sînt rare la adolescenţi, fiind
preferată altă terminologie: „criza de originalitate juvenilă” sau „criza adolescentului”. Astfel,
abordarea tradiţională a acestei problematici nu permitea diferenţierea într-o manieră clară a
proceselor de maturaţie cu o patologie depresivă specifică.
Cercetările începute în anii ’70 ai sec. XX schimbă atitudinea mediului ştiinţific faţă de acest
subiect, demonstrînd că problemele psihologice din adolescenţă evoluează frecvent în serioase
tulburări psihologice la maturitate. Autori precum Petersen A.C., Compas B.E., Brooks-Gunn J.
(1988), în urma investigaţiilor efectuate, au demonstrat pericolul convingerii prea optimiste, care a
persistat în mediul ştiinţific timp de jumătate de secol, privind tulburările depresive în adolescenţă
(tulburările depresive în adolescenţă n-au fost considerate semnificative pentru dezvoltarea
ulterioară a individului şi, respectiv, nu au fost tratate, considerîndu-se că vor fi depăşite cu vîrsta)
şi au scos în evidenţă importanţa evaluării, diagnosticării, oportunitatea măsurilor preventive şi a
tratamentului psihologic la această vîrstă [116].
Astfel, evoluţia conceptului “depresie adolescentină” poate fi rezumată la cîteva etape esenţiale:
apariţia ei în vizorul ştiinţei la începutul sec. XX, atenţia acordată la începutul sec. XX de G.
Stanley Hall (1904) (primul psiholog care cercetează această perioadă de vîrstă şi atenţionează
asupra precarităţii şi vulnerabilităţii psihice a subiectului juvenil), eclipsarea relativă şi
redescoperirea termenului în ultimele patru decenii.
Cu un secol în urmă, în 1904, G. S. Hall a identificat adolescenţa drept o perioadă marcată de
stres şi tulburări. Lucrarea sa “Adolescence, its psychology, antropology, sociology, sexcrime,
religion and education”, este alcătuită dintr-o prezentare amplă de probleme psihologice şi sociale
privind adolescenţa. Stanley Hall identifică 12 forme de opoziţii şi instabilităţi ale adolescentului
faţă de viaţa socială şi îi atribuie acestuia o vulnerabilitate psihică ridicată. Psihologul american,
consideră adolescenţa o perioadă de stări conflictuale şi crize şi o descrie ca fiind o perioadă de
“furtuni şi stres”. Adolescenţa este o etapă a vieţii caracterizată de mari transformări în plan fizic,
mental şi emoţional, deaceea S. Hall o mai consideră o perioadă a “renaşterii”. Constribuţia lui S.
29
Hall se referă la faptul că a scos în evidenţă vunerabilitatea adolescentului şi a ridicat problema
atitudinii corespunzătoare din partea specialiştilor [140].
A urmat etapa influenţată de impactul psihanalizei în ascensiune (începutul sec. XX), care a
deplasat atenţia de la simptomele manifeste la conflictele intrapsihice care le determină. Reactivarea
conflictelor infantile sub efectul puseului instinctual pubertar era considerată în accepţiunea
psihanalitică, originea tulburărilor psihologice în adolescenţă, atribuite manifestărilor conflictuale
benigne, făcînd parte din procesul maturizării şi proprii procesului firesc de dezvoltare. Această
abordare, după părerea altor autori, a dus la banalizarea psihopatologiei adolescentine, considerată,
graţie acestei abordări, un fenomen pasager, chiar în ciuda aspectelor sale spectaculoase. De
exemplu, Freud A. considera că este firesc pentru un adolescent să se comporte pentru o perioadă
importantă de timp într-o manieră inconsecventă şi imprevizibilă (1958), iar Winnicot D.W (1976)
menţiona că tratarea adolescentului ţine de timp şi de maturizarea treptată: “nu există decît un
tratament pentru adolescent, ar acesta este trecerea timpului şi trecerea adolescentului într-un stadiu
de adult” [154, p. 314]. Din aceeaşi perspectivă, E. Erickson (1963) recomanda să nu se atribuie
manifestărilor psihopatologice ale adolescenţilor aceeaşi gravitate ca şi în cazul adulţilor. Mai tîrziu,
printr-o revizuire de opinii, psihanaliza a insistat asupra gravităţii unor manifestări psihopatologice
în adolescenţă, invocîndu-se unele manifestări tragice, cum ar fi, de exemplu, tentativele de suicid
[1811. La sfîrşitul anilor ‘60 ai sec. XX acumularea studiilor empirice ce vizau această problemă a
permis acceptarea realităţii tulburărilor depresive la adolescent şi constatarea faptului că
simptomatologia depresivă a adolescenţilor, departe de a dispărea, progresează spre o patologie la
vîrsta adultă.
Datele referitoare la epidemiologia tulburărilor depresive printre adolescenţi variază, dat fiind
faptul că frecvenţa depresiei în adolescenţă depinde în mare parte de criteriile de apreciere folosite.
Albert N. şi Beck A. (1975), administrînd Inventarul de depresie Beck unui eşantion de 63 de
elevi cu vîrste între 13 şi 14 ani, prezintă următoarele rezultate: 33,3% dintre adolescenţi prezintă o
depresie moderată sau severă.
După cum se atestă în studiul lui Rutter şi colaboratorii (1976), începînd cu adolescenţa timpurie
pînă la adolescenţa mijlocie se înregistrează o frecvenţă crescută a dispoziţiei depresive,
sindroamelor depresive şi tulburărilor depresive. Chestionînd 184 de adolescenţi cu vîrste între 14 şi
15 ani, aceştia constată că 41,7% dintre băieţi şi 47,7% dintre fete au „preocupări depresive”, iar
19,8% dintre băieţi şi 23% dintre fete au idei de suicid.
Kaplan şi colaboratorii (1984), aplicînd Inventarul de Depresie Beck la 385 de adolescenţi
identifică 13,5% depresii lejere, 7,3% depresii moderate şi 1,3 % depresii severe [79].
30
Petersen A.C, Bruce E. Compas, Brooks-Gunn (1993) în studiul “Depresia în adolescenţă”
susţin că 20%-35% dintre băieţi şi 25%-40% dintre fete prezintă simptomatică depresivă. Autorii
menţionaţi relatează despre puseul adolescenţei mijlocii (midadolescence peak), fenomen relevat şi
în studiile axate pe diferenţele de vîrstă în depresie [116].
Studiile actuale ce vizează această tematică relevă că adolescenţii, în comparaţie cu adulţii,
trăiesc schimbări de dispoziţie mai frecvente, la fel, afectele negative cresc în perioada trecerii de la
preadolescenţă la adolescenţă. Studiile efectuate de Larson C. (1994) relevă că adolescenţii
raportează mult mai des decît părinţii lor experienţa extremelor emoţionale, cu prevalenţă negative.
Ei relatează că se percep complexaţi şi stînjeniţi de 2-3 ori mai des decît maturii şi mai predispuşi
pentru supărare, singurătate, nervozitate [apud 113,].
Există diferenţe de dispoziţie şi în cazul în care ne referim la adolescenţă şi preadolescenţă.
Adolescenţii raportează mai multe stări depresive în comparaţie cu preadolescenţii. Comparînd
preadolescenţii cu adolescenţii, Richard F. (1994) semnalează o “cădere emoţională” în adolescenţă,
iar timpul în care adolescentul se simţea fericit se reduce cu 50%. Rezultatele presupun dispariţia
fericirii copilăreşti (deflation of childhood happiness) odată cu trecerea de la copilărie la
adolescenţă. Autorii citaţi, de asemenea, consideră că experienţa multiplelor schimbări ce intervin în
viaţa adolescentului contribuie la apariţia simptomatologiei depresive. Fiind confruntaţi cu
evenimente negative, adolescenţii relatează mai multe reacţii negative decît copiii sau adulţii. După
cum atestă aceiaşi autori, aproximativ 20% dintre adolescenţi depăşesec un episod depresiv
signifiant pînă la vîrsta de 18 ani şi 65 % prezintă simptome depresive uşoare [apud 116, pag.125].
După cum relatează mai mulţi autori, printre care Agnold A., Castello E.J., Worthman C.M.
(1998), Compas B.E., (1993), perspectivele integrative recente au recunoscut importanţa celor trei
nivele operaţionale care definesc depresia în adolescenţă: dispoziţia depresivă, sindromul depresiv
şi tulburările depresive [1, 26]. Aceste entităţi au o implicare importantă şi o contribuţie unică
pentru înţelegerea problemelor specifice adolescenţei. Compas B.E. (1993) a propus un model
secvenţional şi ierarhic pentru asocierea acestor nivele ale depresiei: 30-40% dintre adolescenţi
trăiesc experienţa dispoziţiei depresive, un număr mai mic (5-6%) prezintă caracteristici ale
simptomului depresiv şi un segment mic (2-3%) raportează tulburări depresive. Aceste grupuri
nosologice interacţionează, fiecare grup în ierarhia acestui model prezentînd un subgrup al celeilalte
entităţi [ 26].
Marcelli D. şi Berthaut E. (2007), analizînd cercetările epidemiologice realizate în ultimii
treizeci de ani, concluzionează că depresia la adolescenţi, în forma ei majoră, se întîlneşte în
proporţie de 3-7%, cu o medie de aproximativ 5%. În schimb, „problemele depresive” într-un sens
mai larg au o prevalenţă de 30-45% în această categorie de vîrstă [99].
31
Actualmente toţi cercetătorii în domeniul diferenţelor de gen în stările depresive sînt unanimi în
concluzia că urmările depresiei în adolescenţă nu pot fi minimizate. Ei susţin că tulburările
depresive în adolescenţă nu sînt nici evenimente developmentale normale şi nici probleme de scurtă
durată cu caracter pasager. Conform unor autori, cum ar fi Compas B.E., Hinden B., Gerhard C.A.
(1993), chiar dacă episoadele depresive scad în intensitate, acestea, de obicei, recidivează şi
interferează cu competenţa funcţională a adolescentului [27]. O evidenţă incontestabilă disponibilă
sugerează că indivizii care au trăit experienţa unor episoade depresive signifiante în adolescenţă
puţin probabil să prezinte o schimbare favorabilă completă, fiind expuşi riscului de a mai trăi
experienţa unei recidive la maturitate. Mai mult decît atît, depresia în adolescenţă este asociată cu
funcţionalitatea, respectul de sine şi problemele interpersonale. Richard F. (1993) consideră că
prezenţa depresiei în adolescenţă împiedică achiziţionarea deprinderilor de viaţă, acest impediment
în dezvoltarea individului avînd consecinţe de lungă durată. Investigaţiile autorilor menţionaţi
sugerează că aproximativ 20% dintre adolescenţii depresivi progresează spre o tulburare bipolară,
iar tulburările depresive la adolescenţi sînt deseori de lungă durată şi au potenţialul de a deveni
cronice. În timp ce 90% din episoadele depresive majore în adolescenţă slăbesc în intensitate sau
dispar timp de 1,5 - 2 ani, 10% din cazuri rămîn refractare la trecerea timpului. O caracteristică a
depresiei la adolescenţi este recurenţa foarte înaltă: aproximativ 70% dintre adolescenţii care au trăit
un episod depresiv major dezvoltă altul în următorii 5 ani [apud. 68].
Un alt aspect îndelung discutat referitor la stările depresive în adolescenţă a fost cel ce ţine de
semiologia depresiei în adolescenţă. În studiul “Clinica depresiei la adolescenţi” autorii francezi
Jeammet Ph., Janneau A., Rufo M. (1998) oferă o revizuire comprehensivă a dinamicii opiniilor
referitoare la simptomatologia depresiei în adolescenţă, prezentînd atît punctul de vedere al
cercetătorilor care au considerat că majoritatea adolescenţilor, spre deosebire de adulţi, nu-şi
exprimă direct simptomele depresive, care se manifestă printr-o simptomatologie atipică, cît şi
opinia oponenţilor care susţin că depresia adolescentină este similară cu cea a adulţilor cu care
împarte o simptomatologie comună [apud 90, pag. 71].
Atitidinea iniţială a cercetătorilor era reprezentată de conceptele “echivalente depresive” şi
“depresie mascată”. De exemplu, Glaser K. (1967) în studiul său “Depresia mascată la copii şi
adolescenţi” susţine că depresia la adolescenţi se manifestă printr-o simptomatologie atipică, cum
ar fi: sentiment insuportabil şi persistent de plictiseală, oboseală, preocupare excesivă pentru
imaginea corporală şi pentru simptomele fizice, tulburări alimentare şi de somn, tulburări somatice,
dificultăţi şcolare şi de concentrare, simptome anxioase, obsesionale şi fobice, fobie socială,
tentative de suicid, conduite antisociale şi delincvenţă. La fel, şi alţi autori precum Rutter M.
(1966), Shaffer (1974) au acreditat iniţial conceptul de “depresie mascată”, invocîndu-se relaţia
32
dintre conduitele antisociale şi suicid la adolescenţi. Au fost aduse şi argumente epidemiologice în
susţinerea acestei supoziţii. De exemplu, Kandel D.B. şi Davies M. (1982) au constatat o frecvenţă
mai ridicată a depresiei la fete şi a conduitelor delincvente la băieţi, invocînd astfel ipoteza
“depresiei mascate”: “ar trebui să se ştie că comportamentul antisocial la băieţi este echivalentul
dispoziţiei depresive la fete” [65, pag. 35]. Autorii au constatat că proporţia adolescenţilor
delincvenţi şi/sau depresivi era identică pentru ambele sexe: 19% dintre băieţi şi 21 % dintre fete
erau consideraţi depresivi şi/sau delinvenţi. Cu toate aceste dovezi, conceptul “depresiei mascate” a
fost supus numeroaselor critici. I s-a imputat în primul rînd absenţa criteriilor restrictive de
diagnosticare şi absenţa confirmării terapeutice.
Ulterior, între conceptele “depresie mascată” şi “echivalente depresive” s-a făcut o distincţie
simptomatologică netă. Se considera că în cazurile de depresie mascată, simptomatologia depresivă
este camuflată sub forma acuzelor somatice: astenie, cefalee, tulburări digestive, crize ipohondriace,
preocupări exagerate pentru imaginea corporală. În cazul echivalentelor depresive, simptomatologia
depresivă clasică nu se manifestă, ci este înlocuită cu tulburări de comportament, care ar avea
funcţia de a evita confruntarea subiectului cu afectul depresiv. Ansamblul comportamentelor care
pot fi considerate echivalente depresive era rezumat la următoarele: delicte, fugă de la domiciliu,
tulburări ale aportului alimentar (anorexie şi bulimie), toxicomanie, promiscuitate sexuală, fobie
şcolară. Se vorbea de „echivalente depresive”, pentru că simptomul părea să se amelioreze sau să
dispară în urma tratamentului medicamentos antidepresiv sau pentru că în urma psihoterapiei se
descoperea existenţa unei stări depresive subiacente acestui simptom. În contextul acestei abordări,
unii autori invocau faptul că aproximativ 95% din subiecţii juvenili spitalizaţi într-un presupus
context depresiv nu prezentau nici un simptom depresiv specific adulţilor. Mai tîrziu unii autori
nord-americani precum Carlson G.A., Strober M. (1979), Kovacs M., Beck A.T. (1977) contestă
conceptele de „depresie mascată” şi „echivalente depresive”. Se reproşa, în special, faptul că aceste
concepte se bazează pe invocarea unor simptome ce nu ţin de diagnosticul depresiei, conceptul de
echivalent depresiv fiind criticat pentru lipsa de specificitate, considerîndu-se că formele clinice ale
acestor echivalente acoperă aproape tot spectrul de tulburări psihopatologice la copii şi adolescenţi
[apud 80].
Conform altei opinii, depresia, într-o formă simptomatică caracteristică adulţilor, se manifestă
mult mai frecvent, decît s-ar părea, la adolescenţi. De exemplu, studiul lui Levy J.C. Deikin E.Y.
(1989) referitor la suicid, depresie şi abuzul de substanţe în adolescenţă scoate în evidenţă rata
prevalenţei depresiei de 6,6% după criteriile DSM-III, la un eşantion de 424 de adolescenţi testaţi.
Criteriile de diagnostic al tulburărilor de dispoziţie, al depresiei majore şi distimiei la adulţi erau
valabile, conform acestor autori, şi pentru adolescenţi. Ryan N.D. şi colab. (1987), bazîndu-se pe
33
lucrările lui Kovacs M. şi Paulauscas S.L. (1984), care scot în evidenţă lipsa relaţiei dintre stadiile
de dezvoltare cognitivă a lui Peajet J. şi simptomatologia depresivă la copil şi adolescent, susţin că
utilizarea criteriilor de diagnostic specifice adulţilor, în cazul adolescenţilor, este corectă şi
prolifică, confirmînd încă o dată caracterul perimat al conceptului de “depresie mascată” [apud 89].
Aceste constatări şi folosirea instrumentelor psihodiagnostice specifice adulţilor ar permite să se
evite cazurile de ignorare a depresiei adolescentine. Conform părerii lui Carlson G. A. şi Strober M.
(1979), expusă în studiul dedicat tulburărilor afective în adolescenţă, depresia majoră la adolescenţi
prezintă o expresie simptomatică similară cu cea a adulţilor [23]. Autorii consideră că manifestarea
depresiei la adolescenţi diferă mai degrabă în funcţie de contextul psihosocial:
1) în cazul adolescenţilor mai des părinţii vorbesc despre simptomele adolescenţilor;
2) depresia are o repercursiune netă, în special, în domeniul şcolar;
3) conţinutul ruminaţiilor şi ideaţiei depresive este impregnat de problemele proprii acestei
perioade de viaţă (relaţiile sexuale, problemele identităţii, conflictele cu părinţii).
O altă problemă care se înscrie în contextul depresiei la adolescenţi este comorbiditatea acesteia
cu alte tulburări. Conform constatărilor lui Kovacs M. (1984), Birmaher B. (1996), 40% -70%
dintre adolescenţii depresivi mai dezvoltă o tulburare adiţională, comorbidă, iar 20% - 50% dintre
adolescenţii depresivi prezintă încă două sau mai multe diagnosticuri comorbide. Cele mai frecvente
diagnosticuri comorbide includ tulburări anxioase, tulburări de comportament şi abuzul de
substanţe [apud 99].
Mai mulţi autori, precum Kovacs M. (2001), Petersen A.C., Compas B.E. (1999), atestă că la
copii şi adolescenţi majoritatea tulburărilor anxioase preced episodul depresiv. Episodul depresiv
major, de obicei, precede consumul de alcool şi abuzul de substanţe cu aproximativ patru ani şi
jumătate, astfel oferind o perioadă de timp importantă pentru prevenirea abuzului de substanţe la
adolescenţii depresivi. În general, se consideră că diagnosticurile comorbide sporesc riscul
recurenţei depresiei şi afectează durata episodului depresiv, tentativele suicidare, răspunsul la
tratament şi apelarea la serviciile sănătăţii mintale [85, 116].
În studiile pe populaţia generală juvenilă s-a constatat ca între 40% şi 70% dintre tulburările
depresive ale adolescentului sînt asociate cu tulburări anxioase. Se consideră că deseori tulburările
anxioase se concretizează prin anxietate generalizată. Totodată, angoasa de separaţie, tulburările de
panică şi fobiile au fost identificate ca factori de risc pentru apariţia tulburărilor depresive la
adolescenţi. Bernstein G.A. (1991), într-un eşantion de 96 de adolescenţi care prezentau refuz
şcolar, constată corelaţia dintre un episod depresiv şi o tulburare anxioasă în 30% din cazuri:
anxietatea de separare într-un caz din două, hiperanxietate (30%), atacuri de panică (5%). Frecvenţa
asocierii tulburărilor depresive şi anxioase la adolescenţi pune aceleaşi probleme teoretice ca şi la
34
adulţi: este vorba de două afecţiuni distincte sau această realitate clinică poate fi individualizată
într-un sindrom anxio-depresiv ca entitate nosologică autonomă? Pentru autorul francez Braconier
A. (1987) comorbiditatea depresie-anxietate ţine de specificul adolescenţei, un anumit tip de
angoasă (sindromul ameninţării depresive) putînd să se transforme în această perioadă de viaţă şi în
anumite circumstanţe cotidiene în depresie [apud 77].
Studiile în domeniu denotă că în cazul adolescenţilor există o relaţie puternică între acuzele
somatice şi tulburările depresive. Tulburările somatice, cum ar fi durerea, tahicardia, insomnia, sînt
deseori prezente în antecedentele perioadelor depresive şi persistă în majoritatea cazurilor după
apariţia episodului depresiv. Conform celor mai recente abordări, somatizarea este interpretată ca un
“limbaj fiziologic” ce exprimă semnificaţii psihologice. Băban A. (1991) susţine că somatizarea
este o formă de comunicare a distresului psihosocial, exprimînd tulburări de adaptare la solicitările
şi presiunile sociale. Somatizarea nu este considerată un diagnostic, ci un concept general ce descrie
un spectru larg de simptome care pot sugera disfuncţii sau procese patologice specifice oricărui
organ. Dintre factorii etiologici, precipitatori şi de menţinere sînt menţionaţi factorii de
personalitate, evenimentele critice de viaţă, stresul cotidian şi stresul traumatic [7].
La fel, tulburările de comportament sînt frecvent asociate în adolescenţă cu tulburările
depresive. În populaţia clinică, tulburările de conduită au o frecvenţă medie de 16% la adolescenţii
cu tulburări depresive. Johnson-Miller Sh. (1998) a constatat că tulburările de comportament nu par
a influenţa durata episodului depresiv şi nu ar mări riscul de ricidivă al unui episod depresiv. Din
contra, ele au tendinţa de a preceda tulburările depresive şi reprezintă, deci, un factor de risc pentru
apariţia tulburărilor afective la adolescent [90].
O preocupare particulară a specialiştilor este riscul suicidului la adolescenţii depresivi, suicidul
fiind cauza principală a deceselor în adolescenţă. Ideaţia suicidară este destul de frecventă în cazul
adolescenţilor depresivi. S-a constatat că aproximativ 20% dintre adolescenţi raportează ideaţie
suicidară, iar 10% prezintă tentative suicidare [44, 47].
Odată cu apariţia criteriilor moderne de diagnostic (DSM-III, 1980, DSM-III-R, 1987; DSM-IV,
1994 şi CIM-X, 1995) a fost recunoscută similitudinea dintre tulburările depresive juvenile şi
tulburările depresive la adulţi şi a fost adoptată o poziţie intermediară între concepţiile referitoare la
depresia adolescentină, poziţie ce s-a concretizat prin următoarele concluzii:
Există un nucleu sumptomatic invariabil în stările depresive, indiferent de vîrsta subiectului;
aceste simptome ţin de sfera afectivă, cognitivă, psihomotrică şi vegetativă, fapt din care reiese
validitatea criteriilor diagnostice ale depresiei în cazul adulţilor şi în cazul adolescenţilor.
Cu toate că simptomul tipic al dispoziţiei depresive este tristeţea sau depresia, adolescenţii
depresivi, în primul rînd, manifestă iritabilitate. Simptomele adiţionale includ pierderea
35
interesului pentru activităţile uzuale, schimbări de apetit, schimbări în greutatea corporală,
tulburări ale somnului, schimbări în nivelul energetic, fatigabilitate, dificultăţi de concentrare,
sentimente de devalorizare. La fel se poate manifesta ideaţia şi comportamentul suicidar.
Respectiv, cu excepţia iritabilităţii, simptomele esenţiale pentru diagnosticarea depresiei la tineri
sînt aceleaşi ca şi la maturi după DSM-IV.
La adolescenţi depresia poate avea totuşi manifestări adiacente şi o comorbiditate considerabilă,
care conturează specificul fenomenologic al depresiei adolescentine. Depresia în cazul
adolescenţilor prezintă frecvent caracteristici specifice: sentimente de inferioritate, sentimente
de abandon, plictiseală etc.
Este important de specificat că în cercetare am lucrat cu stările depresive care corespund
caracteristicilor episodului depresiv major după DSM-IV, caracteristicile respective fiind luate ca
criteriu de calitate, nu de intensitate: 1) stare depresivă şi/sau iritabilitate la adolescenţi; 2)
diminuare marcată a interesului sau a plăcerii pentru activităţi; 3) pierdere sau creştere în greutate;
4) insomnie sau somnolenţă aproape zilnică; 5) agitaţie sau lentoare psihomotorie; 6) oboseală sau
pierdere de energie; 7) sentiment de devalorizare sau culpabilizare excesivă ori inadecvată; 8)
diminuarea aptitudinii de concentrare sau nehotărîre; 9) gînduri morbide recurente. Ca instrument
de bază a fost folosit Inventarul de Depresie Beck. Majoritatea studiilor psihologice care folosesc
Inventarul de Depresie Beck se referă la o simptomatologie depresivă, fără a specifica un disgnostic
după DSM-IV sau CIM-10, folosind, pe lîngă noţiunea de depresie sintagmele “simptomatologie
depresivă”, “stări depresive”.
S-au luat în consideraţie şi manifestările adiacente ale depresiei la adolescenţi, care nu
corespund criteriilor din DSM –IV, manifestări ce ţin de specificul clinicii depresiei la adolescenţi:
comorbiditatea cu stările anxioase, reacţiile psihosomatice, plictiseală, oboseală, nervozitate,
agresivitate, sentimentul de autodevalorizare.
Actualmente, clinica şi evoluţia tulburărilor depresive la adolescent sînt mai bine cunoscute.
Acestea sînt considerate afecţiuni potenţial severe, recidivante şi susceptibile de a compromite în
timp adaptarea psihosocială şi echilibrul psihologic al individului tînăr. Identificarea factorilor de
vulnerabilitate depresivă şi a condiţiilor externe ce ar favoriza expresia lor psihopatologică prezintă,
astazi, un interes evident prin prisma unei perspective etiopatogenetice şi de dezvoltare psiho-
emoţional-comportamentală. Aplicarea acestor cunostinţe în domeniul psihologiei clinice implică,
de asemenea, domeniul de prevenţie primară, intervenţie terapeutică precoce, precum şi prevenirea
recidivelor depresive.
36
I.2.3. Etiologia stărilor depresive în adolescenţă
O analiză a factorilor psihologici, familiali, individuali şi sociali implicaţi în vulnerabilitatea
depresivă şi aplicarea lor potenţială la prevenirea stărilor depresive este necesară din punctul de
vedere al evoluţiei actuale a cercetărilor clinice. Cercetările clinice actuale în domeniul etiologiei
tulburărilor depresive în adolescenţă integrează aspectele dezvoltării şi dinamicii psihopatologiei
individului juvenil, precum şi cercetarea interacţiunilor dintre factorii de vulnerabilitate şi cei
ambianţi. O abordare etiologică a tulburărilor afective la adolescenţi necesită luarea în consideraţie
a factorilor de vulnerabilitate identificaţi atît de principalele direcţii în psihopatologie, cît şi de
vulnerabilitatea specifică determinată de particularităţile stadiului adolescentin, marcat de
schimbările fiziologice, morfologice, psihologice şi sociale.
Diferite teorii cognitive subliniază rolul cogniţiilor în geneza reacţiilor emotive. Conform
teoriei cognitive a lui Beck A. (1969), existenţa schemelor (atitidinilor) cognitive reprezintă un
factor de risc depresiv, dobîndit pe parcursul dezvoltarii psihoemotionale şi comportamentale, în
corelaţie directă cu experienţele de viaţă negative precoce. Aceste scheme cognitive, deseori latente,
sînt reactivate de către noile evenimente traumatizante. Această reactivare este acompaniată de
cogniţii negative referitoare la propria persoană, la lumea înconjurătoare şi la viitor (triada
cognitivă). Ele vor antrena o distorsiune, disociere de la realitate, sub forma erorilor de interpretare,
analiză şi gîndire [apud 35].
Conceptul neajutorării învăţate (learnead helplessness) propus de Abramson este alt model
derivat din teoriile de învăţare şi de condiţionare socială, care se caracterizează printr-un deficit de
reacţie la un eveniment (sursa de stres). El rezultă din sentimentul că nu ar exista o soluţie eficace
pentru eliminarea sursei de stres, ceea ce antrenează abandonul efortului. În acest model, factorul de
vulnerabilitate depresivă consistă în atribuirea de cauzalitate între eveniment (factor de stres) şi
consecinţele lui [apud 21].
Modelele cognitive sugerează că numeroase procese - incluzînd expectanţele negative,
atitudinile sau convingerile disfuncţionale, distorsiunile cognitive, lipsa competenţelor sociale, stilul
atribuţional negativ – pot juca un rol important în dezvoltarea şi menţinerea tulburărilor depresive
atît la adulţi, cît şi la adolescenţi.
Studiile lui Kovacs M. (2001) şi Beck A. (1977) prezintă date empirice care confirmă
preponderenţa cogniţiilor eronate la adolescenţii deprimaţi. Adolescenţilor ce prezintă tulburări de
afectivitate le sînt specifice deprecierea şi autocritica, asumarea responsabilităţii unor evenimente
negative, ostilitatea şi neîncrederea raportată la mediu, viziunea pesimistă referitoare la
37
perspectivele viitorului. Autorii respectivi consideră că educaţia autoritară, regulile rigide şi
exigente, modelul unui părinte deprimat pot contribui la dezvoltarea la adolescenţi a unei scheme
cognitive depresogene [ 85].
La fel, numeroase studii semnate de Kazdin A. E. (1993), Kendall P.C. (1993), Lewinsohn
P.M., Rhode P., Seeley J. R., (2001) relevă că adolescenţii depresivi demonstrează un stil
atribuţional maladaptiv, distorsiuni cognitive, imagine de sine negativă, abilităţi sociale deficitare şi
folosirea strategiilor pasive şi evitative de coping [81, 83, 92].
Alte caracteristici cognitive, cum ar fi estimarea de sine şi competenţele sociale, au fost studiate
de Gotlib, I.H., Lewinsohn (1993) în contextul ipotezei vulnerabilităţii depresive. O estimare de
sine joasă la vîrsta de 16 ani a fost identificată drept un factor predictiv în apariţia simptomelor
depresive la vîrsta de 22 de ani. Suportul social intervine în această populaţie ca factor de protecţie,
deoarece diminuează riscul apariţiei unei simptomatologii depresive la adolescenţii care au raportat
un nivel redus al estimării de sine la vîrsta de 16 ani. Alături de factorii afectivi şi cognitivi,
calitatea relaţiilor interpersonale şi competenţele sociale sînt scoase în evidenţă în conceptualizarea
recentă a vulnerabilităţii depresive. Lipsa susţinerii externe, ca şi lipsa abilităţilor sociale, poate
constitui o condiţie favorabilă pentru apariţia tulburărilor depressive [53].
Abordarea comportamentală a etiologiei tulburărilor afective se bazează pe legile generale ale
învăţării şi include teoria reducerii frecvenţei comportamentelor adaptative, mecanismele
condiţionării pavloviene, mecanismele condiţionării operante şi mecanismele învăţării sociale.
Persistă opinia conform căreia comportamentele depresive, anxioase sau fobice ar putea fi învăţate
în baza mecanismului condiţionării clasice: evenimentele ce provoacă un răspuns depresiv sau
anxiogen pot condiţiona evitarea situaţiilor respective sau pot provoca reproducerea unui răspuns
identic în cazul unei noi confruntări cu stimulul. Lewinsohn P.M. consideră că, conform teoriei
condiţionării operante, diminuarea comportamentelor adaptative poate fi cauzată de lipsa
reîntăririlor pozitive din mediu, iar insuficienţa abilităţilor sociale ce condiţionează deficitul
provocării întăririlor pozitive din partea anturajului poate avea un rol important în geneza
tulburărilor afective. Stresul inevitabil, atitudinile de ostilitate sau neglijenţă, de asemenea, pot
reduce frecvenţa comportamentelor adaptative la adolescenţi. La fel, părinţii ce abuzează de
puniţiuni şi interdicţii le pot provoca adolescenţilor stări de pasivitate şi depresie .
Teoria învăţării sociale elaborată de Bandura A. (1975) presupune că imitarea unor modele
prezente în mediu poate facilita învăţarea unor comportamente depresive sau anxioase la
adolescenţi. Copiii şi adolescenţii pot învăţa modalităţi depresive de coping la stres şi la evenimente
psihotraumatizante de la un părinte deprimat sau altă persoană apropiată anturajului. Adolescenţii
lipsiţi de un model parental de comportament adecvat şi de rezolvare a problemelor interpersonale
38
pot achiziţiona, în urma contactelor cu modelele deviante, patternuri comportamentale ineficiente şi
disfuncţionale, susceptibile de a provoca indiferenţa, ostilitatea şi rejecţia [apud 146].
Psihanaliza, în special cea clasică elaborată de Freud S., abordează doar tangenţial problemele
adolescenţei. Copilăria timpurie se consideră a fi perioada cea mai critică în determinarea ulterioară
a personalităţii. În schema psihosexuală a lui Freud, stadiul genital al sexualităţii reprezintă nota
dominantă a adolescenţei. Această perioadă prezintă o reactivare a pulsiunilor sexuale ale stadiului
falic, care acum sînt direcţionate spre scopuri sociale – relaţii heterosexuale cu alte persoane ce nu
aparţin familiei. Freud A. acceptă definiţia adolescenţei ca perioadă de criză, considerînd că apariţia
pulsiunilor sexuale intense, cauzate de maturizarea fiziologică, modifică mult echilibrul psihologic
al individului. Libidoul, energia de bază ce dirijează pulsiunile sexuale, este reactivat şi ameninţă
echilibrul Sine-Eu menţinut în perioada de latenţă [46].
Referindu-se la adolescenţi, Winnicott D. W. alături de conceptele psihanalitice tradiţionale,
include şi problema socializării. Autorul susţine că socializarea adolescentului nu înseamnă
întotdeauna adaptare şi conformitate şi că presupune diferenţe între fete şi băieţi. Diferenţele de gen
în contextul socializării derivă din diferenţele privind depăşirea complexului Oedip, în acest sens
Winnicott respectînd viziunea psihanalitică clasică. În contextul socializării Winnicot identifică
„frămîntări” ale adolescentului referitoare la dobîndirea independenţei, definirea identităţii, relaţiile
dificile cu figurile parentale [155].
Modificările ce se petrec în lumea interioară a adolescentului sînt cauzate şi de schimbările faţă
de obiectul dorinţei sexuale. În perioadele preadolescentine obiectul dorit îl constituie membrii
familiei. Modificările pulsionale în adolescenţă provoacă fantezii incestuoase, iar tabu-ul impus
acestor tendinţe condiţionează refuzul la vechile obiecte, fapt ce presupune constituirea unei
sexualităţi mature. Psihanaliştii consideră că o criză a echilibrului psihologic în adolescenţă este
inevitabilă, deoarece încercările de integrare a noilor pulsiuni sexuale cauzează disconfort
psihologic.
Multiplele modificări ce intervin în lumea spirituală a adolescentului impun indispensabilitatea
abordării existenţialiste în etiologia tulburărilor afective în adolescenţă. Numeroşi autori
menţionează achiziţionarea unor valori spirituale la această vîrstă, căutarea unui Eu ideal,
mentalitatea adolescentului marcată de idealism, toate aceste procese interferînd cu anumite
tracasări de natură existenţialistă. La fel, “conştiinţa faptului la adolescent că atributul de muritor se
aplică şi propriului destin duce la apariţia angoasei existenţiale “ [apud 30]. În plus, societatea
contemporană se dovedeşte a fi deseori incapabilă să ofere modele şi scheme de valori morale şi
spirituale. Toate aceste deficienţe cauzează individului crize existenţiale, care, cronologic, foarte
des coincid cu adolescenţa, perioadă în care individul este în căutarea unui sens existenţial.
39
Aspectul psihosocial se impune în primul rînd prin conceptul “crizei de identitate“ a
adolescentului. Căutarea identităţii personale se consideră a fi una dintre cele mai importante
probleme ale adolescenţei. E. Erikson (1963) atribuie adolescenţei al 5-lea stadiu din teoria sa
privind dezvoltarea umană, considerînd conflictul major la această vîrstă ca fiind reprezentat de
diada: definirea identităţii/confuzia rolurilor. Multitudinea noilor roluri sociale presupune
dezvoltarea unui simţ al propriei identităţi. Autorul evidenţiază 8 stadii în teoria sa, fiecărui stadiu
fiindu-i caracteristică confruntatea cu un anumit conflict psihologic. Este necesară o rezolvare a
conflictelor iniţiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a stăpîni stadiile ulterioare. După
E. Erikson, în societăţile contemporane adolescenţii trec printr-o criză de identitate – o perioadă
temporară de confuzii şi distres, în care experimentează alternative pînă a se fixa pe un anumit set
de valori şi obiective. Unii autori contemporani definesc căutarea identităţii personale prin întrebări
privind propria personalitate, valori, direcţii, obiective. Această căutare de sine este importantă
pentru noi achiziţii: orientare profesională, sexuală, principii politice, culturale, religioase [181].
Prezintă interes şi abordarea social-culturală a etiologiei tulburărilor afective la adolescenţi.
Emergenţa acestei abordări este legată de cercetările antropologilor Mead M. şi Benedict R. şi
relevă anumite variabilităţi culturale şi contribuţia factorilor sociali în depăşirea crizei din
adolescenţă [apud 10]. După părerea antropologilor, mediul social ar implica o responsabilitate
enormă în starea psihologică a adolescentului, oferindu-i o adolescenţă tumultoasă sau una calmă şi
lipsită de stres. Ca argument major al acestei obţiuni etiologice se impune situaţia caracteristică
culturilor primitive, în care adolescenţa este privată de stres şi de frecvenţa înaltă a tulburărilor de
afectivitate. Studiile lui Malinowski, Cardiner şi Linton prezintă corelaţii semnificative între natura
adolescenţei şi gradul de complexitate a societăţii: cu cît o societate este mai complexă, cu atît
adolescenţa este mai lungă şi mai conflictuală [apud 30].
Influenţele biologice sînt unele din determinantele principale ale dezvoltării adolescenţilor.
Schimbările determinate de modificările funcţiilor biologice şi creşterea somatică afectează stările
de dispoziţie şi comportamentul adolescentului. Unele studii relevă că nivelul hormonal ridicat la
această vîrstă provoacă tulburări de afectivitate, cel mai des manifestate prin iritabilitate şi
agresivitate la băieţi şi stări depresive la fete. La fel, schimbările morfofiziologice au un impact
semnificativ asupra stării ulterioare a adolescentului. Studiile efectuate de Conger P., Ge X. (2001)
conchid că în adolescenţa timpurie stările depresive sînt determinate cel mai des de neacceptatea
noii scheme corporale [29]. În cazul cînd unul dintre criteriile morfologice nu urmează o cale
normală de dezvoltare, tînărul adolescent dezvoltă sentimente de inferioritate. Astfel se impune
certitudinea corelaţiei pozitive privind insatisfacţia provocată de aspectul fizic şi imaginea de sine
negativă. Adolescenţii nesatisfăcuţi de propria structură morfologică prezintă o stimă de sine
40
redusă, imagine de sine negativă, ideaţie depresivă şi comportamente marcate de agresivitate.
Uneori ca factor etiologic foarte important se impune dezvoltarea fizică tardivă sau precoce a
adolescentului. În urma studiilor empirice au fost relevate, în cazul băieţilor, corelaţii direct
proporţionale privind dezvoltarea fizică tardivă şi imaginea de sine negativă, gîndire pesimistă,
socializare redusă.
În aceeaşi abordare psihosocială s-ar încadra şi concepţia lui K. Lewin privind problematica
adolescenţei, care tratează fenomenul crizei adolescentine pornind de la teoria cîmpului psihologic.
După K. Lewin, trecerea de la copilărie la adolescenţă corespunde unei schimbări a apartenenţei de
grup (trecerea din mediul copiilor într-o lume a maturilor). Adolescenţa prezintă o trecere într-un
mediu necunoscut, însoţită de un dezechilibru cognitiv cauzat de incertitudinea situaţiei individului.
Conform părerii autorului, acestea ar fi cauzele unor tulburări depresive sau tulburări de
comportament. Adolescentul este calificat de către K. Lewin drept o personalitate marginală (în
sociologie - termen care defineşte individul ce aparţine la două culturi). Caracteristicile psihologice
ale unei personalităţi marginale ar fi labilitatea emoţională, vulnerabilitatea, agresivitatea,
conflictele intrapersonale [apud 5].
G. Sullivan tratează criza adolescenţei pornind de la teoria sa privind stadiile de dezvoltare a
necesităţii referitoare la relaţiile interpersonale. În preadolescenţă (10 – 12 ani) apare necesitatea
unor relaţii izofilice (relaţii cu indivizi de acelaşi gen). Perioada heterofilică cronologic corespunde
adolescenţei şi impune necesitatea unor relaţii cu persoane de sex opus. Sullivan consideră că nu
toţi indivizii reuşesc în trecerea de la un stadiu la altul şi atingerea unei maturităţi psihologice [apud
143].
Astel, tulburările depresive în adolescenţă prezintă o etiologie complexă, care include procesele
de maturaţie cognitivă, spirituală şi psihologică a subiectului, schimbările biologice care intervin şi
multitudinea noilor contexte sociale (relaţiile cu semenii, noile roluri sociale), cărora subiectul
juvenil trebuie să le facă faţă.
I.3. Emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi
I.3.1. Etiologia emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi
Majoritatea studiilor dedicate diferenţelor gender în depresie s-au focusat pe populaţia adultă.
Literatura referitoare la tulburările depresive în adolescenţă este mai puţin consistentă şi conţine
informaţie contradictorie. De exemplu, mai mulţi autori, printre care Compas B.E. (1997), Petersen
A.C., Sarigiani, P., Kennedy, R.E. (1991), Nolen-Hoeksema S., Girgus J.S. (1994), tind să
41
considere că prevalenţa depresivă a subiecţilor de sex feminin apare în adolescenţă şi se menţine
practic neschimbată la vîrsta adultă, subiecţii de sex feminin fiind de două ori mai predispuşi decît
subiecţii de sex masculin să dezvolte stări depresive, un pattern ce nu este evident în copilărie [26,
117, 112].
Studiile axate pe preadolescenţi efectuate de către Agnold A., Castello E.J., Worthman C.M.
(1998), Nolen-Hoeksema S. (1991) au relevat că depresia este mai frecventă în cazul băieţilor decît
în cazul fetelor [1, 111]. Nolen-Hoeksema S., de asemenea, raportează că băieţii în şcoala
elementară (pînă la vîrsta de 12 ani) prezintă un nivel mai ridicat al simptomatologiei depresive în
comparaţie cu fetele de aceeaşi vîrstă. Într-un studiu efectuat cu preadolescenţi de 11 ani, Anderson
J.B. (1987) demonstrează că băieţii au o prevalenţă mai ridicată în cazul tulburării depresive majore
(2,5%) în comparaţie cu fetele ( 0,5%) [ apud 2].
Petersen A.C. (1991), de asemenea, nu raportează diferenţe în depresie la copiii de pînă la 12
ani. Cu toate acestea, conform aceluiaşi autor, diferenţele de gen în stările depresive încep să apară
la vîrsta de 13-14 ani, la 17-18 ani fetele prezentînd rate mult mai ridicate ale depresiei. Alte studii
în acest domeniu efectuate de Allgood-Merten B., (1990), Lewinsohn P.M. (1993) au prezentat
date, conform cărora, către vîrsta de 15 ani, prevalenţa depresiei estimată la fete este mai mare decît
la băieţi [2]. Hankin C. (1998), urmărind un eşantion de la adolescenţă pînă la vîrsta adultă
timpurie, relevă că diferenţele de gen în depresia majoră încep să apară între 13 şi 15 ani, iar cea
mai mare diferenţă se manifestă între vîrsta de 15 şi 18 ani [apud 13].
Prin contrast, alte studii semnate de Friedrich W.N., Reams R., Jacobs J. (1983), Kaplan S.L.,
Hong G.K. (1984); Mitchell J. (1988) nu au semnalat nici o diferenţă de gen în depresia
adolescentină [47, 79]. Astfel, cu unele excepţii, majoritatea cercetătorilor pledează pentru o reală
diferenţă de gen în stările depresive la adolescenţi.
Am analizat în capitolele anterioare preocuparea asiduă a psihologilor de a oferi o explicaţie
referitoare la emergenţa diferenţelor de gen în stările depresive. Deocamdată cercetările în acest
domeniu conturează două concluzii, care par a fi acceptate univoc: 1) diferenţele de gen în
tulburările depresive apar în adolescenţă; 2) depresia în contextul diferenţelor de gen devine o
variabilă fluctuantă.
De exemplu, Wade T. J., Cairny J. (2002) în studiul său „Emergenţa diferenţelor de gen în
stările depresive la adolescenţi” prezintă o examinare descriptivă referitoare la emergenţa
diferenţelor de gen în stările depresie în baza studiilor longitudinale efectuate în Canada, Marea
Britanie şi Statele Unite. Datele aduse demonstrează consistenţa diferenţelor în stările depresive
între subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin la vîrsta de 14 ani în toate cele trei state.
În pofida acestei consistenţe între studii, autorul ezită să afirme că diferenţierea de „gender” a
42
stărilor depresive e independentă de contextul geografic şi cultural. Deoarece mediile sociale,
culturale şi economice ale acestor trei state sînt similare, autorul consideră că rezultatele studiului
nu pot să pretindă la o concluzie generalizatoare [150].
În continuare vom expune, într-o manieră mai detaliată, teoriile care explică fenomenul
diferenţelor de gen în stările depresive într-o formulă foarte proximă obiectivelor cercetării noastre.
Aceste teorii scot în evidenţă impactul enorm al factorilor psihologici şi socioculturali asupra
procesului de diferenţiere „gender” a depresiei la adolescenţi şi asupra procesului de exteriorizare a
simptomelor depresive.
Astfel, considerăm că teoriile cu cea mai mare pondere explicativă în cazul problemei
emergenţei diferenţelor de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină sînt: 1) ipoteza
intensificării identităţii de gen („gender intensification hypothesis”) (Hill J.P. şi Lynch M.E., 1983)
şi 2) teoria sacrificiului de sine (Jack D., 1973) [apud 117], [apud 67].
Ipoteza intensificării identităţii de gen („gender intensification hypothesis”). Autorii
ipotezei intensificării identităţii de gen susţin că schimbările pubertale în adolescenţa timpurie
stimulează focusarea adolescenţilor pe caracteristicile rolului de gen. Aflîndu-se într-un proces
continuu de identificare cu rolurile de gen, adolescenţii sînt vulnerabili la presiunile socializării de
gen. Sensul termenului şi fenomenului „gender” este oarecum ambiguu pentru adolescenţi, din care
cauză aceştia se identifică cu stereotipurile masculine şi feminine: odată ajunşi la pubertate, băieţii
se vor identifica mai puternic cu caracteristicile şi stereotipurile masculine, iar fetele vor fi mai
receptive la caracteristicile şi stereotipurile feminine. În acest context, Nolen-Hoeksema S. şi Girgus
J. (1994) presupun că fetele devin mai predispuse pentru depresie din cauză că însăşi rolul de gen
feminin este mai depresogenic, în timp ce caracteristicile de gen masculine, cunoscute drept
caracteristici instrumentale sau agentive, acţionează cu efect protector împotriva depresiei [112].
Această ipoteză este atrăgătoare din punct de vedere conceptual, deoarece pretinde că poate
explica divergenţele de gen într-o manieră developmentală. Încercarea de a demonstra această
realitate a fost concretizată în unele studii. De exemplu, în urma cercetărilor realizate de Gove W.R.
şi Tudor I. F. (1975) consacrate relaţiei dintre rolurile de gen în cazul adulţilor şi sănătatea mintală,
s-a stabilit că depresia poate fi asociată cu participarea în activităţi specifice rolurilor sociale
feminine, cum ar fi, de exemplu, rolul de casnică [apud 155]. De asemenea, Landrine (1988) susţine
că stereotipul persoanei depresive este perceput ca fiind asemănător cu stereotipul feminin, pe cînd
stereotipul masculin este asociat cu absenţa depresiei. În contrast cu aceste descoperiri, multe studii
efectuate pe adulţi sau pe adolescenţi n-au constatat nici o relaţie sau au constatat una foarte slabă
între caracteristicile de gen feminine şi nivelul de relatare a depresiei. O evidenţă consistentă în
aceste studii este corelaţia signifiantă invers proporţională între masculinitate şi depresie. Totuşi,
43
depresia pare să se asocieze mai mult cu raportarea de către subiect a absenţei caracteristicilor
masculine decît cu prezenţa caracteristicilor feminine [apud 54].
Ipoteza intensificării identităţii de gen operează cu două variabile – instrumentalitatea şi
expresivitatea, fiecare dintre aceste variabile înglobînd caracteristicile de gen stereotipic considerate
specifice subiecţilor de sex masculin (instrumentalitatea) şi subiecţilor de sex feminin
(expresivitatea).
Spence (1984) defineşte instrumentalitatea (iniţial denumită masculinitate) drept calitatea ce
înglobează trăsăturile de personalitate autoasertive (dorinţa de a-şi asuma riscuri, dominanţa,
încrederea în sine, forţa, competitivitatea etc.). Expresivitatea (iniţial denumită feminitate)
înglobează trăsăturile de personalitate orientate spre relaţiile interpersonale, denumite şi trăsături
comunitare (sensibilitate, afecţiune, grijă pentru ceilalţi, implicare emoţională etc.).
Literatura de specialitate referitoare la instrumentalitate (masculinitate), expresivitate
(feminitate) şi adaptarea psihologică oferă credibilitate ideii conform căreia starea psihologică de
bine se asociază mai degrabă cu trăsăturile instrumentale decît cu cele expresive. De aceea mulţi
autori vorbesc despre deficitul atributelor masculine drept un factor care poate să explice prevalenţa
feminină a depresiei, inclusiv în cazul adolescenţilor. Se presupune că băieţii sînt predispuşi, sub
aspect cultural, învăţării comportamentelor instrumentale, active, în timp ce fetele dezvoltă mai
puţin astfel de patternuri comportamentale. În consecinţă, şi la maturitate, subiecţii de sex feminin
sînt predispuşi să dezvolte stiluri mai pasive de coping decît subiecţii de sex masculin şi să se
perceapă mai puţin eficienţi, deoarece în adolescenţă fetele tind să piardă atributele masculine
prescrise de societate, astfel devenind mai depresive decît băieţii. Iată cîteva exemple care vin să
explice în ce mod caracteristicile de gen feminine predispun subiectul de sex feminin la un pattern
emoţional şi comportamental mai depresogen. Conform unui număr considerabil de studii,
conştiinţa de sine a subiecţilor de sex feminin este asociată cu autocriticismul, afectele negative,
autoevaluarea negativă şi comportamentele evitative. Respectiv, capacitatea mărită de autoreflecţie
care apare în adolescenţă la subiecţii de sex feminin corelează cu prevalenţa ridicată a depresiei la
această vîrstă. Lewinsohn P.M. sugerează că cei predispuşi spre autoanaliză pot prezenta o mai
mare vulnerabilitate pentru depresie atunci cînd intervin situaţii stresante. Alţi autori sugerează că
subiecţii de sex feminin sînt mult mai dependenţi de alţii în autoevaluare, în timp ce bărbaţii
mizează mai puţin pe relaţiile interpersonale în autoevaluare. La fel, subiecţii de sex feminin sînt
mai puţin asertivi, agresivi şi insistenţi; mai puţin mizează pe ei înşişi şi au expectaţii mai scăzute
decît subiecţii de sex masculin referitoare la abilitatea lor de a controla evenimente importante [93].
Relaţia dintre caracteristicile de gen şi depresie a fost stabilită în studiile efectuate pe populaţia
adultă, rolul tradiţional al femeii fiind asociat cu depresia. Mai concret, s-a stabilit că femeile
44
clasificate drept “feminine” conform Inventarului de rol de sex (Bem Sex Role Inventory, Bem S.,
1974), sînt mai depresive decît femeile din alte categorii. Cu toate acestea, scorurile înalte la
subscala feminitate corelau cu depresia numai cînd erau asociate cu scoruri scăzute la subscala
masculinitate [160].
În studiile ulterioare rezultatele au susţinut consistent legătura dintre instrumentalitatea scăzută
şi depresie la populaţia adultă. Într-un eşantion de adolescenţi de 17-18 ani, Allgood-Merten B. şi
Lewinsohn P.M. (1990) au stabilit că scorul scăzut la atributele masculine, considerate a fi o
măsurare a autoeficienţei, au fost asociate cu sentimente depresive atît la băieţi, cît şi la fete [2].
Nezu A.M. şi Nezu (1987) au stabilit în cazul unui eşantion de adolescenţi de 16, 17 şi 18 ani că
atributele masculine dezirabile din punct de vedere social corelau negativ cu scorurile la depresie
pentru ambele sexe, pe cînd nici o corelaţie signifiantă nu a fost stabilită între caracteristicile
specific feminine şi depresie [108]. Această corelaţie invers proporţională între atributele masculine
şi simptomele depresive era mai mare în cazul fetelor. Totuşi, atît atributele socialmente dezirabile
masculine, cît şi cele feminine corelau negativ cu depresia, sugerînd că nu doar instrumentalitatea
este un factor protector relevant împotriva depresiei. Relaţia dintre caracteristicile de gen specifice
şi simptomele depresive a fost de asemenea susţinută de rezultatele studiului efectuat de Wilson şi
Cairns (1988) [apud 67]. Ei raportează o corelaţie semnificativă invers proporţională între
masculinitate şi depresie. Din nou, nici o corelaţie dintre atributele feminine şi depresie n-a fost
stabilită. Hart B.J. şi Thompson J.M. (1996) în studiul intitulat “Caracteristicile de gen şi
simptomatologia depresivă la adolescenţi”, examinînd relaţia dintre simptomele depresive şi două
caracteristici feminine, pe de o parte, (“ruminarea” şi “sacrificarea de sine”) şi dintre
instrumentalitate, pe de altă parte, atestă corelaţii invers proporţionale între intrumentalitate şi
simptomatologia depresivă doar în cazul subiecţilor de sex masculin. Cu toate acestea, ruminarea şi
sacrificarea de sine au fost ambele asociate cu depresia atît în cazul băieţilor, cît şi al fetelor.
Trecerea în revistă a cercetărilor focusate pe această problemă ne conduce la concluzia că
interiorizarea caracteristicilor de gen tradiţionale are un efect mai depresogenic pentru subiecţii de
sex feminin. Acest fapt determină dezvoltarea, începînd cu adolescenţa, la subiecţii de sex feminin a
fenomenului “sacrificiului de sine” (silencing the self) şi a stilului de răspuns ruminativ
(ruminating responce style). Aceste variabile ale formulei de gen generează, la rîndul lor, diferenţe
în strategiile de coping abordate, care, la fel, sînt considerate un factor etiologic foarte important în
diferenţierea „gender” a depresiei.
Teoria sacrificului de sine/neglijării de sine („silencing the self theory”). Autoarea teoriei
sacrificiului de sine este Jack D. (1991), care îşi expune opiniile referitor la acest subiect în lucrarea
„Sacrificiul de sine: femeile şi depresia”. Teoria sacrificiului de sine îşi are emergenţa din teoriile
45
lui Nancy Chodorow (1974, 1978) şi Carol Gilligan (1982). Contribuţia teoretică a lui Gilligan este
concretizată în conceptul etica grijii (ethics of care). Gilligan reia cercetările lui Kohlberg L. (1969,
1979) asupra dezvoltării morale şi descoperă existenţa unei diferenţe de gen în rezoluţiile asupra
dilemelor morale, şi nu “o rămînere în urmă a fetelor”, şi anume faptul că băieţii sînt socializaţi spre
o etică a drepturilor şi dreptăţii, în care principiile sînt mai importante decît oamenii, iar fetele, spre
o etică a grijii, în care primă importanţă au judecata contextuală şi relaţiile dintre oameni.
Diferenţele de gen fac ca băieţii să-şi urmărească cu preponderenţă scopurile autoafirmative şi au
probleme în relaţiile interpersonale, iar fetele să tindă spre menţinerea şi dezvoltarea celorlalţi, cu
preţul realizării personale. Gilligan consideră că, pentru a depăşi aceste modele diferite de
dezvoltare, ambele sexe ar trebui socializate pentru învăţarea ambelor feluri de etici şi însuşirea
“bilingvismului moral”. Nancy Chodorow (1978) respinge determinismul freudian, punînd accentul
pe socializarea timpurie a fetelor şi a băieţilor în relaţia cu mamele lor. Autoarea consideră că băieţii
şi fetele nu trec prin aceleaşi procese ale complexului Oedip/Electra, fetele construindu-şi
identitatea prin identificarea cu mamele (feminitate împărtăşită), iar băieţii printr-un proces de
diferenţiere faţă de ele (separarea de mame induce o masculinitate defensivă caracterizată prin
respingerea conexiunii a tot ce este feminin) [apud 40].
Jack D. (1991) susţine că rolul femeilor în relaţiile interpersonale apropiate, influenţate de
normele culturale, poate contribui la apariţia depresiei. Autoarea afirmă că adoptarea de către femei
a schemelor şi comportamentelor influenţate de expectaţiile culturale privind rolurile feminine
tradiţionale contribuie la vulnerabilitate şi depresie, la dezvoltarea unui fenomen numit de ea
sacrificare de sine/neglijare de sine (silencing the self). Jack conchide că „sacrificarea de
sine/neglijarea de sine” este o schemă cognitivă specifică referitoare la comportamentul considerat
adecvat în relaţiile interpersonale în accepţiune tradiţională. Această schemă include
comportamente de genul: dedicarea necesităţilor altora, limitarea autoexpresiei, reprimarea furiei,
autoblamarea şi autodevalorizarea. Principala consecinţă a acestei scheme cognitive este că femeile
şi, respectiv, adolescentele trăiesc o pierdere a sinelui în rolul de fiică, soţie, mamă etc. Jack
sugerează că adoptarea rolului de gen feminin tradiţional sporeşte vulnerabilitatea pentru depresie.
Teoria sacrificiului/neglijării de sine scoate în evidenţă un aspect maladaptativ al rolului de gen
feminin, cum ar fi o prea mare implicare în relaţii şi dependenţa exagerată de opiniile altora, aceste
caracteristici fiind într-adevăr asociate cu nivelul redus de confort psihologic.
Cu toate că teoria sacrificiului/neglijării de sine a fost dezvoltată în baza cercetărilor efectuate
cu eşantioane de femei adulte, autorii consideră că şi adolescentele se implică în astfel de
comportamente de sacrificare şi de neglijare a propriilor necesităţi în procesul de identificare cu
rolul de gen. Brown G.W. şi Gilligan C. (1992), în urma unui studiu longitudinal de cinci ani,
46
descriu patternurile de comunicare la adolescente şi fetiţe. Autorii observă o schimbare în atitudinea
şi comportamentul fetelor odată cu atingerea adolescenţei: ele mult mai des se implică în ceea ce
Brown şi Gilligan au definit drept comportament autosacrificator (self-silencing behavior),
constînd în sacrificarea necesităţilor personale pentru a menţine relaţiile [apud 49].
Stilul de răspuns ruminativ. Conform părerii lui Nolen-Hoeksema S. (1991), stilul de răspuns
ruminativ la dispoziţia depresivă predispune indivizii la perioade mai lungi şi severe de depresie.
Stilul de răspuns ruminativ este similar cu focusarea pe sine, tendinţă ce presupune direcţionarea
atenţiei în interior şi focusarea pe propriile gînduri şi sentimente în comparaţie cu focusarea pe
mediu, pe factorii exteriori. Cercetările relatează că focusarea cronică pe sine duce la intensificarea
afectului negativ, autocriticism şi culpabilizare, condiţionînd o imagine de sine negativă. Stilul de
răspuns ruminativ se referă la tendinţa de focusare pe gîndurile şi simptomele depresive (de
exemplu, fatigabilitate, lipsa motivaţiei, tristeţe) şi pe analiza antecedentelor şi posibilelor
consecinţe ale acestor simptome în răspunsul la dispoziţia depresivă.
Nolen-Hoeksema S., Larson J., Grayson C (1999) sugerează trei modalităţi prin care stilul
ruminativ de răspuns poate exacerba şi prelungi episoadele depresive:
1) în primul rînd, stilul ruminativ poate intensifica accesibilitatea cogniţiilor şi memoriei
negative, sporind probabilitatea unor concluzii negative referitoare la cauzele şi consecinţele
dispoziţiei depresive;
2) apoi, ruminaţia poate împiedica atenţia, concentrarea şi comportamentul instrumental, astfel
contribuind la conturarea sentimentului de eşec şi neajutorare;
3) în final, lipsa concentraţiei şi a atenţiei induse de stilul de răspuns ruminativ poate influenţa
negativ rezolvarea problemelor [110].
Nolen-Hoeksema S. constată că persoanele care replică printr-un astfel de stil la dispoziţia
depresivă tind să trăiască experienţa unor episoade depresive de durată şi de intensitate mai mare
decît indivizii care se implică mai puţin în procese ruminative. Autoarea raportează diferenţe de gen
în stilul de răspuns la dispoziţia depresivă, subiecţii de sex feminin manifestînd tendinţa spre
ruminare, iar subiecţii de sex masculin implicîndu-se mai des în comportamente distractive.
Teoria stilului de răspuns ruminativ şi teoria sacrificiului/neglijării de sine prezintă unele
similarităţi. Ambele teorii atenţionează asupra cogniţiei şi socializării/interiorizării rolului de gen
ca factori ce pot influenţa simptomatologia depresivă. În opinia autoarei Nolen-Hoeksema S.,
originile diferenţelor de gen în stilurile de coping rezultă, probabil, din stereotipurile de gen
(bărbaţii sînt consideraţi activi şi ignorîndu-şi sentimentele, în timp ce femeile sînt considerate
pasive şi emotive) şi din asimilarea cognitivă a acestor stereotipuri. Nolen-Hoeksema S.
menţionează că socializarea de gen sporeşte probabilitatea ca fetele să adopte comportamente
47
pasive şi neajutorate, iar băieţii să adopte comportamente instrumentale adaptative. Aceste strategii
pasive de coping pot interfera cu stresul înfruntat de adolescente. Confom acestor modele teoretice,
în cazul fetelor este mai mare probabilitatea dezvoltării unor stiluri comportamentale
(instrumentalitate redusă, stil ruminativ) ce pot acţiona ca factori de risc pentru depresie. Aceşti
factori de risc, la rîndul lor, interacţionează într-o manieră distructivă cu schimbările ce intervin în
viaţa adolescentelor, astfel dezvoltînd simptomatologia depresivă.
Diferenţe de gen în atitudinea faţă de solicitarea suportului psihologic specializat.
Teoriile expuse mai sus au pondere explicativă şi în cazul problemei referitoare la exteriorizarea
simptomelor depresive. Problema relatării simptomelor şi a atitudinii faţă de asistenţa psihologică,
la fel, este una puternic asociată preceptelor referitoare la rolul de gen. Saunders S.M. (1994),
cercetînd atitudinea tinerilor faţă de asistenţa psihologică şi psihiatrică, a concluzionat că
„genderul” este unica variabilă care diferenţiază studenţii adolescenţi în atitudinea lor faţă de
solicitarea asistenţei psihologice, şi anume că subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît
subiecţii de sex masculin să-şi identifice necesitatea de a cere ajutor [apud. 131]. Nadler (1991)
prezintă un model al solicitării ajutorului, prin care pretinde să ofere explicaţii referitoare la
comportamentul adolescenţilor [apud 166]. În acest model, procesul cererii de ajutor este descris ca
o interacţiune între persoana care cere ajutor (sînt implicate aici imaginea de sine, motivaţia de
realizare, conştiinţa de sine şi locusul de control) şi tipul ajutorului căutat şi persoana care îl acordă.
Actul cererii de ajutor este unul instrumental, susţine autorul, un comportament orientat spre un
scop, ca şi alte comportamente de coping, dar, în acelaşi timp, el presupune costuri psihologice în
opinia adolescenţilor, cum ar fi, de exemplu, faptul de a te simţi dependent, inferior, fiindu-ţi
prejudiciat autorespectul. Decizia finală de a solicita sau nu ajutor depinde de toate aceste variabile
implicate. În adolescenţă, cînd conflictele referitoare la dependenţă/independenţă şi stima de sine
sînt primordiale, preţul solicitării ajutorului poate părea prea mare pentru un adolescent [7, 115].
Subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît subiecţii de sex masculin să solicite
ajutor, atît în cazul problemelor psihologice, cît şi al sănătăţii fizice. Mai mulţi autori care au fost
interesaţi de problema dată, precum Saunders S.M. (1994), Offer S. (1991), Petersen A.P. (1991),
susţin că aceste diferenţe sînt mai pregnante în cazul problemelor de familie, dispoziţiei depresive,
problemelor interpersonale şi problemelor sociale. Aceste studii relevă că fetele adolescente mai des
decît băieţii apelează la o terapie şi raportează depresie, anxietate şi tendinţe suicidare. Fetele nu
doar că sînt mai deschise ideii de solicitare a ajutorului profesional, dar şi recunosc că au fost în
terapie sau sînt în terapie la moment. Altă încercare de a explica acest fenomen invocă modalităţile
diferite prin care subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin îşi manifestă distresul.
Gilligan (1992), referindu-se la această temă, susţine că subiecţii de sex masculin sînt predispuşi să-
48
şi manifeste distresul prin agresivitate, pe cînd subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi la
introspecţie şi exteriorizarea emoţiilor. Conştientizarea mai mare a experienţelor emoţionale interne
şi nevoia de intimitate fac ca subiecţii de sex feminin să fie candidaţi mai buni atît pentru
psihoterapie şi consiliere, cît şi pentru alte forme de tratament. Saunders (1994) sugerează că
predispunerea subiecţilor de sex feminin pentru cererea ajutorului este determinată şi de abilitatea
lor de a-şi identifica problemele [apud 180].
În încercarea de a explica emergenţa diferenţelor de gen în depresie, ipoteza identificării
identităţii de gen presupune o pondere explicativă considerabilă. Instrumentalitatea şi
expresivitatea sînt două variabile care înglobează caracteristici de gen puternic stereotipizate.
Tindem să credem că societatea tradiţională partajează într-o manieră tranşantă caracteristicile de
gen, astfel condiţionînd inconveniente psihologice atît subiecţilor de sex feminin, cît şi subiecţilor
de sex masculin. Studiile psihologice dedicate acestui subiect nu sînt univoce în ceea ce priveşte
relaţia dintre instrumentalitate/expresivitate şi tulburările depresive. Considerăm că una dintre
tendinţele interpretative cu efect nefavorabil este atribuirea calificativului irevocabil de „depresivi”
subiecţilor de sex feminin, pe de o parte, şi identificarea caracteristicilor de gen feminine drept
depresogene, pe de altă parte. În opinia noastră, pentru o bună funcţionare psihologică, individul
uman, indiferent de sex, are nevoie să posede în patternul său comportamental şi cognitiv atît
caracteristici gender instrumentale (masculine), cît şi expresive (feminine). Identificarea cu rolul de
gen la adolescenţi, care, conform părerii majorităţii autorilor, este identică cu interiorizarea
stereotipurilor de gen, condiţionează diferenţe de gen în patternurile cognitive şi comportamentale
ale adolescentului: sacrificarea de sine şi stilul ruminativ de gîndire la subiecţii de sex feminin,
reticenţa faţă de solicitarea ajutorului la subiecţii de sex masculin, diferenţe în strategiile de coping
abordate etc. Vom vedea ulterior că deficienţele în instrumentalitea subiectului feminin au
consecinţe negative asupra sănătăţii psihice şi asupra unei bune funcţionări psihologice şi sociale,
acestea asociindu-se cu implicarea redusă în activităţile sociale şi profesionale, la fel ca şi carenţele
expresivităţii la subiecţii de sex masculin (incapacitatea de autoreflecţie, evitarea suportului
emoţional, neglijarea eticii relaţionale, reprimarea unor comportamente considerate stereotipic
feminine), care condiţionează probleme psihologice.
49
I.3.2 Factorii de risc developmentali şi impactul lor asupra diferenţierii de gen a stărilor
depresive în adolescenţă
Adolescenţii trăiesc experienţa stresului normativ developmental legat de specificitatea vîrstei,
care implică schimbări atît în dezvoltarea fizică şi psihologică a individului, cît şi schimbări
majore în context social.
Aceste evenimente au un impact considerabil asupra afectivi-
tăţii subiectului juvenil, stimulîndu-i pe unii pentru o dezvoltare normativă ulterioară, însă
depăşindu-i din punct de vedere psihologic pe alţii. Evidenţele relevă că schimbările
developmentale inerente vîrstei sînt uneori depăşite diferit de către subiecţii de sex masculin şi
subiecţii de sex feminin.
a) Schimbările biologice în adolescenţă
Schimbările fiziologice şi morfologice intervinite în adolescenţă pot avea uneori o influenţă
considerabilă asupra dezvoltării psihoemoţionale a individului. S-a constatat că în adolescenţa
timpurie subiecţii de sex feminin încep să se simtă mai puţin satisfăcuţi de imaginea lor corporală.
De exemplu, Tobin-Richards M., Boxer A. referindu-se la diferenţele de gen în perceperea de sine
în adolescenţa timpurie, susţin că, odată cu maturizarea pubertală, imaginea corporală devine mai
negativă pentru fete şi mai pozitivă pentru băieţi. Autorii menţionaţi încearcă să explice fenomenul
dat prin faptul că fetele au de înfruntat mai multe schimbări în această perioadă decît băieţii. Ele
ating pubertatea cu doi ani mai devreme decît băieţii, respectiv, sînt mai puţin pregătite din punct
de vedere emoţional şi cognitiv pentru a depăşi aceste modificări. Ciclul menstrual este unul din
evenimentele signifiante, care indică trecerea de la statutul de copil la cel de femeie. Studiile
efectuate cu femeile anglo-americane relevă că acest moment este asociat cu schimbări în conceptul
de sine şi creşterea afectelor negative. Brooks-Gunn J., Petersen A. (1991) sugerează că datorită
relaţiei dintre ciclul menstrual, feminitate şi sexualitate, mai multe aspecte ale conceptului de sine la
fete pot fi afectate de apariţia ciclului menstrual [15].
În plus, maturizarea fizică a fetelor este mult mai vizibilă decît cea a băieţilor. În timpul
pubertăţii fetele trăiesc experienţa creşterii în înălţime cu aproape 25 de cm şi o creştere în greutate
de aproximativ 11 kg. Odată cu începutul ciclului menstrual, dezvoltarea sînilor este evidentă, la fel
creşte procentajul ţesutului adipos, scade diferenţa dintre talie şi şolduri, schimbări ce sînt mai puţin
congruente cu standardele sociale de frumuseţe feminină. De obicei, fetelor le displace greutatea pe
care o cîştigă în adolescenţă, în timp ce băieţii sînt satisfăcuţi de creşterea masei musculare. Şi asta
din cauză că schimbările fizice ce intervin au o enormă semnificaţie personală şi socială. Autori
50
precum Brooks-Gunn J. (1988), Steenbarger, B.N., Greenberg R.P. (1990) susţin că stresul
condiţionat de schimbările fiziologice şi morfologice în cazul fetelor s-ar datora faptului că
societatea actuală idealizează imaginea care reprezintă silueta suplă, slabă, prepubescentă pentru
fete şi un aspect musculos pentru băieţi. În plus, satisfacţia corporală corelează puternic cu
autorespectul şi starea de bine, iar în cazul fetelor această corelaţie este mai puternică [141].
Respectiv, atitudinea fetelor faţă de schimbările fizice intervinite în pubertate este mai negativă
decît cea a băieţilor, în acelaşi timp, autorespectul fetelor este mult mai influenţat de imaginea
corporală. Din aceste considerente, unii autori, precum Allgood-Merten B. (1990), Polce-Lynch, M.
(1998) studiind diferenţele de gen în depresie la adolescenţi şi diferite aspecte ale imaginii de sine,
constată că imaginea corporală negativă a fetelor poate contribui la ratele mai ridicate ale
simptomelor depresive în comparaţie cu băieţii [2, 120]. Cyranowski, J., Frank, E., Young, E.(2000)
într-un studiu cu adolescenţi de 13, 14 şi 17 ani ajung la concluzia că fetele mai des raportează o
imagine de sine negativă şi, respectiv, sînt mai depresive decît băieţii [34].
Alt argument ce ţine de schimbările biologice în adolescenţă se referă la schimbările hormonale
şi se invocă faptul că la vîrsta de 9-10 ani în organismul fetelor creşte dramatic cantitatea de
estrogen şi progesteron. Deseori se argumentează că creşterea cantităţii de hormoni ovarieni
sporeşte riscul pentru depresie [apud 177]. Această ipoteză emerge din observaţiile asupra femeilor
adulte, dintre care multe sînt predispuse la depresie în perioadele de schimbare rapidă în nivelul
hormonilor ovarieni, cum ar fi perioada premenstruală sau perioada postpartum.
b) Expectaţiile şi atitudinile părinţilor şi semenilor
Mai mulţi autori au enunţat faptul că în adolescenţa timpurie fetele şi băieţii sînt supuşi unei
presiuni crescînde de a-şi asuma rolurile şi comportamentele considerate congruente cu rolul de
gen. Ruble T. H., Cohen R., Ruble D. N (1984) susţin că în timp ce băieţii sînt încurajaţi să devină
independenţi de familiile lor şi să urmeze o carieră şi anumite scopuri profesionale, fetele sînt
încurajate să rămînă mai aproape de familie, să se dedice dorinţelor şi necesităţilor altora şi să-şi
ajusteze aspiraţiile şi activităţile la nivelul prescris de rolul de gen feminin [129]. Deoarece deseori
nu-şi pot urma interesele şi abilităţile, asemenea expectaţii pot cauza conflicte interioare şi stimă de
sine redusă la fete. În plus, deseori se întîmplă că adolescentele care nu se conformează rolului
feminin tradiţional întîmpină o anumită rejecţie din partea semenilor. Acest fenomen social poate
dezvolta sentimente de neajutorare şi deznădejde în ceea ce priveşte realizarea aspiraţiilor şi, drept
consecinţă, condiţionează apariţia depresiei. În acelaşi timp, fetele care adoptă ocupaţii şi activităţi
tipice feminine se pot pomeni cu statut social şi profesional defavorizat. Nolen-Hoeksema S.
(1990) consideră că toţi aceşti factori sînt asociaţi, la rîndul lor, cu un risc major de depresie.
51
Implicarea în activităţi stereotipice feminine (menaj, bucătărie) corelează cu valori ridicate ale
simptomelor depresive, pe cînd implicarea în activităţile stereotipice masculine (sport, activităţi
distractive) prezintă o corelare foarte slabă cu simptomele depresive.
Cu toate că liberalizarea rolurilor de gen în ultimele decenii diminuează impactul acestui
fenomen social, unii teoreticieni susţin că tendinţele şi presiunile se menţin, în special la grupurile
cu statut social-economic scăzut şi în ţările mai puţin dezvoltate.
Studiile referitoare la atitudinile părinţilor faţă de propriii copii arată că părinţii, în special taţii,
demonstrează o creştere a atitudinilor sex-stereotipice faţă de propriii copii în momentul în care
aceştia ating perioada adolescenţei. Simmons R.G. şi Blyth D.A. (1987) descoperă că băieţii
relatează mai des decît fetele că n-au nevoie de permisiunea părinţilor de a merge undeva seara
tîrziu, că sînt lăsaţi singuri acasă şi că părinţii îi încurajează pentru comportamente mature şi
instrumentale [apud 134]. De asemenea, cu toate că fetele mai des decît băieţii optează pentru
continuarea studiilor şi îşi doresc să obţină un statut profesional înalt, băieţii relatau mai frecvent că
părinţii lor au expectaţii înalte referitoare la realizările lor profesionale. Acest fapt sugerează că
expectaţiile şi încurajările părinţilor erau mai reduse decît aspiraţiile fetelor, cel puţin din punctul
de vedere al adolescentelor intervievate. De exemplu, Eccles J.S, Jacobs şi Harold (1990) au
constatat că părinţii deseori subestimează competenţa fiicelor lor în privinţa activităţilor
considerate masculine, cum ar fi, de exemplu, cele matematice [164]. Mesajele atît directe, cît şi
subliminale ale părinţilor referitoare la aptitudinile fiicelor le pot afecta acestora alegerea studiilor
şi a carierei pe care să o urmeze. Gove W. şi Herb T. (1974), de asemenea, menţionează că fetele
care încearcă să reziste presiunilor de a-şi asuma doar activităţi şi caracteristici tipice feminine au
mai multe şanse să fie respinse de semeni şi sînt expuse unui risc mai înalt de dezechilibru
psihoemoţional [ibidem, 74]. Cercetătorii se întreabă dacă consecinţele sociale ale nerespectării
stereotipurilor sociale şi ale manifestării competenţei conduc la depresie în cazul femeilor şi al
adolescentelor. Block J., Gjerde P.F. şi Block J.H (1991) susţin că răspunsul este, probabil,
afirmativ şi menţionează că mai multe adolescente inteligente erau mai depresive decît cele mai
puţin inteligente. În contrast, în cazul băieţilor, a fost identificată o corelaţie invers proporţională
neînsemnată între inteligenţă şi simptomele depresive, faptul de a fi inteligent fiind mai puţin
asociat cu depresia. Coleman J.S. (1961), în urma unui studiu privind viaţa socială a adolescenţilor
şi impactul asupra educaţiei, constată că, odată ce ating vîrsta adolescenţei, fetele tot mai mult vor
să ascundă inteligenţa lor, în timp ce băieţii tot mai mai mult vor să şi-o afişeze. Rosen B.C. şi
Aneshensel C.S. (1976), într-un studiu dedicat dimensiunii sociale şi psihologice a rolului
tradiţional feminin, au intervievat 3046 de studenţi, fiind interesaţi de expectanţele tinerilor
referitioare la consecinţele nerespectării rolurilor de gen stereotipice. Fetele au fost mai predispuse
52
să spună că ele vor fi mai puţin agreate de sexul opus dacă vor fi asertive, urmînd propriile lor
interese, depăşind băieţii în competiţii. Fetele erau, de asemenea, mai predispuse să relateze că ele
încearcă să-şi ascundă competenţele, să adopte un comportament dependent şi compliant şi sînt
predispuse să-şi facă griji referitoare la imaginea lor în ochii altora [apud 174].
În concluzie, referindu-ne într-o manieră critică la informaţia expusă mai sus, trebuie să
recunoaştem că aceste tendinţe sînt pasagere şi sînt supuse schimbărilor socioculturale, dar
retrospectiv, putem considera că acestea au constituit (şi mai constutuie în unele culturi) un factor
de risc considerabil în depresia feminină.
c) Relatiile interpersonale
Forma şi funcţia relaţiilor cu semenii diferă în adolescenţă la subiecţii de sex feminin şi subiecţii
de sex masculin. Aceste diferenţe de gen se intensifică în timpul adolescenţei, perioadă în care
grupul semenilor devine un context primar de socializare şi experienţe emoţionale. În timp ce
relaţiile sociale ale subiecţilor de sex feminin sînt caracterizate de autodezvăluire, intimitate şi
suport emoţional, prieteniile între indivizii de sex masculin se caracterizează prin tovărăşie şi
activităţi distractive. Se consideră că din cauza mizei prea mari pe suportul emoţional al semenilor,
distorsiunile în schema socială şi schimbările în rolurile interpersonale care acompaniază trecerea la
adolescenţă sînt mult mai stresante pentru fete decît pentru băieţi. Aceste realităţi au tangenţe
incontestabile cu teoriile expuse mai sus (ipoteza intensificării identităţii de gen şi teoria
sacrificiului/neglijării de sine), care accentuează preocuparea subiecţilor de sex feminin pentru
problemele comunitare şi pentru relaţii interpersonale satisfăcătoare în detrimentul propriilor
interese. Fetele adolescente sînt mai implicate în reflecţii negative referitoare la relaţiile
interpersonale de prietenie decît băieţii. Aceste diferenţe atribuţionale, interpretative şi evaluative
par să se stabilească în adolescenţă şi se menţin la maturitate.
De asemenea, stresul interpersonal are consecinţe diferite în funcţie de sexul subiectului.
Impactul nociv al stresului interpersonal poate fi mai proeminent în cazul fetelor, deoarece
interrelaţiile joacă un rol mai mare în autodefinire, autoidentitate şi autopercepere la fete decît la
băieţi. Fetele sînt mai predispuse decît băieţii să mizeze pe relaţiile cu ceilalţi ca suport emoţional
şi, respectiv, să fie preocupate de armonia relaţiilor şi evaluarea pozitivă de către ceilalţi. În această
ordine de idei, unii cercetători consideră că fetele ar fi mai vulnerabile la distresul emoţional în caz
de stres interpersonal. Cu toate că numărul studiilor focusate pe acest subiect este relativ mic, unele
evidenţe implică vulnerabilitatea mărită în cazul fetelor. De exemplu, Hankin, L., Ambramson L.
Y., Moffit T. (1998) presupun o puternică asociaţie între pierderea/separarea interpersonală şi
tulburările depresive şi/sau anxioase la fete [65]. Moron P şi Eckenrode P. (1981) au stabilit că
stresul social este asociat cu un nivel mai înalt al depresiei la fete decît la băieţi. Prin contrast, alţi
53
cercetători au stabilit că aspectele adaptative din cadrul relaţiilor interpersonale le protejează pe fete
mai mult decît pe băieţi de dificultăţile emoţionale, cum ar fi depresia, singurătatea şi imaginea de
sine negativă [apud 101].
Perioada adolescenţei prin augmentarea impactului schimbărilor biologice, psihologice şi
sociale presupune stres şi stări de disconfort psihologic pentru adolescent. Astfel, vulnerabiltatea
feminină şi masculină pentru depresie îşi are sorgintea în adolescenţă, anume în această perioadă de
vîrstă definitivîndu-se patternul psihocomportamental al individului.
Studierea literaturii ştiinţifice ce se referă la problema diferenţelor de gen în stările depresive la
adolescenţi ne-a condus spre următoarele concluzii:
1. Diferenţele de gen în stările depresive aduc în discuţie subiecte cu o implicaţie psihologică şi
socioculturală semnificativă şi astfel scot în evidenţă probleme cum ar fi exteriorizarea trăirilor
afective şi a simptomelor depresive, în special, raportarea individului la preceptele sociale ce
definesc „masculinitatea” şi „feminitatea”, condiţionarea sociocultură a patternului atitudinal,
relaţional şi comportamental al individului.
2. Problematica diferenţelor de gen în depresie mai este marcată de incertitudini ce nu au
evoluat în concluzii univoce. De exemplu, dacă predispoziţia femeilor pentru depresie denotă
realitatea, atunci care dintre procese - biologice sau psihosociale, pot explica mai bine această
legitimitate? Preponderenţa femeilor în cazul stărilor depresive este o realitate clinică incontestabilă
sau mai degrabă o “profeţie care se autoîmplineşte” în virtutea stereotipurilor, aşteptărilor,
condiţiilor socioculturale? Ca şi în cazul altor variabile psihologice cercetate în contextul „gender”,
diferenţele de gen în stările depresive necesită o analiză diversificată şi implică mai multe nuanţări
ale problemei.
3. Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi prezintă o etiologie plurifactorială:
biologică, psihologică, socioculturală. Fără a nega sau minimaliza influenţa factorilor biologici,
considerăm că factorii psihologici şi sociali intensifică şi menţin într-o măsură considerabilă
diferenţele de gen determinate sau presupuse de factorul biologic.
4. Adolescenţa ca perioadă de vîrstă are un statut aparte în contextul discuţiilor referitoare la
diferenţele de gen în stările depresive, acest statut fiind determinat de impactul schimbărilor
biologice, psihologice, sociale inerente acestei vîrste şi de faptul că adolescentul este implicat într-
un travaliu psihologic de autodefinire ca subiect de sex feminin şi subiect de sex masculin şi ca
personalitate umană în general.
5. Interrelaţia dintre factorii de vulnerabilitate (biologici, psihologici şi sociali) în diferenţierea
„gender” a depresiei este evidentă. De exemplu, schimbările morfologice survenite în adolescenţă,
54
în cazul subiecţilor de sex feminin, îşi intensifică efectul depresogen mai ales sub influenţa
stereotipurilor sociale referitoare la imaginea fizică a femeii, frica de a nu corespunde acestor
cerinţe, la fel cum tendinţa subiectului de sex masculin de a-şi ascunde stările depresive derivă din
dorinţa acestuia (devenită necesitate sau modalitate de acomodare) de a corespunde preceptelor
tradiţionale referitoare la „masculinitate”. Această modalitate în care conlucrează necesităţile
psihologice ale adolescentului, pe de o parte, şi preceptele şi stereotipurile sociale, pe de altă parte,
implică deseori costuri psihologice considerabile pentru ambele sexe.
6. Cercetările în domeniul diferenţelor de gen trebuie să evite prezumţiile şi concluziile
discriminatorii şi doar să evidenţieze specificul acestor diferenţe şi să identifice modalităţile cele
mai optime de adaptare a fiecărui sex la condiţiile mediului psihosocial.
7. Instrumentalitatea şi expresivitatea sînt două variabile care înglobează caracteristici de gen
puternic stereotipizate. În opinia noastră, societatea tradiţională partajează într-o manieră tranşantă
caracteristicile de gen, astfel condiţionînd inconveniente psihologice atît subiecţilor de sex feminin,
cît şi subiecţilor de sex masculin. Unul dintre aceste inconveniente se referă la faptul că subiecţilor
de sex feminin li se atribuie calificativul irevocabil de „depresivi”, ca şi faptul identificării drept
depresogene a caracteristicilor de gen feminine. Tindem că considerăm că, pentru o bună
funcţionare psihologică, individul uman, indiferent de sex, are nevoie să posede în patternul său
comportamental şi cognitiv atît caracteristici de gen instrumentale (masculine), cît şi expresive
(feminine). În opinia majorităţii autorilor, procesul de identificare cu rolul de gen la adolescenţi este
identic deseori cu interiorizarea stereotipurilor de gen, fapt care condiţionează diferenţe de gen în
patternurile cognitive şi comportamentale ale adolescentului: sacrificarea de sine şi stilul ruminativ
de gîndire la subiecţii de sex feminin, reticenţa faţă de solicitarea ajutorului la subiecţii de sex
masculin, diferenţe în strategiile de coping abordate etc. Astfel, carenţele în instrumentalitatea
subiectului feminin au consecinţe negative asupra sănătăţii psihice şi asupra unei bune funcţionări
psihologice şi sociale, acestea asociindu-se cu implicarea redusă în activităţile sociale şi
profesionale. La fel, carenţele expresivităţii la subiecţii de gen masculin (dificultăţi în
conştientizarea şi verbalizarea trăirilor afective, evitarea suportului emoţional, reprimarea unor
comportamente sanatogene considerate stereotipic feminine) le condiţionează acestora probleme
psihologice.
8. Imperativele de bază ale unei intervenţii de psihocorecţie în cazul depresiei adolescentine nu
trebuie să presupună doar focusarea pe aspectele clinice ale depresiei, ci utilizarea strategiilor ce ar
favoriza dezvoltarea atît a trăsăturilor instrumentale, cît şi a celor expresive la ambele sexe,
educarea unei atitudini pozitive faţă de solicitarea ajutorului psihologic, dezvoltarea în cadrul
55
intervenţiilor psihoprofilactice şi psihoterapeutice a unei “imunităţi psihologice” a adolescentului
faţă de stereotipurile sociale, care deseori se manifestă în rolul de stresori.
9. În societatea noastră, problema diferenţelor de gen în stările depresive este marcată de
specificul psihosocial al perioadei pe care o traversăm. În virtutea adversităţilor inerente unei
societăţi în tranziţie, atît subiecţii de sex feminin, cît şi subiecţii de sex masculin manifestă o
vulnerabilitate sporită pentru stările depresive. De aceea considerăm oportună focusarea atenţiei nu
numai pe identificarea unor diferenţe de gen, care ar eticheta un sex ca fiind mai depresiv decît
altul, ci şi pe identificarea vulnerabilităţii specifice fiecărui sex cu scopul conştientizării
problemelor specifice fiecărui sex, învăţării modalităţilor sanatogene de coping şi ridicării nivelului
de cultură psihologică.
Aceste prezumţii teoretice au alcătuit baza studiului experimental realizat şi descris în capitolele
ce urmează.
56
Capitolul II. Cercetarea variabilelor definitorii ale specificului diferenţelor de
gen în stările depresive la adolescenţi.
II.1. Scopul şi metodele experimentului constatativ.
Scopul acestei etape a studiului a fost cercetarea pe cale experimentală a variabilelor ce au o
tangenţă semnificativă cu problema diferenţelor de gen în stările depresive. Am încercat să
identificăm diferenţele de gen în stările depresive şi în simptomele comorbide acestora, diferenţele
de gen în exteriorizarea trăirilor afective negative şi în atitudinea faţă de căutarea suportului
psihologic, să identificăm vulnerabilitatea psihosocială pentru depresie specifică fiecărui sex. De
asemenea, am fost interesaţi să observăm relaţia dintre caracteristicile de gen şi funcţionarea
depresivă/nondepresivă a adolescenţilor. Rezultatele obţinute ar putea să constituie premisele
teoretice ale unor schimbări de atitudine în problema diferenţelor de gen, a educaţiei de gen şi a
consilierii psihologice.
Eşantionul experimental a fost constituit din 533 de adolescenţi. Eşantionul reprezentînd vîrsta
de 14-15 ani a fost alcătuit din 260 de subiecţi (130 de subiecţi de sex feminin, 130 de subiecţi de
sex masculin). Eşantionul reprezentînd vîrsta de 17-18 ani a fost alcătuit din 273 de subiecţi (137 de
subiecţi de sex feminin, 136 de subiecţi de sex masculin). Subiecţii incluşi în cercetare sînt elevi la
liceele “Gheorghe Asachi”, “Iulia Hasdeu” şi “Spiru Haret” din Chişinău.
Experimentul de constatare a fost realizat în două etape. În etapa I a experimentului constatativ
au fost incluşi 533 de adolescenţi. Scopul investigaţiei la această etapă a fost identificarea
diferenţelor de gen în stările depresive, stările anxioase, somatizare, tendinţele alexitimice.
Subiecţilor li s-au administrat următoarele probe:
1) Inventarul de Depresie Beck (Beck A., 1961) şi Scala de Depresie şi Anxietate „HADS”
(Zigmond A. S. şi Snait P. R., 1983), în scopul identificării subiecţilor ce prezentau stări
depresive şi anxioase şi identificării diferenţelor de gen în depresie şi anxietate.
2) “Scala de Somatizare” (Dorogatis, 1983) a fost folosită pentru identificarea diferenţelor de gen
în somatizare.
3) Testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised (SSPS-R), (Sifneos P. E., 1972) în scopul
identificării diferenţelor de gen în cazul tendinţelor alexitimice ale subiecţilor.
Etapa a II-a a experimentului constatativ a avut drept scop identificarea factorilor psihosociali ce
determină vulnerabilitatea pentru depresie a adolescenţilor de sex masculin şi de sex feminin,
57
identificarea stilului de coping în funcţie de variabila „gender” şi identificarea caracteristicilor de
gen la subiecţii depresivi şi nondepresivi.
Din lotul de 188 de subiecţi depresivi a fost selectat un grup de subiecţi depresivi de 17-18 ani
(39 de subiecţi:19 băieţi şi 20 de fete) şi grupul de control alcătuit din 30 de subiecţi (15 fete şi 15
băieţi); respectiv grupul de subiecţi depresivi de 14-15 ani (32 de subiecţi:16 fete şi 16 băieţi) şi
grupul de control de 30 de subiecţi.
În cadrul acestei etape a experimentului subiecţilor li s-au administrat următoarele probe:
1) Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975), cu scopul evaluării
gradului de identificare cu caracteristicile şi stereotipurile tradiţionale de gen ale subiecţilor.
2) Chestionarul „Situaţii psihosociale traumatizante” (SPST) în scopul analizei vulnerabilităţii
psihosociale.
3) Chestionarul COPE (Carver C. S., Scheier M. T., Weintraub J. J., 1989) în scopul identificării
strategiilor de coping.
Depresia a fost evaluată în baza Inventarului de Depresie Beck (BDI, Beck, 1961).
Inventarul Beck este unul dintre cele mai uzitate instrumente de testare a depresiei. Chestionarul
este alcătuit din 21 de itemi, care sînt grupaţi în jurul a trei factori: 1) subapreciere, alterarea
imaginii de sine; 2) pesimism – ideaţie suicidară; şi 3) scăderea vitalităţii. Variantele de răspuns
(patru trepte de intensitate) permit identificarea gradului de depresie: absenţa depresiei, depresie
uşoară, depresie moderată şi depresie severă [6, 144].
Scala de Depresie şi Anxietate “HADS” (Hospital Anxiety and Depression Scale) este un
chestionar de 14 itemi, elaborat de Zigmond A. S. şi Snait P. R., în 1983, în scopul depistării
manifestărilor psihopatologice comune pentru anxietate şi depresie. Scala HADS este un instrument
de evaluare clinică a dimensiunilor depresive şi anxioase şi poate fi folosit în cercetările clinice în
scopul depistării subiecţilor anxioşi şi/sau depresivi.
Scala conţine 2 subscale: una pentru evaluarea anxietăţii şi alta pentru evaluarea depresiei.
Fiecare din aceste subscale dispune de 7 itemi. Itemii subscalei Depresie conţin un item, care
evaluează disforia, altul care evaluează încetinirea (inhibiţia), şi alţi cinci care evalueaza
dimensiunea ahedoniei, care, conform autorilor, este foarte specifică depresiei.
Conform autorilor, se va evalua starea individului pe parcursul ultimei saptămîni. Fiecare
răspuns e notat de la 0 la 3, pe o scală ce evaluează intensitatea simptomului pe parcursul ultimei
săptămîni. Această intensitate este apreciată cu ajutorul unui adverb sau al unei fraze calificative.
Pentru fiecare subscală cu itemi pozitivi (D1 ; D2 ; D6 ; D7 ; A4 şi A5) cotarea e inversată. Intervalul
de cuantificare este cuprins între 0 şi 21 pentru fiecare subscală, un scor mai înalt corespunzînd unei
58
simptomatologii mai severe. Unii autori (Razavi et al. 1990) au propus pentru aprecierea severităţii
manifestărilor depresive utilizarea sumei scorului total format din scorul subscalei Anxietate plus
scorul subscalei Depresie.
Scorul pragal pentru ambele subscale este de 8 puncte. Un scor total, calculat prin adiţionarea
ambelor scale, egal cu 13 puncte sau superior denotă prezenţa unei tulburări de adaptare şi a
depresiei ; un scor egal sau superior cu 19 puncte denotă prezenţa unui episod depresiv major [152,
126].
Scala de identificare a trăsăturilor alexitimice “Schalling-Sifneos Personality Scale Revised”
(SSPS-R, Sifneos PE, 1986) este un instrument de măsurare a alexitimiei. Scala reprezintă un
autochestionar de 20 de itemi, la care subiectul răspunde prin “adevărat” sau “fals”. Itemii 2, 4, 6,
10, 12 şi 20 oferă un punct în cazul în care subiectul raspunde “fals”, şi zero puncte dacă subiectul
raspunde “adevărat”. Pentru ceilalţi itemi se va nota cu un punct răspunsurile “adevărat” şi cu zero
puncte răspunsul “fals”. Scorul pentru subiectul alexitimic se situează între 10 şi 20 de puncte [107,
126].
Simptomele somatice, cunoscute ca fiind un indiciu al distresului, au fost măsurate cu Scala de
Somatizare (Derogatis, 1983). Scala cuprinde 12 simptome (ex.: dureri de cap, indigestii, senzaţia
de sufocare, tahicardie, ameţeli). Opţiunile de răspuns se situează pe o scală de la 1 (niciodată) la 6
(foarte frecvent). Scorul la Scala de Somatizare poate varia între 12 şi 72; cu cît cota la somatizare
este mai mare, cu atît nivelul stresului este mai intens [6].
Chestionarul atributelor personale (Spence J. P., Helmrech R., 1975) a fost utilizat în scopul
evaluării gradului de identificare cu caracteristicile tradiţionale de gen ale subiecţilor. Chestionarul
cuprinde 24 diade – caracteristici opuse. Subiecţii trebuie să marcheze una dintre literele (A, B, C,
D, E) care exprimă indicele de apropiere/îndepărtare de cei doi poli ai caracteristicelor de gen.
Astfel, se determină gradul de masculinitate/feminitate şi androginitate a subiectului [137, 138].
Pentru identificarea strategiilor de coping s-a folosit Chestionarul COPE elaborat de Carver C.
S., Scheier M. T. şi Weintraub J. J. (1989). Chestionarul integrează modelul stresului elaborat de
Lazarus (1984). Chestionarul vizează 14 forme de coping, care pot avea un caracter preponderent
activ sau pasiv. Chestionarul cuprinde 53 de afirmaţii, fiecare formă de coping fiind evaluată prin
patru itemi; excepţie face copingul prin recurgere la alcool şi medicamente, măsurat printr-un singur
item. Evaluarea se face pe o scală de la unu la patru, în care cifra 1 reprezintă răspunsul “de obicei
nu fac acest lucru”, iar cifra 4 – “deseori fac acest lucru”. Cele 14 scale corespunzătoare strategiilor
de coping sînt: copingul activ; planificarea; eliminarea activităţilor concurente; reţinerea de la
acţiune; căutarea suportului social instrumental; căutarea suportului social emoţional;
59
reinterpretarea pozitivă; acceptarea; negarea; descărcarea emoţională; orientarea spre religie;
pasivitatea mentală; pasivitatea comportamentală; recurgerea la alcool şi medicamente [6].
Ancheta “Situaţiile psihosociale traumatizante (SPST)” a fost elaborată de noi în baza Axei IV
a criteriilor de diagnostic DSM-IV “Problemele psihosociale şi ale mediului inconjurator” (1995)
[98].
Axa IV a criteriilor de diagnostic DSM IV permite analiza situaţiilor psihosociale care ar putea
afecta diagnosticul, tratamentul, dar şi prognosticul tulburărilor mintale. O problemă psihosocială
şi/ori a mediului ambiant poate să se prezinte sub forma: unui eveniment negativ al vieţii; unei
dificultăţi ori a unei deficienţe a mediului ambiant, unui stres familial sau interpersonal, unei
carenţe a suportului social şi/sau a resurselor personale sau prin alte probleme care s-ar referi la un
context în care dificultăţile persoanei au apărut şi s-au agravat.
Chestionarul conţine întrebări referitoare la situaţiile psihosociale anormale frecvent întîlnite la
adolescenţii cu stări depresive. Fiecare compartiment al anchetei conţine cîţiva itemi, care permit o
identificare, dar şi o evaluare calitativă a situaţiilor psihosociale anormale.
60
II.2. Rezultatele cercetării experimentale
II.2.1. Diferenţe de gen în stările depresive
Diferenţe de gen în tendinţele depresive. În acest capitol supunem analizei şi interpretării
rezultatele obţinute în urma cercetării constatative. Rezultatele cercetării indică o rată relativ
ridicată de adolescenţi depresivi, fapt atestat şi în studiile internaţionale dedicate acestei probleme.
Conform studiilor internaţionale, datele referitoare la epidemiologia depresiei la adolescenţi variază
între 8% şi 45%, în funcţie de mediul socioeconomic şi cultural.
Fig.1. Rata adolescenţilor depresivi raportată la populaţia generală
Conform scorurilor obţinute la Inventarul pentru Depresie Beck, 43,9% dintre adolescenţii
supuşi testării în cadrul cercetării noastre au prezentat simptomatologie depresivă, dintre care 3,5%
au prezentat scoruri care scot în evidenţă simptomatologie depresivă severă, 15,6% au prezentat
simptomatologie depresivă moderată şi 24,8% simptomatologie depresivă uşoară (fig.1).
La categoria de vîrstă 14-15 ani, 45,8% dintre adolescenţi au prezentat simptomatologie
depresivă, dintre care 3,8% au raportat simptomatologie depresivă severă, 15,4% – simptomatologie
depresivă moderată şi 26,5% – simptomatologie depresivă uşoară.
În categoria de vîrstă 17-18 ani, 41% dintre adolescenţi au prezentat simptomatologie
depresivă, dintre care 2,2% au raportat depresie severă, 15,8% – depresie moderată şi 23,1% –
depresie uşoară. Prelucrarea statistică a rezultatelor nu relevă o diferenţă de vîrstă semnificativă din
punct de vedere statistic.
În cadrul cercetării noastre am fost interesaţi iniţial de identificarea diferenţelor de gen în
tendinţele depresive, fără a specifica diferenţele de gen în funcţie de intensitatea simptomelor.
Diferenţele de gen în tendinţele depresive au fost calculate prin două metode: s-a folosit testul
24,80%
15,60%3,50%
56,10%
depr. uş . depr. mod. depr.sev. nondepr.
61
pentru calcularea caractersiticilor calitative şi testul Student pentru calcularea valorilor medii.
Сaracteristicile calitative au fost calculate după următoarea formulă:
2
22
1
11
21
nqp
nqp
ppt
+
−=
Unde:
p – ponderea apariţiei fenomenului;
q – probabilitatea neapariţiei fenomenului (q = 100-p);
n – numărul de subiecţi.
Prelucrarea rezultatelor după aceste metode relevă diferenţe de gen în tendinţele depresive,
aceste diferenţe prezentînd o preponderenţă feminină. Datele referitoare la întregul eşantion de
subiecţi incluşi în cercetare (n=533) relevă că subiecţii de sex feminin sînt mai depresivi decît
subiecţii de sex masculin. Din numărul total de subiecţi de sex feminin (n=267) 50,9 % au
manifestat simptomatologie depresivă, din numărul total de subiecţi de sex masculin (n=266) 35,3%
au prezentat simptomatologie depresivă de intensitate diferită (fig. 2). Astfel, în urma comparării
frecvenţelor relative au fost atestate diferenţe de gen semnificative în tendinţele depresive la
adolescenţi (t=3,676, p=0,01).
50,90%49,10%35,50%
64,50%
0,00%
20,00%
40,00%
60,00%
80,00%
fete băieţi
depr. nondepr.
Fig. 2. Frecvenţa relativă a rezultatelor la variabila „depresie” în funcţie de sex pentru
întregul eşantion
În urma calculării valorilor medii, de asemenea, s-au obţinut diferenţe de gen semnificative
pentru întregul eşantion: valoarea medie pentru fete, în cazul în care sînt incluse ambele categorii de
vîrstă, este de 11,3, pentru băieţi – 8,72, (t=4,692, p=0,001) (fig.3).
62
Astfel, rezultatele statistice ale cercetării la capitolul diferenţelor de gen în depresie sînt
congruente cu majoritatea studiilor internaţionale referitor la această problemă: conform abordărilor
tradiţionale în literatura de specialitate, subiecţii de sex feminin sînt mai depresivi decît subiecţii de
sex masculin, preponderenţa feminină avîndu-şi emergenţa în adolescenţă.
11,38,72
0
5
10
15
fete băieţi
depresie
Fig. 3. Diferenţele valorilor medii la variabila “depresie” la întregul eşantion
de adolescenţi
Particularităţile de vîrstă în cazul tendinţelor depresive sînt reprezentate prin următoarele
rezultate: la vîrsta de 14-15 ani 54,6% dintre subiecţii de sex feminin şi 36,9% dintre subiecţii de
sex masculin au prezentat simptomatologie depresivă de diferită intensitate, diferenţa de gen fiind
reprezentată prin t=2,911, p=0,01. La vîrsta de 17-18 ani 48,1% dintre subiecţii de sex feminin şi
33,8% dintre subiecţii de sex masculin au prezentat simptomatologie depresivă de diferită
intensitate (t=2, 423, p=0,01) (fig.4).
54,60%
36,90%
48,10%
33,80%
0,00%
10,00%
20,00%
30,00%
40,00%
50,00%
60,00%
14-15 ani 17-18 ani
fetebăieţi
Fig. 4. Frecvenţa relativă a rezultatelor pentru variabila „depresie” în funcţie de sex
pentru 14-15 ani şi 17-18 ani
Calcularea valorilor medii a relevat de asemenea diferenţe de gen semnificative la ambele
categorii de vîrstă: la vîrsta de 14-15 ani valoarea medie pentru fete este de 11,85, pentru băieţi –
8,91 (t=3,684, p=0,001); la vîrsta de 17-18 ani valoarea medie pentru fete este egală cu 10,79,
63
pentru băieţi – 8, 54 (t=2,995, p=0,003) (fig.5). Dacă analizăm valorile lui “t”, constatăm o
diminuare a diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi de 17-18 ani. Particularităţile de vîrstă
atestate prezintă o accentuare a acestor diferenţe la 14-15 ani şi atenuarea lor parţială la vîrsta de
17-18 ani.
După cum relevă rezultatele cercetării, diferenţele de gen în depresie la adolescenţi prezintă
o prevalenţă feminină. Cele mai pregnante diferenţe de gen în stările depresive sînt atestate la
adolescenţii de 14-15 ani. Aceste particularităţi de vîrstă în sensul diminuării diferenţelor de gen în
depresie pot fi explicate în felul următor:
Vîrsta de 14-15 ani este perioada schimbărilor fiziologice şi psihologice majore.
Specificul maturizării adolescenţilor face ca subiecţii de sex feminin să depăşească mai
dificil aceste modificări. Ne referim aici la schimbările morfologice bruşte (apariţia
ţesutului adipos, disproporţionalitatea părţilor corpului) care sînt mult mai vizibile la
subiecţii de sex feminin şi în strînsă legătură cu stereotipurile sociale referitoare la
feminitate şi frumuseţe, astfel condiţionîndu-le o imagine corporală mai negativă decît
subiecţilor de sex masculin.
Schimbările morfologice coincid în majoritatea cazurilor cu apariţia ciclului menstrual,
care deseori presupune tensiune psihologică considerabilă.
Maturizarea mai timpurie a fetelor în comparaţie cu băieţii face ca acestea să fie mai
puţin pregătite din punct de vedere psihologic, în studiile de specialitate maturizarea
timpurie a fetelor fiind unul din markerii vulnerabilităţii lor psihologice mărite în această
perioadă [].
11,85
8,91
10,79
8,54
0
2
4
6
8
10
12
14-15 ani 17-18 ani
fetebăieţi
Fig. 5. Diferenţele valorilor medii la variabila “depresie” la adolescenţii de 14-15 ani şi
17-18 ani în funcţie de sex
64
Distribuţia datelor în funcţie de intensitatea simptomelor. Anterior au fost prezentate
datele referitoare la diferenţele de gen în tendinţele depresive. Inventarul de depresie Beck specifică
trei nivele ale depresiei: depresie uşoară, depresie moderată, depresie severă. Pentru o analiză mai
profundă a diferenţelor de gen referitoare la stările depresive, am comparat subiecţii de sex feminin
şi subiecţii de sex masculin în funcţie de aceste trei nivele de intensitate a depresiei. Prezentăm în
tabelul 1 diferenţele de gen în simptomatologia depresivă în funcţie de intensitatea simptomelor
depresive. Din numărul total de subiecţi de sex feminin (n=267) incluşi în cercetare, 50,9% au
raportat simptomatologie depresivă, dintre care 5,2% – depresie severă, 19,1% – depresie moderată
şi 26,6% – depresie uşoară. Din numărul total de băieţi (n=266), 35,3% au raportat simptomatologie
depresivă, dintre care 1,5% au prezentat depresie severă, 10,9% – depresie moderată şi 22,9% –
depresie uşoară.
Tabelul 1
Frecvenţele relative în funcţie de sex la variabilele depresie uşoară, depresie moderată,
depresie severă pentru întregul eşantion (n=533)
fete băieţi ”t”
Depresie uşoară 26,6% 22,9% t=0,991
Depresie moderată 19,1% 10,9% t=2,671, p=0,01
Depresie severă 5,2% 1,5% t=2,381, p=0,01
Nondepresivi 49,1% 64,7%
0,00%
5,00%
10,00%
15,00%
20,00%
25,00%
30,00%
d.uş. d.mod. d.sev.
fetebăieţi
Fig. 6. Frecvenţa relativă a rezultatelor la variabilele „depresie uşoară”, „depresie
moderată”,” depresie severă” în funcţie de sex (n=533)
65
Compararea frecvenţelor relative relevă că mai mulţi subiecţi de sex feminin prezintă stări
de depresie moderată şi severă în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.
BECK
35,030,025,020,015,010,05,00,0
SEX: m120
100
80
60
40
20
0
Std. Dev = 5,57 Mean = 8,7N = 266,00
Fig. 7. Distribuţia rezultatelor privind intensitatea depresiei la subiecţii de sex masculin
(0-9 nondepr.; 10-15 d. uş.; 16-23 d. mod.; 24- d. sev.)(n=266)
BECK
40,035,030,025,020,015,010,05,00,0
SEX: f80
60
40
20
0
Std. Dev = 7,05 Mean = 11,3N = 267,00
66
Fig. 8. Distribuţia rezultatelor privind intensitatea depresiei
la subiecţii de sex feminin (n=267)
Distribuţia grafică a rezultatelor (fig.7, fig.8) ne indică, de asemenea, diferenţele de gen
privind intensitatea depresiei. Subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin diferă nu doar în
ceea ce priveşte rata incidenţei stărilor depresive, ci şi în funcţie de intensitatea simptomelor
depresive. Astfel, din distribuţia grafică a rezultatelor la Inventarul pentru depresie Beck observăm
că subiecţii de sex feminin prezintă o frecvenţă mărită în cazul scorurilor ce denotă un nivel
moderat al depresiei (scor: 16-23) şi nivel sever al depresiei (scor: 24-60). La fel, în baza distribuţiei
grafice se poate observa că valoarea maximă obţinută la variabila depresie în cazul subiecţilor de
sex feminin este 40, iar valoarea maximă în cazul subiecţilor de sex masculin este 35.
Tabelul 2
Frecvenţele relative în funcţie de sex la variabilele depresie uşoară, depresie moderată,
depresie severă pe vîrste
14-15 ani 17-18 ani
fete băieţi Fete băieţi
D. uşoară 29,2% 23,8% 24% 22%
D. moderată 17,7% 12,3% 20,4% 9,6%
D. severă 7,7% 0,8% 3,7% 2,9%
Nondepres. 45,4% 63,1% 51,9% 65,5%
0,00%
5,00%
10,00%
15,00%
20,00%
25,00%
30,00%
d.uş. d.mod. d.sev.
fetebăieţi
Fig. 9. Frecvenţa rezultatelor în funcţie de sex pentru vîrsta de 14-15 ani la variabilele
“depresie uşoară”, “depresie moderată”, “depresie severă”
67
0,00%
5,00%
10,00%
15,00%
20,00%
25,00%
d.uş. d.mod. d.sev.
fetebăieţi
Fig. 10. Frecvenţa rezultatelor în funcţie de sex pentru vîrsta de 17-18 ani la variabilele
“depresie uşoară”,”depresie moderată”, “depresie severă”
Diferenţe de gen în simptomatologia comorbidă stărilor depresive la adolescenţi.
Stările depresive la adolescenţi sînt foarte rar izolate, în sensul că nu prezintă doar o
simptomatologie depresivă. Depresia la adolescenţi este caracterizată de comorbiditatea cu
simptomele anxioase, tulburările somatice, comportamentul perturbator, abuzul de substanţe etc.
În comparaţie cu tulburările depresive fără comorbiditate, tulburările depresive comorbide prezintă
un pronostic mai nefavorabil, cu o perioadă de evoluţie a episodului depresiv de mai lungă durată,
cu un impact negativ asupra funcţionării psihosociale, un risc mai ridicat de comportament suicidar,
dificultăţi şcolare mai frecvente şi eficacitate scăzută în cazul tratamentului.
Cea mai frecventă simptomatologie adiacentă stărilor depresive la adolescenţi este cea
anxioasă. Dintre adolescenţii care au prezentat simptomatologie depresivă în cadrul cercetării
noastre, 80% au prezentat şi simptomatologie anxioasă (studiile internaţionale efectuate cu
populaţia juvenilă relevă că între 40% şi 70% dintre tulburările depresive la adolescenţi sînt
asociate cu tulburări anxioase).
Diferenţele de gen referitoare la anxietate relevă o preponderenţă feminină, subiecţii de sex
feminin fiind mai anxioşi decît subiecţii de sex masculin. La întregul eşantion de 533 de subiecţi
prelucrarea statistică a datelor relevă o preponderenţă feminină, valoarea medie pentru subiecţii de
sex feminin fiind de 9,53, pentru subiecţii de sex masculin fiind de 8,01, (t=3,915, p=0,001),
(fig.11).
68
9,53
8,01
7
8
9
10
fete băieţi
anxietate
Fig.11. Valorile medii la variabila „anxietate” la întregul eşantion
Rezultatele statistice pe categorii de vîrstă separate, la fel, relevă o preponderenţă feminină:
la categoria de vîrstă 14-15 ani, valorile medii pentru fete sînt egale cu 9,90, pentru băeieţi – 8,29,
(t=2,268, p=0,024), pentru categoria de vîrstă 17-18 ani, la fel, relevîndu-se diferenţe semnificative
cu preponderenţă feminină (t=4,180, p=0,001). Atît în grupul de 14-15 ani, cît şi în cel de 17-18 ani
rezultatele statistice relevă valori medii mai ridicate la subiecţii de sex feminin în comparaţie cu
subiecţii de sex masculin.
În cazul cercetării noastre scala de somatizare a fost folosită ca un indiciu suplimentar al
depresiei şi distresului, simptomele psihosomatice fiind unul din indicii suplimentari în
diagnosticarea depresiei la adolescenţi. Somatizarea ca simptom adiacent simptomatologiei
depresive a fost raportată la 70 % dintre adolescenţii depresivi în cazul cercetării noastre. Luînd în
consideraţie datele obţinute în cadrul cercetării la variabile depresie şi anxietate, putem afirma că
somatizarea înaltă atestată la majoritatea adolescenţilor depresivi se datorează atît schimbărilor
fizice condiţionate de simptomele depresive, cum ar insomnia, oboseala, cît şi simptomatologiei
adiacente, în special, celei anxioase care condiţionează apariţia tahicardiei, durerilor de inimă,
frisoanelor, tensiunii sau durerii musculare, transpiraţiei. Somatizarea este un aspect foarte
important în fenomenologia depresiei la adolescenţi. Rezultatele statistice după coeficientul de
corelaţie Pearson relevă că somatizarea este în creştere în raport cu creşterea intensităţii depresiei
(tabelul 3). Aceste date sînt destul de importante, avînd în vedere coexistenţa precarităţii
psihologice şi a precarităţii fizice în cazul depresiei adolescentine. Atît la 14-15 ani, cît şi la 17-18
ani subiecţii de sex feminin au prezentat valori medii mai înalte la somatizare în comparaţie cu
subiecţii de sex masculin. La categoria de vîrstă de 17-18 ani diferenţa de gen în somatizare este
foarte puternică, prezentînd un indice t=7,042, p=0,001; la categoria de vîrstă de 14-15 ani diferenţa
statistică este redată de un undice t=3,984, p=0,001.
69
34,2628,05
010203040
fete băieţi
somatizare
Fig.12. Valorile medii în funcţie de sex la variabila „somatizare”
Tabelul 3
Coeficienţii de corelaţie dintre depresie, anxietate şi somatizare
variabile depresie Anxietate somatizare
Depresie 1,000 0,350** 0,551**
Anxietate 1,000 0,371*
Somatizare 1,000
** p=0,01; * p=0,05.
Rezultatele denotă că subiecţii de sex feminin prezintă scor mai înalt atît în cazul
simptomelor depresive, cît şi în cazul simptomelor anxioase şi simptomelor psihosomatice.
Pentru a identifica diferenţele de gen în specificul comorbidităţii la adolescenţi, am prelucrat
statistic rezultatele la anxietate şi somatizare în cazul subiecţilor depresivi de ambele sexe. Astfel,
din numărul total de subiecţi de sex masculin (n=266), 94 au prezentat simptomatologie depresivă,
iar dintre aceştia 71 de subiecţi (75,5%) au manifestat şi simptomatologie anxioasă. Din numărul
total de subiecţi de sex feminin (n=277) 137 de subiecţi au prezentat simptomatologie depresivă,
dintre aceştia 106 subiecţi (86,9%) au prezentat simptomatologie anxioasă. Astfel, valoarea lui „t”
în cazul comparării caracteristicilor calitative a fost de 2,192, p=0,01.
Compararea valorilor medii la variabila anxietate pentru subiecţii depresivi de sex feminin şi
de sex masculin a demonstrat următoarele rezultate: valoarea medie la anxietate pentru subiecţii
depresivi de sex feminin este de 10,74, pentru subiecţii depresivi de sex masculin – 9,37, t=3,593,
p=0,001.
Astfel, ambele metode de prelucrare a datelor denotă că subiecţii depresivi de sex feminin
sînt mai anxioşi decît subiecţii depresivi de sex masculin.
Calcularea valorilor medii la somatizare a relevat următoarele rezultate: valoarea medie
pentru subiecţii de sex feminin este 39,01, valoarea medie pentru subiecţii de sex masculin este
70
33,04, t=4,854, p=0,000. Acest rezultat denotă că subiecţii depresivi de sex feminin somatizează
mai mult decît subiecţii depresivi de sex masculin.
Compararea frecvenţelor relative a evidenţiat de asemenea diferenţe de gen privind
comorbiditatea depresiei cu somatizarea. Din datele prezentate în tabelul 4 observăm că subiecţii
depresivi de sex feminin manifestă preponderenţă în cazul unui nivel de somatizare moderată sau
severă, iar subiecţii de sex masculin manifestă mai frecvent un nivel de somatizare uşoară.
Tabelul 4
Frecvenţele relative în cazul somatizării la subiecţii depresivi
fete băieţi „t”
Somatizare uşoară 23,7% 50% t=4,120, p=0,01
Somatizare moderată 70,5% 47,9% t=3,609, p=0,01
Somatizare severă 5,8% 2,1% t=1,541
SOMATIZ
60,055,050,045,040,035,030,025,020,015,0
SEX: m20
10
0
Std. Dev = 9,75 Mean = 33,0N = 94,00
Fig. 13. Distribuţia rezultatelor la variabila „somatizare”
Diferenţele în manifestarea simptomelor psihosomatice sînt redate şi în graficul distribuţiei
rezultatelor la variabila somatizare, care demonstrează preponderenţa subiecţilor de sex feminin în
cazul somatizării severe şi moderate (fig.13).
71
Corelaţiile dintre depresie, anxietate şi somatizare pentru subiecţii depresivi sînt prezentate
în tabelul 5. Indicii de corelaţie la depresie, anxietate şi somatizare în cazul subiecţilor depresivi de
sex feminin şi de sex masculin, de asemenea, confirmă rezultatele la testele statistice anterioare
referitoare la diferenţele de gen în comorbiditatea depresiei la adolescenţi. Atît la subiecţii depresivi
de sex feminin, cît şi la subiecţii depresivi de sex masculin se atestă corelaţii semnificative direct
proporţionale între depresie, anxietate şi somatizare. Diferenţele de gen se manifestă şi în cazul
coeficienţilor de corelaţie: atestăm indici de corelaţie cu un prag de semnificaţie mai înalt la
subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii depresivi de sex masculin.
Tabelul 5
Coeficienţii de corelaţie dintre depresie, anxietate, somatizare în funcţie de sexe
la subiecţii depresivi
fete băieţi
anxietate somatizare anxietate somatizare
Depresie 0, 487** 0, 333** 0,171 0,209*
** p=0,01; * p=0,05.
Concluzii:
1. Incidenţa simptomatologiei depresive la adolescenţi este de 43,9%. Majoritatea
adolescenţilor de ambele sexe prezintă simptome depresive de intensitate uşoară sau moderată (doar
5,2% dintre subiecţii de sex feminin şi 1,5% dintre subiecţii de sex masculin au prezentat
simptomatologie severă).
2. Sînt atestate diferenţe de gen în tendinţele depresive la adolescenţi. Diferenţele de gen în
tendinţele depresive la adolescenţi indică o preponderenţă feminină (51,3% – subiecţi depresivi de
sex feminin, 35,3% – subiecţi depresivi de sex masculin).
3. Diferenţele de gen în depresie marcate de preponderenţă feminină sînt atestate la ambele
categorii de vîrstă incluse în cercetare, relevîndu-se o accentuare a diferenţelor de gen la 14-15 ani
în comparaţie cu 17-18 ani.
4. Diferenţele de gen se manifestă atît în tendinţele depresive, cît şi în ceea ce ţine de
intensitatea stărilor depresive (preponderenţa subiecţilor de sex feminin în cazul simptomatologiei
severe şi moderate).
5. Atît în cazul subiecţilor de sex feminin, cît şi în cazul subiecţilor de sex masculin se atestă
comorbiditatea simptomatologiei depresive cu simptomatologia anxioasă şi cu simptome
psihosomatice. Diferenţele de gen referitoare la specificul comorbidităţii depresiei se manifestă
72
prin frecvenţă şi intensitate mai înaltă a simptomelor anxioase şi a simptomelor psihosomatice la
subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.
II.2.2. Diferenţe de gen în exteriorizarea simptomelor depresive
Discuţiile în literatura de specialitate referitoare la diferenţele de gen în depresie presupun
luarea în consideraţie a unor variabile care ar putea influenţa exteriorizarea depresiei, de aceea
rezultatele referitoare la diferenţele de gen în exteriorizarea simptomelor depresive sînt extrem de
importante în contextul studierii diferenţelor de gen în depresie. Unul din conceptele care se
pretează acestor discuţii este cel de alexitimie, fapt ce ne-a determinat să-l punem în discuţie şi să-l
investigăm în cadrul cercetării. Conceptul de alexitimie descrie o serie de simptome care presupun
o capacitate redusă a individului de a-şi conştientiza şi comunica/verbaliza trăirile afective, confuzia
dintre simptomele somatice şi cele afective şi gîndirea orientată în exterior. În cazul cercetării
noastre rezultatele obţinute la testul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised denotă diferenţe
semnificative în funcţie de variabila sex: subiecţii de sex masculin prezintă tendinţe alexitimice mai
pregnante.
În urma analizei calitative a frecvenţelor relative s-au atestat pentru întregul eşantion de
adolescenţi (n=533) diferenţe de gen semnificative (t=2,947, p=0,01), astfel subiecţii de sex
masculin manifestînd tendinţe alexitimice mai pregnante decît subiecţii de sex feminin (fig.14).
15,40%
84,60%
25,60%
74,40%
0,00%
20,00%
40,00%
60,00%
80,00%
100,00%
fete băieţi
alexitimicinonalexit.
Fig. 14. Frecvenţele relative la variabila „tendinţe alexitimice” în funcţie de sex
Comparînd valorile medii pentru întregul eşantion de adolescenţi incluşi în cercetare, la fel, am
obţinut diferenţe statistice semnificative pentru tendinţele alexitimice: valoarea medie pentru
subiecţii de sex feminin fiind de 6,91, pentru subiecţii de sex masculin de 7,92 (t=4,854, p=0,001).
73
6,91
7,92
66,5
77,5
8
fete băieţi
alexitimie
Fig.15. Valorile medii la variabila „tendinţe alexitimice” în funcţie de sex
Astfel, rezultatele statistice denotă tendinţe alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex
masculin în comparaţie cu subiecţii de sex feminin. Acest fapt denotă o capacitate redusă de a
conştientiza şi de a verbaliza trăirile afective la subiecţii de sex masculin. Considerăm că
incapacitatea subiectului de a verbaliza trăirile afective poate fi un factor important în
diagnosticarea depresiei, de aceea necesită a fi invocat ca un marker ce implică incertitudine
referitor la rata manifestării diferenţelor de gen în depresie. Diferenţele de gen în tendinţele
alexitimice ar avea o influenţă asupra felului de exteriorizare a depresiei şi, respectiv, ar putea
influenţa rezultatele referitoare la diferenţele de gen în stările depresive. Studiile focusate pe această
problemă relevă că alexitimia este asociată cu patternurile de răspuns refractar la asistenţa
psihologică şi psihiatrică în cazul simptomelor depresive [18, 63].
În cazul investigării eşantioanelor separate de vîrstă, au fost atestate următoarele rezultate: în
urma prelucrării calitative a datelor s-a atestat absenţa diferenţelor de gen semnificative la 14-15 ani
(20% dintre fetele de 14-15 ani au prezentat tendinţe alexitimice şi 26% dintre băieţi, t=1,153); la
vîrsta de 17-18 ani au fost atestate diferenţe de gen semnificative (10,2% dintre subiecţii de sex
feminin şi 25% dintre subiecţii de sex masculin de 17-18 ani au prezentat tendinţe alexitimice,
t=3,274, p=0,01) (fig. 16).
20%
26%
10,20%
25%
0%
5%
10%
15%
20%
25%
30%
14-15 ani 17-18 ani
fetebăieţi
Fig.17. Frecvenţele relative ale rezultatelor în funcţie de sex la variabila „alexitimie” la
eşantioanele de 14-15 ani şi 17-18 ani
74
În urma calculării valorilor medii au fost atestate diferenţe de gen semnificative sub aspect
statistic în tendinţele alexitimice la ambele categorii de vîrstă: în cazul eşantionului de 14-15 ani
t=2,306, p=0,022, în cazul eşantionului de adolescenţi de 17-18 ani t=4,656, p=0,001. Diferenţele
referitoare la valoarea lui „t” pentru valorile medii confirmă rezultatele la testul pentru calcularea
caracteristicilor calitative privind accentuarea diferenţelor de gen în tendinţele alexitimice la
adolescenţii de 17-18 ani în comparaţie cu adolescenţii de 14-15 ani (fig.17).
7,247,95
6,617,89
0
2
4
6
8
14-15 ani 17-18 ani
fetebăieţi
Fig.17. Valorile medii în funcţie de sex la variabila „alexitimie” la eşantioanele de
14-15 ani şi 17-18 ani
Astfel, analizînd rezultatele obţinute, observăm accentuarea diferenţelor de gen la adolescenţii
de 17-18 ani în comparaţie cu adolescenţii de 14-15 ani, subiecţii de sex masculin prezentînd
tendinţe alexitimice mai pronunţate. Explicaţia rezidă în faptul că tendinţele alexitimice sînt
considerate a fi rezultatul interrelaţionării factorilor ereditari, psihologici şi sociali. Factorii
psihologici invocaţi de autori sînt cei care se referă la preceptele sociale referitoare la masculinitate
şi ignorarea necesităţii de verbalizare şi exteriorizare a trăirilor afective la subiecţii de sex masculin.
În acest context ni se pare oportună referinţa la autorii Luban-Plozza B., Poldinger W., Kroger F.
(2000), care în lucrarea „Boli psihosomatice în practica medicală”, descriind relaţia dintre
alexitimie şi bolile psihosomatice prezintă într-o manieră edificatoare unele dintre caracteristicile
alexitimiei: „Originile alexitimiei trebuie căutate în tipul mediului familial în care exprimarea
sentimentelor era considerată deplasată în comparaţie cu realităţile vieţii. Tendinţele se
înrădăcinează şi mai mult, după ani de adaptare obositoare la normele sociale”[94p. 24]. Prin acest
fenomen de “adaptare obositoare la normele sociale”, remarcat de autorii menţionaţi, pot fi
explicate tendinţele alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin şi creşterea diferenţelor
de gen în cazul acestei variabile la 17-18 ani. Cu vîrsta subiecţii de sex masculin tind să corespundă
mai mult preceptelor sociale privind unele aspecte ale rolului de gen, cum ar fi, în special, şi cel
75
referitor la exteriorizarea trăirilor afective. Prin contrast, subiecţii de sex feminin, prin tendinţele de
a-şi analiza trăirile afective, prin predispoziţia pentru tendinţe ruminative, prin atitudinea pozitivă
faţă de asistenţa psihologică şi, mai ales, pentru că nu sînt afectate de stereotipuri care ar blama în
cazul lor exprimarea emotivităţii, îşi dezvoltă abilităţi mai bune de conştientizare şi verbalizare a
trărilor afective.
Comparînd valorile medii ale tendinţelor alexitimice la subiecţii depresivi de sex feminin de 14-
15 ani şi cei de 17-18 ani, obţinem diferenţe semnificative (t=2,428, p=0,021), subiecţii de sex
feminin de 17-18 ani fiind mai puţin alexitimici decît cei de 14-15 ani (valoarea medie la fetele
depresive de 14-15 ani este de 9,00, la cele de 17-18 ani este de 7,05; valoarea medie la fetele
nondepresive de 14-15 ani este de 6,27, iar la cele de 17-18 ani este de 5,13 (t=1,459, p=0,156).
Prin contrast, la subiecţii de sex masculin observăm intensificarea tendinţelor alexitimice la
adolescenţii de 17-18 ani în comparaţie cu subiecţii de sex masculin de 14-15 ani. Valoarea medie
la băieţii depresivi de 14-15 ani este de 8,69, la cei de 17-18 ani este de 9,37 (t=0,814, p=0,406),
valoarea medie la băieţii nondepresivi variază de la 6,93 la 14-15 ani la 7,53 la 17-18 ani (t=0,798,
p=0,431). În figura 18 prezentăm grafic aceste diferenţe în manifestarea tendinţelor alexitimice.
02468
10
fetedepr.
fetenond.
băieţidep.
băieţinond.
14-15 ani 17-18 ani
Fig. 18. Valorile medii ale tendinţelor alexitimice la subiecţii depresivi şi nondepresivi de ambele
sexe în funcţie de vîrstă
Reprezentările grafice denotă o diminuare a tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex
feminin şi, invers, o accentuare a tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex masculin, atît depresivi,
cît şi nondepresivi.
Pentru a evidenţia specificul manifestării tendinţelor alexitimice la subiecţii de sex feminin
şi la subiecţii de sex masculin, am identificat tendinţele alexitimice separat pentru subiecţii
depresivi şi subiecţii nondepresivi de ambele sexe.
76
Din 137 de fete depresive, 21,9% au prezentat tendinţe alexitimice, din 94 de băieţi
depresivi, 28,7% au manifestat tendinţe alexitimice (t=1,162).
În cazul subiecţilor depresivi, valoarea medie pentru subiecţii depresivi de sex feminin este
7,48, pentru subiecţii depresivi de sex masculin – de 8,50, t=3,100, p=0,002.
În cazul subiecţilor nondepresivi au fost obţinute următoarele rezultate: din 130 de fete
nondepresive 7,7% prezintă tendinţe alexitimice; din 172 de subiecţi nondepresivi de sex masculin
24% prezintă tendinţe alexitimice. Compararea caracteristicilor calitative relevă t=4,064, p=0,01.
În cazul subiecţilor nondepresivi, valoarea medie pentru fete este 6,32, valoarea medie
pentru băieţi este 7,60, t=4,914, p=0,000.
Astfel, în cazul subiecţilor depresivi observăm o tendinţă alexitimică puţin mai pronunţată la
subiecţii de sex masculin, această tendinţă fiind confirmată doar în cazul comparării valorilor medii.
În cazul subiecţilor nondepresivi, diferenţele de gen în tendinţele alexitimice sînt mai pregnante şi
sînt confirmate de ambele metode statistice.
7,488,50
6,327,6
0
2
4
6
8
10
depres. nondepr.
fetebăieţi
Fig. 19. Valorile medii la alexitimie în funcţie de sex la subiecţii depresivi şi sibiecţii
nondepresivi
Aceste diferenţe între subiecţii depresivi şi nondepresivi nu par surprinzătoare, avînd în
vedere faptul că literatura de specialitate menţionează despre incapacitatea individului cu trăsături
alexitimice de a-şi conştientiza şi verbaliza trăirile afective negative. De aceea preponderenţa
subiecţilor nondepresivi de sex masculin cu tendinţe alexitimice pare firească în contextul acestor
discuţii.
Carpenter K.M. (2000) susţine că deseori persoanele alexitimice sînt incapabile să
beneficieze de avantajele suportului social din cauza dificultăţii de a verbaliza trăirile lor [18].
Această afirmaţie este în concordanţă cu rezultatele prezentate mai jos referitoare la diferenţele de
77
gen în strategiile de coping: subiecţii de sex masculin de ambele vîrste, atît depresivi, cît şi
nondepresivi, au obţinut scoruri mai mici în cazul scalei de coping căutarea suportului social
emoţional.
Trăsăturile alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin fac parte din factorii care
pot să influenţeze evaluarea depresiei masculine, avînd în vedere tendinţa de a nu exterioriza
simptomele depresive şi reticenţa faţă de asistenţa psihologică şi psihiatrică. De aici se desprinde
concluzia că dificultăţile alexitimice trebuie luate în consideraţie atunci cînd sînt evaluate
diferenţele de gen în stările depresive.
Includerea strategiilor de coping ca variabilă de cercetare în studiul nostru ne-a permis să
înţelegem mai bine rezultatele obţinute în cazul diferenţelor de gen privind tendinţele alexitimice.
Prelucrarea statistică a datelor relevă că doar la 2 dintre cele 14 scale/strategii de coping au fost
identificate diferenţe de gen semnificative: scala căutarea suportului social emoţional şi scala
descărcarea emoţională.
Subiecţii depresivi de sex feminin de 17-18 ani prezintă o valoare medie mai ridicată pentru
scala de coping căutarea suportului social emoţional în comparaţie cu subiecţii de sex masculin
(valoarea medie pentru fete egală cu 13, 30, pentru băieţi este de 10,05, t=3,827, p=0,003). Acest
fapt presupune că subiecţii depresivi de sex feminin tind mult mai frecvent să solicite compasiune,
înţelegere sau suport moral de la prieteni, rude, colegi pentru a-şi diminua distresul.
Subiecţii depresivi de sex feminin de 17-18 ani au obţinut o valoare medie mai ridicată la
scala de coping descărcare emoţională în comparaţie cu subiecţii depresivi de sex masculin
(valoarea medie pentru fete egală cu 12,40, pentru băieţi – 9,55, t=3,759, p=0,001). Acest rezultat
relevă că fetele depresive mult mai frecvent decît băieţii depresivi „tind să-şi reducă nivelul
distresului prin exprimarea afectelor şi emoţiilor negative”.
13,3
10,0512,4
9,55
0
5
10
15
CSSE DE
fetebăieţi
Fig. 20. Valorile medii în funcţie de sex la scalele „căutarea suportului social emoţional”
„descărcare emoţională” la adolescenţii depresivi
78
De menţionat că valorile medii diferite obţinute la aceste două scale de coping sînt
semnificative, fiind raportate la problema exteriorizării simptomelor depresive. Rezultatele indică
asupra atitudinii diferite faţă de exteriorizarea simptomelor depresive, reconfirmînd supoziţiile
referitoare la reprimarea emotivităţii în cazul subiecţilor de sex masculin.
Această diferenţă în exteriorizarea afectelor şi emoţiilor negative este relevată şi în cazul
subiecţilor de 17-18 ani din grupul de control, valorile medii la scala căutarea suportului social
emoţional variind de la 12,86 pentru fete la 9,80 pentru băieţi, t=2,674, p=0,012, iar la scala
descărcare emoţională valoriile medii variind între 8,53 pentru fete şi 6,93 pentru băieţi, t=2,013,
p=0,054. Această tendinţă accentuată atît la grupul depresiv, cît şi la grupul de control permite să
facem presupuneri de generalizare a acestui fenomen la scara întregii populaţii masculine şi
feminine.
12,86
9,808,53
6,93
0
5
10
15
CSSE DE
fetebăieţi
Fig. 20. Valorile medii la scalele „căutarea suportului social emoţional” şi „descărcare
emoţională” în funcţie de sex la subiecţii nondepresivi de 17-18 ani În ceea ce priveşte particularităţile de vîrstă, au fost atestate următoarele rezultate. La subiecţii
de 14-15 ani am obţinut diferenţe de gen doar în cazul grupului de subiecţi depresivi la scala
descărcare emoţională (t=2,457, p=0,020). În tabelul 6 sînt prezentate rezultatele în funcţie de
vîrstă referitoare la diferenţele de gen în tendinţele alexitimice, scalele de coping căutarea
suportului social emoţional şi descărcare emoţională. Raportînd această diferenţă privind
particularităţile de vîrstă la rezultatele obţinute la variabila tendinţe alexitimice, vedem că odată cu
vîrsta se intensifică atît tendinţele alexitimice, cît şi atitudinea refractară faţă de căutarea suportului
social emoţional şi descărcarea emoţională.
79
Tabelul 6
Diferenţele valorilor medii la scalele de coping descărcare emoţională, csse şi alexitimie
14-15 ani 17-18 ani
gr. depresivi gr. de control gr. depresivi gr. de control
Alexitimie t=0,343, p=0,734 t=0,848, p=0,404 t=3,251, p=0,002 t=3,237, p=0,003
CSSE t=1,581, p=0,124 t=0,599, p=0,554 t=3,827, p=0,001 t=2,674, p=0,012
DE t=2,457, p=0,020 t=1,253, p=0,221 t=3,759, p=0,001 t=2,013, p=0,054
Identificarea acestor particularităţi de vîrstă ne permite să presupunem că odată cu vîrsta se
intensifică procesul de identificare cu rolurile de gen descris de Hill J.P. şi Lynch M.E. în ipoteza
intensificării identităţii de gen. Diferenţele de gen privind tendinţele alexitimice şi căutarea
suportului social emoţional devin mai puternice la vîrsta de 17-18 ani, deoarece aceasta poate fi
considerată o perioadă sensibilă în sensul intensificării procesului de identificare cu rolul de gen,
fetele şi băieţii tinzînd spre o conformare cu preceptele tradiţionale privind rolul de gen.
În urma prelucrării statistice a datelor s-a atestat o corelaţie semnificativă invers proporţională
între tendinţele alexitimice şi căutarea suportului social emoţional exprimată prin r=0,403 la un
indice p=0,01 şi între tendinţele alexitimice şi descărcarea emoţională exprimată prin r=0,403,
p=0,01. Atunci cînd am inclus variabila sex, am obţinut corelaţie semnificativă invers proporţională
între tendinţele alexitimice şi căutarea suportului social emoţional la subiecţii de sex feminin
(r=0,448, p=0,010 şi între tendinţele alexitimice şi descărcarea emoţională la subiecţii de sex
masculin (r=0,366, p=0,05).
La restul scalelor de coping, unele dintre care presupun un stil nondepresogen, cum ar fi
copingul activ, planificarea, căutarea suportului instrumental, sau cele ce presupun un stil
depresogen – pasivitate comportamentală, pasivitate mentală, recurgerea la alcool/medicamente,
nu au fost relevate rezultate semnificative din punct de vedere statistic referitoare la diferenţele de
gen. Am fost interesaţi de asemenea de rezultatele la anumite scale considerate depresogene, cum ar
fi, de exemplu, pasivitatea comportamentală, scală ce evaluează tendinţa de răspuns la stres prin
reducerea efortului sau chiar abandonarea angajării în atingerea scopului sau înlăturarea stresorului
care interferează cu scopul, pasivitatea comportamentală ca strategie fiind similară conceptului de
neajutorare. Rezultatele statistice s-au dovedit a fi nesemnificative, relevînd un scor mediu pentru
fete egal cu 8,90 şi pentru băieţi egal cu 9,16, (t=0,343, p=0,734). La fel, scala căutarea suportului
social instrumental, care evaluează tendinţa de a solicita sfaturi, informaţii, ajutor material necesar
80
în acţiunile de ameliorare a situaţiei şi este considerată o formă de coping activ, care scoate în
evidenţă trăsăturile instrumentale ale subiectului, trăsături atribuite, de regulă, subiecţilor de gen
masculin şi asociate cu o stare psihologică de bine, a relevat scoruri identice pentru ambele sexe,
valoarea medie pentru fete fiind egală cu 13,15, iar pentru băieţi – cu 13,11, (t=0,047, p=0,963).
Tendinţa de omogenizare a strategiilor de coping este relevată şi de faptul că ambele sexe au
obţinut cele mai mari valori medii la aceleaşi strategii de coping. Atît la băieţi, cît şi la fete, cele mai
utilizate forme de coping sînt căutarea suportului social instrumental, reinterpretarea pozitivă şi
planificarea, cele mai puţin utilizate fiind negarea şi pasivitatea comportamentală.
Respectiv, putem conchide că subiecţii de ambele sexe raportează acelaşi stil de coping în
depăşirea situaţiilor traumatizante, o diferenţă semnificativă şi consistentă relevîndu-se doar în
cazul scalelor descărcarea emoţională şi căutarea suportului social emoţional.
Rezultatele referitoare la diferenţele de gen în strategiile de coping scot în evidenţă tendinţa de
omogenizare în utilizarea strategiilor de coping abordate de către subiecţii de ambele sexe.
Pregnantă rămîne a fi doar diferenţa de gen în căutarea suportului social emoţional şi descărcarea
emoţională. Diferenţele atestate la aceste două scale reconfirmă supoziţiile referitoare la abordarea
strategiilor de coping focusate pe emoţie de către subiecţii de sex feminin, la fel şi supoziţiile
referitoare la reprimarea emotivităţii în cazul subiecţilor de sex masculin. Astfel, factorul
exteriorizarea trăirilor afective rămîne unul care se impune a fi luat în consideraţie atunci cînd sînt
efectuate cercetări în domeniul diferenţelor de gen. Diferenţele referitoare la exteriorizarea trăirilor
afective sînt, în mare parte, şi rezultatul procesului de socializare şi al procesului de identificare a
adolescenţilor cu rolul de gen.
În ceea ce priveşte stilul de coping identic pentru ambele sexe la restul scalelor de coping,
acest fapt poate constitui o realitate condiţionată de mai mulţi factori. În primul rînd, contează
vîrsta respondenţilor incluşi în cercetare. Adolescenţii, într-o măsură mai mare decît adulţii, sînt
supuşi procesului de androginizare a societăţii. Respectiv, subiecţii tineri de ambele sexe (atît
depresivi, cît şi nondepresivi) abordează aceleaşi strategii în gestionarea stresului, iar acest fapt
poate fi considerat un început în procesul depăşirii diferenţelor de gen în cazul mai multor variabile
psihologice.
81
Tabelul 7
Diferenţele statistice în funcţie de sex la scalele de coping pentru grupul de subiecţi depresivi
Scala media f. media b. „t” „p”
1 Coping activ 11,3 12,77 t=1,923 p=0,062
2 Planificare 12,95 13 t=0,057 p=0,955
3 Eliminarea act. conc. 11,3 11,72 t=0,554 p=0,583
4 Reţinere de la acţiune 10,85 12,38 t=2,241 p=0,031
5 Căutarea suportului social instrumental 13,15 13,11 t=0,047 p=0,963
6 Căutarea suportului social emoţional 13,3 10,05 t=3,827 p=0,001
7 Reinterpretarea pozitivă 12,35 13,22 t=1,326 p=0,196
8 Acceptarea 10,8 11,33 t=0,589 p=0,559
9 Orientarea spre religie 11,8 9,72 t=1,650 p=0,108
10 Negarea 9,1 9,11 t=0,012 p=0,991
11 Descărcarea emoţională 12,4 9,55 t=3,759 p=0,001
12 Pasivitatea comportamentală 8,9 9,16 t=0,343 p=0,734
13 Pasivitatea mentală 10,9 10,83 t=0,088 p=0,930
14 Recurgerea la alcool, medicamente 1,9 1,44 t=1,583 p=0,122
În contextul problematicii exteriorizării simptomelor depresive şi atitudinii faţă de căutarea
suportului social sînt edificatoare şi răspunsurile subiecţilor la întrebările ce scot în evidenţă
atitudinea lor faţă de asistenţa psihologică (tabelul 8). Subiecţilor din grupul depresiv de 14-15 ani
şi din grupul depresiv de 17-18 ani li s-au pus cîteva întrebări referitoare la atitudinea fiecărui
individ faţă de solicitarea ajutorului psihologic. Rezultatele chestionarului relevă diferenţe de gen
pregnante în atitudinea faţă de asistenţa psihologică şi dorinţa de a exterioriza distresul la vîrsta de
17-18 ani. În cazul grupului de 14-15 ani subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin au
relevat aproape aceeaşi frecvenţă a răspunsurilor afirmative în ceea ce priveşte solicitarea ajutorului
psihologic în comparaţie cu grupul de 17-18 ani, unde subiecţii de sex masculin s-au arătat a fi mult
mai refractari faţă de solicitarea suportului psihologic.
Astfel, rezultatele relevate de acest chestionar, la fel, şi cele relevate la variabilele tendinţe
alexitimice, căutarea suportului social emoţional şi descărcarea emoţională, denotă o schimbare de
atitudine faţă de asistenţa psihologică odată cu vîrsta. Acest fapt poate fi explicat în special prin
influenţa stereotipurilor şi prin intensificarea procesului de identificare cu rolul de gen. În
adolescenţa timpurie subiecţii se implică într-un proces mult mai intens de identificare cu rolul de
82
gen. De cele mai multe ori are loc identificarea cu rolurile de gen tradiţionale, ceea ce presupune
interiorizarea trăsăturilor psihologice care stereotipic caracterizează fiecare sex. Cu toate că
procesul de socializare şi de identificare cu rolurile de gen caracteristice fiecărei societăţi începe din
primii ani de viaţă, anume pubertatea şi, în special, adolescenţa reprezintă perioada cînd individul
îşi dezvoltă mult mai pregnant anumite caracteristici specifice fiecărui gen: devine femeie/bărbat în
termeni psihologici. Unul dintre stereotipurile cele mai frecvente şi mai pregnante în cultura
tradiţională este reprimarea emotivităţii şi ”mascarea” simptomelor depresive în cazul subiecţilor de
sex masculin. După cum a fost menţionat în partea introductivă a lucrării, această tendinţă a fost
pusă în discuţie în contextul diferenţelor de gen în depresie, invocîndu-se influenţa factorilor
psihosociali şi prezenţa echivalentelor depresive “acceptate” din punct de vedere social în cazul
subiecţilor de sex masculin. Diferenţa de gen în atitudinea faţă de solicitarea asistenţei psihiatrice şi
psihologice şi exteriorizarea simptomelor depresive este mai accentuată la vîrsta de 17-18 ani, fapt
datorat intensificării procesului de identificare cu rolurile de gen, 17-18 ani fiind vîrsta cînd deseori
procesul de autodefinire în aspect de gen sinonimizează cu stereotipurile de gen. La vîrsta de 14-15
ani, care este mai proximă copilăriei, subiectul nu este încă implicat atît de puternic în procesul
identificării şi interiorizării preceptelor de gen tradiţionale. Întrucît, în ceea ce priveşte atitudinea
diferită a sexelor faţă de asistenţa psihologică şi împărtăşirea trăirilor afective, nu există markeri
fiziologici care să influenţeze acest fenomen şi care să fie invocat să explice diferenţele de gen
atestate la acest capitol, considerăm că factorii care condiţionează aceste diferenţe sînt în mare parte
de natură psihosocială.
Tabelul 8
Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor faţă de apelarea la serviciul psihologic
14-15 ani 17-18 ani
Fete Băieţi
Fete Băieţi
1. Consideraţi că este necesară şi benefică adresarea la
psiholog atunci cînd sînteţi în situaţii de stres sau
deprimat?
75%
75%
90%
53%
2. În caz de stres sau depresie aţi apela la serviciile psihologului?
75%
63%
90%
32%
3. I-aţi putea vorbi specialistului despre problemele dvs.?
81%
69%
79%
52%
4. Cînd sînteţi deprimat sau stresat, împărtăşiţi cuiva (părinţilor, profesorilor, prietenilor, psihologului, altcuiva)
gîndurile şi sentimentele dvs.?
63%
63%
79%
31%
83
0,00%
20,00%
40,00%
60,00%
80,00%
100,00%
1 2 3 4
fetebăieţi
Fig. 21. Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor de 14-15 ani faţă de solicitarea
serviciului psihologic
0%
20%
40%
60%
80%
100%
1 2 3 4
fetebăieţi
Fig. 22. Diferenţele de gen în atitudinea adolescenţilor de 17-18 ani faţă de solicitarea
serviciului psihologic
În ultimii ani se acceptă în rîndurile cercetătorilor aproape unanim ideea că abilitatea de a-ţi
exterioriza sentimentele şi emoţiile este considerată o funcţie a cărei dezvoltare este condiţionată în
mare măsură de preceptele rolului de gen. De exemplu, autori precum Polce-Lynch M. (1998),
Pennebaker (1995) au demonstrat că adolescenţii de sex masculin, la fel şi adulţii de sex masculin
sînt mult mai restrictivi sub aspect emoţional decît subiecţii de sex feminin [120]. Cercetătorii
menţionaţi consideră că tendinţa subiecţilor de sex masculin de a fi mai puţin expresivi în
exprimarea emoţiilor este o consecinţă a conformării cu rolul de gen masculin stereotipizat, care
presupune evitarea intimităţii emoţionale.
O altă explicaţie ce poate fi oferită în cazul analizei rezultatelor cercetării referitor la felul de
operare cu propria depresie în cazul bărbaţilor este cea referitoare la disonanţa cognitivă care apare
ca rezultat al incompatibilităţii unor atribute ale masculinităţii cu rolul de pacient depresiv. De
exemplu, chiar dacă unii subiecţi de gen masculin sînt capabili să-şi verbalizeze emoţiile, pentru
84
mulţi dintre ei solicitarea asistenţei psihiatrice sau psihologice este asociată cu pierderea puterii şi
controlului în favoarea altcuiva, fapt ce îi plasează într-o poziţie de dependenţă şi presupune
disonanţă cu caracteristicile rolului de gen. La maturitate reprimarea emoţională la subiecţii de sex
masculin îi face susceptibili pentru diferite probleme somatice, astfel încît organismul inconştient
“face lucrul emoţional”. Luînd în consideraţie aceste realităţi, problema diferenţelor de gen în
depresie nu poate fi decît una complexă, care necesită o abordare multidimensională şi impune
luarea în consideraţie a altor realităţi clinice, cum ar fi prevalenţa subiecţilor de sex masculin în
cazul tulburărilor somatice, în sistemele corecţionale, în cazul consumului de alcool, în cazul
suicidului.
Rezultatele cercetării noastre relevă că emotivitatea restrictivă este o realitate ce vizează
subiecţii de sex masculin. În acest caz se impune necesitatea intervenţiilor educaţionale şi
psihocorecţionale adecvate specificului acestei probleme. Studiile internaţionale atestă că în
perioada copilăriei tardive băieţii nu se manifestă diferit de fete la capitolul exteriorizării emoţiilor,
acest fenomen începînd să se manifeste în adolescenţă, atunci cînd indivizii se conformează
stereotipurilor referitoare la rolurile de gen [57, 111,112].
Rezultatele cercetării scot în evidenţă tendinţe alexitimice mai pronunţate şi atitudine mai
refractară faţă de căutarea suportului social emoţional şi faţă de descărcarea emoţională ca
modalităţi de coping şi faţă de solicitarea ajutorului psihologic în general la subiecţii de sex
masculin.
Problema exteriorizării simptomelor depresive face parte din problematica complexă a
diferenţelor de gen în depresie. Diferenţele de gen în exteriorizarea simptomelor depresive au, fără
îndoială, puternice motive psihosociale, invocîndu-se în acest sens şi problema stereotipurilor
sociale care definesc masculinitatea şi feminitatea, stigmatizarea persoanelor depresive de sex
masculin, incompatibilitatea simptomelor depresive cu masculinitatea, maniera învăţată de a
reacţiona la depresie în cazul subiecţilor de sex masculin şi reprimarea emotivităţii. Diferenţele de
gen în exteriorizarea emoţiilor şi în căutarea suportului social emoţional urmează să fie luate în
consideraţie pentru o viziune mai complexă şi obiectivă asupra diferenţelor de gen în depresie şi
ţinînd cont de posibilităţile „ascunse” de manifestare a depresiei masculine, cum ar fi suicidul,
alcoolismul, comportamentul antisocial.
II.2.3. Diferenţe de gen în vulnerabilitatea psihosocială a stărilor depresive
Rezultatele prezentate anterior converg spre concluzia că atunci cînd discutăm problema
diferenţelor de gen în depresie, probabil, ar trebui să ne fixăm nu doar asupra identificării ratelor ce
corespund fiecărui sex, ci şi asupra factorilor ce pot influenţa vulnerabilitatea pentru depresie
85
specifică fiecărui sex şi modalităţilor de diminuare şi prevenire a lor. De aceea, sub acest aspect,
am fost interesaţi de factorii psihosociali care ar condiţiona, ar menţine şi ar perpetua diferenţele de
gen în stările depresive la adolescenţi şi ar condiţiona vulnerabilitatea pentru depresie specifică
fiecărui sex. Rolul factorilor psihosociali în depresie a devenit o temă predilectă de cercetare în
ultimii ani. În contextul studiilor de gen, abordarea psihosocială devine şi mai importantă, dat fiind
accentul pus în studiile de gen pe perimetrul psihosociocultural. Chiar dacă markerul fiziologic
rămîne un dat implacabil care determină într-o măsură considerabilă vulnerabilitatea sau rezilienţa
faţă de tulburările depresive, în cercetarea noastră ne-am focusat pe diferenţele de gen în
vulnerabilitatea psihosocială a adolescenţilor pentru depresie, considerînd că factorii psihosociali
au, de asemenea, o importanţă covîrşitoare în etiologia şi perpetuarea diferenţelor de gen în depresie
şi în condiţionarea unei vulnerabilităţi psihosociale specifice fiecărui sex. Pertinenţa acestui obiectiv
s-a impus datorită multitudinii de aspecte psihosociale în cazul cărora se presupune o diferenţă între
subiecţii de sex feminin şi subiecţii de sex masculin. Am menţionat anterior că, în contextul
discuţiilor referitoare la diferenţele de gen în depresie, identificarea vulnerabilităţii specifice
fiecărui sex în scopul educării unei atitudini profilactice şi de psihocorecţie adecvate contează,
probabil, mai mult decît identificarea unor rate ale diferenţelor.
Studiile dedicate influenţei psihosociale în tulburările psihologice şi psihiatrice sînt semnate de
notorietăţi ca Meyer A., Holms T., Rahe R., primii care s-au interesat şi au elaborat instrumente de
evaluare a influenţei psihosociale, care constau din liste ale evenimentelor de viaţă ale adulţilor cu
probleme psihologice şi psihiatrice. Din 1972 factorii psihosociali au fost incluşi în Clasificarea
Internaţională a Maladiilor. Ulterior, în 1975, Rutter propune o Clasificare a Influenţelor
Psihosociale Asociate sau Etiologice în calitate de axa a patra în cadrul revizuirii Sistemului
Multiaxial al tulburărilor psihiatrice la copii. În acelaşi timp, în clasificarea americană a maladiilor,
DSM-III şi DSM-III-R, a fost elaborată axa a patra care evaluează severitatea stresului psihosocial
[77, 80]. Vulnerabilitatea biologică rămînînd un factor irevocabil, ne-am dorit să verificăm în ce
măsură subiecţii de sex masculin şi cei de sex feminin invocă factorii psihosociali ca factori
etiologici şi precipitatori ai depresiei lor. Au fost incluşi următorii factori psihosociali: 1) lipsa
afecţiunii în relaţia părinţi-copii; 2) discordia intrafamilială între adulţi; 3) problemele grave de
sănătate la părinţi; 4) supraprotecţia familială; 5) controlul parental inadecvat; 6) lipsa de
stimulare; 7) familia izolată; 8) plecarea părinţilor peste hotare; 9) pierderea unei relaţii de
dragoste; 10) abuzul sexual extrafamilial; 11) experienţele personale traumatizante; 12) imaginea
corporală negativă; 13) persecuţiile şi discriminarea din partea semenilor; 14) relaţiile de
discordie cu semenii; 15) agitaţie sau tulburările la locul de trai; 16) folosirea alcoolului; 17)
folosirea tutunului; 18) folosirea drogurilor.
86
În cazul cercetării noastre, cea mai pregnantă diferenţă de gen a fost relevată de atitudinea
subiecţilor de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de imaginea corporală. În cadrul
grupului depresiv, 73% dintre fete au raportat că sînt nemulţumite de imaginea lor corporală în
comparaţie cu subiecţii de sex masculin, dintre care doar 36% s-au declarat nemultumiţi de aspectul
lor fizic. Grupul de control, la fel, a oferit rezultate relevante în acest sens: 35% dintre fete s-au
declarat nemulţumite de imaginea lor în comparaţie cu subiecţii de gen masculin, dintre care doar
5% s-au declarat nemulţumiţi de imaginea lor corporală. Imaginea corporală, fiind un factor
condiţionat atît “arhetipal”, cît şi social, ne face să presupunem că stereotipurile pot fi unul dintre
factorii patogeni de bază ai acestui marker de vulnerabilitate pentru populaţia feminină.
Adolescenţa este perioada schimbărilor fizice rapide şi perioada noilor cerinţe sociale. Numeroase
studii au atestat că începînd cu maturizarea pubertală imaginea corporală devine mai negativă
pentru fete şi mai pozitivă pentru băieţi. În încercarea de a explica acest fenomen într-o accepţiune
tradiţionalistă sînt invocate multiple argumente de ordin biologic şi morfologic (fetele au de
înfruntat la pubertate mai multe schimbări fiziologice şi morfologice decît băieţii, au o pubertate
mai timpurie decît băieţii, respectiv sînt mai puţin pregătite din punct de vedere emoţional şi
cognitiv pentru a depăşi aceste modificări, sînt expuse tensiunii psihologice specifice apariţiei
menarhei etc.). Considerăm că imaginea corporală continuă să fie o variabilă în cazul căreia se
atestă diferenţe de gen semnificative nu doar din motive morfofiziologice, pentru că atît subiecţii
juvenili de sex masculin, cît şi cei de sex feminin trec în adolescenţă prin aşa-zisele faze
“dismorfofobice”, cînd nu sînt mulţumiţi de propria lor imagine corporală, ci mai degrabă din
motivul că imaginea corporală la subiecţii de sex feminin rămîne a fi o variabilă sensibilă la
stereotipurile sociale. Schimbările fizice ce intervin în adolescenţă au o foarte mare semnificaţie
socială. Vulnerabilitatea sporită în cazul subiecţilor de sex feminin s-ar datora faptului că
schimbările morfologice şi acceptarea noii imagini corporale coincid cronologic cu intensificarea
procesului de identificare cu rolul de gen. Acest proces este impregnat de stereotipuri care
influenţează imaginea de sine a adolescentului, care la rîndul lui încearcă să corespundă
stereotipurilor – un cerc vicios provocat şi menţinut de realitatea psihologică şi social-culturală în
care funcţionează şi-şi defineşte identitatea sa adolescentul. Frumuseţea exterioară fiind unul dintre
atributele definitorii ale feminităţii, imaginea corporală devine pentru subiecţii de sex feminin o
variabilă sensibilă în contextul preceptelor sociale. În asemenea condiţii formarea unei imagini de
sine pozitive este un proces destul de dificil pentru subiecţii de sex feminin în adolescenţă, avînd în
vedere vulnerabilitatea specifică adolescenţei şi mecanismele de gestionare a stresului încă
insuficent dezvoltate. Acest aspect, din toate cele incluse în ancheta SPST, a oferit cele mai
relevante diferenţe. Considerăm că acest factor este cu precădere tributar stereotipurilor sociale,
87
atitudinea faţă de aspectul fizic fiind puternic impregnată în cultura şi mentalitatea tinerilor, mai
ales a subiecţilor de sex feminin. Respectiv, imaginea corporală negativă şi perpetuarea acestei
situaţii stresante de către stereotipurile sociale rămîne a fi unul dintre factorii promordiali în cazul
depresiei feminine.
Alt factor care a relevat o diferenţă de gen semnificativă este relaţia de discordie cu semenii.
49% dintre fete au relatat drept cauză a depresiei lor relaţia de discordie cu semenii, comparativ cu
doar 23% dintre subiecţii de sex masculin. Mai multe teorii şi ipoteze contemporane pot fi invocate
pentru a explica diferenţierea de gen în cazul acestei variabile. Pot fi invocate aici, de exemplu,
teoria lui Bacan (1986), care caracterizează femeile prin predominanţa trăsăturilor comunitare.
Viziunea stereotipă reprezentînd subiectul de sex feminin ca fiinţă preocupată de binele celorlalţi
este un aspect al dimensiunii comunitare pe care autorul citat o descrie în termeni de altruism, de
grijă pentru ceilalţi şi de dorinţă de a simţi la unison cu ceilalţi. În acelaşi context, putem continua
cu etica grijii a lui Carol Gilligan, care menţionează că subiecţii de sex feminin sînt educaţi să se
orienteze cu preponderenţă în viaţă spre o etică a grijii, în contextul căreia pe prim-plan intervin
relaţiile interumane [apud 40]. Teoria sacrificiului de sine pune accent pe miza prea mare a femeilor
pe relaţiile interpersonale, în care ele deseori se implică în calitate de subiect autosacrificator pentru
o bună funcţionare interumană. Teoriile care desemnează subiectul de sex feminin drept o fiinţă
preocupată de buna funcţionare a relaţiilor interpersonale ar putea induce concluzia că adolescentele
trebuie să aibă o relaţionare mai bună cu semenii sau să nu fie atestată preponderenţa lor în cazul
variabilei discordia cu semeni. Însă rezultatele chestionarului nostru relevă o altă situaţie, şi anume
că relaţionarea cu semenii devine o variabilă foarte sensibilă în cazul vulnerabilităţii pentru
depresie a subiectului de sex feminin. Tindem să presupunem că această sensibilitate sporită ar
putea fi cauzată de efectul invers al focusării exagerate în cazul subiecţilor de sex feminin pe
relaţiile interpersonale. În primul rînd, această sensibilitate este determinată de faptul că subiecţii de
sex feminin mizează prea mult pe relaţiile interpersonale în procesul de autodefinire şi
autopercepţie. În plus, subiecţii de sex feminin sînt mai predispuşi decît subiecţii de sex masculin
să mizeze pe relaţiile cu ceilalţi ca suport emoţional şi, respectiv, să fie preocupaţi de armonia
relaţiilor şi evaluarea positivă de către ceilalţi. În această ordine de idei, pot fi invocate şi tendinţele
ruminative, specifice în special fetelor care le determină să mediteze mai mult la caracterul relaţiilor
cu ceilalţi şi la semnificaţia acestor relaţii pentru ele. Deci, miza foarte mare pe relaţiile
interpersonale, atît sub aspectul suportului emoţional din partea acestor relaţii, cît şi ca atitudine
interumană definită printr-o etică a grijii, plus procesul ruminativ specific subiecţilor de sex feminin
care se răsfrînge şi asupra relaţiilor interpersonale, poate să condiţioneze identificarea acestei
88
variabile ca una mai sensibilă în contextul vulnerabilităţii pentru depresie a subiecţilor de sex
feminin incluşi în cercetarea noastră.
Factorul lipsa stimulaţiei din partea părinţilor, la fel, relevă diferenţe de gen semnificative. În
cazul grupului depresiv, 68% dintre fete invocă acest factor în comparaţie cu doar 36% dintre băieţi,
în cazul grupului de control, 35% dintre fete şi 10 % dintre băieţi. Mai multe teorii au enunţat faptul
că în adolescenţă fetele şi băieţii sînt supuşi unei presiuni sociale de a-şi asuma rolurile şi
comportamentele considerate adecvate rolului de gen. Şi în cazul acestei variabile se atestă
prolificitatea interrelaţionării personajelor sociale cu stereotipurile sociale. Procentajul mărit de
subiecţi de sex feminin care au invocat această variabilă ca factor depresogen demonstrează
prezenţa unei disonanţe între atitudinea stereotipică faţă de adolescentul de sex feminin şi
schimbarea mentalităţii şi aspiraţiilor adolescenţilor. Asistăm la o confruntare psihologică şi socială
între accepţiunea tradiţională a feminităţii şi noile caracteristici de gen pe care încearcă să le
interiorizeze şi să şi le educe subiecţii tineri de sex feminin. În partea teoretică a lucrării am
menţionat despre o atitudine diferenţiată a părinţilor faţă de fetele adolescente: hiperprotecţie
parentală, limitarea libertăţii în acţiuni, deseori expectaţii modeste din partea părinţilor referitoare la
viitorul academic şi profesional al fetelor. Numeroase studii focusate pe diferenţele de gen au
relevat efectul depresogen al acestei atitudini în cazul multor subiecţi de sex feminin. În cazul
adolescenţilor această atitudine are o amprentă negativă asupra imaginii de sine a subiectului tînăr,
asupra stimei de sine şi asupra proiecţiilor sale în viitor. Vehicularea acestei atitudini discriminatorii
din partea părinţilor este importantă şi din considerentul că părinţii, alături de profesori, educatori,
alcătuiesc categoria persoanelor care au cea mai mare influenţă în copilărie şi adolescenţă asupra
dezvoltării personalităţii individului. În acest context poate fi invocat şi mecanismul psihologic al
“profeţiei care se autoîmplineşte”. Interiorizarea atitudinilor diferenţiate într-o manieră mai puţin
stimulatorie pentru subiecţii de sex feminin determină dezvoltarea unui pattern comportamental
care se evidenţiază prin carenţa trăsăturilor instrumentale sau agentive la subiecţii de sex feminin.
Procentajul ridicat al subiecţilor de sex feminin din cercetarea noastră care au atestat această
inconvenienţă psihologică demonstrează prezenţa atitudinii mai puţin mobilizatoare şi mai puţin
stimulatoare, conştientizarea de către subiectul de sex feminin a acestor inconveniente educative
care se repliază pe el şi reorientarea subiecţilor de sex feminin către valorile unei accepţiuni mai
instrumentale şi mai agentive a feminităţii.
O altă situaţie psihosocială în cazul căreia s-au atestat diferenţe de gen semnificative este
plecarea părinţilor peste hotare. Acest factor psihosocial ţine de situaţia socioeconomică din
republica noastră, plecarea părinţilor peste hotare reprezentînd un factor etiologic pregnant în cazul
depresiei la copii şi adolescenţi. 39% dintre fetele intervievate au evocat această situaţie şi 10%
89
dintre băieţi. Factorul pare a fi de o importanţă covîrşitoare, dat fiind faptul că în grupul de control
doar 6% dintre adolescenţi au relatat că au părinţi plecaţi peste hotare, comparativ cu 25% din
grupul depresiv. Plecarea părinţilor de acasă devine un factor prezent în etiologia şi menţinerea
depresiei la adolescenţi, fiind pregnant în depresia la subiecţii de sex feminin. Preponderenţa
feminină a acestei variabile s-ar putea datora faptului că fetele, fiind considerate posesoare ale
trăsăturilior comunitare, sînt mai des implicate în probleme ce ţin de grija faţă de ceilalţi membri ai
familiei în cazul plecării părinţilor peste hotare.
Pentru a identifica vulnerabilitatea psihosocială pentru depresie, am ierarhizat situaţiile
psihosociale traumatizante identificate de adolescenţi (în funcţie de frecvenţa atestată) în scopul
stabilirii situaţiilor cu cea mai puternică implicare depresogenă pentru fiecare sex.
Ierarhizarea situaţiilor psihosociale anormale în cazul subiecţilor de sex feminin:
1. discordia intrafamilială între adulţi – 95%;
2. imaginea negativă corporală – 73%;
3. persecuţiile şi discriminările din partea semenilor; folosirea alcoolului; pierderea unei
relaţii de dragoste; lipsa stimulării; controlul parental neadecvat; lipsa afecţiunii în relaţia
părinţi-copii; problemele grave de sănătate ale unuia dintre părinţi – 68%;
4. experienţele personale traumatizante - 63%;
5. supraprotecţia familială; familia izolată – 53%
6. relaţiile de discordie cu semenii – 49%;
7. agitaţiile şi tulburările în mediul şcolar, la locul de trai – 43%;
8. plecarea părinţilor peste hotare – 39%;
9. folosirea tutunului – 21%;
10. abuzul sexual extrafamilial – 10%;
11. folosirea drogurilor – 5%.
Ierarhizarea situaţiilor psihosociale anormale în cazul subiecţilor de sex masculin:
1. discordia intrafamilială între adulţi – 79%;
2. supraprotecţia familială; pierderea unei relaţii de dragoste; folosirea alcoolului – 57%;
3. agitaţiile şi tulburările în mediul şcolar, la locul de trai; experienţele personale
traumatizante – 53%;
4. controlul parental inadecvat; lipsa afecţiunii părinţi–copii; persecuţilei şi discriminarile din
partea semenilor – 47%;
5. familia izolată; problemele grave de sănătate ale unuia dintre părinţi – 42%;
6. folosirea tutunului – 37%;
90
7. lipsa stimulării; imaginea corporală negativă – 36%;
8. relaţiile de discordie cu semenii – 23%;
9. plecarea părinţilor peste hotare – 10%;
10. folosirea drogurilor – 5%;
11. abuzul sexual extrafamilial – 0%.
În 4 situaţii psihosociale anormale asociate incluse în chestionar au fost relevate diferenţe de
gen procentual semnificative în cazul grupului de subiecţi depresivi: imaginea corporală negativă
(73% - 36%), lipsa stimulăriii din partea părinţilor (68% - 36%), relaţia de discordie cu semenii
(49% - 23%), plecarea părinţilor peste hotare (39% -10%) şi la 2 situaţii în cazul grupului de
control imaginea corporală (35% - 5%) şi lipsa de stimulaţie din partea părinţilor (35% - 10%)).
Aceşti factori s-au manifestat printr-o frecvenţă crescută în cazul subiecţilor depresivi de sex
feminin şi ne oferă informaţii despre cadrul psihosocial al vulnerabilităţii feminine pentru depresie
la vîrsta de 17-18 ani.
În cazul ierarhizării efectuate identificăm situaţiile cele mai depresogene pentru fiecare sex.
Avem atestate aici şi similarităţi, cum ar fi situaţia discordie intrafamilială identificată pe prima
poziţie de ambele sexe, folosirea alcoolului (4) sau pierderea unei relaţii de dragoste (3) pe
aceleaşi poziţii pentru ambele sexe, dar şi poziţii foarte diferite, cum ar fi în cazul imaginii
corporale negative sau abuzului sexual extrafamilial. Din analiza acestor date putem conchide că
există o vulnerabilitate psihosocială specifică fiecărui sex, dar se atestă totodată şi tendinţe de
uniformizare din perspectiva gender. Aceste două extreme de manifestare a vulnerabilităţii
psihosociale pentru depresie reprezintă starea lucrurilor în cadrul societăţii noastre, care în anumite
aspecte se manifestă prin tradiţionalism şi stereotipizare, dar, în acelaşi timp, şi prin tendinţe de
uniformizare şi androginizare.
Observăm anumite similarităţi în cazul unor variabile ce ţin de strategiile negative de coping:
acelaşi procentaj relatat în cazul consumului de droguri, aproape acelaşi procentaj în cazul folosirii
alcoolului şi un procentaj puţin mai ridicat la subiecţii de sex feminin în cazul folosirii tutunului.
Similarităţile dintre sexe la aceste variabile vin să confirme supoziţia evocată în partea teoretică a
lucrării referitoare la tendinţa de uniformizare a stilului de viaţă şi a strategiilor de coping, această
uniformizare concretizîndu-se atît în manifestările sale pozitive (strategiile pozitive de coping), cît
şi în manifestările sale negative (aceeaşi frecvenţă în cazul consumului de tutun şi droguri).
Tendinţa de omogenizare sau de androginizare, specifică perioadei actuale, are un impact mult
mai mare asupra adolescenţilor şi tinerilor, aceştia fiind protagoniştii principali ai schimbărilor
91
sociale, tendinţă care la rîndul ei poate să condiţioneze omogenizarea vulnerabilităţii psihosociale în
cazul etiologiei, evoluţiei şi menţinerii depresiei.
Tabelul 9
Situaţiile psihosociale traumatizante la adolescenţii depresivi în funcţie de sex
Situaţiile psihosociale Fete Băieţi „t”
1. Lipsa afecţiunii în relaţia părinţi-copii 68% 47% t=1,355
2. Discordia intrafamilială între adulţi 95% 79% t=1,519
3. Problemele grave de sănătate ale părinţilor 68% 42% t=1,688
4. Supraprotecţia familială 53% 57% t=0,251
5. Controlul parental inadecvat 68% 47% t=1,355
6. Lipsa de stimulare 68% 36% t=2,109
7. Familia izolată 53% 42% t=0,691
8. Plecarea părinţilor peste hotare 39% 10% t=2,248
9. Pierderea unei relaţii de dragoste 68% 57% t=0,713
10. Abuzul sexual extrafamilial 10% 0% t=1,492
11. Experienţele personale traumatizante 63% 53% t=0,635
12. Imaginea corporală negativă 73% 36% t=2,496
13. Persecuţiile şi discriminarea din partea sem-lor 68% 47% t=1,355
14. Relaţiile de discordie cu semenii 50% 21% t=2,011
15. Agitaţ. şi tulb-ri în med. şcolar, la locul de trai 47% 53% t=0,375
16. Folosirea alcoolului 68% 57% t=0,713
17. Folosirea tutunului 21% 37% t=1,116
18. Folosirea drogurilor 5% 5%
92
Tabelul 10
Situaţiile psihosociale traumatizante la adolescenţii nondepresivi în funcţie de sex
Situaţiile psihosociale fete băieţi „t”
1. Lipsa afecţiunii în relaţia părinţi-copii 15% 20% t=0,417
2. Discordia intrafamilială între adulţi 30% 35% t=0,338
3. Problemele grave de sănătate ale părinţilor 25% 15% t=0,796
4. Supraprotecţia familială 15% 15%
5. Controlul parental inadecvat 20% 10% t=0,894
6. Lipsa de stimulare 35% 10% t=1,985
7. Familia izolată 20% 15% t=0,417
8. Plecarea părinţilor peste hotare 20% 5% t=1,417
9. Pierderea unei relaţii de dragoste 20% 15% t=0,417
10. Abuzul sexual extrafamilial 15% 5% t=1, 069
11. Experienţele personale traumatizante 25% 25%
12. Imaginea corporală negativă 35% 5% t=2,559
13. Persecuţiile şi discriminarea din partea semenilor 20% 15% t=0,417
14. Relaţiile de discordie cu semenii 30% 45% t=0,992
15. Agitaţ. şi tulb-ri în med. şcolar, la locul de trai 10% 30% t=1,633
16. Folosirea alcoolului 50% 50%
17. Folosirea tutunului 20% 25% t=0,376
18. Folosirea drogurilor 0% 0%
93
II.2.4. Relaţia dintre caracteristicile de gen şi stările depresive în adolescenţă
În partea teoretică a lucrării a fost expusă ipoteza intensificării identităţii de gen în adolescenţă,
care are ca variabile de bază caracteristicile de gen denumite de unii autori instrumentalitate şi
expresivitate. Această ipoteză are o mare pondere explicativă în domeniul diferenţelor de gen în
depresie, ideile ei de bază fiind prezente nu doar în lucrările autorilor care au lansat această ipoteză
(Hill J.P. & Lynch M.E., 1983), ci şi într-o altă formulare teoretică şi în studiile semnate de
numeroşi cercetători cum ar fi Bem S., Nolen-Hoecksema S., Hard, Thomson, care au fost interesaţi
de diferenţele de gen, în general, şi de diferenţele de gen în depresie la adolescenţi, în particular.
Ideea de bază a ipotezei intensificării de gen se referă la interiorizarea de către subiectul juvenil a
caracteristicilor de gen feminine şi masculine puternic stereotipizate. Se consideră că
instrumentalitatea, iniţial denumită masculinitate, înglobează caracteristicile de gen masculine
dezirabile din punct de vedere social (forţa, puterea, tendinţa spre dominare etc.). Expresivitatea,
denumită iniţial feminitate, a fost asociată cu caracteristicile de gen feminine (tandreţe, altruism,
pasivitate). Caracteristicile de gen în acest context al instrumentalităţii şi feminităţii au drept fundal
definitoriu stereotipurile sociale.
Incluzînd aceste două variabile în cercetare, am intenţionat să observăm în ce măsură ele sînt
caracteristice subiecţilor depresivi şi nondepresivi şi care este rolul acestor trăsături în funcţionarea
depresivă şi nondepresivă.
Atunci cînd au fost comparate loturile de fete şi de băieţi depresivi de ambele vîrste, s-au atestat
următoarele rezultate: subiecţii depresivi de sex feminin au relevat o medie mai înaltă la
expresivitate mf=22,77, mb=19,25, t=3,619, p=0,001. Asta ar însemna că fetelor depresive le sînt
propii în măsură mai mare decît băieţilor depresivi caracteristicile de gen stereotipice cum ar fi
altruismul, sacrificiul de sine. La fel, în cazul subiecţilor de sex masculin depresivi a fost relevată o
medie superioară subiecţilor de sex feminin depresivi la variabila MF (mb=16,02, mf=13,00),
concretizată prin t=3,642, p=0,001. Întrucît rezultatele statistice au relevat că subiecţii de sex
feminin sînt mai depresivi decît subiecţii de sex masculin (mf=23,33, mb=18,31, t=3,966),
diferenţele de gen la variabilele instrumentalitate/expresivitate vin să explice diferenţele de gen
atestate în depresie.
94
22,7719,25
16,6617,51
1316,02
0
5
10
15
20
25
feminitate masc-te MF
fetebăieţi
Fig. 23. Valorile medii în funcţie de sex la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru
subiecţii depresivi
23,4322,2 23,1623,1
16,3617,3
0
5
10
15
20
25
feminitate masc-te MF
fetebăieţi
Fig. 24. Valorile medii în funcţie de sex la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru
subiecţii nondepresivi
Este important de menţionat că în cazul grupurilor de control nu au fost relevate diferenţe de
gen semnificative la aceste două variabile. Asta ar însemna că atît fetele, cît şi băieţii din grupul de
control au dezvoltate în aceeaşi măsură caracteristicile de gen atît feminine, cît şi cele masculine.
Lipsa diferenţelor de gen la instrumentalitate şi expresivitate în cazul grupurilor de control confirmă
ipoteza noastră referitoare la efectul sanatogen al dezvoltării ambelor seturi de caracteristici de gen.
Supoziţiile autorilor contemporani în acest aspect au finisat prin cea mai notorie teorie în acest sens
– teoria androginităţii aparţinînd Sandrei Bem (1974) şi apărută ca replică la abordarea tradiţională
a identităţii de gen care avea tendinţa să accentueze valoarea comportamentului tradiţional specific
sexului. Abordările tradiţionale postulau că masculinitatea şi feminitatea reprezintă opusurile unui
continuum, considerîndu-se că un individ va manifesta fie caracterisitici masculine, fie feminine,
dar nu pe amîndouă. Sandra Bem a criticat această abordare bipolară, susţinînd că ambele
95
caracteristici, masculine şi feminine, se pot dezvolta la acelaşi individ. De exemplu, o persoană
poate fi atît impulsivă (o caracteristică asociată, în general, cu masculinitatea), cît şi sensibilă faţă
de necesităţile celorlalţi (considerată o caracteristică feminină) şi, totuşi, să funcţioneze eficient.
Bem a utilizat termenul androgin pentru a descrie persoanele care posedă ambele caracteristici,
feminine şi masculine. Faptul că multe persoane depăşesc rigiditatea tradiţională în identificarea de
sine a rolurilor de gen prin modelul androgin poate aduce beneficii, printr-o mai mare flexibilitate şi
adaptabilitate comportamentală. A avea dezvoltate atît trăsături feminine (empatie, emotivitate,
tandreţe, sensibilitate), cît şi masculine (activism, iniţiativă, independenţă, ambiţie) presupune o mai
bună eficienţă în relaţiile interpersonale, iar a-ţi cunoaste “femininul” şi “masculinul” înseamnă a fi
valoros şi a te preţui ca atare. În societăţile tradiţionale, însă, unde comportamentul este puternic
diferenţiat în funcţie de rolul de gen, androginia apare mai mult ca un handicap decît ca un atu
[158].
Un alt argument important în favoarea acestei explicaţii este oferit de rezultatele statistice în
cazul comparării subiecţiilor depresivi cu subiecţii din grupul de control. În cazul comparării
subiecţilor de sex feminin depresivi cu subiecţii de sex feminin din grupul de control s-au atestat
diferenţe de gen semnificative la variabilele instrumentalitate şi MF (androginie). Subiecţii de sex
feminin din grupul de control au relevat medii statistice superioare celor din grupul depresiv. La
variabila instrumentalitate md=16,66, mc=23,16, t=6,012, p=0,000; la variabila MF – md=13,00,
mc=16,36, t=3,986, p=0,000. Conform acestor rezultate, caracteristicile de gen sînt foarte
importante în contextul diferenţelor de gen în depresie. Rezultatele relevă că fetele nondepresive
posedă într-o măsură mai mare trăsături instrumentale, iar lipsa instrumentalităţii poate fi un factor
etiologic important în depresie şi un factor care menţine depresia.
Rezultate semnificative au fost atestate şi în cazul comparării subiecţilor depresivi şi
nondepresivi de sex masculin. La variabila expresivitate băieţii depresivi au prezentat o medie mai
mică decît cei din grupul de control (md=19,25, mc=22,20, t=3,540, p=0,001).
Acest rezultat relevă că subiecţilor de sex masculin din grupul de control le erau proprii într-o
măsură mai mare caracteristici de gen ce definesc expresivitatea (altruism, empatie, expresia
emoţiilor etc.). Deci, trăsăturile expresive, considerate feminine conform abordării tradiţionale, sînt
prezente în patternul comportamental al adolescenţilor de sex masculin nondepresivi în comparaţie
cu cei depresivi, care au aceste caracteristici mai puţin dezvoltate. Aceste rezultate, ne fac să
concluzionăm că posesia caracteristicilor de gen expresive poate avea efect sanatogen asupra
subiecţilor de sex masculin din următoarele considerente: a) succesul şi reuşita în societatea
contemporană solicită dezvoltarea ambelor seturi de caracteristici de gen, de aceea subiecţii de sex
masculin trebuie să fie flexibili şi să însuşească caracteristici considerate pînă acum feminine, cum
96
ar fi altruismul, empatia, conştientizarea şi verbalizarea propriilor probleme psihologice; 2)
conştientizarea şi verbalizarea problemelor psihologice şi a trăirilor afective conduce la un nivel mai
înalt de autocunoaştere, eficienţă în relaţionarea interpersonală şi ameliorarea simptomelor.
Rezultatele cercetării noastre vin să confirme aceste realităţi.
În cazul instrumentalităţii, la fel, subiecţii din grupul de control au relevat medii statistice mai
ridicate (md=17,51, mc=23,10, t=5, 832, p=0,001). Aceste rezultate ne determină să conchidem că
posesia şi gestionarea reuşită a caracteristicilor de gen atît feminine, cît şi masculine au un efect
benefic asupra stării psihologice a individului.
22,7723,43
16,66
23,16
1316,36
0
5
10
15
20
25
feminitate masc-te MF
f.depresiv.f.nondepr.
Fig. 25. Valorile medii la scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru subiecţii de sex
feminin depresivi şi nondepresivi
19,2522,2
17,51
23,1
16,0217,3
0
5
10
15
20
25
feminitate masc-te MF
b.depresiv.b.nondepr.
Fig. 26. Valorile medii pentru scalele feminitate, masculinitate şi MF pentru subiecţii de sex
masculin depresivi şi nondepresivi
Astfel, rezultatele investigaţiei noastre confirmă supoziţiile referitoare la importanţa dezvoltării
la individ a ambelor seturi de caracteristici de gen şi necesitatea reflectării asupra stereotipurilor
97
sociale referitoare la comportamentul feminin şi masculin, stereotipuri care, deseori, acţionează ca
factor defavorizant şi psihopatogen.
În acest context este oportun să amintim teoria “modelului conflictului social” elaborată de
Grimmell D. W. şi Stern G.S, (1992) [55,56]. Conform acestui model, identificarea puternic
stereotipizantă cu rolul de gen poate afecta starea de bine psihologică prin unul din următoarele
mecanisme:
a) suprimarea comportamentelor sănătoase de coping, dar care sînt considerate inadecvate
rolului de gen (de exemplu, restricţiile privind manifestarea tristeţii şi simptomelor depresive la
bărbaţi sau suprimarea afirmării de sine la femei);
b) prin cauzarea unei hipertrofii a altor comportamente (cum ar fi asumarea riscurilor la
bărbaţi sau îngrijirea altora şi comportamentul altruist al femeii dezvoltat pînă la neglijarea
de sine);
c) printr-o autoevaluare negativă bazată pe diferenţa dintre comportamentul autoperceput şi
evaluat şi ideea subiectului despre persoana ideală sau rolul gender ideal.
Atunci cînd susţinem că subiecţilor de sex masculin şi de sex feminin din grupurile de
control le sînt caracteristice atît trăsături feminine, cît şi masculine, avem în vedere faptul că
subiecţii respectivi sînt mai puţin influenţaţi de părerile preconcepute referitoare la masculinitate şi
feminitate şi conştientizează beneficiul dezvoltării şi folosirii atît a caracteristicilor expresive, cît şi
a celor instrumentale, de exemplu, folosirea caracteristicilor expresive (considerate feminine)
sanatogene, cum ar fi verbalizarea stărilor afective, empatia, sensibilitatea, şi reprimarea trăsăturilor
mai puţin sanatogene, cum ar fi pasivitatea sau autosacrificarea exagerată. La fel, gestionarea
corectă a caracteristicilor masculine presupune dezvoltarea trăsăturilor sanatogene (ambiţia,
independenţa, activismul) prin contrast cu trăsăturile masculine mai puţin sanatogene, cum ar fi
asumarea riscurilor, agresivitatea exacerbată, reprimarea emotivităţii şi absenţa verbalizării afectelor
negative şi depresive. În acest sens, vrem să evidenţiem că, atunci cînd vorbim despre dezvoltarea
ambelor seturi de caracteristici de gen, presupunem şi o bună gestionare psihologică a acestor
caracteristici.
Este ştiut faptul că stereotipurile nu reprezintă nişte scheme cognitive statice, ci ele se
modifică în timp în funcţie de schimbările sociale şi culturale. Psihologul american Pleck J. H.
(1981), specialist în problema rolurilor de gen, menţionează despre faptul că şi în cazul
stereotipurilor de gen se manifestă această tendinţă. Autorul consideră că se poate face distincţie
între rolul de gen tradiţional masculin (caracterizat de o accentuare a puterii fizice, lipsă de
expresivitate emoţională şi autodezvăluire, nervozitate, impulsivitate, agresivitate) şi rolul modern
masculin (care include realizări economice, abilităţi intelectuale, dar şi sensibilitate heterosexuală,
98
intimitate emoţională, autoexpresivitate) [apud 147]. Rezultatele cercetării noastre, la fel, relevă
tendinţe de „modernizare” a rolului de gen, tendinţe identificate la adolescenţii nondepresivi.
Probabil, este important de menţionat că adolescenţii din Republica Moldova se află în perioada
coexistenţei vechilor şi noilor stereotipuri privind rolurile de gen şi atmosfera psihoemoţională în
care adolescentul îşi defineşte personalitatea şi rolul de gen este destul de confuză pentru el.
Deaceea, este important de menţionat că este oportună dezvoltarea unei atitudini mai puţin
tradiţionaliste faţă de caracteristicile de gen, iar acest deziderat necesită schimbări în cultura noastră
psihologică, schimbări care ar putea influenţa procesul de socializare, socializatorii direcţi (părinţi,
profesori) şi indirecţi (televiziune, literatură etc.).
Particularităţile de vîrstă: compararea subiecţilor de sex feminin de 14-15 ani cu cei de 17-18
ani, nu relevă nici o diferenţă semnificativă statistic, ceea ce presupune că odată cu vîrsta aceste
variabile la subiecţii depresivi de sex feminin nu iau o formă mai sanatogenă. Explicaţia rezidă în
faptul că caracteristicile de gen sînt nişte trăsături care se educă, se inoculează şi se interiorizează
din copilărie, prin procesul educativ de către părinţi, educatori şi de restul structurilor sociale
implicate în acest proces, astfel încît în adolescenţă ele reprezintă o structură psihică destul de
puternic conturată. În plus, la adolescenţi asistăm la o interiorizare mai puternică a stereotipurilor de
gen referitoare la caracteristicile de gen. De aceea, avînd în vedere că procesul de interiorizare a
caracteristicilor de gen este de lungă durătă şi are mediatori sociali destul de influenţi, în
adolescenţă, în special la subiecţii depresivi, modificarea acestor variabile într-o formulă mai
sanatogenă este dificil de realizat. Starea dată de lucruri necesită intervenţii psihoterapeutice şi
educative care să dezvolte competenţe sociale şi trăsături instrumentale. Doar atunci cînd am
comparat grupurile de control (nondepresivi) de subiecţi de sex masculin, s-a atestat o diferenţă de
gen semnificativă la variabila instrumentalitate, băieţii de 17-18 ani avînd o medie statistică
superioară celor de 14-15 ani (m1=21,86, m2=24,33, t=2,081, p=0,047). Acest fapt poate fi explicat
prin aceea că pentru băieţi adoptarea caracteristicilor de gen masculine este mult mai importantă, la
17-18 ani atributele masculinităţii fiind o variabilă foarte importantă pentru subiecţii de sex
masculin. Putem face aici legătură şi cu rezultatele la scala de coping, unde s-a atestat o diferenţă
semnificativă statistic între grupul de subiecţi de sex masculin după categoria de vîrstă: băieţii de
17-18 ani prezintă medii mult mai înalte decît cei de 14-15 ani la scalele descărcare emoţională şi
căutarea suportului social emoţional, ambele aceste scale reprezentînd una dintre caracteristicile de
bază ale masculinităţii tradiţionale – reprimarea emotivităţii, reticenţa faţă de solicitarea ajutorului
psihologic şi incapacitatea/nedorinţa de a-şi exterioriza simptomele depresive.
În ceea ce priveşte corelaţiile dintre variabilele masculinitate/feminitate şi depresie, se constată
o corelaţie negativă semnificativă între depresie şi variabila masculinitate la subiecţii de sex
99
masculin de 14-15 ani din grupul de control (tabelul 11). Acest rezultat relevă că ponderea
trăsăturilor masculine (agentive, instrumentale) de caracter corelează cu un scor mai scăzut la
depresie. În acest context al corelaţiei negative dintre masculinitate, depresie şi stima de sine, ţinînd
cont de rezultatele obţinute în cadrul cercetării noastre la aceste variabile, tindem să considerăm că
mai degrabă aspectele masculine ale unei personalităţi androgine (care în funcţie de circumstanţe
va folosi şi potenţialul trăsăturilor feminine pe care le are dezvoltate) au un efect sanatogen şi
eficient în sensul flexibilităţii şi adaptării psihologice, decît masculinitatea dezvoltată exacerbat în
defavoarea caracteristicilor feminine.
Tabelul 11
Coeficienţii de corelaţie pentru grupul de control de 14-15 ani (sex masculin)
Variabile depresie masculinitate feminitate
Depresie 1,000 -0,664** -0,192
Masculinitate 1,000 0,232
Feminitate 1,000
** p=0,01
Rezultatele studiului nostru relevă absenţa diferenţelor de gen în cazul variabilelor
expresivitate/instrumentalitate la grupurile de subiecţi nondepresivi şi prezenţa acestor diferenţe la
grupurile depresive. Totodată, rezultatele denotă că o funcţionare nondepresivă necesită
dezvoltarea şi gestionarea corectă şi destereotipizată atît a caracteristicilor gender instrumentale, cît
şi a celor expresive. Astfel, într-o perspectivă educaţională, psihoprofilactică şi psihoterapeutică se
impune ca deziderat primordial educarea adolescenţilor şi tinerilor într-o manieră destereotipizată,
dezvoltarea ambelor seturi de caracteristici de gen şi o bună gestionare a lor pentru a obţine o
funcţionare psihologică şi socială eficientă.
Concluzii
1. Cercetarea atestă o incidenţă înaltă a simptomatologiei depresive la adolescenţi: 43,9%
dintre adolescenţii incluşi în studiu au raportat simptomatologie depresivă. Majoritatea
adolescenţilor de ambele sexe prezintă simptomatologie depresivă de intensitate uşoară sau
moderată (doar 5,2% dintre subiecţii de sex feminin şi 1,5% dintre subiecţii de sex masculin au
prezentat simptomatologie severă).
2. Sînt atestate diferenţe de gen în tendinţele depresive la adolescenţi. Diferenţele de gen în
tendinţele depresive la adolescenţi indică o preponderenţă feminină (50,9% – subiecţi depresivi de
100
sex feminin, 35,3% – subiecţi depresivi de sex masculin). Diferenţele de gen se manifestă atît în
tendinţele depresive (incidenţa stărilor depresive), cît şi în ceea ce ţine de intensitatea stărilor
depresive (preponderenţa subiecţilor de sex feminin în cazul simptomatologiei severe şi moderate).
3. Diferenţele de gen în depresie marcate de preponderenţă feminină sînt atestate la ambele
categorii de vîrstă incluse în cercetare. Diferenţele în valoarea lui „t” indică o accentuare a
diferenţelor de gen la 14-15 ani în comparaţie cu vîrsta de 17-18 ani.
4. Atît în cazul subiecţilor de sex feminin, cît şi în cazul subiecţilor de sex masculin se
atestă comorbiditatea simptomatologiei depresive cu simptomatologia anxioasă şi cu simptomele
psihosomatice. Diferenţele de gen referitoare la specificul comorbidităţii stărilor depresive se
manifestă prin frecvenţă şi intensitate mai înaltă a simptomelor anxioase şi a simptomelor
psihosomatice la subiecţii depresivi de sex feminin în comparaţie cu subiecţii de sex masculin.
6. Diferenţele de gen în exteriorizarea depresiei la adolescenţi se manifestă prin tendinţe
alexitimice mai pregnante, atitudine refractară faţă de solicitarea suportului social emoţional şi faţă
de asistenţa psihologică la subiecţii de sex masculin. Diferenţele evidenţiate în cazul acestor două
variabile definitorii pentru problema diferenţelor de gen în depresie converg spre ideea
complexităţii acestui fenomen şi presupun evitarea generalizărilor categorice.
7. Subiecţii de sex feminin prezintă o vulnerabilitate psihosocială specifică care se
concretizează prin prevalenţa următorilor factori psihosociali: imaginea corporală negativă, lipsa
stimulării suficiente din partea părinţilor, relaţia de discordie cu semenii, plecarea părinţilor peste
hotare.
8. Se atestă diferenţe referitoare la expresivitate şi instrumentalitate între adolescenţii
depresivi şi nondepresivi de ambele sexe. Astfel, putem să presupunem că gestionarea corectă şi
destereotipizată a trăsăturilor intrumentale şi expresive condiţionează o funcţionare nondepresivă la
adolescenţii de ambele sexe.
La fel, investigaţia scoate în evidenţă anumite legităţi în dinamica diferenţelor de gen în
depresie:
a) Se observă tendinţa de diminuare a depresiei odată cu vîrsta. Considerăm că acest fapt se
datorează dezvoltării capacităţilor cognitive şi strategiilor de coping de a face faţă stresului şi
dezvoltării cognitive într-o manieră sanatogenă. Este rezultatul firesc al procesului de maturizare
care implică dezvoltarea strategiilor cognitive şi comportamentale de a face faţă adversităţilor şi
este specific atît subiecţilor juvenili de sex feminin, cît şi subiecţilor de sex masculin;
b) Alte variabile cum ar alexitimia, căutarea suportului social emoţional, descărcarea
emoţională, atitudinea faţă de asistenţa psihologică schiţează particularităţi de vîrstă în sensul
hipertrofierii acestor tendinţe odată cu vîrsta la subiecţii de sex masculin. Fetele de 17-18 ani sînt
101
mai puţin alexitimice decît cele de 14-15 ani, adică mai predispuse spre exteriorizarea afectelor
negative odată cu vîrsta. La subiecţii de sex masculin nu se atestă statistic această dinamică pozitivă
în cazul alexitimiei, în schimb, din rezultatele statistice referitoare la “căutarea suportului social
emoţional” şi “descărcarea emoţională”, transpare foarte clar tendinţa de a se conforma cu vîrsta
mai mult idealului stereotipic de masculinitate. Acest fapt relevă tendinţa masculină de a nu
exterioriza afectele şi simptomele depresive şi este rezultatul identificării cu rolurile de gen şi cu
stereotipurile sociale şi culturale. În pofida faptului că socializarea sex-stereotipică începe din
copilărie, identificarea cu rolurile de gen tradiţionale se intensifică în adolescenţă, la această vîrstă
devenind în special imperioasă problema definirii feminităţii şi masculinităţii. Adolescenţii sînt
vulnerabili în mod special la presiunile socializării de gen, fiind în plin proces de identificare cu
rolurile de gen. Respectiv, ei sînt tentaţi să adopte expectaţiile stereotipice ale societăţii referitor la
patternurile comportamentale feminine şi masculine. Se pare că tradiţionalismul în abordarea
rolurilor de gen prejudiciază confortul psihoemoţional al ambelor sexe. În accepţiune tradiţională,
rolul de gen feminin este mai depresogen, pe cînd rolul de gen masculin este mai favorizant. În
acelaşi timp, stereotipizarea exagerată a rolurilor de gen antrenează consecinţe psihologice negative
şi pentru subiecţii de sex masculin. Cercetarea relevă în cazul subiecţilor de sex masculin tendinţa
pronunţată de a-şi reprima emotivitatea şi de a nu-şi verbaliza stările depresive. Considerăm că
această tendinţă este condiţionată atît de educaţie şi de stereotipurile sociale, cît şi de frica de a
primi un feedback negativ din partea semenilor.
Rezultatele cercetării scot în evidenţă realităţi psihologice ce ţin de problematica diferenţelor
de gen şi care condiţionează diferenţele de gen în depresie. Educarea corectă a tinerilor din
perspectiva diferenţelor de gen, dezvoltarea unor abilităţi de ajustare şi de rezistenţă la stereotipurile
şi preceptele sociale depresogene şi stigmatizante, învăţarea strategiilor de coping sanatogene sînt
unele dintre concluziile acestei cercetări, care definesc dezideratele abordării educative şi
psihoprofilactice în cazul simptomelor depresive la adolescenţi.
102
Capitolul III. Programul complex de psihocorecţie a stărilor depresive la
adolescenţi
III.1. Fundamente teoretice ale experimentului formativ Cea de-a treia etapă a cercetării a constat din organizarea şi realizarea experimentului formativ.
La această etapă a cercetării ne-am propus următoarele obiective:
1. Constituirea eşantionului formativ.
2. Elaborarea programului formativ.
3. Realizarea programului formativ.
4. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie în cazul adolescenţilor depresivi.
Rezultatele obţinute în urma experimentului constatativ au conturat obiectivele experimentului
formativ care s-a bazat pe principiile psihoterapeutice ale terapiei cognitiv-comportamentale şi
terapiei afirmării de sine. Oportunitatea abordării complexe a acestor două tipuri de psihoterapii în
cadrul experimentului nostru a avut la bază următoarele considerente:
Adolescenţii realizează o dezvoltare cognitivă considerabilă, formîndu-şi abilităţile de a se
angaja în gîndirea abstractă şi ipotetică. Dezvoltarea abilităţilor cognitive şi schimbările
fiziologice, psihologice şi sociale inerente adolescenţei predispun subiectul juvenil la un proces
meditativ continuu referitor la propria personalitate. Deseori în procesul de prelucrare cognitivă
a informaţiei adolescentul operează cu scheme cognitive greşite şi distorsiuni cognitive
referitoare la propria persoană, lumea înconjurătoare şi viitor [15].
Dat fiind faptul că una dintre caracteristicile principale ale depresiei adolescentine este deficitul
competenţelor sociale, în cazul adolescenţilor depresivi se impune, în mod special, necesitatea
învăţării tehnicilor afirmării de sine [82].
O altă realitate clinică care a motivat utilizarea acestor terapii o reprezintă carenţele atestate la
capitolul strategiilor autoafirmative (asertive) în cazul adolescenţilor depresivi [148].
Luînd în consideraţie rezultatele menţionate mai sus, valoarea lor aplicativă şi specificul
depresiei adolescentine, experimentul formativ a vizat următoarele strategii terapeutice:
Focusarea pe simptomele cognitive de bază specifice depresiei adolescentine: ideaţia negativă,
distorsiunile cognitive, schemele cognitive.
Focusarea pe simptomele comportamentului nonasertiv (carenţa strategiilor afirmative şi carenţa
competenţelor sociale) şi, respectiv, dezvoltarea comportamentului autoafirmativ.
103
Focusarea pe aspectele specifice depresiei masculine şi depresiei feminine: fenomenul
sacrificiului de sine şi stilul ruminativ la subiecţii de sex feminin şi problema stigmatizării şi
problema exteriorizării simptomelor depresive la subiecţii de sex masculin.
Întrucît rezultatele experimentului constatativ relevă că 80% dintre subiecţii depresivi prezintă şi
simptome anxioase, altă strategie de lucru ţine de focusarea pe comorbiditatea anxiodepresivă
şi psihosomatică, ceea ce include conştientizarea psihofiziologiei stărilor afective, învăţarea
tehnicilor de relaxare, învăţarea şi utilizarea tehnicilor cognitiv-comportamentale de
contracarare a anxietăţii.
În cadrul programului psihocorecţional s-au utilizat elemente ale terapiei cognitiv-
comportamentale şi terapiei afirmării de sine. Terapiile cognitiv-comportamentale sînt pe larg
folosite în cazul adulţilor depresivi, eficacitatea lor fiind dovedită în majoritatea stărilor depresive.
În pofida acestei eficacităţi, utilizarea terapiilor cognitiv-comportamentale la adolescenţii depresivi
reprezintă o modalitate terapeutică recentă. Aceasta se datorează şi faptului că însăşi depresia
adolescentină a fost acceptată ca realitate clinică mult mai tîrziu comparativ cu depresia adultului.
Conform teoriei cognitive, originea depresiei este condiţionată de structuri şi de procese
cognitive care antrenează distorsiuni mai mult sau mai puţin importante ale realităţii. Schemele
cognitive, sistematizate de A. Beck în aşa-numita „triadă cognitivă”, se caracterizează printr-o
viziune negativă despre sine, despre lumea înconjurătoare şi despre viitor. Din punct de vedere
clinic, aceste scheme se vor expima prin prisma elementelor cognitive (monolog interior, meditaţii
ruminative, gînduri automate etc.). Viziunea negativă despre sine presupune că persoana se
autopercepe ca fiind plină de defecte şi fără valoare. Ea consideră că evenimentele negative nu pot
fi atribuite decît acestei lipse de valoare personală. Ideaţia negativă privind anturajul se manifestă
prin interpretări negative ale unor evenimente neutre sau pozitive şi prin tendinţa de a lua în
consideraţie doar aspectele negative ale realităţii. Viziunea negativă privind viitorul anticipează
doar eşecuri considerabile şi persistă prin lipsa de speranţă în viitoarele circumstanţe [70].
Activarea acestor scheme de gîndire este responsabilă, după A. Beck, de simptome cum ar fi
tristeţea, frica, pasivitatea, mînia şi irascibilitatea. La aceste scheme de gîndire negative se adaugă
erorile de gîndire tipice care explică persistenţa triadei cognitive negative în ciuda evidenţei
contrare: generalizările abuzive, inferenţa arbitrară, abstracţia selectivă, maximizarea, minimizarea,
gîndirea absolutizantă şi dihotomizantă, personalizarea. Aceste scheme cognitive şi erori de gîndire
îşi au originea, după Beck, în experienţele precoce nefavorabile care rămîn în stare latentă şi pot fi
reactivate ulterior de evenimente traumatizante.
Unii autori, precum Curry J.F., Craighead W.E. (1990), Kaslow N.J. (1990), menţionează că la
adolescenţii depresivi, la fel ca şi la adulţii depresivi, ar exista distorsiuni cognitive: în autoevaluare,
104
în percepţia situaţiilor din trecut şi prezent, în atribuirea evenimentelor pozitive cauzelor externe [
apud 42]. Totuşi, mai multi autori subliniază o dimensiune proprie adolescenţilor depresivi şi
suplimentară celor enunţate mai sus, şi anume: capacităţile de învăţare şi dezvoltarea cognitivă
proprie adolescentului. Din aceste considerente, Kendall P.C. (1993) în articolul “Terapia cognitiv-
comportamentală cu tinerii: supervizarea, teoria, statutul actual şi perspectivele de dezvoltare”
afirma că un terapeut cognitiv-comportamentalist care va lucra cu adolescenţii depresivi va fi în
ipostaza de terapeut, dar şi de educator [83]. Principalele axe terapeutice ale psihoterapiilor
cognitiv-comportamentale la adolescenţii depresivi sînt prezentate în tabelul 12.
Tabelul 12
Principiile terapeutice şi exemplele de intervenţie în cadrul terapiilor cognitiv-
comportamentale la adolescenţii depresivi (după Kendall P.C.)
Principii Exemple
Dezvoltarea autocontrolului
şi limitarea culpabilităţii
Pozitivarea şi facilizarea procedurilor
de autoevaluare
Ameliorarea capacităţilor de
interacţiune socială
Restructurarea cognitivă
Întărirea comportamentului de încurajare
Diminuarea atitudinii de autoreproş
Valorificarea lucrurilor pozitive realizate
şi a evenimentelor pozitive
Stabilirea unor standarde de reuşită mai puţin
ideale
Exerciţii de iniţiere în interacţiunea socială
Învăţarea modalităţilor de gestionare a
conflictelor; Relaxarea
Identificarea distorsiunilor cognitive
Dezvoltarea gîndirii alternative
În cadrul programului formativ realizat cu adolescenţii depresivi tehnicile cognitiv-
comportamentale au fost asociate cu elemente ale psihoterapiei afirmării de sine. Psihoterapia
afirmării de sine constituie un ansamblu de strategii terapeutice care au drept scop dezvoltarea
competenţelor sociale la indivizii care prezintă reacţii anxiodepresive în relaţionarea interpersonală
[33, 25].
105
Competenţele sociale, numite şi abilităţi sociale, sînt însusite de către individ pe parcursul
dezvoltării sale psihocomportamentale. Ele sînt constituite din componente verbale şi nonverbale
influenţate de caracteristicile mediului: vîrstă, sex, context sociocultural şi familial. Nu ar exista
criterii obiective pentru a defini exact abilităţile sociale. Le putem defini drept o capacitate de a
interacţiona cu alţii într-un context social clar definit, după o modalitate acceptată ori valorizată
socialmente, care în acelaşi timp ar fi benefică pentru individ în plan relaţional.
Adolescenţa este o perioadă dificilă, nu numai în plan individual, dar şi în plan relaţional atît cu
familia, cît şi cu semenii. Pubertatea face să apară un corp de adult, care trebuie acceptat şi metrizat,
într-un context în care psihicul mai păstrează patternuri de reacţionare şi adaptare specifice
copilăriei. Aceste modificări fizice se petrec deseori într-o manieră dizarmonioasă şi acceptată
dificil, mai ales în cazul în care subiectul tînăr devine ţinta aprecierilor ironice din partea semenilor.
Tînărul în plin proces de autoidentificare şi autodefinire prezintă o estimare redusă de sine, care este
frecvent tradusă ori prin agresivitate, ori prin inhibiţie socială. În acest context apar primii germeni
ai unei eventuale vulnerabilităţi pentru o tulburare depresivă. Lipsa de încredere în sine
condiţionează stări de angoasă, care îi creează subiectului tînăr impresia că el este unicul individ
care ar avea astfel de dificultăţi. Adolescentul va dezvolta cogniţii negative despre capacităţile sale,
relaţiile cu alţii şi viitorul său apropiat sau îndepărtat. Tehnicile terapiei afirmării de sine îi permit
adolescentului depresiv să-şi exprime sentimentele, emoţiile, trăirile, şă-şi ocupe locul său în
societate, precum şi să accepte treptat descoperirile pe care le va face asupra personalităţii sale.
Cercetările în domeniul asertivităţii scot în evidenţă faptul că printre tinerii de 13-17 ani care
prezintă tulburări depresive sau tulburări anxioase ar exista trei grupuri de subiecţi care prezintă un
deficit al capacităţilor sociale:
1. Cei care prezintă un deficit de învăţare a abilităţilor sociale (fie comportamentele asertive nu
există în repertoriul comportamental al adolescentului, fie utilizarea acestor comportamente
nu a fost atinsă din cauza unui mediu în care copilul nu a avut posibilitatea să se afirme).
2. Cei care au învăţat abilităţi sociale, dar nu le pot utiliza din cauza unei inhibiţii anxioase
comportamentale sau/şi a congniţiilor negative. Adolescenţii depresivi prezintă cogniţii
negative inhibitoare şi un discurs intern depresiv. Ceea ce adolescentul crede, îşi
imaginează, gîndeşte sau asteaptă de la relaţia cu altul este la originea unei funcţionări
interpersonale deficitare. În cazul acestor adolescenţi s-a utilizat un stil educativ, în care
accentul a fost pus, într-o manieră exagerată, pe obligaţiunile sociale, astfel dezvoltîndu-se
tendinţa de a neglija propriile necesităţi în favoarea celorlalţi. În secolul XXI modelul
reuşitei sociale atribuie o mare importanţă individualismului şi forţei de caracter. Cel slab
este marginalizat şi devine “ţapul ispăşitor” al grupului. Agresivitatea verbală la adolescenţi
106
a devenit o modalitate de comunicare cvasinormală. Într-un asemenea context adolescenţii
depresivi şi anxioşi se simt imediat vizaţi şi vor considera drept “raţionale” comentariile
negative pe care congenerii lor le vor proiecta pe ei. Astfel, este necesar de a utiliza în cazul
adolescenţilor depresivi tehnici de reconstrucţie cognitivă, insistînd mai ales pe gîndurile
iraţionale şi aşteptările negative privind relaţionarea interpersonală.
3. Adolescenţii care prezintă în acelaşi timp lacune în învăţarea abilităţilor sociale şi o inhibiţie
anxioasă a comportamentelor deja învăţate. Majoritatea adolescenţilor care prezintă carenţe
ale abilităţilor sociale fac parte din acest grup. Dificultăţile lor de relaţionare şi angoasa ce
însoţeşte relaţionarea cu ceilalţi se manifestă prin retragere, inhibiţie, lipsă de autonomie,
prin hetero- sau autoagresivitate, impulsivitate sau opoziţie manifestă [90].
Astfel, ţinînd cont de specificul depresiei adolescentine, am considerat că psihotrainingul de
grup este recomandat din următoarele motive:
• Grupul stimulează procesul de individualizare şi recunoaştere a individualităţii proprii.
• Înscris în grup, adolescentul îşi poate “construi” un sentiment de identitate atît individual, cît
şi colectiv.
• Ţinînd cont de faptul că adolescentul, în mod special, are nevoie de un grup de apartenenţă
pentru a se autodefini, grupul psihoterapeutic îi satisface această necesitate psihologică,
oferindu-i o experienţă de socializare.
• Grupul facilitează dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor şi dezvoltă
comportamentul asertiv, deoarece oferă posibilitatea de a adopta şi de a experimenta fără
teamă de critică şi rejecţie noi atitudini, conduite şi comportamente, pe care adolescentul nu
şi le-a permis în antecedente cotidiente şi pe care i-ar fi fost mult mai greu să le exerseze
individual.
• Grupul presupune expunerea adolescentului la problemele sale reale de comunicare şi
învăţarea modalităţilor de a le depăşi.
• Evantaiul intervenţiilor posibile este mai mare, oferind posibilitatea comparaţiei directe
dintre diferite experienţe şi a unor întăriri mai numeroase.
• În cadrul programului formativ adolescentul trăieşte sentimentul „universalizării” care
constă în recunoaşterea de către individ a faptului că nu este singurul cu probleme
emoţionale, că şi alţi membri prezintă probleme similare. Constatarea faptului că fragilizarea
şi vulnerabilitatea sa nu sînt unice acţionează cu efect tranchilizant şi gratificant pentru
adolescent.
107
• Grupul în cazul psihotrainingului, prin nivelul său de toleranţă, oferă adolescentului
depresiv un sentiment de securitate şi apartenenţă, ceea ce duce la dispariţia sentimentului
de alienare şi singurătate.
• Grupul terapeutic facilitează dezvoltarea abilităţilor de comunicare, deseori deficitare la
adolescenţii depresivi. Pentru mulţi dintre adolescenţii depresivi grupul în cadrul
psihotrainingului este primul model de comunicare eficientă, adecvată şi empatică, o primă
oportunitate de a învăţa un mod de relaţionare utilă şi realistă.
• Activităţile terapeutice de grup îl determină pe adolescent să devină tolerant şi suportiv, să
ofere sprijin altor participanţi, astfel adolescentul cîştigînd un surplus de autorespect.
• Grupul permite conştientizarea mai uşoară a emoţiilor şi sentimentelor, proces cu care
adolescenţii nu sînt de cele mai multe ori familiarizaţi. Exprimarea emoţiilor de către unul
dintre participanţi stimulează conştientizarea stărilor emoţionale secundare la ceilalţi
participanţi ai grupului prin aşa-numitul fenomen de “contagiune emoţională”.
• Deoarece adolescenţii sînt în perioada de autoidentificare şi autodefinire şi definire a
realităţii, grupul le serveşte un spaţiu oportun pentru testarea realităţii. Întrucît fiecare
membru al grupului îşi expune gîndurile şi sentimentele faţă de ceilalţi, situaţia de grup
serveşte ca for de testare a realităţii. Prin atitudine deschisă şi autentică, terapeutul şi ceilalţi
participanţi ai grupului pot corecta eventualele opinii distorsionate ale adolescentului, astfel
acesta dezvoltîndu-şi capacitatea de a testa adecvat realitatea.
• Trebuie să menţionăm că grupul facilitează funcţionarea şi sporeşte eficienţa tehnicilor
cognitiv-comportamentale folosite în cadrul psihotrainingului, posibilitatea reevaluării
distorsiunilor cognitive prin feedbackul grupului determinînd valenţe corective.
Astfel, luînd în consideraţie informaţia menţionată mai sus, trainingul psihologic a inclus:
• conştientizarea şi exprimarea/verbalizarea emoţiilor;
• restructurarea cognitivă;
• învăţarea tehnicilor de relaxare şi autocontrol emoţional;
• învăţarea abilităţilor sociale verbale şi nonverbale şi dezvoltarea comportamentului
asertiv;
• utilizarea (exersarea) frecventă şi adaptată a abilităţilor sociale învăţate.
Principiile care au stat la baza conceperii şi realizării trainingului au fost următoarele:
1. Principiul participării benevole.
2. Principiul parteneriatului.
3. Principiul stabilităţii grupului.
108
4. Principiul confidenţialităţii.
5. Principiul activismului.
6. Principiul echilibrului dintre confort şi disconfort.
7. Principiul personificării afirmaţiilor.
8. Principiul sincerităţii şi onestităţii.
9. Principiul libertăţii.
10. Principiul aplicării rezultatelor trainingului în viaţa cotidiană.
III.2. Realizarea programului de psihocorecţie
Programul psihocorecţional s-a desfăşurat pe parcursul a 24 de şedinţe. Din subiecţii care au
obţinut cote semnificative la Inventarul de Depresie Beck au fost formate grupul experimental (20
de subiecţi) şi grupul de control (20 de subiecţi), distribuiţi egal după criteriul de gen (10 fete şi 10
băieţi). Durata unei şedinţe – 2 ore astronomice. Şedinţele aveau loc de 2 ori în săptămînă: marţi şi
joi, între orele 15.00 şi 17.00. Perioada de realizare a experimentului formativ: octombrie-
decembrie 2004. Programul de psihocorecţie a fost realizat în cadrul Centrului Municipal de
Asistenţă Psihologică a Familiei.
Temele abordate pe parcursul sedinţelor au evocat situaţii depresogene şi anxiogene pentru
participanţi, cum ar fi incapacitatea de a întîlni persoane necunoscute, de a vorbi despre sine, de a
recunoaşte la sine şi la interlocutori emoţiile şi de a le putea decoda, incapacitatea de a avansa sau
accepta complimente şi critici, de a răspunde insultelor şi violenţei, de a preveni comportamentele
de risc, de a-şi apăra interesele şi de a-şi rezolva problemele, de a-şi exterioriza trăirile afective.
Astfel, în cadrul programului de psihocorecţie s-au utilizat următoarele strategii:
Conştientizarea şi exprimarea emoţiilor. Adolescenţii trăiesc deseori stări de perturbare
emoţională pe care le suportă dificil: ei pot trăi stări de bucurie şi de tristeţe într-un spaţiu de timp
restrîns. Această trecere de la o extremă la alta se petrece într-o manieră impulsivă şi fară control.
Pe parcursul jocurilor de rol, adolescenţilor din grup li se cere să-şi exprime emoţiile şi
sentimentele. Identificarea, descoperirea, analiza paletei emoţionale trăite în cadrul terapiei şi
exprimarea acestor emoţii în cadrul jocurilor de rol le permite adolescenţilor să-şi diminueze
anxietatea şi, ulterior, intensitatea manifestărilor depresive. Astfel, ei vor învăţa să-şi gestioneze
emoţiile şi vor fi capabili să le utilizeze într-un context relaţional bine definit.
Tehnici utilizate: autoevaluarea stărilor psihoemoţionale (anxietăţii, bucuriei, calmului,
confortului/disconfortului psihoemoţional), exerciţiile “Eu simt…”, “Construirea mesajului la
persoana întîi”, „Cere ajutor”, „Eliberarea de vechile programări”.
109
Restructurarea cognitivă. Adolescentul anxiodepresiv anticipează negativ aprecierile altora la
adresa sa. Discursul său intern (ceea ce crede, îşi imaginează, gîndeşte sau anticipează) este la
originea unei funcţionări emoţionale, sociale şi şcolare deficitare. În cadrul psihotrainingului s-au
identificat şi analizat aşteptările negative ale subiectului depresiv. Distorsiunile cognitive care
transpar pe parcursul etapei de acumulare a informaţiei au fost tratate prin intermediul tehnicilor
cognitive, utilizîndu-se strategiile de (re)cunoaştere a emoţiilor şi a conţinutului verbal. Etapele
intervenţiei terapeutice includ identificarea gîndurilor automate, verificarea gîndurilor automate,
modificarea postulatelor cognitive, dezvoltarea gîndurilor alternative.
Lucrul în grup, jocul de rol, controlul stresului determinat de proiecţiile anticipatorii – toate
aceste tehnici le permit subiecţilor să se confrunte cu situaţiile anxiogene şi depresogene. Tehnicile
de restructurare cognitivă prezintă nucleul terapiei cognitiv-comportamentale, deoarece îi permit
adolescentului anxiodepresiv să efectueze un triaj obiectiv al informaţiei obţinute în scopul
selectării elementelor informaţionale pertinente, valorizîndu-le pe cele care îi conferă un grad optim
de încredere în sine.
La o ultimă etapă, în baza informaţiilor obţinute, adolescentul anxiodepresiv va dezvolta o
atitudine comportamentală de adaptare, aceasta fiind structurată în jurul unui comportament de
confruntare cu situaţiile dificile.
Exemplu de tehnici utilizate: tehnica metodei socratice, tehnica verificării ipotezelor,
identificarea distorsiunilor cognitive şi a efectelor de telepatie şi de creomanţie, fişa de
autoînregistrare a gîndurilor automate.
Antrenamentul pentru rezolvarea problemelor. Obiectivul acestei tehnici este de a dezvolta
un anume tip de patternuri cognitive şi comportamentale utilizabile în diferite situaţii problematice
şi de a învăţa adolescentul să utilizeze tehnici cognitive şi comportamentale adaptabile şi capabile
de a oferi soluţii adecvate în situaţiile noi. Aflat într-o situaţie dificilă, adolescentul este învăţat să
reflecteze, să-şi analizeze problema, soluţiile şi consecinţele comportamentului său.
Prezentăm un model de rezolvare a problemelor utilizat în cadrul psihotrainingului.
- Identificarea problemei: definirea corectă a problemei sau a conflictului cu care se
confruntă adolescentul.
- Prezentarea tuturor soluţiilor posibile: grupul trebuie să ofere cel puţin 10 soluţiii la
problema enunţată (vor fi acceptate toate propunerile, chiar şi cele mai fanteziste – este
utilizată tehnica brainstormingului).
- Analiza soluţiilor propuse: fiecare propunere este supusă “probei realităţii”. Avantajele şi
inconvenientele propunerii sînt enunţate şi discutate în grup. Pe o scală de la 1 la 10 este
indicată o notă a eficienţei pentru fiecare soluţie propusă.
110
- Eliminarea soluţiilor nerealiste.
- Evaluarea avantajelor şi inconvenientelor soluţiilor rămase, pe termen scurt şi termen
lung.
- Alegerea celei mai bune soluţii şi aplicarea ei. Propunerea care are o notă maximă este
imediat aplicată sub formă de joc de rol.
- Identificarea resurselor necesare punerii în practică. Subiectului i se cere ulterior să
utilizeze soluţia găsită in vivo şi să relateze experienţa sa la următoarea şedinţă.
Această tehnică scoate în evidenţă modul de funcţionare a adolescenţilor depresivi în cazul
confruntării cu o problemă şi dezvoltă capacităţile adolescenţilor de a găsi răspunsuri şi soluţii
alternative. Scopul tehnicii este de a dezvolta capacităţi de rezolvare a problemelor, de a dezvolta
independenţa şi încrederea în sine.
Exemple de tehnici folosite: “procesul de rezolvare a problemelor în 7 etape”, tehnica
brainstormingului, tehnica “proba realităţii”.
Dezvoltarea comportamentelor nonverbale. Limbajul nonverbal cuprinde toate elementele cu
ajutorul cărora este emis mesajul şi care participă în mod esenţial la formarea sensului: în general,
maniera în care este emis mesajul este percepută ca fiind mai adevărată decît conţinutul însuşi. De
aceea decodarea comportamentelor nonverbale, alături de capacitatea de a-şi controla emoţiile, este
una dintre sarcinile psihoterapeutice cele mai delicate în cazul adolescenţilor anxiodepresivi. Look-
ul este elementul fundamental al patternului existenţial al adolescentului, adolescenţii
anxiodepresivi au deseori dificultăţi în a întelege şi a utiliza limbajul gestual şi în a-şi promova o
imagine pozitivă. În acest context activitatea terapeutică include următoarele obiective:
- de a recunoaşte şi a controla manifestările fizice ale depresiei şi ale anxietăţii sociale
cum ar fi privirea ezitantă şi tremurul extremităţilor, identificarea echivalentelor
somatice şi nonverbale ale depresiei şi anxietăţii;
- de a învăţa coordonarea expresiilor gestuale şi emoţiilor resimţite sau exprimate;
- de a utiliza corpul ca mijloc de comunicare fără a utiliza mesajul verbal;
- de a înţelege impactul comunicativ al propriilor expresii gestuale şi ale altora.
Tehnici utilizate: exerciţii de ameliorare a posturii, mimicii, vocii, gesticii.
Antrenamentul pentru învăţarea comportamentului asertiv. Prin comportament asertiv se
înţelege acel comportament care permite individului să acţioneze mai bine în interes propriu, să-şi
apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se
folosească de propriile drepturi. Comportamentul asertiv se caracterizează prin autovalorizare,
capacitatea de a comunica, de a împărtăşi propriile sentimente, experienţe, capacitatea de a lua
decizii etc. A defini indicatorii verbali şi nonverbali ai asertivităţii şi a învăţa comportamentul
111
asertiv este o sarcină dificilă pentru un adolescent. În contextul trainingului psihologic această
procedură include trei etape. În primul rînd, adolescenţii anxiodepresivi identifică şi sînt ajutaţi să
înteleagă manifestările psihocomportamentale în cazul timidităţii şi anxietăţii sociale. În al doilea
rînd, ei recunosc aceste obiceiuri deviante, identifică aspectele verbale şi nonverbale ale
comportamentului asertiv şi învaţă să le diferenţieze de cele ale comportamentului pasiv şi agresiv.
În al treilea rînd, ei acceptă să înveţe şi să-şi dezvolte un set de deprinderi asertive, nu prin
constrîngere din partea părinţilor sau a altei autorităţi, în baza unei decizii şi alegeri personale.
Exemple de exerciţii şi tehnici utilizate: exerciţii de exprimare a sentimentelor, a opiniilor
contrare, exerciţii de adresare/acceptare a criticii, exerciţii de adresare/primire de complimente,
tehnica “discului zgîriat”, tehnica chestionării pozitive, tehnica chestionării negative, tehnica
“perdeaua de fum”.
În experimentul formativ au fost incluşi subiecţii care au obţinut cote semnificative la inventarul
de depresie Beck. Au fost constituite grupul experimental şi grupul de control, fiecare grup fiind
alcătuit din 20 de adolescenţi de 17-18 ani (10 băieţi, 10 fete.). Participanţii la training au fost
selectaţi conform rezultatelor obţinute în urma experimentului de constatare. Criteriile de selecţie a
subiecţilor pentru experimentul formativ au fost următoarele:
Pentru experimentul formativ au fost selectaţi subiecţii care au obţinut scoruri semnificative
la variabilele depresie, anxietate, somatizare.
Avînd în vedere faptul că cercetarea s-a axat pe diferenţele gender în depresie, grupul a fost
alcătuit dintr-un număr egal de subiecţi de gen masculin şi subiecţi de gen feminin.
Unul dintre criteriile de eligibilitate a fost şi atitudinea cooperantă a adolescentului.
Experimentul formativ nu a presupus lucrul cu adolescenţii psihotici şi nici cu adolescenţii
cu depresie severă, aceştia necesitînd un alt context psihocorecţional. În cadrul
experimentului au fost incluşi subiecţii cu stări depresive de intensitate moderată după
Inventarul de Depresie Beck.
Înainte de începerea activităţii în grupul de lucru, s-a purtat o discuţie individuală cu fiecare
candidat cu scopul realizării concomitente a mai multor sarcini. În primul rînd, pentru confirmarea
rezultatelor obţinute în urma aplicării testelor, prezenţa depresiei la adolescenţi a fost verificată şi
după criteriile de diagnosticare a depresiei din DSM-IV. Alt obiectiv al acestei discuţii a fost
cunoaşterea mai apropiată a fiecărui membru al grupului. Această procedură este importantă pentru
planificarea primelor şedinţe: cum să ne comportăm, ce activităţi să propunem grupului, cui să
adresăm întrebări şi de la cine să aşteptăm o includere activă în discuţii.
Obiectivul major al experimentului formativ constă în schimbarea (îmbunătăţirea) stării
psihoemoţionale a adolescenţilor depresivi prin intermediul programului complex de psihocorecţie.
112
Obiectivele specifice:
a) obiective referitoare la modificarea stărilor depresive:
ameliorarea stărilor depresive;
dobîndirea unui sentiment de maturitate afectivă;
îmbunătăţirea stimei de sine, acceptarea de sine şi dezvoltarea sentimentului valorii
personale;
b) obiective referitoare la diminuarea anxietăţii şi a simptomelor psihosomatice:
• dezvoltarea abilităţilor de control emoţional;
• atingerea unui nivel de stabilitate emoţională;
d) obiective referitoare la dezvoltarea comportamentului asertiv şi dezvoltarea
competenţelor sociale:
• descoperirea şi acceptarea propriei personalităţi şi individualităţi;
• dezvoltarea sentimentului de autovaloare;
• dezvoltarea capacităţii de a comunica adecvat şi eficient;
c) obiective referitoare la dezvoltarea trăsăturilor nonalexitimice şi la depăşirea unor
stereotipuri gender referitoare la depresie şi la exteriorizarea depresiei.
Respectiv, activităţile din cadrul psihotrainingului au fost selectate astfel, încît să se poată
acţiona:
• La nivelul gîndirii prin restructurare cognitivă.
• La nivelul emoţiilor prin tehnici de relaxare.
• La nivelul comportamentului prin afirmare de sine.
Elementele constitutive ale şedinţelor programului formativ:
a) prezentări teoretice şi discuţii în grup;
b) tehnici de comunicare;
c) jocuri de rol (joc de rol inversat, joc de rol imaginar);
d) tehnici de relaxare;
e) tehnici de autocunoaştere verbală şi nonverbală;
f) imitarea modelelor;
g) tehnici asertive.
113
Structura şedinţelor de training:
1. Salutul.
2. Exerciţii de înviorare psihologică. Sînt indicate în special în primele şedinţe, cînd
participanţii au nevoie de exerciţii uşoare de înviorare, pentru a depăşi închistarea şi
stînjeneala.
3. Discutarea eficienţei ultimei şedinţe. Această etapă presupune trimiteri şi completări ale
problemelor abordate în şedinţa precedentă. Se foloseşte metoda interactivă, iar psihologul
rămîne în contact cu fiecare participant.
4. Evaluarea anxietăţii participanţilor. Această procedură este utilă pentru verbalizarea
angoasei, dispariţia sentimentului de jenă referitoare la propria angoasă şi dezvoltarea
abilităţii de conştientizare a propriilor emoţii.
5. Verificarea temelor pentru acasă. Se încurajează la maximum participarea, insistînd asupra
punctelor comune, astfel ca fiecare să se recunoască în ceilalţi. Se discută rezultatele
experimentelor din sfera comportamentală şi problemele care au intervenit în realizarea
temelor pentru acasă. Fiecare participant este invitat să vorbească despre emoţiile trăite
înaintea exerciţiilor, în timpul îndeplinirii temei pentru acasă şi după realizarea sarcinilor.
6. Etapa de bază a şedinţei. Include prezentări teoretice, exerciţii, jocuri de rol, învăţarea şi
exersarea tehnicilor de comunicare, tehnicilor cognitiv-comportamentale, tehnicilor de
relaxare şi a tehnicilor asertive. Prezentarea teoretică are scopul informării adolescenţilor
referitor la diferite probleme psihologice specifice adolescenţilor depresivi. Acest element al
trainingului presupune şi utilizarea metodei interactive, favorizînd participarea
adolescenţilor. Jocul de rol presupune punerea în scenă, sub forma unor mici scenete, a
situaţiei-problemă. Ele sînt repetate pînă adolescentul se simte capabil să înfrunte emoţional
sau comportamental problema respectivă. În jocul de rol imaginar adolescentul îşi
imaginează situaţia-problemă şi afirmarea de sine corespunzătoare. Repetate suficient de
des, ele pregătesc expunerea la situaţia problematică într-un context real. Activităţile pot fi
individualizate sau pot fi activităţi în grupuri mici de 2-3 persoane. De-a lungul activităţilor
va fi evaluată anxietatea, la fel şi emoţiile pozitive.
7. Lucrul pentru acasă. Terapiile comportamentale presupun trasarea unor sarcini sau teme
pentru acasă. Acestea pot fi exerciţii de observare a comportamentului propriu şi al
celorlalţi, exerciţii de modificare a gîndurilor şi emoţiilor, exerciţii de afirmare de sine
corespunzătoare jocurilor de rol pregătite cu terapeutul, însoţite de observarea consecinţelor
concrete şi relaţionale, ca şi a emoţiilor şi cogniţiilor. Tema pentru acasă poate să includă şi
imitarea modelelor, adolescentul identificînd o persoană care într-o situaţie problematică
114
are un comportament afirmat. Imitarea se face mai întîi imaginar, apoi în realitate. În cazul
trainingului pentru adolescenţi îndeplinirea temelor pentru acasă are o importanţă aparte şi
ţine de disciplinarea individului şi asumarea responsabilităţii.
8. Evaluarea şedinţei. Feedbackul general. Fiecare participant vorbeşte despre şedinţa curentă,
exprimîndu-şi emoţiile, stările, opiniile referitoare la şedinţă, stările pe care le-a trăit,
doleanţele şi preferinţele referitoare la şedinţele ulterioare. Emiţătorul feedbackului nu
trebuie să emită judecăţi de valoare. La fel ca şi în cazul discutării şedinţei precedente,
această procedură permite dezvoltarea abilităţilor comunicative, a sentimentului de coeziune
şi de complicitate.
9. Ritualul de adio.
Activităţile pentru fiecare şedinţă se selectau ţinînd cont de cerinţele membrilor grupului, de
particularităţile lor individuale, în funcţie de modul de însuşire a tehnicilor şi mijloacelor de
autoreglare şi relaxare. Mai mult decît atît, la selectarea activităţilor ne-am bazat nu doar pe logica
însuşirii tehnicilor de la cele mai simple la cele mai complexe, ci şi pe logica dezvoltării relaţiilor
psihologice în grup. De la însărcinări ce vizau rezolvare individuală s-a trecut mai apoi la
însărcinări ce vizau activităţi în grupuri mici de 2-3 persoane. Odată cu formarea coeziunii grupului,
am trecut de la activităţi simple strict reglementate la sarcini nedeterminate strict ce presupuneau
improvizare şi manifestare creativă a membrilor grupului. Fiecare activitate ne-am străduit să fie
orientată spre „zona proximă” de dezvoltare a personalităţii participanţilor la training, astfel
devenind o treaptă pentru dezvoltarea lor ulterioară.
III. 3. Evaluarea eficienţei programului de psihocorecţie
Pentru a evidenţia influenţa experimentală de psihocorecţie realizată asupra eşantionului
experimental prin intermediul psihotrainingului special vizînd îmbunătăţirea stării psiho-emoţionale
a adolescenţilor depresivi (care să includă ameliorarea stărilor depresive, atingerea unui nivel de
anxietate scăzută, diminuarea simptomelor psihosomatice, dezvoltarea trăsăturilor nonalexitimice şi
la depăşirea unor stereotipuri gender referitoare la depresie şi la exteriorizarea depresiei,
îmbunătăţirea stimei de sine, acceptarea de sine şi dezvoltarea sentimentului valorii personale,
descoperirea şi acceptarea propriei personalităţi şi individualităţi, dezvoltarea sentimentului de
autovaloare, dezvoltarea capacităţii de a comunica adecvat şi eficient), subiecţii incluşi în
experimentul formativ au fost supuşi retestării după Inventarul de Depresie Beck (Beck, 1967),
115
Scala de Depresie şi Anxietate „Hads” (Zigmond A. S., şi Snait P. R., 1983), Scala de somatizare
(Dorogatis, 1988), Chestionarul Schalling-Sifneos Personality Scale Revised, (Sifneos, 1989).
În urma realizării trainingului au fost obţinute schimbări semnificative în cazul variabilelor ce
vizau obiectivele experimentului formativ.
Stările depresive. Rezultatele obţinute la variabila depresie relevă o schimbare semnificativă
concretizată într-o îmbunătăţire considerabilă a stării afective la adolescenţii din grupul
experimental (t =7,076, p=0,001). Considerăm că unii dintre factorii care a condiţionat această
ameliorare a fost motivaţia adolescenţilor de a participa în psihotraining, implicarea lor voluntară şi
atitudinea cooperantă pe parcursul şedinţelor. La grupul de control diferenţele dintre valorile medii
înainte şi după experimentul formativ prezintă o tendinţă de creştere a depresiei, aceasta nefiind
semnificativă din punct de vedere statistic (t=1,751, p=0,096). Faptul că nivelul depresiei rămîne
constant sau se accentuează la unii subiecţi în lipsa unui program de psihocorecţie dovedeşte
necesitatea şi eficienţa programului de psihocorecţie la adolescenţii depresivi.
Schimbările obţinute în urma experimentului formativ au fost confirmate şi prin compararea
statistică a rezultatelor grupului experimental cu cele ale grupului de control la etapa retest (t=5,875,
p=0,001).
05
1015202530
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19
gr. exper. gr. contr.
Fig. 27. Graficul diferenţelor la variabila “depresie”, etapa retest (grup experimental – grup de
control), t=5,875, p=0,001
Din reprezentarea grafică, ce prezintă datele grupului experimental pînă la şi după experimentul
formativ, putem observa eficacitatea programului formativ pentru participanţi. Observăm că unii
dintre aceştia nu prezintă o îmbunătăţire considerabilă. Din reprezentarea grafică este evident faptul
că avem subiecţi care au realizat o ameliorare a stării afective şi un procentaj redus de subiecţi în
cazul cărora psihotrainingul nu a realizat o îmbunătăţire semnificativă a stării psihoemoţionale.
116
Discuţiile individuale au relevat că în cazul adolescenţilor mai refractari la programul de
psihocorecţie sînt prezente trăsături de personalitate care nu le-au permis implicarea totală în
psihotraining sau sînt prezente evenimente de viaţă traumatizante, al căror efect nu putea fi atenuat
doar în cadrul intervenţiei noastre, refacerea acestor subiecţi solicitînd psihoterapie individuală şi
terapie de întreţinere pe o perioadă mai îndelungată. În cazul subiecţilor care au prezentat o
diminuare considerabilă a simptomelor depresive, starea depresivă se datora în mare parte factorilor
condiţionaţi de specificitatea vîrstei (timiditate, anxietate socială, probleme de comunicare,
probleme sentimentale, carenţe în abilităţile asertive, toate aceste probleme fiind generate de
specificul vîrstei şi avînd un caracter relativ pasager). În cazul acestei categorii de adolescenţi au
fost suficiente activităţile de psihocorecţie care au contribuit la depăşirea problematicii depresive a
adolescentului, grupul în cadrul experimentului formativ fiind potrivit refacerii psihologice.
Ideea referitoare la omogenizarea problematicii adolescentine şi a factorilor de vulnerabilitate,
idee enunţată în partea teoretică şi în cadrul experimentului de constatare, s-a confirmat şi în cadrul
experimentului formativ. În urma discuţiilor ce au avut loc în cadrul psihotraingului (în special,
atunci cînd s-a utilizat tehnica identificării gîndurilor automate), subiecţii de ambele sexe au
raportat ideaţie depresivă asemănătoare (idei referitoare la imaginea exterioară, viitor, anxietate
socială, timiditate). La fel, în urma administrării tehnicii “ierarhizarea situaţiilor-problemă”, nu s-au
relevat diferenţe gender considerabile. Atît fetele, cît şi băieţii au de depăşit în adolescenţă aceleaşi
“impasuri existenţiale”, care includ tematici cum ar fi preocuparea excesivă de exterior, statutul
social, neliniştea legată de viitor. Referitor la unele aspecte foarte diferenţiate gender în literatură şi
la nivelul psihologiei simţului comun, cum ar fi, de exemplu, imaginea corporală, relatările
adolescenţilor incluşi în experimentul formativ au relevat că imaginea corporală este o problemă
importantă pentru ambele sexe. La acest capitol diferenţele se manifestă printr-o vulnerabilitate la
anumite aspecte ale exteriorului, cărora fiecare sex îi acordă mai multă importanţă (de exemplu,
acelaşi efect depresogen îl are acneea sau supraponderabilitatea pentru ambele sexe, însă mai
dureroasă pare a fi problema înălţimii pentru subiecţii de sex masculin sau necorespunderea cu
modelele afişate de frumuseţe pentru subiecţii de sex feminin).
Stările anxioase. Diferenţele statistice obţinute la variabila anxietate în cazul grupului
experimental sînt redate prin t=7,583, p=0,001. La grupul de control atestăm lipsa schimbărilor
pozitive, diferenţele test-retest fiind redate de t=1,314, p=0,204. Compararea datelor grupului
experimental şi ale grupului de control la etapa retest denotă diferenţe semnificative care
demonstrează eficienţa programului formativ în cazul acestei variabile.
117
0
5
10
15
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19
gr. exper. gr. contr.
Fig. 28. Graficul diferenţelor la variabila” anxietate”, etapa retest (grup experimental – grup de
control), t=4,711, p=0,001.
Reducerea nivelului de anxietate a fost realizată ca urmare a ameliorării generale a stării
psihoemoţionale, a însuşirii tehnicilor de relaxare, tehnicilor de comunicare şi a înţelegerii
psihofiziologiei emoţiilor. Anxietatea şi depresia sînt două variabile care interrelaţionează puternic.
În partea teoretică am menţionat despre comorbiditatea anxiodepresivă, manifestată în special, la
adolescenţi. Datele experimentului de constatare au relevat că 80% dintre adolescenţii incluşi în
cercetare au prezentat şi simptome anxioase. Acest fapt se datorează anxietăţii sociale, timidităţii,
probleme ce se manifestă mult mai intens în adolescenţă decît în alte perioade ale vieţii, fiind
condiţionate de procesul de definire a adolescentului în plan social, relaţional şi de autodefinirea în
termenii “feminităţii” şi masculinităţii”.
Simptomele psihosomatice. În fig. 29 sînt prezentate rezultatele grupului de control şi ale
grupului experimental la etapa retest, compararea mediilor relevînd indici ce confirmă schimbările
semnificative la variabila somatizare (t=2, 284, p=0,034). Reducerea nivelului de somatizare la
grupul experimental test-retest este redată prin t=5,595, p=0,001. Considerăm că diminuarea
somatizării a fost determinată de modificările survenite în schimbările în cazul celorlalte variabile,
în special a depresiei şi anxietăţii, cu care, după cum s-a atestat în cadrul experimentului formativ,
somatizarea prezintă o corelaţie puternică. Somatizarea este un corelat fidel al depresiei şi anxietăţii,
mai ales în adolescenţă, cînd individul nu se autocunoaşte suficient, nu recunoaşte şi nu controlează
echivalentele neurofiziologice ale emoţiilor şi mai păstrează patternul caracteristic copilăriei – de a
reacţiona la stres, de a-şi manifesta stările depresive prin simptome psihosomatice. Adolescenţii
care au participat în psihotraining au relatat că a fost mult mai uşor să se cunoască şi să-şi înţeleagă
reacţiile fiziologice odată ce au înţeles relaţia dintre depresie, anxietate şi tulburările psihosomatice,
şi mai ales după ce au învăţat să utilizeze tehnici de relaxare. La fel, unele tehnici cognitive, cum ar
118
fi „tehnica dedramatizării” sau „tehnica disocierii”, „tehnica imageriei mentale”, au condiţionat
reducerea anxietăţii şi prin aceasta reducerea simptomelor somatice.
0102030405060
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19
gr. exper. gr. contr.
Fig. 29. Graficul diferenţelor la variabila “somatizare”, etapa retest (grup experimental - grup de
control), t=2, 284, p=0,034
Tendinţele alexitimice. Schimbările în cazul variabilei alexitimia la grupul experimental sînt
redate de t=2,926, p=0,001. În cazul comparării grupului experimental şi a grupului de control la
etapa retest s-au obţinut, de asemenea, rezultate semnificative redate prin t=3, 829, p=0,001.
Valoarea mai mică a lui “t” în cazul alexitimiei, în comparaţie cu celelalte variabile, se
datorează în primul rînd sensibilităţii mai reduse a alexitimiei în cadrul oricăror psihoterapii.
Tendinţele alexitimice reprezintă o caracteristică a personalităţii, definită printr-o predispoziţie
ereditară, la care se adaugă un pattern psihoemoţional şi comportamental format pe parcursul vieţii.
Acest termen presupune percepţia redusă a vieţii interioare şi dificultatea de a comunica experienţa
interioară. Unii adolescenţi, în special băieţii, nu sînt obişnuiţi să-şi analizeze lumea internă, iar cînd
o fac nu dispun de cunoştinţe şi priceperea necesară unei autoevaluări corecte. În cazul acestei
variabile prioritare au fost obiectivele precum îmbunătăţirea nivelului de autocunoaştere
psihologică, depăşirea unor complexe derivate din preceptele rolului de gen, dezvoltarea
comportamentului autoasertiv.
02468
1012
1 3 5 7 9 11 13 15 17 19
gr. exper. gr. contr.
Fig.30. Graficul diferenţelor la variabila “alexitimie”, etapa retest (grup experimental – grup de
control), t=3, 829, p=0,001
119
Pe parcursul şedinţelor am încercat să dezvoltăm la adolescenţi capacitatea de recunoaştere şi
analiză a propriilor stări şi trăiri, mai ales a celor afective. În cazul adolescenţilor alexitimici a fost
important ca aceştia să înţeleagă psihofiziologia emoţiilor şi să-şi identifice carenţele în
autoreflecţie şi în verbalizarea trăirilor afective.
Tabelul 13
Valoarea indicelui “t” la variabilele incluse în experimentul formativ
Variabile grup experimental grup de control
Depresie t= 7,076, p=0,001 t=1,751, p=0,096
Anxietate t= 7,75, p=0,001 t=1,314, p =0,204
Somatizare t=5,595, p=0,001 t=1,049, p =0,307
Alexitimie t=2,926, p=0,009 t=1,453, p =0,163
0
10
20
30
40
depr. anxiet. somat. alex.
test retest
Fig. 31. Diferenţele dintre valorile medii înainte de şi după psihotraining la grupul
experimental
0
10
20
30
40
depr. anxiet. somat. alex.
test retest
Fig. 32. Diferenţele dintre valorile medii înainte de şi după psihotraining
la grupul experimental
120
În tabelul 13 sînt prezentate valorile lui “t” la variabilele incluse în experimentul formativ.
Observăm că variabilele incluse în experiment au prezentat o “sensibilitate” diferită la programul de
psihocorecţie. Astfel, atestăm valori mai mari ale lui “t” în cazul stărilor depresive şi al stărilor
anxioase şi valori mai mici ale lui “t” în cazul somatizării şi tendinţelor alexitimice. Alexitimia este
o variabilă mai puţin sensibilă sub aspect psihocorecţional şi solicită intervenţii de psihocorecţie de
durată. Această variabilă include un pattern cognitiv, emoţional şi comportamental destul de
durabul, avîndu-şi emergenţa din mediul familial şi din copilărie.
Semnificaţia diferenţei dintre mediile variabilelor depresie, anxietate, somatizare, alexitimie
înainte de şi după psihotraining la grupul experimental şi lipsa diferenţelor semnificative la grupul
de control confirmă necesitatea şi eficienţa psihotrainingului în cazul adolescenţilor depresivi.
În cadrul cercetării au fost prelucrate rezultatele obţinute şi din perspectiva diferenţelor de gen
(tabelul 14). Compararea rezultatelor relevă că atît subiecţii de sex feminin, cît şi subiecţii de sex
masculin au prezentat schimbări semnificative la variabilele incluse în experimentul formativ,
excepţie făcînd doar variabila alexitimie, în cazul subiecţilor de sex masculin nefiind înregistrate
schimbări semnificative. Aceste rezultate denotă necesitatea unei intervenţii de durată şi mai
profunde în psihocorecţia tendinţelor alexitimice.
Tabelul 14
Diferenţele de gen la etapele test - retest în cadrul grupului experimental
fete băieţi
Depresie t=7, 869, p=0,001 t=4,020, p=0,003
Anxietate t=5,713, p=0,001 t=7,253, p=0,001
Somatizare t=4,045, p=0,003 t=4,583, p=0,001
Alexitimie t=3,674, p=0,005 t=0,709, p=0,456
Analiza rezultatelor obţinute la etapa formativă a studiului experimental conduce spre
formularea următoarelor concluzii:
1. Depresia adolescentină este un fenomen psihologic complex, care presupune plurifactorialitate,
atît sub aspect etiologic, cît şi sub aspect psihocorecţional. Rezultatele experimentului formativ
relevă că intervenţia psihologică în cazul depresiei adolescentine necesită luarea în considerare
şi includerea în procesul de psihocorecţie a variabilelor comorbide, cum ar fi anxietatea şi
somatizarea.
121
2. Pe parcursul programului de psihocorecţie s-a manifestat o „sensibilitate” diferită la activităţile
formative la subiecţii şi variabilele incluse în programul de psihocorecţie. Diferenţele în
răspunsul la tratament al subiecţilor pot fi condiţionate de trăsături de personalitate specifice
sau de evenimente de viaţă traumatizante (divorţul părinţilor, plecarea părinţilor peste hotare),
probleme psihologice care necesită intervenţii psihologice de lungă durată.
3. Adolescenţii incluşi în programul experimental formativ au menţionat condiţionarea în timp a
depresiei lor, invocînd deficienţa de comunicare cu părinţii, lipsa suportului emoţional şi
psihologic. Pubertatea şi adolescenţa au intensificat această condiţionare prin schimbările
fiziologice, psihologice şi sociale, în special, prin influenţa preceptelor sociale referitoare la
feminitate şi masculinitate. Astfel, considerăm că intervenţia educaţională corectă este necesară
de la vîrsta copilăriei, pentru a preveni sistematizarea unei atitudini negative faţă de propria
persoană şi faţă de cei din jur.
4. Eficacitatea programului de psihocorecţie a fost determinată în mare măsură de faptul că
adolescenţii au fost informaţi despre mecanismele psihologice, sociale, neurofiziologice care
funcţionează în cazul depresiei. De aceea una dintre concluziile noastre se referă la importanţa
informării şi ridicării nivelului de educaţie şi cultură psihologică la adolescenţi. Considerăm că
această strategie ar constitui unul din principalele deziderate profilactice în cazul sănătăţii
psihologice a adolescenţilor.
Concluzii generale şi recomandări practice
În urma analizei teoretice a problemei au fost evidenţiate diferite puncte de vedere expuse în
literatura de specialitate referitoare la problematica diferenţelor de gen în stările depresive la
adolescenţi. Părerile specialiştilor în acest domeniu se manifestă prin atitudini controversate: de la
preponderenţa feminină ca realitate irevocabilă pînă la supoziţii referitoare la un raport de egalitate
sau chiar la o preponderenţă masculină. Conturarea orientării cercetării a fost determinată de
abordările care presupun o viziune multidimensională referitoare la diferenţele de gen în depresie.
Concluziile teoretice au rezultat din analiza critică a teoriilor şi a modelelor explicative în problema
diferenţelor de gen în stările depresive. Am constatat că diferenţele de gen în depresie continuă să
fie una dintre cele mai controversate probleme din psihologie. Controversele decurg din
complexitatea acestei probleme şi mai ales din complexitatea factorilor etiologici şi din implicaţia
puternică a factorilor sociali în condiţionarea şi manifestarea diferenţelor de gen în stările depresive.
În partea teoretică am argumentat complexitatea acestei probleme şi am evidenţiat aspectele
referitoare la conştientizarea şi exteriorizarea simptomelor depresive, stigmatizarea depresiei
masculine, preponderenţa masculină în cazul unor „echivalente depresive” mai acceptabile din
punct de vedere social, influenţa factorilor psihosociali şi a stereotipurilor sociale atît asupra
122
preponderenţei feminine în cazul depresiei, cît şi asupra preponderenţei masculine în cazul
tendinţelor alexitimice. Am subliniat faptul că studiul diferenţelor de gen în depresie nu poate fi
redus doar la identificarea acestor diferenţe şi a ratelor de manifestare a depresiei, fără a include în
cercetare dimensiunile psihologice şi socioculturale pe care le presupune această problemă. La
finalul analizei teoretice efectuate în cadrul cercetării am reuşit să conturăm punctul nostru de
vedere referitor la diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi:
• studiul diferenţelor de gen în stările depresive necesită inluderea în cercetare şi a altor
dimensiuni psihologice şi socioculturale, cum ar fi exteriorizarea simptomelor depresive,
atitudinea diferită a subiecţilor de sex feminin şi a subiecţilor de sex masculin faţă de
căutarea suportului social emoţional şi faţă de solicitarea serviciilor de asistenţă psihologică,
influenţa preceptelor şi a expectanţelor sociale asupra condiţionării şi exteriorizării depresiei
la adolescenţi;
• ca urmare a schimbărilor inerente societăţii contemporane, adolescenţii contemporani tind
spre uniformizarea stilului atitudinal şi comportamental, această uniformizare fiind
caracterizată de dezvoltarea atît a caracteristicilor de gen instrumentale, cît şi a celor
expresive şi de uniformizarea strategiilor de coping folosite, realităţi ce au implicaţii
semnificative pentru problema diferenţelor de gen în depresie şi care ar putea influenţa în
viitor raportul diferenţelor gender în depresie;
• am considerat că este important de redirecţionat accentul de pe identificarea unor diferenţe
de gen pe identificarea unei vulnerabilităţi specifice fiecărui sex, acest concept avînd o
relevanţă importantă pentru activităţile formative în cazul depresiei adolescentine care
trebuie să fie adaptate acestei vulnerabilităţi sex-specifice.
Astfel, în cadrul cercetării, atît la nivel teoretic, cît şi la nivel empiric şi statistic s-a demonstrat
că problema diferenţelor de gen în stările depresive este un subiect de cercetare ce include o
multitudine de aspecte care necesită să fie luate în consideraţie atunci cînd se studiază depresia din
perspectiva „gender”. Anume din acest considerent problematica dată nu poate fi abordată doar în
aspectul îngust al diferenţelor de gen în depresie, adică într-o manieră teoretică şi metodologică în
care prioritare ar fi doar scorurile obţinute la testele pentru depresie. Pe lîngă factorii biologici,
diferenţele de gen în depresie sînt indispensabil legate de problema exteriorizării simptomelor
depresive, de factorii psihologici şi sociali care condiţionează diferenţe de gen în depresie, de
stereotipurile sociale şi culturale care condiţionează atît diferenţe de gen în depresie, cît şi diferenţe
de gen în exteriorizarea depresiei şi în strategiile de gestionare a acesteia. Investigaţia noastră a avut
123
ca scop cercetarea acestor aspecte care, doar luate împreună, ar putea pretinde să definească
problema diferenţelor de gen în stările depresive.
Faptul că diferenţele de gen în depresie îşi au emergenţa în adolescenţă ţine de specificul
acestei perioade de vîrstă în dezvoltarea ontogenetică a individului. Adolescenţa este perioada cînd
intervin schimbări dramatice de ordin fiziologic, morfologic, psihologic şi social, este vîrsta cînd se
se definitivează formarea identităţii de gen a subiectului. Rezultatele investigaţiei sugerează că
cercetarea depresiei din perspectiva „gender” şi, în special, psihoprofilaxia şi psihocorecţia necesită
şi „lucrul” cu preceptele depresogene ale rolurilor de gen tradiţionale, care au o puternică
contribuţie în diferenţierea de gen a depresiei, în special, în preponderenţa feminină în cazul
simptomelor depresive.
Analizînd rezultatele experimentelor constatativ şi formativ, putem să afirmăm că ipotezele
înaintate în partea teoretică s-au confirmat. Rezultatele cercetării teoretice şi empirice converg spre
următoarele concluzii generale:
Conform rezultatelor cercetării, diferenţele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină
denotă o preponderenţă feminină atît în cazul testării tendinţelor depresive (incidenţa stărilor
depresive), cît şi al stărilor depresive de intensitate diferită (depresie uşoară, depresie moderată şi
depresie severă).
Diferenţele de gen în stările depresive la adolescenţi sînt atestate pe fundalul unor diferenţe de
gen la fel de pregnante în tendinţele alexitimice, în căutarea suportului social emoţional şi
descărcarea emoţională şi în atitudinea faţă de solicitarea asistenţei psihologice, sub acest aspect
subiecţii de sex masculin manifestînd preponderenţă. Diferenţe de gen semnificative sînt atestate
atît la subiecţii de 14-15 ani, cît şi la cei de 17-18 ani, la aceştia din urmă observîndu-se tendinţa
mai accentuată a subiecţilor de sex masculin de a nu-şi verbaliza simptomele depresive.
Acest fapt ne determină să conchidem că, deocamdată, cele mai stabile elemente în schema
diferenţelor de gen în depresie rămîn a fi aceste două variabile contradictorii: 1) preponderenţa
feminină în cazul stărilor depresive şi 2) reprimarea emotivităţii şi incapacitatea şi/sau reticenţa
subiecţilor de sex masculin de a-şi conştientiza şi verbaliza stările depresive. Această incongruenţă
între diferenţele de gen în stările depresive şi diferenţele de gen în exteriorizarea/verbalizarea
simptomelor depresive atestată în urma cercetării confirmă supoziţia noastră referitoare la
complexitatea problemei diferenţelor de gen în depresie şi la etiologia psihosocială a acestor
diferenţe.
Preponderenţa feminină atestată în cazul stărilor depresive şi preponderenţa masculină în cazul
trăsăturilor alexitimice reprezintă realităţi ce impun o serie de măsuri educative, profilactice, de
124
psihocorecţie, care trebuie să ţină cont de acest specific al diferenţelor de gen în stările depresive la
adolescenţi.
Factorii care ies în evidenţă în cazul unei vulnerabilităţi mai accentuate la subiecţii de sex
feminin sînt: imaginea corporală negativă, lipsa stimulării suficiente din partea părinţilor, abuzul
sexual extrafamilial, neînţelegerile cu semenii, plecarea părinţilor peste hotare. Atît fetele, cît şi
băieţii raportează importanţa pregnantă pe care o au factorii psihosociali în etiologia şi menţinerea
simptomatologiei depresive, toate situaţiile psihosociale anormale incluse în chestionar fiind
identificate atît în problematica subiecţilor de sex masculin, cît şi în problematica subiecţilor de sex
feminin. Rezultatele cercetării relevă că vulnerabilitatea feminină şi masculină pentru depresie mai
rămîne marcată de convenţionalisme şi de partajarea, în detrimentul individului, a rolurilor de gen
în societatea tradiţională. Pentru subiecţii de sex feminin continuă să fie prioritară imaginea
corporală, adăugîndu-se aici şi alţi factori specific feminini: abuzul sexual, implicarea exagerată în
activităţile casnice, expectaţiile specifice, deseori discriminatorii, din partea adulţilor, părinţilor,
subiecţii de sex masculin fiind în mare parte stresaţi de expecaţiile nerealiste (bunăoară, cele
referitoare la statutul financiar) sau de stereotipuri (neglijarea necesităţilor emoţionale, refuzul de a-
şi recunoaşte trăirile afective ce nu corespund idealului masculin tradiţional etc.).
În cadrul cercetării a fost identificată tendinţa de uniformizare a patternului atitudinal şi
comportamental al adolescenţilor contemporani, uniformizare ce influenţează diferenţele de gen în
stările depresive şi a fost demonstrată de rezultatele obţinute la următoarele variabile: în cazul
cercetării strategiilor de coping a rezultat că doar 2 din cele 14 strategii de coping au atestat
diferenţe semnificative: descărcare emoţională şi căutarea suportului social emoţional. Restul
scalelor de coping, atît cele cu semnificaţie instrumentală, sanatogenă, cît şi cele depresogene, nu au
relevat diferenţede gen. Absenţa diferenţelor de gen semnificative la celelalte scale presupune
dezvoltarea tendinţei de uniformizare/androginizare a patternului existenţial al adolescenţilor.
Aceste rezultate ne determină să conchidem că diferenţele de gen în depresie cu o preponderenţă
feminină nu sînt un dat invariabil, invocînd aici faptul că atît markerii vulnerabilităţii, cît şi
strategiile de coping tind spre uniformizare. Astfel, rezultatele experimentului constatativ ne
determină să presupunem că uniformizarea vulnerabilităţii psihosociale pentru depresie şi a
strategiilor de coping ar putea în viitor condiţiona o manifestare a depresiei mai mult în funcţie de
personalitatea subiectului şi a evenimentelor de viaţă şi mai puţin în funcţie de apartenenţa la un sex
sau altul. Respectiv, problematica diferenţelor de gen în depresie rămîne a fi deschisă atîta timp cît
este influenţată puternic de parametri sociali şi culturali. Aceştia fiind în continuă schimbare, ar
putea condiţiona la rîndul lor modificarea raportului dintre depresia masculină şi depresia feminină.
125
Adolescenţii nondepresivi de ambele sexe relevă dezvoltarea atît a caracteristicilor de gen
expresive, cît şi a celor instrumentale, sau mai bine spus o interiorizare/gestionare armonioasă şi
destereotipizată a acestor caracteristici. Acest fapt ne permite să presupunem că adolescenţii
contemporani încearcă să depăşească limitele impuse de preceptele gender tradiţionale, această
tendinţă presupunînd confort psihologic şi funcţionare psihologică şi socială eficientă.
Rezultatele obţinute în urma realizării cercetării ne-au permis să formulăm următoarele
recomandări:
Problema diferenţelor de gen în depresie la adolescenţi este una complexă atît din punct de
vedere etiologic, cît şi al măsurilor necesare pentru a schimba lucrurile şi are tangenţe semnificative
cu multiple aspecte ale culturii noastre. Diminuarea depresiei adolescentine şi a etichetărilor ce ţin
de problematica „gender” este un deziderat important, care nu pledează pentru impunerea unui
pattern existenţial „unisex”, ci doar pentru educarea unei atitudini sănătoase faţă de stereotipurile
care acţionează uneori într-o manieră depresogenă, inhibă comportamentele sanatogene, neglijează
individualitatea fiecărei personalităţi, determină conflicte de roluri.
Astfel, considerăm oportună organizarea activităţilor formative care să includă:
a) dezvoltarea destereotipizată a identităţii de gen a adolescenţilor, raportarea sănătoasă la
preceptele sociale referitoare la feminitate, masculinitate, depresia masculină, depresia feminină;
b) instruirea educatorilor, profesorilor, părinţilor în problema depresiei adolescentine, a
vulnerabilităţii feminine şi masculine pentru depresie, a etiologiei depresiei şi a diferenţelor gender
în depresie la adolescenţi, a modalităţilor de profilaxie şi de susţinere psihologică.
a) dezvoltarea asertivităţii, a abilităţilor de comunicare, dezvoltarea strategiilor sănătoase
de coping, ceea ce ar determina ridicarea nivelului de cultură psihologică, îmbunătăţirea calităţii
vieţii şi diminuarea problematicii gender în contextul depresiei adolescentine;
Rezultatele cercetării au relevat că adolescenţii reprezintă o categorie de vîrstă puternic motivată
pentru activităţi formative sau de psihoconsiliere, acest fapt fiind un indiciu important al dorinţei lor
de autocunoaştere şi schimbare. În cadrul securizant şi suportiv oferit în contextul activităţilor
formative majoritatea adolescenţilor prezintă rezultate pozitive şi îşi dezvoltă motivaţia pentru
autocunoaştere şi depăşirea problemelor psihologice. De aceea considerăm că programele formative
vor fi eficiente atît în cazul depresiei adolescentine, cît şi pentru educarea culturii de gen.
Programele de psihocorecţie în cazul depresiei adolescentine vor include şi activităţi ce vizează
simptomele şi problemele comorbide ale depresiei la adolescenţi, cum ar anxietatea, lipsa
abilităţilor de comunicare eficientă, simptomele psihosomatice, abuzul de alcool, consumul de
droguri.
126
Depresia adolescentului presupune factori etiologici şi precipitatori multipli, depăşirea acestei
realităţi clinice necesitînd nu doar activităţi focusate pe adolescent, ci şi schimbări mult mai
complexe cum ar fi dezvoltarea unui sistem de asistenţă psihologică în republică, dezvoltarea
interesului şi atitudinii pozitive a populaţiei faţă de asistenţa psihologică, măsuri ce ar duce în final
la ridicarea nivelului de cultură psihologică a populaţiei.
Adnotare
Bolea Zinaida. Diferenţe de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină.
Teză prezentată pentru obţinerea titlului de doctor în psihologie, specialitatea 19.00.07 – Psihologia
pedagogică, psihologia dezvoltării, psihologia personalităţii, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion
Creangă”, Chişinău, 2008. Manuscris.
Cuvinte-cheie: depresie, adolescenţă, diferenţe de gen, caracteristici de gen, tendinţe alexitimice,
stereotipuri de gen, rol de gen, socializare de gen, identitate de gen, program psihocorecţional.
Cercetarea se focusează pe una dintre cele mai complexe şi actuale probleme din psihologia
contemporană – diferenţele de gen în stările depresive la vîrsta adolescentină. În cadrul cercetării a
fost dezvoltată viziunea privind problema diferenţelor de gen în stările depresive, luîndu-se în
consideraţie specificul acestei probleme la adolescenţii din Republica Moldova.
Obiectivele lucrării s-au axat pe cercetarea complexităţii problemei diferenţelor de gen în stările
depresive la adolescenţi, aceasta fiind abordată prin prisma altor probleme adiacente, cum ar fi
diferenţele de gen în exteriorizarea stărilor depresive, influenţa stereotipurilor de gen atît asupra
etiologiei diferenţelor de gen în stările depresive, cît şi asupra exteriorizării simptomelor depresive,
rolul interiorizării/gestionării destereotipizate a caracteristicilor de gen în funcţionarea nondepresivă
a adolescenţilor.
Cercetarea a scos în evidenţă specificul diferenţelor de gen în stările depresive la adolescenţi, şi
anume, incidenţa mărită a subiecţilor de sex feminin în cazul stărilor depresive şi tendinţele
alexitimice mai pronunţate la subiecţii de sex masculin, capacitatea redusă a subiecţilor de sex
masculin de a-şi conştientiza şi verbaliza trăirile afective şi reticenţa lor faţă de solicitarea ajutorului
psihologic. Aceste rezultate demonstrează importanţa luării în consideraţie a tuturor aspectelor
psihosociale ce definesc problema diferenţelor de gen în stările depresive.
În lucrare, de asemenea, au fost identificaţi factorii psihosociali ce determină vulnerabilitatea
feminină în cazul depresiei adolescentine şi a fost evidenţiat rolul dezvoltării destereotipizate a
caractetisticilor de gen în funcţionarea nondepresivă a adolescenţilor.
A fost elaborat şi implementat un program de psihocorecţie pentru adolescenţii depresivi,
program care include activităţi ce vizează atît stările depresive, cît şi stările comorbide şi
127
problemele psihologice adiacente stărilor depresive: stările anxioase, reacţiile psihosomatice,
absenţa comportamentului asertiv. Programul de psihocorecţie a fost focusat şi asupra problematicii
de gen în contextul depresiei adolescentine: exteriorizarea stărilor depresive, influenţa
stereotipurilor de gen, rolul interiorizării destereotipizate a caracteristicilor de gen.
Аннотация
Боля Зинаида. Гендерные различия в депрессивных состояний в подростковом
возрасте.
Диссертация на соискание ученой степени доктора психологии, специальность
19.00.07 «Педагогическая психология, возростная психология и психология личности».
Государственный Педагогический Университет им. Иона Крянгэ. Кишинэу, 2008.
Рукопись.
Ключевые термины: депрессия, подростковый возраст, гендерные различия, гендерные
характеристики, алекситимические тенденции, гендерные стереотипы, гендерные роли,
гендерная cоциализация, гендерная идентичность, психокоррекция.
Исследование посвящено одной из наиболее актуальных и комплексных проблем
современной психологии – гендерным различиям в подростковой депрессии. Ценность
данного исследования состоит в обосновании оригинальной концепции касающейся
комплексности проблемы гендерных различий в депрессии, которая включает такие важные
аспекты как гендерные различия в выражении депрессивных симптомов, гендерные различия
в этиологии депресии, роль гармоничного развития гендерных характеристик.
Важным результатом исследования является тот факт, что в работе теоретически и
экспериментально продемонстрировано, что у подростков женского пола в большей мере
проявляется депрессивная симптоматика, а подросткам мужского пола более характерны
алекситимические тенденции. Также были выявленны психосоциальные факторы
обуславлевающие уязвимость девушек-подростков к депрессии и была определена роль
гармоничного развития мужских и женских гендерных характеристик для эффективного
психологического функционирования.
Была разработана и проведена комплексная психокоррекционная программа, которая
была ориентирована на преодоление депрессивных состояний подростков, а также других
психологических проблем, сопровoждающих депрессию в подростковом возрасте, таких как:
тревожные состояния, психосоматические реакции, отсуствие ассертивного поведения.
128
Adnotation
Bolea Zinaida “Gender differences in depression during adolescence”.
The thesis for the degree of doctor in psychology, specialization 19.00.07 “Educational
psychology, Developmental psychology, Personality psychology”, State Pedagogical University
of Chisinau “Ion Creanga”, Chisinau, 2008. Manuscript.
Key words: depression, adolescence, gender differences, gender characteristics, alexithimic
tendencies, gender stereotypes, gender roles, gender socialization, gender identity,
psychocorrectional programme.
The investigation is dedicated to one of the most actual and complex issue of modern
psychology – the gender differences in adolescent depression. The value of the research consists in
the creation of an original concept of the complexity of the problem of gender differences in
depression including the issues of gender differences in expression of depressive symptoms, the
gender-specific vulnerability to depression, the role of harmonious intereorisation of gender
characteristics.
The theoretical biases of the research include the philosophic approaches and the psychological
conceptions regarding the specificity of adolescent depression and regarding the etiology of gender
differences in adolescent depression.
It was experimentally demonstrated the female preponderance in depression and the male
preponderance in alexithimic tendencies and the reticent attitude of male adolescents to help-
seeking behavior. Also, it was identified the psychosocial factors which define the female
vulnerability to depression in adolescence and was identified the role of harmonious development of
both feminine and masculine characteristics for a good psychological functioning.
Onother important contribution of the investigation is the elaboration and realization of the
complex psychocorrectional programme for depressive adolescents. The objectivs of psychological
programme were related to depression and to other important correlates of adolescent depression:
anxiety symptoms, psychosomatic symptoms, lack of assertiveness.
129
Bibliografie
1. Agnold, A., Castello, E.J., Worthman, C.M. Puberty and Depression: the role of age, pubertal
status and pubertal timing. // Psychological Medicine, 1998, vol. 28, p. 51-61.
2. Allgood-Merten, A., Lewinsohn, P. M., Hops H. Sex differences in adolescence depression. //
Journal of Abnormal Psychology, 1990, vol. 99, nr.1, p.55-63.
3. Allison, B. N., Schultz, J. B. Interpersonal Identity Formation During Early Adolescence. //
Adolescence, 2001, vol. 36, n. 4, p. 509-523.
4. Archer, J. Sex differences in social behavior. Are the social roles and evolutionary
explanations compatible? // American Psychologist, 1996, vol.51, n.9, p. 909-917.
5. Arnett, J. Adolescent storm and stress, reconsidered // American Psychologist, 1999, vol. 54,
n. 5, p. 317-326.
6. Băban, A. Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Editura Preasa Universitară Clujeană, 1998, p.
49-56.
7. Băban, A. A psychological approach of men and masculinity. // Studia universitas Babeş-
Bolyai, Psychologia-Paedagogia, XLY, n.1, 2000, p. 3-9.
8. Benjet, C., Hernandez-Guzman, L. Gender differences in psychological well-being of mexican
early adolescents // Adolescence, 2001, vol. 141, n. 36, p. 46-66.
9. Bebbington, P.E. Psychosocial Causes of Depression. // The Journal of Gender-Specific
Medicine/ 1999, nr.6, p. 52-60.
10. Birch, A. Psihologia dezvoltării. Bucureşti: Editura Tehnică, 2000, p. 212-231.
11. Bogdan, C. Adolescenţa. // Dezvoltarea umană. Aspecte psiho-sociale, coordonator Bonchiş
E., Oradea: Editura Imprimeriei de Vest, 2000, p. 149-208.
12. Brinster, Ph. Terapia cognitivă. Bucureşti: Editura Teora, 1997, p. 29-39.
13. Brooks-Gun, J., Petersen, A. Studiing the emergence of depression and depressive symptoms
during adolescence. // Journal of Youth Adolescence, n. 20, 1991.
14. Buss, M. D. Psychological Sex Differences // American Psychologist, 1995, vol. 50, n.3, p.
164-171.
15. Cahn, R., Ladame, F. Psychotherapie, psychanalyse et adolescence. // Adolescence, 1992,
v.10, nr. 2, p. 223-235.
16. Campbell, T., Byrne, B.M., Baron, P. Gender differences in the expression of depressive
symptoms in early adolescents // The Journal of Early Adolescence, 1992, n.12, p. 326-338.
17. Canetto, S.S. Meanings of gender and suicidal behavior during adolescence. // Suicide and
Life-Threatening Behavior, 1997, vol. 27, n. 4, p. 339-349.
130
18. Carpenter, K. M., Addis M. E. Alexithymia, Gender, and Responces to Depressive Symptoms.
// Sex Roles: A Journal of Research, 2000, vol. 43, n. 9-10, p. 629-644.
19. Centerwal, E., Laak, S. Young men as equal partners. Stockholm: Perssons Offsettryckeri AB,
2001, 120 p.
20. Cernat, V. Psihologia stereotipurilor. Iaşi: Editura Polirom, 2005, p. 158-162.
21. Champion, L. A., Power, M. J. Social and cognitive approaches to depression: Towards a new
synthesis // British Journal of Clinical Psychology, 1995, n. 34, p. 485-503.
22. Chris, H., Gotlib, I. H., Schraedley, P. K. Ethnic differences in the association between
pubertal status and symptoms of depression in adolescent girls. // Journal of Adolescent
Health, vol. 25, n. 2, August 1999, p. 143-14.
23. Cicchetti, D., Toth Sheree, L. The development of depression in children and adolescents
//American Psychologist, 1998, vol. 53, n. 2, p. 221-241.
24. Ciofu, C. Interacţiunea părinţi-copii. Bucureşti: Editura Medicală Amaltea, 1998, p. 191-192.
25. Clegg, B. Dezvoltarea personală. Iasi: Editura Polirom, 2003, p. 194-200.
26. Compas, B.E., Stress and life events during childhood and adolescence // Clinical Psychology
Review, n.7, 1987, p. 275-302.
27. Compas, B. E., Hinden B. R., Gerhardt C. A. Adolescent Development: Pathways and
Processes of Risk and Resilience. // Annual Review of Psychology, 1995, nr. 46, p. 265-293.
28. Compas, B.E., Oppedisano, G., Hammen, C. Gender differences in depressive symptoms in
adolescence: comparison of national samples if clinically referred youths // Journal of
Consultative Clinical psychology, 1997, vol. 65, n. 4, p. 617-626.
29. Conger, D. R., Ge, X. Pubertal transition, stressful life events and the emergence of gender
differences in adolescent deprresive symptoms. Developmental Psychology, 2001, vol. 37, n.
3, p. 404-417.
30. Cosman, D. Sinuciderea. Cluj-Napoca: Editura Risoprint,1999, p. 105-116.
31. Cottraux, J. Terapiile cognitive. Iasi: Editura Polirom, 2003, p. 45-71.
32. Culbertson, F. M. Depression and Gender. An international review. // American Psychologist,
1997, vol 52, n. 1, p. 25-31.
33. Cungi, Ch. Cum să ne afirmăm. Iasi: Editura Polirom, 2003, 179 p.
34. Cyranowski, J., Frank, E., Young, E. Adolescent onset of the gender differences in lifetime
rates of major depression. // Archives of General Psychiatry, 2000, n.57, p. 21-27.
35. Dafinoiu, I., Jeno-Laszlo, V. Psihoterapii scurte. Strategii, metode, tehnici. Iasi: Editura
Polirom, 2005, p. 39-81.
36. Dafinoiu, I. Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Editura Polirom, 2000, p. 89-113.
131
37. David, D. Psihologie clinică şi psihoterapie. Iaşi: Editura Polirom, 2006, p. 85-119.
38. Dincă, M. Adolescenţii într-o societate în schimbare. Bucureşti: Editura Paideia, 2004, 121 p.
39. Doyen, C., Mouren-Simeoni, M. Facteurs psychosociaux dans la depression de l’ enfant et de
l’ adolescent. // Les depression de l’enfant et de l’adolescent: faits et questions, Mouren-
Simeoni, M.C., Klein R. G., eds. Expansion Scientifique Publications, Paris, 1997, p. 270-291.
40. Dragomir, O., Miroiu, M. Lexicon feminist. Iaşi: Editura Polirom, 2002, 394 p.
41. Eagly, A. H., Wendy, W. The origins of Sex Differences in Human Behavior. Evolved
Dispositions versus Social Roles. // American Psychologist, 1999, vol.54, n. 6, p. 408-421.
42. Emery, G., Bedrosian, R., Garber J. Cognitive therapy with depressed children and
adolescents. // Affective disorders in childhood and adolescence, 1983, vol. 27, p. 445-468.
43. Field, T., Diego, M., Sanders, C. Adolescent Depression and Risc Factors. // Adolescence,
2001, vol. 36, p. 492-498.
44. Field, T. Adolescent suicidal ideation. // Adolescence, summer, 2001, vol. 36, p. 36, p. 241-
248.
45. Flament, M. F. Phenomenology, Psychosocial Correlates, and Treatment Seeking in Major
Depression and Dysthymia of Adolescence. // Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 9, p. 170-178.
46. Freud, A. Eul şi mecanismele de apărare. Bucureşti: Editura Generaţia, 2002, p. 113-135.
47. Friedrich, W.N., Reams, R., Jacobs, J. Depression and suicidal ideation in early adolescents.
// Journal of Youth and Adolescence, 1982, n.11, p. 403-407.
48. Folkman, S., Lazarus R.S. An analysis of coping in a midle-aged community sample // Journal
of Health and Social Behavior, 1980, v.21, p. 219-239.
49. Galambos, N.L., Almeida, D.M., Petersen, A.C. Masculinity, femininity and sex role attitudes
in early adolescence: exploring gender intensification. // Child Development, 1990, vol. 61, n.
6, p. 1905-1914.
50. Garnefski, N. Age Differences in Depressive Symptoms, Antisocial Behavior, and Negative
Perceptions of Family, School, and Peer among Adolescents. // Journal of the American
Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 2000, vol. 39, n. 9, p. 1175-1181.
51. Gore, S. Mangione, T. Social roles and psychological distres: addictive and interactive models
of sex differences. // Journal of Health and Social Behavior, 1983, vol. 24, p. 300-312.
52. Gotlib, I.H., Lewinsohn, P. M. Negative cognitions and attributional style in depressed
adolescents: an examination of stability and specificity. // Abnormal Psychology, 1993, vol.
104, n.4, p. 607-615.
132
53. Greenglass, E., R. A social-psychological view of marriage for women. // International Journal
of Women’s Studies, vol. 8, p. 24-31, 1985.
54. Greenglass, E, R., Pantony, K. L., Burke, R. J. A gender-role perspective on role conflict, work
stress and social suport. // Journal of Social Behavior and Personality, vol. 3, n. 4, p. 317-328.
55. Grimmel, D., Stern, G. S. The relationship between gender role ideals and psychological well-
being. // Sex Roles: A Journal of Research, 1992, vol. 27, p. 487-497.
56. Grimmel, D. Effects of gender-role self-discrepancy on depressed mood. // Sex Roles: A
Journal of Research, 1998, vol. 39, n. 3-4, p. 204-214.
57. Grus, L. C. Pubertal transition, stressful life events, and the emergence of gender differences
in adolescent depressive symptoms. // Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics,
2001, vol. 22, n. 5, p. 345-353.
58. Grunberg, L., Miroiu, M. Gen şi societate. Bucureşti: Editura Alternative, 1997, 155 p.
59. Guimon, J. Introducere în terapiile de grup. Teorii, tehnici, programe. Iaşi: Editura Polirom,
2006, 363 p.
60. Guimon, J., Weber-Rouget B. Terapii scurte de grup. Comportamente şi ilustrări tehnice.
Iaşi: Editura Polirom, 2006, 367 p.
61. Haddou, M. Cum să spui “nu”. Bucureşti: Editura Trei, 2003, 176 p.
62. Hammen, C., L., Padesky, C. A. Sex differences in the expression of depressive responses on
the Beck Depression Inventory. // Journal of Abnormal Psychology, 1977, vol. 86, n. 6, p. 609-
614.
63. Hammen, C.L., Doyle, P. S. Interpersonal consequences of depression: responses to men and
women enacting a depressed role. // Journal of Abnormal psychology, vol. 87, n. 3, 1978, p.
322-332.
64. Hankin, L., Ambramson L. Y., Siler, M. A prospective test of the hopelessness theory of
depression in adolescence. // Cognitive Therapy and Research, vol, 25, n.5, 2001, p. 607-632.
65. Hankin, L., Ambramson L. Y., Moffit T. Development of depression from preadolescence to
young adulthood: emerging gender differences in a 10-year longitudinal study. // Journal of
Abnormal Psychology, 1998, vol. 107, n. 1, p. 128-140.
66. Hare-Mustin, R.T., Marecek, J. The meaning of difference. Gender theory, postmodernism,
and psychology. // American psychologist, 1988, vol. 43, n. 6, p. 455-464.
67. Hart, B.I., Thompson, J.M. Gender role characteristics and depressive symptomatology
among adolescents. // Journal of Early Adolescence, vol. 16, n. 4, p. 407-426, 1996.
68. Heath, Ph. A. Patterns of depressed affect during early adolescence. // Journal of Early
Adolescence, 2002, vol. 22, nr. 3, p. 252-276.
133
69. Holdevici, I. Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului pentru un stil
de viaţă optim. Bucureşti: Editura Ştiinţelor Medicale, 2005, p. 322-368.
70. Holdevici, I. Gîndirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-
comportamentală. Bucureşti: Editura Ştiinţă şi Tehnică, 1999, p. 219-246.
71. Holdevici, I. Psihoterapii scurte. Să ne rezolvăm problemele de viaţă rapid şi eficient.
Bucureşti: Editura Ceres, 2005, p. 29-56.
72. Houston, D. M. Vulnerability to depressive mood reactions. Retesting the hopelessness model
of depression. // British journal of Social Psychology, 1995, vol. 34, p. 293-302.
73. Hyde, J.S., Plant, E. A. Magnitude of psychological gender differences. Another side to the
story. // American Psychologist, 1995, vol.50, n.3, p.159-161.
74. Iluţ, P. Şinele şi cunoaşterea lui. Iaşi: Editura Polirom, 2001, p. 99-107.
75. Ionescu, Ş. Paisprezece abordări în psihopatologie. Iaşi: Editura Polirom, 1998, p. 60-74.
76. Jardan, V. Identitatea de gen al tinerilor în condiţiile modificării rolurilor sociale.
Autoreferatul tezei de doctor în psihologie, Chişinău, 2006, 22 p.
77. Jeammet, Ph. Peut-on parler d’une specificite de la psychopathologie de la adolescence?
//Information Psychiatrique, 1981, vol.57, n.2, p. 171-181.
78. Jeammet, Ph. Crise et depression. // Perspectives psychiatriques, n.28/III, 1991, p. 142-147.
79. Kaplan, S.L., Hong, G.K. Epidemiology of depressive symptomatology in adolescents. //
Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry, 1984, vol. 23, p. 91-
98.
80. Kazdin, A. E. Adolescent Mental Health. // American Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 127-
141.
81. Kazdin, A. E. Psychoterapy for Children and Adolescents. Current Progress and Future
Research Directions. //American Psychologist, 1993, vol. 48, n.6, p. 644-657.
82. Kearny-Cooke, A. Gender differences and self-esteem. // The Journal of Gender-Specific
Medicine, 1999, vol. 2, n. 3, 46-52.
83. Kendall, P.C. Cognitive-behavioral therapies with youth: guiding theory, current status and
emerging developments. // Journal of Consulting and Clinical Psychology, 1993, n. 61, p. 235-
247.
84. Kendler, K. S. Gender differences in the genetic epidemiology of major depression. // Journal
of Gender-Specific Medicine, 1998, vol. 1, n.2, p. 28-31.
85. Kovacs, M. Gender and the course of major depressive disorder throuth adolescence in
clinically reffered youngsters. // Journal of the American Academy of Child and Adolescent
Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 9, p. 1079-1085.
134
86. Laitinen-Krispijn, S. The role of pubertal progress in the development of depression in early
adolescence. // Journal of Affective Disorders, 1999, vol. 54, n.1-2, p. 211-215.
87. Lancaster, S., Milne, L. Predictors of depression in female adolescents. // Adolescence, 2001,
vol. 36, p. 207-223.
88. Langhinrichsen-Rohling, J., Lewinsohn, P. M. Gender differences in the suicide-related
behaviors of adolescents and young adults. // Sex Roles. A Journal of Research, 1998, vol. 39,
n. 11-12, p. 839-854.
89. Lemperiere, Th. Aspects evolutifs de la depression. Paris: Acanthe Masson, 1996, 160 p.
90. Lemperiere, Th. La depression avant 20 ans. Paris: Ed. Masson, 1998, p. 20-22.
91. Lengua, L. J., Stomshack E., Gender, Gender Roles, and Personality: Gender Differences in
the Prediction of Coping and Psychological Symptoms. // Sex Roles: A Journal of Research,
2000, vol. 43, n. 11, p.7 87-820.
92. Lewinsohn, P. M., Rhode, P., Seeley, J. R. Gender differences in suicide attempts from
Adolescence to Young Adulthood. // Journal of the American Academy of child and
Adolescent Psychiatry, 2001, vol. 40, n. 4, p. 427-434.
93. Lewinsohn, P.M. Psychosocial treatments for adolescent depression. // Clinical Psychology
Review, 1999, vol. 19, n. 3, p. 329-342.
94. Luban-Plozza, B. Poldinger, W., Kroger, F. Boli psihosomatice în practica medicală.
Bucureşti: Editura Medicală, 2002, p. 11-31.
95. Lumley, M.A., Mader, C., Gramzow, J., Papineau, K. Family factors related to alexithymia
characteristics. // Psychosomatic Medicine, 1998, vol. 58, p. 123-138.
96. Lupu, I., Zanc, I. Sociologie medicală. Teorie şi aplicaţii. Iaşi: Editura Polirom, 1999, p 25-26.
97. Manea, M., Manea T. Psihologie medicală. Bucureşti: Editura Tehnică, 2004, p, 101-107.
98. Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2000, p.
285-353.
99. Marcelli, D., Berthaut, E. Depresie şi tentative de suicid la adolescenţă. Iaşi: Editura Polirom,
2007, 333 p.
100. Marcotte, D. Gender differences in adolescent depression: gender-typed characteristics or
problem-solving skills deficits? // Sex Roles: A Journal of Research, 1999, vol. 41, n.1, p. 31-
48.
101. Marcotte, D. Gender differences in depressive symptoms during adolescence: role of gender
typed-characteristics, self-esteem, body image, stressful life events, and pubertal status. //
Journal of Emotional and Behavioral Disorders, 2002, vol. 10, n. 1, p. 29-42.
135
102. Marecek, J. Gender, Politics, and Psychology’s Ways of Knowing. // American Psychologist,
1995, vol. 50, n.5, p. 162-163.
103. Miclea, M. Stres şi apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Preasa Universitară Clujeană, 1997,
p. 125-134.
104. Mimoun, S., Etienne R. Dragostea şi sexualitatea adolescenţilor. Bucureşti: Editura Lucman,
2001, 175 p.
105. Moreau, A. Tainele autoterapiei asistate. Oneşti: Editura Opus Cultural, 2005, p. 45-57.
106. Moscovici, S. Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt. Iaşi: Editura Polirom, 1998, p. 230-
244.
107. Muller, J.R. When a pacient has no story to tell: Alexithymia. // Sex roles: A Journal of
Research, 2000, vol.40, n.7, p. 135-147.
108. Nezu, A.M., Nezu, C.M. Psychological distress, problem solving and coping reactions: Sex
role differences. // Sex roles: A Journal of Research, n.16, 1987, p. 178-191.
109. Nolen-Hoeksema, S. Sex differences in unipolar depression: evidence and theory. //
Psychological Bulletin, 1987, n.101, p. 259-282.
110. Nolen-Noeksema, S., Larson, J., Grayson, C. Exlaning the Gender Differences in Depressive
Symptoms. // Journal of Personality and Social Psychology, 1999, vol.77, n.5, p. 1061-1072.
111. Nolen-Hoeksema, S. An interactive model for the emergence of gender differences in
depression in adolescence. // Journal of Research on Adolescence, vol. 4, n. 4, 1990, p. 519-
534.
112. Nolen-Hoeksema, S. Girgus C. The emergence of gender differences in depression during
adolescence. // Psychological Bulletin, 1994, vol. 115, n. 3, p. 424-443.
113. Olsson, G., Nordstrom, M., Arinell, H. Adolescent depression and stressful life events. //
Nordic Journal of Psychiatry, 1999, vol. 53, p. 339-346.
114. Page, S. Two studies of gender and reporting differences with the Beck Depression Inventory.
// Journal of research in social psychology, 1999, vol. 4, n. 5, p.
115. Payne, F. D. “Masculinity”, “femininity” and the complex construct of adjustment. // Sex
Roles, 1987, n.17, p. 359-374.
116. Petersen, A.C., Bruce, E., Brooks-Gunn, J. Depression in adolescence. // American
Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 155-168.
117. Petersen, A.C., Sarigiani, P., Kennedy, R.E. Adolescent depression: Why more girls? // Journal
of Jouth and Adolescence, 1991, vol. 20, n. 2, p. 247-266.
118. Platon, C. Aspecte ale complexităţii cognitive şi percepţia interpersonală la adolescenţi. //
Ştiinţa psihologică: progres, probleme şi perspective, Chişinău, 1995, p.34-48.
136
119. Platon, C. German, G. Identitatea gender a depresiei în adolescenţă. Cercetări şi comentarii //
Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, 2000, p. 205-311.
120. Polce-Lynch, M. Gender and age patterns in emotional expression, body image, and self-
esteem: a qualitative analysis. // Sex Roles: A Journal of Research, 1998, vol. 38, n. 11-12, p.
1025-1048.
121. Popescu Brumă, S. Psihologia sănătăţii. Piteşti: Editura Paralela 45, 2005, p. 194-195.
122. Phylliss, A. H., Phame, M. C. Patterns of Depressed Affect during the Early Adolescence. //
Journal of Early Adolescence, 2002, vol.33, n. 3, p. 252-276.
123. Pruteanu, Ş. Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Iaşi: Editura Polirom, 2004, p. 7-83.
124. Pryzgoda, J., Chrisler J. Definitions of Gender and Sex: The Subtleties of Meaning. // Sex
roles: A Journal of Research, 2000, vol. 42, p. 56-65.
125. Quadrel, M. Adolescent (In)vulnerability. // American Psychologist, 1993, vol. 48, n. 2, p. 102-
116.
126. Răzlog, O. Tulburările paroxistice respiratorii în nevroze şi în bolile psihosomatice. Teza de
doctor în medicină, Chişinău, 1999, 157 p.
127. Reinecke, M. A. Cognitive-behavioral therapy of depression and depressive symptoms during
adolescence: a review and metaanalysis. // Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 1998, vol. 56, n. 8, p. 278-292.
128. Rosenbaum, M., Lewinsohn, P., Gotlib, I. Distinguishing between state-dependent and non-
state-dependent depression-related psychosocial variables. // British Journal of Clinical
Psychology, 1996, vol 34, p. 341-358.
129. Ruble, T. H., Cohen, R., Ruble, D. N. Sex stereotypes: occupational barriers for women. //
American Behavioral Scientist, 1984, vol. 27, p. 339-356.
130. Sachs-Ericsson, N., Ciarlo, J. A. Gender, social roles, and mental health: an epidemiological
perspective. // Sex Roles: A Journal of Research, 2000, vol. 43, n. 9-10, p, 605-628.
131. Sanfilipo, M. P. Masculinity, femininity, and subjective experiences of depression. // Journal of
Clinical Psychology, 1994, vol. 50, n.2, p. 144-157.
132. Schraedley, P. M., Gotlib, I. H., Hayward, Ch. Gender differences in correlates of depressive
symptoms in adolescents. // Journal of Adolescent Health, 1999, vol. 25, n. 2, p. 98-109.
133. Seiffge-Krenke, I., Stemmler, M. Factors contributing to gender differences in depressive
symptoms: a test of three developmental models. // Journal of youth and adolescence, 2002,
vol. 31, n.6, p. 405-417.
134. Seiffge-Krenke, I. Family with daughters, families with sons: different chalenges for family
relationships and marital satisfaction? //Youth and Adolescence, 1999, n.3, p. 142-155.
137
135. Sifneos, P. E. The Schalling-Sifneos Personality Scale Revised. // Psychotherapy and
Psychosomatics, 1986, vol. 45, p. 161-165.
136. Silverstein, B., Lynch A. D. Gender differences in depression: the role played by paternal
attitude of male superiority and maternal modeling of gender-related limitations. // Sex Roles:
A Journal of Research, 1998, vol. 38, n. 7-8, p. 539-555.
137. Spence, J. Gender-related traits and gender ideology: evidence for a multifactorial theory //
Journal of Personality and Social Psychology, 1993, vol. 64, n. 4, p. 624-635.
138. Spence, J., Helmerich, R., Stap, J. Rating of self and peers on sex role attributes and their
relation to self-esteem and concepts of masculinity and femininity // Journal of Personality and
Social Psychology, vol. 44, p. 440-446.
139. Spitzer, C., Siebel-Jurges U., Barnow S. Alexitimia and interpersonal problems. //
Psychotherapy and Psychosomatics, n. 74, p.240-246, 2005.
140. Şchiopu, U., Verza, E. Psihologia vîrstelor. Ciclurile vieţii. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1997, p. 204-261.
141. Steenbarger, B.N., Greenberg, R.P. Sex roles, stress, and distress: A study of person by
contingency. // Sex roles, 1990, v. 22, p. 123-142.
142. Stains, G. L. Men and women in role relationships // The social psychology of female-male
relations. A critical analysis of central concepts. Ed. By Ashmore R. D., Del Boca F.K., New
York: Academic Press, 1996, p. 211-242.
143. Stienberg, L., Morris, A. Adolescent Development. // Anual Review of Psychology, 2001, vol.
52, p. 83-110.
144. Teri, L. The use of the Beck Depression Inventory with adolescents. // Journal of Abnormal
Child Psychology, 10, n. 2, p. 277-284, march, 1982.
145. Tomori, M., Zalar, B., Plesnicar, B. Gender differences in psychological risk factors among
slovenian adolescents // Adolescence, 200o, n. 35, p.431-443.
146. Turchină, T. Psihologie clinică. Chişinău, 1999, 169 p.
147. Tudose, C. Gen şi personalitate. Bucureşti: Editura Tritonic, 2005, 175 p.
148. Vraşti, R., Eisemann M. Depresii – noi perspective. Editura All, Bucureşti, 1996, p. 94-107.
149. Vogel, D.,L., Wester S.R. Confirming gender stereotypes. // Sex roles: A journal of Research,
2003, vol. 48, n. 11-12, p. 519-528.
150. Wade, T. J., Cairny, J. Emergence of gender differences in depression during adolescence:
national panel results from three countries. // Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry, 2002, vol. 41, n. 2, p. 190-198.
138
151. Weissman, M. M., Klerman, G.L. Sex differences in the epidemiology of depression. //
Archives of General Psychiatry, 1977, vol. 34, p. 98-111.
152. White, D., Leach, C., Sims, R. Validation if the Hospital Anxiety and Depression Scale for use
with adolescents. // British Journal of Psychiatry, 1999, vol. 175, p. 452-454.
153. Wichstrom, L. The emergence of gender differences in depressed mood during adolescence:
The role of intensified gender socialization. // Developmental Psychology, 1999, vol. 35, n. 1,
p. 232-245.
154. Winnicott, D. W. Procesele de maturizare. Bucureşti: Editura Trei, p. 312-322.
155. Winnicott, D. W. Adolescent process and the need for personal confrontation. // Pediatrics,
1969, vol. 44, p. 752-756.
156. Wolk, S.L., Weisman, M.M. Women and depression: An update. // American Psychiatric Press
Review of Psychiatry, 1995, vol.14, p. 32-45.
157. Yelsma, P., Hovestadt, A. J., Anderson, W. T. Nilsson J.E. Family-of-origin expressivenes:
measurement, meaning, and relationship to Alexithymia. // Journal of Marital and Family
Therapy, 2000, vol. 26, n. 3, p. 353-363.
158. Бем, С. Линзы гендера. Трансформация взглядов на проблему неравенства полов.
Москва: Росспэн, 2004, 330 стр.
159. Берн, Ш. Гендерная психология. Москва: «ОЛМА-ПРЕСС», 2001, 306 стр.
160. Буракова, М. Маскулинность и феминность: конструирование настоящих мужчин и
женщин // Иной взгляд. Международный альманах гендерных исследований, Минск,
март, 2000. стр. 18-21.
161. Дмитриева, Е., Кетинг, Е. Взгляды российских юношей и девушек: сходства и различия.
// Выбор, № 7, 2003, стр.14-19.
162. Фельдштейн, Д.И. Психология развивающейся личности. Москва, 1996, стр. 142-163.
163. Иванова, Е. Гендерная проблематика в психологии. // Введение в гендерные
исследования. Часть I. Учебное пособие. Под редакцией И. А. Жеребкиной. Алетейя,
2001, стр. 312-345.
164. Ильина, Е. П. Дифференциальная психофизиология мужчины и женщины. Спб.: Питер,
2002, 256 стр.
165. Жирар, Ф. Нужны ли нам половые права? //Выбор, № 6, 2004, стр. 23-35.
166. Каган, В.Е. Стереотипы мужественности-женственности и образ «Я» у подростков
// Вопросы психологии. 1987. № 2. стр. 45-54.
167. Каган, В.Е. Семейные и полоролевые установки у подростков // Вопросы психологии.
1989. № 3. стр. 32-38.
139
168. Клецина, И. С. Гендерная социолизация, СПб., издательство РГПУ им. А. И. Герцена,
2004, стр. 267.
169. Клецина, И. С. Гендерная автобиография как метод изучения механизмов гендерной
социолизации // Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С. Клециной. СПб,
Питер, 2003, 342 стр.
170. Клецина, И. С. От психологии пола – к гендерным исследованиям в психологии //
Вопросы психологии. 2003. № 1. стр. 61-78.
171. Основы гендерных исследований // Хрестоматия. Под ред. О. А. Воронина, Москва, 2001,
370 стр.
172. Платон, К., Снегирева, Т. Особенности межлигностного восприятия в подростковом и
раннем юношеском возрасте. Кишинев: «Наука», 1988, 154 стр.
173. Попова, Л. Психологические исследования и гендерный подход. // Женщина. Гендер.
Культура. Москва, 1999, стр. 119-131.
174. Попова, Л. Гендерные аспекты самореализации личности: Учебное пособие к
спецсеминару. Москва: Прометей, 1996, стр. 34-56.
175. Попова, Л. Отношения к социальным ролям женщин: кросскультурное исследование //
Гендерные аспекты социальной трансформации. Москва.:1996. Вып.15, стр. 161-173.
176. Реан, A. A. Психология человека от рождения до смертu. Москва: «прайм-
ЕВРОЗНАК», 2003, стр.201-252.
177. Реброва, Н.П. Гендерный аспект взаимосвязи биологических и психологических
характеристик личности. // Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С.
Клециной. СПБ, 2003, стр. 123-141.
178. Рудестам, К. Групповая психотерапия. Санкт-Петербург, 1999, стр. 9-50.
179. Румянцева, П. В. Гендерная идентичностъ. // Практикум по гендерной психологии. Под
ред. И. С. Клециной. СПБ, 2003, стр. 45-76.
180. Сафонова, М. В. Гендерные стереотипы и их влияние на поведение человека //
Практикум по гендерной психологии. Под ред. И. С. Клециной. СПБ, 2003, стр. 178-184.
181. Эриксон, Э. Детство и Общество. Санкт-Петербург: Летний сад, 2000, стр. 249-252.
140
Anexe Anexa 1
Planul şedinţelor
Şedinţa nr. 1
Scopurile şedinţei:
• cunoaşterea reciprocă a membrilor grupului;
• dezvoltarea coeziunii grupului;
• informarea participanţilor despre termenul de „anxietate socială”, despre manifestarea
acestui fenomen la adolescenţi şi despre relaţia dintre anxietate şi depresie.
1. Salutul.
2. Prezentarea metaforică a membrilor grupului. Scopul: diminuarea anxietăţii legate de
autoprezentare. Pe tablă se afişează o coală mare de hîrtie. Fiecare participant se apropie, îşi scrie
numele şi se prezintă printr-un desen. Îşi expune reflecţiile referitoare la metafora pe care a folosit-o
în autoprezentare.
3. Prezentarea regulilor grupului. Scopul: stabilirea regulilor de comunicare şi lucru în grup,
pentru a oferi condiţiile necesare unui climat securizant. După ce participanţii s-au prezentat, se
trece la stabilirea şi însuşirea normelor şi regulilor grupului. Se prezintă regulile de lucru în grup:
• stil de comunicare bazat pe respect reciproc şi încredere reciprocă;
• comunicare după principiul „aici şi acum”;
• personificarea enunţurilor expuse;
• sinceritate în comunicare şi conduită;
• participare activă;
• atitudine pozitivă faţă de ceilalţi;
• evitarea comentariilor critice la adresa membrilor grupului;
• respectarea confidenţialităţii.
4. Exerciţiu de autoprezentare şi integrare în grup. Scopul: facilitarea procesului de integrare a
persoanelor în grup. Scopul descrierii de sine doar în termeni pozitivi: de a învăţa persoana să se
perceapă în termeni pozitivi. Fiecare participant este rugat să-şi formuleze autoprezentarea în felul
următor: a) prima parte a autoprezentării trebuie să conţină informaţia generală despre persoană
(vîrsta, ocupaţia); b) în partea a doua a autoprezentării este expus scopul participării la programul de
141
psihocorecţie; c) partea a treia a autoprezentării constă în formularea a zece enunţuri despre sine în
termeni pozitivi.
5. Prezentarea tehnicii de autoevaluare a nivelului de angoasă. Scopul tehnicii: conştientizarea
stării psihoemoţionale, verbalizarea senzaţiilor şi emoţiilor, conştientizarea motivelor ce provoacă
anxietate. Fiecare membru al grupului este rugat să-şi evalueze anxietatea pe o scală de la 0 la 10.
Este explicată utilitatea folosirii acestei tehnici.
6. Prezentare teoretică: anxietatea socială. Scopul: informarea participanţilor despre legătura
dintre stările depresive şi anxietatea socială. Terapeutul face o prezentare pe tema: anxietatea
socială, comportamentul evitativ, problemele de comunicare în cazul adolescenţilor depresivi.
Scopul prezentării este de a familiariza participanţii cu conţinutul psihologic al problemelor lor.
Terapeutul stabileşte un contact cu fiecare participant. Se atrage atenţia participanţilor asupra
similarităţii problemelor fiecăruia dintre ei.
7. Evaluarea şi descrierea similitudinii dintre tematica psihologică expusă şi problemele
psihologice ale fiecărui participant. Scopul exerciţiului: conştientizarea similarităţii problemelor
ce ţin de anxietatea socială caracteristice adolescenţilor. Fiecare participant este invitat să
vorbească în ce măsură îl caracterizează problemele discutate. Evaluarea nivelului de angoasă al
fiecărui participant.
8. Joc de rol. Scopul: practicarea exerciţiilor de comunicare într-un mediu securizant şi
deblocarea, depăşirea inhibiţiilor şi fricilor. Primele jocuri de rol sînt foarte scurte şi au sarcini
foarte simple (de exemplu, salutarea unei parsoane şi prezentarea). Se lucrează în perechi.
9. Evaluarea nivelului de angoasă şi a utilităţii jocului pentru fiecare participant. Scopul:
evaluarea şi conştientizarea anxietăţii şi identificarea schimbărilor în sensul diminuării anxietăţii.
10. Tema pentru acasă. Exersarea autoprezentării în situaţii cotidiene şi observarea trăirilor
emoţionale în timpul exersării.
11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 2
Scopurile şedinţei:
• favorizarea comunicării între membrii grupului;
• dezvoltarea coeziunii grupului;
• informarea privind rolul comunicării nonverbale şi elementele acesteia;
• învăţarea tehnicilor de ameliorare a vocii în comunicarea socială.
1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 0 la 10. Discutarea utilităţii şedinţei precedente.
142
2. Verificarea temei pentru acasă. Scopul: analiza trăirilor emoţionale şi a dificultăţilor în
realizarea temei pentru acasă. Fiecare participant povesteşte despre exerciţiile pe care le-a efectuat,
descrie emoţiile ce au însoţit activităţile incluse în tema pentru acasă şi dificultăţile întîlnite în
realizarea lor.
3. Prezentarea teoretică: comunicarea nonverbală. Scopul: familiarizarea participanţilor cu
comportamentul nonverbal la adolescenţii depresivi. Tema şedinţei este comunicarea nonverbală în
contextul unei comunicări corecte şi eficiente. Se expun următoarele puncte: componentele
comunicării (comunicarea verbală şi nonverbală); importanţa limbajului nonverbal în emiterea
mesajului, în formarea sensului mesajului şi în prezentarea propriei persoane; principalele
componente ale comunicării nonverbale (contactul vizual, mimica, vocea, postura generală, distanţa
dintre persoane).
4. Învăţarea unui exerciţiu de relaxare. Scopul exerciţiului: învăţarea metodelor simple de
relaxare în momentele de anxietate care pot apărea pe parcursul activităţii în grup. Necesitatea
acestui exerciţiu este condiţionată de faptul că pe parcursul primelor şedinţe participanţii trăiesc un
anumit grad de anxietate. Este folosită tehnica hipoventilaţiei şi hiperventilaţiei. Adolescenţii sînt
informaţi despre efectul hiperventilaţiei, şi anume că acesta amplifică starea de anxietate. Sînt
învăţaţi să-şi modifice ritmul respirator, inspirînd puţin timp şi expirînd lent. Prin acest exerciţiu se
urmăreşte diminuarea manifestărilor neurovegetative ale anxietăţii.
5. Exerciţiul „Ameliorează-ţi vocea”. Scopul exerciţiului: cunoaşterea şi acceptarea propriei
voci, exersarea vorbirii cu voce tare, identificarea mesajelor nonverbale transmise cu ajutorul
vocii. Fiecărui participant i se dă un text pe care trebuie să-l citească. „Exersaţi, vorbind suficient de
tare pentru a fi auziţi, dar nu mai tare decît e necesar. Remarcaţi dificultăţile întîlnite şi adaptaţi-vă
volumul vocii în funcţie de circumstanţe. Imaginaţi-vă că aveţi la dispoziţie un buton de reglare a
volumului propriei voci, pe care îl puteţi folosi ca pe un buton de radio.” La sfîrşitul acestei
activităţi fiecare participant îşi evaluează angoasă pe o scală de la 0 la 10. Expune starea pe care a
avut-o în timpul exerciţiului.
6. Ascultarea vocilor înregistrate. Scopul exerciţiului: decodificarea mesajelor transmise prin
intermediul vocii. Încercarea de a modela propria voce, pentru a se manifesta mai asertiv. Este
utilizată o casetă audio, pe care sînt înregistrate diferite voci, fiind prezentată toată gama de sunete,
de la ascuţite la grave, de la timide la încrezute. Participanţii analizează fiecare voce şi comentează
efectul psihologic al vocilor în sensul afirmării de sine.
7. Tema pentru acasă. „Exersaţi, jucîndu-vă cu propria voce. Treceţi prin toată gama de sunete, de
la grave la ascuţite.” „Observaţi-vă propria voce în funcţie de circumstanţe şi de persoanele cu care
comunicaţi şi dificultăţile pe care le întîlniţi.”
143
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 3
Scopurile şedinţei:
• analiza elementelor comunicării nonverbale;
• dezvoltarea abilităţilor de decodificare a mesajelor nonverbale;
• învăţarea comportamentului nonverbal autoafirmativ.
1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10. Evaluarea utilităţii şedinţei precedente.
2. Verificarea temei pentru acasă. Evaluarea rezultatelor concrete sau a relaţiilor la care s-a ajuns.
Identificarea problemelor întîlnite în efectuarea sarcinilor pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: elementele vocii (volum, timbru, debit verbal şi articulare),
ameliorarea vocii. Scopul: informarea participanţilor despre relaţia dintre elementele comunicării
şi stările depresive. Se discută despre relaţia dintre caracteristicile vocii şi stările psihoemoţionale:
volumul sonor adaptat situaţiei; volumul scăzut se asociază cu frică; timbru vocal grav se asociază
cu calmul; timbrul vocal ascuţit - cu furia, bucuria; timbrul monoton - cu plictiseala. Debitul
verbal, articularea şi calitatea mesajului. Influenţa emoţiilor asupra debitului verbal şi articulării.
Iritarea, anxietatea - debit verbal grăbit şi articulare mai puţin clară. Oboseala, descurajarea - debit
lent şi monoton, articulare neglijentă, volum sonor mai scăzut.
4. Exerciţiu de comunicare. Scopul exerciţiului: autoobservarea şi exersarea comunicării
deschise. Fiecare echipă alcătuieşte un scenariu propriu de comunicare (o întîlnire, o negociere) şi îl
joacă pe roluri. Se exersează zîmbetul, timbrul vocal, debitul verbal, articularea. „Exersaţi,
concentrîndu-vă asupra modului în care articulaţi cuvintele, impactul articulării asupra debitului
verbal, adaptaţi-vă volumul vocii în funcţie de situaţie.” Este utilizat în magnetofon, pentru a
înregistra conversaţiile. Fiecare participant îşi comentează participarea şi îşi evaluzează starea
psihoemoţională pe o scală de la 0 la 10.
5. Tema pentru acasă. Scopul: observarea comportamentului nonverbal autoafirmativ la ceilalţi şi
imitarea acestuia. „Ţinînd cont de informaţia prezentată astăzi, observaţi comportamentul
persoanelor în diferite situaţii – care este comportamentul nonverbal în funcţie de stările psiho-
emoţionale. Identificaţi în anturajul dvs. o persoană care prezintă comportament nonverbal
autoafirmativ. Observaţi şi descrieţi-i comportamentul. Încercaţi să o imitaţi”.
6. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
144
Şedinţa nr. 4
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor privind comunicarea verbală eficientă şi rolul comunicării în
autoafirmare şi în funcţionarea nondepresivă;
• învăţarea tehnicilor de comunicare verbală eficientă;
• evaluarea propriului stil de comunicare verbală.
1. Salutul
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: comunicarea verbală eficientă.
4. Exerciţiul „Regula parcimoniei”. Scopul: exersarea comunicării eficiente şi productive.
Regula parcimoniei presupune oferirea doar a explicaţiilor sau a informaţiei necesare în
contextul unei conversaţii.
5. Tehnica imaginaţiei dirijate. Scopul exerciţiului: desensibilizarea fricii de comunicare.
Exersăm în situaţii de comunicare imaginară regula parcimoniei şi tehnica ascultării active.
6. Joc de rol. Scopul: exersarea exerciţiilor noi de cominicare într-un mediu securizant. Iniţial
psihologul lucrează în pereche cu cîţiva participanţi, prezentînd utilizarea tehnicilor noi pînă
cînd acestea sînt bine înţelese de către adolescenţi. După asta participanţii lucrează în perechi.
7. Evaluarea propriului stil de comunicare verbală. Scopul: identificarea lacunelor ce au
condiţionat probleme în comunicarea interpersonală.
8. Evaluarea activităţilor şi descrierea stărilor psihoemoţionale inerente activităţii. Scopul
tehnicii: analiza dificultăţilor, inhibiţiilor şi a reuşitelor ce s-au manifestat pe parcursul
exersării. Conştientizarea efectului unei bune comunicări verbale.
9. Discuţie pe tema: ”Rolul comunicării verbale şi nonverbale eficiente în depăşirea
stărilor depresive”. Scopul: conştientizarea relaţiei dintre comunicarea eficientă şi
funcţionarea nondepresivă. Participanţii sînt invitaţi să analizeze ceea ce au realizat şi au
conştientizat pe parcursul exerciţiilor şi tehnicilor de comunicare.
10. Tema pentru acasă. Exersarea în situaţii securizante a tehnicilor şi exerciţiilor învăţate pe
parcursul şedinţei.
11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 5
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre mecanismele fiziologice ale anxietăţii;
145
• informarea participanţilor despre tehnicile de relaxare;
• învăţarea şi exersarea hiperventilaţiei, hipoventilaţiei, relaxării rapide;
• dezvoltarea deprinderii subiectului de a utiliza relaxarea în diferite împrejurări.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: metode de control ale manifestărilor fiziologice pentru diminuarea
anxietăţii: hiperventilaţia şi hipoventilaţia. Scopul: informarea subiecţilor despre psihofiziologia
stărilor anxiodepresive şi despre metodele de relaxare. Adolescenţilor li se explică unele aspecte
legate de psihofiziologia stărilor afective. „Emoţiile sînt însoţite de un ritm respirator numit
hiperventilaţie. Respirăm mai repede şi mai profund, dar, paradoxal, avem senzaţia că ne sufocăm.
Ritmul respirator rapid duce la o accelerare a ritmului cardiac şi, în general, a tuturor manifestărilor
fiziologice. Hipoventilaţia: prin încetinirea ritmului respirator ajungem la o relaxare emoţională
generală, fizică şi psihică. Ritmul respirator lent condiţionează încetinirea ritmului cardiac şi a
tuturor manifestărilor fiziologice şi este un bun mijloc de învăţare a relaxării...”
4. Exerciţiul „Relaxarea rapidă”. Scopul exerciţiului: învăţarea tehnicilor de relaxare. „1)
Aşezaţi-vă confortabil şi închideţi ochii; 2) realizaţi o hipoventilaţie eficientă; 3) cu ochii închişi
concentraţi-vă asupra respiraţiei, urmărindu-vă fiecare inspiraţie şi expiraţie; 4) căutaţi respiraţia
cea mai confortabilă”.
5. Exerciţiul „Manevra vagală”. Scopul: învăţarea metodelor de relaxare rapidă. Exerciţiul
constă în realizarea unei hiperpresiuni abdominale, prin umflarea abdomenului, timp de 3-5 minute.
Astfel se reacţionează rapid asupra sistemului neurovegetativ.
6. Evaluarea exerciţiilui şi a stărilor inerente. Scopul: analiza trăirilor, senzaţiilor, reuşitelor/
nereuşitelor în procesul învăţării metodelor de relaxare. Conştientizarea eficienţei tehnicilor de
relaxare.
7. Tema pentru acasă. Exersaţi relaxarea rapidă, hipoventilaţia, hiperventilaţia şi „manevra
vagală”.
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 6
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre tehnicile complexe de relaxare;
• exersarea metodei relaxării progresive.
1. Salutul.
146
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: relaxarea complexă. Scopul: informarea subiecţilor despre tehnicile
complexe de relaxare. Se oferă participanţilor la training următoarea informaţie: „Anxietatea poate
fi diminuată prin eliminarea supraîncordării musculare. Aceasta se poate realiza prin metoda
antrenamentului autogen a lui Schultz, prin metoda relaxării progresive a lui Jacobson sau prin
intermediul altor tehnici moderne de relaxare, care derivă din acestea. Metoda relaxării progresive
presupune că subiectul învaţă să se relaxeze pornind, în mod deliberat, de la un nivel ridicat de
încordare musculară. Tehnica implică învăţarea unor exerciţii alternative de relaxare şi încordare
musculară. În felul acesta subiectul conştientizează mai repede ce înseamnă încordarea şi relaxarea,
precum şi modul în care îşi trăieşte tensiunile. Această conştientizare poate servi ca punct de plecare
pentru utilizarea deliberată a relaxării în situaţiile de viaţă. Pe măsură ce subiectul însuşeşte acest tip
de relaxare musculară, el devine capabil să-şi calmeze sistemul neurovegetativ, înlocuind starea
subiectivă de anxietate cu cea de linişte interioară”.
4. Metoda relaxării progresive. Scopul exerciţiului: a) învăţarea unei metode mai complexe de
relaxare; b)conştientizarea posibilităţii controlului emoţiilor, în special, a anxietăţii. S-a folosit
modelul de relaxare progresivă adaptat după Fensterheim şi Jean Baer (1977), preluat de Irina
Holdevici (2005). Pentru inducerea relaxării s-a recurs la următorul text: „ Întindeţi-vă comod.
Aşezaţi-vă cît mai confortabil, cu braţele întinse de-a lungul corpului, degetele desfăcute. Închideţi
ochii. Dacă vă vin în minte gînduri care vă agită, spuneti-vă, în gînd, cu calm, STOP! Alungaţi
gîndurile negative şi concentraţi-vă asupra aceea ce aveţi de făcut. Prima parte a exerciţiului este
dedicată încordării unor muşchi. Trebuie să vă concentraţi asupra tensiunii musculare, să simţiţi
încordarea şi apoi să vă relaxaţi. Începeţi cu partea de jos a corpului. Întindeţi vîrfurile picioarelor
încordînd degetele, încordaţi gleznele, gambele, coapsele, fesele. Concentraţi-vă asupra
musculaturii încordate, menţine-ţi încordarea şi apoi relaxaţi-vă (la fel musculatura abdominală,
toracică, a spatelui, a cefei, a gîtului, a feţei). Acum, în partea a două a exerciţiului, căutaţi să
verificaţi cît de relaxate sînt părţile corpului dvs. Chiar dacă le simţiţi relaxate, căutaţi să le relaxaţi
şi mai mult. Dacă vă vin în minte alte gînduri, le spuneţi STOP! Şi continuaţi să vă concentraţi
asupra a ceea ce faceţi. Întrebaţi-vă: mai există oare vreo tensiune în labele picioarelor, în gambe,
coapse sau fese? Dacă există, identificaţi-o şi relaxaţi zona. Lăsaţi tensiunea să se ducă. Chiar dacă
musculatura respectivă este relaxată, relaxaţi-o şi mai mult, tot mai mult (la fel, cu restul părţilor
corpului, în aceeaşi succesiune ca şi în cazul exerciţiului precedent). Corpul dvs. este perfect relaxat
şi liniştit. Imaginaţi-vă acum o scenă plăcută, relativ neutră, fără o încărcare emoţională deosebită.
Imaginaţi-vă, de pildă, că sînteţi la mare, pe plajă, că vă plimbaţi pe o pajişte însorită etc. Dacă aveţi
dificultăţi să vă imaginaţi aceste lucruri, repetaţi-vă în gînd, de mai multe ori cuvîntul calm.
147
Dacă mintea tinde să vagabondeze, o aduceţi înapoi la scena plăcută sau la cuvîntul calm. În timp ce
menţineţi pe ecranul mental imaginea plăcută, relaxaţi tot mai mult muşchii degetelor şi labele
picioarelor, muşchii gleznelor, gambelor, coapselor, feselor...
Continuînd să vă concentraţi asupra scenei plăcute sau asupra cuvîntului calm, mai treceţi o dată în
revistă întreaga musculatură a corpului şi dacă mai identificaţi o urmă de tensiune, îndepărtaţi-o
treptat, relaxînd şi mai mult întregul corp.
Lăsaţi-vă purtat de senzaţia plăcută de calm şi relaxare. Întregul corp este calm şi relaxat, calm şi
relaxat, calm şi relaxat.
Acum voi număra de la 3 la 1 şi cînd voi ajunge cu numărătoarea la 1, veţi deschide ochii şi vă veţi
ridica odihnit şi vioi. 3...2...1. Reveniţi la starea normală! Vă simţiţi odihnit şi vioi.”
5. Exersarea metodei relaxării progresive. Scopul: evaluarea trăirilor, senzaţiilor,
reuşitelor/nereuşitelor în procesul învăţării tehnicii de relaxare.
6. Tema pentru acasă. Exersarea relaxării progresive.
7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 7
Scopurile şedinţei:
• informarea privind anxietatea socială la adolescenţi şi relaţia acesteia cu stările depresive;
• identificarea situaţiior sociale anxiogene pentru fiecare membru al grupului;
• analiza situaţiilor anxiogene identificate de membrii grupului prin prisma problemelor
psihologice specifice adolescenţei;
• exersarea tehnicii de desensibilizare sistematică a situaţiilor sociale anxiogene.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Alcătuirea listelor ierarhice ale situaţiilor sociale anxiogene. Scopul: identificarea situaţiilor
anxiogene. Participanţilor li se împarte cîte o foaie şi sînt rugaţi să construiască o listă care să
cuprindă întreaga gamă de situaţii sociale evitate de adolescent, începînd cu cele care provoacă o
anxietate uşoară pînă la cele ce induc o anxietate puternică. „Gîndiţi-vă la cea mai intensă anxietate
pe care aţi trăit-o într-un context social sau pe care v-o puteţi imagina şi atribuiţi-i acesteia numărul
100. Acum gîndiţi-vă la starea de calm absolut pe care aţi putea să o trăiţi într-o situaţie socială şi
notaţi-o cu 0”.
4. Prezentarea teoretică: tehnica desensibilizării sistematice.
148
5. Desensibilizarea imaginativă. Scopul tehnicii: desensibilizarea situaţiei anxiogene într-un
climat securizant. Desensibilizarea imaginativă este oportună, deoarece pentru adolescenţii
depresivi este destul de dificilă confruntarea in vivo cu situaţiile sociale anxiogene. Prin contact
imaginar cu stimulul anxiogen este posibilă reglarea nivelului anxietăţii cu care este confruntat
individul, iar probabilitatea ca acesta să nu-şi mai poată controla comportamentul scade
semnificativ. Participanţii aflaţi într-o stare de relaxare sînt rugaţi să-şi imagineze situaţii sociale
anxiogene începînd de la cele mai puţin angoasante. Anxietatea este redusă prin inducţie simultană
de relaxare. Dacă o situaţie este prea anxiogenă, pacientul o va abandona, abordînd-o pe alta, mai
puţin angoasantă. Desensibilizarea va înceta în momentul în care anxietatea faţă de reprezentările
anxiogene devine tolerabilă. Prezentăm în continuare un model de desensibilizare imaginativă:
„Luaţi o poziţie comodă în fotoliu, cu capul şi braţele sprijinite pe braţele fotoliului. Trebuie să
aveţi cu dvs. lista în care aţi notat situaţiile anxiogene în ordine descrescătoare. Închideţi ochii şi
relaxaţi-vă cît mai bine... Imaginaţi-vă prima situaţie care vă sperie cel mai puţin. La cel mai mic
semn de supraîncordare, alungaţi scena din minte şi relaxaţi-vă. Continuaţi relaxarea pînă cînd vă
simţiţi cît se poate de destins. Repetaţi apoi scena în care este evocată situaţia care vă sperie. La un
moment dat veţi putea vizualiza situaţia respectivă timp de 5-10 secunde, fără ca acest lucru să vă
tulbure. Cînd aţi ajuns la acest punct, întrerupeţi concentrarea şi relaxaţi-vă. Dacă aţi obţinut această
stare (absenţa reacţiei de teamă la evocarea situaţiei anxiogene) cel puţin de 2 ori la rînd, înseamnă
că stăpîniţi situaţia respectivă şi puteţi trece la următoarea situaţie din cadrul ierarhiei gradate pe
care aţi elaborat-o”.
6. Exersarea desensibilizării imaginative.
7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 8
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre comportamentul asertiv şi relaţia dintre asertivitate şi
funcţionarea nondepresivă;
• identificarea lacunelor de asertivitate la membrii grupului;
• prezentarea şi învăţarea tehnicilor asertive.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă. Evaluarea anxietăţii.
3. Prezentarea tehnicilor de autoafirmare în relaţionarea socială. Tehnica discului zgîriat.
Scopul tehnicii: dezvoltarea abilităţii de a riposta mesajelor şi cerinţelor dezavantajoase
149
subiectului şi dezvoltarea abilităţii de a-şi impune părerea. „Această tehnică constă în repetarea
unei acţiuni ori de cîte ori este necesar, dar devenind de fiecare dată mai amabili şi mai politicoşi, şi
în utilizarea de comportamente nonverbale adaptate la context. Această tehnică presupune să vă
susţineţi punctele de vedere în ciuda tuturor piedicilor, exprimîndu-le cu consecvenţă şi fermitate,
pînă cînd veţi fi auzit. Trebuie să vă repetaţi cu calm poziţia, o dată şi încă o dată, pînă cînd
interlocutorul va înţelege că rezistenţa dvs. este mare şi vă va accepta poziţia.” Se oferă un exemplu
de utilizare a tehnicii:
„Prietenul dvs. insistă să mergeţi la o petrecere, deşi i-aţi spus că aveţi de pregătit un proiect:
- Ştiu că am fixat mai înainte această petrecere, dar au intervenit unele schimbări şi acum
am de pregătit un proiect foarte important.
- Lasă că o să reuşeşti după petrecere.
- Nu cred că o să reuşesc dacă merg la petrecere, pentru că proiectul este foarte important
şi necesită mult efort.
- Dar cred că poţi să reuşeşti ambele lucruri: să mergi la petrecere şi apoi să stai mai tîrziu
noaptea şi să-ţi pregăteşti proiectul.
- Îmi pare foarte rău, dar o să mă simt mîine obosit şi n-am să mă prezint bine”.
4. Tehnica „Perdeaua de fum”. Scopul tehnicii: dezvoltarea abilităţii de a reacţiona calm şi
detaşat la criticile, replicile agresive ale celorlalţi. Tehnica constă în folosirea replicilor prin care
inducem interlocutorului sentimentul că acceptăm eventualele critici, fără a renunţa însă la punctul
nostru de vedere. Această tehnică este utilizată în situaţiile cînd spunem „nu” şi, ca urmare, sîntem
înfruntaţi de ceilalţi, fiind expuşi criticilor. Faptul de a fi criticat este unul dintre cele mai
vulnerabile momente ale comunicării asertive, pentru că fiecare dintre noi suportăm cu greu ideea
de a fi criticat. Tehnica ne învaţă să rămînem calmi, să ne destindem şi să învăţăm să răspundem
criticilor. Prezentăm un exemplu de utilizare a tehnicii:
- Am fost foarte dezamăgit că nu ai mers la petrecere.
- Te cred. Îmi pare rău.
- A trebuit să plec mai devreme, pentru că era periculos să mă întorc singur. Am contat pe
tine.
- Te cred şi îmi pare rău, dar nu am putut merge.
- Dacă mi-ai fi spus mai devreme, aş fi aranjat totul altfel.
- Ar fi trebuit, şi într-adevăr îmi pare rău, dar eram implicat în proiect şi mi-a scăpat acest
lucru.
- Din cauza studiilor tale aprofundate te distanţezi de prieteni şi asta nu e bine.
- Probabil, dar acum realizarea proiectului este o sarcină prioritară pentru mine”.
150
5. Joc de rol. Scopul: exersarea tehnicilor asertive în mediul securizant al grupului.
Participanţii sînt invitaţi să exerseze în perechi tehnicile învăţate în cadrul şedinţei.
6. Evaluarea stării psihoemoţionale resimţite pe parcursul jocului de rol. Scopul: evaluarea
şi analiza emoţiilor, blocajelor, fricilor resimţite în timpul exersării tehnicilor.
7. Tema pentru acasă. Exersarea în condiţii cotidiene a tehnicii „Perdeaua de fum” şi a tehnicii
„Discul stricat”.
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 9
Scopurile şedinţei:
• identificarea situaţiilor-problemă condiţionate de carenţe autoafirmative;
• ierarhizarea situaţiilor problematice pentru fiecare participant;
• învăţarea tehnicilor autoafirmative.
1. Salutul. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10. Evaluarea utilităţii şedinţei precedente.
2. Verificarea temelor pentru acasă cu evaluarea rezultatelor concrete sau a relaţiilor la care s-
a ajuns (evaluarea îndeplinirii sarcinilor pe o scală de la 1 la 10). Identificarea problemelor
întîlnite în efectuarea temelor pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: abordarea situaţiilor problematice. Scopul: informarea subiecţilor
despre situaţiile problematice în comunicare. Sînt prezentate cele şase situaţii-tip: 1) exprimarea
unei cereri; 2) refuzul; 3) situaţii de compliment; 4) situaţii de critică; 5) situaţii de conversaţie;
6) verbalizarea unei opinii, a unei idei sau a unui sentiment.
4. Identificarea problemelor. Scopul exerciţiilor: identificarea de către participanţi a
situaţiilor-problemă cu care cel mai frecvent s-au confruntat. Participanţilor li se împarte cîte o
foaie de hîrtie. Fiecare este invitat să facă o listă a situaţiilor problematice în care îi este dificil
să aibă un comportament autoafirmator. Problemele sînt evaluate pe o scală de la 1 la 10 şi
enunţate în ordinea crescîndă a dificultăţii.
Tipul problemelor Evaluarea dificultăţii
1. A spune ”nu” 9/10
2. A cere ceva 9/10
3. A începe o conversaţie 7/10
5. Ierarhizarea situaţiilor-problemă. Scopul exerciţiilor: ierarhizarea situaţiilor-problemă.
Procesul de ierarhizare condiţionează analiza şi reflecţia asupra acestor probleme de către
151
subiect şi, respectiv, o mai bună conştientizare a lor. Grupul face o ierarhizare a celor mai
frecvente şi dificile situaţii-problemă. Se identifică gradul de similitudine între situaţiile-
problemă prezentate de adolescenţii din grup şi situaţiile-tip şi gradul de similitudine între
problematica adolescenţilor.
6. Joc de rol. Scopul: exersarea tehnicilor asertive în situaţii-problemă. Exersarea tehnicilor
„Discul stricat” şi „Perdeaua de fum” în situaţii de refuz şi de cerere.
7. Evaluarea anxietăţii. Scopul: conştientizarea dificultăţilor şi lacunelor în depăşirea
situaţiilor-problemă.
8. Tema pentru acasă. Exersaţi în plan imaginar situaţii de refuz şi de cerere, utilizînd tehnicile
învăţate.
9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 10
Scopurile şedinţei:
• învăţarea tehnicilor autoafirmative;
• exersarea prin joc de rol a tehnicilor asertive în diverse situaţii-problemă pentru
adolescenţi.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică.
• Metoda chestionării negative. Scopul: îmbunătăţirea comunicării şi dezvoltarea
asertivităţii. Se întîmplă uneori ca persoane din anturajul nostru să aibă critici sau
reproşuri de făcut, dar să nu îndrăznească să le formuleze. De aceea e bine să ştim ce
cred ceilalţi despre noi, chiar dacă aflăm lucruri neplăcute. Chestionarea negativă are
drept scop încurajarea interlocutorului să verbalizeze reproşurile pe care pînă acum nu
îndrăznea să le facă. Exersaţi chestionarea negativă, folosind fraze de tipul: „Nu ezitaţi
să-mi spuneţi dacă vă deranjez”, „Am spus ceva neplăcut? Nu ezitaţi să-mi spuneţi”,
„Cînd credeţi că greşesc, prefer să-mi spuneţi”. Observaţi cum evoluează relaţia dvs. cu
interlocutorul atunci cînd vă recunoaşteţi imediat şi fără nuanţe greşelile.
• Metoda chestionării pozitive. Scopul: dezvoltarea abilităţii comunicative, depăşirea
inhibiţiilor referitoare la comunicare (în special, cele referitoare la promovarea
propriei persoane), dezvoltarea asertivităţii. Metoda chestionării pozitive porneşte de la
ideea că nimeni nu ne ajută mai bine decît ne ajutăm noi înşine. Scopul tehnicii este să-l
152
stimulăm pe interlocutorul nostru să verbalizeze ceea ce consideră pozitiv la noi.
Avantajele metodei sînt următoarele: interlocutorul ne vede într-o altă lumină pe
parcursul chestionării; nu ne simţim prea descurajaţi şi nici nu medităm prea mult asupra
aspectelor negative, în privinţa noastră sau a celorlalţi. „Exersaţi să distingeţi aspectele
pozitive ale interlocutorului şi să i le comunicaţi. Observaţi ce urmări are acest fapt
asupra propriei persoane, asupra relaţiei cu celălalt şi asupra interlocutorului. Ajutaţi o
persoană care vede doar aspectele negative ale dvs. să descopere şi laturi pozitive şi să
le formuleze. Observaţi consecinţele modului în care vă percepe persoana asupra
emoţiilor şi comportamentelor dvs.”
4. Jocuri de rol. Scopul: exersarea tehnicilor învăţate în mediul securizant al grupului. Exersarea
tehnicilor prezentate în situaţii de critică, de conversaţie, în cazul verbalizării unei opinii.
5. Evaluarea anxietăţii. Scopul: conştientizarea dificultăţilor şi inhibiţiilor şi găsirea
modalităţilor de depăşire a acestora.
6. Tema pentru acasă. Exersarea în situaţiile cotidiene a metodei chestionării pozitive şi a
metodei chestionării negative”.
7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 11
Scopurile şedinţei:
• analiza situaţiilor sociale problematice pentru adolescenţi;
• exersarea comunicării asertive în cazul complementării şi în cazul criticii;
• dezvoltarea abilităţilor asertive de comunicare.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Prezentarea teoretică: complimentarea şi critica. Scopul: informarea despre abordarea
situaţiilor problematice: complimentarea şi critica.
• Complimentarea corectă. Cum facem un compliment:
a) cereţi-vă permisiunea;
b) verbalizaţi direct complimentul cu privire la un fapt precis, , fără reţinere, implicîndu-
vă personal;
c) exprimaţi-vă direct sentimentele;
d) folosiţi tehnica discului zgîriat.
• Cum primim un compliment:
153
a) ascultaţi;
b) acceptaţi fără reţinere complimentul;
c) exprimaţi-vă deschis sentimentele;
d) încheiaţi discuţia în mod afectuos.
4. Joc de rol. Complimentarea. Scopul: dezvoltarea asertivităţii şi a comunicării. Activitatea are
loc în pereche. „Identificaţi la colegul dvs. ceva ce poate fi complimentat: îmbrăcămîntea, prestaţia
profesională, felul de a vorbi etc. Făceţi-i un compliment respectînd regulile enunţate anterior.
Observaţi consecinţele. Uneori interlocutorului îi este greu să primească un compliment. Folosiţi
tehnica discului zgîriat şi exprimaţi-vă deschis sentimentele.”
5. Exerciţiul „Nume gingaşe, dezmierdătoare”. Scopul acestei activităţi este de a stimula
deschiderea emoţională a participanţilor şi de a actualiza momentele plăcute sub aspect relaţional.
„Amintiţi-vă şi scrieţi toate numele gingaşe cu care aţi fost numiţi vreodată de către oamenii
apropiaţi, de către cunoscuţi. Gîndiţi-vă în ce cazuri se întîmpla acest lucru. De la cine auziţi cel mai
des acest lucru? Cărui comportament al dvs. se datorează dezmierdările? Ce simţiţi cînd vi se
adresează cineva anume aşa? Care este reacţia dvs. în asemenea cazuri? De ce? Amintiţi-vă pe cine
aţi numit în ultimul timp cu nume dezmierdătoare? În legătură cu ce? Ce aţi simţit? Cum au
reacţionat persoanle către care v-aţi adresat?”.
6. Joc de rol. Critica. Scopul: dezvoltarea asertivităţii şi a comunicării. „Încercaţi să vă formulaţi
pretenţiile faţă de cineva evitînd: a) să-l jigniţi; b) sa-l umiliţi; c) să-i provocaţi agresivitatea.”
6. Tema pentru acasă. „Exersaţi complimentarea în situaţiile cotidiene. Observaţi emoţiile şi
ideaţia care însoţesc exersarea.”
7. Evaluarea anxietăţii. Scopul: analiza şi conştientizarea blocajelor, dificultăţilor, fricilor şi
găsirea modalităţilor de depăşire a acestora.
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 12
Scopurile şedinţei:
• exersarea comportamentului asertiv în cazuri de refuz;
• dezvoltarea abilităţilor de a spune „nu”.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate. Participanţii îşi evaluează starea psihoemoţională atunci cînd
au primit şi cînd au făcut complimente, identifică dificultăţile.
154
4. Prezentarea tehnicii vizualizării mintale. Scopul: reconstituirea, într-un context securizant,
a evenimentelor stresante sau a trăirilor afective negative pentru o mai bună conştientizare a
lor. Tehnica constă în vizualizarea unor evenimente ce au provocat stări afective negative şi se
bazează pe reconstituirea mintală a unor situaţii puternic încărcate emoţional şi pe verbalizarea
de către pacient a monologului său interior. Pacientul închide ochii, îşi imaginează scena trăită
şi ne descrie evenimentul, inclusiv ce a gîndit şi a simţit.
5. Exerciţiul „Identificarea fricilor ce ne fac incapabili să spunem „nu””. Scopul:
conştientizarea motivelor ce condiţionează incapacitatea subiectului de a respinge propunerile
dezavantajoase. Participanţilor li se împarte cîte o foaie de hîrtie. Se foloseşte tehnica
vizualizării mentale. Participanţii la training sînt rugaţi să vizualizeze o situaţie de refuz şi să-şi
actualizeze toate fricile, anxietăţile şi ideaţia inerentă situaţiei. Fiecare participant alcătuieşte o
listă ierarhică a fricilor sale în situaţiile cînd trebuie să refuze. După asta urmează discuţia în
grup şi se stabileşte gradul de similitudine între fricile adolescenţilor.
6. Prezentarea teoretică. Scopul: învăţarea comportamentului de refuz corect. „1) Ascultaţi şi,
dacă este necesar, încurajaţi-l pe interlocutor să-şi precizeze cererea. Verbalizaţi direct şi precis
răspunsul. 2) Folosiţi tehnica "Discul zgîriat”. 3) Exprimaţi-vă deschis sentimentele. 4)
Exprimaţi pozitiv răspunsul, utilizaţi afirmarea de sine empatică, căutaţi alternative şi
compromisuri, daţi explicaţii. 5) Încheiaţi discuţia în mod afectuos.”
7. Exersare cu joc de rol. Scopul: exersarea comportamentului de refuz în mediul securizant al
grupului. Adolescenţii sînt rugaţi să improvizeze în perechi o situaţie de refuz reală sau
imaginară.
8. Metoda afirmării de sine empatice. Scopul: dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi a
abilităţii de empatizare. Metoda afirmării de sine empatice presupune: 1) să comunicăm
celuilalt ceea ce înţelegem din poziţia şi problemele lui; 2) să verbalizăm un răspuns, o
întrebare, o părere sau un sentiment.
9. Evaluarea stării de anxietate pe o scală de la 1 la 10. Scopul: analiza dificultăţilor în
exersare.
10. Tema pentru acasă. „Exersaţi în mediul familial, care, de regulă, este cel mai puţin
anxiogen, situaţiile exersate în cadrul şedinţei, utilizînd informaţiile oferite despre
comportamentul autoafirmativ şi tehnicile învăţate.”
11. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
155
Şedinţa nr. 13
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre comunicarea deschisă şi rolul acesteia în
funcţionarea nondepresivă;
• învăţarea şi exersarea tehnicilor ce favorizează comunicarea deschisă.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate. Scopul: analiza dificultăţilor şi reuşitelor în exersarea
tehnicilor asertive învăţate.
4. Exersarea răspunsului închis şi răspunsului deschis. Scopul: identificarea şi
conştientizarea lacunelor în comunicare şi învăţarea comunicării deschise. Răspunsul deschis
indică faptul că cel care ascultă a auzit ceea ce i-a spus cealaltă persoană şi că a înţeles mesajul
din spatele cuvintelor.
5. Ascultarea reflexivă. Scopul exerciţiului: dezvoltarea abilităţilor de comunicare deschisă şi
empatică. Ascultarea reflexivă presupune oferirea unor răspunsuri deschise, care arată că
înţelegem sentimentele celui cu care vorbim.
6. Construirea mesajului la persoana întîi. Scopul exerciţiului: dezvoltarea comunicării prin
concentrarea pe propriile sentimente şi prin transmiterea lor corectă. Mesajele la persoana întîi
exprimă ceea ce simte cel care transmite mesajul. Într-un astfel de mesaj, elementele
nonverbale, cum ar fi tonul vocii, expresia feţei, postura corpului, sînt esenţiale. Ele presupun
manifestarea unei aptitudini de acceptare faţă de cealaltă persoană.
7. Joc de rol. Scopul: exersarea ascultării reflexive, mesajului la persoana întîi, răspunsului
închis/deschis.
8. Evaluarea anxietăţii.
9. Tema pentru acasă. Exersarea tehnicilor noi.
10. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 14
Scopurile şedinţei:
• conştientizarea propriilor trăiri interioare;
• învăţarea exerciţiilor de autoapreciere pozitivă;
• analiza blocajelor privind aprecierea pozitivă de sine şi exteriorizarea propriilor trăiri
interioare.
156
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate.
4. Exerciţiul „Simt că... sau mă simt...”. Scopul exerciţiului: conştientizarea şi acceptarea
propriilor trăiri afective. Fiecare participant priveşte terapeutul şi rosteşte o frază care începe cu
„eu simt...” şi pe care o completează referindu-se la trăirile sale emoţionale (simt că mi-e frică,
mă simt stînjenit etc.). Fiecare este atent la ceea ce simte atunci cînd îşi dezvăluie trăirile,
încearcă să înţeleagă dacă sînt acceptabile sau inacceptabile pentru el astfel de dezvăluiri. Acest
exerciţiu poate fi utilizat atunci cînd s-a atins un nivel înalt de coeziune a grupului. Fiecare
membru al grupului învaţă să-şi conştientizeze, să-şi accepte şi să-şi verbalizeze trăirile
emoţionale.
5. Exerciţiul „Ceea ce-mi place la mine...”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea unei atitudini
pozitive faţă de sine, înlăturarea blocajelor privind autoaprecierea. Se lucrează în perechi.
„Spuneţi celeilate persoane ceea ce vă place la dvs. De exemplu, „îmi iubesc ochii”, sau „îmi
place inteligenţa mea”. Observaţi ce simţiţi cînd afirmaţi ceva ce vă place. Este acceptabil sau
inacceptabil pentru dvs.? Este uşor să vorbiţi astfel despre dvs.?”
6. Exerciţiul „Îmi place la tine...”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea abilităţii de complimentare
şi de exprimare a trăirilor pozitive în raport cu altă persoană. Pentru acest exerciţiu fiecare
participant are nevoie de o foaie mare de hîrtie, de o cariocă şi bandă adezivă. Deasupra foii
fiecare scrie cu majuscule „Îmi place...” şi îşi lipeşte foaia de spate. Cînd toţi sînt pregătiţi, încep
să se plimbe prin sală. „Cînd întîlniţi pe cineva, priviţi-l un moment în faţă, în tăcere, şi apoi
scrieţi pe foaia de pe spatele său ceea ce vă place din punct de vedere psihic sau moral la
persoana respectivă. Nu vedeţi nimic din ceea ce vă scriu ceilalţi pe spate şi nici nu încercaţi să
ştiţi cine şi ce a scris.” Cînd s-au întîlnit toate persoanele, se adună în cerc. Prima persoană îşi ia
foaia şi, stînd în picioare în faţa grupului, citeşte ce s-a scris despre ea. De exemplu, dacă cineva
a notat „chipul tău”, persoana le spune celorlalţi: „Îmi place chipul meu”, însuşindu-şi astfel
ceea ce celălalt a găsit că este frumos la ea.
7. Evaluarea anxietăţii. Analiza dificultăţilor ce au survenit pe parcursul exerciţiilor şi a
modalităţilor de depăşire a acestora.
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa n. 15
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre stereotipurile de gen;
157
• analiza influenţei stereotipurilor de gen asupra depresiei şi asupra exteriorizării stărilor
depresive;
• conştientizarea dezavantajelor identificării stereotipice cu caracteristicile de gen.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate.
4. Prezentarea teoretică: stereotipurile de gen. Scopul: informarea participanţilor despre
stereotipurile de gen. Participanţilor li se împart materiale, în care sînt prezentate noţiunile de
„stereotip”, „stereotip de gen”. Participanţii sînt implicaţi în discuţie despre diverse stereotipuri
(de vîrstă, naţionale, de gen etc.), originea acestora. Li se cere să-şi expună părerea referitor la
stereotipurile de gen şi măsura în care trebuie să urmăm aceste stereotipuri.
5. Exerciţiul „Inversarea situaţiei” şi discuţie de grup. Scopul exerciţiului: conştientizarea
relativităţii caracteristicilor de gen. Participanţilor li se cere să identifice toate trăsăturile „tipic
feminine” şi trăsăturile „tipic masculine” care sînt scrise pe tablă. Psihologul roagă grupul să
reflecteze la următoarele afirmaţii: „Aţi întîlnit persoane cu trăsături nonspecifice (bărbat
afectuos, sensibil; femeie activă)? Poate o femeie să fie curajoasă? Poate un bărbat să fie
sensibil?” Grupul ajunge neapărat la concluzia că definitive sînt doar diferenţele fiziologice.
Toate celelalte deosebiri între sexe sînt relative.
6. Exerciţiul „Costul stereotipului”. Scopul exerciţiului: analiza stereotipurilor şi
conştientizarea efectului acestora asupra funcţionării femeilor şi bărbaţilor. Analizăm
stereotipurile „Bărbaţii trebuie să-şi reprime emotivitatea, doar femeile pot să-şi permită să-şi
exteriorizeze trăirile afective negative”. Adolescenţii sînt invitaţi să discute despre acest
stereotip şi avantajele/dezavantajele lui pentru fiecare sex. Acest exerciţiu scoate în evidenţă
caracterul iluzoriu al „beneficiului” unor trăsături tipic masculine şi îi ajută pe adolescenţii de
sex masculin să realizeze care este costul adevărat al stereotipului pentru starea lor
psihoemoţională, sănătatea fizică şi relaţionarea cu ceilalţi. Concluziile pe care le trag
adolescenţii după acest exerciţiu se rezumă la ideea că urmarea inconştientă a stereotipurilor de
gen limitează procesul de autorealizare şi prejudiciază calitatea vieţii individului.
7. Discuţie pe tema: „Cum apar şi funcţionează stereotipurile de gen?”. Scopul discuţiei
este ca participanţii programului să înţeleagă fenomenul socializării de gen. Participanţii
alcătuiesc lista factorilor socializării de gen: tradiţiile, cultura, religia, educaţia familială,
instituţiile, mass-media, semenii, persoanele semnificative etc.
158
8. Tema pentru acasă. Alcătuirea unui eseu pe tema „Autobiografia genului meu”, care să
includă următoarele aspecte: vîrsta la care individul a înţeles că există diferenţe de gen;
informaţia oferită de părinţi, profesori, semeni despre genul său; conformarea la stereotipurile
de gen.
9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 16
Scopurile şedinţei:
• evaluarea influenţei stereotipurilor asupra dezvoltării caracteristicilor de gen;
• conştientizarea necesităţilor proprii în definirea rolului de gen.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate.
4. Exerciţiul „Femeia ideală/bărbatul ideal”. Scopul exerciţiului: conştientizarea propriei
imagini despre „femeia ideală/bărbatul ideal” şi evaluarea ponderii părerilor proprii privind
formarea acestor imagini şi a ponderii mesajelor celorlalţi interiorizate de către subiect
privind imaginea masculină/imaginea feminină. Timp de 5-6 minute participanţii scriu de sine
stătător caracteristicile femeii ideale, bărbatului ideal. Ulterior discută în grup şi evaluează în ce
măsură au coincis părerile lor.
5. Exerciţiul „Analiza caracteristicilor de gen tradiţionale”. Scopul exerciţiului: evaluarea
influenţei stereotipurilor de gen asupra dezvoltării caracteristicilor de gen tradiţionale.
Imaginea femeii ideale şi a bărbatului ideal alcătuite în exerciţiul precedent se analizează avînd
în vedere ponderea caracteristicilor de gen tradiţionale în aceste imagini şi sursele din care vin
mesajele: părinţii, şcoala, mass-media.
6. Exerciţiul „Distrugerea stereotipurilor”. Scopul exerciţiului: dezvoltarea unei atitudini
individualizate faţă de stereotipurile de gen. Membrii grupului discută în grup fiecare
caracteristică de gen identificată de ei în exerciţiul „Femeia ideală/bărbatul ideal”. Este folosită
tehnica argumentării „pentru şi împotrivă” în cazul fiecărei caracteristici de gen.
7. Exerciţiul „Devenim alţii”. Scopul exerciţiului: conştientizarea necesităţilor proprii în
definirea rolului de gen. Participanţii încearcă să-şi definească propriul rol de gen pornind de la
propriile necesităţi şi dorinţe. Povestesc în perechi cum şi-ar dori să fie fiecare ca bărbat/femeie.
Ulterior în grup se discută dificultăţile referitoare la manifestarea necesităţilor în definirea
propriului rol de gen.
159
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 17
Scopurile şedinţei:
• identificarea şi analiza stereotipurilor privind rolul de gen;
• analiza propriei relaţionări cu stereotipurile de gen;
• analiza relaţiei dintre stereotipurile de gen şi solicitarea asistenţei psihologice.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea stării de anxietate.
4. Exerciţiul „Cine sînt eu”. Scopul: identificarea şi conştientizarea fricilor, stereotipizărilor
referitoare la rolul de gen. Se lucrează în perechi, alegîndu-şi în calitate de partener în exerciţiu
persoana cu care se simte confortabil din punct de vedere psihologic. Fiecare povesteşte cine
este el ca femeie/bărbat, identificîndu-şi calităţile, fricile, aşteptările.
5. Tehnica „Cere ajutor”. Scopul: deblocarea inhibiţiilor referitoare la solicitarea ajutorului
psihologic. Instrucţiune: „În situaţii de criză subiecţilor de sex masculin le este greu să ceară
ajutor. Bărbatul a fost învăţat să fie puternic şi să nu-şi exteriorizeze emoţiile. Deseori acest
pattern influenţează negativ relaţionarea cu ceilalţi şi determină izolarea subiectului. Exerciţiul
respectiv vă solicită să vă amintiţi de persoanele cărora le-aţi solicitat ajutor şi să vă gîndiţi cum
v-au influenţat acestea”.
6. Eliberarea de vechile programări. Scopul: conştientizarea mesajelor stereotipizante
interiorizate pe parcursul educaţiei şi analiza lor. Instrucţiune: „Băieţii şi fetele primesc
numeroase mesaje referitoare la felul în care trebuie să se comporte. Ele vin sub formă de
expectaţii, cerinţe, interdicţii din partea părinţilor, educatorilor, profesorilor, mass-mediei, lumii
înconjurătoare etc. Luaţi o foaie de hîrtie şi desenaţi un cerc, înscriind în el cuvîntul „Eu”. În
jurul lui desenaţi 5 cercuri concentrice mari. În fiecare din ele scrieţi: familia, şcoala, biserica,
ceilalţi, lumea (mass-media, cinematografia, cărţile etc.). a) Amintiţi-vă ce mesaje aţi primit
referitor la comportamentul bărbatului/femeii din fiecare cerc şi scrieţi în dreptul cercului ceea
ce vă amintiţi. Nu vă fie frică să vă repetaţi. Aceleaşi mesaje pot veni din surse diferite. b)
Identificaţi mesajele ce veneau din partea bărbaţilor; femeilor; de la bărbaţi referitoare la femei;
de la femei referitoare la bărbaţi. Cum reacţionaţi la aceste mesaje: le acceptaţi, le respingeaţi,
vă intimidau, vă stresau? Care din aceste mesaje vă plăceau, nu vă plăceau?”
160
7. Discuţie pe tema: „Interiorizarea stereotipizată/destereotipizată a caracteristicilor de
gen şi stările depresive”. Scopul exerciţiului: conştientizarea necesităţii interiozării
destereotipizate a caracteristicilor de gen. Membrii grupului au sarcina să identifice individual
legăturile pe care le întrevăd între caracteristicile de gen tradiţionale şi: a) apariţia stărilor
depresive; b) verbalizarea stărilor depresive. Iniţial discuţiile de grup au loc în grupul de fete şi
în cel de băieţi separat. La ultima etapă fiecare grup expune reflecţiile şi concluziile privind
temele propuse pentru analiză.
8. Discuţie pe tema: „Stereotipule de gen referitoare la cererea ajutorului şi solicitarea
asistenţei psihologice”. Scopul: conştientizarea modalităţii în care fetele şi băieţii îşi
verbalizează stările depresive; identificarea fricilor, inhibiţiilor, mesajelor directe sau
subliminale ale celorlalţi. Participanţii sînt rugaţi să analizeze comportamentul fetelor şi cel al
băieţilor atunci cînd depăşesc o stare depresivă, să spună care este atitudinea lor faţă de
solicitarea ajutorului şi a asistenţei psihologice. Sînt analizate deosebirile identificate şi originea
acestor deosebiri.
9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 18
Scopurile şedinţei:
• informarea participanţilor despre rolul distorsiunilor cognitive în apariţia stărilor
depresive;
• identificarea gîndurilor automate negative (depresogene);
• învăţarea şi exersarea tehnicilor de identificare a gîndurilor automate.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Evaluarea anxietăţii pe o scală de la 1 la 10.
4. Prezentare teoretică: distorsiunile cognitive. Scopul: informarea participanţilor despre
gîndurile automate negative (distorsiunile cognitive). Descrierea distorsiunilor cognitive, a
efectului de telepatie (convingerea că ştim ce cred ceilalţi despre noi) şi a efectului de
cartomanţie (convingerea că nu vom reuşi în întreprinderile noastre). Participanţilor le sînt
prezentate cele mai frecvent utilizate distorsiuni cognitive:
• Citirea gîndurilor („ei cred că sînt o persoană plictisitoare”);
• Ghicirea viitorului („nu voi fi capabil să mă prezint bine la comunicare”);
• Catastrofizarea („nu voi fi acceptat de grupul de adolescenţi şi va fi groaznic”);
161
• Personalizarea („ei nu mi s-au adresat, înseamnă că data trecută am spus ceea ce nu
trebuia”).
5. Tehnica de vizualizare. Scopul tehnicii: identificarea propriilor gînduri automate. Folosind
tehnica vizualizării mintale, participanţii actualizează un moment depresiv din experienţa
proprie şi îşi reconstruiesc discursul intern ruminativ. Fiecare persoană este rugată să identifice
distorsiunile cognitive prezente în discursul său intern ruminativ.
6. Prezentarea metodei socratice. Scopul: testarea gîndurilor automate. Metoda socratică
ameliorează în mod evident modul nostru de a gîndi şi emoţiile corespunzătoare acestuia. Ea
constă într-un joc progresiv de întrebări şi răspunsuri, prin care subiectul ajunge să
conştientizeze caracterul deprimant al principiilor ascunse care îi influenţează comportamentul.
Psihologul ajută participanţii să-şi dezvolte capacitatea de a găsi alternative în faţa gîndurilor
automate.
7. Joc de rol. Identificarea gîndurilor automate. Folosirea metodei socratice. Scopul: de a
înţelege caracterul erorilor cognitive şi efectul lor depresogen. Psihologul prezintă şi utilizează
metoda socratică cu cîţiva dintre participanţii din grup, el fiind în rolul interviviatorului.
8. Tema pentru acasă. Joc de rol imaginativ pentru exersarea metodei socratice şi identificarea
erorilor cognitive în discursul intern.
9. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 19
Scopurile şedinţei:
• analiza gîndurilor automate negative.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Identificarea gîndurilor automate. Scopul: identificarea gîndurilor automate depresogene.
Fiecare participant notează pe o foaie gîndurile automate pe care le are la moment.
4. Analiza gîndurilor automate. Scopul: analiza gîndurilor automate depresogene. Fiecare
participant citeşte propria listă de gînduri automate, iar grupul decodifică efectele de telepatie şi
de creomanţie şi distorsiunile cognitive.
5. „Metoda bicicletei”. Scopul: analiza gîndurilor automate în relaţionarea cu ceilalţi. Metoda
este numită astfel datorită formei în care pot fi reprezentate datele problemei. Observaţia
vizează propria persoană, pe celălalt şi relaţia stabilită între locutori. „Mă observ pe mine
însumi, observ relaţia dintre mine şi celălalt şi, în sfîrşit, îl observ pe celălalt.” În prima etapă,
162
denumită autoobservarea, sînt conştientizate propriile emoţii şi gînduri automate. În etapa a
doua, analizăm realist poziţia celuilalt. A treia etapă constă în observarea modului în care se
stabileşte relaţia cu interlocutorul.
6. Tehnica mimetismului. Scopul tehnicii: a ajuta adolescentul să achiziţioneze
comportamente asertive. Tehnica respectivă este introdusă pentru a exersa mai bine cele
învăţate la şedinţele anterioare. „1) Alegeţi un model, o persoană care foloseşte într-o manieră
perfectă comportamentul dorit de dvs; 2) creaţi-vă o reprezentare a acestei persoane într-o
situaţie în care foloseşte acest comportament. Observaţi-l în mod minuţios în toate detaliile; 3)
întrebaţi-vă dacă acest comportament reprezintă exact ceea ce aţi dori să faceţi. Dacă nu,
schimbaţi-vă modelul; 4) intraţi în rolul acestui personaj, creînd o reprezentare asociată a
acestei experienţe. Fiţi atent la ceea ce simţiţi.”
7. Tema pentru acasă. Exersaţi, utilizînd metoda bicicletei. Observaţi ce emoţii spontane şi
gînduri automate aveţi, care este poziţia celuilalt.
8. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
Şedinţa nr. 20
Scopurile şedinţei:
• completarea fişelor de evaluare a gîndurilor automate;
• analiza gîndurilor automate negative;
• analiza dificultăţilor în identificarea gîndurilor automate negative.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Completarea fişei de evaluare a gîndurilor automate. Scopul tehnicii: conştientizarea
subiectului în legătură cu sensul negativ pe care îl atribuie evenimentelor. Rolul fişei de
evaluare este de a înregistra situaţia declanşantă, emoţia resimţită şi gîndul automat asociat. Sînt
exersate cîteva simulări în timpul şedinţei, pentru a stăpîni mai bine această tehnică. După cîteva
exerciţii împreună cu terapeutul, pacientul va completa fişa în afara şedinţelor, ori de cîte ori se
simte trist, anxios, apatic sau coleric.
163
Situaţie Emoţie Gînduri automate
1. La o petrecere, am
stat toată seara singur.
Tristeţe, anxietate. „Sînt lipsit de valoare şi
neinteresant.”
„Nimeni nu vrea să dicute cu
mine.”
2. În timpul lecţiei nu
am reuşit să mă
hotărăsc să vorbesc.
Anxietate, furie. „Dacă o să greşesc, vor ironiza
pe seama mea”, „Ceilalţi vor
crede că sînt un tîmpit.”
4. Discutarea fişelor împreună cu psihologul. Scopul tehnicii: analiza gîndurilor automate.
Fiecare membru al grupei identifică situaţiile în care apar gîndurile automate, emoţiile care se
asociază unui gînd automat, consecinţele gîndurilor automate asupra comportamentului.
5. Identificarea dificultăţilor în depăşirea gîndurilor negative. Scopul: depăşirea
rezistenţelor în lucrul cu gîndurile automate negative. Persoana care dezvoltă o cogniţie
depresivă se obişnuieşte cu maniera depresivă de a evalua realitatea. De aceea este important de
identificat şi analizat dificultăţile în depăşirea gîndurilor automate negative.
6. Tema pentru acasă.
Şedinţa nr. 21
Scopurile şedinţei:
• exersarea modificării gîndurilor automate;
• exersarea gîndirii alternative pozitive;
• analiza blocajelor cognitive în cazul dezvoltării gîndirii alternative.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Tehnica argumentelor „pentru” şi „împotriva” gîndurilor negative. Scopul acestei
tehnici este de a-l ajuta pe individ să dobîndească o anumită distanţare faţă de opiniile sale
depresive.
4. Prezentarea tehnicii gîndurilor alternative. Scopul tehnicii: găsirea alternativelor la
gîndurile automate negative. Gîndurile alternative sînt opuse gîndurilor automate, pe care
subiectul le consideră mai raţionale şi mai aproape de realitatea obiectivă.
5. Completarea fişei de modificare a gîndurilor automate în gînduri alternative.
164
Situaţie-emoţie Gînduri automate Gînduri alternative
Propunerea de a
participa într-un grup de
dezbateri. Anxietate.
„Nu pot să fac asta.
Solicitările sînt copleşitoare.
N-o să fac faţă”.
„Mi-au propus să particip,
pentru că au încredere în
mine. Deci, trebuie şi eu să
am încredere în mine.”
Prezentarea unei
comunicări în cadrul
clubului de dezbateri.
Anxietate. Atacuri de
panică.
„Nu voi fi la înălţime şi
colegii vor rîde de mine. Mai
bine să renunţ.”
„Lucrurile nu sînt atît de
dramatice cum îmi imaginez.
Am dreptul să încerc. Cine
nu riscă, nu cîştigă.”
6.Tema pentru acasă. Exerciţiul: „Gînd automat - gînd alternativ”.
Şedinţa nr. 22
Scopurile şedinţei:
• identificarea şi modificarea postulatelor depresogene;
• învăţarea modalităţilor de conştientizare a propriilor erori cognitive.
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă.
3. Identificarea postulatelor. Tehnica săgeţii în jos. Scopul tehnicii: identificarea postulatelor
depresogene. Tehnica permite să „coborîm” pas cu pas (pornind de la un gînd automat depresiv)
pînă la postulatele ce reprezintă sursa depresiei.
4. Tehnica dedramatizării. Scopul tehnicii: depăşirea tendinţei de dramatizare a problemelor şi
dezvoltarea unei atitudini adecvate faţă de problemele ce intervin. Psihologul întreabă fiecare
participant care este cea mai rea consecinţă a lucrului de care le este frică. Fiecare participant îşi
alege trei situaţii dificile şi îşi imaginează cele mai rele consecinţe.
5. Tehnica disocierii. Scopul tehnicii: exersarea unei abordări realiste faţă de probleme, evitînd
catastrofarea sau egocentrarea. Adolescenţilor li se vorbeşte despre faptul că reacţia noastră la un
eveniment nu depinde în mod direct de acest eveniment, ci de reprezentarea mintală pe care o avem
despre situaţia respectivă. A se disocia înseamnă „a se distanţa”, „a vedea lucrurile dintr-un alt
unghi”. Fiecare participant alege o problemă proprie şi o caracterizează din punctul de vedere al
altei persoane, folosind dedramatizarea şi disocierea.
6. Tema pentru acasă. „Exersarea dedramatizării”.
7. Autoevaluarea finală şi feedbackul general.
165
Şedinţa nr. 23
Scopurile şedinţei:
• dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a problemelor pentru o funcţionare nondepresivă;
1. Salutul.
2. Verificarea temei pentru acasă
3. Prezentarea teoretică: procesul de rezolvare a problemei. Modelul se formează dintr-un
model circular alcătuit din şapte etape. Modelul este circular, pentru că etapa 7 continuă cu etapa 1,
iar procesul trebuie reluat de cîteva ori. Cele şapte etape de rezolvare a problemei sînt următoarele:
1) definirea problemei; 2) elaborarea soluţiilor; 3) evaluarea soluţiilor; 4) luarea unei decizii; 5)
executarea deciziei; 6) evaluarea rezultatelor; 7) redefinirea problemei. Dacă rezultatele obţinute
sînt nesatisfăcătoare, se va relua procesul, cu etapa 1, redefinind şi reformulînd problema
nerezolvată.
4. Exersarea procesului de rezolvare a problemelor. Fiecare participant prezintă o problemă şi
procesul de rezolvare a problemei. Grupul urmăreşte dacă toate etapele au fost respectate în
procesul de rezolvare a problemei.
5. Tehnica brainstorming-ului. Scopul: dezvoltarea creativităţii şi a spontaneităţii în rezolvarea
problemelor. Deseori procesul de găsire a soluţiilor este îngreunat de un stil cognitiv prea
conservator sau prea rigid de găsire a soluţiilor. Prin tehnica brainstorming-ului se propune ca
subiectul să fie cît mai creativ şi să nu ezite să treacă pe listă toate soluţiile care îi vin în minte la
momentul dat, chiar dacă i se par bizare, neconvenţionale.
6. Exersarea tehnicii brainstormingului. Fiecare participant expune pentru abordare o problemă
reală. Ceilalţi participanţi ai grupului utilizează brainstormingul în găsirea soluţiilor. La sfîrşitul
exerciţiului sînt comparate soluţiile tradiţionale folosite de subiect şi soluţiile noi.
7. Tehnica „Proba realităţii”. Scopul acestei tehnici este de a învăţa adolescentul să testeze
adecvat realitatea şi să dezvolte capacităţi de analiză a soluţiilor propuse şi a deciziilor sale.
8. Tema pentru acasă. Reflectarea asupra eficienţei programului psihocorecţional.
Şedinţa n. 24
Scopurile şedinţei:
• evaluarea experienţei individuale în cadrul grupului;
• evalurea eficienţei programului psihocorecţional pentru fiecare membru al grupului;
• pregătirea grupului pentru despărţire.
166
1. Salutul.
2. Evaluarea rezultatelor programului de psihocorecţie.
3. Exerciţiul „Realizările mele pe care le-am descoperit în cadrul grupului”. Scopul
exerciţiului: menţinerea resurselor actualizate pe parcursul programului de psihocorecţie.
4. Exerciţiul „Urările mele celorlalţi membri ai grupului”. Scopul exerciţiului: susţinerea
reciprocă în dezvoltarea personală ulterioară.
5. Discuţia finală şi feedbackul general.
Anexa 2
Chestionarul “Situaţii psihosociale traumatizante”
Ancheta de mai jos este anonimă . Vă rugăm să indicaţi doar sexul.
A.
1. Cum apreciaţi relaţiile dvoastră cu părinţii :
Cu tatăl :
dificile
tensionate
contradictorii
amicale
călduroase
altele (specificaţi)
Cu mama :
dificile
tensionate
contradictorii
amicale
călduroase
altele (specificaţi)
167
1.1 Există după parerea dvoastră discordie intrafamilială între parinţii Dvoastră
DA
NU
Rar
Cîteodata
Ocazional
Frecvent
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor discordii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativ la maximum Pozitiv la
maximum
1.2 Unul sau ambii părinţi sint plecaţi peste hotare
DA NU
Unul
Ambii
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativ la maximum Pozitiv la
maximum
168
B.
2.1 Unul dintre parinţi are o problemă gravă de sănătate
DA NU
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativ la maximum Pozitiv la
maximum
C. Apreciaţi conform scării de mai jos calitatea de comunicare intrafamilială
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
D.
4.1 Aveti impresia că părinţii vă controlează prea mult activităţile, nu vă oferă destulă
independenţă
Da
Nu
169
Ambii parinţi
Tatal
Mama
Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării
psiho-emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
4.3 Aveţi impresia că sinteţi sub o presiune parentală neadecvată care vă stresează
Da
Nu
Din partea ambilor părinţi
Din partea tatălui
Din partea mamei
Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării
psiho-emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
4.4 Aveţi impresia ca nu aveţi sustinerea pe care v-o doriti din partea parinţilor
170
Da
Nu
Din partea ambilor parinţi
Din partea tatălui
Din partea mamei
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării
psiho-emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
E.
5.0 Locuiţi împreuna cu ambii parinţi
DA NU
Doar cu mama,
Doar cu tatal
5.1 Părinţii dvoastră
sînt separaţi
sînt în instanţă de divorţ
sînt divortaţi
sînt recasatoriţi (tatăl sau mama ; ambii)
Apreciati cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor manifestări asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
171
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
F.
6.0 Pe parcursul ultimului an v-aţi îndragostit
niciodata
o data,
de doua ori
de mai multe (specificaţi de cite ori)
sinteţi indragostit DA NU
daca Da e reciproc ? DA NU
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
6.1 Pe parcursul ultimului an a-ţi intrerupt o relaţie de dragoste :
niciodata
o dată,
de două ori
de mai multe (specificaţi de cîte ori)
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
172
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
6.2 Aţi schimbat domiciliul sau viza de reşedinţă
niciodată
o dată
de două ori
de mai multe ori (specificaţi)
6.3 Aţi schimbat şcoala în ultimele 6 luni
DA NU
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
6.4 Aţi fost (sînteţi) victima unui abuz sexual extrafamilial
DA NU
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
173
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
6.6 Aţi avut experienţe personale traumatizante
aţi fost martorul unui accident rutier care a provocat moartea sau invaliditatea unei
persoane
aţi fost agresat
altele (specificati, facultativ)
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
7.1. Sînteţi mulţumit(ă) de imaginea dvs. corporală (constituţia, înălţimea, aspectul pielii,
greutatea, etc)
DA NU
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
174
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
G.
7.0 Aveti impresia ca relaţiile cu semenii sînt dificile
DA NU
Cu semenii de ambele sexe
Cu semenii de acelaş sex
Cu semenii de sex opus
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
7.1 Aveţi o relatie de discordie (neînţelegere) cu semenii Dvoatră:
DA NU
Cu semenii de ambele sexe RAR OCAZIONAL FRECVENT
Cu semenii de acelaş sex RAR OCAZIONAL FRECVENT
Cu semenii de sex opus RAR OCAZIONAL FRECVENT
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestor situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
175
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
7.2 Aveţi impresia că sinteţi persecutat sau suportaţi o discriminare (nu sînteţi agreat) din
partea semenilor
DA
NU
semenilor de ambele sexe RAR OCAZIONAL FRECVENT
semenilor de acelaş sex RAR OCAZIONAL FRECVENT
semenilor de sex opus RAR OCAZIONAL FRECVENT
Apreciaţi cu ajutorul scării de mai jos impactul acestei situaţii asupra stării psiho-
emoţionale a dvoastră
_ +
Negativa la maximum Pozitiva la
maximum
7.3 Sinteţi considerat un tulburător al mediului şcolar sau la locul de trai
DA
NU
uneori
rar
citeodata
frecvent
F. Consumati :
176
Alcool DA NU
rar
ocazional
frecvent
Droguri DA NU
rar
ocazional
frecvent
Fumaţi DA NU
rar ocazional frecvent
Anexa 3
Valorile brute la subiecţii incluşi în experimentul constatativ (n=533)
sex vîrsta depresie anxietate alexitimie somatiz.
f 14 3 10 3 28
f 14 4 12 8 28
f 14 4 6 6 22
f 14 6 1 11 31
f 14 5 7 2 20
f 14 7 9 4 22
f 14 8 10 9 18
f 14 6 3 4 21
f 14 7 11 6 31
f 14 7 10 7 23
f 14 8 8 11 34
f 14 7 11 8 29
f 14 8 7 6 35
f 14 9 11 8 18
f 14 9 10 7 31
177
f 14 10 13 6 36
f 14 11 8 6 27
f 14 13 9 10 33
f 14 13 8 11 24
f 14 13 10 6 47
f 14 15 10 12 43
f 14 18 15 9 54
f 14 18 12 10 31
f 14 21 11 9 33
f 14 22 15 12 29
f 14 23 17 8 47
f 14 25 13 9 41
f 15 0 4 4 13
f 15 1 8 3 31
f 15 1 7 4 14
f 15 1 0 5 14
f 15 2 1 7 19
f 15 3 8 2 31
f 15 3 1 3 25
f 15 4 6 9 18
f 15 4 7 4 18
f 15 4 7 8 18
f 15 4 7 8 25
f 15 5 8 5 25
f 15 5 6 7 29
f 15 5 8 5 27
f 15 6 8 7 33
f 15 6 7 6 17
f 15 6 11 7 41
f 15 6 9 10 25
f 15 6 4 8 22
f 15 6 10 7 33
f 15 6 11 7 26
f 15 7 6 5 31
f 15 7 7 6 43
f 15 7 6 8 18
f 15 7 8 7 33
f 15 7 6 4 35
f 15 7 6 6 24
f 15 7 10 5 28
f 15 7 6 6 29
f 15 7 10 8 26
178
f 15 8 9 6 31
f 15 8 7 6 37
f 15 8 10 6 34
f 15 8 10 6 47
f 15 8 10 6 40
f 15 8 8 5 27
f 15 8 8 8 31
f 15 8 5 9 19
f 15 8 8 5 34
f 15 9 10 5 29
f 15 9 13 2 34
f 15 9 4 7 18
f 15 9 8 4 34
f 15 9 10 7 32
f 15 10 9 10 25
f 15 10 4 4 31
f 15 10 8 9 21
f 15 10 11 5 25
f 15 10 11 8 34
f 15 10 8 4 45
f 15 10 13 10 42
f 15 11 9 8 38
f 15 11 11 8 38
f 15 11 11 9 33
f 15 11 2 2 37
f 15 11 7 6 35
f 15 11 7 4 45
f 15 11 12 10 38
f 15 11 5 11 22
f 15 12 14 7 41
f 15 13 9 8 37
f 15 13 9 12 35
f 15 13 9 9 30
f 15 13 9 6 21
f 15 13 12 6 25
f 15 14 12 8 31
f 15 14 11 8 39
f 15 14 11 6 42
f 15 15 7 6 42
f 15 15 10 4 43
f 15 15 6 10 21
f 15 15 12 10 46
179
f 15 15 13 9 32
f 15 15 10 4 26
f 15 15 11 9 25
f 15 15 11 9 52
f 15 16 11 11 23
f 15 16 10 9 46
f 15 16 15 8 56
f 15 16 12 5 49
f 15 17 12 12 43
f 15 17 5 9 47
f 15 17 12 8 44
f 15 17 10 10 38
f 15 17 6 5 25
f 15 17 12 7 35
f 15 17 11 2 45
f 15 19 12 4 48
f 15 19 11 12 38
f 15 20 9 8 41
f 15 20 10 12 31
f 15 21 13 9 41
f 15 21 11 5 47
f 15 23 13 6 68
f 15 24 15 12 38
f 15 25 12 9 49
f 15 25 11 10 45
f 15 25 13 10 45
f 15 25 14 10 51
f 15 27 8 9 44
f 15 35 15 9 44
f 15 38 15 10 38
f 15 40 15 10 40
f 17 1 5 5 17
f 17 1 6 6 29
f 17 1 6 5 20
f 17 2 8 7 25
f 17 3 8 7 30
f 17 3 8 11 35
f 17 3 9 9 19
f 17 3 8 3 24
f 17 3 7 4 30
f 17 4 4 4 23
f 17 5 9 8 40
180
f 17 5 7 8 37
f 17 5 8 6 35
f 17 5 9 3 35
f 17 5 8 4 24
f 17 6 8 6 25
f 17 6 7 5 31
f 17 7 4 8 26
f 17 7 9 8 34
f 17 8 7 9 46
f 17 8 7 7 38
f 17 8 7 5 30
f 17 9 4 10 24
f 17 9 7 11 44
f 17 9 9 7 36
f 17 9 13 4 30
f 17 11 8 5 31
f 17 12 14 7 39
f 17 12 13 7 35
f 17 13 13 5 43
f 17 13 11 8 37
f 17 14 12 3 27
f 17 14 11 6 32
f 17 14 11 11 32
f 17 14 10 7 42
f 17 15 10 7 41
f 17 16 16 6 36
f 17 18 14 3 52
f 17 20 10 7 28
f 17 20 12 10 37
f 17 22 7 6 38
f 17 23 10 9 41
f 17 27 9 7 43
f 17 36 17 9 43
f 18 0 7 6 18
f 18 1 3 5 27
f 18 1 6 4 31
f 18 1 5 2 31
f 18 2 7 3 23
f 18 2 11 6 27
f 18 3 7 11 36
f 18 3 6 4 25
f 18 3 6 7 36
181
f 18 3 8 5 28
f 18 3 9 3 32
f 18 3 3 6 13
f 18 3 10 5 36
f 18 3 8 7 19
f 18 4 8 6 29
f 18 4 6 10 20
f 18 5 9 8 32
f 18 5 15 7 40
f 18 6 6 7 16
f 18 6 6 6 32
f 18 6 7 9 21
f 18 7 5 9 17
f 18 7 7 5 35
f 18 7 8 6 42
f 18 7 12 14 36
f 18 7 9 8 38
f 18 7 8 7 40
f 18 7 7 4 28
f 18 7 10 12 36
f 18 7 7 3 38
f 18 7 4 5 27
f 18 8 7 7 41
f 18 8 7 7 40
f 18 8 8 7 33
f 18 8 11 6 47
f 18 8 12 8 34
f 18 8 8 4 34
f 18 8 8 5 34
f 18 8 7 8 36
f 18 8 10 8 46
f 18 9 9 8 37
f 18 9 8 4 33
f 18 9 7 4 23
f 18 9 11 5 24
f 18 9 9 7 36
f 18 10 5 7 33
f 18 10 12 9 44
f 18 11 10 7 35
f 18 11 8 5 49
f 18 11 7 7 32
f 18 11 8 7 28
182
f 18 12 8 7 37
f 18 12 9 4 53
f 18 12 5 4 31
f 18 13 8 5 31
f 18 13 12 6 43
f 18 13 13 8 45
f 18 13 14 7 45
f 18 13 10 6 35
f 18 14 9 5 33
f 18 14 7 10 27
f 18 15 8 6 41
f 18 15 8 8 28
f 18 15 8 9 38
f 18 15 11 6 42
f 18 15 14 11 32
f 18 15 14 10 64
f 18 15 9 5 31
f 18 16 14 6 43
f 18 16 12 7 47
f 18 16 12 9 38
f 18 16 6 8 51
f 18 16 12 5 37
f 18 16 9 7 33
f 18 16 13 2 47
f 18 17 12 4 46
f 18 17 8 8 45
f 18 17 6 8 29
f 18 17 11 5 49
f 18 18 16 9 43
f 18 18 13 6 36
f 18 19 11 4 43
f 18 19 11 8 53
f 18 19 9 5 37
f 18 19 9 12 46
f 18 20 10 4 40
f 18 20 9 10 36
f 18 20 12 8 49
f 18 22 15 10 44
f 18 23 10 3 48
f 18 25 11 6 42
f 18 25 17 6 55
f 18 30 21 5 53
183
m 14 0 7 10 24
m 14 3 6 10 14
m 14 4 10 8 24
m 14 4 12 4 43
m 14 4 9 6 61
m 14 4 8 7 17
m 14 5 11 9 32
m 14 5 7 10 17
m 14 6 10 10 34
m 14 6 10 7 25
m 14 6 10 11 42
m 14 7 5 7 13
m 14 9 11 13 28
m 14 9 10 11 27
m 14 10 11 7 48
m 14 10 8 10 25
m 14 11 7 8 23
m 14 11 7 8 36
m 14 12 8 8 35
m 14 12 9 7 29
m 14 13 17 8 26
m 14 13 10 8 46
m 14 16 5 4 26
m 14 22 7 14 36
m 15 1 8 10 31
m 15 1 4 7 15
m 15 2 8 8 26
m 15 2 6 4 14
m 15 2 6 6 13
m 15 2 7 5 18
m 15 2 9 8 28
m 15 2 4 5 19
m 15 2 6 8 27
m 15 3 8 8 18
m 15 3 6 7 19
m 15 3 6 9 17
m 15 3 5 4 21
m 15 3 0 6 22
m 15 3 6 8 17
m 15 3 6 8 30
m 15 4 5 9 18
m 15 4 7 7 26
184
m 15 4 10 6 27
m 15 4 2 6 24
m 15 4 9 7 24
m 15 4 3 7 26
m 15 5 7 6 21
m 15 5 10 7 20
m 15 5 6 8 24
m 15 5 5 4 15
m 15 5 9 8 23
m 15 5 7 7 24
m 15 5 9 11 20
m 15 5 9 11 26
m 15 5 6 7 18
m 15 5 9 7 28
m 15 6 6 10 21
m 15 6 8 10 25
m 15 6 6 10 19
m 15 6 10 4 23
m 15 6 8 4 35
m 15 6 8 8 16
m 15 6 7 7 35
m 15 6 7 8 27
m 15 6 4 7 13
m 15 6 8 6 38
m 15 6 11 12 26
m 15 7 6 7 25
m 15 7 9 10 24
m 15 7 8 11 25
m 15 7 9 7 24
m 15 7 10 8 24
m 15 8 7 9 26
m 15 8 8 6 31
m 15 8 12 10 38
m 15 8 9 6 25
m 15 8 8 12 41
m 15 8 3 4 33
m 15 8 9 10 38
m 15 9 10 7 21
m 15 9 6 7 20
m 15 9 5 8 34
m 15 9 8 4 22
m 15 9 5 6 32
185
m 15 9 8 7 27
m 15 9 9 8 26
m 15 9 10 8 36
m 15 9 8 11 31
m 15 9 12 7 33
m 15 9 8 4 30
m 15 9 9 6 15
m 15 9 7 3 25
m 15 10 8 10 17
m 15 10 12 7 23
m 15 10 7 16 34
m 15 11 13 8 33
m 15 11 11 8 45
m 15 11 11 4 42
m 15 11 11 8 37
m 15 11 8 8 35
m 15 11 5 13 19
m 15 11 7 6 29
m 15 11 8 9 23
m 15 12 10 12 42
m 15 12 10 7 45
m 15 13 11 9 20
m 15 13 6 12 15
m 15 13 8 9 29
m 15 14 8 5 21
m 15 14 7 9 28
m 15 14 11 6 41
m 15 14 10 8 25
m 15 15 8 7 30
m 15 15 13 7 39
m 15 15 9 2 26
m 15 16 7 11 21
m 15 16 4 10 26
m 15 17 15 9 40
m 15 17 15 10 53
m 15 17 8 11 36
m 15 18 10 9 44
m 15 18 11 9 46
m 15 19 9 12 26
m 15 19 16 3 43
m 15 19 8 4 29
m 15 20 11 9 34
186
m 15 22 14 9 53
m 15 22 11 12 41
m 15 23 9 8 16
m 15 26 9 12 52
m 17 0 5 7 15
m 17 2 5 10 32
m 17 2 1 7 19
m 17 2 8 10 29
m 17 3 6 8 19
m 17 3 5 9 18
m 17 3 4 7 23
m 17 5 9 10 34
m 17 6 9 11 25
m 17 6 9 11 28
m 17 7 7 6 26
m 17 7 7 11 21
m 17 7 7 9 24
m 17 7 9 8 23
m 17 8 7 4 23
m 17 8 14 3 39
m 17 8 6 12 23
m 17 8 4 8 17
m 17 8 6 6 29
m 17 8 7 11 30
m 17 8 7 7 33
m 17 9 4 6 27
m 17 9 9 7 23
m 17 9 7 8 26
m 17 9 7 6 21
m 17 9 9 5 38
m 17 9 6 4 24
m 17 10 11 9 40
m 17 10 3 7 18
m 17 10 10 8 24
m 17 10 4 8 28
m 17 10 10 9 35
m 17 11 7 5 26
m 17 13 9 4 42
m 17 14 9 9 27
m 17 15 6 13 28
m 17 18 10 7 34
m 17 18 14 9 20
187
m 17 19 11 12 36
m 17 19 9 11 21
m 17 24 11 6 30
m 18 0 5 7 14
m 18 0 5 6 33
m 18 0 6 6 12
m 18 1 5 5 18
m 18 1 8 6 20
m 18 2 7 12 29
m 18 2 4 5 17
m 18 2 1 2 19
m 18 2 9 8 24
m 18 3 8 11 25
m 18 3 6 8 18
m 18 3 5 8 20
m 18 3 6 9 21
m 18 3 8 10 20
m 18 3 9 11 29
m 18 4 10 6 22
m 18 4 8 7 32
m 18 4 7 3 21
m 18 4 6 10 29
m 18 4 6 7 15
m 18 4 4 4 21
m 18 4 5 5 21
m 18 4 5 7 29
m 18 4 9 9 25
m 18 4 5 10 22
m 18 4 8 8 34
m 18 4 7 8 22
m 18 4 3 7 24
m 18 4 6 9 31
m 18 5 3 9 30
m 18 5 9 11 36
m 18 5 7 7 16
m 18 5 7 7 20
m 18 5 8 7 27
m 18 5 6 6 18
m 18 5 10 10 20
m 18 5 10 7 25
m 18 5 7 4 23
m 18 6 6 9 23
188
m 18 6 7 11 42
m 18 6 10 7 28
m 18 6 7 3 20
m 18 6 5 9 43
m 18 6 9 9 26
m 18 6 8 11 32
m 18 6 10 7 39
m 18 6 6 4 21
m 18 6 12 8 30
m 18 7 11 3 24
m 18 7 10 6 30
m 18 7 7 7 24
m 18 8 6 7 33
m 18 8 8 12 22
m 18 8 13 8 37
m 18 8 10 8 24
m 18 8 6 9 30
m 18 8 10 7 36
m 18 8 5 10 26
m 18 9 6 10 27
m 18 9 4 6 20
m 18 9 7 5 18
m 18 9 7 7 27
m 18 9 8 8 18
m 18 10 12 9 39
m 18 10 9 5 19
m 18 10 7 8 29
m 18 11 9 10 27
m 18 11 6 5 27
m 18 11 9 6 25
m 18 11 9 7 35
m 18 11 6 7 24
m 18 11 7 9 32
m 18 11 8 8 26
m 18 11 9 9 30
m 18 12 14 12 36
m 18 12 7 4 37
m 18 13 10 8 19
m 18 13 11 9 29
m 18 13 9 10 41
m 18 14 8 7 30
m 18 14 5 8 28
189
m 18 15 14 10 39
m 18 15 8 7 60
m 18 15 10 10 41
m 18 16 10 9 30
m 18 16 11 8 50
m 18 17 14 10 40
m 18 17 10 9 43
m 18 17 14 10 49
m 18 19 9 13 51
m 18 21 9 8 41
m 18 21 9 8 30
m 18 22 10 10 35
m 18 24 8 11 43
m 18 36 8 8 24
Recommended