View
169
Download
1
Category
Preview:
DESCRIPTION
regimuri totalitare/religie
Citation preview
Universitatea Bucureşti
Facultatea de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian
Şcoala doctorală a Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian
Experiența religioasă a regimurilor totalitare: fascismul și comunismul
TEZĂ DE DOCTORAT-rezumat-
Coordonator științific, Prof. Univ. Dr. Remus RUS
Candidat, Petrică Iulian BĂBĂTIE
București
2013
1
Experiența religioasă a regimurilor totalitare: fascismul și comunismul
1. Argument……………………………………………………………………………………...6
2. Aspecte metodologice……………………………………………………………………...….8
3. Religiile politice
3.1. Conceptul de
totalitarism……………………………………………………………9
3.2. Miturile politice……………………………………………………………….
……9
3.2.1. Mitul arhaic si mitul politic………………………………………..…10
3.2.2. Mitul politic și nevoia de idealuri sociale……………………………11
3.2.3. Miturile politice fundamentale
3.2.3.1. Mitul Conspirației sau nevoia de a construi un
dușman…….11
3.2.3.2. Mitul Eroului Salvator. Modele ale Eroului
Salvator...........11
3.2.3.3. Mitul Vârstei de Aur sau societatea
ideală………………...11
3.2.3.4. Mitul Unității și chemarea la acțiune
comună……………..11
3.2.4. Concluzii……………………………………………………………..12
3.3. Simbolurile mitice…………………………………………………………..
……..12
3.4. Arhetipul spiritului și religiile profane……………………………………………
13
2
3.5. Scurt excurs psihologic. Tehnici de manipulare…………………………….
……..14
3.6. Elitele intelectuale și moartea lui
Dumnezeu...........................................................15
3.7. O religie profană: șintoismul……………………………………………..
……….16
3.8. Creștinismul german: religie a
salvării....................................................................17
3.9. O nouă religie civilă: comunismul. Originile comunismului………………...……
19
3.9.1. Cui se adresează comunismul?............................................................20
3.10. Două religii prietene: comunismul și nazismul.....................................................20
4. Ideologiile
4.1. Conceptul de
ideologie............................................................................................21
4.2. Ideologie și
rațiune...................................................................................................22
4.3. Ideologie și credință. Actul de adeziune. Ideologia: o religie
laică?.......................23
4.4. Nazism și comunism:
etimologie.............................................................................24
4.5. Ideologia (comunistă):
definiții................................................................................25
4.6. Promisiunea
paradisului...........................................................................................26
4.7. Ideologia marxistă: ”utopia la putere”
(definiții).....................................................27
3
4.8. Funcțiile ideologiei. Mitul regalității divine. Comunismul și Egiptul
antic............27
4.9. Gnoza
4.9.1. Elemente gnostice în ideologia comunistă...........................................30
4.9.2. Gnoza în literatura comunistă ideologică. Militantul revoluționar......31
4.9.3. Impunerea Revoluției: violența............................................................32
4.9.4. Un Mesia comunist..............................................................................33
4.10. Maniheismul ideologic...........................................................................................34
5. Teologia creştină şi ideologia comunistă
5.1. Este comunismul o religie? Abolirea
individualității……………………………...35
5.2. Orientarea umanitară și teologia eliberării……………………………………….36
5.3. De ce nu poate sta ideologia comunistă alături de doctrina creștină………..
……..37
5.4. Creștinismul progresist…………………………………………………………..38
6. Fascismul/ Nazismul/ Național-socialismul
6.1. Elemente de
”credință”…………………………………………………………….39
6.2. Rit, ritual și celebrări în național-socialism, nazism și fascism……………………
40
6.3. Conceptul de națiune.
Antisemitismul……………………………………………..41
6.4. Mitul arian. Supraomul. Omul
nou...........................................................................43
4
6.5. Atitudinea Național-socialismului față de cultele religioase: BRC, Holocaustul si
fenomenul Şoahului……………………………………………………….……….44
7. Elemente de cult în cadrul ideologiilor totalitare
7.1. Partidul......................................................................................................................
45
7.2. Limba de lemn - funcţia
religioasă..........................................................................46
7.3. Limba de lemn - valențe
magice...............................................................................47
7.4. Propaganda. Limba de lemn. Rolul limbii de lemn în reeducare. Identificarea cu
reeducatorul...............................................................................................................48
7.5. Scurt excurs: limba de lemn în romanul
realist........................................................50
7.6. Simbolism
comunist.................................................................................................50
7.7. Cultul personalităţii. Mecanisme psihologice şi elemente religioase. Scurt excurs
psihanalitic................................................................................................................51
7.7.1. Hitler...................................................................................................52
7.7.2. Lenin....................................................................................................53
7.7.3. Stalin....................................................................................................53
8. Atitudinea dictaturii comuniste faţă de Biserica
8.1. Cadrul legislative……………………………………………..……………………
54
8.2. Împuternicitul pentru
culte.......................................................................................55
8.3. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserica…………………………………56
8.4. Arestările. Desființarea instituțiilor bisericești…………………………………..56
5
8.5. Metode de persecuție………………………………………………………………
58
8.6. Suprimarea Bisericii Romano – Catolice
8.6.1. De rit oriental………………………………………………………58
8.6.2. De rit latin……………………………………………………………59
8.7. Cultele neoprotestante……………………………………………………………59
8.8. Cultul mozaic………………………………………………………………………
60
8.9. Mișcări religioase ortodoxe……………………………………..
………………….61
9. Fenomenul gulagului în Romania
9.1. Crearea sistemului concentraționar comunist…………………………..
………….61
9.2. Trăsăturile sistemului comunist roman…………………………………….………
62
9.3. Experienţa religioasă în temniţele comuniste române. Soluții de supraviețuire în
detenție. Închisoarea ca binecuvântare…………………………….………………63
9.4. Celula-Biserică………………………………………………………..……………
63
9.5. Situațiile limită și sufletul omului: Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru,
Richard Wurmbrand, Nicole Valery-Grosu……………………………...……….64
9.6. Fenomenologia actului de credință
9.6.1. Poezia……………………………………………………………….65
9.6.2. Rugăciunea………………………………….………………………..65
6
9.6.3. Postul………………………………………………………………...66
9.6.4. Sfintele Taine…………………………………….…………………..66
9.6.5. Sărbătorile în temniță…………………………………..…………….66
9.6.6. Experimente de reeducare……………………..……………………..67
10. Concluzii………………………………………………………………………..……………67
11. Bibliografie……………………………………………………………….………………….72
1. Argument
Secolul XX a fost cu siguranță unul al sistemelor politice totalitare. Europa a fost
zguduită din temelii, cum n-a mai fost poate niciodată. De la invaziile popoarelor migratoare sau
de la primele incursiuni ale triburilor turce, Europa nu a mai cunoscut un asemenea șoc. Vechea
orânduire politică, socială și familială a fost demolată din temelii pentru a fi înlocuită cu ceea ce
propunătorii au numit ca fiind adevărul ultim, orânduirea desăvârșită, încununarea istoriei și
gândirii. Indiferent ca s-a numit comunism, marxism, fascism, nazism sau național- socialism,
ideologiile secolului XX au avut pretenția monopolului pe Adevăr.
Pentru comunism istoria s-a împlinit în momentul în care doctrina marxistă s-a născut.
Până în acel moment, întreaga istoria nu a reprezentat decât o pregătire, o adevărată praeparatio,
pentru venirea doctrinei adevărului. Odată născută, în mod natural de altfel, ca apariție firească,
în limbaj paulin, ”la plinirea vremii”, comunismul avea să schimbe radical lumea și societatea
așa cum fuseseră acestea cunoscute până la acel moment. Familia își pierdea sensul, totul fiind
încorporat și cuprins într-o mare familie colectivă. Conducerea politică devenea caducă, un
mijloc doar de înrobire a populației, religia era definită pentru prima dată ca ”opiu al
popoarelor”, ca un mijloc de manipulare și de subjugare a maselor, iar organizarea socială, prin
clasa conducătoare burgheză era identificată ca principală vinovată pentru starea de fapt în care
indivizii se găseau. Principiile revoluției franceze deveneau încă o dată lozincă pentru
revoluționarii marxiști. Libertatea, egalitatea și fraternitatea erau principiile ce caracterizau orice
discurs mobilizator.
7
Ideologiile totalitare au beneficiat de un imens suport, oferit de societate prin diverși
reprezentanți ai săi. Poporul muncitor, intelectuali de seamă și artiști au aderat cu entuziasm la
noile mișcări și au ajutat la dezvoltarea, propagarea, instalarea și aplicarea lor, cu o pasiune de
admirat. Desigur, au existat chiar de la începuturile acestor mișcări și voci care au sesizat
pericolul pe care aceste doctrine îl reprezentau pentru umanitate. Intelectuali de seamă, reușind
să nu fie seduși de farmecul revoluționar al propagandei ideologice, au tras semnale de alarmă
legate de pericolul iminent ce avea să fie materializat în milioane de vieți pierdute. Cu toate
acestea, istoria și-a continuat cursul natural și ne-a oferit un experiența experierii totalitarismului
în variantele sale desăvârșite. Nazismul și comunismul au ucis la un loc mult mai mulți oameni
decât au făcut-o la un loc cele două conflagrații mondiale.
Cu toate acestea, oamenii sunt fascinați încă de aceste ideologii. Ne vine în minte, în mod
natural, întrebarea: ce au aceste doctrine atât de atractiv încât îi fac pe oameni să ignore
evidentul, să refuze să vadă realitatea așa cum este ea, și să îmbrățișeze o realitate construită,
văzută prin ochii propagandistului, trăită în oglindă, ”ca prin ghicitură”? Promisiunile făcute
păreau palpabile, erau atât de apropiate, realizabile aparent atât de ușor... Mai mult, ele
promiteau, dincolo de perioada de revoluție, de sacrificii de neevitat, un viitor luminos, o viață
așa cum nu a mai fost cunoscută până în acel moment de nicio societate. Desăvârșirea,
abundența, raiul pe pământ erau realizabile hic et nunc.
Ceea ce încercăm să analizăm în această lucrare este faptul că ideologiile nu ar fi putut
cunoaște dezvoltarea și susținerea pe care le-au cunoscut dacă nu ar fi apelat și la alte resorturi,
intime ființei umane, în afara celor externe, ținând de economie, politică sau orice alt aspect
extern individului uman. Ideologiile totalitare se adresează ființei umane în totalitatea sa.
Nevoile psihice, fobiile, maniile sau sentimentele naturale de afiliere, de viețuire în comun, sunt
exploatate la maximum în vederea acaparării întregii existențe umane.
Fără utilizarea simțului religios însă, niciuna din aceste ideologii nu ar fi putut cunoaște
dezvoltarea și susținerea pe care le-au cunoscut. Sentimentul religios a fost cel care a făcut
posibilă adeziunea atâtor oameni la aceste mișcări. Mai mult, capacitatea acestora de a-și jertfi
viața pentru cauza susținută nu poate fi justificată fără a se face apel la mecanismele ce
caracterizează actul de credință. Ideologiile, deși neagă specularea câmpului religios, se
comportă ca adevărate sisteme doctrinare religioase. Comunismul, cel care anunța abolirea
8
religiei, cea care a înrobit umanitatea atâtea milenii, își construiește eșafodajul doctrinar pe
sentimente religioase. Distanța pe care a păstrat-o față de religie în cazul național- socialismului,
cu variatele sale nazistă, fascistă sau legionară, a fost mult redusă. De cele mai multe ori a fost
utilizat filon religios deja existent pentru a se consolida și a trece pe o poziție de forță ideologia
respectivă. În acest sens nimeni nu poate nega autenticitatea sentimentului religios al marii
majorități a membrilor legionari din România. Dar, de asemenea, nu se poate nega nici
reconvertirea mesajului creștin în vederea justificării crimelor ce aveau să fie făcute. Dumnezeu
era cel care vroia să poarte acest război sfânt pentru a instaura în final domnia dreptății.
Ideologiile totalitare se construiesc așadar ca adevărate religii și preiau din cadrul
acestora elementele de cult specifice? Poate fi echivalat cultul religios, în unele cazuri multi-
milenar, cu surogatul de cult din jurul liderului suprem, sau al marșurilor celebrante? Prezenta
lucrare își propune oferirea unui răspuns în această privință. Lucrările scrise în jurul acestei teme
sunt numeroase, abordările fiind diferite ca unghi, ca mod de apropiere și investigare. Prezenta
lucrare are îndrăzneala de a porni la un drum anevoios, înțesat cu lungi liste bibliografice,
întâlnind păreri și teorii antagonice de cele mai multe ori, pentru a oferi, prin abordarea dintr-o
perspectivă aparținând istoriei religiilor, un răspuns concludent întrebărilor mai sus adresate, și a
aduce un plus de cunoaștere asupra unei realități atât de apropiate nouă, dar ale cărei mecanisme
totuși ne sunt încă străine.
2. Aspecte metodologice
Prezenta lucrare este un studiu de caz ce își propune analiza a două ideologii totalitare:
comunismul și nazismul în vederea evidențierii faptului că, în ciuda directivelor declarate ale
întemeietorilor și propagandiștilor acestor ideologii, de refuz al religiei așa cum era înțeleasă
până la acel moment, acestea s-au comportat ca cvasi-religii, luând locul religiilor de până la acel
moment în viețile oamenilor, acaparând sau intenționând să acapareze întreaga ființă umană, în
vederea manipulării, controlului și ștergerii liberului arbitru. Lucrarea analizează cu precădere
aceste două ideologii, deși face în repetate rânduri referire și la alte rude ale lor: național-
socialismul, fascismul, marxismul ș.a.
În utilizarea bibliografiei de specialitate am recurs la împărțirea acesteia în funcție de țara
de publicare. Astfel, pentru o mai bună vizibilitate a acesteia și o imagine de ansamblu a ceea ce
9
a reprezentat studiul asupra ideologiilor totalitare am recurs la împărțirea bibliografiei de
specialitate între autori români și autori străini. Acest lucru aduce un plus de lumină asupra
modalității în care intelectualitatea română a înțeles să se raporteze la regimurile totalitare.
Totodată, se poate observa un lucru extrem de interesant: firească absență ca temă de studiu din
punct de vedere critic a ideologiilor, din orizontul disciplinar al autorilor români, de până la
Revoluția din 1989.
Scopul prezentei lucrări este acela de a demonstra faptul că ideologiile totalitare, în ciuda
refuzului vehement de a se raporta la aspectul religios, se comportă ca pseudo-religii, preluând
din realitatea socială, psihică și intelectuală acele elemente pe care i le-a confiscat religiei, așa
cum era aceasta înțeleasă până la acel moment. Între obiectivele lucrării noastre este și acela de a
demonstra că, în ciuda concedierii fenomenului religios din sfera publică, în ciuda persecuțiilor
la care au fost supuse Bisericile, fenomenul religios autentic nu a fost distrus, ci, din contră, s-a
manifestat cu mai multă tărie, chiar dacă într-un mod mai mult particular, tributar trimiterii din
nou a cultului religios, în grote.
3. Religiile politice
3.1. Conceptul de totalitarism
Conceptul de totalitarism este unul cu o lungă istorie în istoria gândirii politice, fiind
inventat și reinventat permanent în secolul XX. Autorii acestui concept, cel puțin din punct de
vedere lingvistic, au fost opozanții dictaturii fasciste italiene, liberali care criticau evoluția
regimului instaurat de Mussolini în sensul unui ”sistem totalitar”. ( Giovanni Amendola, ziarul Il
Mondo, mai 1923) sau al unei ”transformări totalitare a oricărei forțe morale, culturale, politice
sau religioase” (Don Luigi Sturzo, ziarul Il Revoluzione, ianuarie 1924)1. Tot în 1923 Mussolini
însuși declară ideea de stato totalitario drept obiectiv al politicii sale, iar Goebbels avea să
afirme 10 ani mai târziu că țelul revoluției trebuia să fie statul totalitar, stat care pătrunde toate
sferele vieții publice.
Regimurile totalitare se construiesc pe prejudecăţi, pe resentimente acumulate faţă de
diferite categorii sociale, etnii, rase. Ele au ca țel asigurarea condiţiilor pentru apariţia societăţii
1Dominique COLAS, Dicționar de gândire politică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003, p. 339
10
perfecte. Pentru aceasta este necesară totala adeziune a membrilor lor și totala încredere în
aparatul de stat coordonator, fiind justificat controlul complet, total al întregii societăţi, acest
control ducând în cele mai multe cazuri la distrugerea individualităţii. ”Pentru ei,
individualismul reprezintă coşmarul coşmarurilor: bănuiala că ar putea exista undeva un
fragment de spirit uman ce scapă sferei politice de control, colectivului, mulţimii, adică sferei
lor, bănuiala asta-i scoate din minţi”2.
3.2. Miturile politice
Un număr însemnat de teoreticieni vorbește despre politic şi politică în termeni de relaţii
de putere. În raport cu alte tipuri de putere în societate, puterea politică are funcţia de a apăra
societatea dintr-un teritoriu delimitat în faţa pericolelor interne (foamete, calamităţi, dezordine,
dezmembrare) şi externe, tinzând spre rezolvarea conflictelor din interior şi exterior3.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, elita aflată la putere recurge la constrângere fizică
(fiind singura deţinătoare a forţei legitime în stat), dar şi la violenţă simbolică prin intermediul
mijloacelor de influenţare de natură ideologică, spirituală, culturală. Acestea, pentru a funcţiona,
se bazează pe o relaţie de încredere stabilită între conducători şi conduşi. Dar în ce consta
legitimitatea simbolică a puterii politice?
Puterea politică a avut în permanenţă o latură sacră. Georges Balandier considera că
“sacrul este una din dimensiunile politicului, o garanţie a legitimităţii sale, unul din mijloacele
utilizate în cadrul competiţiei politice”. Astfel, sacrul a fost, este şi va fi o sursă de legitimare a
puterii. El se refera la “respectul tradiţiei, al valorilor considerate sacre şi invocarea destinului,
justifică dreptul guvernanţilor de a guverna şi de a induce supunerea guvernaţilor”4. Fenomenul
sacralizării puterii şi a deţinătorilor ei, ce trimite de fiecare dată la transcendent, face loc
credinţelor şi atitudinilor favorabile acestora mai mult decât teoriile şi ideologiile politice care
sensibilizează numai o mică parte a populaţiei.
2 Jean-François REVEL, Revirimentuldemocraţiei, EdituraHumanitas, Bucureşti, 1995, p. 403 Ion FLOREA, Misticapoliticăşiparadoxuriledemocraţiei, EdituraFundaţieiRomânia de Mâine, Bucureşti, 1996, p. 354IBIDEM, p. 36
11
3.2.1. Mitul arhaic si mitul politic
Emil Durkheim afirma că sursa mitului este conştiinţa colectivă, aceasta fiind forţa
constrângătoare şi moderatoare a conştiinţei individului. Acesta, prin procesul de socializare
internalizează toate elementele culturii societăţii respective, aceste elemente înglobând şi
miturile. Miturile devin un adevărat ghid al conştiinţei individului, o sursă a acţiunilor sale în
plan socio-politic. Nimeni nu se poate sustrage acestei legi care îi este inoculată prin educaţie,
prin legislaţie, norme şi tradiţia pe deplin acceptată5.
Rolul mitului în viaţa socială este legat de faptul că nu este rezultatul unui proces
intelectual, ci este expresia simbolică a celor mai profunde emoţii umane, referitoare la viaţa
colectivităţii, la experienţa socială a umanităţii. Putem spune aici că mitul este o emoţie
transformată în imagine, o emoţie obiectivată şi “consolidată” în “operă”. Ecourile sale se
prelungesc şi în alte epoci, trăsăturile specifice tipului mitic de gândire şi imaginaţie putând fi
regăsite şi în alte forme şi momente de creaţie spirituală6.
3.2.2. Mitul politic si nevoia de idealuri sociale
Interesaţi în a valorifica nevoia oamenilor de a-şi găsi “raţiuni de a crede”, oamenii
politici moderni dezvoltă o nouă “tehnică a mitului”. Miturile moderne sunt făurite metodic,
conştient, cu sânge rece sau chiar cu cinism, ca orice armă la care pot recurge politicienii (sau
militarii). Continuând acest raţionament, Cassirer va afirma că “de acum înainte miturile sunt
fabricate în acelaşi mod şi după aceleaşi metode ca orice armă modernă”7.
Miturile moderne sunt expresii ale dorinţelor colective care nu-şi găsesc împlinirea prin
soluţii raţionale. Cassirer este de părere că mitul are o importantă dimensiune afectivă şi
imaginativă, fiind în primul rând trăit şi nu judecat, supus deci rigorilor raţiunii, gândirii. Acest
lucru face mitul invulnerabil în faţa argumentelor de ordin raţional şi nu poate fi respins prin
raţionamente de niciun fel.
5IBIDEM, p. 286IBIDEM, p. 1747IBIDEM, p. 186
12
3.2.3. Miturile politice fundamentale
“Mitul politic înseamnă multă fabulaţie, este o deformare sau interpretare ce recuză în
mod obiectiv realul. Dar deşi este o legendă, este adevărat că el exercită şi o funcţie explicativă,
furnizând un anumit număr de chei pentru interpretarea prezentului, constituind o grilă care pare
a ordona haosul tulburător al faptelor şi evenimentelor”. Acest rol explicativ este “dublat de un
rol mobilizator prin tot ceea ce vehiculează cu dimensiune profetic, mitul deţine un rol important
în originea cruciadelor sau a revoluţiilor”8.
3.2.4. Concluzii
Din cele observate până acum putem concluziona că “mitul politic se naşte în momentul
în care traumatismul social devine traumatism psihic. El îşi are originea în intensitatea secretă a
spaimelor sau a incertitudinilor”9.
Ernst Cassirer vorbea despre noua producție de mituri politice: ”Noile mituri politice sunt
lucruri artificial fabricate de artizani extrem de pricepuți și răi. A fost datul secolului acestuia,
marii noastre epoci a tehnologiei să dezvolte o nouă tehnică a mitului. De acum înainte vom
putea fabrica un mit cu același titlu și cu aceeași metodă ca orice altă armă modernă, ca
mitralierele sau avioanele, de pildă. Aceasta este noutatea de o importanța crucială a vremurilor
noastre”10.
3.3. Simboluri mitice
8 Raoul GIRARDET, Miturişimitologiipolitice, EdituraInstitutului European, Bucureşti, 1997, p. 49IBIDEM, p. 12910Alice POPESCU,O socio-psihanaliză a realismului socialist, Editura Trei, București, 2009, p 17
13
Remarcăm faptul că sistemele totalitare ”au un sistem foarte elaborat de activități
ritualice și dețin simboluri imaginative, tocmai ca expresie a faptului că o comunitate de credință
se constituie pe sine prin simboluri ritualice și se interpretează pe sine prin simboluri mitice”11.
Toate acestea exprimă credința care este fundament al întregului sistem: ”Comunitatea
totalitară se exprimă pe sine prin activități ritualice și simboluri intuitive într-un mod ce are
multe asemănări cu modurile în care un grup religios autoritar se exprimă pe sine. Totuși, în toate
religiile autentice există un protest împotriva elementelor idolatre care sunt acceptate fără
restricție prin totalitarism politic”12.
Același Voegelin vorbește despre simbolurile sacre care leagă politicul de divin, și insistă
asupra simbolului ierarhiei și semnificației sale în diverse instanțe istorice, dar și asupra
simbolului Bisericii ca trup mistic și a modurilor în care acest simbol a fost deturnat de la sensul
său originar. Biserica, instituție aflată în lume dar cu rădăcinile în cer, reprezintă comuniunea
mistică a credincioșilor cu Hristos, pătrunsă în chip tainic de pnevma divină. Transferul de la
transcendent la intramundan se face prin obiectivarea unui conținut mundan care se substituie
fluidului divin.
Voegelin vede un pericol grav în spiritualizarea hegeliană a națiunii ca stat: traducerea
puterii pământești a ființelor umane într-o putere pur spirituală duce în cele din urmă la un
realissimum după modelul originar de Dumnezeu transcendent lumii. Acest realissimum al
spiritului hegelian este deja întrupat, pentru Voegelin13. Puterea politică mundană devine inima
experiențelor religioase, un ”proces mistic”14.
Voegelin este printre primii gânditori care identifică în dezvoltările politice moderne un
filon religios care nu s-a separat niciodată complet de politică, ci, dimpotrivă, formează nucleul
său dur. În viziunea, sa acest nucleu suferă un proces de imanentizare și de sacralizare a unei
realități mundane, iar regimurile politice de genul nazismului și comunismului nu reprezintă
altceva decât apogeul acestui proces cu rădăcini adânci în modernitatea occidentală.
11Paul Tillich, Curajul de a fi, Editura Herald, București, 2007, p 16012IBIDEM, p 16013EricVOEGELIN, op. cit., p. 14, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol. III, p. 12214IBIDEM, p. 122
14
Mai departe, Voegelin afirmă că ”ordinea strictă în acest sistem al emanației voinței
divine prin diverse ierarhii este slăbită doar de credința creștină a imediatei apropieri a omului de
Dumnezeu: regele este supus doar lui Dumnezeu, dar magistrații sunt legați și de Dumnezeu, și
de rege, iar supușii sunt legați de Dumnezeu (pentru că El trebuie plasat întotdeauna deasupra
tuturor”), de rege și de magistrați. În acest sens, al recunoașterii imediatei apropieri a persoanei
umane de Dumnezeu, ierarhia sacral-politică deviază de la simbolismul lui Akhenaton, unde
conducătorul era considerat intermediarul exclusiv între Dumnezeu și om. În rest, ordinea
ierarhică stabilită de Bodin a rămas structura ordinii interioare de stat a Europei până la
propagarea noilor teorii secularizate ale gradațiilor legale. Ierarhia de oficii și de standarde
imanente în stat nu urmau nici un fel de reguli, iar în urma decapitării lui Dumnezeu a fost
posibil să se alieze cu orice simbolism pentru a obține legitimitate”15.
3.4. Arhetipul spiritului și religiile profane
În viziune psihanalitică, secolele XIX și XX pot fi considerate ca fiind secole ale invaziei
arhetipului spiritului. În țările est-europene acesta pare să se fi produs tocmai ca o reacție
compensatorie la reducționismul materialist-dialectic. Exclus din sferele realității de preceptele
ateiste, singurele avataruri sub care se poate întoarce arhetipul spiritului sunt cele ale figurii
Conducătorului și al științei. În interpretarea lui Carl Gustav Jung, începând cu secolul al XIX-
lea știința reprezintă noul conținut arhetipal al spiritului. Lucian Boia vorbește la rândul său de
religiile științifice ( Mitologia științifică a comunismului)16. Toate acestea sunt confirmate de la
”religia” lui Newton până la comunism cu asupra de măsură.
O astfel de religie răspunde în mod strict la anumite necesități psihice: nevoia de
certitudine, regresiunea indivizilor în mase. În ceea ce este esențial, religia este crezută în stare să
mobilizeze pe oameni făcând apel la atașamentul acestora față de valori (libertatea, dreptatea,
revoluția) sau față de comunități ( francezii, muncitorii). Care sunt funcțiile ei? Prima și cea mai
de seamă este de a compune o viziune totală asupra lumii care camuflează caracterul fragmentar
și divizat al fiecărei științe, al fiecărei tehnici și al cunoașterii în general”17.
15IBIDEM, p. 10616Alice POPESCU, op. cit., p. 1717Serge MOSCOVICI, Epoca maselor, Editura Institutul European, Iași, 2001, p. 350
15
3.5. Scurt excurs psihologic. Tehnici de manipulare
Realitatea regimurilor totalitare ne face să ne întrebăm dacă se pot tolera reciproc
viziunea lui Freud și cea a lui Jung asupra reprezentărilor religioase. Dacă pentru Freud religia
este o iluzie, Jung îi recunoaște acesteia filonul transcendent în recurența simbolurilor colective.
Acest lucru nu trebui văzut însă decât ca o raportare la sisteme referențiale diferite, nu ca o
contradicție de termeni. Acest lucru face posibil ca organizarea mulțimilor în mulțimi artificiale
fondate pe credințe religioase să poată determina un tip de comportament psihologic susceptibil
de a reitera evenimentul ancestral ( uciderea tatălui totemic, mâncarea și divizarea lui, și, în cele
din urmă, înlocuirea sa cu unul dintre fii ucigași) în același timp în care, într-un plan diferit, dar
simultan psihismului colectiv, reprezentările arhetipale să fie o realitate. În acest sens, religiile
profane funcționează ca sisteme generatoare de iluzie18.
Totalitarismul se distinge de alte tipuri de regimuri politice prin următoarele caracteristici:
- partid unic si liderul a căruivoința se prezintă drept “voința oficiala”
- existenţa unei ideologii oficiale, care exclude orice alta ideologie concurenta,
- monopolul partidului stat asupra mijloacelor de comunicare în masă
- existenta unui aparat polițienesc cu scopul precis de anihilare a oricăreideviații sau o
rezistenta la opresiune
- planificarea economică și controlul puterii asupra inițiativei economice.19
3.6. Elitele intelectuale și moartea lui Dumnezeu
Surprinzător sau nu, afectată de hipnoza socialistă a fost nu numai gândirea maselor, ci și
cea a elitelor intelectuale, subliniind ceea ce era numit de Jean-Francois Revel, tentația
totalitară. Pornind de la expresia lui Arthur Koestler ( congresul Cultural din Berlinul de Vest
18Alice POPESCU, op. cit., p. 3619IBIDEM, p. 95
16
din 1950), Vladimir Tismăneanu vorbește despre ”substituirea rațiunii prin credință”20 ca
tendință către care a dus la dezvoltarea socialismului de tip marxist.
În sfera vieții intelectuale, precursorii și protagoniștii ”revoluției” au devenit
reprezentanți ai așa-numitul amurg al zeilor, moartea lui Dumnezeu și golirea lumii de
Dumnezeu. Albert Camus a spus că ”în ciuda opiniei criticii creștine, Nietzsche nu a vrut sa-l
omoare pe Dumnezeu, ci El a constatat că Acesta era deja mort în sufletul epocii sale”. În acest
context, trebuie să menționăm, de asemenea, evoluțiile și procesele care au apărut la acel
moment: depersonalizare, lipsa rațiunii, rupturi în conștiința omenirii, intrarea omenirii într-o
stare fluctuantă, de dispersate în care ființa umană își pierde siguranța, stabilitatea și
predictibilitatea. Perioada de valabilitate a acestei teze poate fi ușor de demonstrat de către
literatura de specialitate din primii ani ai secolului XX, în care putem menționa lucrările lui
Berdiajev, Frank, Polanyi, Jaspers, Tillich și mulți alți gânditori21.
Ateismul, ”religia umanității divinizate”, are ca principală dogmă ”credința în
perfecțiunea naturală a ființei umane, într-un progres infinit realizat prin mijloace umane. Acest
progres este înțeles și mecanic. Deoarece răul poate fi explicat în termeni de defecte externe ale
existenței sociale umane, și, prin urmare, nu există nicio vina personală și nicio responsabilitate
personală, sarcina planificării sociale constă în depășirea acestor defecte externe prin reforme
externe”22.
Pascal Bruckner, în Melancolia democrației, sesizează suprapunerea ideometodologiei
regimurilor totalitare cu cea religioasă și identifică existența a doi recuperatori de credință care
au rolul de a menține sistemul în funcțiune: polițistul și militantul: ”Pentru că regimurile
totalitare se folosesc de formele exterioare ale religiilor pentru a se travesti și a reînvia un tip de
atașament aproape sacru, persoana șefului uzurpând aproape locul lui Dumnezeu, ele se bazează
înainte de toate pe încrederea și entuziasmul maselor în ceea ce-i privește. Acest fel de guvernare
are două feluri de dușmani neîmpăcați: indiferentul și necredinciosul, cărora le corespund
20 Vladimir TISMĂNEANU, Noapteatotalitară ( Crepuscululideologiilorradicaleînsecolul XX),Editura Athena, București, 1995, p 12821Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 53-5422IBIDEM, p. 68
17
polițistul și militantul. Unul îi urmărește pe recalcitranți, celălalt impregnează prin defilări,
propagandă, discursuri, unanimitate corpul social. Unul face să domnească ordinea, celălalt
asigură buna gestiune a entuziasmului. Castrist sau cambodgian, hitlerist sau stalinist, statul
totalitar aduce prinos unei duble liturghii a inhibiției și a mobilizării: el nu cunoaște decât
partizani și aruncă orice distanță în categoria criminalității. Nu i te poți opune fără să devii
dușmanul speței umane (sau al unei umanități ideale cu care acest regim se identifică)”23.
3.7. O religie profană: șintoismul
Raymond Aron afirmă faptul că demersul de căutare a unei religii a Cetății este anterior
crizei revoluționare. J. J. Rousseau, în capitolul din Contractul social consacrat religiei civile,
declară că separarea puterii terestre de puterea spirituală este un principiu de slăbiciune:
”Creștinii umili și-au schimbat limbajul și am putut vedea curând cum această pretinsă împărăție
a celeilalte lumi devine, sub conducerea unui șef cât se poate de vizibil, despotismul cel mai
agresiv în lumea noastră. Totuși, cum dintotdeauna au existat un prinț și niște legi civile, a
rezultat din această dublă putere un permanent conflict de jurisdicție, care a făcut imposibilă
orice politică bună în statele creștine. Și n-am știut niciodată până la capăt căruia dintre ei,
preotului sau prințului, trebuie să ne supunem”24.
Rousseau remarcă avantajele religiilor naționale, în care ”sunt reunite cultul divin și
dragostea pentru legi”, și în care, ”făcând din patrie obiectul adorației, îi învață pe cetățeni că a
sluji Statul înseamnă a-l sluji pe Dumnezeul care-i ocrotește”. Mai departe, gânditorul francez
menționează că religiile naționale, ”fiindcă se întemeiază pe o eroare, îi înșeală pe oameni”. El o
înlocuiește cu ceea ce numește ca fiind religia civilă, care ar putea evita fanatismul, fără a slăbi
devotamentul individului față de suveran.
Remarcabil pentru evidențierea modalității în care ideile religioase influențează
organizarea politică a unui stat / societăți este tocmai cazul Japoniei. Japonezii au observat că,
oricât de atroce, comportamentul european era întotdeauna justificat din interior prin trimiterea la
23Pascal BRUCKNER, Melancoliademocrației. (Cum sătrăieștifărădușmani),EdituraAntet, București, 1996, p. 5724Jean-Jeaques ROUSSEAU,Contractul social, Editura Nemira, București, 2008, p. 79
18
o serie de credințe. Pentru a se adapta, ei au renovat propriile ideologii, în conformitate cu ceea
ce prevedeau drept principiile europene ale utilității. Acest lucru a însemnat inventarea unei
religii de stat și a unei moralități guvernante, cunoscute drept șinto și bușido.
În viziunea lui Hans Maier, religiile utilizate în scop politic există înainte de a fi utilizate
în acest sens și vor exista și după colapsul regimului care le-a folosit. Prin contrast, religiile
politice, se nasc odată cu o mișcare politică și un sistem politic și dispar odată cu prăbușirea
acestor sisteme. Pentru a ilustra acest aspect, pot fi luate în discuție sistemele de credințe care au
fost proclamate de comunism și nazism, locurile sfinte, pe care au încercat să le creeze, în
ritualurile simbolice create care nu au supraviețuit regimurilor totalitare care le-au creat și pe
care le-au creat. În schimb, șintoismul de stat din Japonia, după restaurarea Meiji, este un caz
clar de utilizare politică a religiei învecinându-se cu religiile politice, care s-a bazat pe o lungă
tradiție culturală și religioasă a șintoismului. Renunțarea forțată la divinitatea lui, impusă
împăratului de către aliați, nu a condus la eradicarea cultului tradițional al șintoismului ci, după
cum am văzut, la dezvoltarea lui25.
3.8. Creștinismul german: religie a salvării
Imediat după Primul Război Mondial, Ludendorff dădea ca exemplu șintoismul poporului
german, aflat în căutarea unei unități spirituale. Raymond Aron constată ”creștinismul german”
ca o tentativă conștientă de ”naționalizare” a unei religii a salvării26. În discursul său de la
Hindenburg, Hitler a folosit cuvântul germanic Walhalla. Tinerii hitleriști au celebrat un fel de
cult al focului. În cazul unei victorii în al Doilea Război Mondial, Hitler ar fi declanșat probabil,
lupta împotriva creștinismului, ar fi invocat mai puțin ”creștinismul german” sau credința
germanică” și, mai mult, rasismul, inegalitatea raselor, doctrina Conducătorului, unitatea
națiunii, al treilea Reich. Acestea sunt temele care ar fi inspirat gestiunea Statului și educarea
elitelor.
25Hans, MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 104 26În cazul Nazismului au fost utilizate elemente caracteristice tradiției cultural- religioase pre-creștine. Vezi Hans, MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 103
19
Guardini îl include și pe Adolf Hitler, printre acești ”precursori ai lui Antihrist”.
Ideologia sângelui și rasei nu a fost suficientă pentru a obține influența politică și a câștiga
adeziunea maselor. Trebuia să fie atins centrul religios al ființei umane și aceasta a avut loc cel
mai ușor prin crearea unui mit. S-a vorbit de misterul sângelui, de sângele etern, de sângele sfânt,
de credință în sânge. Toate sentimentele de devotament, respect, iubire, supunere și sacrificiu
trebuiau să fie orientate asupra acestui lucru misterios numit ”sânge”. În același timp, toate
valorile, virtuțile și atitudinile care puteau sta în calea acestei ideologii au trebuit să fie
exterminate: judecata spirituală, convingerile personale, responsabilitatea pentru propria
conștiință, gradul de conștientizare a valorii eterne a fiecărei persoane etc. Toate acestea au fost
descrise ca străine naturii umane, specifice deteriorării produse de iudeo-creștinism, ca un semn
de dușmănie împotriva vieții27.
Hitler și-s creat o imagine și s-a postat pe sine în situații identice cu cele în care a fost
văzut Iisus. În fotografii dictatorul era prezentat cu capul înclinat spre copii, într-o postura
prietenoasă, iar copiii își întorceau ochii către el cu ochi plini de credință28. În case, în locul
Crucii au fost așezate portrete ale lui Hitler și semnul svasticii (o formă distorsionată a crucii).
În școlile creștine, portretul lui Hitler a luat locul în care înainte era așezată Crucea, simbolul
credinței creștine29.
3.9. O nouă religie civilă: comunismul. Originile comunismului
Pentru susținerea ideii conform căreia societatea civilă are de suferit din cauza opoziției
dintre sărăcie și bogație au fost în dese rânduri aduse drept argument exemplul din cadrul
societăților evreiești, esenienii din secolul I î.Hr., și creștinii, dar și utopiile din Grecia antică și
textele evanghelice. Mai mult, în aceste sens au fost utilizate, în argumentația procomunistă, și
exemplul triburilor primitive, guvernate de principiul ” ceea ce-i al meu nu-i al meu” și cel al
republicanilor guarani, comunități amerindiene organizate de iezuiți între anii 1610- 1768.
Comunismul primește o substanță politică în urma demersului lui Gracchus Babeuf care,
în timpul Revoluției Franceze introduce marea idee într-un proiect revoluționar de amploare. În
27IBIDEM, p 138 28IBIDEM, p 138 29IBIDEM, p 138
20
viziunea acestuia societate nu are decât o finalitate, ”aceea de a le procura membrilor săi ce mai
mare sumă de fericire posibilă. Marii educatori nu-și vor putea atinge aceste țel decât opunând
virtutea sărăciei viciului banilor, sprijinindu-se pe partea sănătoasă a societății, pe muncitori și
țărani. Dacă punerea în comun a bunurilor și obligarea celor leneși să muncească anunță o eră
nouă, esențialul proiectului babuvist constă în suprimarea moștenirii, a banilor, a muncii salariate
și a comerțului”30.
O altă întrebare pe care și-a adresat-o pentru prima dată Emile Durkheim în anul 1895,
este aceea legată de natura comunismului modern, și a apropierii sale de socialism. Astfel,
socialismul este o doctrină practică născută din dorința de reorganizare a producției, astfel încât
fiecare să primească în mod echitabil în funcție de importanța sa socială. Comunismul rămâne în
schimb blocat în sfera consumurilor, scopul fiind regenerarea omenirii sustrase acum demonilor
lăcomiei și individualismului. ”Neputând pune de acord comunismul și societatea abundenței,
Durkheim nu vede în Marx decât un gânditor socialist care a mizat pe producția lărgită pentru a
putea întruni condițiile trecerii la un studiu superior al omenirii, o societate fără clase și fără
stat”31.
Pentru comunism, ”conținutul dogmei reprezintă o interpretare a istoriei. Profetismul
marxist transformă o schemă de evoluție într-o istorie sacră, având ca final societatea fără
clase”32. În comunism, după cum vom mai afirma pe parcursul acestei lucrări, ideologia se
transformă în dogmă. Salvatorul colectiv nu se mai supune istoriei, ci el este cel care o creează.
Partidul este transformat în Mesia, însă, pentru a-și putea împlini rolul mântuitor el trebuie să
preia puterea.
3.9.1. Cui se adresează comunismul?
Doctrina comunistă se raportează la o societate împărțită în clase. În linii mari
proletariatul este cel care, prin impunerea revoluției permanente trebuie să distrugă burghezia,
vechea împărțire a societății, și să instaureze dominația proletariatului, ca etapă ultimă și
30IBIDEM, pp. 30, 65131IBIDEM, pp. 31- 3232IBIDEM, pp. 320-321
21
desăvârșită a istoriei omenirii. Doctrina comunistă se adresează clasei în totalitatea sa. Ea nu
discută cu persoana X sau Y, propunând și așteptând un feed-back liber exprimat. Ea se
adresează unei mase, în înțelesul său sociologic, și nu așteaptă un alt răspuns decât cel de
supunere.
Comunismul respinge ideea de persoană și operează cu generalul astfel încât
individualitatea persoanei dispare în globalul masei, care prezintă ca principală caracteristică
aplecarea către instinctualitate. Comunismul uzează de mase, dar are drept principal țel realizarea
”omului nou”. Omul nou se va naște în acest paradis al societății comuniste, în care fiecare
muncește după capacități și primește după necesități.
3.10. Două religii prietene: comunismul și nazismul
Noțiunea de totalitarism, inventată în Italia în jurul anului 1924 s-a consacrat în limbajul
teoreticienilor în perioada 1939-1940, în urma pactelor germano-sovietice. Ca urmare a
încheierii acestor pacte s-au realizat o multitudine de comparații între aceste două puteri de la
acea vreme. Punerea în discuție a acestor două ideologii a suscitat încă de la început foarte multe
dezbateri și controverse, adesea considerându-se că realizarea de analogii înseamnă în fond
identitate și confuzie.
Între trăsăturile comune amintim: ”partidul unic, ideologia obligatorie, înregimentarea
tineretului, proiectul creării unui om nou, elogiul forței și al violenței, voința declarată de
expansiune, teroarea ca mijloc de guvernare, puterea acordată polițiilor politice, discriminările la
care erau supuse grupuri sociale întregi, sistemul concentraționar, crime în masă”33.
Stephane Courtois ridică o obiecție legat de cele două proiecte care au caracterizat cele
două regimuri în discuție, așa cum le-a descris Raymond Aron. În viziunea primului,
universalismul clasei ar relativiza particularismul aflat in centrul proiectului comunist. ”Chiar
dacă societatea fără clase era formulată ca ”reconcilierea omenirii cu ea însăși”, ea era capătul
unui proces ce făcea din eliminarea claselor burgheze ale societății, o condiție prealabilă
edificării ”comunismului real”34.
33Stephane COURTOIS, op. cit., p. 1834Stephane COURTOIS, op. cit., p. 635
22
Paul Tilich vede în cele două mișcări totalitare o ”revenire la colectivismul tribal”.
Această afirmație este susținută, spune același Paul Tilich de ideea germană de Volkgeist (spirit
național), de mitologia sângelui și gliei, la care a concurs și deificarea mistică a Fuhrerului.
Fascismul, comunismul și nazismul pot fi numerotate printre cvasi-religii datorită
radicalizării lor ca mișcări, lucru ce le oferă un accentuat caracter religios. Direcțiile
fundamentale sunt aceea a naționalismului și socialismului, conferind și validitate de netăgăduit
conținutului lor. În sine, naționalismul și socialismul nu sunt cvasi-religii și includ elemente care
sunt pozitive. Cu toate acestea fascismul transformă naționalismul, iar comunismul transformă
socialismul în așa fel încât trăsăturile lor religioase sunt dezvăluite, iar elementele pozitive
dobândesc un caracter radical35.
Idealul celor două ideologii a fost acela de a realiza o conștiință unificată și de a stimula
un sentiment colectiv de exuberanță și entuziasm. Astfel, viața întregii comunități a fost
mobilizată în permanență în parade, petreceri, procesiuni, plebiscite și evenimente sportive.
Întregul cult al statului este îndreptat spre lider, care devine un semizeu. Printre alții, Sturzo
demonstrează modul în care Lenin, Hitler și Mussolini sunt ridicați la rangul de profeți și
mântuitori. Mai mult, statul totalitar cere un control complet asupra tuturor tranzacțiilor
economice36.
4. Ideologiile
4.1. Conceptul de ideologie
Un regim totalitar se construiește în jurul a ceea ce numim o ideologie. ”Ideologia” a fost
prezentată fie ”ca un ansamblu compozit, fie ca fiind integrată într-un ansamblu imprecis în care
se află în contact direct cu alte noțiuni: atitudini, credințe, reprezentări sociale, valori și chiar
opinia publică, subsumat unui concept cu contururi foarte neclare, widespread beliefs”37.
35IBIDEM, p. 15336STURZO, Politica..., p. 34, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 2737 Jean- Pierre DECONCHY,Credințeșiideologii, EdituraPolirom, Iași, 2010, p. 111
23
Denumim ”ideologie” orice sistem de reprezentare sau de explicare a lumii, în principal a
lumii sociale, al cărui mobil primar nu este de ordin ”verificator”, în sensul empiric și ipotetico-
deductiv al termenului. Subiectul este determinat să participe la sistemul ideologic nu de faptul
că faptele îi pot demonstra și confirma propunerile și afirmațiile. Luând ca exemplu ortodoxia
marxist-leninistă, afirmăm că ordinea de apariție a societăților socialiste ar trebui să corespundă
gradului lor de industrializare. Experiența realității ne-a demonstrat că de fapt s-a petrecut tocmai
invers, lucru care nu a dus însă la o minare din interior a sistemului în ochii aderenților săi38.
4.2. Ideologie și rațiune
Pornind de la studii de caz concrete realizate pe sisteme considerate ideologice, Jean-
Pierre Deconchy afirmă faptul că ”în cadrul unui sistem religios, indiferent de ideologia de la
care se reclamă acesta, enunțurile în jurul cărora grupul își încheagă consensul și își organizează
corpusul scapă controlului a ceea ce este numit convențional norme ale raționalității, cum ar fi
acelea conform cărora raționalitatea se manifestă în sectoarele științifice ale reflecției umane.
Acest fapt este manifestat în sistemele ideologice de tip religios, și este întâlnit mai subtil în
celelalte tipuri de sisteme ideologice. În cadrul unui sistem ortodox controlul social este puternic
doar grație faptului că, din punct de vedere funcțional, el vizează ocultarea în ochii adepților a
abaterii în raport cu normele raționalității pe care o impun credințele la care ei aderă”39.
În sistemul ortodox fiecare individ trebuie să creadă și să facă același lucru, dacă este
posibil, în același moment. Este de notorietate că membrii sistemului trebuie să simtă același
lucru, sau măcar ca nimeni să nu manifeste public emoții disidente. Totuși, în ciuda perfecțiunii
fortăreței sociocognitive înălțate pentru ca nimeni să nu devieze din sistem și nici să nu înceapă
să formeze alături de alții o minoritate externă, numite de Serge Moscovici ”minorități
ortodoxe”40.
Sistemele ortodoxe compensează fragilitatea rațională a informației prin forța reglării
sociale. ”Dacă fragilitatea rațională a credinței este mai evidentă, sistemul de reglare cu care s-a
dozat grupul trebuie să devină mai strict. Dacă sistemul de reglare se destinde, fragilitatea
38IBIDEM, p 11139IBIDEM, pp. 17-1840IBIDEM, p. 31
24
rațională a credinței ar trebui să devină mai evidentă, în ciuda riscului de șubrezire a
sistemului”41.
4.3. Ideologie și credință. Actulde adeziune. Ideologia: o religie laică?
Ceea ce definește un sistem ideologic este, printre altele, apariția unui sentiment apropiat
de ceea ce desemnează termenul de credință. Actul de credință presupune ”starea dea fi
preocupat la modul ultim”42.
În actul de credință se vorbește despre o preocupare ultimă, dar și de ”o promisiune a
împlinirii ultime”, promisiune ce are, în foarte multe cazuri un caracter nedefinit. El ”poate fi
exprimat prin simboluri nedefinite sau prin simboluri concrete: măreția unei națiuni la care un
individ participă chiar dacă a murit pentru ea, sau cucerirea omenirii de către rasa salvatoare. În
fiecare dintre aceste cazuri este promisă împlinirea ultimă, iar dacă cerința necondiționată nu este
urmată, amenințarea este reprezentată de excluderea de la o astfel de împlinire”43.
În partidele-stat, deținătoare a monopolului asupra oricărui aspect al vieții, adeziunea
venea ca o încercare a aderenților de a obține ceva, de a se afirma social, de a putea să își
desfășoare activitatea. În perioada leninistă aderenții trebuiau să fie revoluționari de profesie.
Mai departe Stalin a impus, pe lângă această condiție, și pe cea de a avea o bună origine socială,
dar și de ortodoxie ideologică și de fidelitate față de șeful partidului.
Caracterul sacru al adeziunii este conferit și de ritualurile care fac din comunism o
”contra- Biserică”. Neofitul participă la ceremonia ”înmânării carnetului de partid”, echivalent al
botezului creștin. Mai departe, aderentul participă la marile ceremonii colective cu caracter
cultural ( miting/ slujbă religioasă obișnuită, manifestație/ procesiune, congres/ conciliu).
Mai mult, toate aceste ceremonii se desfășoară după un calendar sacru, cu sărbători
celebrând evenimentele marcante ale istoriei mântuirii comuniste: 1 Mai (sărbătoarea muncii),
August (ziua contra războiului), 7 Noiembrie ( aniversarea Revoluției din Octombrie). Toate
acestea sunt prilejuri de exprimare a credinței în unanimitate cu toți ceilalți participanți, membrii
ai aceleiași comunități doctrinale, adorând același om.
41IBIDEM, p. 3942Paul TILICH, Dinamica..., p. 2143IBIDEM, p. 21
25
Totuşi, în viziunea lui Alain Besancon, ideologia nu este o religie. Trăsătura care o
deosebeşte de o religie în sensul deplin al cuvântului, este aceea „legata de actul de credinţă. Un
lucru nu poate fi, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ştiut (sau: văzut) şi crezut. Când a fost să-l
jertfească pe Isaac, Avraam „crezu ceea ce îi spunea Dumnezeu”.
Așadar, cel care propovăduiește socialismul nu este altul decât omul resentimentului de
care ne vorbea Max Scheller. Noul și revoluționarul sistem axiologic marxist- leninist trebuie să
șteargă tot: istoria trebuie rescrisă, toate achizițiile sociale, morale, estetice, dar mai ales
religioase, trebuie distruse din temelii, pentru a face loc noii ere, cea a comunismului.
Colectivismul ajunge să reprezinte noua credință. Pe ruinele vechii societăți se ridică o
lume regenerată, reprezentând paradisul în care oamenii se vor bucura de fericire veșnică44.
4.4. Nazism și comunism: etimologie
Conștiinţa istorică actuală este lipsită de unitate, şi aceasta se observă în faptul că
ideologia comunistă beneficiază de o amnezie şi o amnistie în care sunt unanimi nu numai
susţinătorii săi, în timp ce nazismul oripilează încă prin crimele produse, prin violența instalării
şi răspândirii sale. Totuşi, aceşti “doi gemeni heterozigoţi” (Pierre Chaunu), au produs un număr
inegal de victime, invers proporţional cu duritatea cu care unul este aspru condamnat, în vreme
ce celalalt, după cum spuneam, este tratat cu mult mai multă condescendenţă.
Termenii de ”comunism” și ”comunist” pot fi întâlniți încă din secolul al XI-lea în limba
franceză, având printre altele sensul de ”folosință sau de drept colectiv”. În lista de cereri din
1789 a adunării provinciale Dauphine sintagma ”a fi comunist” desemna interesele comune ale
mai multor sate. Mai mult, sunt numiți comuniști locuitorii care aveau drept de folosință asupra
bunurilor comunale. În manuscrisele catolice poloneze din 1569 termenii de communista și
aeconomista se referă la niște eretici, Frații moravi, partizani ai comunității asupra bunurilor, în
opoziție cu comunitatea apostolică. ”Cu toate acestea însă, cuvântul trimite la obiceiurile
tradiționale în anumite comunități în materie de drept asupra partajului unui bun material sau
spiritual”45.
44Alice POPESCU, op.cit., p. 2445Stephane COURTOIS, op. cit., p. 27
26
În opinia lui Hans Maier, ”fascismul este un cuvânt. Numai după ce Fascismul german a
arătat caracteristicile grave și extrem de serioase care pot fi asumate de către o organizație
socială termenul a dobândit un alt sens. Fascism și pseudo-fascismul sunt expresii ale aceluiași
fenomen: tirania modernă, iar fascismul german și cel italian sunt forme exemplare ale aceluiași
fenomen. Nu se mai discută despre un guvern autoritar, ci de un stat totalitar. Societatea este
dizolvată pentru a-i fi impusă o disciplină tehnică, militară”46.
4.5. Ideologia (comunistă): definiții
Definiția lui Alexandr Soljenițîn pentru ideologia comunistă este grăitoare. O redăm aici
pentru a bună exemplificare: „Această minciună generală, impusă, obligatorie, este aspectul cel
mai teribil al existenței oamenilor din ţara noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile
materiale, decât absenţa oricărei libertăţi civice. Şi tot acest arsenal de minciuni este tributul
plătit ideologiei: tot ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideologie moartă care se
agaţă cu toate ghearele, dar tocmai pentru că statul nostru, prin inerţie, prin tradiţie, se
cramponează de ea, de această doctrină mincinoasă, de erorile sale cu ramificații multiple.
Ideologia este aceea care are nevoie, pentru a supravieţui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care
îndrăznesc să gândească altfel... Aruncaţi această vechitură murdară. Îmbibată de sudoare, pe
care există deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al naţiunii să respire! Ea este
responsabilă de tot acest sânge vărsat, de sângele a şaizeci şi şase de milioane de oameni”47.
În același sens, Piotr Wierbinski spune că ”secolul XX este secolul minciunii. Pentru a nu
te lăsa mințit trebuie să ai voința de a rămâne în cadrul adevărului, dar pentru a reuși aceasta
trebuie să cunoști minciuna, procedeele ei, subterfugiile, modalitățile pe care le utilizează”48.
46SINCERO (Nicola Chiaromonte), ”La morte si chiama fascismo”, Quaderni di Giustizia e Libertà, 12 (January 1935), p. 20–60, 41 ff, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., VolI, p. 1147Alexandr SOLJENITÎN, Scrisoare către conducătorii Uniunii Sovietice, apud Alain BESANCON, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, p. 648PiotrWIERZBICKI, Structuraminciunii, EdituraNemira, București, 1996, p. 78
27
Pentru Soljenițîn însă, ideologia nu este un concept, ci o realitate cotidiană. Dacă este
înlăturată, regimul se prăbuşeşte. Aşadar, ideologia nu se reduce la sistemul de idei. „Ea este
regimul sovietic însuşi”49, fiind o specie istorică nouă. Sesizată în stare pură, aşa cum apare la
fondatorul ei, Lenin, ea prezintă două caractere care aici sunt strâns unite: este o credință şi o
teorie argumentată raţional şi pretins dovedită.
4.6. Promisiunea paradisului
Cel care a oferit un temei doctrinar socialismului a fost Karl Marx, întemeind ideologia
marxistă, cea care are la bază ideea că noua stratificare, reorganizare a societății umane este o
necesitate firească în evoluția societății capitaliste, bineînțeles decadente.
Viziunea marxistă prevede sfârșitul apropiat al societății capitaliste, ajunsă la faliment și
având ca urmare apariția glorioasă a noii societăți socialiste, bazată pe dictatura proletară.
Dacă în cazul lui Saint Simon50 putem discuta despre un socialism utopic, idealist, în
cazul marxismului putem discuta deja despre materialism. Baza științifică se mută așadar de la
idealism la materialism, cu cele două aspecte ale sale: cel dialectic și cel istoric. Materia
reprezintă elementul prim, elementul secund fiind oferit de conștiința umană. În viziunea
proletarului însă, ”legile, morala și religia sunt prejudecăți burgheze în spatele cărora se ascund
tot atâtea interese burgheze”51.
49IBIDEM, p. 950 Saint-Simon a fostcaracterizatcafiindunuldin reprezentanțiisocialismului utopic. Printrealtelesusțineafaptulcă o creștere a industrializăriișiîncurajareadescoperirilorștiințificevaavea un imactprofundasupradezvoltăriisocietății. El susținea de asemeneacăsocietatea se varestructuraînurmaabandonăriiideilortradiționale ale puteriitemporaleși spiritual. Acest abandon, văzutcaevoluțiear conduce, în mod inevitabil, la o societateproductivăbazatăpeși care beneficiază de o ”uniune de oameniangajațiîntr-o muncăutilă”, baza ”egalitățiiadevărate”. Acesteidei l-au influențatpeAuguste Comte (care i-a fostpentru un timp, secretarlui Saint-Simon), Karl Marx, John Stuart Mill, șipemulțialțigânditorișiteoreticieniiaiștiințelorsociale (vezihttp://en.wikipedia.org/wiki/Saint-Simonianism)
28
Mărturisirea de credință comunistă este una optimistă. După cum în Evul Mediu exista
credința nestrămutată în venirea iminentă a Împărăției lui Dumnezeu, ”comunistul este ferm
convins că împărăția dreptății pe pământ este aproape. Înțelegere marxistă a istoriei este o
Commedie seculară. Umanitatea se îndreaptă către justiție, egalitate și desființarea caselor
sociale. De-a lungul acestui drum pot apărea catastrofe. Vor apărea erezii și divizări în cadrul
taberei socialiste. Cu toate acestea, nu există motive de disperare. Mersul înainte continuă pentru
că are de partea sa legile inexorabile ale istoriei. Victoria finală este la fel de sigur ca venirea
unei noi zile”52.
4.7. Ideologia marxistă: ”utopia la putere” (definiții)
Revenind la termenul de ideologie, menționăm faptul că Raymond Aron o definește pe
aceasta ca fiind o reprezentare globală a istoriei universale care indică simultan viitorul, precum
și ceea ce trebuie făcut. În opinia lui Aron, marxismul reprezintă ideologia prin excelență, iar o
ideologie de substituție nu poate exista. ”Dacă marxismul și-ar pierde autoritatea asupra
spiritelor, desigur, ar rămâne valori în numele cărora s-ar purta bătălii, ar exista transformări în
numele unor idei, dar nu ar exista un sistem la fel de complet, la fel de imperativ ca marxism-
leninismul”53.
Același gânditor se întreabă dubitativ daca nu cumva ideologia poate fi considerată
echivalentul religiei. Evitând un răspuns categoric, el totuși remarcă faptul că ”ideologia, precum
odinioară credința transcendentă, hotărăște ce contează, mai presus de tot și de toate. Ea îi oferă
o justificare autorității și-i promite nu individului, ci ființei colective, o recompensă pe măsură în
transcendența istorică, adică în viitor.
Comunismul este văzut de Raymond Aron ca ”o tentativă politică de a găsi un substitut al
religiei, sub forma unei ortodoxii pe care o ridică la rangul de religie de Stat. Religiile politice se
51Karl MARX, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București, 1998, p. 2552George STEINER, Der Tod der Tmgödie. Ein kritischer Essay (Frankfurt, 1981), p. 266 ff, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., vol I, p. 32253Raymond ARON, Spectatorul angajat. Interviu cu Jean_louis missika și Dominique Wolton, ediția a II-a, traducere din limba freanceză Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Nemira, 2006, p. 261
29
transformă în religiile de stat. S-ar putea spune că vechea unitate dintre stat și religie, dintre stat
și Biserică, este restabilită. Marxism-leninismul a fost atât religie de stat cât și biserică de stat în
Uniunea Sovietică, având sfinți, sfinte cărți, liturghii, biserici ale ideologiei și propagandei.
Așadar religiile politice devin repede religii de stat și religia de stat devine religie civilă54. Pentru
majoritatea oamenilor din Uniunea Sovietică, marxism-leninismul a fost credința cu care au
crescut, astfel, ea trebuie în mod necesar să fi devenit religia lor civilă55. Ortodoxia comunistă nu
se poate purifica și nici nu poate consimți la o expresie rațională fără riscul de a se dispersa în
elementele componente sau fără a se risipi într-un ansamblu de considerații echivoce. Prin
consimțământului la absurditate ideologia devine o dogmă”56.
4.8. Funcțiile ideologiei. Mitul regalității divine. Comunismul și Egiptul antic.
Comunismul, în viziunea lui Alice Popescu este un sistem represiv organizat după
principii mecanice în care mașina, obiectul profesional al clasei dominante (proletariatul), devine
fetiș. Totodată, este singurul sistem social a cărui clasă dominantă este reprezentată în totalitate
de o categorie profesională. În cartea sa The myth of the machine, Lewis Mumford57, un istoric
american al tehnologiei și științei, realizând un exercițiu de comparare între sistemul comunist și
sistemul social întâlnit acum 5000 de ani în Egiptul Antic, analizează principiile care au stat la
baza alcătuirii și punerii în mișcare a imensului angrenaj social care a menținut în stare de
perfectă funcționare și randament maxim mitul regalității divine.
54Religiilepolitice pot fi considerate expresii, modalități de manifestare a regimurilortotalitare, dar pot fi, de asemenea, considerate șifenomenecaracteristicemodernității, de ”sacralizare a politicului”, fenomennăscut de ”religiilecivile”, parte a revoluțiilordemocratice ale secolului XVIII-lea. ÎnlucrareasaReligiilePolitice, Eric Voegelin face distincțiaclarăîntrereligiilepoliticeșireligiilecivile. Dacaoriginileistorice ale conceptului de totalitarismsuntclare, existădiferiteopinii cu privire la origineareligieipolitice. 55Hans MAIER, Totalitarianism…, vol I, pp. 123- 124 56Raymond ARON, Opiul..., p. 324-32557Vezi: Lewis MUMFORD, The Myth of the Machine: Volume One , TECHNICS AND HUMAN DEVELOPMENT, Harcourt, Brace, Jovanovich Publishers, New York, 1967; Volume Two:THE PENTAGON OF POWER , Harcourt, Brace, Jovanovich Publishers, New York, 1970
30
Despotismul faraonic reprezintă cel mai eficient și productiv sistem totalitar din istorie,
”actul unic al regalității fiind acela de a asambla forța de muncă și de a disciplina organizația
pentru o muncă neatinsă de atunci. Forța motrice a aparatului represiv punea în mișcare o
adevărată mașină colectivă: o mașină de muncă, una militară și una birocratică58.
Conform teologiei de stat, regele a cucerit lumea pentru Dumnezeu, iar lui Dumnezeu i s-
a cerut să ajute în extinderea teritoriilor cucerite și, prin acestea, a supremației sale. ”Din moment
ce regele este însuși Dumnezeu, sfera divinului și a umanului se contopesc. Teritoriile cucerite de
oameni și lumea creată de Dumnezeu, stăpânirea umană și divină, creația umană și divină, nu pot
fi distinse cu claritate”59. ”Doar un singur individ din întreaga lume trăiește în legătură imediată
cu Dumnezeu, și acela este mediatorul, regele. Doar el este cunoscător al voinței lui Dumnezeu,
și el este forța care duce la bun sfârșit aceste planuri”60.
4.9. Gnoza
În cadrul istoriei religiilor, analogii destul de strânse cu ideologia prezintă gnoza. Gnoza
este un model imperfect al gîndirii ideologice, şi de altfel singurul care conferă o perspectivă
istorică îndepărtată. Legătura dintre aceste două forme de gândire nu trebuie văzută în sensul
unei continuităţi, unei moşteniri, ci “trebuie înţeles ca o structură analogă gîndirii, o tăietură, un
aranjament al spiritului”61.
Gnosticismul nu s-a născut ca o doctrină unitară, ci ca o înmulţire rapidă a sistemelor, purtate de
grupuscule, în marginea ortodoxiilor în formare. Decăderea şi mântuirea lumii şi a omului
formează două istorii întrepătrunse. Lumea este subiectul unei decăderi trecute, dar elementele
binelui, întemniţate în rău ( în materie, în timp, în diferenţa sexuală etc., toate lucruri rele), se vor
elibera şi se vor întoarce în această patrie originară despre care păstrăm o amintire obscură. Încă
de acum, aleşii pot opera în ei înşişi această alegere. În concluzie, există două cicluri ale
58 Mumford, Lewis, The myth of the machine (Technics and human developement), Harcourt, Brace & World, Inc., New York, 1997, p. 18859IBIDEM, p. 9660IBIDEM, p. 9861Alain BESANCON, Originile..., pp. 15-16
31
mântuirii: cel al aleşilor, mântuirea personală care se poate împlini hic et nunc, şi cel al
răscumpărării celorlalte elemente de perfecţiune risipite în univers, care va avea loc la capătul
unei eshatologii universale.
Revenind la ideologia comunistă, reţinem următoarele elemente care o apropie de gnoze:
blocajul unei cosmologii enciclopedice şi al unei soteriologii, suprainterpretarea istoriei, morala
dedusă din doctrină şi extrăgându-şi din ea criteriile, autocritica înţeleasă ca reînvăţare a
sistemului interpretativ, relativizarea omului în raport cu contribuţia sa la mântuire, separarea
distinctă întra militanţi şi mase, militantul ca deţinător de cunoaştere, ascetic, profesionist,
despovărat de sarcinile obişnuite ale vieţii, dualismul geo-istoric între regiunile ontologic
condamnate şi regiunile salvate62.
În De Civitate Dei, Augustin distinge o civitas Dei și o civitas Terrena, prin care ambele
civitates se amestecată în drumul prin această lume63. Civitas Dei, care a început ca un stat de
îngeri, se îndreaptă spre o împlinire escatologică a istoriei la sfârșitul veacurilor64.
O identificare a civitas Dei cu Biserica și cu civitas terrena ar fi prea simplistă, chiar dacă
o tendință în acest sens apare chiar și în gândirea lui Augustin. Ambele civitates pot fi înțelese în
termeni de organizare sau atitudine internă mai degrabă decât în termeni instituționali. Dacă
cetățenii din civitas Dei trăiesc în conformitate cu Dumnezeu, atunci cetățenii din civitas terrena
sunt cei care sunt ostili față de Dumnezeu și Hristos65.
Augustin a apărat creștinismul, care a trebuit să se stabilească ca religie de stat, împotriva
acuzației că acesta nu a fost capabil să prevină nenorocirea invaziei vizigoților. Ce contează este
doar atitudinea fermă internă a creștinului, care este format de ucenicia lui Hristos, indiferent de
cât de ostil este mediul în care își are reședința creștinul credincios. Conceptul celor două
civitates nu este este foarte clar, însă. Aceasta deoarece o distincție instituțională între stat și
62IBIDEM, p. 2463AUGUSTIN, De Civitate Dei (Migne Patrologia Latina, vol. 41), among others book I, preface, columns 13ff, apud Hans MAIER, Totalitariasnism, Vol III, p. 12764IBIDEM, p. 12765IBIDEM, p. 127
32
biserică a lipsit chiar și în epoca lui Augustin. La începutul secolului al cincilea această discuție
va fi reluată, creștinismul fiind încă pe calea de a deveni o religie de stat66.
4.9.1. Elemente gnostice în ideologia comunistă
Înainte de a fi o mişcare socială de eliberare, marxism-leninismul a fost o doctrină, un
sistem de explicare totală a lumii şi istoriei sale. Deşi împodobită cu falsă ştiinţificitate, structura
sa este cea a unui gnosticism. Tocmai prin acest aspect ea i-a fermecat pe foarte mulţi creştini şi
evrei. Doctrina marxist-leninistă este o formă de cunoaştere superioară chiar ştiinţelor pozitive
ale lumii europene, ştiinţe ce nu puteau umple golul religios lăsat de abandonarea religiei
Strămoșilor67.
Conceptul de om nou este cel care pare să apropie cel mai mult ideologia comunistă de
doctrina gnozelor. În gnoză, universul are vocaţia mântuirii. Eul impur trebuie degajat de starea
impură, în care tendinţele rele acoperă eul real al omului. Sfântul Apostol Pavel vorbea de lupta
dintre omul vechi şi omul nou. La gnostici omul vechi este sufletul în situația sa pasivă şi
ignorantă, în vreme ce omul nou este sufletul sub aspectul său activ şi mântuit. Efortul pe care
fiecare îl depune în a dobândi cunoaşterea izbăvitoare, duce la împărţirea oamenilor în două
categorii: cei iniţiaţi şi cei a căror formare rămâne imperfectă. Iniţiatul - desăvârşitul gnostic se
defineşte ca un profesionist al mântuirii generale. El utilizează orice mijloace, care devin tehnice,
nu morale, de actualizare şi împlinire a mântuirii: rituri, posturi, abstinenţe, mortificări68.
Mitologia marxistă este total diferită însă de viziunea gnostică asupra istoriei lumii. Mai
mult, absența oricăror trăsături anticosmice pun serios la îndoială caracterul gnostic al
marxismului. Totuși, în susținerea teoriei aspectului gnostic al ideologiei comuniste stau un
argument de ordin structural și unul de natură genetică. Argumentul de ordin structural pornește
de la conceptul marxist central de alienare, realitate ce va dispărea însă odată cu eliminarea
exploatării și trecerea proprietății private în proprietatea obștească69.
66IBIDEM, p. 127 67Alain BESANCON, Eseuridesprelumea de azi, EdituraHumanitas, Bucuresti, 2007, p. 3368Alain Besancon, Originile...., p. 2269Ioan Petru CULIANU, op. cit., p. 174
33
4.9.2. Gnoza în literatura comunistă ideologică. Militantul revoluționar
Cernîşevski, unul dintre premergătorii lui Lenin, în „Ce-i de făcut?”70, ne oferă exemplul
unui tip de gnoze extrem de săracă în conţinut. Deşi separată de producţia mitologică abundentă,
gnoza lui Cernîșevski manifestă structura tipică: amestecul de elemente bune şi elemente rele
caracteristic lumii, cei trei timpi şi cele două principii. Modelul desăvârşitului îl constituie
Rahmetov. Deşteptat prin cunoaştere, el este tipul modern, ştiinţific al desăvârşitului manihean.
Trezit prin iniţierea gnostică, el a intrat în partea salvată şi salvatoare a umanităţii. Operând în el
separarea, duce viaţa ascetică a aleşilor, fiind cast. E întreţinut de comunitatea care-l hrăneşte, îl
îmbracă, în schimbul acţiunii sale militante permanente. El practică o morală care nu este morala
comună, dar care este interioară gnozei însăşi şi pe care singuri gnosticii care au înţeles-o o
practică între ei. Ceea ce-l deosebeşte totuşi de cel desăvârşit este lipsa de rit, lipsa
transcendenţei71.
Morala comunistă dezvoltă două sentimente diferite. Pe de o parte este spiritul de revoltă,
făcând apel la noţiunea comună de justiţie, iar pe de altă parte se vorbeşte de spiritul de
revoluţie. Toma D’Aquino numea revolta o patimă a sufletului. Subiectul mâniei este cel al
răzbunării, al dorinţei de a obţine un beneficiu, dreptatea: „Mânia vede ca pe un lucru bun
răzbunarea după care tânjeşte, şi ca pe ceva rău pe omul vătămător asupra căruia vrea să-și
îndrepte răzbunarea”72. Mânia este naturală şi presupune o anumită lipsă de raţiune. Când
răzbunarea este atinsă însă, mânia dispare, putând face loc chiar milei.
Asemeni omului orwellian revoluționarul nu mai poate face distincția dintre bine și rău.
Binele este ceea ce partidul îi impune, iar răul sunt cei care nu gândesc conform acestei doctrine.
Principul care stă la baza noii societăți este cel care spune că ”cine nu este cu noi, este împotriva
noastră”. Cine nu gândește uniform, cine derapează de la acest principiu va fi reeducat. Nu va
reuși să înțeleagă, va deveni victimă a revoluției. Orice revoluție, pentru a se impune are nevoie
70 Nikolai CERNÎȘEVSKI, Ce-i de făcut?,EditurapentruLiteratură Universală, București, 196371Alain BESANCON, Originile...., p. 15372www.corpushomisticum.org , Summa Theologiae, Prima Secundae, questio 46, articulus 2, apud Alain BESANCON, Eseuri..., p. 140
34
de victime. Cu atât mai mult o revoluție atât de importantă ca cea socialistă. Importanța țelului
revoluționar este direct proporțională cu numărul victimelor lăsate în urmă.
4.9.3. Impunerea revoluției: violența
Revoluția are la bază lupta, iar revoluționarul trebuie să recurgă la orice mijloc pentru a-
și impune opinia, chiar, și mai ales, la violență: ”Violența este moașa care ajută societatea nouă
să se nască din cea veche”73.
Leninismul are la bază ideea violenței necesare pentru crearea noii ordini sociale, în care
burghezia se cere a fi distrusă. ”Lenin este un mai mare distrugător decât un constructor de
valori, urăște mai mult burghezia decât iubește proletariatul”74. În opinia aceluiași Dimitrie Gusti
comunismul are în sine germenele răului, ”spiritul socialismului practic, bolșevic nu este altceva
decât cultul forței brutale și dreptul celui mai tare”75.
Odată declanșat, acest mecanism al terorii va trebui să toace neîncetat, să demaște, să
acuze, să aresteze într-o întrecere care va produce cel mai mare număr de morți din istoria
umanității. Neîncrederea și teama devin general valabile. Omul devine omului lup. Cel care va
denunța cel mai mult va avea cele mai mari șanse să scape de a fi denunțat la rândul său. Nu
contează vina pentru că oricine, chiar nevinovat, odată intrat în morișca arestării, nu va putea
scăpa. În România comunistă, în perioada de relativ dezgheț, perioada minimă de încarcerare era
de 3 ani. Cel care nu făcuse nimic și nu putea fi acuzat de nimic, era oricum condamnat, în
virtutea faptului că a intrat în jocul de iele al revoluției proletare.
4.9.4. Un Mesia comunist
Dacă nazismul oferă o falsă imitaţie a Vechiului Testament, comunismul reproduce în
mod fals cele două Testamente. Ideologia comunistă propune un mijlocitor şi un mântuitor.
Proletariatul, exploatatul va deschide lumii poarta eliberării sale. El reprezintă faţă de celelalte
clase ceea ce este Israelul faţă de celelalte naţiuni. El este slujitorul îndurerat al lui Isaia și este
Hristos, rodul istoriei naturalizate, după cum Israel este rodul istoriei sfinte. Comunismul este
73Mihai URZICĂ, Biserica și viermii cei neadormiți sau cum lucrează în lume taina fărărdelegii, Editura Anastasia, București, 1998, p. 10774 Dimitrie GUSTI, op. cit., p. 9175IBIDEM, p. 103
35
seducător pentru evrei şi pentru creştini cărora li se pare că recunosc vestea cea bună anunţată
celor săraci şi neînsemnaţi.
Comunismul este o formă de gnosticism care pretinde să pătrundă dincolo de aparența
lucrurilor percepută empiric, până la adevărul ascuns de dincolo de această aparență. În viziunea
lui Marx ”modelul final al relațiilor economice văzut la suprafață este foarte diferit de modelul
esențial intern, care este ascuns”. La suprafață oamenii păreau să-și exercite liber voința, să ia
decizii, să determine evenimente. În realitate, celor familiarizați cu metodele materialismului
dialectic, acești indivizi, deși puternici, le păreau a fi doar rămășițe ale unui naufragiu, împinse
de colo-colo de talazurile irezistibile ale forțelor economice. Comportamentul fals al indivizilor
nu făcea decât să ascundă modelele de clasă de care aproape că nu erau conștienți, dar pe care nu
aveau puterea să le sfideze”76.
În concepția lui Paul Johnsons, ”analiza marxistă și cea freudiană au subminat ambele,
fiecare în felul ei, extrem de dezvoltatul simț al răspunderii personale și al datoriei față de un
cod moral stabilit și adevărat din punct de vedere obiectiv, care se afla în centrul civilizației
europene a secolului al XIX-lea. Impresia oamenilor determinată de teoria relativității dezvoltată
de Einstein, cea a unui univers în care toate măsurile valorii erau relative, a ajutat la confirmarea
acestei viziuni de anarhie morală”77.
4.10. Maniheismul ideologic
Unul din cele mai bune exemple de sistem gnostic este cel al maniheismului, care,
moștenind gnosticismele precedente le întăreşte şi le topeşte într-un sistem coerent. Adepţii lui
s-au diseminat de la Gibraltar până în China. Ceea ce caracterizează sistemele gnostice este
76Karl MARX, A contribution to the critique af Political Economy, p. 20, apud Paul JOHNSON, op.cit., p.1877IBIDEM, p. 19. Pentru o discuție aprofundată despre valul de pesimism care a marcat filosofia germană și cea europeană, recomandăm Paul JOHNSON, op. cit., p. 19
36
trăsătura evidentă ce le apropie de ezoterism, prin ezoterism înțelegând ”transmiterea inițiatică a
doctrinelor și practicilor rezervate unui număr restrâns de adepți”.78
Într-un mod izbitor de asemănător, marxism-leninismul a sincretizat, sistematizat şi
codificat o bogată varietate de curente intelectuale moderne, pentru a se răspândi, într-un mod
rapid asupra întregii lumi.
În maniheism întâlnim aceeaşi structură caracteristică gnozelor: există doua principii
(binele şi răul, lumina şi întunericul, spiritul şi materia), al căror amestec este resimţit ca funest,
şi trei timpi: un trecut în care există o disjuncţie perfectă a celor două substanţe, un prezent în
care s-a produs şi durează amestecul, un viitor, sau final, în care diviziunea primordială va fi
restabilită. Aşadar există o geografie dualistă: cum a fi manihean înseamnă a cunoaşte cele două
principii şi cei trei timpi, rezultă că există două regiuni separate printr-o frontieră, şi care sunt
simetric antitetice: regiunea binelui la nord, şi regiunea răului la sud. Aceste clasificări sunt
familiare, de altfel, şi leninismului79.
Spre deosebire de pesimismul maniheismului, materialismul științific este unul extrem de
optimist. El are pretenția că oferă omului nou mântuirea și îi garantează intrarea în lumea cea
nouă. Singura condiție este să urmeze doctrina Partidului și, bineînțeles, să se dezvolte
multilateral. Adeziunea la partid îi oferă membrului garanția mântuirii. Prin marșul către abolirea
claselor și prin exprimarea ideologiei marxiste ca modus vivendi, împlinirea Evului de Aur nu
mai rămâne o himeră, ci poate fi îndeplinită hic et nunc pentru toți cei ce sunt fideli Partidului.
5. Teologia creştină şi ideologia comunistă
5.1. Este comunismul o religie? Abolirea individualității.
78Mircea ELIADE, op. cit., p. 35779IBIDEM, p. 20
37
La începutul secolului al XIX-lea existau trei concepții despre religie: ”una liberal-
burgheză care vedea în religie în primul rând creștinismul evanghelic, o sursă a culturii liberale
postrevoluționare, cultură ce părea menită să dizolve în ea religia, devenind astfel o cultură
seculară. Cea de-a doua concepție este cea catolică de factură romantică. Aceasta vedea în religie
o mărime autonomă față de cultură, economie și politică care putea deveni o sursă de modelare
specifică a culturii și politicii”80.
Cea de-a treia concepție, și cea care are strânsă legătură cu prezentul studiu este cea
proletar-ateistă. Această concepție vedea în religie ”pe de o parte expresia alienării sociale, iar pe
altă parte anticiparea unei situații sociale viitoare, în care alienarea va fi depășită, retrăgându-se
astfel și baza reală a ”oglindirii” mizeriei sociale și a ”protestului” contra mizeriei sociale”81.
Pe fondul unei profunde secularizări a societății, comunismul s-a dezvoltat pornind de la
o doctrină economică și politică. Fervoarea exprimată în trecut în credințe propriu-zis religioase
au fost redirecționate acum către acțiunea politică. Atât fascismul cât și comunismul s-au inspirat
din filozofia modernă a imanenței, fiind atee chiar când nu neagă existența lui Dumnezeu, prin
faptul că lumea pe care o concept nu are absolut nicio raportare la transcendent. În opinia
aceluiași Raymond Aron, pasiunile sunt transferate prin deplasarea centrului de interes al
oamenilor. Religia propriu-zisă devine o problemă privată. Societatea leagă valorile supreme de
realitatea politică, independența națională spre exemplu fiind slujită cu deloc mai puțin fanatism
decât orice ordine așa-zis ideală82.
Partidul se aseamănă cu o Biserică, păstrătoare a mesajului mântuirii. Orice pătrunde
înăuntru primește botezul, având conștiința că biserica este cea care exprimă voința esențială a
proletariatului. Neproletarii care ascultă de ea participă la această esență, pe când proletarii
adevărați, refuzând să o urmeze, nu mai aparțin clasei alese. În partidul-biserică dogmatismul
doctrinei este înăsprit. Mai departe, comuniștii pretind că fiecare episod al mișcării lor se leagă
de cursul total al istoriei și că istoria însăși se leagă de o filosofie a naturii. Ei nu ignoră nimic, nu
80Mircea ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, Vol. IV, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 42881IBIDEM, p. 42982IBIDEM, p. 302
38
se înșeală niciodată, iar dialectica le permite armonizarea oricărui aspect al realității sovietice cu
o doctrină care este foarte ușor pliată pe toate sensurile.
În perioada totalitaristă comunistă vorbim despre ”o secularizare a conștiinței individuale,
lucru ce ia forma unei autonomizări progresive a sferei private față de tot ceea ce făcea parte din
sfera publică dominată de discursul unic al ideologiei dominante. În plan politic acest lucru duce
la retragerea cetățeanului într-un fel de ”privatism antipolitic”, și care are drept consecință
abdicarea generalizată de la responsabilitățile politice/civice individuale. Această retragere
(văzută de cei ce și-au asumat-o ca mecanism de protecție împotriva politizării excesive a
propriei vieți) și care în sfera politică explică în parte lipsa de rezistență a românilor în fața
regimului comunist, iar, după căderea acestui regim, absența unui proiect de societate, a avut
efecte și în afara sferei politicului”83.
Privatismul acesta ca reacție de retragere a individului din fața unui discurs politic
omniprezent și constrângător, a fost resimțit și pe plan religios. ”Generațiile crescute în
comunism, puțin catehizate, au trebuit să-și construiască propria formă de protecție a propriei
persoane, a cercului familial și de păstrare a unor spații de libertate în sfera privată. Credința,
trimisă în sfera privată de către regimul comunist”84, chiar și după libertatea adusă de Revoluție,
a avut tendința să rămână cantonată în intimitate.
Concluzia logică este aceea că în anumite societăți nu este realizabilă existența publică în
formă laică pură. Pentru o evidențiere a acestei realități este necesară o discuție asupra fiecărui
caz în parte, fiecare având caracteristicile sale proprii. Există multe căi posibile de conducere , de
la staul religios până la existența religiilor politice85.
5.2. Orientarea umanitară și teologia eliberării
Ideologiile socialiste dar şi cele democratice pot fi considerate produse ale religiei
păgâne, însă ale unui păgânism poleit cu creştinism, în acest sens nemaiavând nici puterea, nici
83Iuliana CONOVICI,OrtodoxiaînRomâniapostcomunistă. Reconstrucțiauneiidentiățtipublice, EdituraEikon, ColecțiaTheologiaSocialis, Cluj-Napoca, 2009, p. 178-17984IBIDEM, p. 17985IBIDEM, p. 123
39
inocenţa relativă a religiilor păgâne. Amestecul creştinismului cu ideologia socialistă a dat
naştere, sub bolşevism, unor maladii foarte grave, care, în ciuda prăbuşirii bolșevismului, mai
continuă sub forma diluată a curentului umanitar simplu. Pe de alta parte, ideologia democratică
produce la rându-i o orientare umanitară, generând o religie durkheimiană, în care, sub
pluralitatea orientărilor creştine, comunitatea îşi formează un cult al ei, dar şi un relativism
generalizat în care ortodoxia încearcă din răsputeri să nu se dizolve86.
Oamenilor le este propusă o scară de valori, în care se face deosebire strictă între două
categorii de acte, gânduri sau emoții, unele permise, altele interzise. Respectarea acestei scări a
valorilor descarcă omul de povara alegerilor și scade considerabil riscul devierii în raport cu
ceilalți.
5.3. De ce nu poate sta ideologia comunistă alături de doctrina creștină?
Dacă din punctul de vedere al simetriilor doctrinare și instituționale se pot face analogii
între creștinism și comunism, aceste simetrii eșuează însă într-un punct esențial. Comunismul
urmărea să obțină disoluția eului individual în oceanul infinit al conștiinței colective. Din punctul
acesta de vedere, creștinismul se află la polul opus, propunând conceptul de Dumnezeu personal.
Tatăl, Fiul și Sfântul Duh rămân Persoane distincte în Sfânta Treime. Omul a fost conceput după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Învierea Fiului lui Dumnezeu aduce garanția,
”arvuna” învierii personale în integritatea componentelor persoanei: sufletul și trupul, omul
având posibilitatea îndumnezeirii sale. Așadar, creștinismul afirmă răspicat proprietatea asupra
propriului corp și a propriei vieți.
Comunismul încearcă o abolire a proprietății asupra eului individual, distrugerea
proprietății private nefiind decât o consecință a acesteia. Mai departe, din punct de vedere
psihologic, putem vorbi de o altă inadvertență. ”Organizarea mulțimilor artificiale după modelul
Bisericii și al Armatei este explicată de Freud prin crearea a două tipuri de legături între indivizi:
identificarea Eului și înlocuirea Eului printr-un obiect”87.
În opinia lui Alice Popescu, obiectivul creștinismului este acela de a ridica fiecare individ
la gradul de excelență hristică, demers care se opune legilor masificării, și se opune ideii de
86Alain BESANCON, Eseuri..., p. 5787IBIDEM, p. 32
40
masă. Elevarea mulțimii duce la un ideal periculos din punct de vedere politic, și anume acela de
transformare a Pământului într-un paradis al elitelor88.
Eugen Negrici, în Poezia unei religii politice, numea comunismul o religie de tip satanic,
al cărui sentiment fondator era ura.
5.4. Creștinismul progresist
Unul dintre cei mai influenți clerici anglosaxoni interbelici, William Temple, episcop de
Manchester din 1920 și mai târziu episcop de York și Cantebury, a optat printre primii pentru
politica progresistă ca substitut la un evanghelism al dogmei, luând astfel parte la mișcarea
uriașă, pe care o prevăzuse Nietzsche, de transformare a energiei religioase în utopism laic.
Filosofia lui Temple nutrea credința că morala creștină se reflecta în căutarea de ”soluții”
economice laice. Conceptul creștin de vinovăție readucea cu putere sentimentul de obligație pe
care clasele superioare și națiunile mai bogate începeau să-l aibă față de cei săraci89.
Creștinul progresist se află în fața unui paradox. El nu poate fi comunist autentic, după
cum nici cel din urmă nu poate crede în Dumnezeu sau Hristos tocmai prin faptul că proclamă,
ca religie seculară atee90, faptul că destinul omului se împlinește în mod deplin pe pământ, în
88Alice POPESCU, op.cit., p. 3389Paul JOHNSON, op.cit, p. 167 90Termenulde ”religiiseculare” a fostutilizatpentru prima datăînani 1930. El a fostconsacratînsă de Raymond Aron și de Eric Woegelin. Religiile seculare promit mântuirea în existența mundană, oferă o promisiune eshatologică și proclamă un adevăr absolut, dogmatic instrumentalizând istoria ca mijloc de autolegitimare. Credința creștină este înlocuită în interiorul masei secularizate, transcendeța și sentimentul pe care Rudolf Otto îl numea acel mysterium tremendum sunt simplificate până la banalizare (Raymond ARON, Erkenntnis und Verantwortung. Lebenserinnerungen (Munich and Zurich, 1985), p. 485 ff., and ARON, ”Das Zeitalter der Tyranneien”, p. 207, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 217). Toate expectațiile ființelor umane legate de mântuire sunt transformate în promisiuni ale mântuirii mundane. Nu mai există o linie de demarcație între stat și societate, între stat și partid, umanitatea fiind condusă în conformitate cu normele legiferate de instanța partidului unic.
41
Cetate. Impresionat de suferința proletariatului, creștinul progresist participă cu patimă la lupta
partidului comunist, utilizând uneori același limbaj, însă conferind cuvintelor o rezonanță
creștină, ”pentru a califica evenimentele istoriei profane și misterele istoriei sacre”.
6. Fascismul/ Nazismul/ Național-socialismul
6.1. Elemente de ”credință”
Mântuirea, în familia politică de care aparțin sus menționatele regimuri politice, este
pesimistă. Ea pretinde depăşirea iluziilor introduse în umanitate prin otrava biblică, evanghelică,
rod al „resentimentului”91. Trebuie să se revină la o ordine naturală, în spiritul celei concepute de
tragismul romantic: trebuie găsită puritatea pământului şi a sângelui, coruptă de societatea de
consum şi tehnicistă, şi prin amestecul degradant al raselor. Nazismul face apel la eroii care
acceptă să moară, la cei care au renunţat la iluzia adevărului şi a dreptăţii şi care sunt gata să
urmeze până la capăt voinţa poporului, incarnată în conducător. Supraomul este un cavaler
impasibil, loial, învingător sau învins, dar întotdeauna nobil şi frumos92.
În viziunea lui Voegelin, în religiile mundane elementul sacru nu este dat de o existență
transcendentă, ci într-un conținut ce ține de elemente mundane93. Elementul mundan pe care
Național-socialismul l-a ridicat la nivel de realissimum a fost comunitatea națională, unitatea de
sânge. Spre deosebire de creștinism, Voegelin caracterizează comunitatea Național socialistă ca
pe o Biserică particulară, o biserică radicală mundană, în care comunitatea umană revendică
locul lui Dumnezeu94. Simbolul esenței sacre a comunității este constituit de spiritul național,
realissimum care dăinuie în timp și devine o realitate istorică. Prin organizarea politică membrii
91Max SCHELLER, op. cit., p. 4592Alain BESANCON, Nenorocirea..., p. 9393Eric VOEGELIN, Die politischen Religionen (Vienna, 1938), p. 16, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol. II, p. 694IBIDEM, p. 6
42
devin o comunitate națională o ”națiune de unității”, o persoană istorică. Fuhrerul este
organizatorul acestei comunități și mijlocul prin care spiritul poporului irumpe ca realitate
istorică95.
În Doctrina fascismului, publicată în 1931, Mussolini scria următoarele: ”Pentru fascist
totul este găsit în interiorul statului și nimic nu poate fi găsit în afara acestuia. În acest sens,
fascismul este totalitar”96. Revenind la Gentile, trebuie menționat că în viziunea acestuia, statul
totalitar a fost întruparea și dinamizarea puterii de stat, responsabil cu controlul și orientarea
tuturor activităților societății. Naționalizarea și identificarea fascismului cu statul corespundea
intereselor și programei fracțiunilor liberale, conservatoare și naționaliste ale puterii fasciste97.
În teoria germană, Fuhrerul este reprezentantul în acelaşi sens în care suveranul lui Hobbes este
reprezentantul, purtătorul personalităţii comunităţii politice. Există o certă diferenţă între
simbolismul italian şi cel german: în timp ce viziunea italiană asupra spiritului poporului este una
mai spirituală, spiritul german al poporului este bazat pe sânge, iar Fuhrerul devine purtătorul de
cuvânt al spiritului poporului şi reprezentantul său din cauza unităţii rasiale cu poporul”98.
Un statut controversat în cadrul acestei „religii intramundane” îl deţine personalitatea
camarazilor poporului. Ei sunt pe de-o parte membrii ai poporului, poporul trăind în fond prin
ei, iar pe de altă parte sunt legaţi de spiritul poporului în termeni politico-organizaţionali prin
medierea Fuhrerului.
Ideologia național socialistă poate fi descrisă ca o doctrină carismatică, cu un caracter
profund misionar, cu un scopul de răscumpărare a națiunii și printr-o credință necondiționată în
voința Fuhrer-ului. El a fost văzut fie ca o tentativă de copiere a marxismului99, fie ca o
95IBIDEM, p. 6 96Opera omnia di Benito Mussolini, Vol. XXXIV, p. 119, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol. I, p. 13 97Jürgen CHARNITZKY, Die Schulpolitik des faschistischen Regimes in Italien (1922–1943), Tubigen, 1994, apudHans MAIER, Totalitarianism, Vol. I, p. 13-1498Eric VOEGELIN, op. cit.,pp. 141- 14399AdolfHITLER, Mein Kampf (Munich, 1938), p. 422 ff. Hitler is referring here to ideology and organization. Ernst NIEKISCH: ”He [Hitler] copied the
43
construcție care a ales ”bolșevismul evreiesc” ca adversar absolut. Totuși, credința unei
inegalități naturale a popoarelor și chiar în sânul aceluiași popor era total opusă celei aparținând
comuniștilor.
6.2. Rit, ritual și celebrări în Național Socialism, Nazism și Fascism
Cel mai important instrument folosit de regimul național socialist de propagare și
revendicare a adeziunii și credinței, a fost acela de a sărbători. Aceste celebrări, cuprinzând un
spectru larg de evenimente, de la Convențiile partidului, până la chemările matinale ale lui Hitler
adresate tineretului nazist pentru a cinsti țara, constituie cultul Bisericii mundane naziste. Ca și
cultul altor religii, festivitățile național socialismului au servit pentru proclamarea credinței și
pentru comprimarea acesteia în simboluri și ritualuri, dar și pentru a oferi forme liturgice prin
care credința național socialistă putea fi mărturisită.
În timpul celui de-al Treilea Reich au fost dezvoltate trei mari ritualuri de celebrare a
Național socialismului: sărbătorirea anuală a Național Socialismului, echivalentă anului liturgic
celebrat de bisericile tradiționale, ”celebrarea vieții”, echivalentă riturilor de trecere din
creștinism (botez, nuntă, înmormântare), și ”slujba de dimineață”, analoagă serviciului divin de
dimineață, Liturghiei de Duminica. În timpul războiului, marile festivități (încheierea anului
liturgic Național Socialist, ziua de 1 Mai, Congresele Partidului) au fost în parte abandonate,
Reichspropaganda lui Goebbels organizând celebrări la o scală mai mică, cuprinzând doar
grupuri locale ale Partidului.
După cum în serviciul divin creștin de o mare importanță sunt rostirea Crezului, ecteniile
adresate lui Dumnezeu, și încununarea acestor rugăciuni cu doxologia, în național-socialism
slujba de dimineață conținea jurământul, slăvirea Fuhrerului și intonarea imnelor naționale.
Repetarea salutului Fuhrerului, Heil Hitler, are rolul pe care în liturghia creștină îl are
chemarea ”Doamne miluiește” (Kyrie eleison). Onorarea celor 16 morți nu poate fi regăsită în
schimb în creștinism, fiind aspectul nou pe care îl adaugă național-creștinismul. Totuși, el poate
fi considerat ca un derivat al cultului euharistic, reamintind de perioada genezei, a începutului.
Muzica (tobele, melodiile cântate alături de camarazi), ritualul (scufundarea și înălțarea
Marxist opponent in all arts”, Das Reich der niederen Dämonen, p. 43, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 319
44
steagului, participarea stând în picioare) și onorarea morților pe fundalul muzicii sunt părțile
componente ale ceremoniei săvârșită în cinstea celor căzuți100.
6.3. Conceptul de națiune. Antisemitismul
Psihanaliza (Sigmund Freud101, Herbert Marcuse102) afirmă faptul că legătura pe care
instinctul vieții o creează între indivizii unei comunități prin sublimarea pulsiunilor libidinale în
relații sociale este permanent periclitată de instinctele de agresivitate sau de distrugere. Pentru a
nu se degrada liantul vieții colective, pulsiunile negative sunt îndreptate în afara comunității,
împotriva unor dușmani reali sau imaginari.
Dezvoltarea revoluției național-socialiste s-a datorat aspectului totalitar, manifest în
neopăgânismului său rasist, postulat de atotputernicia, atât a statului cât și de eliminarea egalității
în fața legii și eliminarea oricăror trăsături pe care un stat constituțional le deține. Restricția și
eliminarea tuturor spațiilor sociale libere, inclusiv trimiterea Bisericii Catolice în ghetou, stau
sub semnul unui ”păgânism de provocat de un monism modern al statului totalitar”103.
Recunoscând în Bisericile creștine ”cei mai importanți factori de conservare a
naționalismului nostru”, Hitler încerca să le așeze pe acestea în slujba ideologiei naționale,
ideologie contrară de altfel mesajului creștin în fondul său. ”Această ideologie conține, cel puțin
incipiente, elemente ale unei religii în sine, ale unei religii proprii care concurează cu
creștinismul și s-a manifestat cel mai clar în mișcarea inițiată de Erich și Mathilde Ludendorff
”pentru recunoașterea specific germană a lui Dumnezeu” și în organizația misterioasă care a
promovat-o: Ahnenerbe104 (Moștenirea strămoșească)”105.
100IBIDEM, p. 40101 Sigmund FREUD, Totem siTabu; Moise simonoteismul; Angoasaîncivilizatie; Viitoruluneiiluzii, EdituraȘtiințifică, București, 1991102 Herbert MARCUSE, Eros șicivilizație, Bucureşti, EdituraTrei, 1995103Alcide DE GASPERI, Scritti di politica internazionale 1933–1938, 2 vols (Città del Vaticano, 1981), Vol. I, p. 7, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol I, p. 10 104http://en.wikipedia.org/wiki/Ahnenerbe 105Mircea ELIADE, Istoria..., Vol IV, p. 434
45
În interiorul Bisericii aceste tendințe au fost reprezentate de Creștinii Germani (Deutche
Christen) care în anul 1933 aveau majoritatea absolută la alegerile pentru ”Sinodul Național” al
Bisericilor Evanghelice Germane și pentru Sinodurile Generale ale Bisericilor din numeroase
landuri. În această situație se punea la îndoială confesiunea creștină în ansamblul ei. Sprijinită de
majoritatea comunităților creștine, alianța pastorilor s-a ridicat împotriva ”Episcopului Imperial”
și a conducerii imperiale a Bisericii instituite de el. Astfel, sinodul confesional de la Barmen
condamna tendința de racolare a Bisericii în slujba impunerii concepției național-socialiste
despre lume. Într-un alt sinod, de la Berlin-Dahlem, erau condamnate ”idolatrizarea rasei,
națiunii, sângelui și teritoriului”106.
Nazismul și-a căutat și găsit predecesorii în tragedia greacă, în Herder, Novalis, Nietzche
şi în teoria evoluţionistă a lui Darwin. Departe de a fi moştenitoare a acestor gânditori însă,
ideologia nazistă și-a vădit caducitatea în modul în care liderii săi au interpretat ideologia.
Gândirea acestora a fost dominată de un sistem de interpretare a realităţii extrem de sărac. Între
rase/clase există o luptă dualistă, ce îşi găsește rostul în raportarea acestora la şablonul
ideologiei107.
Erezia gnostică adoptată de nazism a fost cea marcionită. Nazismul acceptă în mod formal şi
provizoriu un creştinism german care invoca un alt Dumnezeu decât cel al lui Avraam. El a
încercat să se îmbogăţească preluând diferite elemente din ezoterismul şi ocultismul de la
sfârşitul secolului al XIX-lea108. Marcion considera că Vechiul și Noul Testament nu sunt opera
unuia și aceluiași Dumnezeu și ca sunt doi Dumnezei. Dumnezeul Vechiului Testament,
creatorul lumii, nu este nici atotștiutor, nici atotputernic; cel care are aceste atribute este
Dumnezeul Noului Testament. Dumnezeul Vechiului Testament este drept si aspru, în vreme ce
Dumnezeul Noului Testament este bun. Acesta a fost necunoscut până la venirea lui Iisus
Hristos, fiind necunoscut chiar Dumnezeului-demiurg al Vechiului Testament. Din milă față de
cei păcătoși el intervine în lume împotriva celuilalt Dumnezeu, descoperindu-se în Iisus Hristos.
6.4. Mitul arian. Supraomul. Omul nou
106IBIDEM, p. 435107Alai BESANCON, Nenorocirea..., p. 36108IBIDEM, p. 104
46
Un rol important în elaborarea a ceea ce a fost numită drept ”soluția finală” 109 l-a avut
elaborarea unui program sistematic de înmulțire și exterminare de rasă, ”pentru extirparea
omului-animal și programarea omului nou, superior”, ducând lupta de rasă ”prin înfigerea
cuțitului castrării până-n plăsele”. Cel care a formulat acest program era un călugăr răspopit, pe
nume Jorg Lanz von Liebenfels110. În opinia lui, Lenin și Hitler erau discipolii săi și vedea o
strânsă legătură între exterminarea claselor, ”aruncate la lada de gunoi a istoriei” și rasele
eliminate prin programe de control al reproducerii, de altfel două forme de darwinism social111.
După cum comunitățile religioase transcendente aveau drept corespondent al lor câte o
contra-comunitate pământească, sau comunitățile pozitiviste aveau corespondent comunitățile
metafizice, tot așa rasa superioară are dreptcontra-corespondent o rasă inferioară. Construcției și
contra-construcției, împărăției și contra-împărăției îi este conferit întotdeauna un aspect de
respectabilitate științifică. Pentru susținerea acestui aspect, noțiunea de adevăr este transformată
într-un ”adevăr concept”112. Adevărul este înțeles aici ca ”ceea ce promovează existența
comunității naționale, imanente și închisă ermetic113. Mai departe, miturile care susțin ideea
rasistă formează așa-numitul corpus mysticum. Deși sunt transcendente în ceea ce privește
caracterul lor, aceste mituri nu sunt transcendente în ceea ce privește conținutul lor114. În vederea
realizării obiectivelor unei comunități imanente de acest gen, oamenii din interiorul ei permit să
fie exploatați ca mijloace și instrumente. Ei își pierd astfel propria personalitate și sensul
fundamental al existenței lor. În termenii lui Voegelin ”o dată ce existența imanentă colectivă ia
locul lui Dumnezeu, persoana devine un membru servind conținutului sacral-imanent al lumii,
devine un instrument”115.
109Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Solu%C8%9Bia_final%C4%83110http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%B6rg_Lanz_von_Liebenfels 111Wilfried DAIM, Der Mann, Der Hitler, Die Ideengab, Munchen, 1958, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 133112A. ROSENBERG, Mythus des 20. Jahrhunderts, 3rd edn (Munich, 1943), apudHans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13113Eric VOEGELIN, Die politischen Religionen, p. 53, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13114A. ROSENBERG, Mythus des 20...,apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 13
47
Mitul omului nou va fi dezvoltat foarte mult și în timpul lui Stalin sub conceptul rolului
omului proletar și al soldatului roșu, dar și în China maoistă și în Coreea de Nord. Cu toate
acestea, omul nou va fi oglindă a aceleiași dualități bine-rău, adevăr-minciună.
Semnul de egalitate pus de Hitler între conceptul de națiune și cel de stat național a
devenit o caracteristică importantă a constructului politico-ideologic fascist. Statul este o
întruchipare juridică a națiunii, iar responsabilitatea lui o constituie obiectivele și interesele
națiunii în respectiva perioadă istorică.
Teoreticienii fascismului pornesc de la premiza că orice mod organizat și autonom de
viață necesită binecuvântarea statului. Elementele formale ale statului sunt suveranitatea sa
politică și juridică. Deoarece posedă dreptul exclusiv de utilizare a puterii, statul rămâne singura
sursă și ultimă instanță de putere (în sens hobessian). Fasciștii au respins însă orice restricție
legată de suveranitatea politică și juridică a statului116.
6.5. Atitudinea Național-socialismului față de cultele religioase: BRC,
Holocaustul si fenomenul Şoahului
O problemă extrem de controversată este cea a Șoahului, şi a modalităţii în care acesta
poate fi considerat ca fiind unic în istoria regimurilor totalitare. Poporul evreu îşi asumă memoria
Şoahului ca pe o obligaţie morală, înscrisă în lunga memorie a persecuţiilor, dintr-o obligaţie
religioasă legată de preamărirea sau interogarea pasionantă a lui Iahve, care a promis sa-şi apere
poporul şi care pedepseşte nedreptatea şi crima117.
Secolul XX reprezintă pentru poporul evreu secolul reafirmării identităţii evreieşti printr-
o mişcare spontană şi progresivă. El devine “vizibil”, reuşind să-şi dobândească recunoașterea
drepturilor religioase, a cultului, dar şi a drepturilor civice particulare. Dintotdeauna iudaismul
s-a autoperceput ca religie şi popor, numai că cea de-a doua jumătate a identităţii evreiești a fost
când abandonată, sau chiar uitată (în democraţiile occidentale), când suportată ca o povară în
țările în care noţiunea de caracter etnic nu fusese eclipsată de noţiunea modernă de cetăţenie.
115EricVOEGELIN, Die politischen Religionen, p. 56, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., Vol III,p. 132116IBIDEM, p. 284117Alain Besancon, Nenorocirea..., p. 9
48
Trebuie precizat faptul că Hitler a refuzat conștient toate încercările adepților săi să ofere
național-socialismului un caracter cultic, religios. El a evitat furnizarea unui conținut religios
discursurilor sale. Când a făcut totuși acest lucru în discursul legat de constituirea unei Bisericii
Imperiale, el a retras imediat sprijinul său creștinilor germani. Comparativ cu atitudinea anti-
clericală a unora dintre colaboratorii săi, Hitler a asumat totuși o atitudine moderată, atitudine
influențată și de respectul său pentru instituția Bisericii Catolice. El a arătat scepticism și față de
ritualurile germanice, mitologice ale lui Himmler. Dictatorul a păstrat conștient deschisă
posibilitatea colaborării dintre Național-socialism și confesiunile creștine118, conștient fiind de
beneficiile pe care o astfel de colaborarea le putea oferi partidului său.
7. Elemente de cult în cadrul ideologiilor totalitare
7.1. Partidul
În comunism ”sensul vieții se identifică cu cel al colectivului. Păcatul resimțit nu este cel
personal, ci un păcat real sau posibil, împotriva colectivului. Colectivul este cel care îl
înlocuiește pe Dumnezeul judecății, pocăinței, condamnării și iertării. Comunistul se confesează
colectivului, deseori în forme ce amintesc de creștinismul primar sau de grupurile sectare
ulterioare. El acceptă judecata și condamnarea din partea colectivului. Către colectiv își îndreaptă
el dorința de iertare și promisiunea de transformare de sine. Dacă este acceptat de colectiv, vina
lui este depășită.”119.
În limbajul comunist există întotdeauna o dublă semnificație, care ține de nevoia puterii
de a traduce noțiunile abstracte, așa-zis științifice, într-un concret pervers. Corespondentul în
realitate pentru fiecare cuvânt-cheie din limba de lemn, indică, în fond, opusul noțiunii pe care
trebuie sau ar trebui să o desemneze. ”Realismul” reprezintă conceptul literar cel mai înstrăinat
de realitate, ”libertatea” înseamnă de fapt absența ei, ”societatea multilateral dezvoltată” face
referire de fapt la țări subdezvoltate etc.
Sistemele totalitare încearcă să își facă simțită influența și în sfera privată a ființei umane.
Nu este permisă nicio nișă, oricât de mică, în care ideologia politică și partidul să nu fie prezente,
118IBIDEM, p. 245119Paul TILICH, Curajul..., pp. 122-123
49
indiferent de modalitate120. Religiile au de asemenea tendința de a realiza un modus vivendi
pentru oameni, un tipic care să acopere cât mai mult din viața fiecărui individ, oferind
instrucțiuni cu privire la modul în care aceștia trebuie să acționeze în orice situație posibilă. În
acest sens au fost instituite rituri speciale la toate punctele de cotitură ale vieții: nașterea, nunta și
moartea. Este atins aici un punct comun dintre religii și regimurile totalitare, în cazul celor din
urmă ritul având un rol foarte important. Exemple în acest sens sunt parada din Piața Roșie de la
Moscova sau de convențiile partidelor de la Nuremberg. Potrivit Hannah Arendt ritualul este cel
care demonstrează afinitatea dintre mișcările totalitare și societățile secrete. Ritualul Național
Socialist al steagului sânge, de exemplu, este ”experiența unei acțiuni misterioase, care leagă în
mod evident oamenii mai bine și cu mai multă siguranță decât conștientizarea sobră de avea un
secret”121.
7.2. Limba de lemn - funcţia religioasă
În ideologia marxist-leninistă se introduce un limbaj artificial cu întrebuinţare
obligatorie, a cărui utilizare echivalează cu o comunitate de adeziune la doctrină. Mediul şi
legătura membrilor de partid sunt asigurate prin acest limbaj de lemn, care ocupă o funcţie
cvasireligioasă. Totala deschidere a sufletului şi transparenţa faţă de duhovnic sunt absolut
necesare: „Totala sinceritate a membrilor cercului faţă de organizator este condiţia succesului
activităţii”122.
Intrarea în partid este consecinţa unei reorientări totale a vieţii. Este o metanoia, o intrare
într-o lume noua, care se numeşte Revoluţie. Revoluţionarul îşi părăseşte tatăl şi mama, îşi taie
toate rădăcinile: „El nu are interese particulare, probleme personale, sentimente, legături
personale de proprietate. El nu are nici nume. Totul în el este absorbit de un singur interes,
excluzându-le pe toate celelalte, de o pasiune-revoluţia”123.
120Vezi Geroge Orwell, 1984, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002121Hannah ARENDT, Elemente und Ursprünge totaler Herrschaft, p. 594, apud Hans MAIER, Totalitarianism..., vol 1, p. 194122Alain BESANCON, Originile..., p. 160123IBIDEM, p. 160
50
Acest vocabular este transpozabil exemplului carierei monastice. Monahul părăseşte
totul, chiar şi numele, pentru a se dărui cu totul lui Dumnezeu. Revoluţionarul renunţă la sine
însuşi pentru a servi cauza revoluţionară. Tonul şi vocabularul mistic se aseamănă unei mistici
negative, deviată, dar care seamănă îndeajuns de mult cu cea creştină astfel încât Dostoievski,
zugrăvindu-l pe Stavroghin și având drept model revoluţionarii pe care-i cunoscuse, îl aşează pe
acesta aproape de sfinţenie, aşezându-l pe ateu într-un stadiu al înaintării spirituale superior celui
caracteristic fidelităţii ignorante şi calme a simplei religii124.
Francoise Thom, în Limba delemn, explică substituția lui ”eu” cu ”noi” prin neantizarea
subiectului: ”Într-o limbă subminată de necesitatea permanentă a invocației și de proclamarea
unui dinamism universal, nici o reprezentare nu este posibilă. A fortiori reprezentarea Eului.
Întregul teren ocupat de limba de lemn, care înlocuiește opoziția ”eu / tu” prin opoziția ”ei / noi”,
este un teren de unde subiectul este alungat”125.
7.3. Limba de lemn - valențe magice
Limbajul comunist are ca marcă a sa, magicul. În studiul critic la adresa marxismului din
URSS intitulat Soviet Marxism, Herbert Marcuse afirma că ”limbajul oficial își asumă un
caracter magic. Cu toate acestea, reactivarea contemporană a trăsăturilor magice este departe de
a fi primitivă. Elementele iraționale ale magicului intră în sistemul planificat științific și în
administrație. Ele devin parte a managementului științific al societății. Mai mult, trăsăturile
magice ale teoriei sovietice sunt transformate într-un instrument de salvare a adevărului. În timp
ce formulele rituale despărțite de contextul lor cognitiv original servesc astfel la furnizarea
directivelor nediscutabile în ceea ce privește conduita nediscutabilă a maselor, ele rețin, într-o
formă ipostaziată, substanța lor istorică... Limbajul ritual păstrează conținutul original al teoriei
marxiste ca adevăr care trebuie crezut și legiferat împotriva tuturor evidențelor contrare: oamenii
trebuie să acționeze și să simtă și să gândească ca și când starea lor ar fi realitatea acelei rațiuni,
libertăți și dreptăți pe care o proclamă ideologia și ritualul trebuie să asigure acest
comportament”126.
124IBIDEM, p. 351125Francoise THOM,Limba de lemn, EdituraHumanitas, București, 2005, p. 141
51
Raymond Aron remarca prezența a două distincții în utilizarea limbajului comunist: unul
subtil, ezoteric, și un altul comun127. Mai mult, ortodoxul comunist se supune unei discipline de
limbaj. El știe că faptele sale sunt inventate, însă nu are voie sa spună acest lucru în public.
Faptele cunoscute sunt traduse toate în limbajul doctrinei, având conștiința că istoria pe care
partidul o povestește este fundamental adevărată, un adevăr superior celui material, al faptelor.
Mergând pe același fir logic, evenimentele trebuie să-și ocupe locul în istoria sacră, care are în
mijloc partidul. Mai mult, comunistul ortodox este un dogmatist. El deține adevărul universal,
ceea ce-l îndreptățește să-l constrângă pe păgân să mărturisească noua credință. Această
mărturisire ia forma autobiografiei, exprimată în vocabularul și prin categoriile credinciosului128.
7.4. Propaganda129. Limba de lemn. Rolul limbii de lemn în
reeducare.Identificarea cu reeducatorul
Un alt mijloc represiv, pe lângă minciuna devenită instituție și teroare, este cel al
propagandei. Individul este agresat la nivel mental prin utilizarea unor clișee verbale, unor
stereotipuri cu caracter magic, asemănătoare ca efect cuvintelor utilizate de persoanele
consacrate în cadrul cultului divin, după cum vom vedea în cadrul acestei lucrări. În limbaj
orwellian, Noulimba este cea care nu îi ai permite omului să-ți utilizeze creativitatea,
inventivitatea, dar îl și protejează. Mergând doar în granițele ei, individul nu are cum să
derapeze. De altfel, orice derapaj l-ar costa extrem de mult: viața. Această stare de fapt amintește
de controversa nominalistă. Realitatea poate fi numită doar în limbajul de lemn impus, doar în
cuvintele permise de cenzură, cuvinte care construiesc această pseudo- realitate.
Limbajul este unul rigid, specific, care nu-și propune să transmită o informație, să fie
persuasiv astfel încât să convingă receptorul de veridicitatea mesajului transmis. Este un limbaj
liturgic răsturnat, extrem de sărac la nivel intelectual și spiritual. În mod normal, limbajul liturgic
ar trebui să opereze o ruptură la nivelul realității. El se adresează celor de aici, însă originea lui
nu este cea lumească, ci are strânsă legătură cu implicarea divinului, numinosului, sacrului în
126Herbert MARCUSE, Soviet Marxism, A critical Analysis, Columbia University Press, New York, 1958, pp. 88-89127Raymond ARON, Opiul..., p. 128128IBIDEM, pp. 139-141129VeziHans MAIER, Totalitarianism..., vol 1, pp. 209-210
52
profan. În acest sens se afirmă faptul că limbajul liturgic nu este unul convențional, lumesc ci
este asemănător celui paradisiac. ”Limbajul nostru se interpune între percepere și adevăr ca un
geam prăfuit sau o oglindă deformată. Limbajul paradisului era o oglindă perfectă: lumina unei
înțelegeri totale străbătea prin ea”130.
Unul din principalele roluri ale limbajului de lemn este însă cel de camuflare a clivajului
dintre doctrina marxistă și realitate. Acest lucru duce la formulări generale, stereotipe, de genul:
”este știut faptul că (imperialiștii au încercat de nenumărate ori în ultimii ani să aprindă vâlvătaia
unui nou război)”, ”nu-i un secret pentru nimeni”, ”Oricine vede” (”că țările socialiste sunt în
măsură să dezvolte forțe de producție excepționale”). Urmarea firească a acestui clivaj este
practica unui limbaj dublu: adevărul este stigmatizat ca neadevăr iar neadevărul transformat în
adevăr. O recomandare în regimul ”democratic” comunist este în fond un lucru obligatoriu, în
exprimarea orwelliană, ”ceea ce nu este interzis fiind obligatoriu”131.
În strânsă legătură cu limbajul ideologic stă procesul de reeducare a ”elementelor
dușmănoase” regimului. Anchetații sunt obligați să scrie lungi depoziții de autocritică completă,
în care să-și mărturisească greșelile, să lepede tot ceea ce este considerat greșit, și să se alinieze
ideologiei. Reeducaților le sunt oferite în acest sens cărți canonice de ideologie. Toate acestea au
ca rezultat direct împânzirea limbajului propriu de limbajul limbii de lemn, indicând, fie
imixtiunea anchetatorilor sau sugestiile stilistice ale anchetatorilor, fie o formă de captatio
benevolentiae pe care, de cele mai multe ori, anchetații o adoptă pentru a-i indica pe anchetatori
ca pe niște prieteni și călăuzitori care i-au mediat și asistat moartea și învierea de învățăcel.
Aparatul represiv urmărește măcinarea psihică a victimelor și transformarea acestora în cobai
manipulabili ai regimului132.
7.5. Scurt excurs: limba de lemn în romanul realist
130George Steiner, După Babel, Ed. Univers, București, 1983, p. 77131IBIDEM, p. 350132Ruxandra CESEREANU, op.cit., p 147. Recomandăm pentru aprofundare Anton Golopenția, Ultima carte. Text integral al declarațiilor la anchetă ale lui Anton golopenția aflate în arhivele SRI, introducere și anexă de Sanda Golopenția, Editura Enciclopedică, București, 2001
53
După Czeslaw Milosz (Gândirea captivă)133, scriitorii realismului socialist pot fi împărțiți
în patru categorii:
- Tipul dominant, moralist al partidului. Admiră ordinea ”al cărui călugăr-soldat se vrea”,
mândru datorită servilismului său și a interesului manifest de a dobândi constrângeri din
ce în ce mai apăsătoare
- Prototipul tinerilor contaminați de moarte în timpul dominației naziste. Au o viziune
pesimistă asupra istoriei ca manifestare a forței oarbe. Considerând lumea ca fiind brutală
sunt atrași de materialismul rustic, văzând în om un simplu material pentru experiențe.
- Intelectualii care au supraviețuit anilor de război petrecuți în URSS. Fiind inițiați în
secretele stăpânilor lor vor face jocul puterii sub stăpânirea căreia se află
- Tipul bufonilor care aduc osanale conducerii partidului din pur oportunism134.
7.6. Simbolism comunist
Un loc important în interiorul ideologiei comuniste este deținut de simbolism, specific de
altfel oricărei religii. Între simbolurile care au stat la baza formării mișcării comuniste în sine, se
numără în primul rând imnul, Internaționala, cel care a dat legitimitate mișcării muncitorești
europene. Alături de Internațională a stat dintotdeauna steagul roșu. Pe lângă aceste două
simboluri au fost preluate și simboluri din simbolistica politică anterioară, printre care amintim
soarele, semn al cunoașterii și speranței, lanțul sfărâmat, reprezentare a eliberării sociale, grâul
ca simbol al prosperității și fumul uzinelor ca simbol al avântului economic.
Simbolistica marxistă a fost îmbogățită în interiorul fiecărei țări în care puterea comunistă
s-a instalat. Specificul național a adăugat simbolisticii internaționale imaginile proprii. Astfel, în
unele democrații populare au fost adăugate spicele de grâu, în RDG, pentru a se aduce un
omagiu truditorilor intelectuali, a fost adăugat un compas la dipticul tradițional. În PC albanez
sunt adăugate cazmaua și pușca, în PC german pumnul ridicat al trupelor de șoc, iar în timpul
războiului din Spania floarea pasiunii. PCF va introduce un număr de simboluri naționale: Ioana
D’Arc, Marseillaise, steagul tricolor, Victor Hugo, Mariana.
133CzeslawMILOSZ, op. cit.134Stephane COURTOIS, Dicționarul..., pp. 177-178
54
Legat de iconografia comunistă trebuie menționat că aceasta abuzează de un bestiar
negativ pentru a-și stigmatiza țintele: hidre, șerpi capitaliști, insecte, caracatița imperialismului
american. În bestiarul pozitiv sunt utilizate foarte puține imagini: pantera neagră a The Black
Panther Party, sau cârtița troțkiștilor francezi. ”Această concurență este manifestă în investirile
simbolice. Totul este făcut pentru a reînnoi, a dinamiza și radicaliza marele ceas al sociabilității
politice. Maoiștii francezi din Partidul Comunist Marxist-Leninist din Franța adaugă un cuplet
”antirevizionist” la Internațională, pe când cei din stânga proletară creează un imn alternativ,
Noii partizani. Reînnoirea vizează și împrumuturi țări cu o notă exotică: Che Guevara în cazul
troțkiștilor, purtarea keffieh-ului palestinian în cazul maoiștilor.
7.7. Cultul personalităţii. Mecanisme psihologice şi elemente religioase. Scurt excurs
psihanalitic
Organizarea ierarhică a societăților secrete a fost legată foarte strâns de doctrina care, în
comunism spre exemplu, deturna deținerea adevărului absolut de la proletariat către Partid, și,
de la acesta către conducătorul Partidului. În acest sens, utilizându-se termenul inventat de Max
Weber, de lider carismatic, a fost realizată o corelație în modul de organizare ierarhică din
Biserica Catolică și cel al Partidului comunist. Astfel, cu cât era mai înaltă poziția în interiorul
organizației, cu atât mai mare era gradul de sfințenie pe care persoana respectivă îl atingea. Mai
mult spus, persoana umană, oricât de obișnuită, dobândea însușirile postului pe care îl ocupa.
Secolul XX reprezintă invazia arhetipului spiritului. Deși această stare de fapt a fost
negată cu vehemență prin materialismul istoric, s-a impus totuși ca un fir roșu. Stalinismul și
nazismul substituie figurile autorității (tatăl, bătrânul înțelept) cu portretele unor dictatori care au
pretenții de dumnezei. În numele științei și al tehnicii, cei doi conducători emblematici își asumă
rolul și responsabilitatea pentru destinele tuturor oamenilor135.
Cele două dictaturi pot fi comparabile în ceea ce privește circumstanțele accidentale ce
caracterizează dictatorul având o putere nelimitată. Spre deosebire de comunism, Național-
socialismul deține un grad ridicat de incapacitate de a se adapta la schimbare și de a anula
țelurile inaccesibile în momentele inoportune, așa cum a fost cazul lui Stalin, care, în timpul
celui de-al doilea război mondial revine la tradiția rusă și invocă războiul pentru Patria Mamă.
135Alice POPESCU, op.cit., p. 15
55
În cazul național-socialismului, a existat doar un colaps și o auto-distrugere a regimului, datorat
și unei subestimări a puterii politice și militare a adversarului .
7.7.1. Hitler
În Bătălie împotriva umbrei, Jung relata că încă din 1918 constatase apariția unor
arhetipuri ce exprimau primitivism, violență și cruzime, în visele pacienților săi germani.
Repercusiunile acestor irumperi simbolice s-au făcut simțite în scurt timp, după spusele aceluiași
Carl Gustav Jung : ”Dacă asemenea simboluri se ivesc la un număr mare de indivizi și nu sunt
înțelese, ele încep să adune laolaltă, ca printr-o forță magnetică, persoanele respective și așa ia
naștere o forță. Această masă își găsește repede conducătorul în individul care este cel mai lipsit
de rezistență, cel mai puțin conștient de responsabilitatea ce-i revine și care, tocmai datorită
inferiorității sale, are cea mai cumplită sete de putere. El descătușează forțele ce stau să
izbucnească, iar masele îl urmează cu violența de nestăvilit a unei avalanșe”136.
Legătura dintre sistemele totalitare și religie este evidențiată și de promisiunea izbăvirii,
dar și de promisiunea venirii unui răscumpărător. Romano Guardini dezvoltă această teorie în
1946 în eseul său Der Heilbringer137. Național-socialismul vorbește de sânge, rasă și pământ în
termeni cvasi-religioași. ”Secretul sângelui”, ”sângele etern”, ”sfântul sânge” sunt termeni
curenți în dicționarul fascist. Mitul are nevoie de un propovăduitor și de o întrupare a acestuia,
aflată în prezentul caz în persoana lui Adolf Hitler. La începuturile mișcării el este numit
”mesager al lui Dumnezeu”, fiind capabil să le ofere tuturor putere. Dacă înainte casele aveau
icoane și cruci pe pereți, acestea aveau să fie înlocuite din acest moment cu un tablou-icoană a
Fuhrerului, și o zvastică138.
7.7.2. Lenin
Cultul organizat în jurul lui Lenin subliniază, încă o dată, materialismul comunismului,
indicând astfel tendinţa oricărei forme excesive de ideologie politică de a se transforma în
înscenare liturgică. „Ajuns la limitele propriului său mesaj, ridicând pretenția de a livra cea mai
136http://www.mediafire.com/?bb6rwlmoe45xb2y 137Romano Guardini, Der Heilbringer (Zurich, 1946), p. 43, apud Hans MAIER, Totalitarianism, Vol I, p. 195138IBIDEM, p 195
56
completă explicaţie asupra lumii şi istoriei, comunismul indică în felul acesta că adevărata lui
concurenţă nu au fost celelalte ideologii, ci religia însăşi”139. Aplicând aceeași structură logică,
acest lucru poate fi ușor constatat și în ceea ce privește liderii ”aleși” în țările comuniste.
Lenin poate fi caracterizat ca fiind un ascet ateu. El a renunțat la tot ceea ce-i plăcea:
patinaj, lecturi în latină, șah, muzică, pentru a se putea concentra numai asupra activității
politice140. Lenin era caracterizat de tovarășii săi ca ”singurul care trăiește revoluția douăzeci și
patru de ore pe zi”. El i-a motivat lui Gorki că refuza să asculte muzică deoarece ”muzica te face
să spui lucruri drăguțe, stupide și să-i mângâi pe creștet pe oamenii care au creat o asemenea
frumusețe trăind în acest iad îngrozitor. Iar acum nu e vremea să mângâi pe nimeni pe creștet - s-
ar putea să te trezești mușcat de mână”141.
7.7.3. Stalin
Urmașul lui Lenin, Stalin este văzut ca ”Marele Canibal, Tatăl devorator, imagine ce este
combinată psihanalitic și arhetipal cu cea a Patriei Revoluției Mamă, devoratoare. El este un Tată
devorator care instituie foamea ca genocid pentru a-i forța la supunere pe câțiva dintre fii săi
revoltați. În acest sens se poate vorbi de un ritual al despotismului său”142. Soljenițîn ”intuiește în
Lenin (marele Mort îmbălsămat) pe întemeietorul cultului, și proiectat ca atare în rolul de zeu, iar
în Stalin, pe sacerdotul său zelos și pervertit”143.
8. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserică
8.1. Cadrul legislativ
139Radu PREDA, Comunismul. O modernitate eşuată, Editura Eikon, Colecţia Theologia Socialis, Cluj-Napoca, 2009, p. 147140KRUPSKAYA, Memories of Lenin, traducere, Londra, 1930, p. 35, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 58141Maxim GORKI, Days with Lenin, traducere, Londra, 1932, p 52, apud Paul JOHNSON, op.cit., p. 58142Ruxandra CESEREANU, op.cit., p. 26143IBIDEM, p. 26
57
Venirea la putere prin forţă a unui regim care prin doctrină se declara ateu, punea
Biserica într-o situație nemaiîntâlnită până în acel moment. Problema unei colaborări între
Biserică și noul regim era una dificilă, și nu avea să aducă Bisericii, în latura sa orizontală niciun
beneficiu, mai ales avându-se viu în memorie exemplul deloc roz al Bisericii Ruse. O împotrivire
făţişă şi categorică însemna un război deja pierdut, pentru că aceasta nu ar fi dus decât la
interzicerea activităţii pe orice plan a Bisericii şi întemniţarea masivă a clerului.
Politica religioasă comunistă a fost determinată de 6 factori centrali:
- ponderea organizației religioase,
- dispoziția acesteia de a se subordona / conforma cerințelor autorității politice și
posibilitatea de a o infiltra și controla prin intermediul poliției politice,
- problema dependenței de o autoritate străină,
- loialitatea sau lipsa de loialitate a unui cult religios în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial,
- configurația etnică a țării și
- cultura politică dominantă144.
Puterea comunistă a reuşit să efectueze schimbări în rânduiala bisericească, prin
intermediul legislaţiei. O măsură legislativă împotriva căreia se ridicase vehement, dar zadarnic,
patriarhul Nicodim, era cea prevăzută de legea numărul 166/30 mai 1947 şi care viza punerea în
retragere a clericilor.
O schimbare a fost făcută şi asupra organelor deliberative ale Bisericii fiind introdus un
număr mai mare de laici. Prin acest tertip juridic partidul comunist avea un control mai mare
asupra alegerii noilor ierarhi, dar și pentru un control din interior asupra Bisericii, prin
influenţarea deciziilor luate.145
144Pedro RAMET, Cross and Commissar. The politics of religion in Eastern Europe and the USSR, Bloominghton and Indianapolis, Indiana University Press, 1987, p 16,apudVladimir TISMĂNEANU, Comisia..., p. 287145Nicoleta Ionescu GURĂ, Dimensiunearepresiunii din Romania in regimulcomunist, EdituraCorint, 2010, p. 363
58
8.2. Împuternicitul pentru culte
Una din figurile obișnuite ale noii stări de fapt este cea a împuternicitului pentru culte din
teritoriu, numit și ”delegat special”146. Rolul împuternicitului era acela de supraveghere zi de zi a
manifestărilor din sânul clerului și de raportare către Secretariatul Partidului. În acest sens
Gheorghe Gheorghiu Dej spunea următoarele: ”În fiecare județ să fie cineva care să știe ce se
întâmplă în Biserici și să poată informa partidul”147.
Din anul 1948 este intensificată supravegherea acțiunilor încadrate sub denumirea
titulaturii de prozelitism. Pentru a putea controla numărul de credincioși, Statul Comunist
recunoaște cele patru mari culte neoprotestante (Adventist, Baptist, Creștin după Evanghelie și
Penticostal). În cazul neoprotestanților, a căror activitate se centrează pe prozelitism, întrucât
numărul lor era mic la sfârșitul anilor 1940, acest lucru a dus la trecerea lor sub adăpostul
legiferării. Problema acestor culte va deveni una presantă cu timpul însă, deoarece, nefiind
centralizate, fiind lipsite de ierarhii și o administrare clară, nu puteau fi supravegheate și
controlate satisfăcător: ”Un alt fenomen caracteristic cultelor neoprotestante este prozelitismul,
care la penticostali se practică cu multă intensitate, dând naștere la o tensiune interconfesională.
Astfel, în ultimul timp, s-au înființat 4 noi comunități, fără a se cere în prealabil aprobarea
Ministerului, așa cum prevede Legea Cultelor. Cazuri de prozelitism au mai fost semnalate și în
regiunile Timișoara, Bacău, Cluj și București, în care scop organizează adunări cu credincioșii
din mai multe localități”148.
146A se vedea Adrian Nicolae PETCU, Ministerul Cultelor și slujitorii altarului în anii democrației populare, în ”Pro Memoria”, nr. 3/ 2004, p. 317147Stenogramele ședințelor Biroului Politic al comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vol. I, 1948, ediție întocmită de: Camelia Moraru, Laura Neagu, Constantin Moraru, Constantin, Neagu, Claudiu Dincă, Gerige Mocanu, studiu introductiv de Ioan Scurtu, București, Arhivele Naționale ale României, 2002, p 386, apud Vladimir TISMĂNEANU,Comisia..., p. 261148ASSC, fond Direcția Studii, dosar nr. 85/ 1953, vol. 13/a, f.2,apudVladimir TISMĂNEANU,Comisia..., p. 268
59
8.3. Atitudinea dictaturii comuniste față de Biserica
Jumătatea de secol trăită de Romania în teroarea comunistă a însemnat, printre altele,
interzicerea oricărei referințe la domeniul religios. Biserica se putea exprima public doar în
măsura în care mesajele sale cuprindeau declarații explicite de susținere a regimului, ducând
aceste interdicții la ceea ce a fost numit drept ”ghetou liturgic”149.
Prin limitarea numărului centrelor de învățământ și a numărului de candidați cărora li se
permitea formarea teologică la doar două Institute teologice universitare și cinci seminarii se
avea în vedere formarea unui cler cu o educație precară și cât mai ușor controlabil de către
autoritățile politice. Mai mult, învățământul teologic a fost izolat de celelalte filiere de
învățământ. Institutele teologice fuseseră expulzate din Universitățile de stat, diplomele
învățământului teologic nefiind recunoscute în afara sistemului de recrutare a candidaților la
preoție.
Un moment de o intensitate deosebită a avut loc în februarie 1922 când puterea
comunistă din Rusia decide să confiște obiectele de valoare aflate în patrimoniul Bisericii
Ortodoxe. Acest lucru a dus la o revoltă a populației. Această revoltă coincide cu o perioadă de
foamete prin care trecea populația rusă. Cu acest prilej Lenin își încurajează subalternii: ”Tocmai
acum și numai acum, când, acolo bântuie foametea, oamenii se mănâncă între ei și când pe străzi
zac sute, dacă nu chiar mii de cadavre, putem (și prin urmare, trebuie) să realizăm confiscarea
bunurilor Bisericii cu cea mai sălbatică și mai neîndurătoare energie, fără ezitare în a zdrobi orice
rezistență. Iată de ce ajung la nestrămutata concluzie că tocmai în acest moment trebuie să ducem
bătălia cu clerul (pro-țarist și cel mai reacționar) în modul cel mai hotărât și mai nemilos și să-i
strivim rezistența cu o asemenea cruzime, încât să n-o uite în deceniile ce vor veni” 150. Îndemnul
acesta a dus la moartea a peste 8000 de preoți, călugări și credincioși.
8.4. Arestările. Desființarea instituțiilor bisericești
149Iuliana CONOVICI, op.cit., p. 88150IBIDEM, p. 528
60
Aparatul de stat comunist a intervenit în mod brutal în viața desfășurată de Biserici în
mod curent. Între 1945 și 1964 putem vorbi de un număr semnificativ de preoți ortodocși
arestați. Încă din primele luni de la instalarea la putere, guvernul procomunist a operat
numeroase arestări în rândurile clerului. Printre primii arestați îl amintim pe Părintele Arsenie
Boca de la Mănăstirea Sâmbăta. Arestați sau doar urmăriți îndeaproape, numărul celor trecuți pe
listele elementelor nedorite era foarte mare.151
Între clericii arestați în anii 1950 amintim pe arhimandritul Benedict Ghiuș, ierodiaconul
Bartolomeu Anania, ieroschimonahul Daniil (Sandu) Tudor și alții. După înființarea Securității,
la 30 august 1948, organele represive au intensificat acțiunile de supraveghere a tuturor cultelor,
prin intermediul Serviciului III din cadrul Direcției I. În intervalul 1948-1953 numeroși preoți,
călugări și teologi ortodocși cu manifestări ostile regimului, cu trecut legionar sau doar inventat
au fost anchetați, arestați și condamnați la ani grei de închisoare152.
La o privire asupra personalului clerical al BOR din acei ani 1948-1950, se pot constata o
serie de atitudini vizavi de regimul nou instaurat:
1. cea adoptată de majoritatea personalului clerical, atât la nivel ierarhic cât şi la nivelul
simplilor preoţi de parohie, în care slujitorul bisericii încercă să se plieze pe noul sistem politic şi
social, de aşa manieră încât să nu abjure de la credinţele şi îndatoririle lui fundamentale, dar să
nu îi supere prea tare nici pe exponenţii regimului ateu.
2. cea de rectitudine morală desăvârşită, care nu înţelege să facă nici un fel de concesii şi
care vede în comunism un avatar antihristic, trebuind să i te opui chiar cu riscul morţii fizice. Din
această perspectivă, moartea echivalează cu martiriul.
3. Atitudinea cea mai nefericită a fost cea de supunere necondiţionată şi abdicare de la
orice principii eclesiastice.
Închiderea clericilor şi monahilor a constituit și o încercare a regimului comunist de
destabilizare a societății românești, de lipsire a ei de unul din elementele fundamentale, și anume
151Paul CARAVIA, Virgiliu CONSTANTINESCU, FlorinSTĂNESCU, Biserica întemnițată. România 1944- 1989, București, INST, 1998, p. 12152IBIDEM, p. 274
61
gravitarea evenimentelor vieții individuale și comunitare în jurul evenimentelor bisericești,
conduse de reprezentanții Bisericii.
8.5. Metode de persecuție
Dacă din punct de vedere legislativ puterea comunistă putea relativ uşor îngrădi
activitatea religioasă, adevărata dificultate consta în modificarea mentalităţii oamenilor.
Scopul final al ideologiei comuniste, după cum am văzut, era acela de a crea omul nou,
cetăţean al universului comunist, a cărui concepţie despre lume şi viaţă trebuia clădită pe o bază
materialist-ştiinţifică solidă, lipsită de orice raportare la o realitate metafizică. După expresia lui
Lucian Blaga, ”veșnicia s-a născut la țară”, de o atenție sporită a ”beneficiat” mediul rural,
fenomenul religios fiind mult mai accentuat, viața desfășurându-se aici în jurul Bisericii. Nu
întâmplător Bisericile din multe sate au devenit magazii pentru CAP-uri si IAS-uri.
Regimul îngrădeşte activitatea Bisericii prin regulamente și îşi infiltrează o serie de
elemente informative în interiorul personalului de cult, tocmai cu scopul de a avea un mai bun
control al acestei instituții. Vor fi căutaţi şi găsiţi, clerici dispuşi a colabora, fie în urma unui
şantaj, cel mai adesea legat de trecutul lor politic, fie benevol, din oportunism.
Politica de infiltrare şi racolare de informatori din rândurile clericilor a fost una foarte
intense și a generat compromiterea unui număr destul de mare de clerici, și implicit șubrezirea
prestigiului Bisericii, chiar în perioada postrevoluţionară. În ciuda acestor ingerinţe, Biserica a
continuat şi a reuşit chiar să își împlinească rolul misionar și de susținere spiritual a
credincioșilor.
8.6. Suprimarea Bisericii Catolice
8.6.1. De rit oriental
Biserica Romano-catolică a fost suprimată prin Decretul nr. 358 din 1 decembrie 1948,
întreaga sa elită ecleziastică (episcopi, canonici, preoți-profesori și protopopi) fiind încarcerată.
Toți cei 6 episcopi greco-catolici (Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu, Alexandru
62
Rusu, Ioan Bălan și Vasile Aftenie) au fost arestați între 27 și 29 octombrie și apoi transferați la
vila Patriarhiei de la Dragoslavele, la mănăstirea Căldărușani și ulterior la închisoarea Sighet.
Majoritatea ierarhilor şi clericilor greco-catolici ajung în regimul de exterminare al
penitenciarului de la Sighetul Marmaţiei, Camera 44 era rezervată episcopilor greco-catolici.
„Regimul disciplinar de la închisoarea Sighet a fost unul de o absolută teroare şi
dezumanizare”153.
8.6.2. De rit latin
Legăturile pe care Biserica romano-catolică le avea cu Occidentul, prin instituționala
legătură pe care aceasta o avea cu Vaticanul au dus la ruperea Concordatul cu Vaticanul, în date
de 17 iulie 1948, de către statul roman. Acest lucru duce la o incertitudine instituțională resimțită
acut de Biserica romano- catolică. Regimul comunist exercită o presiune instituţională
extraordinară, secundată de masive arestări în rândul ierarhilor.
Regimul cere prelaţilor romano-catolici să elaboreze un nou statut al acestui cult prin care
să fie subordonat puterii politice, lucru neacceptat însă de aceştia. Marton Aron, episcop de Alba
Iulia, precum şi Anton Durcovici, episcop de Iaşi, sunt arestaţi. Ulterior au fost arestaţi şi ceilalţi
episcopi romano-catolici: Augustin Pacha, episcop de Timişoara, Ioan Scheffler, episcop de Satu
Mare, Alexandru Theodor Cisar, arhiepiscop de Bucureşti şi sunt condamnaţi pentru crimă de
înaltă trădare.
8.7. Cultele neoprotestante
În actele oficiale ale birocrației partidului-stat, terminologia referitoare la cultele
neoprotestante era una specifică: unele erau numite culte, altele secte sau grupări anarhice. După
cel de-al doilea Război Mondial, în urma regimului Ion Antonescu, care fusese foarte restrictiv,
statul a acordat temporar dreptul de a funcționa ca asociații unui număr important de grupări
religioase. Acestea trebuiau să-și prezinte mărturisirea de credință și să-și precizeze atitudinea
față de stat. „Cantitatea de documente rămasă de pe urma monitorizării acestor grupări şi
confesiuni în anii regimului comunist este imensă, ceea ce reprezintă o dovadă în sine a nivelului
real al represiunii pe criterii religioase”154.
153Alexandru RAȚIU, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, traducere de Dana Mocan, Editura Argus, Cluj-Napoca, 1990, p. 35154Carmen Chivu DUTĂ, op.cit., p. 18
63
Măsurile la care a recurs Securitatea în cazurile unora dintre neoprotestanți au fost în
unele cazuri extreme, ajungându-se chiar la asasinate (cazul pastorului baptist Vasile Gherman,
în 1988)155. De altfel modelul represiv a fost calchiat după cel rus. În perioada stalinistă bisericile
protestante, numărând în anul 1928 în jur de 500 000 de persoane, sunt supuse unei represiuni
sistematice, lucru care a dus aproape la dispariția acestora până în anul 1930. Refuzul baptiștilor
și Martorilor lui Iehova de a intra în Consiliul uniunii baptiștilor și creștinilor evanghelici,
înființați în 1944 de puterea comunistă pentru un mai facil control, duce la o nouă perioadă de
prigoană soldată cu număr important de arestări156.
8.8. Cultul mozaic157
La baza gestionării politice a ”chestiunii evreiești” de către puterea comunistă a stat de la
bun început o ”incertitudine teoretică”. Lenin nega existența unei ”naționalități evreiești”care ”să
contrazică interesele proletariatului evreu” și care ”generează starea de spirit a ghetoului”:
”Absolut inconsistentă din punct de vedere științific, ideea unui popor evreu special este, prin
încărcătura sa politică, reacționară”158. Acest discurs a fost scris în 1903 pentru polemica pe care
Lenin a avut-o cu partidul social-democrat muncitoresc evreu.
Chestiunea evreiască nu avea să fie însă soluționată atât de simplu, în anul 1934, în 7 mai
dându-se un decret prin care se decidea înființarea unei regiuni autonome evreiești numită
Birobidjan. Politica aceasta implica și korenizația, adică indigenizarea. Este combătut iudaismul,
sionismul, ebraica, limbă reprezentând, în viziunea puterii, burghezia, spre deosebire de idiș.
Între 1924 și 1931 numărul școlilor de stat cu limba de predare idiș crește în Ucraina și
Bielorusia, de la 400 la 1100, fapt ce duce la publicarea unui număr mare de manuale dar și la o
creștere a prezenței în conștiința populației a unui sentiment de recunoaștere a evreității unor
conaționali.
155Petru DUGULESCU, Ei mi-au programat moartea, Timișoara, Editura Marineaza, 2003, pp. 167-172156Stephane COURTOIS, Dicționarul..., p. 530157Pentru aprofundarea acestei teme recomandăm Alexandr SOLJENIȚÎN, Două secole împreună, Editura Univers, București, 2009158Stephan COURTOIS, Dictionarul, p. 256
64
Evreilor li s-au interzis întâlnirile libere, iar nesupunerea lor la directivele trasate de
comuniști a dus în dese rânduri la arestări. Amintim în acest sens cazul rabinului comunității din
Careiul Mare, Gross, care a fost arestat, transportat la Cluj, după ce în prealabil a fost batjocorit
(i s-a ras barba, i s-a luat șalul de rugăciune și filacterele). După 5 luni de anchetă a fost eliberat
de către tribunal, care nu l-a găsit vinovat de nimic. Astfel de exemple sunt foarte numeroase,
persoane din administrație sau simpli credincioși fiind arestați fără niciun motiv, sau pentru
motive închipuite159.
8.9. Mișcări religioase ortodoxe
În perioada comunistă au existat mișcări religioase profund ortodoxe de o deosebită
importanță. Printre acestea amintim mișcarea isihastă a ”Rugului Aprins” de la Mănăstirea
Antim din București. Această mișcare a reunit monahi, și intelectuali români cunoscuți, având în
centrul său părinți duhovnicești de primă clasă, printre care s-a numărat, pentru o perioadă scurtă
de timp, și un călugăr rus, Ioan Kulîghin.
Această mișcare cu caracter profund ortodox va fi desființată, ca de altfel oricare alte
mișcări sau tentative de promovare a valorilor religioase și morale autentice. Rămân însă, pe
lângă exemplul religios oferit, și ca exemple morale autentice, insule izolate de autenticitate și
spiritualitate într-un ocean de ateism militant.
9. Fenomenul gulagului în Romania
9.1. Crearea sistemului concentraționar comunist
Noțiunea de lagăr în sensul de spațiu destinat internării civililor a apărut pentru prima
dată în Cuba, în anul 1886, în momentul în care armata spaniolă se decide să demareze o
”reconcentrare” a populației rurale. Acest lucru avea rostul de a izola independentiștii. Același
termen apare și în anul 1900 în timpul războiului burilor, englezii grupând în așa-zise gulaguri
populațiile afrikaander. În timpul primului război mondial, între 1914-1918 numărul unor astfel
de centre crește simțitor. Sunt înființate lagăre de prizonieri de război, de ostatici civili, de
persoane mutate din țările lor. Dacă acestea au constituit un leagăn al ceea ce mai târziu avea să
fie denumit prin termenul de gulag, putem spune că această formă de organizare a fost
159IBIDEM, p. 382
65
desăvârșită și adusă în starea în care secolul XX a fost marcat definitiv, în interiorul Uniunii
Sovietice.
9.2. Trăsăturile sistemului comunist român
Enumerând principalele trăsături ale sistemului comunist în România, Comisia
prezidențială în raportul său final amintește:
- Domnia monopolistă a partidului unic, autointitulat ”partid al masei muncitoare”
- Distrugerea societății civile și omogenizarea forțată a populației prin atomizare și
dispariția oricăror garanții constituționale ale libertății individuale
- Represiunea generalizată și rolul central al poliției secrete (Securitatea)
- Propaganda neîncetată și controlul absolute, prin intermediul cenzurii (Direcția
Generală a presei și Tipăriturilor, iar, din 1977, Consiliul Culturii și Educației Socialiste) asupra
mijloacelor de informare, devenite instrumente ale dezinformării și manipulării generalizate
- Îndoctrinarea întregii populații cu dogmele Marxist-leniniste în tentative de
revoluționare/emancipare a omului, până la statura de ”om nou”
- Distrugerea economiei de piață și impunerea unui model rigid, autoritar,
ultracentralizat al economiei planificate
- Lichidarea monarhiei constituționale, distrugerea statului de drept și impunerea
dictaturii proletariatului
- Atacul sistematic împotriva proprietății private și distrugerea țărănimii prin
colectivizare forțată
- Controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenței (Procuratura,
Miliția, Armata, Grănicerii)
66
- controlul asupra corpului uman, prin programul ”alimentației științifice”
- politică externă de subordonare față de Moscova (perioada 1948-1963), după care
a urmat o perioadă numită a ”comunismului național”, având în centrul său, imaginea
liderului160.
9.3. Experienţa religioasă în temniţele comuniste române. Soluții de supraviețuire
în detenție. Închisoarea ca binecuvântare
În cultura dezvoltată în universul concentraționar, au circulat serii de porunci, de forma
Decalogului, cu reguli și butade pe care deținuții le-au gândit ca general valabile în universul
închisorii. Una dintre aceste porunci vorbește de existența a două categorii de oameni: cei morți,
de afară, și cei vii, dinăuntru. Închisoarea (microcosmos) este amplasată în închisoarea-țară
(macrocosmos). Deși cei de afară sunt aparent liberi, cel puțin trupește, sufletul le este supus
unui regim schizoid de falsificare. Deși au trupul mortificat, cei din interiorul închisorii mici, au
sufletul liber, fiind vii prin recunoașterea libertății lor interioare. Această constatare-poruncă are
o adevărată miză teologică, schimbând statutul clasic de ”morți-vii”, pe care îl au deținuții.
Părintele Iustin Pârvu mărturiseşte că “din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost cu
noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc atâţia oameni duhovniceşti. Unii dintre ei ajunseseră
la o mare înălţime duhovnicească. Derutaţi de anchetele lungi şi grele din care ieşisem, prin
contactul cu ei, ne-am limpezit. Ei ne-au făcut să ne dăm seama de sensul creştin al luptei
noastre, de faptul că ne aflăm angajaţi pe un front creştin împotriva fiarei apocaliptice. Până
atunci se traduseseră câteva volume din Filocalie. Ei bine, aceşti tineri cunoşteau pe din-afară
pagini întregi. Numai simplă prezenţa lor, comportamentul lor îi schimba pe deţinuţi”161.
9.4. Celula-Biserică
Imaginea detenției și a vieții pe care deținuții aveau să o trăiască în celulele comuniste
poate fi asociată, și a fost asociată de nenumărate ori cu mitologia. Luăm ca exemplu viziunea pe
care Teodor Mihadaș, în cartea sa Pe muntele Ebal vorbește despre o premoniție pe care o are
160Vladimir TISMĂNEANU, Comisia prezidențială...,pp. 29-30161IBIDEM, pp. 52-53
67
mărturisitorul, cel care va ajunge într-un bestiar infernal în care este, în prima instanță un cerb
sau un țap, slujind o antiliturghie162. Securitatea este definită ca fiind o casă a vaietelor și a
gemetelor. Celula este mânjită de sânge și mucozități, putând fi asimilată unui pântec infernal,
deși este doar cât o ”bisericuță”, deși becul care străpunge creierii este botezat ”Steaua
Infernului” iar vizeta este o ”pleoapă peste un ochi mort”163.
Închisoarea-loc al împlinirilor, nu este o utopie, ci o experienţă trăită pentru mulţi din
cetăţenii gulagului românesc. Dimitrie Bejan, la apusul vieţii declara: ”Foarte frumos am trăit,
părinţilor, în puşcărie! Regret că am ieşit din închisoare! Tot timpul îmi pare rău. Aş fi vrut să
mor acolo!164”.
9.5. Situațiile limită și sufletul omului: Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu, Ioan
Ploscaru, Richard Wurmbrand
Vorbind despre experiența temnițelor comuniste, apare în discuție, în mod invitabil, tema
rezistenței omului în fața unor experiențe devastatoare. În cartea sa, ”Jurnalul Fericirii”,
Nicolae Steinhardt vorbește despre trei soluții de a rezista universului concentraționar:
1. Soluția Soljenițîn, și anume aceea de a te considera mort sau mortificat, și deci
inabordabil de către aparatul de represiune.
2. Cea de-a doua soluție, numită a lui Zinoviev, este cea în care se joacă rolul unui fel de
nebun sau vagabond inadaptat structural la sistem.
3. Cea de-a treia soluție, numită Churchill-Bukovski, este aceea de a lupta împotriva
sistemului concentraționar. Totuși, Steinhardt nu precizează dacă aceste soluții sunt
aplicabile numai mediului concentraționar sau societății Gulagului în general.
Corneliu Coposu vorbește despre o hieratizare a deținutului (politic). Pierzând mai mult
de jumătate din greutatea corpului și fiind supus la o serie de torturi, printre care amintim
162Teohar MIHADAȘ, Pe muntele Ebal, Editura Clusium, Timisoara 1990, p. 103163IBIDEM, pp. 49-50164 Pr. DimitrieBEJAN, Bucuriilesuferinţei. Evocări din trecut, Vol. II, Chişinău, EdituraCarteaMoldovei, 1996, p. 156
68
electrocutarea, Corneliu Coposu are realmente senzația de zbor: odată îndepărtat balastul
trupului, deținutul simte o predispoziție intensă spre spiritualizare și chiar o euforie de
purificare165.
9.6. Fenomenologia actului de credință
9.6.1. Poezia
În închisoare credința este însoțită de ritualuri corespunzătoare. Spre exemplu, Anie
Samueli povestește că de Paște, avea loc un post special, fiind confecționate ouă simbolice, din
pâine, mămăligă, marmeladă și lapte. Pe lângă credincioasele clasice, există credincioase de tip
Iov ( Nana Fira, o țărancă), ce țin post negru cu obstinație, rugându-se lui Dumnezeu neîncetat.
Poezia este unul din domeniile artistice și spirituale cu o manifestare foarte des întâlnită
în temnițele comuniste. Poezia practicată este una ontică, prezentând însemne sacrale, înlocuind
uneori rugăciunea. Rolul poeziei devine unul resurecțional și deculpabilizator166.
„...Poezia închisorilor comuniste instituie o viziune unificatoare, integratoare asupra
subiectului creator şi asupra sensului unic al experienţei trăite. Ea, poezia, vorbeşte despre
supravieţuire(...) despre dragoste, despre iertare, folosind atributele structurii hristice pe care se
calchiază revelaţia şi creaţia născută în bolgiile comunismului”167.
9.6.2. Rugăciunea
Viața în detenție nu a reprezentat pentru toți deținuții un prilej de exprimare spirituală,
mistică. Pentru marea lor majoritate însă, claustrarea a reprezentat un prilej de orientare
spirituală către universul credinței experiat drept unic mijloc de supraviețuire. Credinţa ”a salvat
mulţi deţinuţi de la o moarte aproape sigură. În închisoare ne rugam mult. Bineînţeles se rugau
cei care erau credincioşi, dar şi mulți care niciodată nu fuseseră. Mulți au găsit într-adevăr
165Corneliu COPOSU, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București, 1996, p. 146166ViorelGHEORGHIȚĂ, Et ego. Sărata, Piteşti Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii mele, Editura Marineasa, Timişoara, 1994, pp. 214-216167 Nicolae SAVIN, Structurapoezieicarceralecomuniste, „AnaleleSighet" 5, p. 491
69
credinţa, şi, în pofida nenorocirilor ce se abăteau asupra lor, credeau tot mai mult în Dumnezeu şi
se rugau cu fervoare”168.
9.6.3. Postul
Condiţiile din închisorile comuniste în ceea ce privește alimentația erau inumane. De cele
mai multe ori deținuții erau înfometați până la limita subzistenței, alimentele primite fiind
insuficiente pentru a asigura o existență sănătoasă. Marea majoritate a deţinuţilor era înfometată,
lucru care însă nu a împiedicat practica postului. Postul a fost o realitate prezentă în închisorile
comuniste.
Prăbușirea morală a multor deținuți a fost provocată de resimțirea uneia dintre cele mai
omenești senzații: foamea. Aceasta armă de tortură și oprimare a fost foarte des utilizată de
aparatul opresiv comunist. Părintele Dimitrie Bejan mărturisea: ”Ne topeam încet-încet, ca o
lumânare de ceară curată. Nu era în noi nici o părere de rău pentru ceea ce ar fi putut să mai fie,
dacă viaţa ar fi fost mamă şi pentru noi. Simţeai prezenţa lui Dumnezeu, pe mirul frunţilor.
Căpătasem o culoare de ceară de mai. Sângele era puţin şi circula anemic”169.
9.6.4. Sfintele Taine
Supraviețuirea în închisorile comuniste era un lucru extrem de nesigur. După celebrul
vers dantesc, ”lăsați orice speranță cei ce intrați aici”, deținuții intrați în mașina de tocat vieți nu
mai aveau nici măcar siguranța zilei de mâine. De aici și intensitatea cu care marea majoritate a
acestor deținuți a resimțit anii petrecuți în temutele lagăre comuniste. Orice exprimare a
religiosului și a credinței era strict interzisă, mergând în spiritul religiei unice permise, și anume
a doctrinei partidului unic.
9.6.5. Sărbătorile în temniță
Existența umană s-a desfășurat în jurul sărbătorilor cu semnificație religioasă
dintotdeauna. Existența umană se desfășura între activitatea pe care fiecare o desfășura și timpul
sărbătorii, al celebrării zeului/ zeilor. Odată cu industrializarea muncii, omul a intrat în posesia
168Constantin CESIANU, Salvat din infern, traducere din limba franceză de Maria Alexe, Editura Humanitas, București, 1992, p. 84169IBIDEM, p. 252
70
unui nou concept, și anume acela de timp liber. Viața individului nu avea să se mai desfășoare în
jurul a doar două dimensiuni, muncă și Biserica de care aparținea, ci și în jurul noțiunii de timp
liber. Intervalul acesta de timp destinat relaxării avea să scoată viața omului de milenara ei
desfășurare. Dacă viața oamenilor de după industrializare a cunoscut o notă de secularizare
accelerată, odată cu apariția regimurilor totalitare, secularizarea a devenit o notă curentă a
existenței, impuse individului. Autoritățile comuniste au înlocuit pe cât posibil sărbătorile, în
general pe cele creștin, cu sărbători aparținând zilelor sacre ale partidului. Mai mult, participarea
la orice manifestare religioasă era pedepsită sau susceptibilă de pedeapsă.
9.7. Experimente de reeducare
Michael Foucault vorbește despre reapariția, în secolul XX, secol al închisorilor,
lagărelor și a oricăror forme de represiune, a ”sumbrei sărbători punitive”170. Dacă secolele
anterioare abandonaseră supliciul, inventând totuși nuanțe subtile ale durerii, jocuri punitive, fără
fast, voluptoase, în care dispare corpul supliciat într-un spectacol public, dar apare tainica artă de
a produce suferință treptat și în ascuns, secolul XX reprezintă glorificarea violenței și recurgerea
la o teatralitate a sângelui (mai ales în cazul justiției comuniste și naziste).
Revenind la termenul de pedagogie infernală lansat de Annie Kriegel, trebuie precizat că
în cazul proceselor se recurgea la o teatralizare prin care masele erau mobilizate astfel încât să
solidarizeze cu puterea, noua întrupare a Paradisului, și să condamne acuzații, reprezentanți ai
răului. ” Această formă spectaculară a terorii reprezintă un mod de socializare politică masivă și
accelerată...Cu cât acuzații sunt mai sus plasați în partidul-stat, cu atât demonstrația este mai
probantă, cu atât indivizii, în societate și în partid, interiorizează mai mult valorile ortodoxiei
ideologice, ale cultului conducătorului, ale supunerii absolute față de ordine, ale paranoiei
complotului și spionajului care transformă delațiunea într-o virtute comunistă. Obligarea întregii
populații de a-și manifesta public aprobarea față de verdicte o face complice a minciunii, crimei
și terorii”171.
10. Concluzie
170 Michael FOUCAULT, Asupraveghea, a pedepsi. Naștereainchisorii, Paralela 45,București, 2005, p. 14171Stephane COURTOIS, Dicționarul..., p. 501
71
Secolul în care trăim este unul în care opinia personală a devenit regulă a existenței
sociale. Indiferent de pregătirea profesională, de vocație, de activismul sau pasivitatea socială,
omul contemporan emite opinii, pe care și le susține ca norme proprii de viețuire. Existența a
devenit o realitate individuală, o problemă doar a individului, nu a comunității din care face
parte. Omul contemporan este liber să facă ce dorește, să se închine la zeii pe care și-i alege, să
refuze orice zeu, să se declare ateu și să se comporte mai virulent decât cel mai habotnic
credincios la adresa celor care își (mai) declară credința în ceva. El are libertatea să aleagă dintr-
o vastă paletă de opțiuni, ceea ce îi convine, ceea ce i se potrivește. Moștenirea primită de la
părinți, fondul cultural moștenit este în cele mai multe cazuri concediat, este refuzat și ascuns
adânc în inconștient, pentru a nu trăda legătura omului cu trecutul, cu tradiția și ”ism-ul”
acesteia, cu posibilitatea încadrării și etichetării celor numiți astfel drept retrograzi, paseiști și
nostalgici.
Desigur, ne întrebăm ce a declanșat această atitudine? Care sunt resorturile psihice,
sociale, politice care au declanșat o astfel de atitudine? Omul de astăzi se îmbracă în platoșa
credinței, își pune coiful nădejdii, dar nu în Dumnezeu, oricum s-ar numi El, ci în numele unui
ateism declarat, unui agnosticism ce gonește din existența sa orice raportare la transcendent.
Paradoxal, răsturnarea ”ismelor” politice totalitare a adus în rândul populației o atitudine
asemănătoare: refuzul și gonirea religiei și a religiosului din sfera publică. Desigur, excludem din
discuție țările arabe, în care fundamentalismul musulman este cel care dirijează orice decizie a
individului, viața fiecăruia fiind în fond viața de ”rob” al lui Allah, prin respectarea celor cinci
stâlpi ai credinței. Ne referim, așa cum am făcut-o și în cazul prezentei lucrări, la țările Europene,
mai de la est sau mai de la vest, fiecare cu specificul lor, dar toate având un fond comun: 2000 de
ani de creștinism, izvor al civilizației așa cum este ea înțeleasă la nivel mondial.
Dacă vestul european se caracterizează printr-un secularism exacerbat, deciziile dinamice
ale Bisericii Romano- Catolice de aggiornamento, de aducere la zi și aplicare a credinței în
concret, la situațiile de viață contemporane, în est, Biserica Ortodoxă pare să trăiască într-un
prezent continuu, în afara istoriei, fapt ce rupe credincioșii, și așa debusolați de 45 de ani de
comunism, de realitatea Bisercii Mamă.
72
Ceea ce am încercat să demonstrăm în prezenta lucrare este faptul că religiosul irumpe în
toate domeniile de viață umană, și am ales aici spre exemplificare două ideologii care au marcat
iremediabil fața umanității, prin cruzimea lor, prin necruțarea cu care au înțeles să se impună, dar
și prin numărul mare de aderenți, sau, mai corect spus de credincioși ortodocși. Asemenea
secularismului contemporan, ideologiile totalitare au negat existența transcendentului. Cu unele
excepții, de cele mai multe ori permise în scopuri de propagandă, referirile la transcendent au
fost interzise. Templele, altarele, Bisericile au fost distruse pentru a se opri orice cult adresat
vreunui zeu. Și, cu toate acestea, locul vechilor zei a fost preluat de zeii propagandei ideologice.
Vechile religii au fost înlocuite în mod abuziv și fără drept de apel de ideologiile totalitare,
necruțătoare, tăind procustian acolo unde nu exista uniformitate și trasând existența umană
conform doctrinei partidului.
Locul clerului a fost preluat de membrii aparatului propagandistic, de membrii marcanți
ai partidului, care, asemenea inițiaților din vechile mistere, aveau monopolul adevărului.
Doctrina partidului era cea care călăuzea viața și, orice abatere de la doctrină era echivalată cu o
erezie și pedepsită, cu o cruzime dată de statistică, în cele mai multe cazuri, cu pedeapsa
supremă: trecerea în inexistență. Nu întâmplător din această perioadă limba română a moștenit o
expresie în momentul referirii la moartea cuiva, și anume aceia de ”trecere în neființă”. Pentru
doctrinarul partidului comunist, moartea unui om va reprezenta de fapt dispariția lui definitivă,
aneantizarea lui. De unde și reactivarea unui vechi mit, cel al Vârstei de Aur, îmbogățit cu
elemente noi, care promitea împlinirea paradisului hic et nunc, și nu într-un viitor mai apropiat
sau mai depărtat așa cum învățau majoritatea învățăturilor despre apocalipsă, specifice religiilor
așa-zis tradiționale.
Locul sfinților va fi luat de pseudosfinți, cultul liderilor partidului fiind noul cult oferit
oamenilor. Propaganda va utiliza tocmai acele resorturi psihice întâlnite în manifestările
religioase, redirecționând firească ”nostalgie a Paradisului” către obiecte palpabile aduse spre
venerare: corpul îmbălsămat al liderului criminal, drapelul sfințit prin sângele revoluționarilor,
altarul-catafalc pe care sunt așezate trupurile celor morți în revoluția pentru instaurarea
adevărului. Toate aceste elemente de cult sunt constituite într-un veridic cvasicult religios, în
care mysterium tremendum este înlocuit cu o senzație cvasireligioasă, în care teatralitatea se
îmbină cel mai adesea cu sentimente de autentic extaz și bigotism pseudoreligios.
73
Un loc aparte în tot acest eșafodaj cultic în deține și limba de lemn, limbajul tehnic
specific acestor pseudoreligii. Credincioșii pot participa la doctrina adevărului doar utilizând
acest limbaj, prin el însuși mărturisitor al adevărului unic: rasa pură cuceritoare a lumii sau clasa
muncitoare ca descoperitoare a Paradisului promis.
O altă întrebare la care am încercat să răspundem în cadrul acestei lucrări se referă la
modalitatea în care religiile tradiționale au înțeles să existe în timpul acestor regimuri totalitare.
Am ales, din considerente evidente de spațiu, să ne referim lapidar la realitatea creștinismului
german din timpul perioadei nazisto-fasciste. Am tratat mai pe larg situația cultelor creștin
ortodox, romano și greco-catolic, protestant și mozaic din România perioadei comuniste,
aducând în discuție și câteva statistici, spre exemplificare ideii centrale propuse: o persecuție
religioasă instituțională nu întotdeauna poate fi echivalată cu o scădere a calității trăirii religioase
autentice. Astfel, perioada comunistă, deși la nivel instituțional a reprezentat un adevărat colaps
pentru toate cultele religioase din România, la nivelul trăirii autentice s-a putut constata o
reîmprospătare, o revitalizare a fenomenului religios autentic.
Acest lucru dă un răspuns concret, palpabil la acuza adusă în general religiilor de utilizare
a unor teorii referitoare la un transcendent imaginar pentru manipularea maselor. În fond exact
ceea ce Marx proclama: ”religia, opiul maselor”. Ca mărturie a autenticității și a filonului divin
cultul religios autentic nu numai că nu a dispărut, dar a cunoscut și o adevărată înflorire,
revigorare și reîmprospătare, demonstrând că, de foarte multe ori situațiile de criză, de persecuție
ale Bisericii sunt echivalente cu adevărate perioade de lucrare a transcendentului în imanent, de
descoperire a lui Dumnezeu în creația coruptă, zbătându-se și luptându-se cu sine însăși, într-o
tendință paradoxală de suicid.
Nu numai că religia creștină și celelalte religii ale Cărții au oferit un răspuns concret, dar,
mai mult, și-au demonstrat izvorul de naștere, filonul divin care stă la baza lor, rămânând să dea
mărturie bună și după ce cultele ideologice au dispărut din existența socială și politică.
În prezent, la nivel instituțional bisericile sunt libere să își proclame adevărul și doctrina
de credință. După cum spuneam, omul contemporan a intrat într-o stare de amorțire sufletească,
dormitând și refuzând parcă să mai creadă în ceva divin. Ca o moștenire inconștientă, omul a
păstrat din doctrinele totalitare credința că nu trebuie să mai creadă. Trebuie doar sa creadă în
74
concret, în miturile pe care i le servește societatea: în democrație, în tehnologie, în progres, în
încălzirea globală, în ecologie sau orice alt mit i se propune și îl resimte ca fiind palpabil.
Putem spune ca este o eră a Apostolului Toma de dinainte de a-L vedea și pipăi pe
Mântuitorul. Vreme de 50 de ani omului i s-a spus ce să creadă, a fost obligat să creadă adevărul
propagandei. Acum, el alege să creadă doar ceea ce-i convine, își alege ce-i place, după bunul
plac, sau după legile manipulării la care este supus în prezent.
Rămâne de văzut dacă bisericile ca instituții vor înțelege să își adapteze discursul la
această izgonire din nou, a religiosului în subconștient. Aceasta este miza actuală a bisericilor, de
orice natură: redescoperirea lui homo religiosus în acest homo technologicus. Dar, după cum am
văzut, Biserica are răspuns la toate aceste probleme, pentru că adevărul ei nu este adevărul
omului Marx, Hitler sau Lenin, ci adevărul revelat de Dumnezeu.
75
Bibliografie
Surse primare:
Inedite:
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității:
ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 114, ff. 9-10.
ILOAE, Ştefan, Slujitori ai Bisericii Ortodoxe în temniţele comuniste sau despre cum poate
suferi o majoritate, Analele Sighet.
NEAGOE, Elisabeta, Liviu PLEȘA, Radiografia Securității în anul 1957, „Arhivele Securităţii",
vol.I.
PĂIUȘANU, Cristina, Politica Patriarhului României și ”colaboraționismul” cu organele
statului, ”Analele Sighet” 7
PETCU, Adrian Nicolae, Părintele Arsenie Boca în percepţia poliţiei politice din România, în
„Arhivele Securităţii", vol. I
IDEM, Participarea BOR la rezistenţa anticomunistă, în mişcarea armată de rezistenţă
anticomunistă din România (1944-1962), CNSAS
SAVIN, Nicolae, Structura poeziei carcerale comuniste, „Analele Sighet" 5.
Edite:
Memorii, jurnale și însemnări:
Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, convorbiri cu Dragoş Şeuleanu şi Carmen
Dumitriu, Cum, București, 1997.
ANANIA, Valeriu, Memorii, Polirom, Iaşi, 2008.
76
BOLDUR-LĂȚESCU, Gheorghe, Memorii. Patru generaţii, Bucureşti, Editura Universal Dalsi,
2008.
Reviste:
AIOANEI, Cristian, TRANCOTĂ, Cristian, Desființați mănăstirile-un ordin care nu a mai sosit,
în Magazin Istoric, August, 1998.
IDEM, Contra ”armatei negre a călugărilor și călugărițelor”, în ”Magazin istoric”, anul XXX, nr. 1
(346), ianuarie 1996.
BOLDUR-LĂȚESCU, Gheorghe, „Procesele reeducării”, în revista Puncte cardinale, Sibiu, an
XIII, nr. 8 (152), august 2003.
BRAGA, Roman, Arhimandrit, Rugul aprins. Aspecte inedite, în Lumină lină, mai 1991, după site-ul
www.rugulaprins.yov.ro
CIOBOTEA, Daniel, ”Luminător prin cuvânt și viață. Părintele Cleopa Ilie de la Mănăstirea
Sihăstria” (text din 1998), în Dăruire și dăinuire, Raze și chipuri de luminădin istoria și
spiritualitatea românilor, Trinitas , Iași, 2005
DURĂ, Ioan, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune
monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în AB XIII (2002), nr. 10-12.
GRIGORESCU, Liviu Daniel, Propaganda ateistă, cu vorba şi cu palma, în „Magazin istoric",
septembrie, 1999, p 21 sau http://www.vistieria.ro/Istoria-romanilor-Articole/Articole-Perioada-
contempoarană/Propaganda-ateistă-cu-vorba-şi-cu-palma.html
ILOAE, Ştefan, Slujitori ai Bisericii Ortodoxe în temniţele comuniste sau despre cum poate
suferi o majoritate, Analele Sighet.
LĂCUSTĂ, Ion, Camioanele umilirii, în Magazin istoric, septembrie, 1999.
MANOLESCU, Ion, Abecedarele - o paraliteratură politică (I), în Observator cultural, nr.
138/octombrie (1 1/2 p. de revistă, format A3). Studiu de istorie literară şi teorie culturală despre
relaţia dintre ideologia comunistă şi literatura abecedarelor. ISSN 1454-9883.
OLARU, Tudor; GRUMEZEA, Ocatv, Premizele eficienței în propaganda materialist-
științifică, în Scânteia, 13 martie 1981
PAVLOVICI, Vlad, Imitatio Christi, Steaua, nr 8-9, 1993.
77
PĂIUȘANU, Cristina, CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxî Română în perioada regimului
comunist 1945- 1958, vol. I INST, Bucureşti, 2001.
PETCU, Adrian Nicolae, Ministerul Cultelor și slujitorii altarului în anii democrației populare,
în ”Pro Memoria”, nr. 3/ 2004.
România liberă, nr. 111, din aprilie 1948.
Scînteia nr. 1072/ 15 martie 1948
Legislație și documente oficiale:
Monitorul Oficial, partea I-a, anul CXVI, nr. 51, marți, 2 martie 1948.
Monitorul Oficial, partea I-a, anul CXVI, nr. 178, miercuri, 4 august 1948.
Literatura de specialitate
Autori români:
Agresiunea comunismului în România : documente din arhivele secrete, 1944-1989 / ediție
îngrijită de Gh. Buzatu si Mircea Chiritoiu, București ; Editura Paideia, 1998.
ALUI, Gheorghe Adrian, Părintele Iustin Pârvu - o misiune românească şi creştină, Editura
Conta, București, 2008.
IDEM, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa strămoşească,
Editura Conta, București, 2008.
ANANIA, Lidia, Biserici osândite de Ceauşescu, 1977-1989, Editura Anastasia, Bucureşti,
1995.
ANANIA, Bartolomeu, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renașterea, Cluj 2005.
ANDREICA, Gheorghe, Tîrgşorul Nou. Închisoarea minorilor: 1948-1950, Ploieşti, Editura
Printeuro, 2000.
IDEM, Reeducări comuniste, vol. I, Eugen Ţurcanu, ruşinea speciei umane, Constanţa, Editura
Ex Ponto, 2007.
IDEM, Arhiva groazei, Drumuri în întuneric II, Dezrădăcinaţii II, Editura Craiova, Craiova,
2002
ANREICUȚ, Andrei, Mărturisitori pentru Hristos, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
78
ANDRONESCU, Demostene, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din
închisoare, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.
ANTOHE, Ion, Răstigniri în România după Ialta, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
ASANDEI, Simion, Ateism și religie, București, Editura Militară, 1980.
IDEM, Omul, știința și religia, București, Editura Militară, 1985.
BACU, Dumitru, Pitești, centru de reeducare studențeasca, prefață de preot Gheorghe Calciu,
Editura Atlantida, București, 1991.
BAICU, Petre, Povestiri din închisori şi lagăre, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1995.
BANEA, Dumitru, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele, Sibiu, Editura Puncte
Cardinale, 1995.
BĂNICĂ, Mirel,Biserică, Stat şi societate în România: anii '30, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
BĂRDAȘ, Pr. Ioan, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot ortodox, text îngrijit de
Georgeta Popa, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999.
BÂGU, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
BEJAN, Pr. Dimitrie, Bucuriile suferinţei. Evocări din trecut, vol. II, Chişinău, Editura Cartea
Moldovei, 1996.
IDEM, Viforniţa cea mare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
BERAR, Petru, Umanism și ateism, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
IDEM, Religia în lumea contemporană, București, Editura Politică, 1983.
BERAR, Petru, Petre I. BIELTZ, Gheorghe BRĂTESCU, Gheorghe Al. CAZAN, Cornelia CRISTESCU,
Florin GEORGESCU, Paul POPESCU NEVEANU, Georgeta TĂNASE, Gheorghe VLĂDUȚESCU,
Elena ZAMFIR, Întrebări și răspunsuri la problemele de educație ateistă a tineretului , Editura Politică,
București, 1982.
BETEA, Lavinia, Psihologie politica: individ, lider, mulțime în regimul comunist, Editura
Polirom, Iași, 2001.
79
Biserica noastră și cultele minoritare. Marea discuție parlamentară în jurul cultelor, îngrijire de
ediție, studiu introductiv și note de Constantin Schifirneț, București, Editura Albatros, 2000.
BLAGA, Lucian, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, București, 1990.
BOIA, Lucian, Mitologia științifica a comunismului, Ed. Humanitas, București, 1999.
IDEM,colab. Daniel Barbu, Lucian Boia, Ovidiu Bozgan, Miturile comunismului românesc,
Editura Nemira, București, 1998.
IDEM, Jocul cu trecutul (Istoria între adevăr și ficțiune), Editura Humanitas, București, 2006.
IDEM, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000.
BORDEIANU, Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării (Cele văzute, trăite şi suferite la
Piteşti şi Gherla), vol. I, Piteşti, ediţie îngrijită de Marcel Petrişor, Editura Gama, Bucureşti,
1995; ediția a II-a: Editura Scara, Bucureşti, 2001.
BRÂNZAȘ, Liviu, Raza din catacombă, Bucureşti, Editura Scara, 2001.
BREBAN, Nicolae, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, Editura Alfa, București, 2000.
BUDEANCĂ, Cosmin (coordonator), Experienţe carcerale în România comunistă, Editura
Polirom, Iaşi, 2009.
BURACU, Mihai, Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP, Craiova, Editura M.J.M., 2003.
CALCIU-DUMITREASA, Gheorghe, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte
mărturii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
IDEM, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2007.
IDEM, Suferința ca binecuvântare, ediție îngrijită de ieromonah Savatie Baștovoi, Editura
Cathisma, București, 2008.
CARAVIA, Paul, Biserica întemnițată : România, 1944-1989, culegerea si fixarea datelor:
Valentin Andrei, Gheorghe F. Anghelescu, Gabriel Valeriu Basa ș.a. ; coord. si metodologie:
Paul Caravia ; red.: Virgiliu Constantinescu si Flori Stănescu ; stud. introd.: Paul Caravia,
Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998.
80
CĂLINESCU, Nicolae, Preambul pentru camera de tortură, Editura Marineasa, Timişoara,
1994.
CÂRJĂ, Ion, Canalul Morţii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1993.
CECIL, Robert, The myth of the master race : Alfred Rosenberg and Nazi ideology, B. T.
Batsford, London, 1972.
CERNAT, Paul; MANOLESCU, Ion; MITCHIEVICI, Angelo; STANOMIR, Ioan, Explorări în
comunismul românesc I, Editura Polirom, Iași, 2004.
CESEREANU, Ruxandra, Călătorie spre centrul infernului, Editura Fundației Culturale
Române, București, 1998.
IDEM, Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
IDEM, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura închisorilor și lagărelor
comuniste, Editura Polirom, Iași, 2005.
IDEM, Comunism și represiune în Romania: istoria tematică a unui fratricid național, Editura
Polirom, Iași, 2006.
CESIANU, Constantin, Salvat din infern, traducere de Maria Alexe, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1992
CHIOREANU, Nistor, Morminte vii, ediţie îngrijită de Marius Cristian, Iaşi, Institutul European,
1992.
CHIVU, Carmen; ALBU, Mihai, Dosarele Securităţii. Studii de caz, IICCR, Editura Polirom,
Iaşi, 2007.
CHIVU-DUȚĂ, Carmen, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom,
Iaşi, 2007.
CISTELCAN, Ioana, Antologia poeziei carcerale, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2006.
CIUCEANU, Radu, Intrarea în tunel, prefață și note de Octavian Roske, Editura Meridiane,
București, 1991.
81
CODRESCU, Răzvan, „Drepţii de lângă noi. Mărturisitori ai dreptei credinţe sub prigoana
comunistă”, în Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Bucureşti,
Editura Christiana, 2004.
CIUCEANU , Radu, Intrarea în tunel, prefață și note de Octavian Roske, Editura Meridiane,
București, 1991.
CONOVICI, Iuliana, Ortodoxia în Romania postcomunistă. Reconstrucția unei identități
publice, Editura Eikon, Colecția Theologia socialis, Cluj-Napoca, 2009.
CONSTANTE, Lena, Evadarea tăcută - 3000 de zile singură în închisorile din România, ediţia a
II-a, în versiunea română a autoarei, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1995.
IDEM, Evadarea imposibilă, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 1996.
COPOSU, Corneliu, Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru, Editura Anastasia, București,
1996.
CORNEA, Andrei, Mașina de fabricat fantasme, Editura Clavis, București, 1995.
IDEM, Interpretarea și raționalitate, Editura Polirom, Iași, 2006.
COȚA, Aurel, Raze din celulele morții, Editura Clusium, Cluj- Napoca, 1993.
CRAINIC, Nichifor, Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare, Editura Gândirea, Bucureşti,
1996.
IDEM, Poezii, Pagini alese, antologie, postfaţă, tabel cronologic, şi referințe critice de Aureliu
Goci, Editura 100 + 1 Gramar, Bucureşti, 1998.
IDEM, Memorii. Mărturii din închisoare, Am cunoscut iadul, 1947- 1962, Muzeul literaturii
române. Editura Orfeu, București, sine anno
CRISTEA, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, Bucureşti, 2002.
CULIANU, Ioan Petru, Studii românești. Fantasmele nihilismului. Secretul Doctorului Eliade,
Editura Polirom, Iași, 2006.
DAVIDESCU, Ştefan Ioan, Călăuză prin infern, prefaţă de Flori Stănescu, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2002.
82
DIACONESCU, Ion, Temniţa, destinul generaţiei noastre, ediţie revizuită, Bucureşti, Editura
Nemira, 2003.
DORNA, Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura Comunicare.ro, București,
2004.
DUGULESCU, Petru, Ei mi-au programat moartea, Timișoara, Editura Marineaza, 2003.
DUMITRESCU, Grigore, Demascarea, Editura Ion Dumitru, Munchen, 1978.
DUMITRESCU, Vladimir, Închisorile mele (Memorii), prefaţă de Silvia Marinescu-Bâlcu,
Bucureşti, Editura Albatros, 1994.
DUȚU, Teodor, După 50 de ani. Amintiri despre cei care nu mai sunt, Editura Alpha, Buzău,
1999.
ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1986.
IDEM, Istoria credințelor și ideilor religioase, De la epoca marilor descoperiri geografice până în
prezent, Vol. IV, volum coordonat de Ioan Petru Culianu, Editura Polirom, Iași, 2007.
ENACHE, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira,
Bucureşti, 2005.
IDEM, Daniil Sandu Tudor- pagini din dosarul de anchetă, nr 113668, în Arhivele Securității, nr
1, 2002.
FICEAC, Bogdan, Cenzura comunistă și formarea ”omului nou”, prefață de Daniel Barbu ;
postfață de Petru Ignat Ficeac, Editura Nemira, București, 1999.
IDEM, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1999.
FLOREA, Ion, Mistica politică şi paradoxurile democraţiei, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 1996.
FRUNZĂ, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
GAFENCU, Valeriu, Calea spre fericire - scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura
Agaton, Făgăraș, 2006.
83
GEORGESCU, Florin, Societate și religie, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982.
GEORGESCU, Adriana, La început a fost sfârşitul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
GHEORGHIȚĂ, Viorel, Et ego. Sărata - Piteşti - Gherla - Aiud. Ed. Marineasa, Timişoara,
1994.
GHEREA, Constantin-Dobrogeanu, Social-democrația și epoca cadrilateră în Opere complete 5,
Editura Politică, București, vol 1-8, 1976-1983.
GOIAN, Ion; TĂNĂSESCU, Gabriela; DIACONESCU, Carmen; PĂVĂLAN, Lorena, Individ,
libertate, mituri politice, Editura Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1997.
GOLOPENȚIA , Anton, Ultima carte. Text integral al declarațiilor la anchetă ale lui Anton
Golopenția aflate în arhivele SRI, introducere și anexă de Sanda Golopenția, Editura
Enciclopedică, București, 2001.
GOMA, Paul, Culoarea curcubeului ’77. Cod ‘Bărbosul’, Editura Polirom, Iași, 2005.
IDEM, Patimile după Piteşti, Editura Dacia, 1999.
GROSSU, Sergiu, Ei triumfă înaintea lui Dumnezeu: eroi și martiri ai credinței în țările comuniste ,
București, Editura Fundația Culturală Memoria, 2007.
IDEM, Calvarul României Creştine, Editura Convorbiri literare - ABC Dava, sine loco, 1992.
GROSSU, Nicole Valéry, Binecuvântată fii, închisoare!, Bucureşti, Editura Univers, 2002.
GURĂ, Nicoleta Ionescu, Dimensiunea represiunii din Romania in regimul comunist, Editura
Corint, 2010.
GUSTI, Dimitrie, Comunism, socialism, anarhism, sindicalism și bolșevism: clasificarea
sistemelor privitoare la societatea viitoare, cuvânt înainte de Argentina Firuța, Editura
Științifică, București, 1993.
GYR, Radu, Sângele temniţei. Stigmate, Editura Vremea, Bucureşti, 1998.
HOSSU, Iuliu, Credința noastră este viața noastră. Memoriile cardinalului Iuliu Hossu, ediție
îngrijită de Pr. Silvestru Augustin Prunduș, Editura Viața Creștină, Cluj- Napoca, 2003.
HOSSU-LONGIN, Lucia, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2007.
84
IANCOVESCU, Ioana (editoare), Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii, Bucureşti, Editura
Bizantină, 2002.
IANOLIDE, Ioan, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, cu o prefaţă de
Părintele Gheorghe Calciu şi o postfaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Christiana,
2006.
IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, prefaţă de Francois Furet, ediţia a III-a, Humanitas,
Bucureşti,2007.
IDEM, Antologia rușinii, Editura Humanitas, București, 2009.
IGNA, Vasile, Marx contra Iisus: repere ale confruntării dintre creștinism și comunism,
antologie de texte, antologie și prefață de Vasile Igna, București, Universal Dalsi, 2003.
ILIESCU, Adrian Paul, Anatomia răului politic, ediţia a II-a, Editura Ideea Europeană,
Bucureşti, 2006.
IOANID, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I-V, Bucureşti, Editura Albatros,
1991.
IONESCU, Ghiţă, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Bucureşti, Editura Litera,
1994.
IONESCU, Ghiță, Investigarea comparativă a politicilor comuniste, Editura Humanitas,
București, 1992.
IOANIȚOIU, Cicerone, Morminte fără cruce: contribuții la cronica rezistenței românești
împotriva dictaturii comuniste, Editura Coresi, București, 2002
IDEM, Memorii. Din ţara sârmelor ghimpate, Iaşi, Editura Polirom, 2009.
IOVAN, Ioan preot, A fost frumos la Gherla, ediţie de Vasile Manea, Cluj-Napoca, Editura
Patmos, 2008.
IVĂNIȘ-FERENȚIU, Maria, Limba română şi limbajul rugăciunii, Editura Anastasia, București,
2001.
85
JELA, Doina, Această dragoste care ne leagă reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998.
IDEM, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001.
LEFA, Aristide, Fericiţi cei ce plâng. Amintiri din anii de detenţie, Bucureşti, Editura Eminescu,
1998.
LOVINESCU, Monica, Jurnal 1981-1984, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
IDEM, Jurnal 1985-1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
IDEM, Etica neuitării; antologie și prefață de Vladimir Tismăneanu, Ed. Humanitas, București,
2008
Lupta antifascistă a poporului evreu : o chemare istorica a iudaismului sovietic către evreii din
lumea întreaga Congresul Mondial Evreiesc. Secțiunea din România, Editura Congresului
Mondial Evreiesc, București, 1945.
MAIER, Alexandru, Am fost medic la Gherla. Dreptul la adevăr, Târgu Mureş, Editura Mentor,
1998.
MANEA, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ediţia a Ili-a revăzută şi adăugită,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.
MARIN, Ana Maria, Lacrima prigoanei, Editura Gordian, Timișoara, 1994.
Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, tipărită cu binecuvântarea
Prea Fericitului Părinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Munteniei și
Dobrogei, Locțiitor al Cezareei Capadociei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a Înalt Prea
Sfințitului Ioan Robu, Arhiepiscop și Mitropolit Romano-catolic de București, și a Excelenței
Sale Dr. Cristoph Klein, Episcop al Bisericii Evanghelice C. A. din România, București, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007.
MAXIM, Virgil, Imn pentru Crucea purtată, Editura Antim,Bucureşti, 2008.
MĂRGINEANU, Nicolae, Amfiteatre şi închisori. Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
86
MÂNZAT, Ion, Psihologia creştină a adâncurilor, F.M. Dostoievski contra S. Freud, ediţia a II-
a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009.
MERIȘCA, Costin, Tărâmul Gheenei, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.
IDEM, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, Institutul European,
Iaşi, 1997.
MIHADAȘ, Teohar, Pe muntele Ebal, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1990.
MILITARU, Vasile, Biserica din temniță, mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste,
România 1948- 1964, Editura Vicovia, 2008.
MIRCU, Marius, Dosar Ana Pauker, Editura Gutenberg-Casa Cărții, București, 1991.
MOCANU, Sebastian, Mântuirea, Editura Clusium, Cluj- Napoca, 1992.
MOISE, Monahul (editor), Sfântul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina, Românii după 89. Istoria unei neînțelegeri, Editura Humanitas,
București, 1995.
MUNGIU-PIPPIDI, Alina; ALTHABE, Gerard, Secera și buldozerul. Scornicești și nucșoara.
Mecanisme de aservire a țăranului român, Editura Polirom, Iași, 2002.
MUREȘAN, Alin, Piteşti – cronica unei sinucideri asistate, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
NANDRIȘ CUDLA, Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1991.
NECULAU, Adrian, Viaţa cotidiană în comunism, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
IDEM, (coord.), Psihologie socială (aspecte contemporane), Editura Polirom, Iași, 1996.
IDEM, (coord.), Reprezentările sociale, Editura Polirom, Iași, 1997.
NEGRICI, Eugen, Literatura română sub comunism, Editura Fundației PRO, București, 2003.
87
IDEM, Poezia unei religii politice (Patru decenii de agitație și propagandă), Editura Pro,
București, 1996.
NEUMAN, Justin, Dictatura si dictatorii: fascismul în lumina psihanalizei, Editura Trei,
București, 2003.
Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii 1959-1989; CNSAS, Selecţia documentelor Clara
Cosmineanu şi Silviu B. Moldovan, Editura Nemira, Bucureşti, 2005.
OPREA, Marius (editor), Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente: 1949-1989,
Iaşi, Editura Polirom, 2002.
IDEM, Moştenirea Securității, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
IDEM, În dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului, Chipul morții, prefață de
Stephan Courtois, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
IDEM, Adevărata călătorie a lui Zahei. V. Voiculescu şi taina Rugului aprins, Editura
Humanitas. București, 2008.
IDEM, Bastionul cruzimii - O istorie a Securităţii 1948-1964, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
PANDREA, Petre, Reeducarea de la Aiud, ediţie de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura
Vremea, 2000.
PĂIUȘANU, Cristina; CIUCEANU, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist,
Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001.
PETCU, Adrian Nicolae, Partidul, securitatea si cultele: 1945-1989, Editura Nemira, București,
2005.
PLĂMĂDEALĂ, Antonie, Biserica în mers, Convorbiri cu presa 1, Tipografia Eparhială, Sibiu,
1999.
PLOSCARU, Ioan, Lanțuri și teroare, Editura Signata, Timișoara, 1993.
IDEM, Poezia în cătuşe, antologie, prefaţă şi note de prof. Univ. Dr. Aurelian Popescu. Postfaţă
Nicolae Panea, Editura Omniscop, Craiova, 1995.
88
POP, Livia-Gabriela, Lucrare dediplomă: Democrație, totalitarism și violență simbolică,
Coordonator ştiinţific Lector univ. Ştefan Stănciugelu, București, 2000
POPA, Neculai, Coborârea în Iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Bucureşti,
Editura Vremea, 1999.
POPESCU, Traian, Experimentul Piteşti. Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal şi
Târgu Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu, Bucureşti,
Editura Crater, 2000.
POPESCU, Alice, O socio-psihanaliză a realismului socialist, Editura Trei, București, 2009.
PREDA, Radu, Comunismul. O modernitate eșuata, Ed. Eikon, Colecția Theologia Socialis,
Cluj-Napoca, 2009.
RADINA, Remus, Testament din morgă, München, Editura Ion Dumitru,1981.
RADOSAV, Doru, Donbas - o istorie deportată, Germania, Ravensburg, 1994.
RAȚIU, Alexandru, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, traducere de Dana Mocan,
Editura Argus, Cluj- Napoca, 1990.
RĂDULESCU, Mihai, Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducării,
Bucureşti, Editura Ramida, 1996.
RĂDULESCU-ZONER, Şerban, Amintiri, mărturii, dezvăluiri, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
SAMUELI, Annie, Gratiile despărțitoare, traducere de Adina Arsenescu, cuvânt înainte de
Micaela Ghițescu, ediția a II-a revăzută și adăugită, Fundația Culturală memoria, București,
2001.
SCRIMA, André, Ortodoxia si încercarea comunismului, volum îngrijit de Vlad Alexandrescu,
traducere de Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu si Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Humanitas,
București, 2004.
IDEM, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția românească, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000.
SELEJAN, Ana, Trădarea intelectualilor. România în timpul primului război cultural, (1944-
1948), Vol. I, Casa de Presă şi Editură Transpress, Sibiu, 1992.
89
Sfântul închisorilor-a Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de monahul Moise,
Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007.
STATE, Aurel, Drumul Crucii, 2 volume, Editura Litera, București, 1993.
STĂNCIUGELU, Ştefan, Violenţă, mit şi revoluţie, All, Bucureşti, 1998.
STĂNESCU, Gheorghe, Jurnal de prigoană, Editura Venus, Bucureşti, 1996.
STĂNESCU, Mircea (editor), Organismele politice româneşti: 1948-1965. Documente privind
instituţiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2003.
IDEM, PREDESCU, T., Popa, I. (editori), Procesele reeducării 1952-1960. Statul şi dreptul –
instrumente de represiune ale deţinuţilor comunişti, Fundaţia Culturală „Memoria”, Piteşti,
2008.
STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Editura Monastirii Rohia, Rohia, 2005.
STERE, Constantin, Opere. În preajma revoluției, Academia Română, Fundația Română pentru
Știință și Artă, București, 2010.
ȘTEFAN-SCARLAT, Laurenţiu, Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000.
TĂNASE, Stelian, Anatomia mistificării: 1944-1989, Editura Humanitas, București, 2009.
TISMĂNEANU, Vladimir; DOBRINCU, Dorin; VASILE, Cristian, Comisia prezidenţială
pentru analiza dictaturii comuniste din România. Raport final, editori, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2007 sau accesibil pe site-ul
http://www.presidency.ro-static/ordine/RAPORT__FINAL_CPADCR.pdf
TISMĂNEANU, Vladimir, Noaptea totalitară ( Crepusculul ideologiilor radicale în secolul
XX), Editura Athena, București, 1995.
IDEM, Arheologia terorii, Editura ALL, București, 1996.
IDEM, Mizeria utopiei (Criza ideologiei marxiste în Europa răsăriteană), Editura Polirom, Iași,
1997.
IDEM, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, trad. C / D
Petrescu, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
90
TOMAZIU, George, Jurnalul unui figurant, 1939-1964, traducere de Mariana și Gabriel
Mardare, prefață și postfață de Gabriel Mardare, Editura Univers, București, 1995.
Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă: simpozion, Neptun, 4-6
octombrie 2001 / coord. st. Gheorghe Onișoru ; red. Marian Stere Onișoru, Gheorghe București;
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, 2001.
URZICĂ, Mihai, Bisericași viermii cei neadormiți sau cum lucrează în lume taina fărădelegii ,
Editura Anastasia, București, 1998.
VALERY-GROSSU, Nicole, Hegemonia violentei : comunism, totalitarism, ateism, Editura Duh
și Adevăr, București, 2000.
VASILE, Cristian (editor), Istoria Bisericii Greco-catolice sub regimul comunist: 1945-1989.
Documente şi mărturii, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
IDEM, Între Vatican si Kremlin: Biserica Greco-catolică în timpul regimului comunist, cuv.
înainte de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, București, 2003.
IDEM, Comunismul şi Biserica: represiune, compromitere şi instrumentalizare, în cartea Comunism şi
represiune în România (coordonator Ruxandra Cesereanu),Editura Polirom, Iași, 2006.
VOICESCU, Părintele, Un duhovnic al cetăţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.
VULTUR, Smaranda, Istorie trăită - Istorie povestită: Despre deportarea în Bărăgan, 1951- 1957 ,
Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
WURMBRANDT, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1993.
IDEM, Adu-ți aminte de fraţii tăi, Editura Stephanus, București, 1995.
Autori străini:
A dictionary of scientific communism, redacted A.M. Rumianceva, Moscow, Progress Publishers,
1984
ADLER, Alfred, Cunoașterea omului, Editura Iri, București, 1996
IDEM, Sensul vieții, Editura Iri, București, 1996
91
APOR, Balzas, The leader cult in communist dictatorship’s. Stalin and the eastern bloc,
Palgrave Macmilla, New York, 2004.
ARENDT, Hannah, Eichmann la Ierusalim: raport asupra banalității râului, trad. din engleza de
Mariana Net, Editura Humanitas, 2007.
ARENDT, Hannah, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu,
București, Editura Humanitas, 1994.
ARIES, Philippe, Omul în fața morții, Editura Meridiane, București, 1996.
ARON, Raymond, Democracy and totalitarianism , translation by Valence Ionescu Aron,
London ; Editura Weidenfeld and Nicolson, 1968.
IDEM, Marxism and the existentialists, Ed. Harper & Row, London, 1969.
IDEM, Istoria si dialectica violentei, traducere, studiu introductiv și note bibliografice de
Cristian Preda, Editura Babel, București, 1995.
IDEM, Lupta de clasa : noi prelegeri despre societățile industriale, traducere de Giuliano Sfich,
Editura Polirom, Iași, 1999.
IDEM, Marxisme imaginare: de la o sfânta familie la alta, traducere De Alina Cobuz, Editura
Polirom, Iași, 2002.
IDEM, Opiul intelectualilor , traducere din limba franceză de Adina Dinițoiu Aron, Editura
Curtea Veche, București, 2008.
IDEM, Democrație și totalitarism, traducere de Simona Ceaușu Aron, Editura ALL, București,
2001
IDEM, Spectatorul angajat. Interviu cu Jean Louis Missika și Dominique Wolton, ediția a II-a,
traducere din limba franceză Miruna Tătaru-Cazaban, Editura Nemira, 2006.
AUCOUTURIER, Michel, Realismul socialist, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
BACON, Francis, Noua Atlantida, Editura Nemira, București, 2007.
BALAS, Egon, Voința de libertate: o călătorie primejdioasă prin fascism și comunism,
traducere din limba engleză de Stela Tinney, București, Editura Fundației Culturale Romane,
2001.
92
BEAUVOIS, J.L; Joule, R.V., Tratat de manipulare, Editura Antet, București, 1994.
BENTLEY, James, Between Marx and Christ: The dialogue in German- Speaking Europe:
1870-1970, London, verso, 1982.
BERDIAEV, Nikolai, Sensul istoriei, traducere de Radu Pătrăuţă, Editura Polirom, Iaşi,1996.
IDEM, Les sources et le sens du communisme russe, Paris, Gallimard, 1938.
BESANCON, Alain, The Soviet syndrome, transl. by Patricia Ranum, Ed. Harcourt Brace
Jovanovich, London, 1976.
IDEM, Nenorocirea secolului : despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului, traducere de
Maria Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1999.
IDEM, Anatomia unui spectru : economia politică a socialismului real, traducere de Maria
Antohi și Sorin Antohi, Editura Humanitas, București, 1992.
IDEM, Confuzia limbilor: criza ideologica a Bisericii,traducere de Maria Antohi și Sorin
Antohi, Editura Humanitas, București, 1992.
IDEM, Dilemele mântuirii: criza Bisericii Catolice, traducere de Maria Antohi și Sorin Antohi,
Editura Humanitas, București, 2001.
IDEM, Originile intelectuale ale leninismului, traducere de Lucreția Văcar, Editura Humanitas,
București, 2007.
IDEM, Eseuri despre lumea de azi, Editura Humanitas, București, 2007.
BRUCKNER, Pascal, Melancolia democrației. (Cum să trăiești fără dușmani), Editura Antet,
București, 1996.
BUKHARIN, Nikolai Ivanovich, The ABC of communism, N. Bukharin and E. Probrazhensky,
edited and introduced by E. H. Carr, translated by Eden and Cedar Paul, Harmondsworth,
Penguin books, 1970.
CAMPANELLA, Thomaso; MORUS, Thomas, Cetatea soarelui- Utopia, Editura Antet,
Bucureşti, 2007.
93
CAMUS, Albert, Fata si reversul. Nunta. Mitul lui Sisif. Omul revoltat. Vara, Editura Rao,
București, 2006.
CERNÎȘEVSKI, Nikolai G., Ce-i de făcut?, Editura Cartea Rusă, București, 1951.
COHEN, Carl, Communism, fascism, democracy. The theoretical foundations, Random House,
Londra, 1972.
COLAS, Dominique, Dicționar de gândire politică, Editura Univers Enciclopedic, București,
2003.
COURTOIS, Stephane, Dicționarul comunismului, Editura Polirom, Iași, 2008.
COURTOIS, Stephane ; WERTH, Nicolas ; PANNE, Jean-Louis, Cartea neagră a
comunismului : crime, teroare, represiune, traducere din franceză de Maria Ivănescu, Luana
Schidu și Brîndușa Prelipceanu, Fundația Academia Civică, Editura Humanitas, 1998.
CUIN, Charles-Henry; Gresle, Francois, Istoria sociologiei, Editura Institutul European, Iași,
2002.
CZELAW, Milosz, Gândirea captivă ( Eseu despre logocrațiile populare), Editura Humanitas,
București, 1999.
DECONCHY, Jean- Pierre, Credințe și ideologii, Editura Polirom, Iași, 2010.
DELETANT, Dennis, România sub regimul comunist, ediţia a II-a, editor Romulus Rusan, în
româneşte de Delia Răzdolescu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2006.
IDEM, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965,
traducere de Lucian Leuştean, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
DI MASCIO, Patrick, Freud după Auschwitz (Psihanaliza culturală), Editura Amarcord, Oradea,
2000.
DUMONT, Louis, Eseu asupra individualismului, Central European University Press, Editura
Anastasia, București, 1997.
EDELMAN, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
94
ELLUL, Jaques, La technique, Editura Economique, Paris, 1990.
ENGELS, Friedrich, Originea familiei, a proprietății private și a statului, Editura Politică, 1987.
FISCHER, Ernst, Teoria fascistă a raselor , Editura Eminescu, București, 1947.
FOUCAULT, Michael, Istoria sexualității, tradus de Beatrice Stanciu, Alexandru Onete, Editura
de Vest, 1995.
IDEM,A supraveghea, a pedepsi. Nașterea închisorii, Paralela 45, București, 2005.
FREUD, Sigmund, Angoasă în civilizație, Opere, Vol. I, Editura Științifică, București, 1993.
IDEM, Opere 4 (Studii despre societate și religie), Editura Trei, București, 2000.
IDEM, Totem si Tabu; Moise si monoteismul; Angoasa în civilizație; Viitorul unei iluzii, Editura
Științifică, București, 1991.
FROMM, Erich, Texte alese, Editura Politică, București, 1983.
IDEM, Frica de libertate, Editura Teora (Universitas), București, 1998.
FURET, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre idea comunistă în secolul XX, traducere E.
Marcu, V. Ruso, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
FURET, François; NOLTE, Ernst, Fascism si comunism, traducere din limba franceză de Matei
Martin ; prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2007.
GABANY, Anneli Ute, Cultul lui Ceaușescu, traducere de Iulian Vamanu, cuvânt înainte de Dan
Berindei, prefață de J.F. Brown, Iași, Polirom, 2003.
GENTILE, Emile,The struggle for modernity: nationalism, futurism, and fascism
2. Quand tombe la nuit. Origines et émergence des régimes totalitaires en Europe (1900-1934),
Lausanne, L’Âge d'homme, 2001.
IDEM, La Religion Fasciste, Paris, Perrin, 2002.
IDEM, Qu'est-ce que le fascisme ? Histoire et interprétation, Paris, Gallimard, 2004.
IDEM, Les Religions de la politique. Entre démocraties et totalitarismes, Paris, Éditions du
Seuil, 2005.
GILLET, Olivier, Religie și naționalism: ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul
comunist, traducere de Mariana Petrișor, Editura Compania, București, 2001.
GIRARDET, Raoul, Mituri și mitologii politice, Editura Institutul European, Iași, 1997.
95
GLUCKSMANN, Andre, Bucătăreasa și Mâncătorul de oameni. Eseu despre ideea comunistă
în secolul XX, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Editura Humanitas,
București, 1996.
HAYEK, F.A., Capitalismul și istoricii, Editura Humanitas, București, 1998.
HEINEN, Armin, Legiunea ”Arhanghelul Mihail”, mișcare social și organizație politică: o
contribuție la problematica fascismului internațional, traducere din germană de Cornelia și Delia
Esianu, București, Editura Humanitas, 2006.
HITLER, Adolf, Mein Kampf, Editura Beladi, Craiova, 1994.
JOHNSON, Paul, O istorie a lumii moderne. 1920-2000, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
JUNG, Carl Gustav, Psihologie individuală și socială, Editura Anima, București, 1994.
IDEM, Reflecții teoretice privind natura psihismului, Editura Anima, București, 1994.
KAZANTZAKIS, Nikos, Raport către El Greco, trad. De A. Mendrea-Danciu, Editura Univers,
Bucureşti, 1986.
KIRSCHEN, Leonard, Deţinut al justiţiei roşii, traducere de Lidia Ionescu şi Brenda Walker,
prefaţă de Andrei Pippidi, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
LE BON, Gustave, Psihologia socialismului, Editura Antet, București, 2004.
IDEM, Psihologia mulțimilor, Editura Antet, București, 2007.
IDEM, Psihologie politică, Editura Antet, București, 2007.
LENIN, V.I., Ce-i de făcut? Probleme arzătoare ale mişcării noastre, Editura În limbi străine,
Moscova, 1946.
LESCURE, Jean-Claude, Fascismul si nazismul, traducere de Bogdan Geangălău, Institutul
European, Iași, 2002.
LORENZ, Konrad, Așa-zisul, rău (Despre istoria natural a agresiunii), Editura Humanitas,
București, 1994.
LUSTIG, Oliver, Dicționar de lagăr, Ed. Hasefer, București, 2007.
MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, Editura Minerva, București, 1994.
96
MAIER, Hans, Totalitarianism and political religions.Vol. I. Concepts for comparison of
dictatorships, Translated by Jodi Bruhn, e-Taylor & Francis e-Library, 2005 sau pe
http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions1.pdf
IDEM; Schafer, Michael, Totalitarianism and political religions.Vol. II. Concepts for
comparison of dictatorships, Translated by Jodi Bruhn, Taylor & Francis e-Library, 2007 sau pe
http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions2.pdf
IDEM, Totalitarianism and political religions.Vol. III. Concepts for comparison of dictatorships:
theory and history of interpretation, Translated by Jodi Bruhn, e-Taylor & Francis e-Library,
2008 sau pe http://obinfonet.ro/docs/tpnt/tpntres/politicalreligions3.pdf
MAKARENKO, A. S., Opere pedagogice alese, vol. I, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,
1960.
MARCUSE, Herbert, Soviet Marxism, A critical Analysis, Columbia University Press, New
York, 1958.
MARCUSE, Herbert, Eros și civilizație, Bucureşti, Editura Trei, 1995.
MARX, Karl, Contribuții la critica economiei politice, Editura de Stat pentru Literatura Politică,
București, 1954.
MARX, Karl; ENGELS, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București,
1998.
IDEM, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, Editura Politică, București, 1967.
MEDVEDEV, Roy, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1991.
MONNEROT, Jules, Sociologie du communisme, Paris, Gallimard, 1949 și 1963; Editions libres
Hallier, 1978.
MOSCOVICI, Serge, Epoca maselor, Editura Institutul European, Iași, 2001.
IDEM, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 1997.
97
MUMFORD, Lewis, The myth of the machine (Technics and human developement), Harcourt,
Brace & World, Inc., New York, 1997.
NIETSCHE, Friedrich, Călătorul și umbra sa, Editura Antet, București, 2005.
ORWELL, Geroge, 1984, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
IDEM, Ferma animalelor, traducere de M. Gafiţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
POLIAKOV, Léon, Mitul arian : eseu asupra izvoarelor rasismului și ale naționalismelor, trad.
din franceza de Liviu Ornea ; [pref. de Norman Cohn] , Léon București, 2003 .
POPPER, Karl, Mitul contextului, Editura Trei, Timișoara, 1992.
REMOND, Rene, Religie si societate în Europa: secularizarea în secolele al XIX si XX, 1780-
2000, Editura Polirom, 2003.
REVEL, Jean-François, Revirimentul democraţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
RICOEUR, Paul, De la text la acțiune ( Eseuri de hermeneutică II), Editura Echinox, Cluj, 1999.
RÎBAKOV, Anatoli, Copii din Arabat, Editura Echinox, Cluj, 1991.
ROBIN, Regine, Le realisme socialiste-une estetique impossible, Editura Payot, Paris, 1996.
ROUSSEAU, Jean-Jeaques, Contractul social, Editura Nemira, București, 2008.
SAINT SIMONE, conte Claude- Henri, Noul Creștinism, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2001.
SALAMOV, Varlam, Povestiri din Kolîma, Editura Minerva, București, 1993.
SCHELLER, Max, Omul resentimentului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
SISKIN, A., Bazele moralei comuniste, Editura de Stat pentru Literatura Politica, București,
1956.
SOLJENIȚÎN, Alexandr, Arhipelagul Gulag, vol. 1-3, Editura Univers, București, 2008.
IDEM, Pavilionul canceroșilor, Vol. I-II, Editura Univers, București, 2009.
IDEM, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, traducere S. Adam şi T. Ionescu Quintus, Bucureşti,
1991.
IDEM, Două secole împreună, Editura Univers, București, 2009.
98
SPENGLER, Oswald, Omul și tehnica (Contribuție la o filosofie a vieții), Editura AION,
Oradea, 1996.
STEINER, George, După Babel, Ed. Univers, București, 1983.
THOM, Francoise, Limba de lemn, Editura Humanitas, București, 2005.
TILICH, Paul, Dinamica credinței, Editura Herald, București, 2007.
IDEM, Curajul de a fi, Editura Herald, București, 2007.
VOEGELIN, Eric, Religiile politice, traducere și studiu introductiv de Bogdan Ivașcu, Editura
Humanitas, București, 2010.
IDEM, Order and History I. Israel and revelation, Baton Rouge: Louisiana State Unniversity
Press, 1956.
VOLKOGONOV, Dmitri, Troțki eternul radical, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider,
București, 1996.
VOLKOFF , Vladimir, Treimea răului. Rechizitoriu în procesul postum al lui Lenin, Troțki și
Stalin, traducere Cristian Preda, Editura Anastasia, București, 1996.
IDEM, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 1997.
WEBER, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1996.
WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, Editura Nemira, București, 1996.
Site-uri utilizate :
GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist (1945-1964) - O
imagine a relaţiilor Stat-Biserică, Bucureşti 2006-2007, accesibil pe site-ul
http://www.esnips.com/doc/6588c063-d6dc-474f-bcc9-887f34e81884/Gabor-A---BISStat1945-
1964-curs-masterat
http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
http://en.wikipedia.org/wiki/Andrei_Zhdanov
99
https://en.wikipedia.org/wiki/Johannes_R._Becher
http://www.mediafire.com/?bb6rwlmoe45xb2y
http://ro.wikipedia.org/wiki/Albrecht_D%C3%BCrer
http://en.wikipedia.org/wiki/Georges_Sorel
http://en.wikipedia.org/wiki/Saint-Simonianism
http://en.wikipedia.org/wiki/Ahnenerbe
http://ro.wikipedia.org/wiki/Solu%C8%9Bia_final%C4%83
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_82.pdf
http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p 457
http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%B6rg_Lanz_von_Liebenfels
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Cisar
http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-iisus-celula-71383.html
http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/nichifor-crainic/nichifor-crainic-rugaciunea-
amurg-71346.html
http://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-imn-mortilor-71394.html
http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf
http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p 454
100
Recommended