View
152
Download
7
Category
Preview:
Citation preview
Finanţele întreprinderii
CAP. 3 GESTIUNEA ACTIVELOR ŞI PASIVELOR CIRCULANTE
3.1. Conţinutul activelor circulante
În structura economică a întreprinderii, activele circulante joacă
rolul de obiect asupra căruia se realizează acţiunea de prelucrare şi
transformare specifică unităţii în cauză. Stocurile de mijloace circulante
înglobează materii prime şi materiale aflate în diferite faze ale prelucrării.
Valoarea adusă din afara unităţii sub formă de materii prime, materiale,
combustibili se completează cu cea conservată prin procesele de transformare,
devenind active circulante de tipul producţiei neterminate, produselor finite şi
semifabricatelor destinate vânzării.
În activul bilanţului, activele circulante se află şi sub formă de
creanţe asupra clienţilor şi debitorilor.
Aşadar, odată cu vânzarea produselor finite, elementele de active
circulante nu dispar, valoarea lor transformându-se în creanţe, până la
încasarea contravalorii sub formă de bani.
Prin urmare, în conceptul de active circulante se includ, pe lângă
stocurile de bunuri materiale, mijloacele în decontare (creanţele), precum şi
disponibilităţile băneşti din casă sau de la bancă.
La fel ca şi mijloacele fixe, activele circulante intră în structura de
producţie, în urma unui proces de consum. În procesul de producţie,
elementele de active circulante îşi transferă o mare parte din valoare
(potenţialul economic) conservată anterior în produs, iar altă parte se pierde
prin risipă, degradare, rebuturi, furt etc.
1
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Consumul are rolul de refacere a elementului respectiv la nivelul
iniţial, precum şi de dezvoltare, dacă semnalele de la procesul de producţie
viitor, aduc acest mesaj.
Structura internă a activelor circulante depinde de profilul unităţii,
de tehnologia de fabricaţie, de organizarea generală a întreprinderii, precum şi
de progresul tehnic din economie. Volumul total al activelor circulante este
dependent de cantitatea de produse comandate, de capacitatea de schimb,
consumul specific pe unitatea de produs, precum şi de timpul de imobilizare în
toate fazele activităţii economice.
În mod concret, activele circulante înglobează valoarea cedată de
celelalte elemente ale structurii interne a întreprinderii: personal, active fixe,
informaţie, mediu. Prin urmare, activele circulante dobândesc o importanţă
deosebită în structura internă a întreprinderii.
Pentru evidenţierea formelor pe care le îmbracă activele circulante,
vom structura ciclul de exploatare (respectiv activitatea economică specifică
procesului de producţie) în patru etape1, incluzând şi părţi ale procesului de
schimb, după cum se observă în Figura nr. 1
Figura nr. 1 Structura activelor circulante pe faze ale ciclului de
exploatare
Aprovizionare Producţie Desfacere Realizare
Bani producţie produse finite creanţe asupra
1 Bran, P. – Finanţele întreprinderii; editura Economică; Bucureşti; 1997; p.137
2
Finanţele întreprinderii
materii prime
materiale
combustibili
obiecte de inventar,
echipamente
piese deschimb
scule, dispozitive,
verificatoare (SDV)
neterminată / în
curs de execuţie
cheltuieli
anticipate
semifabricate
destinate vânzării
clienţilor
bani
Corespunzător fazelor ciclului de exploatare se poate realiza
clasificare activelor circulante (AC), prezentată schematic în Figura nr. 2.
3.2. Finanţarea ciclului de exploatare
3
AC în faza desfacerii
Clasificarea activelor
circulante(AC)
după fazele ciclului de exploatare
după formă
după sursa de finanţare
AC în faza producţie
AC în formă materială
AC în formă bănescă
AC în faza realizării
AC finanţate din capitaluri
împrumutate
AC finanţate dinfonduri proprii
Figura nr. 2
AC în faza aprovizionării
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare urmăreşte asigurarea
echilibrului financiar dintre nevoia de finanţare a activelor circulante şi sursele
mobilizate în acest scop.
Finanţarea ciclului de exploatare se realizează din următoarele
surse: surse proprii, surse atrase, surse împrumutate
3.2.1 Finanţarea activelor circulante din surse proprii
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicităţii
vânzărilor, este necesară înnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor. Astfel,
apare o nevoie permanentă de capital. În acest context, se pune problema
existenţei unor surse permanente pentru finanţarea nevoilor permanente.
Această sursă este fondul de rulment.
Stabilirea politicii fondului de rulment (a capitalului de lucru)
implică găsirea răspunsului la două întrebări2 principale:
1.Cât de mult trebuie să investim în fiecare categorie de active
curente?
2.Cum ar trebui să se finanţeze aceste investiţii?
Două dintre tipurile majore de pasive circulante – creditul
comercial şi obligaţiile curente (salarii) sunt convenabile, flexibile şi ieftine
pentru întreprindere. Practic toate firmele, chiar şi cele mai conservatoare, vor
avea pasive curente înregistrate în bilanţul contabil. Tot astfel, până şi cele mai
conservatoare firme vor utiliza creditul pe termen scurt, atunci când au
temporar nevoie de fonduri, cu condiţia ca echipa managerială să fie sigură că
vor exista fonduri pentru onorarea datoriei la scadenţă.2 Halpern, P. ş.a. – Finanţe manageriale; editura Economică; Bucureşti; 1998; p. 216
4
Finanţele întreprinderii
Managementul fondului de rulment este important, mai ales pentru
firmele mici. Deşi firmele mici pot să facă investiţii minime în active fixe (prin
închirierea acestora, prin contracte de leasing pentru spaţii de producţie şi
utilaje), ele nu pot evita contul curent, efectele comerciale de primit sau
stocurile. Mai mult, deoarece firmele mici au acces limitat la pieţele de capital
pe termen lung, ele trebuie, în mod necesar, să se bazeze pe creditul comercial
şi împrumuturile bancare pe termen scurt. Amândouă aceste tipuri de credit
afectează valoarea capitalului de lucru, în vederea supravieţuirii întreprinderii
şi evitării falimentului.
Fondul de rulment reprezintă surplusul de resurse permanente
degajat din finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea
echilibrului financiar al ciclului de exploatare şi al trezoreriei. Surplusul
reprezintă o marjă de siguranţă pentru activitatea de exploatare, care
beneficiază de o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung şi pentru care
nu există preocuparea de a fi reînnoită3. Fondul de rulment se poate reprezenta
grafic ca în Figura nr. 3:
Cp=capital
propriu
3 Vintilă, G. – op. cit.; p. 325
5
Activ Bilanţ Pasiv
Active imobilizate Capital permanent (Ai)
(CP)
Active circulante (Ac) Resurse de trezorerie
(Rt)
FRP FRS
FRN
FRN = CP – Ai
FRN = Ac – Rt
FRN = FRP + FRSFRP = Cp – Ai
FRS = FRN – FRP = CP - Ai – Cp + Ai = CP – Cp
FRPFRS FRN
Figura nr. 3
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Prin conţinutul său, fondul de rulment reprezintă o parte a deciziei financiare
privind activele circulante; el conţine partea de cheltuieli sub formă de active
circulante şi partea de venituri financiare, în calitate de componente ale
capitalului permanent,
3.2.2. Finanţarea activelor circulante din surse atrase
Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare
parte, pe sursele atrase temporar de la terţi, în intervalul cuprins între
momentul constituirii datoriilor (intrarea şi recepţia materialelor, prestarea
manoperei, înregistrarea impozitelor etc) şi cel al scadenţei plăţii. În practică,
se urmăreşte realizarea echilibrului între durata de lichiditate a activelor
circulante şi durata de scadenţă a pasivelor circulante (furnizori, avansuri şi
aconturi primite de la clienţi, datorii faţă de personal, stat şi asigurări sociale).
O gestiune eficientă a pasivelor circulante poate fi considerată cea
care realizează un volum al decalajelor de plăţi favorabile, superior decalajelor
de încasări; explicaţia unei asemenea stări de fapt constă în aceea că, datoriile
întreprinderii către terţi reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase
6
Finanţele întreprinderii
în mod gratuit. La rândul lor, decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne
atrase în mod gratuit de către clienţi şi, prin urmare, sunt nefavorabile
întreprinderii.
Întrucât datoriile întreprinderii au un caracter neoneros, trezorierul
întreprinderii este tentat să crească, atât mărimea lor, cât şi intervalul cuprins
între apariţia şi plata acestora. Având în vedere că depăşirea termenelor4 legale
de plată, privind obligaţiile fiscale, este însoţită de amenzi şi penalităţi
semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne datoriile către furnizori.
Cum amenzile şi penalităţile de la furnizori sunt nesemnificative,
în economia ţării noastre s-a ajuns la un volum impresionant de arierate.
Agenţii economici români au o poziţie favorabilă întârzierilor de plăţi şi
nefavorabilă faţă de încasări, ca urmare a resurselor financiare limitate. Pe
ansamblu, efectele decalajelor de încasări şi plăţi se vor materializa în
încetinirea rotaţiei capitalurilor întreprinderii, cu impact negativ asupra
rentabilităţii acestora.
Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele
consecinţe financiare:
întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite
- furnizor), ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare din afară;
din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul
vânzării produselor finite, întreprinderea blochează o parte din capitalul său în
stocuri (materii prime, materiale, producţie neterminată etc) create în fazele
4 Vintilă, G. – op. cit.; p. 326
7
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
ciclului de exploatare; astfel, apare cel mai important necesar de finanţare a
activelor de exploatare;
întreprinderea se află deseori în situaţia de a acorda amânări la
plată clienţilor (credite - clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume
aflate în curs de încasare.
Prin urmare, ciclul de exploatare determină o imobilizare de capital
pentru finanţarea stocurilor necesare desfăşurării activităţii şi acoperirea
financiară a datoriilor clienţilor până la plata lor. Necesarul financiar al
exploatării reprezintă diferenţa dintre capitalul imobilizat în stocuri şi formarea
creanţelor clienţilor şi asimilatelor acestora, pe de o parte şi, finanţarea
înglobată în datoriile către furnizori şi asimilatele acestora, pe de altă parte.
Necesarul financiar al exploatării se mai numeşte necesar de fond
de rulment (NFR) şi se poate determina, utilizând o relaţie simplificată, astfel:
NFR = Ae - Pe = (Stocuri + Clienţi) - Furnizori
în care : Ae = active de exploatare; Pe = pasive de exploatare
Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor
circulante, este necesară şi calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la
datoriile faţă de furnizori, faţă de salariaţi, faţă de bugetul de stat şi bugetul
asigurărilor sociale. Aceste surse provin din decalajul de timp ce apare între
momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al lichidării lor, astfel:
- în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp
între data recepţiei şi cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul
foloseşte echivalentul valoric al acestora;
- în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un
decalaj între data formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;
8
Finanţele întreprinderii
- sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale
– conform legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru
finanţarea ciclului de exploatare, de la data formării şi până la cea a plăţii;
- o serie de rezerve constituite pentru finanţarea reparaţiilor
capitale sau pentru plata concediilor de odihnă, se folosesc pentru finanţarea
ciclului de exploatare, din momentul constituirii până în momentul plăţii.
Aceste resurse sunt cunoscute în practica financiară sub denumirea
de resurse atrase / pasive de exploatare.
3.2.3. Finanţarea activelor circulante din surse împrumutate
Ĩn cazul ĩn care sursele proprii şi atrase sunt insuficiente pentru
finanţarea stocurilor şi cheltuielilor de exploatare, întreprinderea poate apela la
credite bancare pe termen scurt (credite de trezorerie sau credite comerciale).
Creditele de trezorerie5 se acordă întreprinderilor de către băncile
comerciale, în limita unui plafon convenit anterior. Necesarul creditelor de
trezorerie (NCT) se stabileşte trimestrial, în cadrul Planului de trezorerie; el se
calculează ca diferenţă între soldul stocurilor şi cheltuielilor (N), pe de o parte
şi totalul resurselor proprii, atrase şi încasărilor (R), pe de altă parte.
Comparând nevoia de capitaluri circulante (N) cu resursele (R) de
capitaluri circulante, rezultă două situaţii:
a) deficit de trezorerie, când N > R;
b) excedent de trezorerie, când N < R.
5 Vintilă, G. – op. cit.; p. 329
9
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
● Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi
credite (dacă plafonul aprobat de bancă permite) în trimestrul respectiv, peste
nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior.
● Excedentul de trezorerie constituie volumul creditelor care se
vor rambursa în trimestrul următor. Dacă excedentul de trezorerie este superior
faţă de creditele anterior angajate, atunci diferenţa sa va plasa eficient pe piaţă
În situaţia în care banca nu mai acordă credite de trezorerie (ca
urmare a depăşirii plafonului), pentru acoperirea deficitului de trezorerie,
întreprinderea poate mobiliza alte surse cum sunt creditele comerciale.
Creditul comercial, denumit şi credit reciproc între întreprinderi,
are două semnificaţii diferite: credit – clienţi sau creanţe – clienţi şi credit –
furnizor.
Creditul - clienţi reprezintă amânările de plată consimţite de
furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii în favoarea partenerilor de
afaceri. Creditul – furnizor reprezintă obligaţiile de plată ce apar pentru o
întreprindere la care data primirii mărfurilor sau recepţionării serviciilor
devansează termenul de plată.
Orice întreprindere poate avea, concomitent, atât creanţe asupra
unor clienţi, contabilizate în activul bilanţului, cât şi credite primite de la
diverşi furnizori, contabilizate în pasivul bilanţului. În acelaşi timp, există o
corespondenţă contabilă perfectă între aceste conturi: o creanţă – client sau un
drept de creanţă pentru o întreprindere echivalează cu o obligaţie de plată sau
un credit – furnizor pentru întreprinderea corespondentă şi invers.
Relaţiile dintre partenerii de contract prin care unul devine creditor
(creanţier), iar celălalt debitor (datornic) au la bază fluxurile reale de mărfuri şi
servicii, dar se concretizează numai ca urmare a sistemului de plăţi convenit.
10
Finanţele întreprinderii
Aşadar, situaţiile de creditor / debitor nu apar întâmplător, ca un act unilateral
de voinţă al clientului, care în mod abuziv sau fortuit doreşte să întârzie plata
către furnizor. De regulă, aceste situaţii decurg din contractul economic
încheiat între părţi, unde, printre alte clauze, se prevede şi numărul de zile-
întârziere de care poate beneficia clientul, din momentul primirii mărfurilor,
până la efectuarea plăţii.
3.2.3.1 Gestiunea creditului – clienţi
Creditul – client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care
încetineşte viteza de rotaţie a fondurilor şi micşorează lichiditatea financiară.
Efectele nefavorabile resimţite de întreprinderile care au acordat credite
clienţilor proprii, nu pot fi înlăturate prin sistarea radicală a acestora, deoarece
ar fi prejudiciată realizarea cifrei de afaceri.
Deşi nu toţi clienţii pot plăti cash, nu înseamnă că nu au capacitate
de plată sau că nu dispun de solvabilitate. În dorinţa extinderii cifrei de afaceri,
întreprinderile sunt nevoite să vândă şi pe credit pe termen scurt, partenerilor
de contract. Aceasta a devenit o practică generalizată în ţările cu economie de
piaţă, existând chiar şi luptă de concurenţă între întreprinderi, pe linia acordării
unor facilităţi de plată propriilor clienţi.
În aceste condiţii, gestiunea creditului – client constă în luarea de
măsuri care să permită minimizarea sumei creditului şi costurilor legate de
plata efectivă, precum şi limitarea riscului de nerecuperare a creditului.
11
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Minimizarea creditului – client6 se poate obţine prin diverse modalităţi cum
sunt:
- alegerea unor modalităţi convenabile de plată, rapide şi înscrierea
lor ca atare în contract;
- facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienţilor;
- înscrierea explicită în contract a tuturor condiţiilor de plată care
să înlăture interpretări diferite.
Asemenea măsuri urmăresc apariţia mai rapidă în cont a
contravalorii livrărilor.
Minimizarea riscului ce decurge din creditul – client se poate
realiza, atât prin măsuri preventive, cât şi printr-un control ulterior. Ca măsuri
preventive se pot menţiona următoarele:
- selecţia clienţilor cărora li se vor acorda credite – clienţi;
- stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate
ridica valoarea creditului – clienţi;
- stabilirea unui plafon total al creditului – clienţi, în funcţie de
cifra de afaceri a întreprinderii;
- rezervarea prin contract a drepturilor de proprietate asupra
stocurilor vândute pe credit, garanţii cambiare, diverse asigurări împotriva
riscului de neplată;
- vânzarea creanţelor unor societăţi specializate în astfel de
preluări, în caz de risc de neplată.
După acordarea creditului – client, sunt necesare supravegherea şi
controlul continuu asupra evoluţiei riscului.
6 Toma, M.; Alexandru, F. – op. cit.; p. 262
12
Finanţele întreprinderii
Controlul se poate realiza pe baza unor indicatori care să exprime
raportul dintre creditele efective şi plafonul prestabilit, coeficientul de rotaţie a
creditului – client, supravegherea bonităţii clientului.
Politica creditului – clienţi poate fi un bun suport pentru activitatea
comercială, în măsura în care are o influenţă pozitivă asupra cifrei de afaceri.
În funcţie de strategia aplicată, se poate recurge la:
o politică restrictivă de credit – client, dacă cifra de afaceri este
asigurată prin alte mijloace, de exemplu, prin politica de publicitate;
o politică flexibilă / permisivă de credit – client, dacă se
urmăreşte incitarea pe această cale a clienţilor pentru cumpărări masive
(realizarea cifrei de afaceri).
Componentele politicii de credit – client vizează, în principal,
următoarele direcţii:
durata de acordare a creditului şi volumul acestuia;
selecţia atentă a clienţilor, pentru a evita, pe cât posibil, surpriza
neplăcută a apariţiei clienţilor rău platnici.
● Durata pentru care se acordă creditul este, în principiu, foarte
variabilă. Ea se stabileşte prin negociere, dar cu prudenţă şi se adaptează la
natura activităţii clientului şi a nevoilor acestuia. Acordarea unor termene de
plată mai lungi sau mai scurte concretizează o politică mai liberală sau,
dimpotrivă, mai restrictivă a creditului – client; întreprinderea însă, nu se poate
îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care
acţionează în sectorul respectiv.
Pe de altă parte, întreprinderea nu poate acorda creditul – client
într-un volum care să depăşească posibilităţile sale de lichidităţi sau de
13
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
refinanţare de la băncile comerciale. În ultimă instanţă, băncile au un rol
însemnat în stabilirea duratei unui credit comercial, deoarece ele scontează
efectele comerciale prezentate de întreprinderi, care, ulterior, pot fi rescontate.
În consecinţă, marile societăţi comerciale, care au acces lejer la
credite bancare pe termen scurt pot să-şi permită să acorde credite – client pe
termene mai lungi sau într-un volum mai însemnat. Însă, uneori, poziţia
puternică a unor clienţi într-un sector oarecare de activitate poate impune
furnizorilor, la negociere, acordarea unor condiţii avantajoase sub aspectul
termenelor de plată.
● Volumul creditului – client. Stabilirea volumului creditului –
client este un element specific al politicii întreprinderii. În general, suma
creditului – client se determină astfel:
Vcc = Volumul vânzărilor x Nr. de zile = CA x Nr. zile 360 360
în care: Vcc = volumul creditului – client
Volumul vânzărilor = volumul cifrei de afaceri
Nr. zile = termenul de plată al creditorului – client
● Selecţia clienţilor reprezintă o preocupare aflată în seama
furnizorilor. Conform politicii sale, furnizorul se va orienta către clienţi mari,
puternici, care au comenzi importante şi prin intermediul cărora se poate
pătrunde pe segmente de piaţă noi şi care pot favoriza imaginea furnizorilor pe
alte pieţe.
Furnizorul trebuie să deţină informaţii cât mai ample despre clienţii
săi potenţiali / reali. Culegerea de informaţii vizează aspecte diferite. În
14
Finanţele întreprinderii
literatura de specialitate, aceste direcţii de informare7 au căpătat denumirea
“Cei 5C” despre credit – client: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte
colaterale, condiţii generale:
caracterul clientului – vizează informaţii privind seriozitatea,
cinstea şi corectitudinea acestuia, care să dea o idee despre intenţiile sale în a-şi
îndeplini obligaţiile;
capacitatea clientului – se evaluează printr-o analiză a situaţiei
privind gestiunea proprie, situaţia de a face faţă clienţilor proprii, posibilităţile
sale de refinanţare şi dacă ţine o gestiune corectă, sănătoasă a propriului
patrimoniu;
capitalul clientului. Se are în vedere situaţia sa financiară,
volumul creditului de care dispune, capitalul permanent din bilanţ etc,
informaţii care să permită tot atâtea modalităţi de recuperare a creanţelor în
cazul încetării plăţilor de către client. Practic, se urmăreşte cunoaşterea valorii
reale a patrimoniului, garanţiile materiale de care dispune un client;
informaţii colaterale despre clienţi, care să permită luarea unor
decizii de către furnizor, au în vedere gradul de lichiditate imediată şi
mijloacele de plată utilizate în mod curent de către client, precum şi
eventualitatea unor proteste pentru neplată, pe care să i le fi adresat alţi
parteneri;
condiţii generale. Se are în vedere obţinerea de informaţii asupra
clienţilor cu privire la creşterea lor economică (sau, dimpotrivă stagnarea /
declinul economic), starea tehnică şi posibilităţi de retehnologizare,
sensibilitatea clientului la variaţiile conjuncturale.
7 Toma, M.; Alexandrescu, F. – op. cit.; p. 267
15
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Un anumit număr de informaţii, cum sunt cele privind patrimoniul
şi situaţia juridică a clientului, moralitatea conducătorilor etc, pot fi obţinute de
la organisme oficiale.
În ţara noastră, astfel de informaţii poate oferi, la cerere, Registrul
Comerţului. Alte surse de informare posibile sunt:
-registrul de proteste de la tribunal;
- registrul de amanet;
- serviciul de cadastru;
- băncile care furnizează informaţii privind cecurile neonorate sau
efecte neplătite. Totuşi, informaţiile furnizate de bănci sunt limitate şi de
interes parţial, acestea urmărind să-şi protejeze interesele clienţilor. Pe de altă
parte, documentele depuse la bancă de către clienţi, nu pot avea aceeaşi
credibilitate precum sunt cele obţinute, printr-un control financiar, la sediul
clientului.
În unele ţări există anumite societăţi specializate în evaluarea
riscului, care oferă informaţii la cerere şi contra unei taxe, informaţii despre
firme. Informaţiile pot fi de natură comercială asupra cifrei de afaceri, studii de
marketing continue (pe bază de contract) sau ocazionale (pe bază de comandă).
Pe această bază, furnizorii pot analiza situaţia economico-financiară a
clienţilor, pentru a deduce riscul de credit – client.
Controlul creditului – client are ca scop verificarea eficienţei
politicii adoptată de societatea comercială în privinţa acestui tip de credit.
Totodată, controlul are rolul de a supraveghea condiţiile aprobate de
conducerea firmei. Controlul se poate efectua prin următoarele metode8:
8 Toma, M.; Alexandru, F. – op. cit.; p. 269
16
Finanţele întreprinderii
a) metoda indicatorilor;
b) metoda plafonului de credit;
c) metoda vechimii creanţelor.
a) Metoda indicatorilor / coeficienţilor constă în calcularea şi
interpretarea unor coeficienţi, pe baza rezultatelor obţinute până la un moment
dat în activitatea de creditare a clienţilor; procedura permite furnizorului să
adopte cele mai bune măsuri de ameliorare a activităţii de creditare a clienţilor.
Indicatorii care se calculează sunt:
- ponderea creditului – client (P) în cifra de afaceri (CA):
Indicatorul se poate calcula pe orice perioadă (lună, trimestru, an)
şi poate avea valori între 0 – 100%. Un coeficient apropiat de zero sau în
descreştere, arată o politică restrictivă de credit – client. O valoare apropiată de
100% evidenţiază că termenele de creditare sunt prea lungi în raport cu ciclul
de exploatare şi cu rotaţia stocurilor şi că societatea comercială furnizoare are
interesul să apeleze şi la măsuri pentru a-şi mări cifra de afaceri (activitatea de
service după vânzări, consultanţă etc).
- coeficientul vitezei de rotaţie a creanţelor (Vr)
17
Vr
CA
Creanţe - clienţi
=
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Dacă acest coeficient se ponderează cu numărul de zile al perioadei
(lună, trimestru etc) se obţine viteza de rotaţie în zile (Dz):
unde: T = timpul calendaristic (lună, trimestru, an)
Coeficientul vitezei de rotaţie a creanţelor este foarte sensibil la
variaţiile sezoniere, valoarea lui stabilindu-se în funcţie de suma fondurilor
imobilizate în credit – client, de sezonalitatea vânzărilor şi de variaţiile
conjuncturale.
- coeficientul pierderilor datorate creanţelor nerecuperabile sau
dubioase (Cp):
Pierderile ce provin din creanţe nerecuperabile concretizează
practic, riscul pe care şi-l asumă societatea comercială atunci când este de
acord să vândă pe credit clienţilor săi. La evaluarea acestor pierderi, se va ţine
cont de deductibilitatea T.V.A. din creanţele nerecuperabile, întrucât acestea se
recuperează de societatea comercială furnizoare.
● Dacă valoarea acestui coeficient se apropie de 1, se pot desprinde
următoarele concluzii:
- serviciul “credit - client” funcţionează defectuos;
- creşterea cu orice preţ a cifrei de afaceri, a avut ca efect selecţia
necorespunzătoare a clienţilor, evaluarea insuficientă a riscului de neplată şi
urmărirea defectuoasă a încasării la timp a creanţelor;
18
VpCreanţe – clienţi nerecuperabileCreanţe -
clienţi
=sau
Creanţe – clienţi nerecuperate
CA
Finanţele întreprinderii
- sectorul credit – client a devenit riscant, ca urmare a conjuncturii
economice în ramură sau pe plan naţional;
- societatea comercială îşi asumă riscuri prea mari;
- furnizorul are o poziţie slabă pe piaţă şi este nevoit să accepte
cererile de credit ale clienţilor, fără o selecţie necorespunzătoare a acestora.
O valoare slabă a acestui indicator poate duce la concluzia că
furnizorul nu este dispus să-şi asume riscuri, acordă condiţii de credit
inferioare celor practicate de concurenţi, fapte ce se reflectă negativ asupra
cifrei de afaceri.
b) Metoda plafonului de credit
Furnizorul stabileşte pentru fiecare client / tip de client un plafon
de credit, în vederea diminuării riscului. Plafonul ţine seama de anumiţi factori
cum sunt: capacitatea de plată a clientului, instrumentele de plată utilizate în
mod obişnuit de client, situaţia financiară, rentabilitatea, garanţii oferite de
client.
● Avantajele metodei sunt:
- determinarea cu anticipaţie a fondurilor investite în creanţe – clienţi în cursul
unei perioade;
- prevederea mijloacelor de refinanţare corespunzătoare;
- diversificarea investiţiilor în creanţe – clienţi în funcţie de perspectivele de
recuperare;
- diversificarea riscurilor.
● Dezavantajele metodei sunt:
19
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
- dificultatea stabilirii plafonului pentru fiecare client, mai ales în cazul
existenţei unui număr mare de clienţi, necesitând culegerea de informaţii
despre aceştia;
- plafonul nu permite evaluarea costului resurselor investite în creanţe – clienţi,
deoarece nu ia în considerare durata investirii fondurilor pentru fiecare client
în parte;
- depăşirea unui plafon de credit nu înseamnă, neapărat, că sunt creanţele
irecuperabile; unii clienţi pot avea dificultăţi financiare trecătoare, care nu
justifică măsuri de retragere a creditului sau acţionarea în justiţie.
c) Metoda vechimii creanţelor se poate dovedi eficientă, în
vederea urmăririi încasării la timp a creanţelor. În acelaşi timp, metoda este
utilă pentru evitarea situaţiilor în care unele creanţe din portofoliu, deşi cu
termene depăşite, n-au fost însoţite de măsuri corespunzătoare de revitalizare.
Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează
vechimea creanţelor,după cum se observă în exemplul următor:
Tabelul nr. 1 Creanţe aflate în portofoliu la sfârşitul lunii iunie
luna apariţiei
creanţei-clienţi
Valoare
(mii lei)
Vechime
(zile)
% faţă de
total creanţe
CA a lunii
(mii lei)
% creanţei
în CA
1 2 3 4 5 6
Februarie 9.000 120-150 2,5 297.000 3,03
Martie 85500 90-120 23,75 405.000 21,11
Aprilie 22.500 60-90 6,25 375.000 6,0
Mai 63.000 30-60 17,5 189.000 33,3
Iunie 180.000 0-30 50,0 472.500 38,09
Total 360.000 - 100,00 1.738.500 20,70%
20
Finanţele întreprinderii
Din tabel, rezultă că în luna iunie există cel mai mare procent de
creanţe neîncasate (50%), fapt normal, având în vedere că au vechimea cea mai
mică şi n-au ajuns încă la scadenţă.
Pentru celelalte luni, procentele de nerecuperare variază între 2,5 –
23,75%. Furnizorul ar trebui să se sesizeze încă din luna martie, pentru
procentul prea mare de nerecuperare a creanţelor, comparabil cu celelalte luni
şi să ia măsuri recuperatorii măcar pe segmentul de vechime de 90 – 120 zile.
Coloana 6 estimează vechimea creanţelor în procente lunare faţă de
CA a lunii respective. Astfel, se pot face aprecieri cu privire la volumul
fondurilor imobilizate în creanţe – clienţi şi evaluarea costului acestora,
comparativ cu rentabilitatea care s-ar fi obţinut, dacă aceste fonduri ar fi fost
lichide şi s-ar fi investit în alte operaţiuni.
Clasamentul creanţelor după vechime / numărul de zile de
întârziere a plăţii, permite atât controlul ulterior al rentabilităţii fondurilor
investite în creanţe – clienţi, cât şi avizarea clienţilor, în scopul recuperării
creanţelor.
● Recuperarea creanţelor reprezintă un obiectiv extrem de
important pentru furnizori. Se poate vorbi de o politică a recuperării creanţelor,
care trebuie să ţină cont de următoarele elemente:
marile societăţi comerciale, cu clienţi numeroşi, pot utiliza
gestiunea automată a creanţelor pe baza unor metode statistice de previzionare;
întreprinderile mai mici nu dispun, de regulă, de mijloacele
financiare necesare pentru o gestionare corespunzătoare a creanţelor, motiv
pentru care apelează la intermediari pentru recuperarea creanţelor;
21
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
furnizorii care au clienţi puternici din domeniul privat, sunt
nevoiţi să ducă o politică flexibilă de recuperare cu aceştia;
furnizorii care au drept client statul, sunt nevoiţi să se adapteze
politicii bugetare a statului, pentru a-şi recupera creanţele;
este necesară analiza fiecărui client restant, pentru a înţelege
dacă nu poate sau nu vrea să plătească.
Recuperarea creanţelor se bazează pe două procedee:
- prin intermediul unei societăţi specializate;
- prin factoring.
Conform primei proceduri, furnizorii apelează la societăţi
specializate de recuperare a creanţelor, care dispun de timp, experienţă şi
mijloacele necesare în acest sens. Astfel de societăţi dispun de personal
încadrat în domeniul economic, juridic şi administrativ, care să permită
urmărirea eficientă a rău – platnicilor, până la acţionarea lor în justiţie.
În activitatea societăţilor de recuperare se parcurg două etape:
perioada prejudiciară, relativ scurtă ca durată, în care se fac
avizări adresate clienţilor cu datorii, se adoptă măsuri de intimidare, presiune,
de anchetă asupra solvabilităţii;
perioada judiciară care urmează celei prejudiciare sau se adoptă
în mod independent.
Costul serviciilor oferite de societăţile specializate de recuperare se
stabileşte prin negociere cu furnizorul, fie sub formă forfetară, fie sub forma
unei sume fixe postcalculate.
● În cazul plăţii pe bază de sume forfetare, furnizorul achită un
avans, urmând ca ulterior să plătească o rată procentuală asupra creanţelor
recuperate. Dacă nu se recuperează nici o sumă, societatea de recuperare
22
Finanţele întreprinderii
suportă integral, cheltuielile ocazionale cu respectiva procedură. Pentru a
preveni o asemenea situaţie, societatea specializată îşi va selecta cu grijă
clienţii, anterior încheierii contractului cu furnizorul, evitând angajamente
pentru creanţe fără nici o perspectivă de recuperare.
● În cazul plăţii sub forma unei sume fixe postcalculate,
cheltuielile de recuperare sunt suportate de furnizor după recuperarea creanţei,
la care se mai poate adăuga o cotă reprezentând beneficiul societăţii
specializate.
Sistemul recuperării creanţelor prin intermediul unei societăţi
specializate, prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje. Dintre avantaje se pot
menţiona:
furnizorii sunt eliberaţi de grija recuperării creanţelor;
în procesul de recuperare a creanţelor sunt implicaţi specialişti
care au şanse mai mari de succes;
activitatea societăţilor de recuperare nu este îngrădită de limite
teritoriale.
Dezavantajele sunt:
serviciile oferite de aceste societăţi sunt costisitoare;
serviciile furnizate generează întârzieri în procesul de
recuperare, deoarece acţiunile judecătoreşti durează.
Procedura de recuperare a creanţelor pe bază de factoring se
deosebeşte de cea anterioară, prin faptul că reprezintă efectiv, o vânzare de
creanţe, înainte de a fi ajuns la scadenţă, către societatea de factoring.
Factoring-ul este o convenţie prin intermediul căreia un furnizor transferă
creanţele sale unei societăţi financiare specializate care-i achită contravaloarea.
23
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
Pe această cale, furnizorul este scutit de grija recuperării creanţelor
respective, îşi simplifică evidenţa contabilă a contului – clienţi şi gestionează
numai contul de factoring, pentru care primeşte periodic un extras de cont de la
societatea de factoring.
Avantajele furnizorului sunt:
realizarea unor economii de cheltuieli, rezultate din renunţarea
la evidenţa contului – clienţi, supravegherea şi urmărirea încasării creanţelor;
furnizorul nu mai avizează clienţii, pentru ca aceştia să efectueze
plata;
furnizorul nu mai operează cu mijloace de plată diverse utilizate
de clienţi, acestea trec la societatea de factoring.
Recurgerea furnizorului la această procedură de recuperare necesită
respectarea anumitor condiţii:
1. creanţele vândute societăţii de factoring trebuie să fie
nelitigioase;
2. societatea de factoring stabileşte o limită valorică pentru
facturile provenite de la clienţi, care poate fi ulterior modificată;
3. clienţii societăţii de factoring, sunt întreprinderi de talie
mijlocie, exprimată prin cifra de afaceri; nu se fac operaţiuni cu întreprinderi
mici şi mari;
4. clientela trebuie să fie stabilă, cu operaţiuni continue, iar
facturile prezentate spre vânzare, să aibă valori consistente;
5. plata facturilor se face prin cec / bilete la ordin care pot fi
scontate de clienţi.
Costul operaţiunilor de factoring este greu de estimat, deoarece el
cuprinde două elemente:
24
Finanţele întreprinderii
comisionul general calculat asupra cifrei de afaceri (valoarea
facturilor) care acoperă costul serviciilor oferite de societatea specializată;
coeficientul de beneficii al societăţii de factoring.
3.2.3.2 Gestiunea creditului – furnizori
Creditul – furnizor, spre deosebire de creditul – clienţi, reprezintă o decizie de
finanţare. Din acest motiv, gestiunea creditului – furnizor este diferită de
gestiunea creditului – clienţi, care constituie o investiţie. Astfel, gestionarea
creditului – furnizor constă în adoptarea de măsuri care să conducă la
maximizarea acestuia, atât ca volum, cât şi ca termene de rambursare.
Creditul – furnizor poate contribui la creşterea cifrei de afaceri sau
la înlocuirea fondului de rulment. Sursele atrase sub forma creditului –
furnizor sunt cu atât mai avantajoase, cu cât ele sunt necostisitoare. Pentru
beneficiarul acestui credit este important să se precizeze în contract volumul şi
termenul de plată, în scopul prevenirii eventualelor presiuni din partea
furnizorilor, de a accelera rambursarea. Fixarea termenului de plată trebuie să
se realizeze cu o anumită flexibilitate, pentru a nu genera penalităţi de
întârziere din partea furnizorului şi deteriorarea pe ansamblu a raporturilor
furnizor – client.
Adesea, furnizorul oferă clientului, posibilitatea de a alege, între un
credit comercial pe o anumită perioadă de timp şi o bonificaţie calculată asupra
livrărilor în situaţia în care clientul este de acord să plătească cash, fără
amânare. Clientul poate opta pentru una din următoarele variante9:
9 Toma, M.; Alexandru, F. – op. cit.; p. 27525
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
primeşte bonificaţia / discount-ul, care-i ieftineşte mărfurile
aprovizionate, dar îl pune în situaţia de a-şi procura lichidităţi pentru plata
facturii, eventual printr-un credit bancar (purtător de dobândă);
renunţă la bonificaţie şi beneficiază de creditul – furnizor care-l
scuteşte de apelul la credite bancare.
Aşadar, creditul – furnizor are un cost de oportunitate, în funcţie de
rata dobânzii pieţei, pe care clientul n-o mai plăteşte, dar se regăseşte în
gestiunea furnizorului. În cazul în care beneficiază de bonificaţie, clientul va
trebui să plătească dobânzi la creditele bancare solicitate.
Creditul – furnizor prezintă următoarele trăsături10:
1. trebuie să facem distincţie între furnizorul de bunuri şi servicii
pe de o parte şi furnizorul de active imobilizate, pe de altă parte; în timp ce
primul corespunde ciclului de producţie şi comercializare (ciclul de
exploatare), al doilea contribuie la finanţarea ciclului de investiţii al
întreprinderii. Aprecierea duratei creditului- furnizor se efectuează, ţinând cont
de achiziţiile de bunuri şi servicii specifice ciclului de exploatare, astfel:
Luarea în considerare a duratei creditului – furnizorilor de investiţii
este mai puţin interesantă, din moment ce aceştia nu evidenţază ciclul de
exploatare.
10 Eglem, J-J; Mikol, A.; Stolowy, H. – Les méchanismes financiers de l’entreprise; entreprendre Montchrestien; Paris; 1988; p. 148
26
Durata credit – furnizor =
Cumpărări de bunuri şi servicii(cu imp. şi taxe incluse)
Furnizori de exploatare şi conturi asimilate
X 360
Finanţele întreprinderii
2. creditul – furnizori are un caracter automat, el nu face obiectul
unui contract formal, încheiat între furnizor şi client, deoarece în operaţiile
între întreprinderi, plata pe loc, cu numerar a mărfurilor, reprezintă un fapt
foarte rar întâlnit. Astfel, plata trebuie efectuată după recepţia mărfurilor şi
există aproape întotdeauna un decalaj între livrarea mărfurilor şi expedierea
facturii, fără să mai luăm în considerare perioada necesară verificării
corectitudinii întocmirii facturii;
3. creditul – furnizori constituie un mijloc suplu de plată, deoarece
în practică, furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât un
bancher, în cazul nerespectării scadenţei de plată;
4. creditul – furnizori de exploatare permite finanţarea parţială sau
totală a stocurilor, în funcţie de viteza de rotaţie a acestora. Astfel, într-un
sector cum este cel al marii distribuţii, în care durata de stocare este, de regulă,
inferioară duratei de întârziere a plăţii convenită cu furnizorii, creditul –
furnizor finanţează în totalitate stocurile; tot el este cel care furnizează chiar un
excedent disponibil pentru alimentarea trezoreriei clientului, el putând înlocui
fondul de rulment al acestuia;
5. acest tip de credit prezintă un anume grad de risc pentru
furnizor, care se transformă într-un creditor pe termen scurt. Din acest motiv,
furnizorul trebuie să recurgă la metode de prevenire şi de control asemănătoare
celor întâlnite la creditul – clienţi.
Creşterea duratei creditului – furnizori peste media practicată la
nivelul sectorului de activitate al întreprinderii, se poate efectua pentru acei
clienţi care au solvabilitate bună, comenzi importante cu furnizorii şi au
respectat termenele de plată. Furnizorul nu trebuie să piardă din vedere că,
27
Gestiunea activelor şi pasivelor circulante
sporirea imprudentă a numărului zilelor de întârziere a plăţii acordată
clientului, îi poate crea dificultăţi de trezorerie. Invers, reducerea duratei
creditului – furnizori, poate fi consecinţa deteriorării situaţiei financiare a
clientului, pe care furnizorul o constată şi, din prudenţă, se asigură contra
riscului de neplată. Totodată, reducerea duratei creditului – furnizori se aplică
şi atunci când clientul şi-a ameliorat vizibil starea financiară şi solvabilitatea; şi
nu mai are nevoie de amânări de la plată, solicitate furnizorului.
.
28
Recommended