View
303
Download
1
Category
Preview:
Citation preview
Dialoguri despre lege ______________________________
Avocatura de succes
şi provocările tranziţiei
Gheorghe Muşat
în dialog cu Cerasela Carp
Bucureşti 2006
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 2
Cerasela Carp întreabă – Stimate d-nule Gheorghe Muşat, de mai bine de 10 ani
conduceţi cu succes cea mai mare firmă de avocatură de afaceri din România. Totodată,
aţi reuşit performanţa să transformaţi Muşat&Asociaţii într-unul dintre cele mai
cunoscute branduri de pe piaţa locală a serviciilor de consultanţă pentru afaceri. Cu
toate acestea însă, avem de-a face cu un paradox: de vreme ce despre avocatul de succes
Gheorghe Muşat se pot spune atâtea lucruri, despre omul Gheorghe Muşat nu se pot
spune decât mult prea puţine lucruri. Care este povestea dumneavoastră, d-nule
Gheorghe Muşat?
Gheorghe Muşat răspunde – Aş spune că şi despre omul Gheorghe Muşat se cunosc
destul de multe lucruri. Colegii mei avocaţi şi breasla avocaţială îmi cunosc foarte bine
biografia, însă noi, avocaţii, suntem mai reticenţi în a vorbi despre biografia noastră
personală şi profesională. În general, avocaţii sunt mai discreţi, iar acest lucru este
valabil în toată lumea. În ceea ce mă priveşte, pot spune că nu îmi place tipul de avocat
“vedetă”. Este, dacă vreţi, şi o chestiune de deontologie.
Dar dacă m-aţi întrebat, iată biografia mea, pe scurt: sunt născut în decembrie 1949, în
comuna Radovanu, aproape de Dunăre. Am făcut liceul la Olteniţa – oraşul lui Iliescu –
după care, în 1967, am venit în Bucureşti, pentru a studia dreptul. M-am căsătorit de
tânăr, la 25 de ani, iar la 26 de ani aveam deja primul copil. Aş mai adăuga faptul că sunt
tatăl a patru fete, dintre care cea mai mică are doi ani si jumatate. După absolvirea
facultăţii, am fost o perioadă de timp consilier juridic – ultima dată la Ministerul
Industriei Uşoare, iar din 1982 sunt avocat. Din 1990 începe istoria Muşat&Asociaţii,
cea despre care o să vorbim mai încolo.
Îmi place sportul, sunt pasionat de lectură (atunci când am timp liber), nu-mi place să
călătoresc, sunt un familist convins şi un om devotat prietenilor. Găsesc că nimic nu este
mai important în viaţă decât familia şi prietenii (mă refer aici la prietenii adevăraţi şi nu
la cei de conjunctură, pentru care prietenia este sinonimă cu interesul). Să mai spun că în
1984, în timp ce eram avocat, am fost arestat şi condamnat politic la 8 ani închisoare, din
care am efectuat 4 ani la închisoarea Aiud, de unde am fost eliberat în 1988. După aceea,
am fost o perioadă de timp taximetrist, merceolog, juristconsult în comuna Jilava, iar in
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 3
ianuarie 1990 am fost reprimit în avocatură. De atunci, lucrez 10-12 ore pe zi, cot la cot,
cu colegii mei avocaţi de la Muşat&Asociaţii. Iată, pe scurt, câteva cuvinte despre
“omul” Gheorghe Muşat.
C. CARP – Care au fost împrejurările în care tânărul Gheorghe Muşat a luat marea
decizie de a urma cursurile Facultăţii de Drept?
G. MUŞAT – Am luat această decizie urmare a unei întâmplări de care îmi amintesc
adeseori. Eram în anul II de liceu, în Olteniţa, când am văzut filmul ”Procesul de la
Nurenberg”. Atât de mult m-a fascinat personajul jucat de Maximilian Shell, un avocat
care in film îl apăra pe Ministrul Justiţiei german, pe nume Ernst Jeanning (interpretat de
marele actor Burt Lancaster), încât am văzut filmul de vreo 10 ori în decurs de câteva
zile. M-a impresionat pasiunea şi devotamentul avocatului în a-şi apăra clientul, probabil
ca şi povestea în sine … în fine, acel film a fost pentru mine ca o iluminare
C. CARP – Care v-a îndreptat ulterior spre …
G. MUŞAT – Da, spre Facultatea de Drept. Din clipa aceea, nimic altceva nu mi-am
dorit, decât să studiez dreptul şi să fiu avocat. Aş reaminti că acţiunea se învârte în jurul
personajului întruchipat de Ministrul Justiţiei din timpul lui Hitler – un om de o calitate
intelectuală extraordinară, profesor de drept, autor a multor cărţi de specialitate, un tip de
formaţie umanistă, care până la urmă devine complicele criminalilor nazişti. Toată
dezbaterea este că un om care-şi asumă răspunderea politică de a fi ministrul justiţiei sub
guvernarea lui Hitler, trebuia şi putea să cunoască ororile nazismului şi deci nu poate fi
absolvit de răspundere penala. Disputa dintre avocat şi procuror în această privinţă m-a
impresionat realmente şi am spus “Asta vreau să fiu: avocat”.
C. CARP – Ce amintiri plăcute aveţi din perioada studenţiei şi ce profesori sau mentori
au marcat profund formarea dvs. ca viitor profesionist al dreptului?
G. MUŞAT– Ca amintiri, aş evoca emoţiile din sesiunile de examene, „toceala” până la 4
dimineaţa, cluburile studenţeşti cu muzică live, unde cântau formaţii precum Mondial sau
Sfinx, formaţii în vogă la vremea aceea şi, desigur, viaţa de cămin austera, saracacioasa
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 4
dar cu petreceri frumoase de sfârşit de săptămână. Acestea ar fi amintirile cele mai
pregnante.
În ceea ce priveşte mentorii, n-aş spune că am avut mentori în timpul facultăţii. Mi-au
plăcut anumiţi profesori care mi-au trezit un interes mai mare pentru anumite materii,
precum profesorul Tomulescu de la drept roman, sau profesorul Tudor Popescu de la
drept civil, ori profesorul Prisca de la dreptul constituţional, un om cu mult umor, la
cursurile căruia mergeai cu plăcere şi fără emoţie, un profesor care te făcea să iubeşti
materia. De asemenea, profesorul Zilberstein la procedura penală. Îmi amintesc mereu cu
plăcere despre ei, dar nu ca despre nişte mentori.
Pentru mine, mentor a fost cel cu care am început practica avocaţială. Este vorba de
maestrul Ion Pora – unul din marii avocaţi ai României postbelice – care a avut un rol
capital în formarea mea profesională. Într-adevăr, şansa de a face o carieră profesională
de succes depinde foarte mult de cel cu care începi exerciţiul profesiei.
C. CARP – Deci, personal, credeţi şi pledaţi pentru existenţa mentoratelor juridice –
sau consideraţi că ele nu sunt absolut necesare?
G. MUŞAT– Categoric, “mentoratele” sunt necesare, dar marii practicieni ai dreptului nu
se formează lângă “mentorii” academici. Afirm categoric că avocaţii de succes, au trecut
prin mâna unor profesionişti ai dreptului, au făcut şcoală avocaţială lângă un Maestru.
Poţi să ai ştiinţă de carte, să fi fost premiant, ori să fii foarte inteligent…
C. CARP – Însă acestea nu sunt şi condţtii suficiente…
G. MUŞAT– Nu, nu sunt suficiente. Pentru a deveni un bun avocat, pentru a avea succes
în profesie, rolul Maestrului, ca “mentor”, este esenţial. Şi cred că toţi marii avocaţi vor
spune că datorează foarte mult Maestrului cu care au început profesia şi de la care au
dobândit deprinderile practicii avocaţiale şi alături de care s-au format ca veritabili
profesionişti.
C. CARP – În aceste condiţii, poate un tânăr avocat să suplinească prin calităţile sale:
cunoştinţe juridice solide, viziune, perseverenţă, tenacitate – absenţa unui mentor?
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 5
G. MUŞAT– Nu, în practică, nu. Cel care îmbrăţişează cariera de avocat nu va putea să
înlocuiască cu nimic rolul mentorului. Sigur, nu poţi deveni un bun profesionist fără
ştiinţă de carte şi fără perseverenţă; dar, la bază, este maestrul („mentorul”), cel cu care
începi şi alături de care înveţi profesia. Nu aş vrea să se înţeleagă de aici că orice avocat
cu experienţă poate fi şi mentor, în adevăratul sens al cuvântului. Deci, cu referire la
tinerii avocaţi, este şi o chestiune de şansă, căci sunt şi aşa-zişi „maeştri,” inconsistenţi şi
superficiali, lângă care nu poţi învăţa mare lucru....
C. CARP – ... prin urmare, este o chestiune de şansă, pentru că sunt totuşi puţini
avocaţi care, având un mentor ca model, reuşesc să facă o carieră juridică de succes!
G. MUŞAT – Aceasta este o altă discuţie. Am să mă refer, bunăoară, la cei care vin la
noi, la Muşat&Asociaţii: noi spunem că facem o selecţie şi avem şi proceduri în acest
sens, adică tinerii stagiari sunt supuşi la teste profesionale, interviuri etc. dar, până la
urmă, este vorba şi de mult noroc. Pe unii îi angajăm, însă mulţi rămân pe dinafară. Şi-mi
pun uneori următoarea problemă: unora le dăm o şansă, aş spune o şansă teribilă, poate
nu întotdeauna meritată, însă pe alţii, în mod sigur îi nedreptăţesc şi nu-mi rămâne decât
să sper că vor găsi alte oportunităţi în piaţă, avocaţi cu experienţă, lângă care să poată
învăţa. Dar din câte îmi dau seama, mulţi din aceşti tineri se pierd în mulţime, poate
şi pentru motivul că nu au găsit un maestru care să îşi asume rolul mentorului de care
vorbeam .
C. CARP – În 2003, când am publicat Ghidul avocatului de succes, foarte mulţi cititori
şi-au pus întrebarea dacă se putea vorbi, la acea dată, în România despre avocaţi sau
avocatura de succes. În viziunea noastră, formula VIP-ului în avocatură este una destul
de previzibilă: pentru a deveni Very Important Person sunt necesare 9 atribute esenţiale:
vis, viziune şi vizualizare; implicare, iniţiativă şi instruire; planificare, pregătire şi
perseverenţă. Cât de mult se apropie definiţia noastră de avocatura de succes?
G. MUŞAT – Se apropie foarte mult, dar numai până la un punct. În primul rând, aş
spune că expresia VIP are o conotaţie nu totdeauna foarte pozitivă. De aceea, aş prescurta
cele 9 atribute şi aş păstra doar 3, care să sintetizeze conceptul dvs. de VIP, şi anume:
viziune, initaţivă, pregătire. Şi, aş mai adăuga perseverenţă. Poţi să ai viziune, dar dacă
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 6
nu ai pregătire, nu ajunge. Apoi, poţi avea viziune şi pregătire, dar trebuie să ai şi
iniţiativă dublată însă de perseverenţă.
De aceea, aş spune că vă apropiaţi foarte mult în raport cu conceptul nostru profesional,
al celor de la Muşat&Asociaţii. Însă atunci cînd ne referim la avocatura de succes, eu
mă gândesc, în primul rînd, la firmele de avocaţi. Pentru că avocatura individuală nu se
potriveşte în acest cadru. Nu aş vrea să fiu greşit înţeles. Cred că avocatura individuală şi
avocatura de succes pot merge mână în mână, însă numai ca avocatură de “nişă”, adică
pe anumite specializări, pe anumite domenii ale dreptului. Îmi este greu, bunăoară, să mă
gândesc la o avocatură individuală de succes în domeniul fuziunilor şi achiziţiilor, care,
de regulă, sunt tranzacţii de mare complexitate ce presupun un efort colectiv şi o
experienţă combinată pe mai multe domenii ale dreptului.
C. CARP – Revenind la povestea avocatului de succes Gheorghe Muşat, intuim că ea a
avut la bază o viziune. Din câte ştim, totul a început în 1991 – cu un stagiar şi o
secretară, într-o cameră din apartamentul unui prieten. Consideraţi că a fost greu atunci
sau e mai dificil în ziua de azi să pui bazele unei firme de avocatură?
G. MUŞAT – Categoric, astăzi este mult mai uşor. La începutul anilor ’90 era mult, mult
mai greu. Să vă spun un lucru: la 22 decembrie 1989, eu, Muşat, aveam 18 lei în buzunar.
Probabil că la sfârşit de ‘90 şi început de ‘91 aveam ceva mai mulţi, dar insuficient pentru
a mă gândi la o firmă puternică de avocaţi. Ori, construcţia unei firme de avocatură
presupune investiţii serioase. Şi nu e vorba numai de bani, ci şi de mediul de afaceri,
clientelă, de mentalitatea justiţiabilului, şi, desigur, de nivelul de pregătire al echipei de
avocaţi cu care porneşti la drum. Să nu uităm că, în 1990, noi toţi eram calapodaţi pe
drept penal, pe dreptul familiei, îndeosebi divorţuri; mai aveam din când în când şi câte
o succesiune, însă nu exista dreptul proprietăţii, circuitul comercial era restrâns, legislaţia
era în formare etc. Ori, în aceste condiţii, era greu să pui bazele unei firme de avocatură
de afaceri. Nu mai vorbesc de clientela care, în 1990 – 1991, era destul de redusă. Deci
astăzi este mult, mult mai uşor. Dovadă şi faptul că apar în fiecare an firme de avocaţi
(“lupii tineri”) care, în mai puţin de 2 ani, îşi fac deja loc în piaţă. Au bani, au experienţă
(de regulă, dobândită de la alte firme de avocaţi), iar numărul clienţilor care apelează la
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 7
avocaţii de afaceri, creşte an de an. Ca să nu mai spun că şi mediul de afaceri este mult
diferit (în bine) faţă de anii 1990 – 1995.
C. CARP - În ce mod a contat atunci viziunea, iniţiativa şi pregătirea lui Gheorghe
Muşat de a porni într-o asemenea aventură, dat fiind faptul că realitatea juridică a
demonstrat că cei care au pariat, la începutul anilor 90, pe domeniul consultanţei
comerciale au avut foarte mult de câştigat?
G. MUŞAT – Aici nu sunt întru totul de acord cu dvs.: cei care au “pariat” la începutul
anilor 1990, pe avocatura de afaceri au fost foarte puţini; pot fi număraţi pe degete.
Apoi, n-au avut toţi succes. Unii s-au pierdut pe drum din varii motive, poate şi din lipsă
de viziune, de perseverenţă. Sau poate, pur şi simplu, unii nu au avut răbdare. Avocaţii au
conştientizat faptul că avocatura de afaceri este o activitate avocaţială de mare viitor abia
prin anii 1996/1997.
În 1990, au fost puţini cei care au avut viziunea de care vorbeam. Să nu uităm: prin anii
90 – 93, erau oameni care încă credeau că în România nu se va instala capitalismul, sau,
în orice caz, nu acela de tip european. Să ne amintim de partidul unic al lui Iliescu, de
mineriade sau de sloganul “nu ne vindem ţara”. Au fost însă şi avocaţi care au crezut că
România se îndreaptă pe un drum ferm, spre economia de piaţă şi au investit în
construcţia unor firme de avocatură durabile. De atunci, cam din 1996, avocatura a luat o
altă turnură şi, încet, încet, au apărut tot mai mulţi avocaţi de business. Destul de greu,
însă, şi numai după câţiva ani.
În 1990, cum spuneam, toţi ştiam drept penal, drept civil, dreptul familiei. Mai puţin însă
dreptul afacerilor. Bunăoară, eu, în vara lui 1990, am renuntat la clienţii şi la dosarele de
instanţă pe care le aveam (dosare penale, civile, divorţuri etc.) şi timp de câteva luni
m-am închis în birou şi am luat toată jurisprudenţa interbelică, toată practica avocaţială
comercială, tot ce n-am studiat noi pe timpul avocaturii comuniste. Vă întrebaţi, probabil,
cu ce am trăit în perioada aia? Cu împrumut de la prieteni. Dar asta este o altă poveste.
Mă întrebaţi cât de mult a contat viziunea şi perseverenţa? A contat foarte mult. Mi-am
dat seama că în România avocatura va cunoaşte schimbări radicale, că avocatura de
afaceri din perioada interbelică va reînvia şi că, mai devreme sau mai târziu, vor apare şi
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 8
în România case de avocaţi după modelul celor din vest. La început, nu eram foarte
mulţi avocaţi care împărtăşeam acest optimism. Cu trecerea timpului, însă, au început să
apară din ce în ce mai mulţi avocaţi care au pornit pe acest drum şi care au avut succes
în avocatura de afaceri. Din acest punct de vedere, aş spune că Muşat&Asociaţii a fost
crucişătorul avocaturii de business din România.
C. CARP - În acest context, care ar putea fi considerat a fi momentul cel mai important
din biografia Muşat & Asociaţii?
G. MUŞAT – Momentul important a fost la sfârşitul de an 1992, când am luat-o de la
capăt. Atunci, m-am despărţit de câţiva colegi avocaţi, cam de vârsta mea, cu care noi
practicam deja avocatura de business încă din 1990. De ce spun moment important?
Pentru că am realizat că este foarte greu să construieşti o firmă modernă cu avocaţi
formaţi pe timpul regimului comunist, am realizat că nu pot să formez o echipă conform
viziunii mele decât dacă pornesc la drum cu o echipă tânară. Aşa că am spus foştilor mei
colaboratori: „Dragi colegi ne despărţim. Rămânem prieteni, ne mai întâlnim la o bere,
dar drumurile noastre se despart aici”. Am reînceput atunci cu tineri avocaţi recrutaţi de
pe băncile facultăţii. Iar primul om la care am apelat a fost amicul meu, Lucian Mihai –
pe atunci asistent universitar la Facultatea de Drept (iar mai târziu, preşedintele Curţii
Constituţionale), căruia i-am spus: „De acum înainte, te rog frumos să-mi recomanzi in
fiecare an primii 5 absolvenţi din facultate care vor să îmbrăţişeze cariera de avocat.
Doresc să construiesc o firmă puternică de avocaţi, formată din tineri absolventi care
n-au avut de-a face cu regimul comunist”. Astfel, am început cu o echipă tânară, cu o altă
mentalitate, formată din avocaţi rupţi de trecut, în stare să înţeleagă businessul avocaţial
şi avocatura de business.
C. CARP - V-aţi gândit că avocaţii tineri vor fi cei alături de care va puteţi organiza cel
mai bine, nu?
G. MUŞAT – Da, exact, cei care se vor calapoda pe viziunea mea, pe conceptul meu, pe
filozofia mea profesională. Şi de acolo a început a doua etapă în biografia personală a
firmei Muşat&Asociaţii; de fapt, cea dintâi n-a fost începutul adevărat: mă refer la
perioada 1990 – 1992, de care vorbeam mai înainte.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 9
Aş mai adăuga un al doilea moment important din biografia firmei. De data asta este
vorba despre un moment oarecum trist: plecarea, în luna martie 2005, a unuia din cei mai
apropiaţi colaboratori ai mei împreună cu un grup de avocaţi, care şi-au format o firmă de
avocatură concurentă. Îl consider un moment important din biografia Muşat &Asociaţii,
dar nu neapărat din perspectiva afacerilor firmei, cât mai ales, dintr-o perspectivă
personală. Am realizat atunci, că am investit prea multă încredere în oameni care nu o
meritau, că am promovat lângă mine şi oameni pentru care recunoştinţa este o povară,
„parteneriatul” nu este decât cel mult un petec de hârtie igienică, iar deontologia se
confundă cu lăcomia.
C. CARP - Cum aţi descrie mentalitatea justiţiabilului din România? Potrivit unui studiu
realizat de IRSOP, în perioada 22-27 iunie 2005, majoritatea românilor apreciază că
este imposibil să se elimine şpaga, favoritismul şi influenţa politicului în Justiţie (58%) şi
că poţi să "ocoleşti" legea atât timp cât nu o încalci (52%). 85% dintre chestionaţi au
spus că sunt de acord cu afirmaţia potrivit căreia cine nu are bani sau relaţii nu are
şansa să fie tratat corect în Justiţie. Afectează această stare de neîncredere generalizată
activitatea curentă a unui avocat, fie el şi de succes?
G. MUŞAT – Această neîncredere ne afectează şi pe noi foarte mult. De regulă, noi,
avocaţii, nu luăm în serios sondajele. Sondajele, însă, reflectă opinia populaţiei. Sigur că
acolo datele sondajului se referă la justiţiabilii care au dosare în justiţie. Sondajul
reflectă însă o realitate şi temerile sunt în bună parte justificate. Dar este şi o problemă de
mentalitate. Din păcate, mulţi justiţiabili, datorită acestei percepţii în legătură cu justiţia,
apreciază mai puţin calitatea serviciului avocaţial, ci mai mult influenţa pe care un avocat
o poate exercita în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, dar nu prin calităţile sale
avocaţiale, nu prin pregătirea lui profesională, ci prin cu totul alte maniere. Şi atunci de
multe ori justiţiabilii îşi fac selecţia avocatului, după alte criterii, decât cele de ordin
profesional, fapt care, desigur, ne afectează, inclusiv în avocatura de business. Bunăoară,
dacă un client angrenat într-o tranzacţie privată are nevoie de un aviz/aprobare/
autorizaţie de la o autoritate administrativă se întâmplă uneori că clientul alege un avocat
nu atât după expertiza pe care acesta o are în domeniul respectiv, ci şi după contactele
(relaţiile) personale pe care le are la acea instituţie. Dar pe lângă justiţiabilii români,
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 10
există pe piaţă şi multe corporaţii/societăţi comerciale străine. Ei bine, mentalitatea
străinilor este diferită; sigur că percep şi ei toate aceste realităţi, dar ei cred în calitatea
serviciului avocaţial. Ei apreciază profesionalismul, nu “relaţiile” avocatului. Legat de
acest lucru, aş mai adăuga că mentalitatea clientului român în legătură cu beneficiul
serviciului avocaţial este, dacă vreţi, una care se apropie de mentalitatea cu privire la
serviciul medical: te duci la doctor atunci când doare; deci se pierde din vedere profilaxia.
“Aşa se face că şi clienţii români care apelează la avocaţii firmei Muşat & Asociaţii sunt
mai puţini decât clienţii străini, mă refer la avocatura de business pe care noi o practicăm
cu preponderenţă, deşi avem un departament de litigii foarte puternic.
C. CARP – Cum vă explicaţi acest lucru?
G. MUŞAT – Cum spuneam, este, în primul rând, o chestiune de mentalitate. Sunt încă
mulţi oameni de afaceri români care nu apreciază şi nu sunt conştienţi de beneficiul
serviciului avocaţial, inclusiv sub aspect profilactic. Spre exemplu, dacă luaţi din Top
300, pe cei mai prosperi oameni de afaceri din România, veţi afla că foarte puţini dintre
ei lucrează cu firme de avocaţi. Dar şi la nivel guvernamental se întâmplă acelaşi lucru.
Să luăm exemplul privatizărilor APAPS-ului/AVAS-ului: la 8.000 mii de privatizări au
şi 8.000 de procese. Ori acolo unde privatizările s-au facut cu firme de avocaţi
experimentate, specializate, care au expertiză în dreptul afacerilor, nu există nici un
litigiu.
Să mai luăm un exemplu. O lege cu implicaţii teribile, făcută repede, dintr-un condei şi
care este prost concepută sau contravine altor acte normative în vigoare, iar apoi ne
întrebăm de ce mediul investiţional este perceput ca fiind instabil, neprietenos. Ei bine,
atunci când s-a apelat la firme de avocatură experimentate, pentru redactarea unor acte
normative importante, n-au fost probleme.
Dar încet, încet, această mentalitate se schimbă. Instituţiile, companiile de stat au început
să apeleze la avocaţi, atunci când au un proces important sau o tranzacţie mai sofisticată.
Guvernul apelează şi el, uneori, la avocaţi pentru analiza unor dosare complexe sau
pentru redactarea unor proiecte de lege importante.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 11
C. CARP – În literatura de specialitate, s-a făcut, de nenumărate ori, haz de necaz vizavi
de imposibilitatea aplicării principiului roman – nemo censetur ignorare legem. Care
credeţi că sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele care au condus, după 1989, la apariţia
acestei adevărate inflaţii legislative? Mai mult chiar, cum se poate descurca un avocat,
dar mai ales un justiţiabil, în faţa acestei veşnice instabilităţi legislative?
G. MUŞAT– Am să vă surprind, probabil, dacă am să vă spun că nu sunt de acord cu cei
care clamează viciul inflaţiei legislative.
În primul rand, trebuie avut în vedere că, la începutul anului 1990, România era o ţară
fără Parlament, fără partide politice, făra proprietate privată, fără economie de piaţă. În
schimb, aveam un sistem de drept sovietic de care toti vroiam să scăpăm cât mai repede,
chiar dacă pentru a schimba un întreg sistem de drept (precum cel al României), îţi
trebuiesc, uneori, 50 de ani. Ori noi nu am vrut să aşteptăm 50 de ani. Din 1990 până
astăzi, s-au adoptat peste 15.000 de acte normative şi peste 20.000 hotărâri de guvern.
Este vorba de o activitate impresionantă care s-a bazat întotdeauna pe dorinţa de a
recupera cât mai repede decalajul economic – inclusiv sub aspect legislativ – dintre
România şi ţările Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, trebuie amintit că
România a avut mai multe responsabilităţi legislative de realizat decât orice altă ţară
din regiune care aspiră la integrarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, cred că, dat
fiind punctul de plecare al României din 1989, aceasta a reuşit să avanseze mai mult
decât orice altă ţară din regiune care aspiră la integrarea în Uniunea Europeană. Deci,
„inflaţia” era inevitabilă.
De aceea, eu cred că cel mai mare obstacol în calea creşterii investiţiilor străine continuă
să fie neaplicarea consecventă a legilor existente şi nicidecum „inflaţia” de legi. Există,
în opinia mea, o prea mare toleranţă faţă de lipsa unor interpretări clare şi consecvente
ale legislaţiei româneşti. Încă nu se înţelege că aplicarea inegală şi contradictorie a
prevederilor legale este cea care creează confuzie şi neîncredere din partea investitorilor.
În al doilea rând, trebuie admis că protecţia justiţiei (sub aspectul imparţialităţii,
onestităţii şi consecvenţei) şi, în general, protecţia oferită de lege nu este suficientă.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 12
Apoi, este timpul ca încurajarea unui climat investiţional pentru companiile private – şi
în general pentru nou-veniţi – să reprezinte o prioritate. Întreprinderile private – inclusiv
cele cu participare străină – au devenit forţa motoare pentru economie şi export. Cu toate
acestea, experienţa din ultimii ani ne-a arătat, mai degrabă, o tendinţă de protecţie a
marilor întreprinderi (inclusiv prin intermediul bugetului, al consumului energetic, etc.)
decât disciplinarea acestora în spiritul economiei de piaţă. Protectia întreprinderilor mari,
de stat, prin intermediul arieratelor fiscale, scutirea de impozite sau compensarea plăţii
impozitelor, creează condiţii de inegalitate. În ultimă instanţă, acest fel de protecţie
distorsionează legile competiţiei.
Cât priveşte investitorii străini, care se plâng de „inflatia” legislativa din ţara noastră,
le-aş reaminti că România este o ţară deschisă din punct de vedere psihologic în faţa
investiţiilor străine. Românii au susţinut întotdeauna integrarea în Europa. Acest lucru
poate fi înţeles atât din considerente geografice, cât şi istorice.
Este adevărat că România nu a reuşit să atragă la fel de mulţi investitori semnificativi
ca şi Polonia, Ungaria şi Republica Cehă, şi asta datorită aplicării graduale a reformei.
Privatizarea în România a fost, de asemenea, realizată gradual, din considerentele sociale
binecunoscute. Apoi, anii de conflict existent în fosta Republică Iugoslavia, nu au fost
favorabili României, iar anularea motivelor de îngrijorare ale investitorilor privitoare la
tensiunile din regiune s-a dovedit a fi un lucru dificil de realizat.
Totuşi, privind în urmă, cred că o problemă în atragerea investiţiilor a fost nu inflaţia
sau instabilitatea legislativă (sub acest aspect critica fiind numai parţial justificată), ci şi
incapacitatea investitorilor de a crede că România este o piaţă de încredere şi că procesul
investiţional şi post-investiţional poate fi profitabil şi atractiv pe termen lung. Dovadă
că, după intrarea Romaniei în NATO, investiţiile străine au sporit considerabil deşi sub
aspect legislativ schimbările nu au fost spectaculoase.
C. CARP - Într-o societate în care corupţia este larg răspândită – susţine Samuel
Huntington – adoptarea şi aplicarea unor legi speciale împotriva indivizilor corupţi
serveşte doar la multiplicarea oportunităţilor pentru corupţie. Remediul constă, aşadar,
nu în adoptarea unor legi speciale, represive şi deosebit de severe, ci în perfecţionarea
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 13
sistemului politic şi instituţional (în special juridic, economic şi administrativ). Cum
apreciaţi deznodămândul acestui demers politico-legislativ?
G. MUŞAT – Întrebarea este mai mult retorică. Sunt şi eu de acord că nu neapărat
adoptarea unei legi severe este remediul împotriva corupţiei. În opinia mea, importante
sunt mecanismele, pârghiile de combatere a corupţiei. Ai o lege şi dacă n-ai pârghiile
potrivite, ce faci? De fapt, la noi, aceasta este problema. De aici, neîncrederea în justiţie
şi critica la adresa corupţiei. N-aş spune că n-avem legi anticorupţie. Poate că nu sunt
cele mai bune. Din păcate, însă legile care există nu sunt aplicate cum trebuie, iar la acest
capitol corigentă este, în primul rând, justiţia.
Dar justiţia face şi ea parte dintr-un mecanism. Dacă ne referim la victoriile justiţiei
italiene în lupta împotriva corupţiei, ei bine, acolo există un mecanism de luptă împotriva
corupţiei care a avut succes – şi Italia poate fi dată ca exemplu de luptă împotriva
corupţiei – dar e un mecanism complex, în care sunt implicate organele de poliţie, ale
Parchetului, alte organe şi instituţii ale statului abilitate în lupta împotriva corupţiei şi,
desigur, justiţia. La noi, mecanismul nu funcţionează şi nu sunt create acele pârghii
pentru a lupta cu corupţia, bunăoară, pentru a face ca un post guvernamental sau o funcţie
publică să nu fie folosite pentru afaceri private. E preocupant fenomenul corupţiei, nu
discutăm despre persoane în sine, ci ca fenomen, este extrem de îngrijorător şi ne
frământă pe toţi, dar eu aş spune că mai periculos este faptul că nu avem create
mecanismele şi pârghiile necesare pentru combaterea corupţiei, iar cele care funcţionează
sunt ineficiente. Cu alte cuvinte, nu nivelul corupţiei din clipa de faţă este îngrijorător,
ci faptul că nu există pârghii şi mecanisme care să ne dea speranţa că această corupţie
va fi eradicată şi că nu va lua o mai mare amploare în viitor. Corupţia n-a dispărut din
Italia, dar acolo oamenii au siguranţa că, mai devreme sau mai târziu, cei corupţi vor fi
aduşi în faţa justiţiei. Din păcate, nu putem avea această siguranţă şi în România. Ca să
nu mai spun că nu poţi combate corupţia în condiţiile în care cei chemaţi să înfăptuiască
dreptatea sunt ei înşişi coruptibili.
C. CARP - Prof. dr. Corneliu Bârsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, declara recent într-un interviu acordat unui cotidian central că "de la
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 14
Strasbourg, Justiţia din România apare ca fiind organizată într-un sistem absolut
incoerent. Mi-a fost foarte greu să le explic colegilor judecători de la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, organizarea sistemului judecătoresc din România, pentru ca ei
sunt obişnuiţi cu un sistem logic şi coerent, în cadrul căruia este un prim grad de
jurisdicţie, apoi există posibilitatea repunerii în discuţie a hotărârii care a fost
pronunţată, dupa care avem un al treilea grad de jurisdicţie, socotit - de regulă - ca fiind
o jurisdicţie extraordinară, în faţa instanţei supreme a unei ţări. Noi avem judecătorii,
ca prime instanţe, apoi avem tribunalele judeţene, unde se judecă apelul, dupa care
recursul împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, care se judecă la curţile de apel.
Alteori, procesul pleacă de la tribunal, merge în apel la curtea de apel, cum ar fi şi
normal, şi apoi ajunge, în recurs, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dar, în măsura în
care un proces porneşte în primă instanţă de la judecătorie, continuă cu apelul la
tribunal şi se finalizează cu recurs la curtea de apel, este complet ilogic. S-au înfiinţat
curţile de apel fără să se conceapă locul lor exact, firesc, într-un sistem judiciar. Nu s-a
voit desfiinţarea tribunalelor judeţene şi s-a spus că, fiind înfiinţate curţile de apel, ele
vor judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunalele
judeţene. Observaţi cât de ilogică este toată această concepţie? De ce? Pentru simplul
motiv că tribunalele judeţene judecă apelul, iar curţile de apel, care ar trebui să judece -
şi prin denumirea lor - apelul, judecă recursul. Greşeala a fost iniţială şi se păstrează şi
astăzi. Dumneavoastră, cum vedeţi lucrurile?
G. MUŞAT – D-nul profesor Bârsan are perfectă dreptate. Este consecinţa faptului că
noua organizare judecătorească de după revoluţie a preluat aproape mimetic sistemul
judiciar interbelic. Iar greşeala se păstrează şi astăzi. M-aş abţine să fac alte comentarii,
acum. Aş spune, totuşi, că nu din această cauză justiţia greşeşte adeseori.
C. CARP – De fapt, justiţiabilul trăieşte cu impresia că procesele sunt, în general,
tergiversate şi că se prelungesc în timp nesperat de mult.
G. MUŞAT – Sunt tergiversate, dar nu pentru că organizarea judecătorească este ilogică,
după cum spune d-nul prof. Bârsan. Sistemul este, desigur, perfectibil. Dar nu din pricina
asta justiţia greşeşte, nu din pricina asta procesele sunt tergiversate şi nu din pricina asta
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 15
există corupţie. Justiţia greşeşte din cu totul alte motive. Factorul politic, precum şi
factorul economic sunt deopotrivă importante! Nici mecanismele justiţiei – alea care sunt
- nu funcţionează cum trebuie. Dar încă o dată: nu din această cauză sunt procese care
durează 10 ani de zile, nu din această cauză problema restituirii proprietăţilor confiscate
abuziv de către comunişti nu a fost încă soluţionată. Avem procese care sunt de peste 10
ani în justiţie, şi avem multe hotărâri date chiar de aceeaşi instanţă, în cauze similare,
care sunt contradictorii. Ori, toate acestea nu pot fi explicate doar prin faptul că sistemul
judecătoresc este organizat greşit.
C. CARP – Ce consideraţi că este mai supărător în activitatea judecătorilor:
superficialitatea în tratarea dosarului, greşelile de judecată, tergiversarea dosarului,
lipsa de receptivitate la argumentele juridice sau nepăsarea faţă de problema umană
părţilor?
G. MUŞAT – Aş zice că toate cele enumerate de dvs., superficialitatea, dezinteresul faţă
de aspectul uman etc. conduc la acelaşi rezultat: greşeli de judecată. De fapt, ce supără pe
justiţiabili, şi pe noi toţi, sunt greşelile în justiţie. Că este vorba de superficialitate sau de
altceva, pe om îl interesează mai puţin. El vrea să i se facă dreptate.
Se spune adesea că independenţa justiţiei şi corupţia sunt cele două mari probleme ale
României de azi şi ele sunt atent monitorizate de organismele Comisiei Europene.
Repet: nu ne putem ascunde după deget şi să nu observăm cu toţii acest lucru – că
justiţia greşeşte, şi din păcate, greşeşte prea des. Motivele sunt variate. Probabil şi
influenţele politice contează, dar în mod sigur şi factorul economic. Justiţia – spunem noi
– este o putere în stat, dar atunci când un director de regie autonomă are un salariu de
10 ori mai mare decât un judecător de la Tribunalul Bucuresti, lucrurile nu sunt în regulă.
Sigur că nu numai acesta e motivul, mai sunt şi presiunile din exterior, sunt şi condiţiile
mizere din tribunale, este şi corupţia din societatea românească. Dar mai mult decât toate
acestea, îngrijorătoare este inconsecvenţa justiţiei, faptul că, de multe ori, se dau hotărâri
contradictorii la aceeaşi instanţă, se dau sentinţe care nu-şi găsesc justificarea nici în fapt,
nici în drept, şi care distorsionează evident realitatea din dosar, iar consecinţa firească
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 16
este că oamenii ajung să creadă din ce în ce mai puţin în actul de justiţie, în obiectivitatea
şi imparţialitatea judecătorilor.
Este adevărat că Justiţia încă duce şi ea lipsă de oameni calificaţi, experimentaţi. Dar
asta e o problemă nu numai a justiţiei, este o problemă şi la nivel guvernamental, la
nivelul altor insituţii de stat. În magistratură au intrat foarte mulţi tineri, însă cei care
lucrează pe tărâmul justiţiei trebuie să aibă mulţi ani de practică pentru a dobândi acele
cunoştinţe şi experienţa care să-i ajute să facă faţă unor cazuri complexe, precum cele de
corupţie, spre exemplu. În momentul de faţă, este o realitate că sunt mulţi judecători
tineri care sunt depăşiţi de complexitatea unor cauze. Apoi, în condiţiile în care ai pe listă
100 de dosare de judecat pe şedinţă nu vei avea, obiectiv vorbind, timpul necesar să te
poţi pregăti şi documenta asupra tuturor cazurilor pe care le ai de rezolvat. Neajunsurile
în justiţie vin şi de aici.
Şi încă ceva. Justiţia poate fi aservită şi prin condiţiile materiale precare în care
funcţionează. Aş spune că lucrurile nu s-au schimbat prea mult, din acest punct de vedere,
faţă de situaţia de dinainte de ’89. În orice caz, justiţia nu este la înălţimea rangului ei
de putere în stat şi nu sunt semne că există voinţă politică pentru a acorda justiţiei
statutul pe care îl merită. În toţi aceşti ani, s-a făcut foarte puţin, invocându-se mereu
constrângerile bugetare. Dar nu ne putem permite să amânăm la infinit reforma în justiţie,
deoarece justiţia este o instituţie importantă pentru noi toţi. Este, de fapt, pilonul Statului
de drept. Este foarte adevărat că nu sunt bani nici pentru armată, învăţământ, sănătate,
etc. Cu toate acestea, în timp ce pentru parlamentari (puterea legislativă, nu?) se găsesc
mai mereu resurse bugetare, justiţia rămâne încă ruda săracă. Pentru că trebuie să spun că
în justiţie există multă mizerie. Nici măcar localuri corespunzătoare pentru administrarea
actului de justiţie nu sunt.
C. CARP – De la Revoluţie încoace s-a vorbit foarte des de aservirea puterii
judecătoreşti faţă de puterea politică. În răspunsul dvs. la întrebarea precedentă aţi
evocat o serie de cauze ale greşelilor justiţiei, însă – din câte am observat – ingerinţele
politicului nu figurează printre aceste cauze. Să înţelegem, de aici, că nu împărtăşiţi
opinia larg răspândită privind dependenţa justiţiei faţă de puterea politică?
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 17
G. MUŞAT– Ar fi greşit să rămâneţi cu această impresie, deoarece este şi părerea mea
că, în toţi aceşti ani, Justiţia română a fost mai mereu aservită puterii politice. Şi nu mă
refer aici la masa judecătorilor, ci la cei care „fac şi desfac” treburile în justiţie. Iar dacă
pe timpul regimului comunist, “Partidul era forţa conducătoare”, inclusiv în domeniul
justiţiei, începând cu anul 1990, obedienţa justiţiei române faţă de putere nu mai poate
fi justificată.
Este adevărat că debutul organizării democratice a României a fost serios afectat de o
serie de acte care au polarizat clasa politică şi societatea (inclusiv persoane din justiţie)
chiar din primele săptămâni de după Revoluţie. Să ne amintim de Piaţa Universităţii,
de Proclamaţia de la Timişoara, de mineriade, de transformarea FSN în partid politic, de
evenimentele de la Tg. Mureş, de expulzarea fostului Rege Mihai etc.
Chiar şi adoptarea Constituţiei din 1991 a deschis calea unor confruntări politice
pătimaşe şi ar fi suficient să reamintim aici doar disputele pe tema separaţiei puterilor
în stat sau pe tema proprietăţii, în ambele cazuri, “părinţii” Constituţiei române preferând
ambiguitatea în locul unei reglementări coerente şi stabile care să garanteze proprietatea
şi independenţa puterii judecătoreşti. După cum ştiţi, Constituţia a fost urmată de
adoptarea Legii de organizare judecătorească, de modificarea Codului de Procedură
Civilă şi a Codului de Procedură Penală, precum şi alte măsuri de perfecţionare a
organizării judiciare, care nu au fost, din păcate, urmate şi de măsuri pentru asigurarea
independenţei justiţiei, guvernanţii noştri preferând să păstreze instrumentele de control
asupra justiţiei decât să-i asigure independenţa (potenţial periculoasă pentru clasa
politică), iar justiţia, în loc să reacţioneze, a preferat să se complacă în promiscuitate.
În tot acest timp dependenta justiţiei faţă de puterea politică a fost mereu evidentă, dar
a devenit scandaloasă cu ocazia încercării Curţii Supreme de Justiţie de a schimba (la
comandă politică) practica instanţelor judecătoreşti în domeniul restituirii proprietăţilor.
Să ne amintim că, în februarie 1995, prin Hotărârea nr. 1/1995, Curtea Supremă de
Justiţie, în obedienţa ei faţă de puterea politică de atunci, a decis cu majoritate de voturi
(25 pentru şi 20 împotrivă) că instanţele noastre judecătoreşti nu pot judeca cererile de
restituire a imobilelor naţionalizate pe timpul regimului comunist, pentru ca după trei ani,
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 18
în 1998, aceeaşi Curte Supremă, de data aceasta cu unanimitate de voturi, să revină
asupra jurisprudenţei stabilită prin Hotărârea nr. 1/1995 şi să decidă că, dimpotrivă,
instanţele judecătoreşti sunt competente să judece litigiile referitoare la încălcarea
dreptului de proprietate în perioada 1944-1989.
Este interesant de remarcat faptul că şi în 1995 şi 1998, în mare măsură, Curtea
Supremă de Justiţie era formată din aceiaşi judecători, dintre care unii au votat
diferit, într-un interval de numai 3 ani de zile. O situatie pe cât de scandaloasă,
pe atât de ruşinoasă şi descalificantă, având în vedere că este vorba de un corp
judecătoresc de elită despre care, în nici un caz, nu se poate spune că nu cunosc sau
nu ştiu cum să interpreteze legea.
Chiar şi numai acest exemplu (pe care l-am ales tocmai pentru puterea lui de
semnificaţie) face ca orice discuţie despre independenţa justiţiei să sfârşească în
ridicol. Dar exemple de obedienţă a justiţiei faţă de puterea politică sunt numeroase
şi multe din ele binecunoscute.
C. CARP – Totuşi, în ultimii ani, parcă lucrurile s-au mai schimbat … mai ales sub
aspectul ministeriatului d-nei Monica Macovei…aşa e, cel puţin, impresia generală…
G. MUŞAT – Sigur că lucrurile s-au mai schimbat. Dovadă că România a semnat
Tratatul de aderare la U.E., iar cu privire la justiţie şi fenomenul corupţiei rapoartele de
monitorizare ale reprezentanţilor Comisiei Europene semnalează rezultate pozitive…
Personal, însă, nu sunt entuziasmat de aceste “rezultate pozitive”, mai ales în ceea ce
priveşte independenţa Justiţiei … Nu sunt, de felul meu, deloc o fire pesimistă, dar eu
cred că vom mai avea mult de aşteptat până ce Justiţia română va dobândi o reală
independenţă. Chiar dacă, printr-un miracol, s-ar pune capăt tuturor ingerinţelor externe
în Justiţie, inclusiv a ingerinţelor politice, mai este nevoie de ceva timp pentru a avea o
justiţie independentă. Anume este nevoie ca judecătorii noştri să aibă voinţa şi capacitatea
de a fi obiectivi şi imparţiali, de a instaura cu orice chip domnia legii. Pe scurt, mai este
nevoie ca judecătorii noştri să conştientizeze faptul că încrederea în justiţie şi, în ultimă
instanţă, independenţa justiţiei depinde de felul în care ei împart dreptatea.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 19
C. CARP – Nu credeţi că “tarele” justiţiei noastre provin şi din lipsa de tradiţie? Mă
refer acum la faptul că experienţa culturală românească, sub aspectul culturii legislative
şi al experienţei juridice, nu este comparabilă cu cea americană, de exemplu, care are un
caracter secular.
G. MUŞAT – Nu împărtăşesc opinia privind caracterul secular al sistemului legal
american. “Legalismul” nu este un fenomen tipic american şi nici nu se poate lăuda cu
o istorie şi o cultură seculară. Aş spune că la acest capitol, cel al “secularităţii”, stăm
mai bine decât americanii. Şi pentru că am mai auzit şi în alte ocazii această opinie, vă
rog să-mi daţi voie să mă explic.
Se ştie că istoria dreptului a cunoscut câteva mari procese de receptare care au cuprins
continente întregi. Primul dintre ele a fost dreptul roman, care s-a aplicat secole de-a
rândul pe zone întinse, chiar şi după căderea Imperiului roman până în epoca medievală.
Un al doilea mare proces de receptare, care a marcat profund geografia dreptului, este
legat de dreptul francez, care odată cu cuceririle napoleoniene a fost adoptat, pe rând,
în mai toate ţările europene şi nu numai. În cealaltă parte a lumii, inclusiv America, a
avut loc un proces de receptare a dreptului britanic sau a common-law-ului, cum i se mai
spune.
Aşadar, “secularitatea” nu este o caracteristică a sistemului legal american, ci mai
degrabă a dreptului francez sau a celui romano-germanic.
Cu privire la România, receptarea dreptului francez în Principatele Române nu s-a făcut
pe un loc gol, cum s-a întâmplat spre exemplu, în Statele Unite. Să ne amintim de
Pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, apoi Codul Calimachi, Legiuirea Caragea
de la 1818 şi Regulamentul organic de la 1829, considerat prima reglementare cu caracter
constituţional din Ţările Române. Dupa cum se ştie, a urmat apoi Codul Comercial
adoptat în 1830 (Muntenia), Codul Penal Napoleonian (adoptat în 1852), Codul Civil
Cuza Vodă (1864) şi, desigur, prima Constituţie română din 1866.
De ce am evocat toate acestea? Pentru a sublinia că nu tradiţia ne lipseşte şi că, în orice
caz, nu tradiţia este fundamentul superiorităţii (altfel incontestabilă) a sistemului legal
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 20
american. Aş merge mai departe şi aş spune că istoric vorbind, americanii – comparativ
cu alte popoare – nu se pot lăuda cu o tradiţie nici în ceea ce priveşte respectul şi credinţa
în lege. Să ne amintim că mulţi dintre coloniştii englezi erau oameni certaţi cu legea şi,
de altfel, nici nu aveau prea multe cunoştinţe despre dreptul englez, motiv pentru care
fenomenul de receptare a dreptului britanic a avut o evoluţie anevoioasă. De aceea,
marele gânditor american Roscoe Pound spunea la un moment dat că, de fapt, ignoranţa
a fost principalul factor de formare a dreptului american. Adică fără a avea o istorie şi
o cultură juridică seculară, americanii – cu spiritul lor pragmatic – au realizat că
armonizarea intereselor fiecărui individ cu interesele societăţii în mijlocul căreia trăieşte
este în definitiv scopul oricărei legi. Dincolo de individualismul american şi de orice
dispute între ei, americanii au înţeles că interesul privat nu poate contraveni interesului
general fără ca lezarea acestuia să se întoarcă împotrivă-i, cum tot aşa interesul general
nu poate sacrifica interesul privat fără ca el însuşi să rămână nealterat.
De aceea, eu sunt de părere că respectul şi credinţa în lege la americani este mai
degrabă una pragmatică. În opinia mea, încrederea în lege şi în guvernarea prin
lege vine mai degrabă din încrederea în mecanismele justiţiei. Se ştie că ideea
dominantă la americani este aceea ca o persoană chemată în judecată într-un proces –
în penal sau civil – trebuie să aibă un “fair trial”, adică să fie judecată corect, ceea ce,
în concepţia justiţiei americane, nu este posibil decât dacă legea şi formele procesuale
sunt respectate cu stricteţe. Numai cu respectarea riguroasă a procedurilor legale se poate
ajunge la o soluţie justă. De aceea, în SUA – spre deosebire de România - curtea şi
procesul se profilează ca instituţie sacră şi ritual. Însă respectul pentru lege este, în
primul rând, un respect la adresa justiţiei care vine din încrederea în independenţa,
imparţialitatea şi obiectivitatea puterii judecătoreşti. Bunăoară, în SUA, refuzul de a
executa o hotărâre judecătorească este de neconceput (prin comparaţie să ne amintim
de fostul preşedinte Iliescu care a îndemnat public populaţia la nerespectarea hotărârilor
judecătorilor de retrocedare a imobilelor către foştii proprietari), iar procedura de
executare silită este rapidă şi nu îndelungată şi costisitoare ca în România. În SUA,
judecătorii sunt conştienţi de faptul că încrederea în justiţie poate veni numai de la ei,
din felul în care ei interpretează şi aplică legea. De aceea, rareori, se întâlnesc erori
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 21
judiciare, iar când sunt descoperite, sunt sancţionate exemplar. Aici se găseşte explicaţia
„legalismului” american şi nu în tradiţia sau cultura lor „seculară”.
C. CARP – Legat de ce aţi spus mai devreme, că în SUA justiţia se profilează ca
o institutie sacră, aş dori să vă întreb: cum a decurs procesul dvs. penal din 1984?
Ce judecători v-au condamnat şi pe ce probe? I-aţi mai întâlnit după eliberarea din
închisoare?
G. MUŞAT – A fost o farsă de proces. Fără audieri de martori, fără administrare de
probe, fără dezbateri în contradictoriu, fără să mi se permită vreo probă în apărare,
nimic, nimic…Totul a durat mai puţin de 10 minute, timp în care procurorul anchetator
Ştefănescu m-a încriminat preţ de vreo 8 minute, “apărătorul” numit din oficiu a vorbit 1
minut, iar mie mi s-a permis doar să răspund la întrebarea dacă recunosc sau nu “fapta”.
Ce judecător m-a condamnat? M-a condamnat celebrul judecator Gică Popa, cel care
i-a judecat şi condamnat pe majoritatea opozanţilor politici din perioada anilor 1980
(inclusiv pe cunoscutul disident anticomunist, Radu Filipescu) şi care mai apoi, în
decembrie 1989, a prezidat completul de judecată care a condamnat la moarte cuplu
Ceauşescu. De altfel, cuplul Ştefănescu (procuror) – Gică Popa (judecător) a instrumentat
dosarele penale ale tuturor deţinuţilor politici cu care m-am întâlnit mai târziu în
închisoarea Aiud. Este interesant de remarcat faptul că, după ce timp de peste 15 ani, îi
condamnase la închisoare pe opozanţii lui Ceauşescu, judecătorul Gică Popa a ajuns
să-l condamne şi pe Ceauşescu însuşi. Nu cred că a mai existat în lume un personaj
asemănător. Precum ştiţi, după ce l-a judecat şi condamnat pe Ceauşescu, Gică Popa s-a
sinucis. Cât priveşte motivele reale ale arestarii mele în 1984, le-am aflat abia la câţiva
ani dupa Revoluţie, de la unul dintre prietenii de casă a lui Ilie Ceauşescu. Anume că
arestarea mea fusese comandată chiar de “sinistra” Elena Ceauşescu, la două zile după
procesul cunoscutului disident Radu Filipescu, în care eu am pledat (ca apărător ales de
familia lui Radu) pentru achitarea tânărului Radu Filipescu întrucât fapta lui nu putea fi
încadrată la “infracţiuni contra securităţii statului”, ci cel mult putea fi considerată ca o
ofensă la adresa lui Ceauşescu, similară celei de “les majesté” prevăzută în Codul Penal
interbelic. După cum se ştie, Radu Filipescu difuzase timp de peste un an de zile peste
10.000 manifeste împotriva lui Ceauşescu pe care le punea în cutiile poştale din incinta
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 22
blocurilor, fiind după părerea mea, cazul care a dat cel mai mult de furcă Securităţii din
acea vreme. Pentru “fapta” lui, Radu a fost condamnat la 10 ani închisoare în toamna
anului 1983, iar câteva luni mai târziu, acelaşi Tribunal Militar m-a condamnat şi pe mine
la 8 ani închisoare. M-aţi întrebat pe ce probe m-au condamnat. Pe baza a două declaraţii
de martori. Cine erau martorii? Soţia mea şi un foarte bun prieten de familie, pe nume
Gelu Constantinescu, cărora li s-a spus că urmează să fiu pus în libertate, dar că pentru
aceasta anchetatorii au nevoie de o “descriere” din partea lor a unor discuţii avute cu
mine, ca “probă finală a nevinovaţiei mele”. Cum spuneam, judecătorul Gică Popa nu a
permis nici unuia dintre “martori” să vină la proces (cum chiar legea de atunci impunea)
pentru a arăta împrejurările în care li s-au luat acele declaraţii. De fapt, judecătorul Gică
Popa nu a permis discutarea nici unei probe aflate la dosar, deşi principiul nemijlocirii
şi cel al contradictorialităţii erau în mod expres prevăzute în procedura penală de la acea
vreme.
C. CARP - După părerea dvs., judecătorul Gică Popa s-a sinucis sau a fost ucis?
Eu nu cred că avea atâtea mustrări de conştiinţă, încât să se sinucidă. Judecătorul Gică Popa a judecat şi a dat sentinţe de condamnare întotdeauna la comanda Securităţii şi a Partidului Comunist. În cazul meu, procurorul-anchetator Ştefănescu mi-a fixat pedeapsa de 8 ani închisoare chiar din momentul arestării. Judecătorul Gică Popa nu a făcut decât să “parafeze” pedeapsa stabilită de anchetatorii Securităţii. Aşa a procedat Gică Popa în toate cazurile. Nu cred că în istoria justiţiei române a mai existat un judecător atât de obedient faţă de putere. Or, când noua putere instalată pe valurile revoluţiei şi-a pus problema convocării unui judecător care să-l judece rapid pe Ceauşescu, cine era mai potrivit decît Gică Popa? Aşa că mustrări de conştiinţă nu cred că putea să aibă. Personal, nu cred în ipoteza sinuciderii lui Gică Popa, din considerente morale. Regret, dar despre Gică Popa eu nu pot spune decât că a fost o ruşine pentru justiţie. În procesul meu nici măcar nu mi-au dat voie – avocat fiind – să-mi citesc dosarul (un drept elementar) ca să-mi pot face propria apărare. Iar avocatului meu nu i-a permis decât o pledoarie de două minute. Nu ne-a lăsat nici măcar iluzia unei apărări. Aşa au fost toate procesele judecate de Gică Popa: nişte farse.
C. CARP – Legat de justiţia – sau mai degrabă de injustiţia comunistă – aş dori să vă mai adresez o întrebare. După ’90, din câte ştiu, aţi fost implicat în comisia care s-a
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 23
ocupat de procesul comunismului. De ce s-au blocat cercetările aşa de repede? Şi de ce nu au mai fost reluate?
G. MUŞAT – Într-adevăr, în '90 s-a pus problema unui proces al comunismului, în sensul adevărat al cuvântului: torţionarii să fie aduşi în faţa justiţiei şi să fie traşi la răspundere. La fel cei care au deportat, care au trimis la Canal, care au trecut dincolo de lege în procesul anchetei penale. În acest scop a fost constituită o comisie, care reprezenta societatea civilă, din care făceau parte, printre alţii, Constantin Ticu Dumitrescu şi Gabriel Andreescu, reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuti Politici (AFDPR), şi un reprezentant al Procuraturii. Am fost cooptat şi eu, ca avocat şi ca fost deţinut politic, dar şi alţi reprezentanţi ai societăţii civile. Am lucrat luni de zile, încercam să cercetăm anumite perioade, întîmplări şi dosare concrete, pentru ca acest proces al comunismului să nu rămînă o vorbă goală, iar noi să facem realmente ceva în absenţa unei acţiuni din partea autorităţilor. Aveam un birou la Procuratură, ni se dădeau cu ţârîita documente nesemnificative. Ne-au fost ceva mai de folos unele documente din perioada Canalului, care se refereau la abuzurile comise de Nikolsky şi Drăghici. Cred că acestea ni s-au pus la dispoziţie pentru că Drăghici fusese repudiat, de Ceauşescu. Am fost însă refuzaţi ori de cîte ori am cerut documente sau dosare din perioada ceauşistă, iar mai tîrziu nu ni s-a mai permis accesul nici în incinta Procuraturii. Totuşi, ceva tot am realizat în perioada aceea. În primul rînd a fost dezvăluit presei cazul Nikolsky pe baza documentelor pe care le-am scos noi la iveală. Am susţinut în faţa procurorilor – şefi de atunci că nu există nici un impediment legal pentru ca Nikolsky să fie adus în faţa justiţiei pentru atrocităţile comise. Când, în sfârşit, după multe tergiversări procuratura a fost de acord să înceapă urmărirea penală, Nikolsky a decedat. În ceea ce-l priveşte pe Drăghici, acolo, în acele dosare, erau destule elemente care îl incriminau, dar trebuia ca Procuratura să dispună începerea urmăririi penale. Or, Procuratura nu avea nici un chef să pornească un proces împotriva lui Drăghici şi, cu atît mai puţin, un proces al comunismului. Trebuie să spun că din ordinul şi cu participarea lui Drăghici, doi ofiţeri din Braşov au omorât un deţinut şi erau probe zdrobitoare, iar dosarul fusese complet documentat de către organele de anchetă ale partidului comunist încă din 1968. Dând de acest dosar, l-am pus pe masa Procuraturii şi am arătat probele pe baza cărora Drăghici putea fi trimis în instanţă. Au trecut însă luni de zile fără ca organele Procuraturii să facă ceva. La insistenţele noastre procurorii au început în sfîrşit să se mişte, apoi a aflat şi presa care a început să scrie pe tema asta. Urmare a insistenţelor unor membri ai Comisiei (aici Ticu Dumitrescu a pus foarte mult suflet şi multă energie), Procuratura a înaintat pînă la urmă dosarul în justiţie,
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 24
numai că, între timp, Drăghici plecase la Budapesta. A apărut problema extrădării şi lucrurile s-au prelungit...
C. CARP - ...suficient însă ca Drăghici să rămînă liber.
G. MUŞAT - Exact. Drăghici putea fi un început al acestui proces al comunismului, aşa cum s-a întâmplat cu fostul şef al STASI din RDG sau cu Teodor Jivkov în Bulgaria. Ar fi fost un semn că nu toţi torţionarii scapă nepedepsiţi... Din păcate, nu s-a întîmplat aşa. Şi acum mă întreb dacă a meritat să irosesc atâta timp, pentru că în perioada aceea am alocat foarte mult timp şi efort pentru astfel de cercetări. A fost o perioadă în care făceam avocatură doar două ore pe zi, iar 8-9 ore pe zi adunam probe şi documente, privitoare la Nikolsky, Drăghici, perioada canalului etc. Nu se putea face un proces al tuturor represiunilor comuniste, dar vroiam să demarăm ceva concret şi eram gata să reuşim. Aşa a fost şi în 1990, cu Piaţa Universităţii şi cu mineriada; pe atunci eram avocatul Ligii Studenţilor, mai precis al studenţilor – victime ale minerilor. Împreună cu studenţii, am depus plîngeri penale la Parchet pentru tragerea la răspundere a agresorilor; totul a fost documentat, cu filme video, cu înregistrări audio făcute de studenţi, cu fotografii pe baza cărora agresorii puteau fi uşor identificaţi şi trimişi în justiţie. Dar nu s-a vrut nici acest proces şi timpul a trecut.
C. CARP – Dle Muşat, să revenim acum din nou în lumea avocaţială pentru a vă
întreba dacă în pofida intenţiilor generoase stipulate de legiuitor în art. 1 şi 2 din Legea
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, sunteţi de aceiaşi părere că s-au
făcut încă paşi mici în direcţia stabilirii funcţiei şi a rolului social al avocatului în
societatea românească?
G. MUŞAT – Nu sunt de aceeaşi părere cu dvs. Sigur că noi am percutat mai târziu şi
în această privinţă. La 6 ani de la revoluţie, avocatura, cea mai liberală profesie din lume
nu putea fi încă exercitată în mod privat în România. Într-adevăr, la noi, procesul de
legiferare pentru exercitarea profesiei de avocat a fost greoi. Dar în ianuarie 2005, au fost
aduse modificări substanţiale la statutul profesiei de avocat. A fost un proces mai
anevoios, mai lent, dar lucrurile au evoluat şi nu sunt de acord că s-a facut foarte puţin;
pot fi de acord însă că s-a făcut cu întârziere, dar am ajuns la un nivel destul de acceptabil
din punct de vedere al reglementărilor privind exercitarea profesiei de avocat. La nivel de
mentalitate, însă, mai este de lucru. De asemenea, la nivelul deontologiei profesionale. În
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 25
opinia mea, breasla avocaţială nu a făcut suficient de mult pentru a întrona nişte reguli de
deontologie profesională care să protejeze (şi să promoveze) prestigiul profesiei şi, mai
ales – pentru implementarea unor proceduri simple şi clare de sancţionare a încălcărilor
deontologiei avocaţiale, căci fără deontologie avocatura se transformă în lăcomie şi, mai
devreme sau mai târziu, relaţiile avocaţiale se rinocerizează. Iar dacă în prezent imaginea
avocaţilor este uneori negativă, această situaţie se datorează şi lipsei de reacţie faţă de
abaterile (şi nu sunt puţine) de la moralitatea profesională.
C. CARP – Aş putea particulariza, în sensul că proasta prestaţie a unui avocat se
răsfrânge asupra întregului corp avocaţial.
G. MUŞAT – Într-adevăr. Şi, din păcate, inflaţia de avocaţi ne oferă numeroase astfel de
exemple. Aceasta ar fi o cauză pentru care avocatura românească nu este încă la nivelul
celei din Polonia sau Cehia, din punct de vedere al performanţei, credibilităţii şi imaginii.
C. CARP – Întrebarea precedentă aduce în prim planul discuţiei noastre o altă
problemă importantă şi actuală: existenţa, de facto, a două mari categorii de avocaţi în
România: avocaţii pledanţi şi avocaţii consultanţi. Se pare că noua Lege privind
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a amânat, din nou, o reglementare cât mai
exactă a activităţii acelor avocaţi strict specializaţi într-un anumit domeniu (de exemplu,
în dreptul comercial: relaţii corporative, concurenţă etc.). Afectează asta în vreun fel
activitatea acestor avocaţi?
G. MUŞAT– Nu, nu afectează. Nu cred că activitatea avocaţială poate fi reglementată
“exact”, în sensul celor evocate de dvs. Nu aceasta este misiunea legii. Legea nu
împiedică o specializare a avocaţilor într-un domeniu anume şi, de fapt, aceasta a şi
început deja la câteva firme mari de avocaţi. Eu zic că există o singură categorie, cea de
avocaţi, pur şi simplu, şi nu două categorii: avocaţi pledanţi şi avocaţi consultanţi. Dar, în
fapt, această distincţie se mai face în continuare, ba uneori se face simţită chiar o relaţie
de adversitate. Dar încet, încet, breasla avocaţilor se întăreşte. Dovadă este şi faptul că
avocaţii pledanţi se regăsesc în mai toate marile firme de avocaţi. Iar în cadrul acestor
firme, alături de avocaţi pledanţi, sunt, de asemenea, şi avocaţi specializaţi pe drept
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 26
bancar, pe dreptul concurentei, privatizări, achiziţii şi funziuni etc., toţi fiind membrii
aceleiaşi echipe.
Bunăoară, noi avem 17 avocaţi de litigii, toţi membri ai unei echipe de avocaţi care se
cheamă Muşat&Asociaţii. Dar când apare un litigiu pe dreptul mediului sau pe dreptul
concurenţei, avocatul pledant lucrează întotdeauna cu avocatul consultant specializat pe
concurenţă sau pe mediu. Aceasta este simbioza care există în toată lumea. Pe scurt, în
opinia mea, este greşită împărţirea avocaţilor: avocaţi pledanţi şi avocaţi consultanţi.
Cel mai corect este să ne referim la avocaţi specializaţi pe diverse domenii ale dreptului
(avocaţii pledanţi fiind cei specializaţi în litigii).
C. CARP – Şi dacă am lua drept exemplu următorul caz: un avocat titular al unui
cabinet individual poate avea, la un moment dat, pe lângă activitatea de consultanţă
curentă şi un litigiu comercial care necesită prezenţa lui în instanţă…
G. MUŞAT – La Muşat &Asociaţii, cei care merg în instanţă şi susţin cauza sunt avocaţi
pledanţi, dar există, spre exemplu, şi partea de documentare a dosarului. Avem, bunăoară,
dosare la tribunal pe dreptul proprietăţii intelectuale, avem dosare pe dreptul concurenţei
şi avem, de asemenea, litigii pe privatizare. În toate aceste dosare, avocaţii noştri pledanţi
conlucrează cu ceilalti avocaţi (“consultanţi”) specializaţi pe domeniile respective pentru
pregătirea şi documentarea dosarului respectiv. De fapt, asta oferim noi clienţilor noştri:
experienţa combinată a tuturor avocaţilor firmei.
C. CARP – Dacă ar fi să faceţi un examen critic, cum aţi caracteriza actuala
reglementare a profesiei de avocat? Consideraţi că s-au făcut paşi importanţi în direcţia
armonizării acestei legislaţii cu reglementările europene?
G. MUŞAT – Aş zice că da. Cele mai recente amendamente aduse, în luna ianuarie 2005,
au fost extrem de importante inclusiv sub aspectul armonizării cu legislaţia europeană. În
opinia mea, există chiar un exces de reglementare. Sunt de acord că excesul este necesar
pe latura deontologiei. În ceea ce priveşte armonizarea cu legislaţia europeană aş
remarca, spre exemplu, că legea noastra avocaţială permite avocatilor straini si firmelor
străine să practice profesia pe teritoriul României, deşi cred că lucrul acesta s-a făcut un
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 27
pic prea devreme, dacă ar fi să comparăm cu experienţa Greciei şi a Spaniei, care abia
după vreo 15 ani de la intrarea în UE au admis avocaţi străini. Iată, deci, un exemplu bun
de armonizare.
C. CARP – Ce calităţi trebuie să aibă azi un tânăr absolvent de liceu pentru a îmbrăţişa
o carieră juridică de succes?
G. MUŞAT – Să aibă pasiune pentru profesie. Dacă o face numai pentru bani, cum o fac
mulţi, nu va avea niciodată succes. Nu este exclus să ajungă un avocat cu bani, dar nu un
avocat de succes.
C. CARP – Într-un interviu recent, acordat unui cotidian central, declaraţi: „vom
rămâne consecvenţi politicii generale a firmei, de a promova noi asociaţi din rândul
tinerilor avocaţi care se formează la Şcoala de avocaţi Muşat&Asociaţii, oferindu-le
astfel, prin implicarea în dosare sau proiecte extrem de complexe, excelente ocazii de
perfecţionare profesională". Care sunt, în acest caz, atributele esenţiale ale Şcolii de
avocatură Muşat &Asociaţii?
G. MUŞAT – Sună banal, dar profesionalismul calitatea lucrarilor avocatiale este
principala trăsătură a activităţii noastre. Apoi promovarea tinerilor. Fără lipsă de
modestie, cred că din acest punct de vedere facem ceea ce alţii nu fac sau o fac mai puţin.
Prin asta, ne deosebim în mod categoric de toţi ceilalţi.
Este un fapt cunoscut că de-a lungul timpului, la Muşat&Asociaţii s-au format peste 250
de avocaţi, majoritatea venind de pe băncile facultăţii. Mulţi dintre ei au devenit nume
prestigioase ale avocaturii de afaceri din România sau ocupă poziţii importante la
binecunoscute firme de avocaţi. Exemplele sunt multe. Dealtfel, daca veţi face un top al
primelor 10 firme de avocaţi din România, veţi observa că cinci firme dintre acestea sunt
de sorginte Muşat&Asociaţii. N-aş vrea să fiu greşit înţeles. Personal, mă bucur de
succesul lor şi sunt mândru că i-am avut cândva coechipieri.
C. CARP – Ne puteţi spune, pe scurt, care este politica de recrutare în cadrul firmei
dvs.?
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 28
G. MUŞAT – Îmi place să cred că angajăm cei mai buni oameni de pe piaţă. Nu doar
fiindcă ei vin către noi, datorită reputaţiei noastre şi posibilităţilor excepţionale de carieră
pe care le oferim, dar şi pentru că avem o atitudine proactivă, de iniţiere de contacte, încă
de pe băncile şcolii, cu cei mai buni studenţi. Tinerii avocaţi ştiu că la noi există
întotdeauna o uşă deschisă pentru cei buni, indiferent dacă, în momentul acela, avem
nevoie de noi avocaţi sau nu.
În plus, facem ceva ce prea puţine firme de avocatură au curajul să facă: formăm tineri.
Suntem, cum spuneam, nu numai o firma de avocaţi performantă, dar şi o şcoală de
avocaţi. De regulă, atunci când merg la o altă firmă de avocaţi, tinerii absolvenţi sunt
sfătuiţi să mai capete experienţă câţiva ani, după care să aplice din nou. Noi nu procedăm
astfel. Dacă tânărul avocat promite, dacă văd potenţial, chiar neşlefuit, îl angajăm. În
felul acesta, îmi asigur mereu “resursele umane” necesare pentru dezvoltarea şi progresul
continuu al firmei.
C. CARP – Definiţi, succint, cultura organizaţională a casei de avocatură Muşat&
Asociaţii.
G. MUŞAT – Suntem o organizaţie orientată către calitate, în mod cert. Asta se reflectă
în tot: începând cu avocaţii care intră în firmă şi terminând cu ultimul document avocaţial
care iese de aici.
Apoi, marea majoritate a avocaţilor noştri sunt tineri şi foarte tineri. Şi asta se vede în
cultura noastră informală, deschisă, în relaţiile de amiciţie care s-au stabilit între avocaţii
firmei de-a lungul timpului. Îmi place să mă gândesc la avocaţii firmei noastre ca la un
grup de prieteni care lucrează împreună.
C. CARP – Care sunt paşii pe care obişnuiţi să-i urmaţi atunci când doriţi să angajaţi
personal?
G. MUŞAT – Mai întâi, ne gândim temeinic la „fişa postului” respectiv. Apoi încercăm
să definim care ar fi principalele calităţi/competenţe/abilităţi profesionale pe care trebuie
să le aibă avocatul respectiv pentru a face faţă cu brio cerinţelor. Abia apoi dăm un anunţ
în ziar sau contactăm firme de recrutare.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 29
În ce priveşte procesul de selecţie propriu-zisă, de regulă, el constă într-un test pe care
candidaţii trebuie să-l dea la prima întrevedere şi un interviu destul de general. Cei care
ajung pe short list sunt apoi chemaţi la un al doilea interviu, mai detaliat, cu unul sau mai
mulţi dintre asociaţi. Hotărârile le luăm, de regulă, împreună – mă refer la asociaţii
firmei.
C. CARP. – Care sunt calităţile principale ale candidatului ideal?
G. MUŞAT – Ştiinţă de carte şi caracter. Sună simplist, dar nu e. Trebuie să ştie carte,
pentru că am convingerea fermă că altfel nu poţi fi un bun profesionist şi trebuie să aibă
caracter, pentru că vrem să ştim că ne putem baza pe el în orice situaţie, oricând. Sigur,
când e vorba de caracter, este mai greu să-l dibuieşti, iar uneori, peste ani, acolo unde te
aşteptai să găseşti caracter, se întâmplă să descoperi, de fapt, lipsa de caracter. Dar aşa-i
în viaţă.
C. CARP – Care sunt principalele lucruri pe care doriţi să le aflaţi de la un candidat în
timpul unui interviu?
G. MUŞAT – Presupunând că a trecut cu bine testul de competenţă profesională, mă
interesează câteva lucruri.
Care consideră că sunt cele mai mari realizări în viaţă: în felul acesta, poţi descoperi
motivaţia principală a unui om, indiferent că e vorba de bani, de notorietate, de prestigiu
sau de stabilitate.
Dacă a făcut sport: cred, cu tărie, că sportul construieşte caractere, disciplină, spirit de
echipă.
Cum şi unde se vede el peste 3-5 ani: dacă oamenilor le este teamă să aibă aspiraţii
înalte... ei bine, nouă nu! Mi-ar plăcea să descopăr un tânăr avocat care să afirme, cu
neruşinare, că scopul lui este să devină cat de curand asociatul meu în firmă. În cazul
asta, da! Omul ştie ce vrea, şi asta mă intereseaza în cel mai înalt grad!
C. CARP – Ce recomandaţi unui candidat care se pregăteşte să participe la un interviu?
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 30
G. MUŞAT – Să fie natural. Nici un interlocutor nu este mai plăcut decât unul
confortabil cu sine, care nu joacă teatru, care nu încearcă să pară altfel decât este. Îmi
plac oamenii care îşi asumă propria identitate. Oricum va ieşi la suprafaţă, mai devreme
sau mai târziu.
C. CARP – Ce vă impresionează mai mult la un candidat care se prezintă la interviu?
G. MUŞAT – Naturaleţea, agresivitatea constructivă, spiritul de învingător care transpare
din fiecare gest, răspuns sau privire. Dar mai mult decât orice apreciez sinceritatea,
onestitatea, nu-mi plac oamenii contorsionaţi, frustraţi, vanitoşi sau cei care văd în
avocatură doar o sursă de înavuţire.
C. CARP – Între doi candidaţi, care sunt la fel de bine pregătiţi profesional, pe care-l
alegeţi?
G. MUŞAT – Cu siguranţă, pe cel mai sigur pe el, pe cel pe care-l simt integrându-se mai
uşor în cultura noastră organizaţională. E o chestiune de instinct, nu e ceva pentru care
am reguli sau politici bine definite. Continui să am încredere în instinctul meu, chiar dacă
uneori m-am şi înşelat.
C. CARP – Ce aţi recomanda unui tânăr avocat care vrea să îşi înceapă cariera în
domeniul comercial?
G. MUŞAT – În primul rând, să cântărească bine alegerea firmei de avocaţi unde ar dori
să se angajeze. Mai înainte de a lua o decizie, să vadă ce strategie profesională are acea
firmă în relaţiile cu tinerii avocaţi, ce şanse de afirmare le oferă şi cine sunt oamenii
acelei firme, care este filosofia lor profesională? Apoi, odată făcută alegerea, să
muncească mult, să facă mai mult decât li se cere, pentru că numai aşa se vor putea
afirma, vor putea promova în acea firmă. Să nu uite să înveţe în fiecare zi, să citească o
revistă de specialitate, o carte, să consulte un site, orice. Să-şi amintească mereu că nu
există un bun profesionist care să nu înveţe zilnic câte ceva. Şi un lucru important: să nu
uite că clienţii vor de la avocaţi soluţii, rezolvări practice şi eficiente la problemele pe
care le au; ei nu vor lucrări teoretice sau discursuri academice. În sfârşit, tinerilor avocaţi,
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 31
le-aş mai recomanda să fie naturali, să fie veritabili, să nu încerce să pară altfel decât
sunt, să nu epateze, să nu mintă, pentru că nu pot trişa viaţa la infinit.
C. CARP – Mi-aţi vorbit de o evoluţie a pieţei de avocatură de afaceri. Vă rugăm să
descrieţi, în câteva propoziţii, cum vedeţi dumneavoastră evoluţia acestei pieţe în
următorii 2-3 ani.
G. MUŞAT– Cred că următorii 2-3 ani vor fi anii de maturizare şi consolidare a pieţii
avocaţiale. Nu cred că vor mai apare nume noi, ci, mai degrabă, se vor produce unele
regrupări sau alianţe – mai ales în eşaloanele inferioare - pentru a putea face faţă
competiţiei. Poziţia primelor trei firme mari de avocaţi va rămâne însă neschimbată şi
probabil că distanţa care le separă de eşalonul următor se va micşora, însă personal nu
văd în momentul de faţă nici o firmă din eşalonul doi care să ameninţe poziţia celor trei.
Este însă îmbucurător faptul că în zona de mijloc începe să se contureze un grup compact
de 10-12 firme, bine echipate şi capabile să ofere servicii avocaţiale comparabile cu cele
din vest, iar alte 20-30 de firme mai mici, dar foarte credibile şi redutabile pe anumite
domenii ale dreptului afacerilor, vin din urmă, adresându-se unei clientele (cea a IMM-
urilor), care are din ce în ce mai multă nevoie de servicii avocaţiale de calitate şi la
onorarii accesibile. Acesta mi se pare lucrul cel mai important în momentul de faţă şi,
deopotrivă, benefic pentru piaţa avocaţială.
C. CARP – Care este importanţa avocaturii de afaceri în peisajul economic
contemporan şi, eventual, spuneţi-ne care ar fi principalele neajunsuri din domeniu.
G. MUŞAT – Cum spuneam la noi, la români, există încă mentalitatea potrivit căreia
avocatul este precum medicul: te vindecă doar dacă te doare. Iar această mentalitate o
întâlnim inclusiv la unii oameni de afaceri, politicieni, sau persoane din Guvern şi alte
instituţii ale statului. Din păcate, rolul firmelor de avocaţi de afaceri “în peisajul
economic” românesc nu este încă apreciat cum se cuvine, deşi practica a dovedit că
alegerea avocatului potrivit poate face diferenţa între succesul sau eşecul în afaceri. Să
luăm un singur exemplu, contractele de privatizare încheiate de AVAS (fostul APAPS),
de pe urma cărora statul român s-a ales cu pagube imense şi mii de procese în justiţie.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 32
Şi asta pentru că majoritatea acestor contracte au fost încheiate fără asistenţă avocaţială
de specialitate. În schimb, atunci când APAPS/AVAS a apelat la asistenţa firmelor de
avocaţi experimentate, privatizările au fost finalizate şi performate cu succes. Din păcate,
acest lucru s–a întâmplat foarte rar. Deci, rolul avocaturii de afaceri este extrem de
important pentru sănatatea circuitului comercial şi al economiei, în general, mai ales într-
o ţară ca România, unde stabilitatea legislativă, disciplina contractuală şi, în general,
conduita în afaceri lasă de dorit. Pe scurt, aş spune că fără participarea avocaţilor, lumea
afacerilor ar intra în dezordine şi, mai devreme sau mai târziu, ar sfârşi în haos.
C. CARP – Timp de aproape 25 de ani aţi fost avocat pledant, inclusiv la Curtea
Supremă de Justiţie. Cât de mult v-a ajutat acest lucru în avocatura de afaceri?
G. MUŞAT – Foarte mult. Şi ar fi ideal ca cei care îmbrăţişează avocatura de business să
exerseze si avocatura la bară, să dobândească mai întâi experienţă în litigii, cu precădere,
în litigiile civile şi comerciale. N-aş vrea să se înţeleagă, de aici, că nu poţi fi un bun
avocat de afaceri dacă nu eşti şi un bun avocat în litigii. Categoric, nu există o
condiţionare. Însă, atunci când redactezi un contract comercial sau când negociezi o
tranzacţie complexă, ori când analizezi o situatie care ridică probleme de drept şi trebuie
să dai o soluţie clientului, experienţa de avocat pledant te ajută să vezi lucrurile şi din
perspectiva unui potenţial litigiu, te ajută să eviţi capcanele şi să protejezi mai bine
interesele clientului, în caz de conflict. Căci, până la urmă, în orice tranzacţie, în orice
afacere, interesele părţilor sunt numai parţial convergente, iar rolul avocaţilor este de a
identifica şi concilia divergenţele şi de a asigura clientului că interesele lui sunt pe deplin
protejate, în cazul în care cealaltă parte nu se conformează celor convenite prin contract.
C. CARP – Cum aţi caracteriza avocatura practicată în provincie? Există şanse ca şi
aici să crească şi să se dezvolte case de avocatură precum cele din Bucureşti?
G. MUŞAT – În opinia mea, avocatura practicată în provincie este incisivă şi destul de
performantă. Şi nu o spun din curtoazie. Cunosc mulţi avocaţi din provincie, extrem de
performanţi, cu nimic mai prejos decât avocaţii din capitală. În definitiv, în 1990, toţi
eram avocaţi pledanţi, cam toţi aveam aceeaşi experienţă, adică o experienţă limitată la
drept penal şi dreptul familiei, căci în civil erau foarte puţine dosare. Deci, am pornit toţi
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 33
cam de la acelaşi nivel. Începând din 1990, parcursul a fost oarecum diferit şi asta pentru
că Bucureştiul a avut un parcurs diferit de cel al provinciei, din punct de vedere
economic. Ori, factorul economic este foarte important, mai ales în avocatura de afaceri.
Acesta este şi motivul pentru care în Bucureşti s-au dezvoltat case de avocatură puternice,
unele cu 60-70 de avocaţi, pe când în provincie predomină cabinetele individuale.
Deci, la întrebarea ta, aş răspunde că există şanse ca şi în provincie să se dezvolte firme
de avocaţi puternice, însă nu de anvergura celor din Bucureşti, şi asta datorită faptului că
Bucureştiul este, şi va rămâne în continuare, “capitala marilor afaceri din România”. Aş
adăuga însă, ca o opinie personală, că este foarte posibil ca în curând marile case de
avocaţi din Bucureşti să-şi deschidă birouri în oraşele mari din ţară, prin asociere cu
cabinete locale de avocaţi şi astfel vor apare şi în provincie firme puternice de avocaţi cu
acoperire naţională. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, dar această din urmă perspectivă mi se
pare a fi mai realistă, fezabilă şi reciproc benefică. În fapt, ce le lipseşte avocaţilor din
provincie este nu clientela, ci know-how-ul caselor mari de avocatură din Bucureşti, mai
ales pe partea de business (sau dreptul afacerilor). La rândul nostru (mă refer la Muşat &
Asociaţii), avem nevoie de o componenta locală puternică în fiecare din marile oraşe ale
ţării pentru a răspunde cu promptitudine solicitărilor clienţilor noştri care îşi extind
afacerile în teritoriu şi care vor din partea noastră să-i asigurăm că vor primi în continuare
servicii avocaţiale de calitate.
C. CARP – Cum va afecta integrarea României în U.E. piaţa avocaturii de afaceri? Vor
intra pe piaţă noi competitori sau vom asista la regruparea principalilor actori juridici?
G. MUŞAT – Efectele vor fi, categoric, pozitive. În primul rând, vom asista la o
accentuare a competiţiei. Este de aşteptat ca unele dintre marile firme internaţionale de
avocaţi să înceapă să tatoneze piaţa de profil, căutând să-şi deschidă birouri sau să
fuzioneze cu firme locale. Piaţa avocaturii va cunoaşte mutaţii şi nu este exclus să asistăm
la grupări sau asocieri neaşteptate. Această competiţie va conduce, implicit, la o creştere
a calităţii serviciilor avocaţiale, în beneficiul clienţilor, al succesului afacerilor şi al
economiei, în general. Apoi, este de aşteptat că tot mai mulţi investitori străini vor veni în
România – şi aici mă refer, în primul rând, la marile corporaţii internaţionale – afacerile
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 34
se vor diversifica, circuitul comercial va fi mai intens, iar avocaţii vor fi solicitaţi tot mai
mult. Nu trebuie să pierdem din vedere că şi companiile româneşti – îndeosebi cele
private – îşi vor extinde afacerile în afara graniţelor, aşa cum o fac în prezent companiile
poloneze, ungare sau cele din Cehia. Deci, în opinia mea, aderarea României la Uniunea
Europeană va avea un efect extrem de benefic şi pentru firmele de avocaţi.
C. CARP – Credeţi că acest fenomen se va putea produce şi în sens invers? Adică să
asistăm şi la deschiderea unor birouri de avocatură româneşti la Bruxelles, Sofia sau
Chişinău?
G. MUŞAT – Să fim serioşi. Să ne vedem lungul nasului. Ştiu că sunt vreo două – trei
firme româneşti care, în opinia mea, n-au nici un impact pe piaţa avocaturii locale, dar
care, în schimb, pretind ca şi-au deschis birouri la Bruxelles şi la Londra. Să-mi fie cu
iertare, dar aici este şi mult snobism. Şi, desigur, P.R. Cunosc o firmă de 30 de avocaţi
din Grecia, deci pe jumătatea noastră ca dimensiune, dar care pretinde că are birouri. Însă
nu sunt mai mult decât nişte căsuţe postale.
Cum spuneam mai înainte, mă aştept ca investitorii români să meargă să investească în
Bulgaria şi în Cehia, tot aşa cum, în România, au început să vină bunaoara fonduri
poloneze de investiţie. Ei bine, nu există nici o firmă de avocaţi poloneză în România.
Polonezii n-au venit cu firme de avocaţi poloneze, ci lucrează cu avocaţi români. Deci,
chiar dacă investitorii români îşi vor extinde afacerile în Ungaria, Cehia sau Polonia, asta
nu înseamnă că firmele româneşti de avocaţi îşi vor deschide birouri acolo. Avem,
bunăoară, investitori americani în România, dar nu avem încă o firmă americană de
avocaţi în România. Şi asta pentru că investitorii americani lucrează foarte bine cu
firmele româneşti de avocatură. Din ce am spus mai înainte rezultă logic că nu avem
motive (noi, avocaţii români) să ne deschidem birouri în străinătate. Şi, nici în viitor, nu
întrevăd o astfel de necesitate.
C. CARP – Conform declaraţiei Anei-Maria Cristina, preşedintele Agenţiei Române
pentru Investiţii Străine (ARIS), investitorii străini sunt îngrijoraţi de instabilitatea
legislativă şi mai puţin de taxe şi impozite. Ea a mai precizat totodată că este vorba
despre acele investiţii de sute de milioane de euro, care nu se pot realiza fără un plan
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 35
de afaceri pe termen lung. Cum apreciaţi, în acest context, stadiul şi evoluţia legislaţiei
privind regimul investiţiilor străine?
G. MUŞAT– Problema instabilităţii legislative, îndeosebi în domeniul investiţiilor
străine, a fost mereu clamată, însă, din punctul meu de vedere, consider că nu avem
instabilitate legislativă mai mare decât în alte ţări fost comuniste şi, în orice caz, nu
aceasta este problema îngrijorătoare, ci aplicarea inegală şi contradictorie a legilor.
Din experienţa nemijlocită a implicării noastre în proiecte investiţionale, de-a lungul
ultimilor 10 ani, am receptat, adesea, atitudini neomogene (dacă nu chiar aproape de
extreme) referitoare la cadrul legislativ românesc. Pe de o parte, vocea investitorilor, mai
mereu critică la adresa instabilităţii legislative, a neconcordanţelor normative, a inflaţiei
de ordonanţe de urgenţă etc; iar pe de alta, răspunsul autorităţilor române, a guvernelor
care s-au succedat, înclinat să evidenţieze progresele legislative realizate, alinierea la
standardele europene, sprijinul statului în derularea unor proiecte concrete (cu titlu de
exemplu, adoptarea unor acte normative speciale precum ordonanţa Sidex, ordonanţele
privind Banca Agricolă, Siderurgica Hunedoara, Tractorul Braşov). Nu este locul să fac o
prezentare detaliată a celor două poziţii şi nici nu-mi propun să fac nici apologia
vreuneia dintre ele. De altfel, cunoaştem cu toţii care sunt atât „acuzaţiile” aduse cadrului
legislativ, cât şi „apărările” legiuitorului român. De aceea, ceea ce cred că s-ar impune
este o viziune echilibrată, ne-partizană, asupra unui ghid de evaluare a sistemului
legislativ dintr-o ţară ca România.
Altfel spus, la ce ar trebui să ne raportăm atunci când spunem că legislaţia investiţiilor
este instabilă, sau că este sau nu una „bună”? Ce criterii luăm în considerare atunci când
apreciem că România are – sau nu are – un cadru legal investiţional prietenos?
Un prim criteriu de evaluare a sănătăţii mediului legislativ şi care, din păcate, pare a fi
adesea ignorat de analizele care se fac în această privinţă, este gradul său de adecvare cu
obligaţiile asumate de România prin tratatele bilaterale de protecţie a investiţiilor. Din
acest punct de vedere, putem spune că legile noastre interne sunt în acord cu principiile
statornicite în aceste tratate (garantarea proprietăţii private/ne-discriminarea/ liberul acces
al investitorilor la instanţele judiciare sau arbitrale/dreptul de repatriere a profiturilor etc).
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 36
Este adevarat că în câteva cazuri (unele chiar litigioase în faţa unor instanţe
internaţionale, legate în special de evoluţia post-privatizare a companiilor româneşti),
investitorii s-au plâns de neconcordanţe între normele interne şi obligaţiile asumate de
România prin tratatele bilaterale. Trebuie amintit, însă, că în cazul unor asemenea litigii,
statul nu s-ar putea apăra prin invocarea normelor interne sau a deciziilor judiciare
adoptate de instanţele locale, atâta vreme cât aceste norme sau sentinţe contravin
tratatelor internaţionale la care România este parte. Cu alte cuvinte, în cazul unor astfel
de neconcordanţe – deşi ele sunt supărătoare – prevalente sunt normele cuprinse în
tratatele bilaterale de protejare a investiţiilor.
Un al doilea criteriu ar fi compatibilitatea legilor şi celorlalte acte normative cu normele
constituţionale. În ciuda criticilor repetate formulate la adresa Constituţiei actuale, ea este
una în acord cu principiile europene, iar în ceea ce priveşte investiţiile străine, un act
normativ modern, favorabil unui climat economic liber, concurenţial. În plus, în vederea
sporirii încrederii investitorilor în sistemul legislativ românesc, prin Legea de revizuire a
Constituţiei nr. 375/2003, s-au adus modificări importante, cu impact semnificativ asupra
îmbunătăţirii climatului de afaceri.
În al treilea rând, ar trebui să avem în vedere dacă există un just raport cu legislaţia
comunitară şi cu instituţiile juridice europene. Ştim cu toţii că România depune eforturi
de „armonizare” a legislaţiei interne cu cea europeană, fiind recunoscut faptul că a şi
reuşit, deja, remarcabile progrese. Exemplele cele mai relevante în acest sens le constituie
modificările legislative în materie de concurenţă, regim valutar şi mediu, doar pentru a
aminti câteva. Pe de altă parte, trebuie admis că există cazuri de directive adoptate
aproape mimetic, fără adaptările şi nuanţele de rigoare. Bunăoară, legislaţia PPP-urilor,
deşi în acord cu principiile instituite de directivele europene, s-au aflat, la momentul
introducerii lor în sistemul intern, într-o vădită inadecvare cu legile deja existente, în
special cele privind concesiunile în domeniile particulare, precum infrastructura şi
transporturile.
Un ultim criteriu ar fi supleţea şi gradul de coerenţă. Din păcate, aici avem de-a face cu
un indice la care sistemul legislativ actual răspunde necorespunzător. Exemplele de
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 37
neconcordanţe legislative, de norme lacunare, de reguli confuze sau imposibil de aplicat,
de hotărâri de Guvern în dezacord cu legi ordinare sau organice sunt numeroase.
Inventarierea lor ar fi o misiune imposibila. Într-adevăr, aceste dezacorduri în legislaţie
au un impact extrem de negativ pentru realizarea unor proiecte investiţionale.
Aşadar, acestea ar fi criteriile esenţiale care, în opinia mea, ar trebui avute în vedere
pentru o evaluare echilibrată şi nuanţată a legislaţiei din România. Iar, într-o astfel de
evaluare, concluzia este că România are un cadru legal investiţional acceptabil şi un cod
comercial operaţional. Nu trebuie uitat că multe din aceste legi au fost elaborate şi
modelate după legi specifice existente în ţările U.E. şi, de asemenea, că România este
parte semnatară la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale referitoare la
protectia investiţiilor.
Este adevarat că instabilitatea legislativă a fost deseori clamată dar, cum spuneam,
depinde de criteriile după care faci o astfel de evaluare.
C. CARP – În calitate de consultant juridic aţi consiliat, pe rând, în diverse tranzacţii,
şi Statul român, şi pe investitorii străini. Ce impresie v-au lăsat aceştia în calitate de
clienţi ai casei de avocatură Muşat&Asociaţii?
G. MUŞAT– Statul român nu este un client facil. Dar noi suntem avocaţi români şi, nu
numai eu, dar şi colegii mei, am încercat să protejăm interesele Statului Român ori de
câte ori ne-a fost client. Şi eu cred că statul român a făcut afaceri de succes cu
Muşat&Asociaţii. Statul român este, însă, un client dificil şi prin faptul că mai
întotdeauna are un buget mic, dosarele sunt dificile şi, de regulă, le vrea rezolvate, cât se
poate de repede. E o chestiune de înţelegere, de evaluare, de apreciere a serviciului
avocaţial, care adesea este ruptă de realitate.
Dar am să-ţi dau un exemplu foarte concret: am fost la un moment dat sunat de la
cabinetul Primului Ministru al României, care îmi spune: „Domnule Muşat, avem
probleme cu Comisia Europeană în legătură cu legile copilului. Baroneasa Nicholson
ne-a pus la zid şi cere să facem cât se poate de repede 4 proiecte de legi: protecţia
minorilor, a handicapaţilor, o lege a comisiei pentru adopţii etc. Vă rugăm să ne ajutaţi”.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 38
Şi eu zic: „În cât timp doriţi?.” „Păi, dacă se poate, în două zile”. Vreau să spun că mi-a
fost greu să explic că este o lucrare dificilă, că nu poate fi făcută bătând din palme; dacă
intru în acest proiect va trebui să aloc un numar mare de avocaţi şi că îmi trebuie cel
puţin trei săptămâni pentru a pregăti cele 4 legi. Între noi, fie vorba, a trebuit să revedem
legislaţia aplicabila in ţările europene, şi nu numai, a trebuit să facem zeci de interviuri,
inclusiv să trimit eu câţiva avocaţi la Bruxelles, a trebuit să vorbim cu membrii Comisiei
Europene, cu cei de la Ministerul Sănătaţii şi aşa mai departe. Şi, în sfârşit, am întocmit 4
legi, cu care înţeleg că baroneasa a fost mulţumită. Dar câte critici am primit că nu am
executat lucrarea în două zile.
Cu clienţii străini nu este dificil să lucrezi pentru că ei sunt obişnuiţi să lucreze cu
avocaţi. Discursul este facil, din toate punctele de vedere. Propunerile şi sfaturile juridice
sunt uşor împărtăşite, însuşite, nu trebuie să le explici de ce este aşa. Clientul străin
merge pe mâna avocatului, îl respectă ca expert în drept. Pentru că vine dintr-o civilizaţie
unde serviciul avocaţial este apreciat cum se cuvine.
C. CARP – Revenind la avocatura de business din România, care dintre casele de
avocaţi din Romania poate fi considerată lider de piaţă?
G. MUŞAT– În opinia mea, nu se poate vorbi de un „lider de piaţă”, ci mai degrabă de
un grup de „lideri”. Cred însă că cei doi piloni importanţi ai avocaturii de business din
România au fost şi rămân, în continuare, Muşat&Asociaţii şi N.N.D.K.P. Sunt aproape 10
ani de când cele două firme de avocaţi, deşi aflate în competiţie (aş spune, o competiţie
exemplară), merg umăr la umăr, iar dacă uneori MUŞAT sau NESTOR a avut un an mai
bun, avantajul a fost mai mult conjunctural (spre exemplu într-o tranzacţie supralicitată
– precum privatizarea BCR – avocaţii vânzătorului vor fi întotdeauna câştigători). Aş
remarca, totuşi, un element de diferenţiere, şi anume că, în toţi aceşti ani,
Muşat&Asociaţii a fost crucişătorul avocaturii de business din România, deschizând
drumul spre performanţă pentru zeci şi zeci de tineri, care astăzi formează topul
avocaţilor de afaceri din ţara noastră. Nu vreau să par lipsit de modestie, dar în toţi aceşti
ani, Muşat&Asociatii a fost ca o şcoală de avocaţi fără de care piaţa avocaturii ar fi arătat
astăzi mult mai săracă.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 39
C. CARP – Care sunt criteriile care stau la baza unui top al firmelor de avocaţi?
G. MUŞAT – În mod normal, criteriile sunt două: veniturile – şi aici este vorba de
veniturile din onorariile încasate în decursul unui an (conform bilanţurilor de venituri
depuse la Administraţia Financiară) şi, respectiv, numărul de avocaţi. Ambele criterii sunt
obiective şi deopotrivă recunoscute şi practicate pe plan internaţional, ori de câte ori se
fac astfel de ierarhizări. De aceea, eu cred că şi în România, un top al firmelor de avocaţi,
pentru a fi credibil, ar trebui să pornească de la aceste două criterii la care s-ar mai putea
adăuga portofoliul de clienţi şi anvergura proiectelor/tranzacţiilor consiliate de fiecare
casa de avocaţi.
C. CARP – Ce ne-aţi putea spune despre activitatea firmei de avocatură Muşat
&Asociaţii? Care sunt cele mai reprezentative contracte pe care le-ati onorat de-a lungul
timpului?
G. MUŞAT – Pentru a vă răspunde la această întrebare, ar trebui un spaţiu mai amplu.
Sintetizând, aş spune că au fost puţine proiecte sau tranzacţii majore la care Muşat&
Asociaţii să nu fi participat ca avocaţi ai uneia din părţi. Cu titlu exemplificativ aş
enumera achiziţia grupului Europfarm de către Glaxo Smithkline Beechan, achiziţia
grupului Tofan de către Michelin, achiziţia Banc Post de către GE Capital, privatizarea
Băncii Agricole către Reiffeisen Bank, achiziţia companiei Sidex Galaţi de către Mittal
Steel, privatizarea Alro Slatina, Siderurgica Hunedoara şi Petrotub Roman, sau, mai
recent, privatizarea celor două societăţi de distribuţie electrică, Electrica Banat şi
Electrica Dobrogea şi, de asemenea, privatizarea CEC (în curs) şi respectiv Electrica
Muntenia SA si Nuclearelectrica SA. Aş mai adăuga proiecte imobiliare recente, precum
Europa House şi America House, sau tranzacţii private recenteţ precum Siveco/Intel,
achiziţia postului Prima TV, Radio Kiss FM şi Radio Star FM de către SBS şi, nu în
ultimul rând, diverse proiecte de finanţare sau litigii importante precum Noble Ventures
vs. Statul Român, Polam-Pak vs. AVAS, sau Metalimportexport vs. Thyssen Krupp.
C. CARP – Ce ne puteţi spune despre activităţile dumneavoastră din anul 2005?
Enumeraţi cele mai importante contracte (evident, dacă nu sunt confidenţiale).
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 40
G. MUŞAT – Şi în anul 2005, activitatea de la Muşat&Asociaţii urmează un trend
ascendent, mai ales sub aspectul portofoliului de clienţi şi al fluxului de solicitări din
partea acestora. Şi ceea ce este foarte important, a crescut ponderea clientelei private,
îndeosebi din rândul investitorilor străini. Dintre contractele mai importante aş menţiona
finalizarea, în aprilie 2005, a tranzacţiei Enel/Electrica (pentru cele două companii de
distribuţie electrică), participarea la privatizarea BCR, privatizarea societăţii de
electricitate Muntenia Sud şi, respectiv, a S.N. Mangalia, tranzacţia Pepsi-co/Star Foods,
listarea companiei Flamingo pe piaţa de capital, tranzacţia Intel/Siveco, achiziţia Eurom
Bank de către Leumi Bank, proiectul aurifer Roşia Montana, restructurarea societatilor
Termoelectrica SA si Petrotrans SA, câteva proiecte imobiliare importante şi alte achiziţii
pe care, din motive de confidenţialitate, nu le pot menţiona pentru moment.
C. CARP – Înţeleg că în 2005 aţi fost părăsit de un grup de avocaţi care şi-au făcut
firmă concurentă. Cât de mult a fost afectată firma Muşat&Asociaţii de plecarea
grupului Ţuca Florentin?
G. MUŞAT– Foarte puţin. Aş spune că, în termeni de business avocaţial, impactul a fost
nesemnificativ, deşi Ţuca Florentin a plecat împreună cu alţi 14 avocaţi colaboratori.
Trebuie să recunosc însă că, în plan personal, plecarea lui Florentin m-a afectat foarte
mult. Timp de peste 10 ani, el a fost pentru mine asociatul cel mai apropiat, iar
despărţirea o resimt şi acum. Dar mai mult decât plecarea lui regret faptul că nu a avut
suficient curaj să-şi construiască o firmă de avocaţi prin forţe proprii. Pentru că n-am să
înţeleg niciodată încercarea lui de a lua cu el toată firma cum n-am să înţeleg nici
disperarea cu care a încercat să acrediteze ideea că in piata ca, clienţii şi avocaţii de la
Muşat s-au mutat la o nouă adresă, pe uşa căreia scrie Ţuca&Asociaţii. Deci, mai mult
decât plecarea lui, ne-a şocat acest soi de pragmatism absolut, în faţa căruia colegialitatea
şi regulile deontologiei profesionale nu mai au nici o insemnatate.
C. CARP – Pe ce sectoare ale avocaturii de business este specializată firma şi de ce?
Care sunt ariile de expertiza „forte” fata de concurenta?
G. MUŞAT– Muşat&Asociaţii acordă consultanţă în toate sectoarele avocaturii de
business.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 41
In momentul de fata doar doua firme de avocati (Musat si Nestor) sunt in opinia mea
capabile – din punct de vedere al resurselor si expertizei – sa ofere servicii avocatiale
complete in toate cele peste 20 domenii ale dreptului care in mod obisnuit intra in sfera
de activitate a unei case mari de avocati. Este de asteptat insa ca in urmatorii ani alte
cateva firme vor accede la statutul de „full service law firms” si cred ca acestea se vor
ridica din randul firmelor romanesti si nu din randul firmelor straine de avocati aflate deja
in Romania. In ceea ce ne priveste, Musat & Asociatii ofera servicii de consultanta in
toate sectoarele avocaturii de business, incluzand drept comercial, fuziuni/achizitii si
privatizari, drept bancar, energie si resurse naturale, concurenta, proprietate intelectuala,
telecomunicatii si I.T., dreptul muncii, fiscalitate, piete de capital, litigii, drept imobiliar;
dreptul mediului etc. Practic, un client al Musat & Asociatii poate sa beneficieze la un
moment dat de intreaga paleta de servicii juridice inclusiv asistenta in litigii si arbitraje
comerciale complexe, domeniu in care avocatii nostri au acumulat in ultimii ani o
experienta impresionanta fiind implicati in cateva procese internationale importante cu o
miza de peste un miliard de dolari.
In ceea ce priveste ariile de expertiza „forte” ale avocatilor Musat & Asociatii as spune
ca excelam in privatizari, fuziuni si achizitii, banking/proiecte de finantare, energie si
resurse naturale, piata de capital, dreptul mediului, concurenta si desigur litigii
comerciale.
C. CARP - Cand vom asista la o reala specializare pe nise? Care sunt motivele pentru
care acum nu se poate aborda avocatura de nise?
G.MUŞAT - In opinia mea, in Romania se practica deja o avocatura de nise si as spune
cu succes. Sunt cabinete de avocati care exceleaza in dreptul societar sau in dreptul
proprietatii (si nu numai revendicari) altele in dreptul muncii sau proprietate intelectuala,
iar altele s-au axat pe tranzactii imobiliare, litigii, etc. Este adevarat ca ele se adreseaza
unei alte clientele decat cea care frecventeaza firmele de top dar serviciile avocatiale “de
nise” prestate de aceste cabinete sunt de multe ori comparabile din punct de vedere al
calitatii cu serviciile oferite de casele mari de avocati.
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 42
C. CARP – Credeti că următorii ani vor aduce creşterea numărului cabinetelor de
avocatură sau, mai degrabă, consolidarea pieţei? Vor fi cabinetele româneşti preluate
cele străine sau se vor asocia cu acestea?
G. MUŞAT– Considerăm piaţa avocaturii din România ca fiind o piaţă încă tânără, aflată
în plin proces de aşezare şi maturizare. De aceea, este posibil ca numărul cabinetelor de
avocatură să crească, însă, mai degrabă, cred că vom asista la un proces de consolidare a
poziţiilor deja dobândite.
De asemenea, din perspectiva apropiatei aderări a României la Uniunea Europeană, aş
înclina să cred că unele firme, îndeosebi de mărime medie, vor prefera să se asocieze cu
cabinete de avocaţi străine, care se bucură de o anumită reputaţie şi experienţă pe piaţă.
Şi asta, în primul rând, pentru transferul de know-how şi lărgirea portofoliului de clienţi.
C. CARP – Care sunt, în opinia dumneavoastră, domeniile de drept care vor cunoaşte o
dezvoltare accelerată în următoarea perioadă? Afacerile imobiliare sau poate dreptul
telecomunicaţiilor?
G. MUŞAT– Amândouă. Dar aş mai adăuga şi altele. Bunăoară, în domeniul fuziunilor şi
achiziţiilor, dreptul concurenţei, dreptul mediului şi, de asemenea, proiectele de finanţare.
La acestea să adăugăm privatizările care, după părerea mea, vor continua alţi câţiva ani,
mai ales în domeniul industriei, infrastructurii şi utilităţilor.
C. CARP – Cum apreciaţi că s-a dezvoltat şi evoluat piaţa de carte juridică din
România? Au devenit cărţile, prin preţul lor, prohibite chiar şi pentru marea majoritate a
avocaţilor?
G. MUŞAT– Cred că, la capitolul acesta, lucrurile s-au mişcat destul de rapid, încă din
anul 1990, oferta fiind foarte variată. Preţul este, încă, accesibil. Să nu uităm că, în
general, cărţile juridice se adresează totuşi specialiştilor, iar în străinătate acestea sunt
foarte scumpe. Şi cu toate astea, ele se vând. Oferta este foarte variată însă la nivel de
literatură juridică; cred că suntem în continuare tributari unei perspective scolastice, sunt
prea multe cărţi de drept care excelează, încă, în didacticism şi scolastic. Cred, de
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 43
asemenea, că oferta de carte juridică ar trebui să includă mai multă literatură şi practică
juridică internaţională.
C. CARP – Poate deveni cineva un avocat de succes fără a avea o cultură juridică
solidă şi, implicit, fără a pune bazele unei biblioteci juridice personale?
G. MUŞAT– Depinde ce intelegem prin „biblioteca juridica personala”. Noi avem,
bunaoara, o bibliotecă juridică foarte bogată. Dar dacă m-ai întreba ce utilizează mai mult
avocaţii firmei, voi răspunde că biblioteca juridică electronică, care este de 1.000 de ori
mai bogată. Biblioteca juridică pe suport de hârtie este totuşi mult mai săracă. Este, însă,
clar că fără o documentare juridică permanentă, nu există performanţă. Noi apelăm în
continuare foarte des la cartea de drept, (inclusiv carte straina) la literatura şi practica
judiciară pentru că fără o cultură juridică solidă, nu poţi să faci performanta.
C. CARP – Dintre cărţile de drept studiate, care v-au impresionat într-un mod
deosebit? Există cărţi de căpătâi în ştiinţa dreptului – pe durata facultăţii sau după
absolvire ei – pe care nici un pretendent la statutul de avocat de succes nu ar avea voie
să le rateze?
G. MUŞAT– Cărţile la care mă întorc foarte des şi cu aplicare sunt, totuşi, cărţile
publicate în perioada interbelică. Bunăoară, Hamangiu este inegalabil în tot ce a scris, iar
comentariile sale juridice au o analiză şi o expunere sclipitoare.
În opinia mea, aş zice că nu există cărţi de căpătâi. Avem, însă, autori inegalabili. Vi l-am
dat exemplu pe Hamangiu. Dacă mă raportez la experienţa mea de avocat, mai ales după
1990, dar şi la experienţa firmei de avocaţi Muşat&Asociaţii, aş putea enumera multe
cărţi de drept foarte utile, dar, în opinia mea, astăzi, „cartea de căpătâi” a oricărui avocat
de succes este jurisprudenţa, experienţa şi practica internaţională. Astăzi, nu mai poţi
exista ca avocat de succes fără a împărtăşi, zi de zi, din practica avocaţială internaţională
indeosebi cea anglo-saxona.
C. CARP – Care consideraţi că este cea mai atractivă modalitate de documentare
juridică: manualul, tratatul sau software-ul legislativ integrat cu doctrină?
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 44
G. MUŞAT– Nici una. Să nu uităm însă că noi, avocaţii, suntem practicieni ai dreptului,
nu teoreticieni. Sigur, ne place ca lucrările noastre avocaţiale să fie frumoase, aduse din
condei, dar înainte de a fi academice, retorice, ele trebuie să fie riguroase, concise,
coerente, să analizeze bine premizele, să tragă bine concluzia şi să ofere soluţii. Ori aici,
nici manualul, nici tratatul nu mai oferă soluţii practice la problemele clienţilor.
Experienţa practică, jurisprudenţa sunt cele mai importante valori din punct de vedere
documentar, nu tratatele care se găsesc în bibliotecă, ci practica acumulată în firmă zi de
zi, de peste 15 ani. Sunt zeci de mii de documente, mii de analize juridice de mare
complexitate în varii domenii ale dreptului. Cu alte cuvinte, acestea reprezintă „know-
how”-ul acumulat în firmă, care nu poate fi egalat de nici un tratat, de nici un manual.
Sigur, din cand in cand ne mai intoarcem la cate un tratat (mai putin la manual), studiem
sistematic publicatiile straine de drept dar nu le-as considera nici cele mai „atractive” si
nici cele mai eficiente „modalitati de documentare”
C. CARP –Într-un articol publicat în Revista de drept comercial nr. 1/2003, se indică
trei categorii de intermediari în înţelegerea dreptului, ca fenomen complex: avocaţii,
asociaţiile şi editorii juridici. Cum consideraţi dvs. că se achită de această nobilă
misiune cele 3 categorii mai-sus menţionate?
G. MUŞAT– De curând, îi spuneam cuiva la un simpozion româno – britanic dedicat
investiţiilor straine, că sunt avocaţi în România şi firme de avocaţi care fac o promovare
mai bună şi mai eficientă decât Agenţia romana de investiţii străine. Prin întâlnirile pe
care noi le avem zilnic cu clienţii, pe fiecare caz in parte, îi ajutăm să-şi înţeleagă mai
bine drepturile şi, prin aceasta, ne aducem contribuţia la un circuit civil şi comercial mai
sănătos.
Tot asa in numeroasele intalniri pe care le avem cu clientii straini pe marginea unor
tranzactii / proiecte diverse, ii ajutam sa inteleaga mai bine mediul legislativ si de afaceri
din Romania, de fapt incercam – si de cele mai multe ori reusim – sa avem un mediu de
afaceri atractiv si ca in Romania pot face afaceri profitabile.
C. CARP – Asociaţiile libere, afirma Alexis de Tocqueville, le reamintesc tuturor
cetăţenilor că trăiesc în societate şi că au datoria de a participa la această operă
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 45
comună, iar indivizii pot depăşi izolarea în care se află într-o societate democratică
numai asociindu-se în vederea urmăririi unui scop comun şi a interesului general, în
paralel cu cel personal. Cum apreciaţi că este, la ora actuală, activitatea societăţii civile
din România?
G. MUŞAT– Sunt si eu de acord ca rolul asociaţiilor civice este extraordinar de
important. Cum apreciez activitatea lor? Nu suficient de coerentă şi de consistentă, iar la
unele dintre asociaţii îmi pare că interesele promovate de ele sunt greu de înţeles şi dibuit.
Dar rolul lor e foarte important. Promovează valori care ne sunt atât de scumpe tuturor:
drepturile omului, protecţia mediului, promovarea democraţiei etc.
În România, nu mi se pare insa că au o activitate extraordinară. Spre exemplu, faceţi
următorul exerciţiu: enumeraţi 5 asociaţii sau fundaţii (din sutele care există) şi pe urmă
verificaţi care din ele s-au remarcat în anul 2005 sau în 2004. Probabil că rezultatul va fi
dezamăgitor. Deci este foarte important ca ele să fie proactive, este foarte important ca
scopul lor să fie urmărit cu rigoare, pentru că desfasoara o activitate în interesul nostru,
cu banii noştri, deci nu cu banii de la buget, ci cu sponsorizare privată.
De ce asociaţiile la americani sunt foarte active? De ce au bani? Pentru că oamenii cred în
misiunea acelor asociaţii. Pot să-ţi dau exemplu de o asociaţie pentru drepturile omului la
noi, care nu are foarte multe de-a face cu drepturile omului. Sunt alte asociaţii civice de
care auzi rar şi numai atunci când fac ceva zgomot cu ocazia nu ştiu cărui eveniment. Însă
eu cred în rolul lor, în rostul lor, în utilitatea lor. Din păcate, la ora actuală, nu am
aprecieri foarte pozitive cu privire la activitatea societăţii civile din România.
C. CARP – Ne puteţi spune cum arată o zi din viaţa avocatului Gheorghe Muşat?
G. MUŞAT– În primul rând, trebuie să spun că sunt nocturn. Lucrez până târziu şi mă
trezesc târziu. Dimineaţa încep mai tarziu, în jur de ora 10, şi primul lucru pe care îl am
pe masă este lista cu problemele importante ale zilei (aceasta este o procedură de lucru în
cadrul firmei): fie că este vorba despre o negociere a unei tranzacţii nu ştiu unde, fie că
este vorba despre o echipă plecată la Iaşi la un due diligence, fie că avem o întâlnire
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 46
importantă cu un client nou sau dificil, în general este vorba de lucrările importante ale
zilei în firmă – oglinda tuturor activităţilor.
După aceea urmează, de regulă, întâlniri cu unii avocaţi din firmă pe diverse probleme,
un fel de schimb de opinii, reprezentând una din procedurile interne la care noi ţinem
foarte mult (aşa zisele team-meetinguri). Pornim de la ideea că indiferent câtă experienţă,
inteligenţă şi ştiinţă de carte am avea, întâlnirile interne şi împărtăşirea experienţei
comune este întotdeauna benefică. Şi aş spune că probabil aceasta este şi una dintre
explicaţiile pentru faptul că, de-a lungul anilor, în sertarele clienţilor, guvernanţilor,
comisiilor parlamentare etc. există sute de opinii legale şi lucrări avocaţiale de la
Muşat&Asociaţii, care nici una nu a fost invalidată până acum.
Dupa aceea, urmează lucrul cu proprii mei clienţi. Nu sunt numai coordonatorul firmei,
am şi lucrări şi dosare personale. Am rămas un avocat muncitor, ca oricare dintre colegii
mei. În clipa de faţă, am trei proiecte: o privatizare şi două tranzacţii private importante.
Deci, la rândul meu, am proiecte şi dosare ca oricare alt avocat. Şi termin seara cu un
ultim control, o trecere în revistă a tot ceea ce s-a întâmplat în cursul zilei. Deci, ideea de
a cunoaşte lucrările din firmă, de a comunica unii cu alţii şi de a şti ceea ce este important
în firmă, de a ne asigura că totul decurge în bună regulă, este dominanta fiecărei zile.
C. CARP – Dacă ar fi să o luaţi de la început ce schimbări aţi face în cariera dvs.
avocaţială la Muşat&Asociaţii ? Aţi mai miza pe tineri?
G. MUŞAT– Nu cred că aş face mari schimbări. În orice caz, aş miza din nou pe tineri.
Aş schimba însă câteva personaje cu care nu aş mai dori să am de-a face. În rest, aş păstra
totul. Nu numai realizările şi amintirile frumoase, dar şi dificultăţile întâmpinate pe
parcursul experienţei mele cu Muşat&Asociaţii.
C. CARP – Cum aţi reuşit să depăşiţi cele mai dificile momente din viaţa firmei Muşat&
Asociaţii?
G. MUŞAT– Prin tenacitate şi optimism. M-am născut cu înclinaţia naturală de a privi
mereu înainte, de a merge întotdeauna mai departe. Câtă vreme sunt un om sănătos şi
liber, cred că nici o dificultate nu este insurmontabilă. Apoi, de felul meu sunt un om
Avocatura de succes şi provocările tranziţiei 47
dedicat profesiei şi entuziast. Şi fără entuziasm nimic nu durează. În meseria noastră a fi
dedicat profesiei, 100%, este cea mai bună formulă pentru a trece peste dificultăţi (mă
refer la cele din viaţa firmei).
C. CARP – Ca avocat de afaceri, aţi fost tentat vreodată să abandonaţi avocatura şi să
intraţi în afaceri?
G. MUŞAT– Niciodată. Mirajul afacerilor nu mă tentează. Ca avocat nu fac totul pentru
bani. De cativa ani, motivatia materiala a trecut in plan secund. Îmi place ceea ce fac.
Avocatura este frumoasă, este ca o artă.
C. CARP – Care ar fi, în viziunea dvs., cheia succesului în avocatură?
G. MUŞAT – Succesul în avocatură necesită cunoştinţe şi talent, şi desigur perseverenţă,
în această ordine. Însă toate trei trebuie dublate de ceea ce numim etică profesională, fără
de care succesul se confundă cu lăcomia. Aş folosi acest prilej pentru a îndemna tinerii
avocaţi să-şi amintească mereu că succesul, notorietatea şi credibilitatea unui avocat şi, în
general, o carieră profesională, sunt efemere dacă nu se întemeiază pe etica şi deontologia
profesională.
Recommended