View
288
Download
2
Category
Preview:
DESCRIPTION
carte, proza scurta, pamflat
Citation preview
Copyright © Ileana-Lucia Floran
http://ileana.floran.ro
Toate drepturile sunt rezervate autorului.
Nicio parte din acest volum
nu poate fi copiată fără
permisiunea scrisă a autorului.
Volumul este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
Redactare computerizată: Ileana-Lucia Floran
Prefața: Ioan Velica
Coperta: Ileana-Lucia Floran
MEMBRĂ A UNIUNII EDITORILOR DIN ROMÂNIA
e-mail: office@florema.ro;
Tel.: 0354 104 753; Fax: 0354 814 387
http://www.edituraemma.ro
Gânduri de observator
Prefaţă
În micul volum de proză scurtă „Imagini
transparente” se observă „pana şcolită într-ale
romanului”. Descrierea, principalul decor al „umorului
aluziv” întreţine dialogul. Dialog, ce ţine în frâu
imaginaţia cititorului, pentru ca, în final, să i se ofere pe
tavă o cu totul altă situaţie, pe care el, cititorul, credea că
a dibuit-o de la începutul descrierii.
Terapia prin „tratament” propusă de autoare este o
aluzie, mică, amară, un fel de haz de necaz, la care
participă fără să dorească însuşi cititorul. „Glumiţele...”
parlamentarului de tipul „din 4 în 4 ani” îi dezgustă pe
alegători care „fac şi ei o glumă chiar dacă
netelevizată”... cum că o să-l voteze!
Autoarea, un fin observator al decorului societăţii,
ba chiar, cu o insistenţă obsesivă, a descrierii situaţiilor în
care se complac „intelectuali de marcă”, nu face decât să
înfiereze activităţi „oficiale” ce se bifează de culturnici
zeloşi să-şi mulţumească „şefii politici”.
Recenzia maestrului Pache Popescu, marele
consacrat într-ale poeziei, a pus-o pe gânduri pe
debutanta poetă Diana Brad, fapt ce atestă dominaţia
nonvalorii în arealul literar al unei urbe.
Bună cunoscătoare a „ustensilelor” aparţinătoare
calculatoarelor, mânuieşte cu nonşalanţă denumirile
moderne ale redactării schiţelor (laptop, hard, e-mail, fax,
internet etc.). Cu toate aceste accesorii moderne, în schiţa
„Caruselul” se scot în evidenţă aceleaşi racile ale
societăţii noastre (mită, şpagă, o cafea, o atenţie, o floare,
o ...). Problemele, le au întotdeauna oamenii, că şefii n-au
„nicio treabă cu problemele lor”!
Schiţa „Cameleonul” este o radiografie a societăţii
în ajunul Revoluţiei Române din 1989, care se înscrie în
înţeleptele vorbe din popor, „Afară-i vopsit gardul
şi-năuntru’ leopardul”. Această schiţă se regăseşte în
genul literar al nuvelei. De la grijile unei familii tinere,
de zi cu zi, la problemele serioase ale serviciului, de la un
caracter la altul, la „binefacerile certificatului de
revoluţionar”. Puţini au fost şi mulţi sunt astăzi! Aşa-zişii
„revoluţionari”!
În „Discurs”-ul unui „poet” neînţeles, Ileana-Lucia
Floran, cu scriitura subtilă şi acidă, reuşeşte să creioneze
un anumit tip de caractere. Se trage concluzia că numai
cei care au caracter, pot să fie respectaţi de cei din tagma
literară, ceilalţi sunt simpli „mâncători de sandwichuri” şi
consumatori de... doze de bere. La asemenea specimene,
o şedinţă literară sau o lansare de carte, le prelungeşte
viaţa fizică, dar le scurtează viaţa literară.
Distinsa autoare îşi încheie, într-un mod strict
literar acest volum de proză scurtă cu schiţa „Revelion”.
Îndemnul la lectură, deopotrivă celor mici şi celor
ieşiţi la pensie, la gura sobei, nu face altceva decât o
prelungire a vieţii, de trecere prin toate etapele pe care şi
le aminteşte: copilăria, maturitatea, senectutea şi iubirea
de frumos.
„Imaginile transparente” se pot citi uşor, fără vreo
greutate. Nu are preţiozităţi inutile. La o ceaşcă
dimineaţa se poate sorbi din priviri, la o gură de cafea,
aceste poveşti de viaţă. În schiţele abordate putem să ne
punem „prieteni”, duşmani sau alte specii literare pe care
le cunoaştem în viaţa reală. Fără a fi vehementă, cu
ajutorul mijloacelor literare, pe care le mânuieşte cu
foarte multă acurateţe, Ileana-Lucia Floran poate fi
înscrisă în antologia prozei scurte româneşti la loc de
frunte.
Citiţi aceste povestiri. Nu veţi pierde nimic. Poate
vă veţi regăsi... vecinul, prietenul, duşmanul.
Ioan Velica
Preşedintele Ligii Scriitorilor din România
Filiala jud.Hunedoara
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
8
„Tratament”
Dinu intră timid în baza de tratament. Mai fusese
la băi, dar niciodată aici. Auzise de multe ori despre
calitățile benefice ale apei termale, așa că, necăjit de o
durere rebelă la genunchi, se hotărî să-ncerce.
Bazinul nu era prea mare, dar apa se vedea curată
și limpede.
Dinu citi toate anunțurile afișate, așa că făcu un
duș rapid, cum cerea regulamentul și coborî cele câteva
trepte, privindu-și cu interes „colegii” de bazin.
Într-un colț, un ins grizonat, cu vârstă incertă îi
dădea – teoretic – lecții de înot unui bătrânel uscățiv și
știrb, care-l privea mut de admirație. Dinu auzi numai
ultima frază, spusă pe un ton categoric:
- Păi, știi matale cu cine vorbești? La 18 ani am
trecut Dunărea înot...
Apa nu era adâncă, un metru șaizeci, scria peste
tot, așa că Dinu, care nu se ducea la fund ca un bolovan,
dar nici nu putea să spună că știe să înoate, înaintă
curajos către un alt grup, format din doi bărbați și o
femeie care discutau aprins:
- Ce părere aveți, doamnă, după ce terminăm
procedura asta, mergem să bem un păhărel? întrebă unul
dintre bărbați, un tip excesiv de slab și foarte înalt, cu
pletele prinse, cu ajutorul unui elastic „de bani” într-o
coadă udă, la fel de udă ca și barba albă și subțirică, à la
Don Quijote.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
9
- Vai, domnule, se alintă, ca o fetișcană, doamna
– bine trecută de vârsta a doua, cu pungi mari sub ochi și
riduri profunde – bucuroasă că cineva-i dă atenție, poate
o cafea, că eu nu prea beau alco-hol.
- Da, nici eu nu beau alcool, intră în vorbă cel
de-al doilea domn, rotofei, roșu la față, chel în vârfului
capului, dar cu un breton stufos și bine pieptănat.
- De ce, domnule? Câte un păhărel nu strică...
răspunse mirat cel care făcuse propunerea...
- Poate, da' mie nu-mi permite religia, răspunse cu
emfază domnul rotofei.
- Serios? Ești penticostal? se interesă doamna.
- Nu, sunt baptist.
- Deci, tot protestant, concluzionă Don Quijote
atoatecunoscător.
- Nu, greșiți, neoprotestant...
- Și care-i diferența? Nu Luther e cu pocăiții?
- Nici vorbă, domnule, Luther e cu altceva, nu știu
acum, așa rapid, cu ce, dar sigur cu altceva...
- Dacă zici mata... așa o fi... zâmbi doamna.
- Sigur! Vă spun sigur, că eu am studiat puternic...
Da matale, colegu', ce religie ai?
- Eu-s creștin ortodox.
- Greșit! Nu zici bine, nu se poate zice creștin
ortodox...
- De ce, dom'le, așa zice toată lumea...
- Atunci, greșește toată lumea...
- Haida-de!, Atunci, fă bine și mă luminează, să
pricep și eu... Domnul cel rotofei părea deja înfuriat.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
10
- Stai ușor, că nu vreau să te jignesc cu nimic. Îți
explic imediat; ți-am zis deja c-am studiat și mă pricep...
- Așa... sunt numai ochi și urechi...
- Uite cum stă treaba... creștin înseamnă „drept în
credință”, iar ortodox, tot aia. E, acum pricepuși?
- Ce-ai zis pricepui... da' nu cred... Popa nostru a
zis că creștin înseamnă de-a lu' Cristos...
- Apăi, popa dumitale s-o fi referit la altceva,
sigur că toți suntem de-a lu' Cristos, da' nu cred că zice că
nu are „dreapta credință”...
- Are, cum nu? Ortodoxia e credința aia bună și
dreaptă...
- Așa-i, da' și eu sunt creștin, chiar dacă nu-s
ortodox, acu' ce mai zici?
- Habar n-am, nu mai pricep nimica...
- Uite, e simplu, ortodox vine de la greci, din
„orto” care-nseamnă „drept” și „doxa” care-nseamnă
„ceas”, adică ortodoxul e drept ca un ceas...
- Scuzați-mă, interveni timid doamna, copleșită de
înaltele cunoștințe ale interlocutorului său, doxa
nu-nseamnă „gândire”? Că nouă așa ne-a zis părintele
Lucian, că ortodoxia e gândirea aia dreaptă.
- Doamnă, nu mă mai întrerupeți, doar v-am zis
că eu am studiat, ce n-ați auzit de ceasurile alea suedeze
„Doxa”?
- Elvețiene... șopti doamna.
- Hai, doamnă, că nu contează... Uite un exemplu
mai bun: Dumneata, domnule, poți sluji numa' la biserica
ortodoxă, așa-i?
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
11
- Apăi eu nu pot sluji de loc, că nu-s popă...
- Hai, că nu știi Biblia... Dacă ești creștin
adevărat, atunci poți sluji. De un singur lucru ai nevoie:
să faci religie numai printr-o filosofie creștină! Auzi cum
zic? Fi-lo-so-fie... cu „s” ca să fii de partea lui Cristos, că
dacă-i zici cu „z” ești de partea ăluilalt și nu vrei...
- Da' ce legătură are?
- Are, că dacă-s „filosof” și credincios, eu pot
sluji și la baptiști și la penticostali, dar și la ortodocși.
- Cum așa? Da' ce? ai terminat Teologia?
- Nici vorbă... oricum, nici Isus n-a terminat-o...
nu mă poți contrazice. Nu, dom'le, e vorba de credință și
de înțelegere... ți-am zis ce-nseamnă „ortodox”, așa că,
dacă îs drept și corect ca un ceas...
- N-are legătură, domnule!
- Cum să n-aibă? Dacă mergi „ceas”, mergi bine,
ești creștin adevărat.
- O fi ceva, interveni iarăși doamna, are dreptate,
dacă ești creștin adevărat poți orice...
Domnul rotofei îi dărui un zâmbet. Doamna își
spălase păcatele făcute prin intervențiile anterioare...
- Aha, acu' pricep. Păi, dacă-i așa, ce-are, frate,
credința cu alcoolul? Ce, Isus n-a băut vin?
- Sincer? Nu știu dacă a băut, da' altora le-a dat...
Hm, dreptate ai!
- Păi vezi? Atunci, lasă dom'le teoria și hai la un
șpriț. Continuăm tratamentul la barul din hol... Și-mi mai
povestești acolo...
- Bine, hai, treacă de la mine, matale vii, doamnă?
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
12
- Vin, cum nu? Dacă-i vorba de tratament, vin, că
am nevoie, iar dacă-i vorba de religie, nu pot refuza, că-s
tare credincioasă...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
13
Glume și... glumițe
Început de noiembrie. Zile scurte, mai calde decât
ne-am fi așteptat. Oamenii grăbiți (fie că ai sau nu treabă,
e trendy să fii grăbit...) ies la cumpărături, la plimbare
sau doar la o bârfă la cafeneaua de la parterul unui fost
supermarket închis înainte de a-și fi meritat numele. Nu,
nu fiindcă nu ar fi mers vânzarea, ci fiindcă proprietarul a
preferat un venit sigur și fără muncă, așa c-a dat
construcția în chirie. Și nu oricui. Unei fabrici cu
potențial. Asta e! Nu e bine să dai pasărea din mână pe
cea de pe gard. Trecătorii pot acum admira ambalajele
aruncate pe fostele scări rulante, cândva mândria unui
oraș modest și liniștit, fără nazuri și pretenții. Păcat că
nici n-au apucat să fie folosite prea mult, mai ales că nu
prea funcționau nici pe vremea când era deschis
magazinul, cumpărătorii fiind obligați – în lipsa unor alte
scări – să se chinuie să le escaladeze.
Dar să revenim...
Deși sfârșit de toamnă, cafeaua se bea pe terasă.
Pensionarii stau ore întregi lângă cafeaua deja rece și-și
deapănă impresiile. Subiecte sunt destule. De la prețul
verzei prin piețe, până la alegerile care bat la ușă.
Discuția se întețește atunci când apare Marinel cu ziarul
local. Câteva minute e liniște, toți se cufundă în lectură.
Apoi, discuțiile încep și mai însuflețite. Nu trece mult și
pe terasă își face apariția un domn cam de 60 de ani, cu
un aer tineresc, îmbrăcat foarte moden și extrem de
jovial:
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
14
- Ce faceți, dragilor? Tot politică? Iar politică?
- Ce să facem, domnule deputat, răspunse un tip
cam de aceeași vârstă, dar îmbrăcat modest, într-o haină
cu gulerul lustruit și la gât cu o cravată fostă verzuie.
Privindu-l cu mai multă atenție, puteai vedea că ținuta era
completată de o pereche de pantaloni roși la spate și o
șapcă cadrilată, „posesoare” de culori incerte.
- Hai, mă Doru, ce te formalizezi așa? Doar am
fost colegi de școală, ce naiba?
- Bine că nu mă formolizez, domnule dep... adică,
Sandule dragă, că-s vremuri grele...
- Hai, hai, tot glumeț, tot glumeț, nu te-ai
schimbat deloc.
- Eu nu m-oi fi schimbat, dar lumea din jurul meu
nu mai e aceeași...
- Ei, acuma nu mai fii și tu pesimist, om rezolva
noi totul până la urmă...
- Noi? Cum adică „noi”?
- Adică noi, ai noștri, numai să ieșim în alegeri și
gata, facem să fie bine...
- De binele ăsta ne-am cam săturat, Sandule...
Și-apoi, ți-am citit „programul”... Zici că vei face ce n-ai
făcut. Dar nu zici de ce n-ai făcut, că doară de opt ani,
timp ai fi avut, nu?
- Iar mă faci de minune între oamenii ăștia... Nu-l
băgați în seamă, dragii mei! Doru glumește, c-am fost
colegi și...
- Apăi, interveni un comesean, vă știți voi
poveștile, noi vrem numa' să-ntrebăm ceva... Ne puteți
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
15
ajuta și pe noi cu un semafor la biserica de jos, că prea
mulți bătrâni au fost accidentați la trecerea aia...
- Sigur, nea Mitică, se rezolvă, cum ajung iar în
funcție, cum se rezolvă. De altfel, chiar m-am gândit și
eu la asta... Dar, dacă nu mă votați și nu mai aveți deputat
de-aici, din oraș, tot degeaba, un străin nu va face nimic
pentru voi, nu va fi ca mine care-s de-al locului și vă știu
toate necazurile, nimănui n-o să-i pese, ca mie, de
oamenii mei... Zâmbetul politicianului devenea tot mai
larg pe măsură ce vorbea, iar figura i se lumina mulțumit
de efectul vizibil pe care vorbele lui îl aveau asupra
„auditorului”.
- Să știi, măi băiatule că nu-i chiar așa, nu se lăsă
Doru, hotărât să facă opoziție... Îi drept că ești de aici,
dar nu te-am prea văzut în ultimii patru ani, ba, dacă mă
gândesc bine, ultima dată te-am văzut tot în campanie. Și
atunci, tot cu promisiuni de-astea... Și, de făcut ce-ai
făcut? Ai ridicat mâna împotriva noastră!
- Ce-am făcut? Doar nu vrei să zici că te-oi fi
bătut, poate la șah, dar nici acolo, că te știu specialist...
zâmbi la fel de liniștit parlamentarul...
- Nu, prietene, nu m-ai bătut la propriu, ne-ai
bătut pe toți de nu ne revenim...
- Serios? Cum așa?
- Păi n-ai ridicat tu mâna la legea pensiilor? N-ai
votat tu să ieșim la pensie numa' la 65 de ani? N-ai votat
tu să i se taie pensia lui nea Mitică? Și lui nea Popa, și
uite, celor de colo, din colț... Iar ăstora mai tineri, n-ai
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
16
ridicat tu mâna să li se închidă fabrica și să rămână pe
drumuri?
- Hai, măi dragule, că nu-i așa... Eu nici n-am fost
atunci la vot. De altfel, am fost pe la Parlament numai de
vreo câteva ori, dar nu m-am băgat în politica lor...
Oricum nu conta votul meu, jocurile-s făcute cu sau fără
mine... Am mai glumit și eu pe la televizor, doar nu le
crezi pe toate... Glumițe, Dorule, glumițe...
- C-ai glumit e bine, da' cum mai poți zice că vei
face ceva pentru noi?
- Ei, în sesiunea asta va fi altfel... Se schimbă
treaba... O să vedeți câte-o să fac...
- Om vedea tot la televizor. Toți. Și noi și tu,
concluzionă nea Mitică, că nu te mai votăm, Sandule,
numa' dacă ne faci semaforul înainte, nu după...
- Cum... înainte?
- Așa cum auzi. Înainte, adică acum, că nu-i gata
mandatu'. Mai e o lună până la alegeri și-n loc să faci
campanie poți face ceva util, să vedem și noi că meriți...
- Așa, așa, interveni Gogu, fă-ne semaforul și te
susținem, umblăm pe străzi pentru tine și le spunem la
toți c-ai făcut ceva bun...
- Păi, nea Gogu, l-oi face peste câteva luni, că
banii ce i-am avut pentru mandatul ăsta s-au terminat și
n-am cu ce să mai ajut Primăria...
- Și pe ce s-or terminat banii?
- Cheltuieli obișnuite, nu știți voi... nu pricepeți,
pentru oraș, pentru țară...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
17
- Alea nu le știm, zise nea Gogu cu năduf, da' le
știm pe-ale noastre și, drept să spun, noi am ajuns de mult
la fundul sacului... Știi cât am eu pensie? 400 de lei,
prietene, 400! Ce zici?
- Da, știu, dragii mei, știu că e greu... și mie mi
s-a tăiat din indemnizație, mi-e greu și mie, dar nu
renunț. Nu renunț pentru voi, pentru prietenii mei. Nu vă
pot lăsa la greu! Vreau să vă fiu alături încă patru ani și
numai de voi depinde asta...
- Păi, dragă colega, nu ne lăsa! Fii-ne alături!
Uite, poți veni cu mine la șomaj când semnez luna asta,
să vezi ce „venit” am... Poate vrei să trăiești și tu o lună
din banii ăștia, să fii alături de mine efectiv, nu numai cu
vorba...
- Dorule, Dorule, tot glumeț, tot glumeț!
- Tot, Sandule, că altceva nu mi-a mai rămas...
Da, uite, să știi că eu te votez! Spun aici, de față cu toată
lumea, ca la televizor: Sandule, eu te votez!
- Așa te vreau, colega! Așa te vreau! Bun! Nu mai
stau cu voi, dragilor, că am o întâlnire în cinci minute...
Contez pe voi, așa-i?
- Așa-i, Sandule, contezi pe noi, stai liniștit!
Parlamentarul se îndepărtă cu mers sigur de
sportiv bine întreținut, ajutat și de pantofii scumpi, de
marcă.
Cei de la masă îl urmăresc cu privirea, gânditori...
- Și cum, Dorule, chiar ai de gând să-l votezi?
- Aș! Ce? Merită? Nu, „dragilor”, dʾapăi n-a zis el
că-s glumeț? Făcui și eu o glumă, chiar dacă
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
18
netelevizată... glumițe, „dragilor”, glumițe... învățai de la
coleguʾ meu...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
19
Printre intelectuali
O zi frumoasă de iarnă, cu soare nu prea generos,
dar prezent. Norii își scuturaseră de dimineață fulgii peste
oraș, dar la ora prânzului nu mai rămăseseră decât bălți
răzlețe. Doi scriitori, cunoscuți mai ales pe plan local,
merg agale către vechea clădire a teatrului, acum
proaspăt renovată, discutând despre evenimentul la care
vor participa:
- Ca să-ți spun drept, nu cred să fie prea multă
lume. Oamenii nu mai sunt interesați de asemenea cărți.
- De niciun fel de cărți, colega, de niciun fel... Nu
vezi că nu mai citește nimeni? Câte exemplare ai vândut
din ultima ta carte?
- Ei, ce contează? N-am vândut, știi bine, am mai
dat cadou pe unde am avut treabă: la doctor, la bancă,
chestii de-astea...
- Vezi? Și era un roman excelent. Și-atunci, crezi
că o monografie se vinde?
- Aș, nu se vinde. Oricum, am auzit că n-au tipărit
prea multe și că e scumpă foc.
- Serios? Cât să fie?
- Habar n-am, dar fiind trei volume mari și groase
or fi ceva bani.
- Clar, cartea mea de poezii, are doar o sută de
pagini și tot m-a uscat.
- Vezi? De-asta zic eu că e tare greu în meseria
asta.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
20
- Uite, domʾle, lumea bună s-a adunat deja... Stai!
Cunosc multă lume: profesori pensionari, doctori,
bibliotecari...
- Și foarte mulți colegi de breaslă...
- Da, acolo, lângă ușă, nu e președintele asociației
de scriitori?
- Ba el, e membru al multor asociații profesionale,
un scriitor extrem de valoros.
- Și uite, lângă el e doamna profesoară...
- O, critic de temut...
- Da, dar e corectă...
- Știu, în ultima ei carte m-a prezentat și pe
mine...
Între timp, cei doi se apopiaseră destul pentru a se
integra printre cei prezenți. Erau cam douăzeci de oameni
din întregul județ. Exact în acel moment, ușa teatrului se
deschise și invitații au fost poftiți în foaierul elegant,
aranjat festiv pentru o întâlnire de asemenea anvergură.
Paharele cu șampanie așteptau cuminți pe mesele
laterale, gătite și ele cu fețe noi, viu colorate. În stânga,
exact înainte de intrarea în sala de spectacole,
organizatorii aranjaseră o inedită expoziție de carte
veche. Puteau fi văzute exemplare rare și extrem de
valoroase. Foarte mulți dintre cei care le admirau le
vedeau pentru prima dată, așa că telefoanele mobile nu
mai pridideau prin a le imortaliza.
Pe măsură ce se apropia ora de începere a lansării
monografiei, foaierul se umplea de tot mai mulți
participanți. Niciodată nu mai fuseseră atâția oameni la o
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
21
lansare de carte. În curând, locul deveni neîncăpător. Cei
doi prieteni încercaseră să se retragă într-un colț, dar
oamenii, din ce în ce mai mulți, îi împingeau fără milă
către perete.
- Parcă am fi într-un autobuz la ora prânzului...
comentă cineva.
- Ce se întâmplă? – întrebă o doamnă mai în
vârstă – n-am mai văzut așa ceva în viața mea și, credeți-
mă, am fost la multe manifestări de acest gen.
- Cum, nu știți? – intră în vorbă una dintre
bibliotecare – monografia se va dărui gratuit, de-asta au
venit atâția oameni.
- Gratuit? Vai, ce mă bucur, zise iarăși doamna în
vârstă, am auzit că prețul e cât pensia mea.
- Da, așa e, am văzut factura, vă speriați dacă vă
spun.
- Și-atunci? Cum de „se dă” gratuit? Așa se zice,
doamnă, „se dă gratuit”, nu „se dăruiește gratuit” că-i
pleonasm... comentă un domn elegant, cu părul grizonat
și cu ochelari cu ramă aurie.
- Pleonasm, ne-pleonasm, ideea e că a fost
sponsorizată de autorități, de-asta se „dă” gratuit, apăsă
bibliotecara pe cuvântul „dă”, să priceapă toată lumea că
e deschisă la... lingvistică.
- Foarte frumos, așa da, să se mai ajute și cultura,
își arătă domnul entuziasmul.
Între timp se deschiseseră larg ușile sălii de
spectacole pentru ca mulțimea să poată intra. Pe măsură
ce oamenii intrau în sală și-și ocupau locurile, foaierul
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
22
redevenea locul pașnic, liniștit și elegant din totdeauna.
După ce nu mai rămăseseră decât vreo trei scriitori care
nu puteau să renunțe la țigara dătătoare de idei,
organizatorii au început să aducă plasele elegante,
inscripționate cu antetul producătorului, care conțineau
cele trei volume atât de râvnite de asistență.
În sală, totul decurgea normal. Personalități
marcante ale județului, autorii monografiei și
colaboratorii vorbeau despre carte, importanța ei și
munca depusă pentru realizarea acesteia. La un moment
dat, unul dintre vorbitori a povestit și despre costurile
lucrării, care apăruse în condiții grafice deosebite, cu
copertă tare și supracopertă, cu imagini color în interior
și cu file veline. Ca o concluzie, respectivul, ca
reprezentant al editurii, aminti și despre faptul că tirajul
era destul de mic și că, după ce cartea fusese donată
bibliotecilor și depozitului legal, mai rămăseseră în jur de
200 de seturi pentru a fi dăruite celor care onoraseră prin
prezența lor evenimentul lansării.
Imediat ce participanții auziră ce tiraj mic fusese
tipărit, în sală începu rumoarea. Unii se ridicară să iasă în
foaier, pentru a fi cât mai aproape de masa amplasată
exact lângă ieșire, alături de ușa mare, de sticlă, unde
stăteau frumos așezate plasele cu cărți. În nici zece
minute, lângă masă se formase o adevărată coadă care
creștea văzând cu ochii. De pe scenă, vorbitorii priveau
mirați cum sala se golea văzând cu ochii și nu înțelegeau
ce anume se întâmplă. N-ar fi vrut să vorbească unei săli
goale, așa că, momentul se scurtă și organizatorul anunță
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
23
că toți cei prezenți sunt așteptați la un pahar de șampanie
în foaier, după care vor primi câte o plasă cu cele trei
volume. Acesta fu click-ul care declanșă debandada.
Oamenii începură să se înghesuie către ieșire,
blocându-se în ușă, împingându-se, certându-se. Cei care
ieșeau numai acum din sală, constatau că între ei și masa
cu cărți sunt deja mulți alți doritori, care fuseseră mai
vigilenți și părăsiseră sala din timp. Rândul se îngroșa,
oamenii se împingeau, unii mai bătrâni sau mai slabi
fiind striviți pur și simplu de mulțimea dezlănțuită.
Domnișoara din spatele mesei cu cărți țipă s-o ajute
cineva să țină piept mulțimii care împingea masa din ce
în ce mai tare, mai s-o doboare. Organizatorul principal
nu văzu decât o rezolvare, așa că țipă și el să se împartă
rapid cărțile pentru a scăpa de necaz.
Oameni în toată firea, cu părul alb și cu multe
realizări în CV, se văzură prinși în mijlocul unui vacarm
de nedescris, în mijlocul unei adevărate „revoluții
culturale”. Culmea e că, în toată nebunia, unii se trezeau
că primesc, din mână în mână plasa cu cărți, fără să fi
fost specialiști în practicarea „cozii”. Alții, care se
străduiseră din greu să ajungă la cadouri, erau împinși de
mulțime spre ușă și se trezeau în stradă fără mult râvnita
plasă. Fiecare cu norocul lui. Chiar și unii dintre invitații
speciali, despre care se amintește și în manualele școlare,
ieșiră din teatru șifonați și fără cărți.
Cei doi scriitori fuseseră împinși ușor-ușor către
ieșire. În trecere, cineva le dădu câte o plasă cu cărți. În
stânga lor, un domn slăbuț se aplecă să-și caute ochelarii
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
24
pierduți în înghesuială, dar fu împins și căzu. Se agăță de
masă pentru a nu fi călcat în picioare. Un domn rotofei,
transpirat și agitat, strigă din toate puterile:
- Nu vă mai împingeți, oameni buni, că spargeți
geamul!
Într-un final, masa cedă și se rupse, căzând peste
domnul ce nu mai reușise să-și recupereze ochelarii. În
vânzoleală, oamenii călcară peste coșul de gunoi din inox
și-l transformară într-o sculptură abstractă. Totuși,
geamul de la intrare, mare și scump, scăpă intact.
Mulțimea se liniștise ca prin minune: nu mai erau cărți.
- Îți vine să crezi? Nu numai c-am scăpat, dar am
primit și monografia! se minună pe bună dreptate unul
dintre cei doi scriitori, ajunși cu bine pe trotuar.
- Mda... n-am mai văzut așa ceva nici la moaște
sau la apă sfințită...
- Știi de ce? Acolo sunt tot felul de oameni, aici
au fost numai intelectuali!
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
25
Recenzie
Diana Brad e poetă. Scrie mult și, zic unii, scrie
bine. Nu mai departe decât azi, bucuria i-a fost fără
margini. Volumul ei de debut a văzut lumina tiparului. Îl
privește de minute bune, îl mângâie, îl strânge la piept.
„Doamne, cel mai frumos vis al meu s-a împlinit! Acum
am șansa de-a intra în lumea poeților! Da! Voi vorbi cu ai
mei să-mi facă o lansare cu fast, cu DJ, cu bufet suedez
și, bineînțeles, cu invitați de marcă. M-am gândit să-l rog
pe cunoscutul poet Pache Popescu să spună câteva
cuvinte. Mai ales că a venit pe la cenaclu exact când
citeam eu și s-a arătat încântat de poeziile mele... Da...
Chiar acum mă duc să-i dau o carte... Hm! Oare să-i
scriu un autograf sau nu se cade? Încă sunt prea
neînsemnată pentru a-i da un autograf... Poate, da-i scriu
o dedicație, nu-i dau un autograf... cum să-i duc omului o
carte, așa, nepersonalizată, l-aș jigni, zău așa... Buuun...
Deci îi scriu o dedicație... Mda, dar ce să-i scriu? Știu!
Ceva simplu: «Maestrului Pache, mentorul unei întregi
generații de poeți»... O fi bine? Ei, lasă că nu-mi dau
doctoratul cu dedicația asta... E bine, cum să nu fie...
Așa... Gata! Data, semnătura... am plecat să i-o duc, la
ora asta e sigur la cafeneaua de pe bulevard”.
Cafeneaua e goală la acea oră, așa că Diana îl
zărește rapid pe maestru. Se apropie timid, își drege
vocea și încetișor, așa cum îi stă bine unei poete tinere,
zice:
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
26
- Maestre, mă scuzați că vă deranjez, nu știu dacă
vă mai amintiți de mine... Citeam când ați fost la cenaclul
nostru literar... Diana înghiți în sec. Maestrul nu zicea
nimic. O privea mirat și cumva încruntat. Continuă:
astăzi am primit cartea de la editură, e cartea mea de
debut și m-am gândit să vă ofer un exemplar... Spusese
totul rapid, ca pe-o poezie îndelung repetată și acum
aștepta.
Cunoscutul poet privi undeva peste ea, apoi, se
reculese rapid și brusc își schimbă complet atitudinea,
devenind jovial:
- Vai, domnișoară, ce frumoasă carte! Cine v-a
făcut coperta? Nu cumva pictorul Stelian?
- Ba da, e prieten cu tata și...
- Frumos, frumos, trebuia să vii la mine cu
manuscrisul, îți scriam o prefață... altfel era primită
cartea...
- Nu m-am gândit! Da, era bine... De altfel, nici
n-aș fi îndrăznit...
- Ei, cum nu, doar suntem colegi de breaslă...
Lasă, nu fii supărată, îți fac o recenzie în locul prefeței și
tot efectul ăla-l are. Că te știu eu talentată... Uite, în
ziarul de miercuri, la pagina culturală, îți promit o
surpriză...
- Mulțumesc, mastre, mulțumesc mult! Și, vă rog,
scuzați-mi îndrăzneala de-a vă fi deranjat aici...
- Nu-i nimic, dragă, nu-i nimic, ajut întotdeauna
generația tânără. Fără urmași, noi, consacrații, nu mai
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
27
avem niciun rost... Citește pagina culturală și-apoi,
vorbim!
Diana părăsi cafeneaua atât de fericită cum nu
fusese nici la absolvirea facultății de litere. Marele poet
Pache Popescu s-a oferit să-i scrie o recenzie. „Nu e puțin
lucru. gândi tânăra poetă, o recenzie semnată de maestrul
Pache îmi deschide toate ușile... Vor veni toate somitățile
la lansare... Poate am chiar norocul să vând din cărți...
Da, am avut o idee bună. Uf! Ce zi e azi? Vineri? Mai e
tare mult până miercuri. Chiar acum trec pe la chioșcul
de ziare s-o rog pe doamna de acolo să-mi rețină vreo
zece ziare... Ba nu, vreo douăzeci, să le dau la prieteni!”
Zilele trecură repede. Vară, cald, vacanță, bucurie.
Diana se trezi cu speranță și vise noi. Miercuri! O zi pe
care o va iubi întotdeauna. Ziua în care vor citi toți
cunoscuții despre poeta Diana Brad. Deja se simțea,
cumva, importantă... „Da... și copiii, la școală vor afla că
profesoara lor e poetă... și colegii... după asta, invitația la
lansare va sosi ca ceva firesc... Nu va comenta nimeni că
mi s-a făcut recenzia înaintea lansării, semnatarul îmi va
da girul... Va fi minunat!”.
Domnul Brad intră în bucătărie cu zâmbetul pe
buze și cu un maldăr de ziare în mână:
- Dragele mele, am lăsat deoparte serviciul astăzi
și-am venit să sărbătorim... Am cumpărat și câteva
ziare... Ei, Diana, cum te simți ca poetă consacrată?
Diana tăcea. Pe obraji îi curgeau lacrimi mari,
rotunde și reci. Maică-sa o ținea de mână, încercând s-o
consoleze. Tatăl rămase descumpănit în ușă:
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
28
- Ce e? Ce s-a întâmplat? Ți-a făcut o recenzie
proastă poetul ăla de doi bani sau ce-i?
- Nu, dragă, recenzia e foarte bună, chiar prea
laudativă... încercă soția să-l lămurească...
- Atunci? Ce ți s-au înecat așa corăbiile, Diana?
Fata suspină și spuse printre lacrimi:
- Îmi zice de câteva ori „poetesă”...
- Așa, și? Doar ești o fată fină, tânără și talentată,
o adevărată poetesă...
- Tată, și tu? strigă Diana printre lacrimi și ieși în
fugă din bucătărie...
- Ce-am zis? Chiar, Maria, lămurește-mă, ce-am
zis?
- Mai nimic, problema e că în dicționarul
explicativ al limbii române „poetesă” înseamnă „poetă
mediocră, lipsită de talent”.... I-am spus că nimeni nu știe
asta, dar ea nu pricepe și pace...
.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
29
Caruselul
Imediat ce a aflat că trebuie să ajungă cât mai
curând la București unde, în sfârșit, i se va pune în
discuție o cerere importantă depusă cam de multișor, n-a
mai stat pe gânduri. A alergat acasă, și-a luat strictul
necesar și-a dat fuga la autogară. Ei bine, deși nu spera,
a avut noroc: autobuzul era în stație, de parcă îl aștepta.
Era destul de obosit, lucrase toată noaptea, așa că, un
drum de câteva ore nu putea decât să-i prindă bine. Se
putea odihni puțin și, mai ales, putea să-și pună ordine în
documente. Își luasem laptopul și, cum avea toate
documentele pe hard, nu-i rămânea decât să le recitească
pentru a-și putea susține cererea la București.
Spre seară a ajuns în capitală, a tras la un hotel de
pe lângă Gara de Nord și a dormit ca un prunc până pe la
șase dimineața. Se gândea că dacă totul merge bine, s-ar
putea întoarce cu autobuzul de prânz. Așa că după un mic
dejun frugal a alergat la birourile centrale. Era înscris în
audiență și, în nici cinci minute era deja în biroul
directorului care se ocupa de problema sa. Se simțea
fericit. Nici nu sperase să meargă atât de repede.
Directorul aruncă o privire peste dosar și zise cu voce
înceată, plină de bunăvoință:
- Domnule, problema e ca și rezolvată. Dați-mi,
vă rog, certificatul de înregistrare la Registrul Comerțului
și gata, plecați cu aprobarea.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
30
Domnul Pop își deschise geanta și zâmbind, căută
calm documentul. Zâmbetul i se transformă, însă, curând
într-o grimasă și zise nesigur:
- Vai, regret, dar nu l-am adus. Vocea îi trăda
teama și neputința care puseseră stăpânire pe el.
- Ar fi bună și o copie, scrieți pe ea „conform cu
originalul”, semnați, ștampilați și gata! Se rezolvă!
- Nu am nici măcar o copie, dar, stați puțin, rezolv
imediat. Îi dau un telefon soției să-mi trimită certificatul
prin e-mail sau fax.
- O foarte bună idee, domnule Pop, documentele
vă așteaptă. Sunt aici până la ora 13, iar acum nu e mai
mult de 9. Mergeți liniștit și rezolvați problema, o să-i
spun portarului că puteți intra la mine oricând.
- Vă mulțumesc, domnule director, sper să revin
repede...
Abia ajuns pe trotuar, domnul Pop își sună
nevasta:
- Nela, te pup! Ești la birou? Uite ce te rog:
trimite-mi prin fax sau e-mail certificatul de înregistrare
al firmei. Am nevoie de el aici și apoi se rezolvă...
- Știi că asta mi-ar lua cinci minute în mod
normal, numai că acum nu pot. Nu am nici ton, nici
internet. De azi-dimineață.
- De ce? N-ai încercat să afli?
- Cum nu? Am sunat de pe mobil. Mi s-a răspuns
că n-am plătit. Simplu. N-am plătit.
- Dar am plătit, ripostez.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
31
- Știu, dragul meu, dar n-am cum demonstra. Cred
că nu mi-ai lăsat chitanța. Probabil e la tine în buzunar.
- A, da, ai dreptate. E în geanta mea. Am văzut-o
azi-dimineață. Bun, încerc să rezolv eu și apoi te sun. Pa,
iubito!
- Pa, dragă! Să-ți meargă bine.
Domnul Pop avu o idee. Văzuse din taxi că sediul
firmei de telefonie era foarte aproape de birourile
ministerului, așa că, i se păru că soluția cea mai rapidă
este de a merge direct acolo, să stea de vorbă cu cineva și
să lămurească problema. Zis și făcut! În mai puțin de
cinci minute, domnul Pop era în fața unui ghișeu pe care
scria cu litere mari, albastre: informații. Se apropie încet
și cum nu mai era nimeni, zise:
- Bună dimineața, vă rog să-mi spuneți cu cine aș
putea vorbi pentru restabilirea unei legături telefonice...
- Da, ce? Cu mine nu puteți vorbi? Sau n-am
mutră de persoană competentă...
- Vai, se poate? Cum să nu! Zise domnul Pop
nonșalant, uitați care e problema... eu sunt din provincie
și am un abonament la dumneavoastră... de azi dimineață
nu mai avem nici ton, nici internet...
- Așa... păi, dacă n-ați plătit..
- Nu vreți prima dată să verificați? Cum puteți
trage concluzia înainte de-a verifica?
- N-am nevoie să verific nimic, dacă plăteați,
vorbeați, dacă nu, gata, l-am tăiat, nu mai stăm să ne
rugăm de fiecare... Clar?
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
32
- Domnișoară, încercă domnul Pop să rămână
calm, am achitat chiar eu la ghișeul firmei din orașul
nostru. Vă rog să verificați.
- N-am cum. Aici sunt „informațiile”, nu vedeți?
mergeți la „abonați” sau „contabilitate”.
- Păi, n-ați zis să vorbesc cu dumneavoastră?
- Așa, și? Acum ați vorbit destul, mergeți unde
v-am spus că mai am și alți clienți.
Domnișoara înaltă, excesiv de slabă, cu un păr
roșcat, vâlvoi, nu părea deloc dispusă la conversație.
Totuși, domnul Pop încercă să mai obțină câteva detalii:
- Unde sunt birourile acelea, vă rog?
Unghiile lăcuite în nuanțe diferite, ajustate cu
flori și frunze bătură nervos în geam:
- Pe coridor, în stânga, scrie mare pe uși!
Doamne, ce oameni dezorientați!
Domnul Pop se îndepărtă de biroul domnișoarei
roșcate cu vaga senzație că tocmai s-a îndepărtat și mai
mult de o rezolvare imediată. Totuși, bătu la ușa
„abonaților” și, luându-și o mină senină, intră zâmbind:
- Bună ziua, aș avea și eu o problemă... Așteptă
liniștit să fie întrebat. De după primul birou, o femeie
grasă, cu părul lins, prin într-o coadă subțirică își ridică
capul și-l privi întrebător peste niște ochelari cu ramă
groasă:
- Spuneți! zise autoritar.
- Da, uitați care e problema... Am un abonament
la dumneavoastră și...
- Codul de client! Veni brutal întrebarea...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
33
- 12214554 veni răspunsul rapid, semn că domnul
Pop își făcuse temele.
- Domnule, dumneavoastră n-ați plătit! Ce servicii
vreți? Să venim noi acasă la fiecare să încasăm?
- Doamnă, mă scuzați, am achitat cu trei zile
înainte de termen, la casieria firmei dumneavoastră.
- Chitanța! veni iar sec solicitarea...
- Poftiți!
Chitanța poposi în mâna mare, roșie și transpirată
a femeii. Aceasta o privi ca și cum vedea pentru prima
oară un asemenea document, încercă s-o verifice, apoi o
aruncă înapoi pe masă și zise dur:
- Nu merge! Codul de pe ea nu e bun!
- Și ce-i de făcut? îndrăzni domnul Pop.
- Nimic! Ce să-i fac? Nu-i bun codul, e ca și cum
n-ați plătit. Vreți să vă dau drumul la servicii, plătiți la
casierie și în cinci minute aveți toate serviciile la loc. Și
nici măcar nu vă ia penalizări, că-s trecute numaʾ cinci
zile de la termen.
- Doamnă, cum să merg să plătesc, dacă am
plătit?
- Păi, dacă nu-i bună chitanța, ce să fac eu?
- Dar eu ce vină am? Eu am dat banii, nu puteam
să emit eu și chitanța, aveți om plătit pentru asta, nu?
Dacă a greșit ceva, repară, eu așa văd că ar fi bine...
- Ar fi, dar nu se poate... Eventual dacă vrea
colega din provincie s-o anuleze și să emită alta... Altfel,
n-am cum.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
34
- Bine, dar eu sunt aici și am nevoie de internet.
Până ajung acasă, merg cu chitanța, mai e mult... Dacă
aici la sediul central nu se poate rezolva, unde să se
poată?
- Acasă la dumneatale, unde s-a emis chitanța...
- Doamnă, să ne înțelegem... Eu am abonament!
Am contract cu firma, nu cu o persoană de nu știu unde.
Deci, firma trebuie să-mi rezolve problema. Contractul e
bilateral: firma îmi furnizează servicii eu achit. Simplu!
- Numaʾ că n-ați achitat...
- Cum n-am achitat, când am chitanța în mână?
Vreau să vorbesc cu un director, unde să mă adresez?
- În capătul coridorului... Vă spune secretara cum
puteți intra la directorul adjunct... zise funcționara
țâfnoasă și, în semn că nu-și mai pierde timpul cu clientul
nemulțumit, ridică receptorul și începu convorbirea,
întorcându-i acestuia spatele.
Domnul Pop ieși supărat și o luă către biroul
directorului. Bătu la ușă și intră fără să mai aștepte
răspunsul. Secretara nu-l băgă în seamă. Stătea cu fundul
pe birou, un picior pe scaun și receptorul la ureche.
Interlocutorul era, probabil, extrem de simpatic, deoarece
domnișoara, de altfel foarte frumoasă și elegantă, râdea
cu gura până la urechi.
Clientul își drese vocea, doar-doar l-o băga în
seamă, apoi tuși destul de tare și, în final,
nemaiputându-se abține zise:
- Bună ziua, domnișoară, aș dori să vorbesc cu
domnul director.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
35
În acel moment, domnișoara păru să realizeze că
nu mai e singură în încăpere, așa că sări de pe birou, își
aranjă ținuta și spuse cu un glas suav, ca un clinchet de
clopoțel:
- Puteți vorbi cu doamna director adjunct. Dacă
vreți, vă trec pe lista de audiențe. Încep la ora 11, deci nu
mai sunt decât vreo zece minute. Sunteți al patrulea.
Vreți?
- Sigur, vă mulțumesc mult!
- Dați-mi, vă rog cartea de identitate să vă
înregistrez.
Domnul Pop se apropie de birou pentru a-i da
documentul cerut, iar domnișoara completă:
- Stați, vă rog, mai departe, avem camere de luat
vederi și nu e voie, în registrul de intrări sunt date
secrete...
- Sigur, domnișoară, mă scuzați, zise domnul Pop,
îndepărtându-se de birou, voiam doar să vă dau cartea de
identitate...
- Așa, zise domnișoara ridicându-se, poftiți
buletinul! Ieșiți în hol, mergeți în camera „unu” și
așteptați acolo. Vă chem eu.
Domnul Pop ieși mulțumindu-i domnișoarei
pentru solicitudine. Camera „unu” era exact alături.
Constată că ar fi putut intra direct din secretariat, dar,
probabil, acest lucru nu era permis de regulament. În
încăpere mai erau câteva persoane, care-și așteptau
rândul. Nu vorbea nimeni. Fiecare părea cufundat în
propriile gânduri. Omul se așeză și privi ceasul care era
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
36
atârnat pe peretele din față. Arăta 11 fără 5. „Nu mai e
mult” gândi. „Încă am timp să ajung cu certificatul....”
Ușa se deschise brusc. Secretara intră cu un
carnețel în mână și strigă:
- Doamna Belea!
Nu răspunse nimeni. Secretare mai strigă o dată:
- Doamna Belea! Nu e nimeni cu acest nume?
Cum nu-i răspunse nimeni, citi următorul nume
de pe listă. Nici acum nu răspunse nimeni. Nu avu noroc
nici cu al treilea, așa că strigă:
- Domnul Pop! Poftiți! Ați ajuns primul. Vedeți
cu ce oameni am de-a face? Se înscriu în audiență, insistă
să fie primiți cât mai curând și-apoi pleacă. Asta e! Dacă
nu-și cunosc interesul... Poftiți! Intrați pe ușa din capătul
coridorului, doamna directoare vă așteaptă...
Domnul Pop bătu la ușă, așteptă câteva secunde
apoi apăsă pe clanță și intră. Biroul era spațios, aranjat cu
gust. Mobila era dintr-un material lucios, albastru,
covorul și perdelele la fel și, deși atmosfera era rece din
cauza culorii, senzația pe care-o resimțeai era destul de
calmă și plăcută. În spatele biroului stătea o doamnă de
vreo 50 de ani, blondă, cu ochelari, iar de pe scaunul din
fața biroului îl privi o domnișoară micuță și firavă.
Doamna mai în vârstă îl privi nemulțumită și spuse cu un
glas ușor, dar autoritar:
- Vă rog să așteptați puțin afară, mai am ceva de
discutat cu colega. Vă chemăm noi!
Nemulțumit, dar fără drept la replică, domnul Pop
ieși și începu să se plimbe prin fața ușii. Minutele
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
37
treceau, iar răbdarea îi devenea tot mai fragilă. Se gândi
că n-are rost să comenteze, fiindcă are nevoie de ajutor.
Într-un târziu, tânăra ieși din birou și-i spuse scurt:
- Intrați! E liberă acum.
Din păcate, nu apucă să intre bine, că doamna
directoare îl și luă la rost:
- Mi-au spus colegele că deși n-ați achitat factura
sunteți supărat că v-am tăiat serviciile.
- Ați fost informată greșit, doamnă directoare,
serviciile mi s-au tăiat, e adevărat, numai că eu am
achitat la timp, la fel ca în ultimii 20 de ani.
- O, sunteți client vechi!
- Da, printre primii... Uitați chitanța. Vă rog să mă
ajutați, am nevoie de un document de acasă și soția nu
are internet să mi-l poată trimite...
- A, deci e urgent!
- Foarte urgent, vă rog frumos, altfel pierd
progamul de la minister...
- Așa, să vedem contul dumneavoastră de client...
Da, așa e, aveți abonament de 20 ani. Nu e puțin lucru.
Uitați, eu vreau să vă ajut. Chem pe cineva să rezolve
treaba. Bine?
- Sigur! Vă mulțumesc mult!
Directoarea formă un număr de interior și zise
calm:
- Carmen, vino, te rog până la mine!
Apoi, către client:
- Vine acum, se rezolvă imediat! Și altă dată, să
achitați la timp...
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
38
- Bine, dar eu am achi... vorbele îi rămaseră în
gât. În birou intrase o doamnă ce părea aproape de
pensionare, îmbrăcată într-un costum negru, de birou,
care-l privea mustrător. „Oare de ce?” se întrebă domnul
Pop.
- Mergeți cu doamna Carmen, zise directoarea,
faceți o cerere și se rezolvă... Vă spune ea... Carmen,
rezolvi, da?
- Sigur, doamna directoare, se poate? Veniți cu
mine, domnule!
Ieșiră. Ajunși pe coridor, doamna Carmen îi
comuncă sec, fără amabilitatea din birou:
- Eu rămân puțin să-i spun ceva unei colege,
megeți jos și așteptați-mă la ghișeul 2. Ați înțeles? O luați
pe scările din stânga...
- Da, sigur, vă mulțumesc, dar, vă rog, grăbiți-vă,
nu mai am prea mult timp ca să rezolv problema...
- Sigur! veni sec răspunsul.
„Oi fi devenit eu paranoic sau mi-a răspuns cu un
ton cam zeflemitor?” gândi domnul Pop coborând scările.
Ajunse într-un hol mare, luminat și elegant. Erau cinci
ghișee, dar nicio funcționară. Se așeză cuminte în fața
ghișeului 2. Doamna Carmen nu întârzie prea mult.
Apăru în nici trei minute și-l trimise la ghișeul 1 după o
cerere. Și aici merse repede. Imediat ce ajunse în fața
ghișeului, apăru ca din neant o altă domnișoară, care-i
dădu cererea fără să mai fie necesar s-o solicite. Domnul
Pop realiză că, fiind o încăpere comună, se auzea de la un
ghișeu la altul ce se discută.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
39
- Așa, buuun, zise doamna Carmen. Dați-mi
chitanța să-i fac o copie până completați cererea... Așa...
Acum mergeți cu toate astea la registratură, a patra ușă pe
dreapta și apoi, după ce aveți număr de înregistrare,
intrați în sala mare din față și căutați-o pe doamna
Angela. Ea știe mai bine despre ce e vorba, s-a ocupat de
dumneavoastră, rezolvă ea.
- Bine, mulțumesc, zise domnul Pop epuizat, iar
în gândul său continuă: Or mai avea ghișee? Dar
funcționare? Doamne, atâta umblătură... mori cu
dreptatea în mână. Exact în fața registraturii sună
mobilul. Era soția:
- Ei, ce-ai rezolvat?
- Încă nimic, sunt aici, la firma de telefonie, te sun
eu imediat ce rezolv, bine?
- Bine, aștept!
Ceva mai liniștit, clientul intră la registratură.
Aici, după ce i se verificară toate actele, cererea îi fu
ștampilată și i se dădu un număr de înregistrare:
- Mergeți la doamna Angela! Știe ea despre ce e
vorba!
- Da, mulțumesc!
„Iar am senzația că-s luat peste picior” gândi Laur
Pop ieșind. „Oare pe unde trebuie să merg? A! Știu! În
încăperea din față... Bine, dar aici am fost prima dată...
N-am încotro, intru...”
- Bună ziua, cu doamna Angela, vă rog... zise
destul de timid.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
40
- Eu sunt... se auzi un glas ca de tunet. Doamna
grasă și mai transpirată ca înainte îl privea cumva
amuzată:
- Și zi-i așa, domnule, te-ai dus la directoarea, nu?
Siiiiigur... Toți vă duceți... Numaʾ că, dacă vreți să se
rezolve tot la Angela vă întoarceți. Nu-i așa? Sau n-ați
auzit că până la Dumnezeu vă mănâncă sfinții.... Ha! Ia
să vedem „documenturile”. Buun! Cerere aveți, chitanța
în copie este, cartea de identitate în copie este, număr de
înregistrare aveți. Gata! Le lăsați aici și văd eu ce fac ca
în maxim trei zile să aveți serviciile restabilite.
- Trei zile? Întrebă domnul Pop buimac. Cum trei
zile? Eu am nevoie de internet acum, imediat, aștept un
document important...
- Chiar? Păi, de ce nu ziceți? Dacă n-ați mai fi
umblat după cai verzi pe pereți pe la directoarea, acum ați
fi avut internet.
- Dar, dumneavoastră ați zis....
- Așa, și? Mai zice omul, numaʾ că în loc de
ceartă trebuia să vii și mata cu o cafea... Ei?
- Sigur, cu orice... O pungă mare de cafea, o
ciocolată, cum să nu! Acum fug la alimentara din colț...
- Lasă, nu mai fugi, că nu e cazul, primim atenția
în numerar, doar ești grăbit și matale, nu? Ce să mai
pierzi vremea? Daʾ să știi că nu mai mult decât de-o
cafea, că n-am nevoie de probleme... Uite, să nu zici că-s
rea, dai o surtică și nu mai ai treabă...
Suta se transferă în buzunarul doamnei Angela,
care schimbă imediat tonul, zâmbind mieros:
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
41
- Vezi ce simplu? Dacă plătește omul la timp, are
și servicii...
- Pe când aș putea să sper că va merge?
- Merge deja! Ce crezi? Eu sunt om de cuvânt! Și
ursul joacă dacă-i cânți! Hai, sănătate multă! La
revedere!
Domnul Pop nu-și revenea. „Oare chiar să se fi
rezolvat? Hai să sun acasă, să văd!”
- Bună iubito, merge? Da? Mă bucur! Mi-ai și
trimis? Mulțumesc, te pup! O iau pe stick și mă duc s-o
tipăresc. Te sun când termin. Pa!
Ieși în hol și văzu cu coada ochiului că ceasul
arată 12 jumătate. Alergă la un birou de copiat acte și-și
tipări documentul.
„De-acum, am ajuns în linie dreaptă. Încă puțină
răbdare și aprobarea e a mea!”
La minister, toate neschimbate. Parcă nu lipsise
mai mult de zece minute. Portarul moțăia.
- Aș dori să merg la domnul director, sunt Laur
Pop, mi-a spus că mă așteaptă...
- Sigur, domnule, mi-a comunicat. Din păcate, e
trecut de ora 13...
- Nu, nu încă, mai sunt cam patru minute, sunt
sigur că mă va primi...
- Stați să-l sun să-l întreb...
Portarul se duse lent spre telefon, ridică și mai
lent receptorul și-apoi formă interiorul... Așteptă câteva
minute, apoi, mai formă o dată... mai așteptă... În final,
spuse, cumva cu jenă:
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
42
- Regret, domnule, a plecat, nu-l mai găsiți decât
mâine dimineață la ora opt.
- N-am ce face, revin mâine, trebuie să mă înscriu
în audiență?
- Nu, domnule, nu mai trebuie. Păcat doar că de
mâine se schimbă legea și cine știe ce acte vă mai cere.
De-asta a fost azi așa o nebunie pe-aici, toți au vrut să
„prindă” legea veche, păcat că n-ați ajuns la timp...
- Da, păcat... revin mâine...
Ieșind, îl auzi pe portar comentând de unul singur:
- Ce oameni, domnule, ce oameni... Depun cereri
și apoi, de comozi ce sunt, nu vin la timp, cine să-i mai
înțeleagă?
Auzind comentariile „la indigo” cu ale secretarei
de la firma de telefonie, domnului Pop parcă-i trecu toată
supărarea. Ieși zâmbind și se gândi că proverbele
românești sunt întotdeauna adevărate: „Scumpul mai
mult păgubește... Dacă azi-dimineață la nouă mai
plăteam o dată telefonul, cheltuiala mi-era mult mai
mică!”
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
43
Cameleonul
O dimineață umedă și destul de rece. Elvira s-a
trezit ca de obicei pe la cinci, i-a pregătit biberonul celui
mic și a dat drumul radioului. Obișnuia să asculte
programul matinal. Radu era deja în baie. Pleca foarte
devreme la serviciu. Fabrica era destul de departe și dacă
ar fi întârziat i s-ar fi tăiat din ore și, împlicit, din salariu.
Oricum, nu întârziase niciodată, era extrem de
conștiincios. Camera fu inundată de cântecul patriotic
obișnuit: „Din veacuri a luptat această țară/ Și fiii ei de
veacuri au visat/ Această minunată primăvară/ Pe care o
trăiesc înflăcărat...”. Ei erau atât de obișnuiți cu melodia,
încât nici n-o mai auzeau. Începu refrenul laudativ:
„Poporul, Ceaușescu, România”... Dintr-o dată, melodia
se opri și începură știrile.
- Radu, tu auzi? întrebă Elvira. La radio nu e
programul normal...
- Ce spui? N-am auzit, zise Radu apărând în ușa
băii cu un prosop în mâini.
- Ziceam că nu e programul obișnuit la radio...
Ascultă! Se vorbește despre o revoltă prin Timișoara...
- Serios? Ciudat! De obicei nu se spun lucrurile
astea...
- Exact... Asta mă miră și pe mine...
- Lasă, nu te îngrijora, nu va fi nimic rău, o să
vezi!
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
44
- Poate va fi chiar bine... La fabrică n-ai auzit
nimic?
- Nu, nimic, de fapt, stai puțin, n-am mai fost la
fabrică. Doar știi c-am fost trei zile în delegație...
- Da, așa e, nu m-am gândit la asta... Oricum, ai
grijă pe-acolo...
- Stai liniștită, ce-ar putea fi? Oamenii sunt
temători, nu va fi nimic. Vezi de copil, să nu răcească. Și
spune-i, te rog, la Moșu să nu mai facă atât de cald în
casă. Să-ncercăm să-i oferim, pe cât posibil, aceeași
temperatură...
- I-am mai spus eu, daʾ lor așa le place, cald. N-au
stat la bloc să vadă cum e. Buna mi-a zis să-l las acolo și
peste noapte și s-a cam supărat când i-am spus că nu
putem sta acasă fără el.
- Asta e! Lasă că nu se supără... Știi doar cât vă
iubesc pe amândoi...
- Pe „amântrei”... acum și tu ești nepotul lor iubit.
Radu zâmbi. Așa era. Bunicii Elvirei nu făceau
deosebire între nepoata lor și el. Se simțea tot timpul în
largul lui, de parcă ar fi fost dintotdeauna împreună.
- Radu, zise Elvira petrecându-l în ușă, vezi ce
faci pe la fabrică... să nu zici nimic, să nu pățim ceva...
- Fii liniștită, nu va fi nimic. Și crede-mă, nu mă
amestec în nicio revoltă... Oricum nu sunt speranțe...
Întoarsă în cameră, Elvira se așeză pe scaunul de
la geam. Privirea ei îl petrecu pe Radu până se pierdu în
noapte. Într-un mod ciudat, simțea cum îngrijorarea se
cuibărea în întreaga ei ființă. O neliniște ciudată pusese
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
45
stăpânire pe ea. „Ceva așa, ca înaintea unui examen...”
gândi Elvira. Nu mai avu timp să-și continue gândurile.
Cristi se trezise și începu întrecerea matinală cu timpul.
La început biberonul, joaca de-a v-ați ascunselea cu
hăinuțele, apoi papucii, povestea cu pisicuța care era
desenată pe cărucior și la urmă geanta cu cele necesare
pentru ziua ce va urma: lapte praf, biberoane, haine de
schimb și alte mărunțișuri pregătite de cu seară. Se făcuse
deja șapte, așa că Elvira își luă rapid paltonul și poșeta
din cuier și scoase căruciorul pe coridor. Acum aștepta
„ajutoare”. Un băiat din vecini, amabil și săritor venea în
fiecare dimineață s-o ajute să coboare cele trei etaje cu
întregul calabalâc. Nici nu avu timp să încuie ușa că
vecinul era lângă ea:
- Bună dimineața, tanti Elvira, gata de plecare?
- Gata, Nelule, gata... Azi am și mai multe ca de
obicei, duc la bunici și o păturică.
- Nu-i nimic, ne descurcăm... Dacă e nevoie, vin
cu dumneavoastră până acolo.
- Mersi, chiar nu trebuie, o dată ajunși jos, le pun
pe toate „la bagaje”. Uite, vezi? Căruciorul are dedesubt
o poliță...
- A, e bine așa. Luați-l pe Cristi în brațe, eu duc
căruciorul și păturica.
- Bun, eu iau copilul, plasa și poșeta.
Coborâră râzând și povestind. Chiar și Cristi
zâmbea și gângurea bucuros.
Nelu, elev în ultima clasă de liceu, era un copil
inteligent și serios, care se străduia să învețe bine deși, în
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
46
condițiile date, era destul de greu. Stătea cu maică-sa
într-o garsonieră confort redus, la etajul patru al blocului
și, din cauză că acoperișul nu mai fusese reparat de mult,
„beneficia” de duș gratuit ori de câte ori ploua. Mama lui,
o femeie înaltă și uscățivă, lucra „cu ziua” pe la diferite
familii. Făcea menaj sau se ocupa de grădinile celor pe
care soarta îi favorizase mai mult. Copilul stătea mai
mult singur și devenise mai retras, dar cu Elvira discuta
întotdeauna și se bucura s-o ajute, deoarece simțise că
tânăra îl tratează ca pe un egal. Când ajunseră în fața
blocului, copilul, cu un aer extrem de serios spuse:
- Tanti Elvira, ați auzit știrile?
- Da, Nelu, am dat drumul la radio de dimineață.
- Mama zice că la Timișoara s-a tras în oameni,
i-a spus o doamnă care are fiul student. Ce credeți că va
fi?
- Nu știu, chiar nu știu ce să-ți spun. Că oamenii
se revoltă, cred, dar nu cred că se va schimba ceva... Cine
știe? Om trăi și-om vedea.
- Nenea Radu a plecat la serviciu?
- Da, de dimineață.
- În fabrici e revoltă. Sigur va fi și la noi în oraș.
Poate ar fi bine să rămâneți acasă.
- Nu, Nelu, n-am cum. Trebuie să ajung la
serviciu. Și-apoi, duc copilul la bunicii mei, vor avea
grijă de el.
- Dar de dumneavoastră? Cine știe ce va fi prin
oraș.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
47
- Nu te teme, cu noi n-are nimeni nimic. Du-te la
școală ca de obicei și mai vorbim după masă...
- Sunteți atât de liniștită... Mama era tare nervoasă
și speriată... A plecat plângând.
- De ce? Are vreun motiv special?
- Da, are un frate la Timișoara, e vatman. A
încercat să dea telefon la depou, unde mai sunase și altă
dată, dar nu i-a răspuns nimeni. De-asta se teme, să nu i
se întâmple ceva.
- Ai încredere în Dumnezeu. Va fi bine.
- Da, va fi bine... Vă mulțumesc, tanti Elvira,
parcă mi-ați mai dat curaj. Mă duc la școală.
Copilul plecă, iar Elvira îl urmări zâmbind: „De
fapt, fusese pe trei sferturi hotărât să plece la școală,
altfel nu și-ar fi luat ghiozdanul... O, Doamne, cine știe
ce-o mai fi... Generația mea a avut noroc. A fost pace și
liniște, chiar dacă au mai fost greutăți și lipsuri. Părinții și
bunicii au suferit în război. Doamne, fă, te rog, să fie
pace pentru Cristi, să crească într-o lume mai bună!”
Nici bunicii nu erau liniștiți. Toată lumea asculta
dimineața radioul și cu toții fuseseră uimiți de ce-au
auzit. Încă din ușă, Elvira fu întâmpinată cu temeri:
- Vai, ce bine c-ai ajuns! Unde e Radu? întrebă
bunica.
- Vrei să mergi la birou? Nu cred că e bine, zise și
bunicul, mai bine-ați sta aici amândoi, e mai sigur.
- Lasă, moșule, că nu-i nimic, cum să nu mă duc
la serviciu? Și Radu s-a dus. Abia a venit din delegație,
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
48
are treabă, nu poate sta acasă. Voi să aveți grijă de copil,
noi vom fi atenți, nu vă temeți.
- Bine, fata mea, bine, să ai mare grijă pe drum și
nu te înhăita cu nimeni, n-are rost să te bagi singură în
bucluc...
- Da, completă iarăși bunicul, cine știe ce poate
ieși de-aici. Pare să fie o răzmeriță în toată regula. Am
fost după lapte de dimineață și oamenii vorbeau că la
Timișoara s-a tras în populație. Nu te încrede în nimeni.
Dacă pleacă și colegii, vii acasă. Nicăieri altundeva. Și
sună-l pe Radu, la fabrică, să vă întâlniți aici. Să nu plece
cu muncitorii, dacă iasă în stradă. Te rog, ai grijă!
- Bine, așa voi face. Plec acum, trebuie să ajung la
timp, aveți grijă de Cristi! Te pup, Cristi! Să fii cuminte!
Dacă strada bunicilor era destul de pustie, către
centru străzile deveneau extrem de animate. În fața
birourilor unde lucra Elvira, era o adevărată adunare.
Oamenii vociferau, dar nu se înțelegea nimic. Se vedea
că veniseră aici sub impulsul anunțurilor de la radio sau
televizor și că, încă, nu au un lider sau un program clar.
Elvira intră în clădire și se miră că la fereastra
dinspre curte nu este obișnuita „ședință” la cafeaua de
dimineață. În biroul în care lucra ea era liniște. Toate
colegele ei ajunseseră deja și stăteau cu nasul în hârtii,
fără să scoată vreo vorbă. Elvira își lăsă paltonul în cuier
și se așeză la birou. Luă din sertar registrul în care scria și
apoi se aplecă spre colega din dreapta și întrebă în
șoaptă:
- Ce s-a întâmplat, Mona? Ce e cu atmosfera asta?
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
49
- Stt! Taci! Șefa e turbată!
- De ce? Ce are?
- Ca de obicei și-n plus știrile de azi...
- Haida de! Ce-i pasă ei? Parcă e regalistă... ar
trebui să se bucure.
- Ce faci, Elvira? zise șefa din ușă. N-ai de lucru?
Văd că-ți arde de bârfă! Statul ăsta acasă te-a prostit de
tot. Nu-i bună măsura ca mamele să stea patru luni
acasă... Hai, hai, la treabă!
- Sunt de acord, șefa, nu e bine ca mamele să stea
numai patru luni și să-și lase copiii mici în grija altora. În
țările civilizate...
- Crezi că nu știe Partidul cum e bine? Uite unde
stătea dușmanul poporului... izbucni șefa ca de obicei
când era contrazisă... Măi, fată, partidul te-a crescut și
ți-a dat o pâine, iar tu ești împotriva lui? Păi, atunci ești
împotriva țării, a oamenilor muncii...
- Ba m-au crescut părinții mei care au muncit
extrem de mult, nu partidul, comentă iar Elvira. Iar
pâinea mi-o câștig singură. Am învățat, am terminat o
facultate și acum muncesc, nu cer de pomană...
- Dacă mai zici ceva să știi că te dau afară...
- Mă dați afară atunci când va fi fabrica
dumneavoastră... Deocamdată am fost angajată prin
concurs și nu mă puteți da afară după bunul plac...
- Crezi? Vrei să te pui cu mine? Biiineeee! Hai la
tovarășul secretar de partid, să vedem ce părere are.
În birou nimeni nu mișca. Cele patru funcționare
își țineau capetele plecate și-și făceau de lucru. Șefa, o
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
50
femeie trecută de cincizeci de ani, înaltă, brunetă,
aranjată excesiv, dar îmbrăcată fără gust, cu niște haine
care nu se potriveau deloc unele cu altele, continuă cu și
mai multă înverșunare:
- A, poate crezi că dușmanii poporului vor pune
mâna pe putere... Îi fi și tu revoluționară... De-asta ți-a
plătit statul patru luni în care n-ai făcut nimic, să
complotezi împotriva lui... Bine, n-ai decât să te dai de
partea cui vrei... Urma alege, cine râde la urmă, râde mai
bine. Și-acuma, hai, nu mai sta, mergem la tovarășul
secretar.
- Tovarășa Josan, zise Mia speriată, coloana de
muncitori a ajuns în fața geamurilor! Ce facem?
Afară, se întețeau vociferările. Acum, se auzeau
scandări clare: „Jos comunismul!” și „Nu vă fie frică,
Ceaușescu pică!”, semn că mulțimea își găsise lideri și
devenise organizată.
- Pleacă de la geam! Nu fraternizăm cu dușmanul!
Noi trebuie să fim demne de-a fi membre ale Partidului
Comunist Român! Nu vă lăsați induse în eroare! strigă
iarăși șefa.
- O singură problemă ar fi, comentă iar Elvira, eu
nu sunt membră de partid, pot fraterniza? Fetelor! De ce
nu ziceți nimic? Vă place să stați în frig? Vă plac
„adidașii” și „frații Petreuș”? Sau vă place că n-aveți
curent între șapte și opt seara... O, știu, vă place
emisiunea de la televizor. Aia de ține două ore și-l vedem
pe tovarășuʾ...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
51
- Elvira! Ține-ți gura! Pe cuvântul meu că te
reclam la partid... Pușcăria te mănâncă...
Șefa devenise palidă din cauza nervilor. Nu se
așteptase la atâta curaj din partea unei tinere abia
angajate de nici doi ani.
De afară se auzeau noi și noi îndemnuri. „Veniți
cu noi!” striga mulțimea... Din partea de jos a orașului,
coloana de muncitori de la fabrică se apropia și se se
îngroșa pe măsură ce înainta.
- Haideți, să mergem și noi! îndrăzni Mia, una
dintre doamnele mai în vârstă. De ce mai stăm aici s-o
ascultăm pe femeia asta? Până mai ieri ne lămurea că
numai regalitatea ne mai poate salva și-acum, uitați-vă și
voi cât de comunistă este. De ce, tovarășa Josan? De ce?
Poate fiindcă la ședința de ieri s-a pus problema să fiți
schimbată? De-asta?
- Nu, nu-i adevărat! N-a zis nimeni că mă
schimbă... Minciuni!
- Ba-i adevărat, interveni Mona. Cine ne-a spus
nouă a fost de față. Și, ca să fim sigure, pornim noi
revolta împotriva dumitale, chiar acum. Haideți fetelor!
Ziceți împreună cu mine: Jos Josan! Jos Josan!
De pe coridor, intră Petre de la contabilitate, unul
dintre cei mai mucaliți colegi, râzând de situația creată în
birou:
- Cu „Jos Josan!” sunt de acord, că mi-a mâncat
nervii, dar sună atât de ciudat, că mai că-mi pare rău că
nu avem pe cineva „Susan” pe-aici să strigăm și „Sus
Susan!”... Ar fi o distracție pe cinste!
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
52
- Tu ce vrei? sări șefa cu gura. Du-te-n biroul tău!
- Jos Josan! răspunse Petre râzând, urmat de
celelalte colege...
Șefa, dându-și seama că nu mai poate răzbi cu
vorba răstită, încercă o altă strategie:
- Haideți, măi copii, că nimeni nu vă vrea răul,
mai vorbim noi peste câțiva ani când îmbătrâniți, nu mai
strigați așa, că mă doare inima. N-am fost eu ca o mamă
pentru voi?
- Ba da, vitregă! râse Sorina. Fetelor! Ieșim la
revoluție? Tocmai a spus la radio că Ceaușescu a fugit!
Haideți, nu putem rămâne nepăsătoare!
Toți cei prezenți fură de acord. Se îmbrăcară,
încuiară tot și ieșiră în stradă. Șefa rămase închisă în
biroul ei, plângând. În fața ferestrelor, era deja mai
liniște. Coloana înaintase până în piața din fața
restaurantului central. De acolo se auzea un discurs și
urale. Oamenii păreau bucuroși. Elvira se gândi că din
cauza discuțiilor intreminabile, a uitat să-i dea un telefon
lui Radu. „Singura soluție e să merg acasă” își zise Elvira
și porni, împreună cu toate colegele, către locul de unde
se auzea discursul. Piața era plină. La microfon era un
inginer din fabrică pe care-l cunoștea din vedere. Tocmai
anunțase și el că Ceaușescu a fugit pe la ora 12 cu un
elicopter și că revoluția nu mai poate fi înfrântă. Uralele
ieșite din sute de piepturi o făcură pe Elvira să simtă și ea
bucuria victoriei. Ocoli mulțimea și o luă către casă.
Trebuia să se întâlnească cu Radu, să vadă ce vor face în
următoarele ore. Aleile dintre blocuri erau pline de
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
53
oameni. Unii mergeau spre piața centrală, alții se
întorceau să le povestească celor rămași acasă. Unii
deschiseseră geamurile și puseseră radioul pe pervaz.
Știrile de la București le întăreau credința că vor reuși să
se smulgă de sub dictatura comunistă.
În scara blocului, Elvira fu întâmpinată de Nelu:
- Tanti Elvira, unchiul meu e bine. A vorbit mama
cu el acum vreo oră. La Timișoara e revoluție în toată
regula. Se trage pe străzi. El e la serviciu, nu pleacă de
acolo deocamdată. Zicea că printre revoluționari sunt și
hoți, așa că, ei stau să păzească.
- Vezi, Nelu, că totul e bine?
- Da, aveți dreptate. A venit și nenea Radu. E sus.
- O, mă bucur, mersi, Nelu, merg să vorbesc cu el.
Elvira urcă scările în fugă, cu cheia în mână. Descuie și
intră grăbită:
- Radu, Radu! Unde ești?
- Aici, dragă, în bucătărie, acum am ajuns...
- Bine c-ai venit acasă! Mă gândeam să-ți dau un
telefon, dar n-am mai reușit, a fost o nebunie la birou,
ne-am certat, am strigat, madam Josan a făcut iar nazuri,
apoi, după ce a trecut coloana de la fabrică, am plecat și
noi. M-am tot uitat după tine, dar nu te-am văzut în
coloană.
- Am fost, dar numai până la cimitir, de-acolo unii
au luat-o către centru, iar alții către cartierul nostru.
M-am dus și eu cu ei, în ideea de-a te întâlni întâi pe tine
și, abia apoi, de-a mai ieși în oraș.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
54
- Dragul meu, zise Elvira strângându-l în brațe.
Mă bucur că am gândit la fel. Ce zici? Mergem după
copil? În drum luăm și pâine, am văzut că e deschis, dar
n-aveam cartela la mine.
- Oare nu ne dă și pâinea pe mâine? întrebă Radu.
Așa, n-am mai fi obligați să ieșim. Uite, la televizor arată
străzile din București. Acum câteva minute revoluționarii
vorbeau deja dintr-un studio, cred că nu mai e cale de
întoarcere. N-aș fi crezut, speram, dar parcă nu mai
credeam...
- Da, poate Cristi va avea o altfel de viață, va trăi
într-o democrație adevărată, va vedea lumea, of,
Doamne, ce bine ar fi!
- Când am plecat de la fabrică nu știam încă ce să
cred. Directorul a ieșit în fața mulțimii și a vrut să
oprească ieșirea coloanei din fabrică. Se auzea chiar că
vrea să trimită oameni la Timișoara pentru a opri
revoluționarii. Apoi, ceva s-a întâmplat. Nu știam ce.
Ideile i s-au schimbat brusc și le-a spus portarilor să dea
drumul mulțimii. Erau zvonuri că Ceaușescu a fugit.
Poate de-asta. Oricum, directorul s-a văzut deodată
singur. Nimeni nu mai era de partea lui. Nici măcar
lingăii obișnuiți.
- Bine că nu l-a bătut nimeni...
- Să știi că oamenii au fost extrem de pașnici.
Inginerul Bârjov le-a vorbit oamenilor și a păstrat ordinea
dându-le curaj și speranță. Chiar l-am admirat. A fost un
act de curaj. Dacă revoluția va fi înăbușită, va plăti cu
capul.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
55
- Așa e, l-am văzut și în centru. Am asistat la
discursul lui. Vorbește cu mult curaj. Nu mi-am amintit
cum îl cheamă, dar știam că-l cunosc.
- Pe cine-ai mai văzut?
- O, erau foarte mulți cunoscuți. Și atât de
entuziasmați erau toți, c-am simțit cum mă cuprinde și pe
mine euforia. Împreună, oamenii pot constitui o forță.
Mai știi? Poate vedem înlăturat comunismul, doar și-n
alte țări sunt mișcări populare...
- Da, poate e vremea schimbării... Om fi noi cei
care trăim să vedem cum arată occidentul.
- Sau poate-l mutăm aici. Cum ar fi să cumpărăm
o pâine întreagă?
- Să vedem alimentara plină...
- Falimentara? Ha! Ha! Nici nu-mi pot imagina...
Să fie și altceva pe rafturi în afară de creveți?
Cei doi râseră. Se îmbrăcară în ceva comod și
ieșiră. Tot mai mulți oameni se îndreptau spre centru. Se
amestecară în mulțime și ascultară discursurile. La
primărie se împărțeau arme tuturor celor care se credeau
apți să tragă. Noii conducători organizau apărarea
principalelor obiective.
- Nu mai stăm, zise Radu. Mergem acasă. Bunicii
or fi îngrijorați.
Începuse să se întunece când plecară de la casa
bunicilor. Ar fi rămas peste noapte acolo, dar nu era loc
pentru toți. Vara ar fi fost altfel, iarna însă, camerele
mari, înalte erau friguroase. Dacă aveau musafiri, bunicii
făceau foc cu o săptămână înainte. Strada devenise
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
56
liniștită, chiar pustie. Radu îl luase pe cel mic în brațe,
pentru a merge mai repede, iar Elvira ducea plasa cu
hăinuțe. Căruciorul îl lăsaseră la bunici, nu se mai
complicaseră cu el.
Mergeau tăcuți. Ciudat, exact când ajunseră la
colțul blocului, se lăsă o ceață densă cum nu mai
văzuseră niciodată.
În acel moment, undeva, aproape de tot, se auzi o
mitralieră. Cineva trăgea către blocul lor. Din stânga alte
arme răspunseseră. Cei trei urcară în fugă scările
întunecate, intrară în apartament și se retraseră în camera
din spate, care avea o draperie groasă la fereastră. Deși
draperia era trasă, n-au aprins becul. Se temeau. Afară
gloanțele zburau. Zgomotul era atât de apropiat...
- Cred că se trage din scara noastră, zise Elvira.
- Așa pare...
- Așez copilul în pătuț, trage-l mai lângă perete,
să fie departe de geam...
- Bine, acum, ajută-mă, tragem și canapeaua, să
fim și noi feriți.
- Noroc că stăm la trei... La parter mi-ar fi fost
teamă...
- Cum stăm cu mâncarea? E posibil să fim
obligați să rămânem în casă vreo câteva zile.
- Nu rău. Important e că avem lapte praf pentru
Cristi. În plus, avem cartofi destui, ceva morcovi, ceapă,
fasole. E bine, nu murim de foame...
- Bun. Am luat și porția de pâine, ne descurcăm.
- Cât crezi că vom sta în casă?
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
57
- Știu și eu? Două-trei zile. Vedem noi. Încercăm
să dormim?
- Sigur, parcă e mai liniște...
- Acalmia dinaintea furtunii... Vezi cum se
luminează cerul? Sunt rachete de semnalizare... Înseamnă
că ceața e la fel de deasă...
- Mă duc să mă uit pe geamul din sufragerie...
- Nu, stai aici, poate fi periculos...
- Nu aprind becul. Mă uit de după perdea...
Elvira ieși în sufragerie, apoi, după câteva
secunde reveni cu vești:
- Ceața e și mai groasă. Nu se văd decât niște
reflectoare, undeva către „Pompieri”. Nu-mi dau seama
ce pot fi sau de ce sunt aprinse. Mitraliera a încetat.
Până-n zori nu mai avem ce face. Stăm liniștiți...
- Nici Veta nu s-a îmbătat. E liniște și la ei în
apartament. Mi se pare ciudat să n-aud certuri de la ei.
- Poate n-or fi acasă...
- Unde să fie? Doar n-o fi primit și bărbatu-său
pușcă... Ar fi un pericol public.
- Lasă că dacă nu bea e băiat bun. Chiar e apreciat
la fabrică...
- Dacă...
Parcă auzind discuția lor, în apartamentul de
alături începu cearta. Veta striga ca din gură de șarpe și
trântea tot ce întâlnea în cale.
În ciuda zgomotului de alături și a gloanțelor care
se mai auzeau din când în când, noaptea trecu fără
incidente. La fel și următoarele zile. Faptul că la televizor
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
58
știrile nu mai conteneau și că întreaga țară putea urmări
în direct mersul revoluției era ceva nou și ciudat.
În zona blocului, mitralierele nu mai tăceau. Zi și
noapte se auzeau alte și alte împușcături. Totuși, oamenii
nu păreau a fi în pericol, așa că viața aproape că-și urma
cursul firesc. Crăciunul bătea la ușă, iar prin bloc se
zvonea că la magazinul din cartier sunt alimente: ulei,
zahăr, făină și alte lucruri „rare” care înainte se „dădeau”
numai pe cartelă. Elvira se hotărî să meargă și ea să vadă,
deși Radu nu era prea încântat de idee:
- Te rog, ai grijă, ai văzut și ieri când am fost prin
centru ce furioasă e mulțimea...
- N-au treabă cu noi... Au altele de făcut. Mă duc
să văd dacă pot cumpăra și eu ceva. eventual pâine. S-a
anunțat că s-a lucrat la fabrica de pâine pentru ca
populația să nu ducă lipsă.
- Da, am auzit și eu. Să nu stai mult!
- Nu, nu stau, dacă pot, le cumpăr și bunicilor o
pâine și-apoi mă întorc.
Elvira coborî scările și se miră că prin fața
blocului nu erau vecinele la bârfă. „Ieri erau mai multe ca
de obicei” se gândi ea trecând pe aleea străjuită de
trandafiri acum ofiliți și triști din cauza iernii. Contrar
celor auzite, alimentara era la fel de goală ca întotdeauna.
Numai la raionul de pâine părea că belșugul coborâse de
Crăciun. Pâinea stătea pe rafturi, iar oamenii cumpărau
fără obișnuita cartelă. Se apropie timid și întrebă dacă
poate cumpăra două pâini, pentru a le duce una și
bunicilor.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
59
- Sigur, chiar și trei, veni răspunsul.
- Avem destulă! – zise cineva care se prezentă ca
reprezentant al Frontului Salvării Naționale din oraș – și
dacă mai trebuie, mai aducem. Nimeni nu mai trebuie să
ducă lipsă de nimic. Acum, poporul și-a făcut dreptate,
nu-i așa, doamnă?
Elvira zâmbi și dădu din cap aprobator. Omul
continuă:
- Acum nu mai trebuie să vă temeți. Puteți să vă
spuneți părerea deschis. S-a terminat cu dictatura, chiar
dacă prin orașele mari, mai sunt victime ale vechiului
regim. Nu știu dacă v-ați uitat la televizor, astăzi va fi
procesul celor doi tirani. Ceaușeștii vor fi judecați pentru
toate faptele lor, atât pentru că au înfometat poporul și
l-au ținut în frig și întuneric, cât și pentru că au ordonat
să se tragă asupra populației. O să vedeți: pușcăria îi
mănâncă.
Apoi, întorcându-se către vânzătoare:
- Puteți să le spuneți clienților că după masă vom
aduce zahăr, ulei, făină și carne de pui. Să nu se
înghesuie, vor fi destule și de acum înainte nu vor duce
lipsă de nimic. Să scăpăm numai de teroriștii ăștia care
trag în noi și veți vedea ce viață bună vom duce. La
revedere, doamnelor! Domnilor!
Omul ieși, iar cei câțiva cumpărători din magazin
rămăseseră descumpăniți. Se temeau că vorbele lui au
fost auzite și vor urma probleme. Rând pe rând uitară ce
caută la magazin și plecară către casă. Elvira cumpără
două pâini, o duse pe una bunicilor și se grăbi către casă.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
60
Voia să gătească înainte de a se întuneca, pentru a nu fi
nevoită să aprindă lumina. Se obișnuiseră să stea pe
întuneric pentru a nu atrage atenția eventualilor teroriști.
Pe aleea dintre blocuri tot nu erau prea mulți oameni, iar
vecinele nu-și realuaseră bârfa. Intră în scara blocului și
urcă primul etaj. Exact în momentul în care dădu să urce
la etajul doi, văzu un ins care-o sperie grozav. Era înalt,
solid, dar nu gras, tipul sportiv, îmbrăcat soldățește, cu un
fel de uniformă maro cu bej, cu niște ghete înalte până
sub genunchi, încheiate în față cu șireturi și cu o curea
lată de piele, în aceeași culoare cu ghetele. Pe cap avea o
beretă din materialul uniformei, iar la brâu un fel de
borsetă, tot de piele. Elvirei i se păru ciudat, mai ales, că
omul purta ochelari de soare cu rame mari și lentile
extrem de închise la culoare. În momentul în care o văzu,
soldatul – căci asta trebuie să fi fost – se dădu politicos la
o parte și-i făcu loc, fără niciun cuvânt. Elvira trecu, apoi
se întoarse și-l privi iar. În spate, pe vestă avea cusut un
logo maro cu bej, dar nu-și putu da seama despre ce e
vorba. De altfel, omul coborî în fugă și, după cum văzu
ea pe geamul de la casa scărilor, se urcă într-o mașină de
teren care demară în trombă.
Deși auzise mai târziu că în blocul lor și-n cele
din jur fuseseră niște soldați care căutaseră eventuale
bombe plasate de teroriști, Elvira trăi tot timpul cu ideea
că cel cu care se întâlnise fusese el însuși terorist și că
pur și simplu, ea avusese noroc, probabil, pentru că omul
era extrem de grăbit, iar ea nu schițase niciun gest, nicio
emoție, ca și cum ar fi fost un vecin oarecare.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
61
*
Trecură mulți ani de la revoluție și Elvira, ajunsă
acum șefă de birou, nu se mai gândi la acele zile în care
dăduse dovadă, uneori, de inconștiență și curaj, alteori de
realism și lașitate.
Asta, până într-o zi, când o doamnă elegantă,
îmbrăcată modern și, după cum se vedea cu ușurință,
costisitor, veni în biroul lor jerpelit, de la parterul
aceleiași clădiri nerenovate de multișor. Doamna intră
fără să bată la ușă și strigă cu nedisimulată bucurie:
- Bună, fetelor, ce faceți? O, dar aici totul este
neschimbat... Parcă ieri am plecat...
- Doamna... Josan? întrebă una dintre colege
timid. Nu pot să cred! Ce bine arătați! Vă priește la
pensie!
- Absolut! De mai bine de douăzeci de ani. Am
avut noroc să ies la pensie la o vârstă încă tânără și, mai
ales, să iau o sumă foarte bună...
- Cum așa? întrebă iarăși colega... Mona se plânge
de pensia pe care-o primește...
- Da, dragă, pensia nu-i mare, dar eu am și
indemnizație de revoluționar, așa că, se schimbă treaba...
- De revoluționar? se arătă Elvira mirată. Parcă ați
rămas la birou atunci când noi am plecat cu
manifestanții...
- Exact ăsta mi-a fost norocul. La nici zece minute
a venit un tânăr. Făcea o listă cu toți cei care doreau ca în
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
62
numele revoluției să rămână la locul de muncă, să apere
bunurile poporului. M-am gândit că oricum stau, de ce să
nu mă trec pe listă. Ei bine, peste o vreme, lista aia a fost
proba c-am fost revoluționară. Voi, fricoase, ați plecat...
Eu, curajoasă, am rămas pe baricade...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
63
Discurs
Ca să nu se mai spună și anul acesta că nu a
organizat nicio activitate, președintele Organizației
Artiștilor Consacrați (OAC) le-a promis membrilor o
întâlnire deosebită cu marele poet Laur Monazzi, cel
care, deși tânăr, a primit mai multe diplome decât toți la
un loc.
- Ba mai mult, le spunea președintele celor deja
adunați în vechea sală a Casei de Cultură, a fost chiar de
acord să se înscrie în Organizația noastră, am deja
adeziunea la birou. Astăzi vom avea onoarea să-i
înmânăm carnetul de membru.
Emoțiile au pus stăpânire pe întreaga asistență.
Președintele și-a început prezentarea:
- Vom fi colegii unui tânăr consacrat, vom sta
alături de unul dintre cei mai de seamă promotori ai
culturii, de cel pe care îl vom scrie cu litere de aur în
cartea de onoare a Organizației. Ne mândrim să-i fim
contemporani...
În acel moment, ușa se deschise și în lumina
difuză care reuși să pătrundă în sală, se zări chipul roșu și
congestionat al renumitului poet. Acesta intră, ezită o
secundă, apoi se așeză la marginea unui rând, rămas, nu
se știe din ce motive, în întregime gol.
Conducerea Organizației trecuse la desfășurarea
ordinii de zi. De la prezidiu, secretarul tocmai citea
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
64
programul de activități pentru anul care tocmai începea,
iar membrii, atenți, îl ascultau cu interes. OAC era una
dintre cele mai importante Organizații culturale, cea care
se ocupa îndeaproape de toate activitățile urbei, oricum
destul de puține, așa că oamenii erau extrem de interesați.
Numai poetul Monazzi părea plictisit de toată vorbăria.
Începu să se foiască, apoi se întoarse către două doamne
care ascultau liniștite și întrebă destul de tare ca să
perturbe întreaga activitate:
- Au zis ceva de mine? În aer se răspândi un
miros greu de alcool, semn că, înainte de-a veni la
ședință, poetul își făcuse „curaj” cu mai multe păhărele
decât ar fi fost necesar.
- Da, răspunse una dintre ele, tocmai v-a lăudat
domnul președinte...
- Ce-a zis? A zis ceva de concursul de
azi-dimineață?
- Încă nu, poate urmează, răspunse încet, vădit
jenată cealaltă doamnă.
- Cum? Se arătă poetul supărat. N-a zis nimic?
Stai atunci, să le zic eu...
Ridică mâna și începu s-o fluture ca și cum,
mândru că știe răspunsul corect la o întrebare grea,
tocmai pusă de profesor, era grăbit să-l împărtășească și
celorlalți.
Președintele îl văzu și nu știu ce să facă. Într-un
fel, ar fi trebuit să-l lase să vorbească, doar era renumitul
Laur Monazzi, într-altul, nu-l putea întrerupe pe
profesorul Murda, un colaborator apropiat și foarte activ.
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
65
După câteva secunde de gândire, pentru a împăca și
capra, și varza, zise ușurel:
- Imediat, domnule Monazzi, să-l lăsăm pe
domnul secretar să termine prezentarea și trecem la
discuții libere...
Poetul nu păru mulțumit de răspuns. Se întoarse
iar către cele două doamne și bolborosi tare:
- Stai să vezi ce le fac... Le țin un discurs, să mă
țină minte...
Apoi, dându-i amical peste mână unui cunoscut
ziarist care avusese nenorocul să stea și el pe același rând
cu cele două doamne, protagoniste fără voia lor în
spectacolul ce tindea să devină comedie, continuă:
- Mă, să nu te râzi! Auzi? Să nu te râzi, să pot să
vorbesc...
În prima fază, ziaristul nu-i răspunse, apoi,
gândindu-se că e mai bine să-l oprească înainte de-a se
face de râs, încercă să-l tempereze:
- Stai cuminte, Laur, mai bine taci și ascultă...
Din păcate, cuvintele blânde ale ziaristului nu
avură efectul scontat, ba, dimpotrivă, puseseră paie pe
foc, așa că, omul se dezlănțui:
- Ce? Să tac? De ce să tac? Nu-s liber să zic ce am
de zis? Stai să vezi ce le fac... Ce cred ei, că le merge cu
mine? La cinci lei se uită? Stai numa' că le spun eu de la
obraz...
Doamnele se priviră întrebătoare, dar nu
comentară. Simțiseră că e mai bine să se distanțeze de
acest individ recalcitrant. Din față, se auzi glasul unui alt
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
66
poet local care, sătul de indisciplina noului venit, încercă
să-l pună la punct:
- Domnule președinte, dați-i cuvântul lui
Monazzi, că altfel nu ne mai putem continua ședința, o
avea ceva important de spus...
- Și tu ai face mai bine să taci, replică Monazzi
nervos. Ce? Crezi că dacă scrii poezii de clasa a III-a ai
dreptul să vorbești?
- Eu n-am zis despre tine că ești beat, replică
interlocutorul și continuă rar, cu o dicție perfectă, să fie
auzit de toată asistența: n u î n c ă!
Oamenii chicotiră și începură să comenteze ceea
ce-l scoase din minți pe marele poet, care începu iar să se
foiască și să fluture mâna dreaptă, semn că vrea neapărat
să vorbească.
Secretarul încheie grăbit citirea programului,
sărind peste unele pasaje și-i făcu semn președintelui să-l
lase pe invitatul de onoare să-și țină discursul. Acesta,
nerealizând încă starea precară în care se găsește poetul
încercă să-l introducă elegant, dar fu oprit cu brutalitate.
Poetul se ridicase în picioare și începuse să se bâlbâie
penibil:
- Așa... Vreau să spun că... Ă...Ă... Uite, am toată
stima pentru preotul nostru ortodox... Ă... Care este în
prezidiu... Ă... Care a fost... Păcat c-a plecat deja la slujbă
și nu poate să audă... Ă... Ă... Dar și pentru părintele care
a rămas... Ă... Ă... popa greco... Ă... Ă... greco-roman...
Așa... De ce să ne urâm noi, mă? De ce? De ce să nu ne
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
67
iubim unii pe alții? Da... Să ne iubim... Nu vreau ură... Să
ne înțelegem... Da! Așa!...
Monazzi făcu o pauză mai lungă, căutându-și
cuvintele ce păreau că s-au ascuns bine prin cotloanele
unui creier îmbibat de alcool. Se întoarse iar către cei trei
din spatele său și strigă:
- Mă! Să nu mai râdeți, mă! De fapt... continuă
cumva dintr-o dată trist... De fapt... Ce mai contează!
Mergeți, mă, naibii! Toți! Am plecat de aici!
Odată cu ultimele cuvinte, poetul alergă către ușă
și părăsi brusc sala.
Președintele încercă să salveze aparențele reluând
discuția anterioară despre activitățile pe care OAC le
pregătește, dar oamenii nu mai păreau interesați. În sală
se produsese o ruptură. Un zumzet continuu arăta că
răbdarea auditoriului se încheiase.
Tocmai când președintele îi invită pe toți la
protocol, „partea cea mai interesantă a ședinței”, în sală
intră val-vârtej femeia de serviciu, cu-o falcă-n cer și cu
una-n pământ:
- Domnule președinte, veniți, vă rog, în sala de
protocol, un ins a „ras” un întreg platou de sandvișuri,
apoi și-a umplut o pungă de plastic cu încă un platou
și-acum își burdușește buzunarele cu doze de bere...
- Nu-i nimic, stați liniștiți, interveni din ușă
vicepreședintele, care ieșise să se ocupe de aranjarea
mesei, nu-i nimic, e poetul Monazzi... ciudățenii de
geniu, atâta tot!
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
68
Revelion
O priveam pe Magda... Dormea exact ca în
copilărie, cu mâna stângă sub cap și cu genunchii îndoiți.
Inima mea tresărea la fiecare respirație lină de-a ei.
Mi-am lăsat ochii să răscolească încăperea cu dor și
nesaț. Zâmbii în sinea mea, văzând la capul patului
ursulețul mic, de pluș.
Oare cât trecuse? Nu știu exact. Timpul nu mai
înseamnă nimic pentru mine. Nu mă mai grăbesc la
serviciu, nu mai am de făcut cumpărături, nu mă mai
așteaptă nimeni.
Alunec încet pe lângă noptieră ca să nu fac cumva
vreun zgomot și-ncerc să deslușesc titlurile cărților aflate
la capul patului. Magdei îi place lectura... Perfect! Fără
educație omul e ca un pom care nu poate lega rod. Poate
că e un pom frumos, înalt, cu crengile bogate și frunze
multicolore, dar, din păcate, nefolositor...
Mă așez pe fotoliul de piele vișinie și-mi amintesc
discuțiile interminabile generate de această
„cumpărătură”. Leo fusese nemulțumit că îndrăznisem să
„stric” atât de mulți bani „pe un amărât de scaun”. Ce
gânduri mărunte mă năpădesc! Atâtea lucruri pe care le
credeam uitate... Atâtea bucurii sau tristeți... Atâtea
imagini colorate ale unei vieți... Am fost fericită? Poate...
Acum simt doar un imens regret. Acut.
Magda oftează. Somnul îi devine agitat. Oare își
amintește?
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
69
*
* *
Era 30 decembrie. Fetița răcise puțin alergând
prin zăpadă. Pur și simplu nu-i mai ajungea curtea. Avea
cam patru ani și devenea din ce în ce mai îndărătnică.
„Seamănă cu tine” comenta Leo... „Frumoasă și rea”.
Zâmbeam. Mi se părea un compliment. Nu-mi amintesc
să mă fi supărat vreodată pe Leo. Orice ar fi spus,
spunea cu drag. Nu putea fi rău. Nu-i stătea în fire.
În iarna aceea nu avusese chef de revelion. „Hai
să stăm acasă... Noi trei. Vom sărbători în familie”.
N-am zis nimic, dar m-am îmbufnat. M-a simțit imediat.
„Ce ai? Nu te bucuri să stai cu noi? Nu suntem noi cei
mai importanți din viața ta? Nu ne iubești mai mult decât
orice?” Leo folosise un ton glumeț, dar pentru mine a
fost ca și cum ar fi pus „paie pe foc”. „Ce-are revelionul
cu iubirea? Sigur că vă iubesc. Atâta doar, că aș fi dorit
să petrecem cu prietenii, cu nașii, cu finii, să ieșim din
cotidian, să nu stau iar la bucătărie, să nu mă simt
gospodină. Pricepi?” Nu a înțeles, dar a fost de acord.
I-am anunțat pe nași că vom merge și noi la cabană,
undeva la munte, deși Magda tușea și avea năsucul
înfundat. Am alergat prin magazine, am umplut
portbagajul cu băuturi scumpe și carne gata pregătită
pentru grătare și, iată-ne porniți. Leo era tăcut, Magda
părea obosită și era destul de morocănoasă, dar eu nu
vedeam nimic. Mă bucuram de plecare, de noutate, de
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
70
soarele care se revărsa în valuri dând zăpezii o sclipire
de cristal. Dacă ne-ar fi urmărit cineva din afară, ar fi
fost uimit de contrastul dintre noi: un soț trist și
îngrijorat, o soție exuberantă și zâmbitoare și o fiică
adormită și apatică.
Drumul nu era prea lung. Cam cincizeci de
kilometri. Nu mai ninsese în ultimele trei zile, așa că
șoseaua era destul de curată. Totuși, de pe margini,
nămeții ne zâmbeau enigmatic amintindu-ne că iarna e
departe de final și mai are încă un cuvânt de spus.
În mașină, atmosfera se mai încălzise. Și la
propriu, și la figurat. Leo pusese un CD cu colinde, iar
Magda începuse să cânte și ea, încântată.
„Tati, facem un om maaaare de zăpadă?” întrebă
Magda la un moment dat, impresionată de albul
muntelui. „Sigur!” îi răspunse Leo, care pur și simplu o
adora. De când se născuse Magda, devenise tată cu
normă întreagă. Nimic nu-i părea prea greu, nu lăsa
nimic la voia întâmplării. Fetița era fericirea lui, iar eu
mă simțeam cumva în plus. Între ei nu mai încăpea
nimeni. Poate și din cauza asta eu nu mă ocupam destul
de ea. Avea cine s-o facă. Magda era fericită doar când
era el acasă. Uneori nu voia să mănânce decât din
brațele lui, iar el îi făcea toate capriciile și nu era obosit
niciodată, nici măcar după 12 ore de serviciu solicitant.
- Uite, tati, un patinoar... Mergem și noi? întrebă
deodată Magda.
- La întoarcere, scumpo, acum vrem să ajungem
la timp, să nu ne prindă Anul Nou pe drum...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
71
- Dar, taaati, te roog!
- Nu se poate, crede-mă, mai avem de mers și, din
câte mi-au spus nașii, în sus e zăpadă așa că vom merge
mai încet...
- Mmmm – mormăi Magda făcând „botic”, așa
cum îi plăcea lui Leo să spună...
- Lasă, nu fi supărată, la întoarcere dansăm pe
gheață cât vrei tu...
- Promiți? se alintă fetița.
- Promit! zâmbi Leo fericit că „munca de
convingere” nu fusese prea grea.
După nici cinci kilometri, drumul se schimbă.
Încărcat de zăpadă, alunecos, aproape impracticabil.
- Ce-ar fi să oprim și să punem lanțurile? am
întrebat cu glas temător...
- Da, zise Leo, e o idee bună, dar nu putem opri
aici, în mijlocul drumului, stai să încerc să trag puțin pe
dreapta.
- Bine, dar lasă-mă, te rog, să cobor. Din cauza
zăpezii nu se prea vede marginea și râpa e adâncă aici.
- Cu grijă, te rog!
- Știi ce? O îmbrac pe Magda, apoi coborâm
amândouă.
- OK, până atunci scot lanțurile din portbagaj...
Magda, grăbită să coboare, mai mult mă încurca
decât să mă ajute. Se învelise în fular și se încălțase
invers cu cizmulițele, râzând de mama focului. Buna
dispoziție părea să fi pus iarăși stăpânire pe familia
noastră.
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
72
M-am aplecat către scaunul din față, să iau
căciulița și atunci am văzut o mașină mare, albă ca
zăpada din jur, probabil 4x4, venind direct spre noi. Am
realizat că șoferul nu putea frâna din cauza drumului
alunecos și că nici nu are loc să treacă fiindcă mașina
noastră era pe mijlocul drumului. Disperată, l-am strigat
pe Leo:
- Atenție, vine o mașină din față, ferește-te!
N-am mai avut timp să văd ce face. Mașina a
intrat direct în noi și, din cauza impactului am simțit c-o
luăm la vale deși Leo trăsese frâna de mână. Magda nu
se speriase. Nu realiza ce se întâmplă. Am luat-o în brațe
și-am privit în spate. Mașina noastră coborâse vreo
câțiva metri și, deși nu prinsese încă viteză nu dădea
semne că s-ar opri. Ba mai mult, aluneca direct către
prăpastie.
Atunci l-am văzut pe Leo. După ce fugise pe
lângă mașină, acum încerca s-o oprească cu propriile-i
mâini. Ajunsese pur și simplu între prăpastie și mașină și
încerca să oprească alunecarea celei din urmă. O clipă
ochii ni s-au întâlnit și atunci am văzut disperarea cu
care își apăra familia. Iubirea pentru Magda, pentru
mine, îi dădea curaj și putere. Împingea din răsputeri,
schimonosit de disperare și durere strigând întruna:
„Nu!!, Nu!!, Nu!!”. Am realizat într-o fracțiune de
secundă că șansele erau destul de mici. Putea, cel mult,
să alunece și să cadă sub propria-i mașină. Norocul
nostru era că automobilul care ne lovise frontal se oprise
în urma impactului. Din păcate, șoferul acestuia stătea
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
73
ca paralizat și privea fără putere efortul supraomenesc
al soțului meu.
Leo, realizând că nu poate opri alunecarea,
încercă altceva: să devieze mașina spre stânga, astfel
încât să alunece către munte, nu către prăpastie. Atunci,
mi-am dat seama că și eu pot ajuta. Că nu mașina
contează, ci noi trei. Am deschis ușa din stânga și i-am
spus Magdei să sară. Fetița n-a stat prea mult pe
gânduri, mai ales că mașina nu avea viteză.
- Îndepărtează-te, i-am strigat Magdei, du-te
către mașina albă...
Magda m-a auzit sau pur și simplu s-a lăsat dusă
de instinct. Am mai avut timp s-o văd în siguranță.
Mi-am luat avânt și am sărit și eu. Am alunecat. Piciorul
mi s-a răsucit. O durere surdă m-a străfulgerat. Apoi,
m-a învăluit zăpada.
*
* *
Am tresărit. Ușa camerei se deschise încet. Leo
intră aducând cu el un iz dulce de cafea. O dâră de
lumină se aplecă deasupra Magdei. Era la fel de
frumoasă.
- Magda, dragă! Regret că te trezesc, mai ales c-ai
adormit atât de târziu...
- Tati? E deja dimineață? Cât e ceasul?
- Aproape opt...
- Am întârziat?
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
74
- Nu, dragă, slujba de pomenire a mamei începe
doar la zece.
- Ora zece... zece ani... murmură Magda...
Imagini transparente
---------------------------------------------------------------------
75
Cuprins
Gânduri de observator .............................................................. 5
„Tratament” .............................................................................. 8
Glume și... glumițe ................................................................. 13
Printre intelectuali .................................................................. 19
Recenzie ................................................................................. 25
Caruselul ................................................................................. 29
Cameleonul ............................................................................. 43
Discurs .................................................................................... 63
Revelion ................................................................................. 68
Cuprins ................................................................................... 75
Ileana-Lucia Floran
---------------------------------------------------------------------
76
Recommended