View
169
Download
12
Category
Preview:
Citation preview
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BALYAI” FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
FAMILIA CREŞTINĂ OGLINDITĂ ÎN OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
LUCRARE PENTRU OBŢINEREA GRADULUI I PROFESIONAL
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC :
PR. LECT. UNIV. DR. GABRIEL-VIOREL GÂRDAN
CANDIDAT: PR. MIRCEA-DORIN MOLDOVAN
CLUJ-NAPOCA
2009
1
CUPRINS
Motivaţie … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 4
Introducere… … … … … … … … … … … … … … … … … … … 5
Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur… … … … … … … … … … … … 7
Opera Sfântului Ioan Gură de Aur … … … . … … … … … … … … 11
Gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur… … … … … … … 15
Originea familiei la Sfântul Ioan Gură de Aur … … … … … … … … 17
Familia creştină în viziunea Sfântul Ioan Gură de Aur … … … … … 22
Cum se prăznuieşte nunta … … … … … … … … … … … … … … 25
Indisolubilitatea căsătoriei … … … … … … … … … … … … … … . 27
Temeiuri pentru căsătoria a doua … … … … … … … … … … … … 34
Raporturile dintre soţi … … … … … … … … … … … … … … … … 37
Repartiţia muncii în familie. Obligaţiile reciproce ale soţilor.
Îndatoririle comune … … … … … … … … … … … … … … … … 43
Familia – cadru al desăvârşirii creştine … … … … … … … … … … …52
2
Copiii – cea mai mare mângâiere după pierderea mântuirii… … … …57
Mijloacele de educaţie………………………………………………… 62
Sfaturi pentru părinţi privind educaţia copiilor… … … … … … … … 72
Factorii de educaţie… … … … … … … … … … … … … … … … . 74
a.Familia … … … … … … … … … … … … … … … … … … 74
b.Tatăl … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 75
c.Mama … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 77
d.Educatorii … … … … … … … … … … … … … … … … … …78
e.Biserica … … … … … … … … … … … … … … … … … … .. 81
f.Societatea … … … … … … … … … … … … … … … … … … 84
Etapele procesului educativ … … … … … … … … … … … … … … 85
a.Copilăria … … … … … … … … … … … … … … … … … … ...85
b.Tinereţea … … … … … … … … … … … … … … … … … … 87
c.Logodna şi căsătoria … … … … … … … … … … … … … … … 88
CONCLUZII … … … … … … … … … … … … … … … … … … … 93
BIBLIOGRAFIE … … … … … … … … … … … … … … … … ……94
CURRIUCULUM VITAE … … … … … … … … … … … … … … 99
DECLARAŢIE ... … … … … … … … … … … … … … … … … … 100
3
MOTIVAŢIE
În plină criză economică un observator atent va constata că cel mai greu obol în
această perioadă de adânci frământări sociale, îl are de trecut familia, această „mica
biserică” de acasă sau „celula de bază a societăţii”, cum se obişnuia a fi numită în regimul
trecut.
S-a constatat că doar pe parcursul anului 2009 căsătoriile oficiate în Ţara noastră,
s-au redus ca număr cu aproximativ 20 de procente, concomitent cu creşterea exponenţială
a divorţurilor. Confruntaţi cu o acută instabilitate dată de şomaj, inflaţie, datoriile de la
bănci, nesiguranţa zilei de mâine, sărăcie şi altele, oamenii cedează adeseori în faţa
acestora, prin decizii dramatice renunţând la familii şi uneorii, mai grav, chiar la viaţă.
Pe lângă neajunsurile de ordin material familia se mai confruntă apoi şi cu o acută
criză morală. Pe un post dedicat în exclusivitate tinerilor şi muzicii acceptate de ei, Music
TV, rula în urmă cu câteve luni un serial în care o tânără de familie bogată era curtată de
către un grup de aproximativ zece tineri, băieţi şi fete împărţiţi în mod egal, grup din care,
prin excludere, tânăra trebuia să-şi aleagă un partener de convieţuire, indiferent de sex.
Astfel bisexualitatea era ridicată la rangul de normă de convieţuire firescă şi normală.
Câte alte mijloace de informare din zilele noastre nu fac aproape acelaşi lucru, fie
că este vorba despre emisiunile de tip „big brother”, sau altele de acelaşi fel, pervertind
sufletele copiilor încă de la o vârstă foarte fragedă.
În această situaţie avem obligaţia să găsim câteva soluţii reale de ieşire din astfel
de situaţii, să luptăm prin mijloacele pastoraţiei tradiţionale, lăsate în paginile vastei sale
opere, societăţii creştine în general şi familiei în special, de către cel mai autorizat glas al
Bisericii după Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfântul Apostol Pavel, nimeni altul decât
Sfântul Ioan Gură de Aur.
Am ales această temă în primul rând datorită actualităţii ei, apoi datorită folosului
ce-l vom putea avea eu personal, păstoriţii mei, dar şi ai alţi confraţi, doritori a găsi
răspunsuri viabile atâtor întrebări ce se pun astăzi într-o familie, ţinând cont de faptul că
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost primul mare ierarh al acelei vremi care a manifestat o
4
imensă grijă faţă de pastoraţia creştinilor din mediul urban, iar reuşitele sale în acest
domeniu nu au fost depăşite până în zilele noastre.
M-am străduit să găsesc o abordare personală temelor tratate, folosind în acelaşi
timp cu recunoştinţă truda atâtor autori ce au ostenit în cercetarea şi promovarea lucrărilor
Sfântului Ioan Gură de Aur despre familie, căsătorie, copii, creşterea lor sau relaţiile lor cu
părinţii.
Invocând ajutorul şi călăuzirea Sfântului Ioan Hrisostom în reuşita acestei umile
încercări adresăm tuturor credincioşilor îndemnuri de a urma în familiile lor aplicarea
principiilor sănătoase de vieţuire creştină lăsate în urma cu şaptesprezece veacuri de
sfântul părinte antiohian.
5
INTRODUCERE
Biserica creştină a declarat 2007 drept Anul Sfântului Ioan Gură de Aur, omagiind
în acest fel împlinirea a şaisprezece secole de la naşterea în cer a marelui ierarh, cel ce a
marcat prin viaţa şi opera sa nu doar veacul de aur al creştinătăţii, ci întreaga istorie a
lumii de la Hristos încoace.
Personalitatea multilaterală a Sfântului Ioan Gură de Aur s-a făcut simţită în toate
laturile vieţii creştine din „secolul de aur” al Bisericii, atât prin munca stăruitoare şi plină
de abnegaţie a acestuia pentru consolidarea şi afirmarea dreptei învăţături de credinţă, cât
şi prin întreaga sa lucrare pusă în slujba propăşirii necontenite a vieţii Bisericii, pe plan
pastoral, misionar şi social.
În galeria marilor dascăli ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă un
loc de cinste prin viaţa sa pilduitoare, precum şi prin opera sa teologică, rămânând un
simbol al epocii patristice şi un nume vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga
creştinătate. Dacă Sfântul Atanasie cel Mare reprezintă peste veacuri chipul teologului
frământat de profunzimile gândirii şi tâlcuirii adevărurilor de credinţă, sau dacă Sfântul
Vasile cel Mare ilustrează modelul cel mai ales al organizatorului vieţii monahale şi a
filantropului desăvârşit, aşa cum fratele său, Sfântul Grigorie de Nissa, întruchipează pe
misticul dornic de aflarea îndumnezeiri, Sfântul Ioan Gură de Aur este exponentul prin
excelenţă al predicatorului creştin autentic, arta sa oratorică, iscusinţa exegetică şi întreaga
sa operă de înfrumuseţare a vieţii morale a credincioşilor rămânând neântrecute până în
zilele noastre.
Făcând din amvonul Bisericii din Antiohia şi apoi a Sfintei Sofia din
Constantinopol un al doilea altar de slujire, marele corifeu al elocinţei creştine a săvârşit a
de acolo o adevărată liturghie a propovăduirii lui Hristos, înălţând cugetele ascultătorilor
săi către pătrunderea adevărurilor dumnezeieşti, prin luminarea minţii lor cu harul dreptei
credinţe.
Moştenirea lăsată întregii creştinătăţi de Sfântul Ioan Gură de Aur depăşeşte ca
întindere, şi nu de puţine ori ca profunzime şi ca realizare literară, opera celorlalţi Sfinţi
Părinţi, situându-se, atât prin plinătatea ei cât şi prin pulsul tainic al evlaviei pe care o
cuprinde, pe piscurile de aur ale teologiei Bisericii. Nici un alt Părinte bisericesc nu s-a
6
bucurat, ca el, de o mai mare popularitate şi cinstire în rândurile credincioşilor care,
cuceriţi de măiestria şi adâncimea cuvântărilor sale, căutau să transpună în propria lor
viaţă bogăţia de har desprinsă din îndemnurile şi cugetările de Dumnezeu înzestratului
predicator.
Cinstirea deosebită acordată ilustrului ierarh se arată şi prin faptul că opera sa a
fost tipărită şi răspândită neâncetat, fiecare generaţie creştină purtând grija de a o
încredinţa urmaşilor în frumuseţea şi originalitatea ei. Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur
ni s-au transmis astfel ca o moştenire scumpă până în zilele noastre, pentru a ne putea
bucura şi noi de marea comoară a înţelepciunii şi a vieţii lui înduhovnicite.
Sfântul Ioan Gură de Aur este cel căruia Istoria Bisericii Universale i-a
consacrat un loc privilegiat în sânul său, Răsăritul Ortodox readucându-l în permanenţă în
amintire prin săvârşirea Liturghiei alcătuite de el, iar Apusul cinstindu-l cu aşezarea
moaştelor Sfântului în cel mai de seamă loc al său, în preajma bazilicii Sfântului Petru din
Roma.
Obişnuiţi ca Sfântul Ioan să fie cel care ne poartă, prin Liturghia sa, către
înălţimile divine, ne va fi greu să acceptăm ultima imagine pe care o oferă istoria vieţii
sale, imaginea unui om măcinat de boală şi forţat de soldaţi să parcurgă pe jos calea către
locul de exil. De aceea, relatarea vieţii lui Ioan ne pune în situaţia de a căuta o explicaţie
pentru orbirea contemporanilor săi.
Pentru Dumnezeu, probabil, explicaţia este mai simplă: până să primească, după
moarte, slava Bisericii, lui Ioan i-a fost dăruit privilegiul ca viaţa să îi fie asemenea lui
Hristos, cel căruia i-a închinat întreaga sa existenţă; Sfântul Ioan Gură de Aur a vorbit „cu
putere” înaintea oamenilor, iar aceştia au căutat să-l piardă, a slujit neobosit Bisericii, însă
„ai săi”, clericii creştini ai vremii, „nu l-au primit” şi s-au folosit de mai marii lumii spre
a-l obliga să poarte crucea exilului.
7
DESPRE VIAŢA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Istoria vieţii Sfântului Ioan Gură de Aur1 începe în Antiohia, în jurul anului 350,
unde se naşte într-o familie influentă, ca fiu al funcţionarului imperial Secundus şi al
Anthusei, cea care va rămâne văduvă la vârsta de douăzeci de ani, fără să se mai
recăsătorească vreodată. Cu un destin aproape identic cu cel al mamei episcopului
Augustin din Hippona, Sfânta Monica, creştina evlavioasă Anthusa este cea care îşi
călăuzeşte fiul către o educaţie în urma căreia să aibă parte de valorile cele mai de seamă
ale vieţii culturale şi spirituale.
În privinţa culturii, Ioan este îndrumat să urmeze o pregătire în arta oratorică (aşa
cum s-a întâmplat şi cu Augustin), care reprezenta în epocă cea mai înalta treaptă a
educaţiei unui tânăr, mai ales că oferea posibilitatea unei realizări profesionale
remarcabile în domeniul juridic. În această privinţă a beneficiat, datorită sacrificiilor
materiale asumate de mama sa, de frecventarea scolii unui retor renumit, Libaniu, unde l-a
avut coleg pe un alt viitor episcop, Theodor din Mopsuestia.
Deşi ajunsese să stăpâneasca arta retorica în mod strălucit, profesiunea de avocat
nu o va practica decât pentru o scurtă perioadă de timp, suficient pentru ca mai apoi să
regrete ca nu a mers imediat pe calea monahismului, aşa cum o făcuse Sfântul Vasile cel
Mare. Succesul educaţiei retorice va fi încununat de frumuseţea predicilor sale, motiv
pentru care posteritatea îi va adăuga supranumele „Gura de Aur” (Hrisostom), ceea ce nu
s-a mai întâmplat în istoria Bisericii decât în cazul unui episcop de Ravena, Petru
Chrysologul („Cuvânt de Aur”, 380-450). Tot sub influenţa mamei sale, cea care i-a
acordat prima instrucţie religioasă, tânărul Ioan va căuta să-si însuşească credinţa la un
1 Principalele surse documentare care ne furnizează informaţii despre viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur şi care au stat la baza prezentării noastre sunt: Viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen şi Fericitul Teodoret al Cirului, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIŢESCU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002. ACTUL DE ACUZARE ÎMPOTRIVA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR. Rezumatul actelor Sinodului de la Stejar(sept. 404), traducere de Diac. Ioan ICĂ jr. în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi către cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, traducere românească de Diac. Ioan I. Ică jr., după P.G.,LII, p.479-528;ed.A.-M. Malingrey, Sur la Providence de Dieu, S.C. vol.LXXIX, 1961, p. 52-276, Editura Deisis, colectia Philosophia christiana, seria hagiogrphica, Sibiu, 2003. „Personalitatea Sf. Ioan Gură de Aur”,de Pr. Prof. I. G. COMAN, în Studii Teologice, 1957 (IX) , nr. 9-10, p. 615.
8
nivel superior, atât moral, prin viaţa monahală, cât şi intelectual, prin însuşirea
cunoştinţelor teologice.
Astfel, la doi ani după primirea botezului în anul 372 (în acea epoca botezul era
preponderent administrat la vârsta adultă, după o perioadă de catehumenat), Ioan devine
monah. Întârzierea de doi ani, după cum el însuşi va mărturisi, a fost cauzată numai de
rugămintea stăruitoare a mamei sale de a nu fi lăsată singură până la moartea sa, survenit
în anul 374 sau 375.
La mânăstirea în care intrase îl va avea ca mentor pe Diodor din Tars,
întemeietorul „scolii antiohiene”, unde se propunea o interpretare spirituală a Bibliei
însoţită de respectarea strictă a doctrinei creştine ortodoxe stabilite la Conciliul din
Niceea. Ioan se va adânci în studiul Scripturii, pe care îl va însoţi timp de doi ani cu o
viaţă ascetică severă într-o grotă din apropierea Antiohiei, unde îşi va pierde pentru tot
restul vieţii sănătatea.
În anul 381 este numit de episcopul Meletie ca diacon în episcopia Antiohiei, iar
după cinci ani, succesorul acestuia; episcopul ulterior canonizat, Flavian, menţionat
elogios şi în omiliile sale, îl numeşte preot, slujire pe care şi-o va menţine timp de aproape
doisprezece ani, fiindu-i încredinţată şi misiunea de a rosti predici. În această perioadă, în
care Ioan Gură de Aur a rostit circa 700 de predici, a avut de înfruntat atât tulburările
pricinuite de apariţia şi amplificarea ereziilor, cât şi conflictul politic dintre Antiohia,
capitală a provinciilor Imperiului Bizantin din Orientul Apropiat, şi autoritatea imperială
din Constantinopol. Conflictul a culminat în anul 397 cu revolta înfrântă a antiohienilor,
cărora Ioan şi episcopul Flavian le-au venit în ajutor. În acelaşi an, la Constantinopol,
murea arhiepiscopul Nectarie, lăsând neocupat un loc de episcop ce făcea obiectul
intereselor politice şi religioase, antrenând confruntări între diferitele facţiuni religioase
din Imperiu.
Prins fără voia sa în jocul unor asemenea interese, preotul Ioan din Antiohia,
renumit pentru predicile sale, este atras printr-un vicleşug să vină la Constantinopol, căci,
altminteri, el nu şi-ar fi părăsit oraşul natal şi comunitatea pe care o slujea, nefiind mânat
de dorinţa de a ocupa funcţii înalte. Cel care l-a atras pe Ioan în această cursă a fost
Eutropiu, ministrul împăratului Arcadius, urmărind ca, prin numirea unui antiohian ca
arhiepiscop să diminueze influenţa episcopului Teofil al Alexandriei, care avea şi el un
candidat pentru funcţia arhiepiscopală.
9
În cele din urmă, la 28 februarie 398, Ioan este intronizat ca arhiepiscop al
Constantinopolului, hirotonit de însuşi episcopul Teofil al Alexandriei, însă numai sub
constrângerea deciziei imperiale, căci Teofil, după această numire, va fi unul dintre cei
mai mari duşmani ai noului arhiepiscop de Constantinopol.
Pe parcursul anilor de episcopat, între anii 398 şi 404, Ioan Gură de Aur şi-a pus în
valoare calităţile pe care le manifestase mai înainte ca preot al episcopiei din Antiohia.
Astfel, în acest interval de timp, elaborează circa 500 de omilii şi câştigă admiraţia
credincioşilor din Constantinopol, şi, pentru un timp, inclusiv pe cea a împărătesei
Eudoxia.
În predicile sale va apăra cu deplină convingere ortodoxismul niceo-
constantinopolitan, de pe scaunul unde slujiseră pentru o bună perioadă de timp cinci
episcopi care susţinuseră erezia ariană2.
De asemenea, este implicat în acţiuni care vizau îmbunătăţirea vieţii celor bolnavi,
bătrâni şi săraci, înfiinţând pentru aceştia case de adăpost şi continuând în acest fel nişte
modalităţi de ajutorare introduse în Biserică de Sfântul Vasile cel Mare. Grija deosebită
pentru aceste categorii de oameni o dobândise încă din perioada diaconatului său în
Antiohia, unde fusese investit cu misiunea ajutorării celor defavorizaţi.
Ca ocupant al scaunului arhiepiscopal din capitala Imperiului, încurajează
misionarismul în pârţile teritoriului bizantin în care nu se răspândise creştinismul şi
acţionează în favoarea introducerii goţilor în Biserică, a căror migraţie îi adusese în
preajma Constantinopolului. Prea puţin pătruns de spiritul imperial al cuceririi, Ioan le
propune goţilor constituirea unei biserici autonome, cu preoţi numiţi din rândurile lor şi
chiar cu slujbe religioase oficiate în limba proprie.
Rigorismul moral impus de Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care el însuşi îl adoptase
prin practicarea unei discipline ascetice severe, va deveni cauza cea mai importantă a
duşmăniei pe care i-o vor purta autorităţile politice şi religioase dintr-un oraş care, deşi
dobândise de aproape şaptezeci de ani statutul de capitală a unui imperiu creştin, nu
renunţase cu adevărat la un vechi laxism moral susţinut în continuare prin activităţile
2 Eusebiu de Nicomidia, 339-342,Macedonie I, 342-346, 351-360Eudoxiu de Antiohia ,360-370Evagrie ,370,Demofilus, 370-380
10
publice ale cetăţenilor. Mai mult decât atât, predecesorul lui Ioan, episcopul Nectarie,
fusese unul dintre promotorii acestui stil de viaţă în Biserică.
Arhiepiscopul Ioan se pronunţa împotriva luxului şi imoralităţii de care se făceau
vinovaţi atât cei care formau aristocraţia Imperiului, cât şi clericii şi credincioşii.
Lipsit de tact politic, calitatea cea mai importantă pe care trebuia să o deţină un
arhiepiscop aflat în preajma autorităţilor, Ioan Gură de Aur îşi îndepărtează de sine
susţinătorii politici. Împărăteasa Eudoxia, criticată implicit şi se pare, chiar în mod direct,
pentru luxul casei imperiale, va deveni din admiratoarea sa unul din duşmanii cei mai
înverşunaţi, iar Eutropiu, ministrul care îl adusese pe scaunul episcopal, îi va deveni, de
asemenea, duşman, în momentul în care Ioan se opune deciziei de a desfiinţa dreptul de
azil în biserică, prin care se prevedea încetarea urmăririi de către autorităţi a
condamnaţilor refugiaţi într-o biserică.
Fără sprijin politic, Ioan va deveni pradă uşoară a episcopului Teofil al
Alexandriei. Pornind de la cazul călugărilor numiţi „Fraţii lungi”, condamnaţi de arhiereul
alexandrin se pare, pe nedrept, ca fiind eretici, Teofil va reuşi sa convoace în anul 403 un
sinod în care Ioan este condamnat în urma unor capete de acuzare lipsite de temei şi
caterisit cu consimţământul a 36 de episcopi, inclusiv a unora care îi erau subordonaţi în
cadrul arhiepiscopiei din Constantinopol.
Decizia trimiterii lui Ioan în exil este revocată de către împăratul Arcadius în
acelaşi an 403, temându-se de reacţia violentă a credincioşilor faţă de această hotărâre.
Ioan nu va căuta însă să recâştige bunăvoinţa împăratului, proliferând acelaşi rigorism
moral prin care era criticat stilul de viaţă al casei imperiale şi în perioada reinvestirii sale
ca arhiepiscop de Constantinopol. De altminteri, la solicitarea adversarilor săi, conduşi de
acelaşi Teofil al Alexandriei, i se contestă reinvestirea, care, potrivit lor, trebuia să fi fost
făcută prin convocarea unui alt sinod.
Pierzând cu totul sprijinul împăratului Arcadius, în 9 iunie 404 se ia decizia
definitivă ca Ioan să fie depus din funcţie şi este trimis sub escortă militară în Cucuza,
oraş din Armenia - provincie aflată la una din marginile Imperiului Bizantin. După o
călătorie obositoare care a durat circa şaptezeci de zile şi pe parcursul căreia fusese
întâmpinat cu ostilitate de mai toţi episcopii creştini, a avut parte de un tratament aspru, pe
11
care îl descrie în epistolele trimise de el în aceasta perioadă prietenilor săi din Antiohia şi
Constantinopol3.
Tocmai din pricina faptului că a continuat să participe la viaţa Bisericii şi în
timpul exilului, atât prin epistole, cât şi prin vizitele pe care le primea din partea
antiohienilor, în anul 407 este strămutat într-un alt loc de exil, în orăşelul Pitiunta de pe
ţărmul estic al Mării Negre.
Deja cu sănătatea şubrezită de pe urma primei exilări, Ioan nu va reuşi să îndure şi
această nouă călătorie la care era, ca şi prima dată, forţat de ostaşi să o facă pe jos. Astfel,
după trei luni de mărşăluire forţată, în ziua de 14 septembrie a anului 407, moare într-un
sat din apropierea oraşului Comana, aducând pentru ultima dată slavă lui Dumnezeu. Papa
Inocenţiu, căruia Ioan îi trimisese două epistole, reuşeşte să îl reabiliteze după cinci ani de
la moartea sa, iar în anul 438 rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse cu alai în Biserica
Apostolilor din Constantinopol.
Din 1 mai 1626, moaştele Sfântului Ioan Gura de Aur se regăsesc la Roma. I-au
fost, de asemenea, consacrate zile de comemorare in calendarul creştin, fiind amintit in
Biserica Ortodoxa, alături de Sfântul Vasile cel Mare si Sfântul Grigore de Nazianz la
sărbătoarea celor Trei Ierarhi la data de 30 ianuarie, iar singur este prăznuit la data 13
noiembrie4.
În imnografie i se consacră texte de o rară frumuseţe fiind numit „înger şi
arhanghel ce stă înaintea Sfintei Treimi”, „tăbliţă scumpă cu aur ferecată”, „organ dulce
răsunător de Dumnezeu insuflat”, „gura cea aleasă împodobită cu cuvinte de aur”,
„imbogăţitorul Bisericii cu preascumpe şi minunate scrieri”, „pierzătorul
eresurilor(ereziilor) elineşti şi evreieşti”, „organ de aur ce a cuvântat mai frumos decât toţi
înţelepţii lumii”.
3 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil către Olimpiada şi către cei rămaşi credincioşi. Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, traducere românească de Diac. Ioan I. Ică jr., după P.G.,LII, p.479-528;ed.A.-M. Malingrey, Sur la Providence de Dieu, S.C. vol.LXXIX, 1961, p. 52-276, Editura Deisis, colectia Philosophia christiana, seria hagiogrphica, Sibiu, 2003, p.263-329.4 Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ediţia a III-a,Vânători –Neamţ: Editura Mânăstirea
Sihăstria, 2006 vol.3, p. 210-251.
12
OPERA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Sfântul Ioan Gură de Aur a lăsat creştinătăţii un mare număr de opere teologice,
între care cele mai importante sânt cele exegetice, aducând astfel contribuţii de seamă, atât
pentru explicarea textelor biblice, cât şi pentru stabilirea normelor de interpretare a Sfintei
Scripturi .
În Patrologia Greacă din colecţia Migne, opera sa este reprodusă în optsprezece din
totalul celor 161 de volume ale colecţiei, dar există şi aproximativ 2000 de manuscrise
răspândite în toată lumea.
Încă din vremea când era preot în Antiohia a început să interpreteze Sfânta Scriptură,
trudă pe care a menţinut-o toată viaţa. În această pretenţioasă lucrare el s-a călăuzit după
cele mai sănătoase principii ermineutice, folosind cele mai bune metode de cercetare şi de
expunere şi lăsându-ne o operă vastă, de o inegalabilă profunzime, claritate şi artă
retorică.
Pentru deosebita lor importanţă, scrierile Sfinţilor Părinţi au pătruns destul de
timpuriu şi pe teritoriul Patriei noastre. Şi după cum era de aşteptat, cele dintâi scrieri
cunoscute oral şi apoi în scris au fost şi o parte din operele Sfântului Ioan Gură de Aur;
cea mai largă răspândire având-o Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Patriarhul
Constantinopolului, Cuvântul de învăţătură din noaptea Învierii Domnului şi Tratatul
despre preoţie.
Dintre operele exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, s-au păstrat: 67 de omilii la
Facere, 3 Omilii despre Saul şi David, o omilie despre Samuil, 60 de omilii la Psalmi, 6
omilii la Isaia, fragmente din comentariile la cărţile profeţilor Ieremia şi Daniel şi
numeroase omilii la Cronici, Proverbe şi Iov. Din comentariile la Noul Testament
enumerăm: 90 de omilii la Evanghelia după Matei, 88 la de omilii la Evanghelia după
Ioan, 7 omilii la Evanghelia după Luca, 63 de omilii la Faptele Apostolilor, 44 de omilii la
Epistola I către Corinteni, 30 de omilii la Epistola a doua către Corinteni şi alte 170 de
omilii la alte epistole pauline.
Dacă înaltele demnităţi bisericeşti, pe care le-a ocupat sfântul Ioan Gură de Aur şi
felul în care el le-a ilustrat, i-au asigurat pentru totdeauna un loc de cea mai mare cinste în
13
istoria bisericii creştine, scrierile sale i-au mărit şi mai mult această reputaţie atât prin
mulţimea lor cât mai ales prin valoarea lor.
Privite din punct de vedere cantitativ, ele întrec cu mult pe ale oricărui alt scriitor
bisericesc din răsărit, iar dintre apuseni singur fericitul Augustin se poate pune pe aceeaşi
treaptă cu el în această privinţă; aceasta, bine înţeles, avându-se în vedere numai scrierile
păstrate şi ajunse până la noi, nu şi cele ce s-au pierdut în decursul vremurilor. Din
punctul de vedere al calităţii însă ele sunt cu mult superioare oricăror alte scrieri atât prin
forma cât şi prin cuprinsul lor.
Anexa I
Lista cărţilor Sfântului Ioan Gura de Aur apărute în România:
Editura Sophia :
Omilii la parabola despre săracul Lazăr si bogatul nemilostiv, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Bucureşti, 2002. Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, trad. de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, după ediţia Oxonia-1847, Bucureşti, 2005.Tâlcuiri la epistola a doua către Corinteni, trad. de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, după ediţia Oxonia-1847, Bucureşti, 2006.Cele dintâi omilii la Facere, Traducere din limba greaca veche de Adrian Tanasescu-Vlas, Bucureşti, 2004Despre preoţie, Traducere, introducere si note de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2008.Bărbatul şi femeia înviziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, de FORD, C. David, , trd. din lb. engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Bucureşti, 2004.
Editura Bizantina
Nestemate ale literaturii patristice :Sf. Ioan Gura de Aur”(omilia a IX-a către Antiohieni)Despre Rai si Scriptura. Despre iubirea lui Dumnezeu. Despre „Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta "
Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane
Omilii la Facere, vol. I, traducere de Preot Profesor Dumitru Fecioru,Bucureşti, 1987 . Omilii la Facere, vol.II, traducere de Preot Profesor Dumitru Fecioru,Bucureşti, 1989.Omilii la Matei, traducere de Preot profesor Dumitru Fecioru, Colectia PSB, vol. 23, Bucureşti, 1994.
14
Despre preoţie, traducere, introducere şi note de Preot profesor Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1987.Despre mărginita putere a diavolului – despre căinţă – despre necazuri si biruirea tristeţiiDespre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilorPredici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţiOmilii despre pocăinţă”Omilii la săracul Lazăr. Despre soarta si providenţa. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu”
Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre tăria credinţei. Despre propovăduirea EvanghelieiCuvântări împotriva anomeilor. Către iudeiDespre desfătarea celor viitoareOmilii la Ana, la David şi Saul, la SerafimiOmilii la statuiScrisorile
Editura Deisis
“Scrisori din exil, despre deprimare, suferinţa si providenţa. Către Olimpiada”Editura Oastea Domnului“Cateheze maritale”“Cateheze baptismale”Editura Reântregirea“Cuvinte alese”Editura Învierea“Cuvântări despre viata de familie”Editura Herald“Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”Editura Bunavestire“Predici la duminici si sărbători”Editura Anastasia“Omilii la Postul mare”“Puţul”Editura Panaghia“Diavolul si magia”“Părinţii, copii si creşterea lor”Editura Nemira“Tâlcuiri la epistola I către Timotei”“Tâlcuiri la epistola II către Timotei, Tit, Filimon”Editura Christiana“Omilii la epistola către Romani”Editura Pelerinul roman“Omilii la Ioan”“Bogăţiile oratorice”“Mărgăritare”Editura Marineasa“Omilii si cuvântări despre educaţia copiilor”
15
Editura Icos“Tâlcuiri la Filipeni”Editura Buna Vestire“Puţul si împărţirea de grâu”Editura Adonai“Din ospăţul stăpânului”, 1995 traducere Irineu SlătineanulEditura Ep. Vâlcea“Dascălul pocăinţei”, 1996, rad Irineu SlătineanulEditura Libera Bucureşti“Mărgăritare ” – 2001Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Radautilor“Din învăţăturile morale ale Sfântului Ioan Gura de Aur” – 2005Editura Egumenita“Problemele vieţii”Atelierele grafice Socecu & Co. Bucureşti“Comentariile sau Explicarea Epistolei către II Corinteni” – 1910“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I Tesaloniceni, II Tesaloniceni” – 1905Tipografia Dacia Iaşi“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni” – 1901“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni” – 1902Tipografia Cărţilor Bisericeşti Bucureşti“Comentariile sau Explicarea Epistolei către Ebrei” – 1923Editura Sfintei Episcopii a Ramnicului-Noului Severin“Predicile despre statui” – 1937
CARTI DESPRE SFANTUL IOAN GURA DE AUR SI OPERA SA:* Operele Sfântului Ioan Gura de Aur* Preot Gh Tilea: “Familia creştina la Sf Ioan Gura de Aur”* Dumitru Fecioru: “Ideile pedagogice ale Sf Ioan Hrisostom”* David Ford : “Barbatul si femeia in viziunea Sfântului Ioan Gura de Aur”* Constantinia Iorda: “Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gura de Aur”* Sfântul Ioan Gura de Aur – mare dascăl al lumii si ierarh* Virgil Gheorghiu: “Gura de Aur, atletul lui Hristos” * Viata Sfântului Ioan Gura de Aur – Ed. IBMBOR* Pr. Dr. Marin Stamate: “Educaţia creştina in opera Sfântului Ioan Gura de Aur”* Pr.prof. Ioan G. Coman: “Personalitatea si actualitatea Sfântului Ioan Gura de Aur”* Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfântului Ioan Gura de Aur. Vol. I (A-I)* Lumina Sfintelor Scripturi – Antologie tematica din opera Sfantului Ioan Gura de Aur. Vol. II (I-Z)* Ierom. Teofan Mada: “Viata in Hristos după Sfântul Ioan Gura de Aur”
Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur
16
GANDIREA TEOLOGICÂ A SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
În gândirea teologică a Sfântului Ioan Gură de Aur toate cele cuprinse în Sfânta
Scriptură, scrise sub înrâurirea Sfântului Duh, se adresează credincioşilor nu numai pentru
ai determina să ia cunoştinţă de ele, ci mai ales pentru ai conduce la mântuire, sporindu-le
neâncetat progresul lor duhovnicesc. De acea, după aflarea sensului fiecărei pericope
evanghelice, exegetul este dator să descopere şi să înfăţişeze şi urmările acesteia pentru
viaţa practică, insistând asupra datoriei de a ne conforma totdeauna gândurile, vorbele şi
faptele cu învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură.
O asemenea expunere exegetică, îmbinată cu sfaturi practice, a îmbrăcat în opera
Sfântului Ioan Gură de Aur forma de omilii, care au atestat autoritatea şi popularitatea
acordate marelui ierarh şi predicator nu numai de auditorii sau de cititorii din timpul vieţii
sale, ci şi de cititorii operelor sale de-a lungul secolelor.
Neegalat ca orator bisericesc, Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a dedicat întreaga viaţă
explicării cărţilor sfinte, dar nu de la masa de lucru, ca alţi scriitori şi cercetători, ci din
faţa altarului, omiliile sale fiind rodul cercetării şi trăirii neîntrerupte a textelor sfinte şi în
acelaşi timp al lucrării pastorale în mijlocul credincioşilor săi.
Pe parcursul activităţii sale pastorale, Sfântul Ioan Hrisostom a fost preocupat de
teme cum ar fi: cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfintele Taine, Biserica, iubirea creştină.
Referindu-se la cunoaşterea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Hrisostom îi combate pe anomei,
susţinând că fiinţa lui Dumnezeu este incognoscibilă şi incomprehensibilă5. Sfintele Taine
pe care le dezbate Sfântul Ioan sunt: Sfântul Botez, Pocăinţa, Căsătoria, Sfânta Euharistie
şi Preoţia.
În concepţia Sfântului Ioan Hrisostom, Biserica este Trupul lui Hristos,
credincioşii sunt mădularele acestui trup, iar Hristos este Capul Trupului: „ El i-a pus totul
5A celui întru sfinţi, Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre necunoaşterea lui Dumnezeu, împotriva amomeilor, taducere din greaca veche de Walther Alexander PRAGER, în volumul Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2004, p. 75.
17
supt picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui,
plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”6 .
În dobândirea mântuirii, iubirea este esenţială, ea fiind virtutea care îl face pe om
asemenea lui Dumnezeu, Care este iubire. Iubirea faţă de Dumnezeu trebuie completată şi
cu iubire faţă de aproape, iubire ce se caracterizează prin milostenie. Sfântul Ioan susţine
că atunci când ajutăm un sărac, nu trebuie să-l judecăm pentru că este sărac, ci trebuie să
fim conştienţi că îl ajutăm de fapt pe Hristos, care la Judecata de Apoi ne va răsplăti:
„ Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu de
moşteniţi Împărăţia care v-a pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-
aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut să beau; am fost străin şi M-aţi
primit”.
Ca exeget, sfântul Ioan Gură de Aur aparţinea şcolii teologice din Antiohia şi,
potrivit principiilor acestei şcoli, căuta să scoată în evidenţă sensul istoric al textelor
biblice. Nici un părinte bisericesc însă n-a explicat textul sfânt aşa de temeinic şi totodată
aşa de abil şi practic ca el şi chiar astăzi omiliile lui sunt citite nu numai cu folos şi interes,
ci şi cu deplină satisfacţie, ceea ce nu se poate spune totdeauna despre predicile celorlalţi
Părinţi”7 .
Cu explicarea ştiinţifică a textului sfânt, el a unit mai întotdeauna şi aplicaţiunea
morală practică şi în această aplicaţiune morală găseşte sfântul Ioan Gură de Aur cele
mai frumoase şi mai coapte roade ale exegezei. „Şi tocmai aici dovedeşte şi o virtuozitate
cu totul proprie. Nimic nu-l caracterizează pe el aşa de bine ca legătura şi împăcarea dintre
ştiinţă şi viaţă, minte şi suflet. Nimeni altul n-a ştiut poate să scoată din textul sfânt …
atâta bogăţie de idei pentru toate ramurile vieţii religioase”8, iar „în ceea ce priveşte forma
expunerii, modul lui de a vorbi este atât de popular şi limba atât de limpede şi de curată,
încât adeseori crezi că asculţi pe Demostene” 9.
Aceste neîntrecute calităţi ale lui şi ale scrierilor lui i-au adus încă de la început slava
şi cinstea cuvenită din partea contemporanilor săi. Pentru aceea chiar fericitul Ieronim l-a
trecut între „bărbaţii iluştrii”10 , încă din la anul 392, pe când Sfântul se afla deci încă în
6 Ef. 1, 22-23.7 Ieromonah Teofan Mada, Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2008, p. 112.8 Ibidem.9 Ibidem, p. 113.10 Sfântul Ieronim, Despre bărbaţi iluştri şi alte scrieri, introducere, traducere şi note de Dan Negrescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p.78.
18
viaţă, iar istoricul Teodoret, episcopul Cirului, l-a lăudat îndată după moarte ca pe un
„mare dascăl al lumii ”11.
11 Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1995, p. 241.
19
ORIGINEA FAMILIEI LA SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte în mod deosebit şi în cuvinte elogioase,
situându-se în deplină continuitate faţă de învăţătura nou-testamentară şi în special de cea
paulină, despre mare problemă pe care o reprezintă familia, „mica Biserică”, taină a
dragostei şi dăruirii reciproce12.
În concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur, întreaga creaţie este opera a dragostei
divine. Lumea şi tot ceea ce există în ea, inclusiv omul, sânt expresii ale iubirii lui
Dumnezeu, ale manifestării atotânţelepciunii şi bunătăţii lui Dumnezeu, în afara fiinţei
Sale.
La fel ca în toată literatura patristică, şi în scrierile Sfântului Ioan, omul ocupă un loc
privilegiat în ordinea creaţiei. Concepţia sa despre om este profund creştină, ortodoxă;
cuprinzând o sinteză a elementelor fundamentale ale gândirii creştine privind alteritatea
fiinţei umane: bărbat-femeie, dihotomismul ei: trup-suflet, unitatea de origine şi vocaţie.
Omul este singura dintre fiinţe create direct de Dumnezeu printr-un act nemijlocit,
de acea se bucură de o cinste şi o demnitate deosebită. Omul este mai de cinste decât toate
fiinţele văzute: „Nimic nu-i atât de preţios ca omul, lumea toată nu-l egalează”13.
Crearea omului – bărbat şi femeie – de către Dumnezeu, este numită în opera
hrisostomică, „taină nespusă” şi „o mare lecţie de filozofie”. Răspunsul la întrebarea cum
a făcut Dumnezeu omul „îl ştie numai cel ce a făcut Creatura”. Aceasta nu o pot înţelege
bine nici puterile cele netrupeşti şi dumnezeieşti, care se mulţumesc să înalţe necontenit
slavoslovii cu frică şi cu cutremur14. Modul creării omului rămâne astfel o „comoară
ascunsă”.
Fiinţa umană are o demnitate deosebită. „Pentru el, Dumnezeu a adus la fiinţă toate
acestea: cerul, pământul, marea, soarele, luna, stelele, târâtoarele, dobitoacele, toate
vietăţile necuvântătoare…”15.
12 Pr. asist. Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei, în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Teologie şi Viaţă, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994, p. 40.13 Pr. Prof. I. G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, 1986, p. 36.14 Idem, Omilia a XV-a, II, p. 170.15 Idem,Omilia a VIII-a, II, p. 100.
20
Crearea omului este actul fundamental ce încoronează creaţia, de acea Dumnezeu a
arătat în aceasta o grijă deosebită. Cinstea dată lui se arată în „felul creării omului şi
chipul deosebit în care a fost creat el”16. Prin voinţa Creatorului, omul e un microcosmos,
alcătuit din două elemente; trup material şi suflet superior trupului, asemănător
existenţelor cereşti. Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra creării trupului din ţărână,
considerându-l un semn al puterii lui Dumnezeu, care a vrut să înalţe materia la treapta de
suport al duhului. Recurgând la o frumoasă comparaţie, el arată că „trupul creat la porunca
Stăpânului stătea ca o unealtă şi avea nevoie de cineva care să o mişte, stătea ca o liră care
avea nevoie de cineva să poată, prin arta şi priceperea lui, să înalţe prin mădularele
trupului, ca prin nişte coarde, cântarea cuvenită Stăpânului”17.
Modul în care a luat omul fiinţă, prin suflarea lui Dumnezeu, reprezintă, de
asemenea, o „taină nespusă” pe care raţiunea omenească nu o poate cuprinde şi explica.
Astfel, încă din actul creaţiei, omul se aseamănă, prin trupul său material, celorlalte
vieţuitoare, iar prin sufletul său, exprimă neâncetat tensiunea dintre pământesc şi ceresc,
dintre material şi spiritual, dintre trecător şi nemuritor. Omul este, deci, fiinţa ce face
legătura între cele două lumi: el are o existenţă concretă într-o lume a cărui stăpân a fost
creat să fie, dar aspirând spre lumea cerească, spre desăvârşire. Prin structura sa
dihotomică, „omul merge pe pământ, dar cu râvna sa păşeşte în cer”18.
Vorbind despre alteritatea fiinţei umane, Sfântul Ioan Hrisostom spune că „nu e mai
puţin minunată facerea femeii, ca facerea omului din ţărână”19. Ca şi crearea bărbatului,
crearea femeii ca ajutor pentru primul om, cuprinde în sine aceiaşi taină. Prin crearea ei
din coasta bărbatului, este arătată unitatea ontologică, de origine a omului, în cele două
genuri ale sale: bărbat şi femeie şi egalitatea lor. Ambii au fost creaţi de Dumnezeu, din
aceiaşi dragoste şi cu aceiaşi grijă deosebită, pentru a se bucura de toate binefacerile.
Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi femeie în unitate fiinţială. Unul se cuprinde în celălalt.
Femeia este în fiinţa bărbatului, înainte de a fi creată. Dumnezeu le vorbeşte „ca la două
persoane şi aceasta când nu era făcută femeia”20 şi, „chiar înainte de a o face pe femeie,
16 Idem, Omilia a XII-a , I, p. 148.17 Ibidem, p.160.18 Idem, Omilia a IV-a , V, p. 62.19 Idem Omilia a XVI, II, p. 169..20 Idem, Omilia a X-a, V, p. 121.
21
Dumnezeu o face părtaşă cu bărbatul la stăpânirea lumii şi o învredniceşte şi pe ea de
binecuvântare”21.
Crearea femeii reprezintă pentru bărbat, cea mai mare binefacere”22 şi corespunde
orientării dialogice a fiinţei umane, de comunicare şi comuniune, de dragoste şi dăruire.
Ea este „fiinţă cuvântătoare”23 şi întru-totul asemenea omului, adică raţională24,
desăvârşită şi întreagă, „al doilea principiu în creaţie”25. Ea răspunde dorului de realizare
prin cineva, de desăvârşire în comuniune cu altcineva. „Omul - spune Sfântul Ioan - are
nevoie de cineva cu care să vorbească, de cineva cu aceiaşi fiinţă cu el, care să-i poată
aduce mângâiere”26, ea este în stare să-i dea omului ajutor în împrejurări grele, în nevoi şi
în cele ce menţin viaţa27.
Chiar dacă în raport cu crearea femeii, Adam are o oarecare întâietate, ei au fost
creaţi egali. Sfântul Ioan arată că, „nu numai bărbatul, ci şi femeia este după „Chipul” lui
Dumnezeu, că amândoi au aceiaşi formă…Bărbatul este „chip şi slavă lui Dumnezeu”, pe
când femeia este „slavă a bărbatului”28şi, ca o încununare a acestei griji a Creatorului
pentru primii oameni, pentru a se arăta demnitatea lor, ei au fost numiţi „fii ai lui
Dumnezeu” , nu îngerii29.
Protopărinţii neamului omenesc au fost aşezaţi în rai, unde „trăiau ca îngerii” şi „se
desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Aici ei trăiau ca în cer, „nu erau aprinşi de poftă, nu
erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supuşi nevoilor firii, ci au fost cu totul nestricăcioşi şi
nemuritori, că nici nu aveau nevoie de îmbrăcăminte”30. Ei trăiau în paradis, în stare de
feciorie. Pentru ei, trupul era un mediu transparent al sufletului, al sentimentelor de
dragoste şi recunoştinţă faţă de Creatorul lor. Viaţa lor se asemăna, prin curăţie şi
spiritualitate, cu existenţa îngerească, nematerialnică şi lipsită de orice umbră de patimă
trupească.
21 Ibidem, p. 119.22 Idem, Omilia a XIV, III, p. 159.23 Idem, Omilia aXVI-a, III, p. 171.24 Ibidem, p. 171.25 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolei, trad. din greacă, Ed. De Oxford, 1852, de Archim.Theodosi Athanasiu, Egumenul Bis. Sf. Spiridon, Iaşi, 1902, p. 199.26 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1), Omilia a XVI-a , III, p. 171.27 Ibidem, p. 171.28Idem, Omilia a VIII-a, IV, p. 102-103. 29 Idem, Omilia a XXII-a, II, P. 260.30 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, (1), Omilia XX, IV, p. 172-173.
22
„Erau izgonite din sufletul lor dorinţa actului conjugal, zămislirea, durerile naşterii,
naşterea de copii, orice fel de stricăciune. Viaţa lor în rai, împodobită cu fecioria, era un
curs de apă limpede, izvorâtă dintr-un izvor curat”31.
Sintetizând darurile spirituale, făcute de Dumnezeu omului, Sfântul Ioan Gură de
Aur spune: „Atâtea si atâtea binefaceri a făcut Dumnezeu omului pe care l-a creat! Mai
întâi de toate, l-a adus de la nefiinţă la fiinţă; apoi l-a învrednicit de i-a făcut trup din
ţărână, apoi, ceea ce e mai însemnat, prin suflare i-a dăruit suflet; apoi a poruncit să se
facă raiul si a rânduit ca omul să locuiască acolo; după aceasta, iarăşi, ca un tată iubitor, îi
dă omului, ca să nu alunece, ca unui copil tânăr, care se bucură de toate libertăţile şi
înlesnirile şi o mică şi neînsemnată grijă; îi porunceşte Stăpânul Dumnezeu lui Adam să
lucreze şi să păzească raiul”32.
Omul, insă, nu a rămas în această existenţă fericită, nu s-a consolidat în raportul de
dragoste şi comuniune cu Dumnezeu, ci, prin ispita diavolului, mai întâi Eva şi apoi
Adam, au căzut în păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur concepe păcatul ca o alterare a fiinţei
umane ale cărui efecte se simt abia după ce a fost săvârşit33.
El are implicaţii multiple asupra fiinţei umane în întregimea ei-trup şi suflet, asupra
fiecărei din aceste părţi şi asupra raporturilor omului cu Dumnezeu, Creatorul său şi cu
lumea. Păcatul strămoşesc se interpune în legătura curată dintre Dumnezeu şi om şi
modifică întreaga ordine a creaţiei cât şi relaţia sa cu lumea şi cu fiinţa sa.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că, despre viaţa conjugală a omului se poate
vorbi abia după căderea omului în păcatul strămoşesc, de când au ajuns ei la conştiinţa
egoistă a propriei realităţi, ruptă de realitatea divină absolută.
Scriitorul divin arată că şi despre familie se poate vorbi doar odată cu înţelegerea de
către om a dublei realităţi a existenţei sale: bărbat-femeie şi a realităţii păcatului. După
căderea în păcat, a luat început unirea trupească dintre Adam şi Eva. Înainte de încălcarea
poruncii duceau viaţă îngerească şi n-a fost vorba deloc de unire trupească. Cum putea fi
vorba de aşa ceva când ei nu erau supuşi nici nevoilor trupeşti?. De la început şi dintru
început a stăpânit fecioria, dar când a intrat, prin trândăvie, neascultarea şi şi-a făcut
31 Sf.Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, traducere de Preot Profesor Dumitru FECIORU, EIMBOR, Bucureşti, 2001, p. 36. 32Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), Omilia a XIV-a, III, p.159.33 Idem, Omilia a XX-a, IV, p. 238.
23
intrarea păcatul, fecioria a zburat, pentru că cei dintâi oameni s-au făcut nevrednici de
măreţia unui atât de mare bun şi a intrat, deci, în lume legea unirii trupeşti”34.
Conform referatului din Vechiul Testament, căsătoria a fost instituită de Dumnezeu,
prin cuvintele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”35şi constituia un remediu la
pedeapsa pentru păcat -moartea- prin perpetuarea oamenilor, dar în acelaşi timp, un mijloc
şi mediu de disciplinare a tendinţelor fireşti ale omului, slăbit de păcat.
Actul creaţiei omului de către Dumnezeu nu se repetă. Dacă prima femeie a fost
creată din bărbatul ei, lucrul acesta s-a petrecut numai o singură dată. La creaţie-spune
Sfântul Ioan, „femeia s-a făcut din bărbat; dar mai târziu nu va mai fi aşa, ci din femeie
bărbatul, dar mai bine spus nu din femeie, ci din împreună-lucrarea amândurora” 36. Astfel,
Eva devine „începutul tuturor celor ce se vor naşte din ea, rădăcina şi temelia şirului de
oameni de după ea”.
Aşadar, Sfântul Ioan Gură de Aur, concepe familia ca existând de la crearea omului
dar în această fază primordială, ea avea un sens pur spiritual, starea ei caracteristică fiind
fecioria. După păcat, se poate vorbi şi despre viaţa conjugală a primei perechi de oameni,
ca despre un pogorământ al lui Dumnezeu, faţă de slăbiciunea firii umane şi ca o
mângâiere.
34 Idem, Omilia a XVIII-a, IV, p. 213.35 Facere I, 2836 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere(I), Omilia a VIII-a, III, p. 208.
24
FAMILIA CREŞTINĂ ÎN VIZIUNEA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR.
De fiecare dată când vorbeşte despre starea primordială a creaţiei şi a omului,
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre feciorie, ca izvorând din aceasta. El arată că de
la început şi dintru început a fost fecioria.
Arătând că virtutea fecioriei este mare şi plină de osteneală, o cale urmată de puţini,
vorbeşte apoi despre familie, ca de realitatea fundamentală a vieţii sociale a neamului
omenesc.
Noutatea şi actualitatea viziunii sale constă în aspectul duhovnicesc, interior, pe care
îl dă acesteia.
În omiliile sale, Sfântul Ioan, nu rămâne la sensul familiei din Vechiul Testament,
legal şi formalist, ca remediu al păcatului, ci reliefează sensul ei profund creştin şi
valoarea ei de Sfântă Taină a Bisericii. El nu neglijează acest aspect al căsătoriei şi
familiei, dar importanţa deosebită a scrierilor sale o reprezintă dimensiunea pozitivă,
optimistă, specific creştină, pe care o deschide asupra acestei realităţi sociale.
Valoarea concepţiei hrisostomice, în privinţa căsătoriei şi a familiei, constă în
valorificarea şi dezvoltarea elementelor gândirii pauline, referitoare la originea şi scopul
familiei, la raporturile dintre soţi, dintre aceştia şi copii37.
Familia despre care vorbeşte el şi pe care o elogiază, este familia creştină, întemeiată
prin căsătorie duhovnicească.
Ceea ce în Vechiul Testament reprezenta o oprelişte şi o lege cu caracter mai mult
negativ este prezentată de Sfântul Ioan ca ceva indispensabil pentru mântuire.
Prin prezenţa şi lucrarea Sa în Cana Galileii, Mântuitorul binecuvântează şi ridică
legătura dintre bărbat şi femeie la valoarea de Sfâtă Taină a dragostei şi a comuniunii.
Ca şi crearea omului, cununia şi familia sânt considerate „taine mari”, prin
prototipul lor –relaţia dintre Hristos şi Biserică, relaţie ce trebuie să se oglindească în viaţa
de familie38. Astfel, familia devine un mediu al progresului spiritual şi al desăvârşirii
creştine. Prin experienţele pe care le oferă ea devine locul unui permanent urcuş
duhovnicesc. Ea este o „mică Biserică”, ceea ce întreaga comunitate trăieşte în Biserică, 37 Pr. asist. Ioan Cristinel Teşu, Sensul familiei, în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Teologie şi Viaţă, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994, p. 47.38Idem, p. 49.
25
omul poate trăi în cadrul restrâns al familiei. Ea nu este doar un mediu de înlăturare a
păcatelor ci este o ambianţă în care se practică virtutuţile şi faptele bune, unde patimile şi
egoismul se sting fiind înlocuite de iubirea adevărată.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că atât căsătoria cât şi creşterea de copii nu sunt
piedici în calea virtuţii, căci, dacă ar fi fost aşa, Creatorul n-ar fi adus pe lume căsătoria 39.
Ele, „nu numai că nu ne împiedică cu nimic în trăirea filozofiei cele după Dumnezeu, dacă
voim să fim cu mintea trează, dar aduce în viaţa noastră şi multă uşurare. Căsătoria
potoleşte furiile firii noastre, nu lasă ca oceanul să se frământe, ci ne ajută să aducem
totdeauna corabia în port. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc
căsătoria”40.
Căsătoria vine de la Dumnezeu - mai întâi în instituirea sa primară apoi în
înălţarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru creaturile
sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria;
cealaltă mai accesibilă mulţimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea şi
porunceşte dezvoltarea spre stările îngereşti ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El
construieşte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.
Însă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislaţia care-i înnobilează şi-l
apără: „Dumnezeu este legiuitorul aşezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Şi
ca ultimă şi nespusă măreţie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu
natura omenească41.
Dintre problemele pe care le ridică familia creştină, Sfântul Ioan insistă asupra
condiţiilor necesare încheierii şi întemeierii căsătoriei.
El recomandă ca aceasta să se realizeze atunci când omul a ajuns la maturitatea
calităţilor sale fizice şi spirituale, dar să fie, totuşi, timpuriu, pentru ca nu cumva tinerii,
care alunecă mai uşor decât cei întăriţi în ani şi virtute, să aibă prilejul de a-şi căuta
împlinirea poftelor trupeşti în afara căsătoriei. Căsătoria de timpuriu, pe cât posibil înainte
39 Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Facere (1), Omilia XXI-a, IV, p. 251.40 Ibidem, p. 251.41 Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentarii la Epistola I către Corinteni, traducere din limba elină , după ediţia de Oxonia, 1847, de Archim. Theodosie ATHANASIU, egumenul Mânăstirii Precista Mare din Roman, în volumul Comentariile sau explicarea Epistolei I către Corinteni a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisistomul, Arhiepiscopul Constantinopolei, Atelierele grafice Socec & Co., Bucureşti, 1908, republicată cu titlul Comentariile sau explicarea Epistolei către Corinteni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopulului, ediţie revizuită de Constantin FĂGEŢEAN, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. 231.
26
de ieşirea tinerilor în lume la diferite slujiri sau îndatoriri publice: funcţii, serviciul
militar, are ca scop, deci, păstrarea castităţii trupeşti şi sufleteşti42.
Prima condiţie, pe care consideră Sfântul Ioan Gură de Aur că trebuie să o
îndeplinească tinerii care îşi caută viitorii soţi, este credinţa personală şi invocarea
ajutorului de sus, prin rugăciune curată. La întemeierea unei căsătorii, tinerii să ceară mai
înainte de toate, ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-şi găsi omul necesar împlinirii scopurilor
căsătoriei: naşterea de copii şi mântuirea43.
Tăria credinţei este condiţia fundamentală pentru întemeierea şi trăinicia căsniciei,
căci numai acolo unde este credinţă, este şi binecuvântarea lui Dumnezeu şi unde este
Dumnezeu, nimic nu lipseşte. Credinţa este garanţia unei educaţii virtuoase, în spiritul
valorilor morale creştine şi al ajutorului divin, premiza tuturor celorlalte daruri şi
binefaceri. „De vrei să-ţi iei soţie-spune el-mai înainte de orice, vezi de este iubitoare de
Dumnezeu, dacă-şi atrage bunăvoinţa de sus. Dacă sunt acestea, vin şi celelalte; iar lipsind
42 În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici şi cu toate simţurile şi chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul şi cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că ştie că e greu să lupţi să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie şi responsabil când se căsătoreşte, în acea vreme, în general, într-o casă vieţuiau mai multe generaţii şi tot greul casei nu cădea pe proaspeţii căsătoriţi. Tinerii erau asistaţi permanent de cei bătrâni şi învăţau şi multe pe parcurs. Dar azi, când prea puţine sunt cazurile de convieţuire a generaţiilor, tinerii trebuie să fie şi responsabili. Această responsabilitate se dobândeşte şi prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur şi cu egoismul din noi.
Deci lucrul esenţial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care şi-a probat cu lupte aspre şi sincere credincioşia faţă de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener şi nu-1 va lăsa în nici o situaţie. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios faţă de Dumnezeu. Şi nefiind astfel, e puţin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experienţa dragostei dumnezeieşti şi cu acea dragoste îl iubesc şi pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relaţia lor e bazată pe patimi şi egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc şi, deşi au făcut păcate din neştiinţă sau neatenţie, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare nu mai au nici o şansă?
Este şansă şi încă una mare de tot. Dacă ei îşi schimbă viaţa, dacă fac pocăinţă cu sinceritate, vor putea să intre curaţi în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu aşa în grabă, pe motiv că aşa e regula şi că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conştiinţa că trebuie să fie curaţi. Unii ca aceştia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc şi dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aştepte până se vor tămădui fiecare de neputinţele proprii, ei vor aştepta cu bucurie şi se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinţei. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curaţi în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat lacov 14 ani pentru Rahila, şi a lucrat din greu în arşiţă şi în vânt, în frig şi foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinţei, fiecare de dragul lui Dumnezeu şi a celuilalt.(Comentariul aparţine Părintelui Marcel Hancheş în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale şi omilii despre viaţa de familie, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004, p. 87.)
43 Sf.Ioan Hrisostom, Cum trebuie să fie soţia, 4,5, Migne. P. G., col.239, apud, Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10, p.132.
27
acestea, oricâte averi ar avea, nimic nu foloseşte”44Trebuie verificată educaţia primită,
conformitatea ei cu valorile creştine, care constituie argumentul moral pentru întemeierea
unei adevărate căsnicii. Tinerii nu trebuie să caute avere şi trebuie să urască mezalianţele,
care nu sunt altceva decât „izvor de umilinţe”, „târg ruşinos”45, ce aduc „multe şi mari
necazuri”46. În opoziţie cu averea, adevărata bogăţie ce trebuie căutată este curăţia
sufletească, caracterul, distincţia sufletească şi înţelepciunea; cumpătarea şi sobrietatea.
Viitoarea soţie trebuie să exceleze ca un model de virtute creştină, să fie decentă, nici
iubitoare de lux, ci cu grijă de suflet. Aşadar, criteriile pe care le subliniază Sfântul Ioan
Hrisostom, nu sunt cele fizice sau materiale, ci sunt cele morale, sufleteşti, frumuseţea
sufletului şi purtările alese. Ceea ce trebuie căutat sunt semnele distinctive ale frumuseţii
adevărate: dragostea, modestia şi blândeţea caracterului.
44 Ibidem, p.13445 Ibidem, p.132.46 Ibidem, p,132.
28
CUM SE PRĂZNUIEŞTE NUNTA47
Sfântul Ioan Gură de Aur acordo o deosebită importanţă primului pas pe care
tineri îl fac în viaţa de familie şi anume celui în care ei se unesc în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor prin Sfânta Taină a Cununiei.
Vorbind despre nuntă, el critică petrecerile indecente, subliniind caracterul
duhovnicesc, de interiorizare, ce trebuie să însoţească Sfânta Taină a Cununiei. Căsătoria
validă din punct de vedere creştin, „legiuită”, este cea care se face cu cuminţenie şi
cuviinţă, după legile lui Dumnezeu, când cei doi soţi trăiesc în înţelegere unul cu altul48.
Sfântul laudă pe cei ce pun început bun vieţii lor de familie şi sânt model de urmat
şi pentru alţii: „Cel care face început de drum bun, acela este pricină şi pentru faptele
altora şi primeşte o îndoită plată, şi pentru cele săvârşite de el şi pentru că a îndrumat pe
alţii pe această minunată cale”49.
„Acestea nu v-au fost spuse doar aşa50, ci ca să nu mai faceţi nunţi şi dănţuiri şi
cântări satanice. Ia aminte ce a găsit diavolul. Fiindcă însăşi firea le-a depărtat pe femei de
scenă şi de necuviinţele de acolo, [diavolul] a băgat cele de la teatru în apartamentele
femeilor, adică pe afemeiaţi şi desfrânate. Această vătămare a introdus-o mai pe urmă
legea nunţii. Dar mai bine zis nu legea nunţii – să nu fie! -, ci moleşeala noastră. Ce faci,
omule? Nu ştii Ce faci? O iei pe femeie pentru întreagă înţelepciune şi pentru facere de
prunci! Deci ce caută desfrânatele?
Ca să fie veselia mai mare, ar zice careva. Dar nu ţin acestea de nebunie ?
batjocoreşti mireasa, batjocoreşti pe cei chemaţi. .
Căci dacă prin asemenea lucruri se desfătează, batjocură e acest lucru. Căci dacă a
vedea femei desfrânate şi necuviincioase este semn de oarecare cinste, de ce nu o tragi şi
pe mireasă ca şi aceea să le vadă? Întru totul necuviincios şi ruşinos lucru este să bagi în
casă bărbaţi desfrânaţi şi dansatori şi orice alai satanic [pompe satanike]51. „Aduceţi-vă
47Sfântul Ioan Gură de Aur, extras din Omilia a XII-a din Comentariile sau explicarea Epistolei către Corinteni a celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Hrisostom Arhiepiscopul Constantinopulului, … p. 231.48 Sfântul Ioan Gură de Aur. Omilii la Facere(I), p. 223.49 Ibidem, p. 222.50 Sfântul vorbise mai înainte în omilie despre lacrimile vărsate în rugăciune şi când vedem pe alţii păcătuind.51Acest alai se referă la tot ceea ce însoţea sărbătorile păgâne: dans, muzică, cântece, poezii etc. Azi ele sunt prezente în fiecare familie prin intermediul televizorului şi mijloacelor mass-media. De această pompe satanike (în traducerea din slujba Botezului este e numită „trufia diavolului”) noi făgăduim la botez să ne lepădăm. Ea se infiltrează foarte insidios în conştiinţa noastră sub ceea ce e numit în chip înşelător progres, civilizaţie şi cultură.
29
aminte de lanţurile mele”, zice Pavel (Coloseni 4,18). Lanţ este nunta, lanţ orânduit de la
Dumnezeu. Iar dezlegarea lui este desfrâu şi împrăştiere. Este cu putinţă să luminăm nunta
şi cu altele, cum ar fi mese bogate şi haine. Nu opresc acestea, ca să nu par că sunt foarte
sălbatic52, deşi Rebecăi i-a fost de-ajuns doar voalul, însă nu le opresc. Este cu putinţă [ca
nunta] să fie împodobită strălucit cu haine, cu venirea bărbaţilor cu bun-simţ, cu a
femeilor cuviincioase. Pentru ce bagi [în casă] „minunăţiile” acelea ce aduc bucuria cea
rea? Spune ce auzi de la ei! Te ruşinezi să spui? Tu te ruşinezi şi pe aceia îi sileşti să facă?
Dacă e bine [ce fac], de ce nu faci şi tu? Dacă e ruşinos, de ce-l sileşti pe altul? Toate [cele
de la nuntă] trebuie să fie pline de întreaga înţelepciune, toate de cinste, toate de cuviinţă.
Iar acum văd dimpotrivă: sar ca nişte cămile, ca nişte asini53. Fecioarei numai talamusul54
îi este potrivit.
Când faceţi ceva, ţineţi cont până în amănunt de cele contrare. De pildă, când
semeni, când scoţi vinul din butoaie nu îngădui elemente de acreală. Iar aici, unde e
întreaga înţelepciune, băgaţi acreală? Că acreală e desfrânata. Când pregătiţi mir nu lăsaţi
nimic rău mirositor în vecinătate. Mir este nunta55. Pentru ce, dar, introduci răul miros al
noroiului în alcătuirea mirului?
Simbol al venirii lui Hristos este nunta, iar tu te îmbeţi?
Spune-mi, dacă ai vedea chipul împăratului, oare te-ai ruşina de el [de chip]? Nicidecum.
Pricepe că nu sunt diferite cele ce se întâmplă în cazul nunţii, ci este pricină de mari rele.
Căci toate [la nuntă] sunt pline de fărădelege56. „Cuvânt de ruşine şi vorbe nebuneşti şi
52Sfântul vorbeşte de mesele bogate şi hainele frumoase nu ca regulă sau necesitate, ci ca pogorământ, pentru a nu părea prea ascetic. Dar în fond nu e nevoie nici de acestea pentru a te afla cu adevărat în bucuria lui Hristos. În nici un caz nu se referă la haine deocheate, care pun în prim plan părţile trupului în mod desfrânat, ci e vorba de haine mai curate dar care rămân decente. Elementul de bază este decenţa. La fel este şi în cazul mâncării. 53 La fel e azi. Iar a doua zi sunt prea osteniţi ca să mai meargă la Sfânta Liturghie.54Talamusul era camera femeilor aflată într-un loc ferit din casă unde să aibă linişte pentru a se ocupa de treburi gospodăreşti. Acolo erau crescute fetiţele, fiind ferite de contactul cu tulburările pieţelorl (pieţele erau corespondentul de azi al centrelor de oraşe, unde era centrul vieţii sociale a cetăţii antice).55După cum mirul are multe ingrediente şi trebuie mult timp fiert, aşa şi nunta trebuie compusă din multe virtuţi, care trebuie mult şlefuite sub focul harului.56 Părinţii Sinodului VII, urmând cunoscutei formulări a Sfântului Vasile cel Mare, au legat cinstea sau necinstea dată icoanei de prototipul pe care îl reprezintă. Caracterul tainelor în Biserică este iconic: realităţile văzute sunt simboluri vii ale unor realităţi nevăzute. Acest lucru nu-l înţelege în chip simţit decât omul ce şi-a curăţit mintea de patimi. O astfel de minte „captează” raţiunile lucrurilor, în timp ce simţurile se împărtăşesc de realităţile văzute. Credinciosul cu mintea curăţită trăieşte plenar şi deodată amândouă aceste realităţi: simbol şi simbolizat. Batjocorirea tainei nunţii, prin manifestări desfrânate şi pătimaşe, necinsteşte însăşi taina Bisericii şi întruparea Mântuitorului(Comentariile notelor 50-56, aparţin Pr. Marcel Hancheş în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale şi omilii despre viaţa de familie, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2004)
30
glume să nu iasă din gura voastră”, Zice [apostolul] 57. Şi [la nuntă] sunt toate acelea:
cuvântul de ruşine şi vorbe nebuneşti şi glume, şi nu doar aşa pur şi simplu [în treacăt], ci
se fac mult şi bine. Căci artă a devenit [acest] lucru şi laudă mare pentru cei ce se dedau
ei. Păcatele au devenit o artă. Şi nu le urmăm pur şi simplu, ci cu sârguinţă şi cu ştiinţă 58.
Şi mai departe diavolul îşi conduce cetele lui. Căci unde e beţie, e neînfrânare. Unde e
vorbă de ruşine, diavolul este de faţă, introducând cele ale sale. Spune-mi, cum săvârşeşti
taina lui Hristos când tu întemeiezi [nunta] pe acestea şi chemi pe diavolul”59?
INDISOLUBILITATEA CĂSĂTORIEI
Sprijinindu-se pe doctrina biblică şi în general pe învăţătura Sfântului Pavel, la
care se referă, Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează adevărul ca, prin căsătorie, cei doi
soţi alcătuiesc un singur trup. Si analizând toate elementele si împrejurările acestei
unirii60,observa ca bazele ei stau nu numai in faptul fizic al creaţiei Evei din coasta lui
Adam, dar si in caracterul ei de taina formulat expres in porunca lui Dumnezeu 61:
„Pentru aceea va părăsi omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor
fi amândoi un trup”62.Ca sa învedereze valoarea înaltă si caracterul indisolubilităţii
căsătoriei, ca si Sfântul Pavel, o prezintă drept prefigurare a unirii lui Hristos cu
Biserica. Aşa precum Eva a ieşit din coasta lui Adam celui adormit, tot aşa Biserica s-a
născut din coasta lui Hristos Cel împuns si adormit pe cruce63. Si precum logodnicul,
printr-un tainic impuls64, îşi părăseşte părinţii, pentru a se lipi de logodnica sa, tot aşa
Hristos a părăsit scaunul părintesc, venind spre logodnica Sa, Biserica65.
57 Efeseni 5,4; 4,2958 Punem toate cunoştinţele şi râvna în slujba aflării a noi moduri de făptuire a păcatului, moduri din ce în ce mai rafinate şi subtile şi din ce în ce mai greu de catalogat cu păcat.59 Vezi nota 4760Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, P.g. LI, 225-242. traducere de Pr. Dumitru FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, AnulLVI, 1980, nr. 3-5, p. 359.61 Ibidem, p. 360.62 Facere,II, 24.63 Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim,… p. 361.64 Ibidem, p. 363.65 Ibidem.
31
Datorită unităţii pe care o alcătuiesc astfel, ca două mădulare ale aceluiaşi trup,
bărbatul fiind capul, iar femeia trupul66, legătura celor doi soţi, prin taina nunţii, devine
indisolubilă.
Indiferent de calităţile şi puterile sufleteşti şi fizice ale soţiei, pe care, de altfel, a
avut libertatea, putinţa şi chiar datoria, de a le aprecia şi verifica înainte de căsătorie67,
soţul trebuie să rămână, deci, în unire fermă şi perpetuă cu femeia sa, chiar când are
metehne, dobândite fie înainte, fie după cununie. În acest nefericit caz, el nu poate face
altceva decât să se străduiască a le îndrepta aşa cum faci cu mădularul fizic bolnav: într-
adevăr, nimeni nu înlătura ochiul cu care nu se mai vede, ori braţul uscat sau paralizat.
Când e vorba de soţie, trebuie observat pe de o parte că nu ea trebuie înlăturată, ci
viciul pe care-l practică, iar pe de alta că însănătoşirea în ordinea morală este posibilă şi
mai uşoară decât în cazul mădularelor trupeşti paralizate, pe care noi, deşi inutile şi
ofensatoare, pentru celelalte părţi, nu le amputăm totuşi, ci le purtăm mai departe,
acordându-le aceeaşi preţuire şi ocrotire ca tuturor membrelor sănătoase ale trupului68.
În lucrarea de redresare morala a soţiei, soţul trebuie să aplice îngăduinţa, răbdarea şi
sacrificiul cu care Hristos şi-a înfrumuseţat şi întărit Biserica, Mireasa Lui, pe care, deşi
prihănită adesea – aluzie la cazul incestuosului din Corint – El n-a izgonit-o din casa si
din inima, ci a rămas statornic lângă ea, s-o tămăduiască şi s-o înalţe69.
Chiar acordul comun intervenit între soţi pentru despărţire, moral nu are putere şi
efect. Căci voinţa lor a putut dicta valabil înainte de căsătorie, dar după contractarea ei,
numai legea dispune suveran şi exclusiv de ei. În acest punct, ca şi în toate celelalte, de
altfel, Sfântul Ioan dezvoltă doctrina Sfintei Scripturi aducând martor ca de obicei pe
Sfântul Apostol Pavel, care-şi spusese cuvântul, în special cu ocazia răspunsului dat
Corintenilor70. Ori legea porunceşte ca soţia să rămână lângă soţul său tot timpul cât el
trăieşte: „Femeia e supusă legii, atâta timp cât soţul e în viaţă”71. Şi Sfântul Părinte
atrage atenţia asupra nuanţei şi valorii expresiei pe care o foloseşte Sfântul Apostol
66Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la Epistola către Efeseni. (Omilia XX, la 4 Efeseni),traducere şi note de Marcel HANCHEŞ, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariul la Efeseni (partea I-a), în Altarul Banatului, serie nouă, anul XIII(LII), 2002, nr. 1-3, p. 76.67. Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim,… p.360.68 Ibidem.69 Ibidem, p. 369.70 I Corinteni, VII, 1-40.71 Sfântul Ioan Gură de Aur, Laudă lui Maxim, cu ce femei trebuie să ne căsătorim, … p. 370..
32
Pavel: „Căci n-a zis: să fie la un loc cu bărbatul său cât va trai el, ci: femeia este supusă
legii cât timp va trăi bărbatul său”72.
Cu aceasta, soarta căsătoriei era scoasă de sub tutela voinţei soţilor, care se
dovedise până atunci arbitrară şi falimentară şi a fost pusă sub auspiciile „legii”, factor
autoritar, obiectiv şi constant. De aceea, „când un bărbat ar vrea să-şi lase femeia, sau
femeia bărbatul, să-şi amintească de acest cuvânt şi să-şi închipuie că Pavel e de faţă şi-i
urmăreşte, strigând şi zicând: „Femeia este supusă legii”. Căci după cum stau sclavii
fugiţi din casa stăpânului, şi îşi duc cu ei lanţurile, tot aşa şi femeile, chiar dacă-şi
părăsesc bărbaţii, legea le este ca nişte lanţuri care se ţin de ele şi le acuză de adulter 73.
Şi ca să creeze în jurul căsătoriei o zonă de siguranţă şi mai întinsă, mergând pe calea
Sfintei Scripturi74, previne pe cei ce se vor căsători cu membri ai unei căsnicii desfăcute,
că sunt de asemenea părtaşi la adulter75. Căci însăşi vrerea lui Dumnezeu este ca omul
să nu se căsătorească de mai multe ori. Monogamia şi monandria sunt dintru început76;
altfel, în momentul creaţiei, după aducerea la existenta a lui Adam, lăsând pe una, să
poată lua pe cealaltă77. De altfel, e de neînţeles, cum poate cineva să se însoţească cu o
femeie căsătorită cândva cu un bărbat pe care-l întâlneşti în viaţă, atâta vreme cât,
psihologic tratând, suporţi cu greu chiar numai amintirea şi chipul mortului care a fost
căsătorit cândva cu soţia ta. Căsătoria celor despărţiţi şi căsătoriţi a doua oară este
invadată de toate relele78, culmea lor constituind-o pedeapsa la judecata viitoare79. În
consecinţă, spre a nu se expune acestor primejdii, el îndeamnă şi roagă pe bărbaţi să nu-
şi lase femeile şi pe femei să nu-şi părăsească soţii80.
Sfântul Ioan Gură de Aur previne si obiecţiunea pe care ar fi putut s-o facă cineva,
amintind îngăduinţa mai largă pe care o acordă Vechiul Testament privitor la
posibilitatea de despărţire a soţilor. El argumentează că toleranţa acordată temporar de
legea mozaică era o măsura preventivă împotriva altor rele şi mai mari81 la care s-ar fi
72Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul e , P.G. LI, 217-226, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LV, 1979, nr. 7-8, p. 556.73 Ibidem.74 Matei, V, 32: Cine va lăsa pe cea lasată, preacurveşte.75 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul ei, … p. 557.76 Ibidem.77 Ibidem.78 Ibidem, p. 558. 79 Ibidem, p. 55980 Ibidem.81Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Cap. I Isaia, 4, Migne, P.G. vol. LVI, col. 19. apud Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie, … p. 139.
33
dedat poporul iudeu, oarecum infirm sufleteşte82, dacă n-ar fi avut un regim mai uşor în
această materie; el arată, printr-o mulţime de cazuri şi citate scripturistice că Iudeii, care
şi-au ucis profeţii şi copiii chiar83, ar fi fost în stare de asemenea să-şi omoare şi soţiile
vinovate, dacă n-ar fi avut putinţa să se despartă de ele.
Totuşi, observă Sfântul Părinte, chiar în Vechiul Testament se întrevăd zorile
„filozofiei celei noi”84 cu privire la indisolubilitatea căsătoriei. Şi pentru a dovedi acesta,
citează o mulţime de pasaje scripturistice vechi testamentare, în care se detestă
desfacerea primei căsătorii şi contractarea celei de a doua85. Cu atât mai mult, deci,
aceasta toleranţă nu-şi mai are rost în nici un fel, sub imperiul harului, când o lege
superioară s-a revelat şi impus oamenilor86.
În acord cu doctrina Sfintei Scripturi, o singură pricină admite Sfântul Ioan ca
temei de despărţire a soţilor: infidelitatea conjugală, adulterul. El deschide, într-adevăr,
între cei doi soţi o prăpastie imposibil de trecut şi de tolerat. Cum această boală bântuia
cu furie, Sfântul Ioan se străduieşte din răsputeri să o stârpească, identificând şi
denunţând pe făptaş pe de o parte şi înfăţişând relele ce decurg din săvârşirea păcatului
pe de alta.
Unul dintre făptaşi, anume soţul, se camufla la adăpostul unor privilegii păstrate
în favoarea lui de către unele concepţii, tradiţii şi chiar unele dispoziţii ale legilor civile,
lipsite de baza morală şi echitate socială. Ele erau o prelungire persistentă aşa de
răspândită în Orientul grec, că femeia este inferioara bărbatului în drepturi87. Conform
acestei mentalităţi deformate, delictul de adulter era caracterizat ca atare numai în cazul
soţiilor infidele88, în orice ocazie şi indiferent pe cine ar fi avut partener la păcat, pe când
soţului nu i se făcea vina de adulter de către legea civilă, decât în eventualitatea că ar fi
fost surprins în greşeală cu o femeie căsătorita89; legăturile neîngăduite cu femeile
dezonorate şi cu slujnicile i se tolerau însă90.
82 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege, câtă vreme trăieşte bărbatul ei, … p. 557.83 Ibidem.84 Ibidem, p. 559.85 Ibidem.86 Matei, V, 20.87 Magistrand Pr. Marin Branişte Concepţia sfăntului Ioan Gură de Aur despre familie,…p. 140.88 Ibidem.89 Ibid., col. 213.90 Ibid.
34
Având la inima absoluta egalitate de drepturi si îndatoriri a soţilor91, Sfântul Ioan
restabileşte adevărul afirmând că toate speţele de infidelitate a soţului sunt adulter,
gravitatea delictului fiind egală pentru amândoi soţii92 şi că starea şi condiţia partenerei la
păcat nu uşurează pe soţul vinovat93, precum arată atâtea locuri din Scriptura94.
Dar Sfântul Patriarh nu rămâne doar la precizarea sferei delictului printr-o
jurisprudenţa nouă; ci, aşa cum am spus, el schiţează în linii energice urmările nenorocite
ale acestui întins păcat, spre a descuraja pe făptuitori lui şi a reda familiei tihna, curăţia şi
tăria ei. Într-aceasta, el vizează mai mult pe bărbat, adică pe cel ce se deghizase mai abil,
dar toate observaţiile sale pe care noi le vom arata aci si peste tot, privesc si pe soţie 95,chiar daca Sfântul Ioan nu se refera întotdeauna la chip expres la ea.
Ca sa provoace repulsia cuvenită împotriva adulterului, el îl înfăţişează ca pe un
furt, dezvoltând spusa Sfantului Pavel96 că trupurile soţilor îşi aparţin reciproc, în felul
unor valori încredinţate spre pază şi că adulterul este neâmplinirea datoriei categorice de a
le păstra intacte97. Căci dacă păstrezi dota soţiei, cu atât mai mult trebuie să păstrezi
castitatea şi puritatea trupului tău, care-i este zestre mai valoroasă şi de care ai să dai
socoteală lui Dumnezeu98. De aceea, când o femeie uşoară ispiteşte pe un soţ, Sfântul Ioan
recomanda cugetului propriu şi provocatoarei, replici ca aceasta: „Trupul meu nu-mi
aparţine; este al soţiei mele. Nu pot abuza de el şi nici să-l dau altei femei”99. Şi „la fel să
facă şi femeia!”100.
Cu privire la plăcerea în sine, pe care se pare că o provoacă adulterul,
Părintele Ioan spune, cu atâta dreptate, că ea este mai degrabă nebunie, descumpănire
sufletească101, turburare102, în contrast direct cu echilibrul şi plăcerea adevărată şi durabilă,
pe care o prilejuieşte înfrânarea103.
91 Aimé Puech, op. cit., p. 113.92 Spre a nu cadea in desfranare, 4, ibid., col. 214.93 Ibid., col. 215.94 Ibid.95 Cf. Femeia este legata prin lege, 3, ibid., col. 222.96 I Corinteni, VII, 3-4.97 Spre a nu cadea in desfranare, ibid.98 Ibid.99 Ibid.100 Ibid.101 Omilia XXXVII 3 la I Corinteni, Migne, P.G. LXI, col. 320.102 Ibid., 4, col. 321.103 Ibid., col. 319.
35
Mai înainte de orice, adulterul este izvor de umilinţe: „Ce-ar putea fi mai
urâcios si mai necinstit decât a sta înaintea uşilor unei desfrânate si a fi pălmuit de o
femeie necinstita, a plânge, a scânci şi a-şi necinsti singur slava sa?”104. Pe de altă parte,
însăşi desfrânata, căreia bărbatul îi cerşeşte iubire vinovată, îl dispreţuieşte preferând şi
dorind mai degrabă pe cel ce nu se lasă prins in mrejele ei105.
Dar aceasta e prea puţin, faţă de şirul nenorocirilor ce urmează. Căci, pe
nesimţite, lumina şi bucuria căsniciei pălesc şi până în cele din urmă se sting. Urâtul
năpădeşte. Căminul pare o carceră. Somnul întremător dispare. Masa pare otrăvita. Pe
vinovat îl incomodează nu numai prietenii, dar până şi lumina soarelui îl stânjeneşte106.
Femeia pierdută, prin practici diavoleşti107, îi încătuşează inima108, îndepărtându-l de soţia
sa legitimă109. Pe aceasta n-o mai poate suferi, nu-i îngăduie nici măcar un cuvânt mai
aspru110, iar aceleia ii răbda toate insolenţele şi injuriile111 şi îi cade în genunchi112.
Şi ca şi când n-ar fi de ajuns atâta, gloata spăimântătoare a altor rele se adaugă:
cheltuieli, concurenţa celorlalţi confraţi de viciu, rănile căpătate în lupta cu ei113, legile
care opresc desfrâul şi pedepsele cu care se osândeşte păcatul114. Pe deasupra, adulterinul e
chinuit permanent de temeri. Se înfricoşează de orice: „De la zidurile şi până la pietrele
casei pe care o profanează, toate prind glas şi-l osândesc. Oamenii de serviciu, vecinii,
prietenii, duşmanii, totul ii e suspect. Se sperie si de-o umbra. Si chiar când n-ar fi fost de
fata si partenera lui la păcat, rămâne propria-i conştiinţă care-l acuză fără putinţa de
apărare, acest aspru judecător lăuntric, ce nu se poate cumpăra cu bani si nici corupe prin
daruri”115.
De altfel, nici nu poate fi dezvinovăţire ori uşurare pentru adulter. Căci invocând
înclinarea naturală, te acuză propria soţie, sprijin legal şi firesc, dar ignorat de tine, te
osândeşte viaţa conjugală, care tocmai pentru aceasta a fost instituită, dar pe care tu o
necinsteşti. Îţi stau mărturie potrivnică atâţia soţi, cu aceeaşi fire ca tine, cu aceleaşi
104 Ibid., col. 318.105 Ibid., col. 319.106 Spre a nu cadea in desfranare, 5, ibid., col. 214.107 Ibid.108 Ibid., 4, col. 215.109 Ibid., 5, col. 214.110 Ibid., col. 216.111 Ibid.112 Ibid.113 Omilia XXXVII, 3 la I Corinteni ibid., col. 319.114 Femeia este legata prin lege, ibid., col. 319.115 Ibid., 4, col. 224.
36
înclinări, purtând acelaşi jug, dar care au rămas credincioşi legăturii conjugale. Dar cei
mai neînduplecaţi acuzatori rămân cei ce, înfrâng legea concupiscentei, au trăit în
feciorie116. Pe bună dreptate, deci, adulterinul îşi agoniseşte osânda din partea tuturor
semenilor si mai ales din partea propriei sale conştiinţe117. Ceea ce este mai grav, însă, e
că-şi şubrezeşte legătura cu Dumnezeu, spre Care nu mai poate, cu inima curata, să-şi
deschidă buzele şi să-şi ridice mâinile la rugăciune şi nici să-şi îndrepte paşii spre
biserică118.
Prin urmare, unirile vinovate, departe de a fi plăceri adevărate, sunt otravă119,
amărăciune, remuşcări şi dezastru120. De aceea, Sfântul Ioan nu cruţă nici o osteneală întru
a le denunţa ca pe nişte vrednice de osândă şi aducătoare de moarte121. Sprijinindu-se pe
autoritatea multor texte din Sfânta Scriptură, El dovedeşte că nimic nu e mai ruşinos decât
să vezi un om căsătorit şi vinovat de adulter122. Pentru aceasta, îndeamnă cu căldură să se
folosească numai plăcerea legitimă pe care o îngăduie căsătoria. Orice legătură cu femei
necuviincioase trebuie evitată123, atât înainte, cât şi după căsătorie, când gravitatea
păcatului se îndoieşte şi întreieşte124. Pofta trupească trebuie astâmpărată numai din
izvorul curat al vieţii conjugale125.
Nici măcar gândul nu trebuie lăsat să se îndrepte cu poftă vinovată spre alte femei
căsătorite sau nu126. Faţă de acestea, inima ta trebuie s rămână netulburată ca în faţa unor
statui de piatră127.
Ca un leac împotriva ispitei, Sfântul Ioan recomandă lectura Sfintei Scripturi:
„Când simţi că se aprinde în tine pofta pentru altă femeie şi că scade în acelaşi timp
plăcerea pentru soţia ta, închide-te în casă, deschide Scriptura şi luând pe Pavel mijlocitor,
repetând cuvintele lui, stinge flacăra128. Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor,
tot aşa castitatea şi înfrânarea naşte iubirea, pricină a mii de bunătăţi129.
116 Ibid., 3, col. 222.117 Ibid., 4, col. 224.118 Ibid.119 Spre a nu cadea in desfranare, 5, ibid., col. 217.120 Ibid.121 Ibid.122 Ibid., 4, col. 215.123 Ibid., col. 217.124 Ibid., 5, col. 218.125 Ibid., 5, col. 217.126 Ibid., 4, col. 215.127 Ibid., Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 224.128 Spre a nu cadea in desfranare, 4, ibid., col. 215.129 Ibid., 5, col. 215.
37
Fără îndoială că e mult mai bine să nu fi greşit niciodată130 şi aceasta este cu
putinţă celor ce-şi iubesc cu adevărat soţia131. Pentru cazul că cineva a căzut, totuşi, în
greşeală, Sfântul Ioan Gura de Aur recomandă vinovatului să se reculeagă în grabă, să-şi
cureţe sufletul în baia lacrimilor remuşcării şi frângerii inimii, a rugăciunii stăruitoare şi
milosteniei; dar mai cu seamă să urască păcatul săvârşit şi să pună hotărâre nestrămutată
de a nu se întoarce la el132. Acestea sunt valoroase dovezi şi forme ale începutului
îndreptării şi chezăşia că păcatul nu se va mai repeta133.
Dar de concepţia Sfântului Ioan despre indisolubilitatea şi, ca să zicem aşa, despre
unicitatea căsătoriei rezultă şi din rezerva cu care el priveşte şi admite nunta a doua a
soţului rămas văduv prin decesul celuilalt. În principiu o îngăduie, ca şi Sfântul Apostol
Pavel, din pricina slăbiciunii firii omeneşti. Încearcă însă să-i limiteze folosinţa, scoţând,
pentru aceasta, în evidenţă: caracterul de „strictă îngăduinţă” al nunţii a doua , opinia
defavorabilă pe care şi-o fac oamenii despre cei recăsătoriţi, precum şi rezultatele slabe pe
care le dă, în general, a doua căsătorie. Să privim, fugitiv şi pe rând, aceste temeiuri:
TEMEIURI PENTRU CĂSĂTORIA A DOUA
Privitor la permisiunea de a se căsători soţul văduv, respectiv soţia văduvă, el
observă ca însăşi termenii în care este formulată, indică o rezervă: ,,Dacă va adormi
bărbatul" , zice Pavel, "soţia este slobodă să se recăsătorească cu cine vrea dar în
Domnul”134. Expresia arată clar mai întâi nuanţa de "îngăduinţă" iar nu de poruncă135; ea
continuă apoi încredinţarea despre învierea soţului, care „n-a murit”, ci „a adormit” şi
schiţează îndemnul „de a rămâne credincioasă primei căsătorii şi a nu o mai încheia pe a
doua, ci să rămână în aşteptarea învierii soţului”136
Îngăduită cu vădită rezervă de cuvântul Scripturii, recăsătorirea văduvelor şi
văduvilor nu este văzută bine nici de oameni, care suspectează pe unii ca aceştia de
nestatornicie si alte defecte înrudite: „Atât public cât şi în particular”, zice Sfântul Ioan,
130 Cum trebbie sa fie sotia, 1, ibid., col. 226.131 Cuvantarea I destre Ana, 1, Migne, P. G., LIV, col. 633.132 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 224.133 Cum trebbie sa fie femeia, 1, ibid., col. 226.134 I Corinteni VII,39.135 Femeia este legata prin lege, 1, ibid., col. 219.136 Ibid., Despre feciorie, 37 Migne, P. G., Vol. XLVIII, col.. 559.
38
„majoritatea oamenilor îşi bat joc, ţin de rău şi întorc spatele celor care se căsătoresc a
doua oară. Toţi oamenii îi evită, ca pe călcătorii de jurământ. Nu mai au încredere să şi-i
facă prieteni, să mai încheie cu dânşii un contract, să le mai încredinţeze ceva. Când îi văd
ca au scos din sufletul lor cu atât uşurinţă amintirea unei atât de mari obişnuinţe, dragoste
şi legături cu primul soţ sau prima soţie, ii cuprinde, din pricina acestor gânduri, un fel de
indiferenta fata de ei, nu se mai apropie de dânşii cu inima deschisă, socotindu-i oameni
uşurateci si nestatornici”137. „Cel ce de curând se frângea de durere la mormântul soţiei
dispărute, acum face pe veselul, fiind din nou mire. Faţa brăzdată atunci de lacrimi, se
îmbujorează acum de ras...; adevărate prefăcătorii de actor”138.
Că e privită defavorabil din afară n-ar fi totul; căsătoria a doua oferă necazuri şi
înăuntru, fiind un adevărat izvor de certuri si neînţelegeri, pentru o mulţime de pricini.
Dintre ele cea mai de seamă este suspiciunea bizară cu care a doua soţie priveşte tot ce
leagă pe soţ de prima soţie: copiii, amintirile chiar. Ea se simte ofensată şi provocată ori
de câte ori soţul îşi aminteşte în vreun fel de cea dintâi, făcându-i o vina din aceasta 139. O
invidiază şi moartă pe aceea. Deşii culege roadele ostenelii celeilalte, se desfătează cu
bunurile ei, totuşi nu încetează a se lupta cu umbra ei140. Apoi, dacă ea nu dobândeşte
copii, va urî pe copii rezultaţi din prima căsătorie, care-i vor sta ca un cui în inimă141. Va
duce război continuu împotriva lor, va fi ca o leoaică pentru ei142, care-i amintesc de
cealaltă143. Adeseori , când nu poate să se răzbune singură, sadismul ei merge până la a
înarma mâna soţului său împotriva copiilor primei soţii144. Dacă are copii proprii, ar vrea
să-i socotească si sa-i trateze pe orfani ca pe ultimii dintre servitorii ei şi o furie
nestăpânită o cuprinde văzând cum soţul, înduioşat de soarta lor, îi tratează cu milă şi cu
iubire deosebită145.
Asemenea şi multe alte inconveniente prezentând căsătoria a doua, pe lângă
celelalte multe pe care le aduce cu sine chiar prima căsătorie146 şi neputându-se vindeca
rănile produse de dispariţia soţului decedat147, Sfântul Ioan spune răspicat ca e mai bine ca 137 Ibid., col. 559-560.138 Vaduva sa nu fie primita, 5, ibid., col. 325.139 Ibid., 5, col. 326.140 Despre feciorie 37, ibid., col. 560.141 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid., col. 326.142 Ibid., 4, col. 325.143 Despre feciorie , ibid.144 Ibid.145 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid.146 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223.147 Cf. II 4, Migne, P. G., vol. XLVIII, col. 614 i urm.
39
văduva să rămână credincioasă aceluia, sa păstreze legămintele faţă de el, să se înfrâneze
şi să rămână devotată copiilor dobândiţi cu el , ceea ce atrage mai din plin bunăvoinţa lui
Dumnezeu148.
Viaţa văduvei va fi dedicată, pe de o parte rugăciunii, pentru a se întării în lupta ce
are de purtat de acum singură149, iar pe de alta, afecţiunea pe care o acorda mai înainte
soţului, acuma când el a adormit, ea s-o transforme în preocupări duhovniceşti150 , care, în
ordinea importanţei sunt: a-şi creşte copiii în pietate, a practica ospitalitatea, a ajuta pe cei
nefericiţi, în sfârşit a se îndeletnici cu orice lucru bun151. Bineînţeles că aceeaşi
recomandaţie este adresată şi soţilor care au devenit văduvi152.
e. – Interpretând pe Sfântul Apostol Pavel153, Sfântul Ioan Gură de Aur stabileşte
între întâia şi a doua căsătorie acelaşi raport văzut de el între feciorie şi căsătorie şi
anume: a doua căsătorie este bună, dar e inferioară văduviei, aşa cum starea de căsătorie
nu egalează fecioria 154. De aceea şi îndeamnă să folosim numai dreptul la prima
căsătorie155: „ Vă sfătuiesc, deci, să vă stăpâniţi şi să vă mulţumiţi numai cu prima
căsătorie atât soţii cât şi soţiile ca să nu vă tulburaţi tihna vieţii”! 156 Pe văduvele ce s-au
hotărât să trăiască în castitate le laudă şi le întăreşte în această nobilă hotărâre,
făgăduindu-le, ca şi Sfântul Apostol Pavel, mai bună răsplată de vor rămâne credincioase
legămintelor făcute cu soţul adormit157şi prevenindu-le cu vorbele Sfântului Pavel:158
„Văduvele, dacă îl dispreţuiesc pe Hristos si vor să se mărite, vor fi osândite, pentru că au
călcat în picioare credinţa cea dintâi”159.
148 Femeia este legata prin lege, ibid., col. 224. Vaduva sa nu fie primita, 2, ibid., col. 323.149 Vaduva sa nu fie primita, 1, ibid., col. 321-322.150 Ibid., col. 322.151 Ibid., 4, col. 325.152 Ibid.153 I Corinteni, VII, 39-40.154 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223. Vaduva sa nu fie primita, 5, ibid., col. 525.155 Femeia este legata prin lege, 4, ibid., col. 223. 156 Vaduva sa nu fie primita, 6, ibid., col. 326.157 Femeia este legata prin lege, 3, ibid., col. 222.158 I Timotei, V, 11-12.159 Despre Feciorie, 39, ibid., col. 561.
40
RAPORTURILE DINTRE SOŢI
După întemeierea căsătoriei aceasta este indisolubilă, pentru că are caracterul unirii
indestructibile şi permanente dintre Hristos şi Biserică160. Sfântul Ioan Gură de Aur
sprijină indisolubilitatea legăturii dintre bărbat şi femeie pe argumente dogmatice. Un
prim temei este unitatea ontologică a primei perechi de oameni şi crearea Evei din coasta
lui Adam. Indisolubilitatea familiei se bazează, însă în principal pe complementaritatea
darurilor. Femeia a fost creată din bărbatul ei, ca să-i fie sprijin în eforturile sale
spirituale161.
În cadrul acestei învăţături despre împreuna-lucrare a soţilor, Sfântul Ioan acordă
acelaşi rol şi importanţă ambilor soţi. Raportul dintre ei nu înseamnă nici despotism-din
partea soţului, nici supunere necondiţionată din partea soţiei, ci dragoste şi înţelegere.
Femeia nu este stăpână peste trupul ei”162 , ci este şi roabă şi stăpână a bărbatului163.
„Dacă te lepezi de robia cuvenită, L-ai jignit pe Dumnezeu. Iar dacă vrei să te lepezi de
ea, [o poţi face numai] când vrea bărbatul, chiar dacă este [numai] pentru scurt timp164.
Căci de aceea şi datorie a numit lucrul, ca să arate că nimeni nu este stăpân peste sine, ci
sunt robi unul altuia165. Iar când vezi vreo desfrânată care te ispiteşte, spune-i: „Nu este
trupul meu, ci al femeii”. Acestea şi femeia să le spună către cei ce vor să-i sape întreaga
ei înţelepciune: „Nu este al meu trupul, ci al bărbatului”.
160 Efeseni, 5,31, 32.161 Omilii la Facere, Omilia a X-a , IV, p.120.162 I Corinteni 7, 4163 Preţul este ascultarea de celălalt. Faptul de a fi în acelaşi timp stăpân şi slugă reprezintă plata datoriei.164 De remarcat totuşi că nu e vorba de abuzuri sexuale. Femeia sau bărbatul nu pot fi obiecte la discreţia sexuală a celuilalt. E vorba de o cei căsătoriţi în Biserică. Abuzurile nu le pot face decât cei din afara Bisericii sau cei care se leapădă de Biserică, prin păcatele lor. Dacă trupul meu nu e al meu, atunci înseamnă că şi eu trebuie să îmi stăpânesc pofta şi dorinţele în funcţie de starea partenerului. Nu pot fi doar stăpân al celuilalt, ci şi rob al lui. Adică nu ţin doar de mine ci şi de el.165 Dacă cei doi duc o viaţă în Hristos, o să înţeleagă că această robie poate fi prefăcută i una duhovnicească, încât să înveţe să-şi supună în chipul cel mai adânc voinţa unul altuia. Astfel căsătoria nu este cu nimic mai prejos decât monahismul. Cei doi (sau mai mulţi, dacă sunt şi copii) învaţă o necruţătoare crucificare prin lepădarea oricărei voinţe proprii. Această luptă foarte aspră aduce o bucurie imensă şi uneşte nespus de adânc. Atunci familia devine cu adevărat Biserică în chip deplin, când cei mulţi devin de un cuget şi de o simţire prin harul Duhului Sfânt.
41
Iar dacă bărbatul sau femeia nu au stăpânire asupra trupului lor, cu mult mai mult n-au
asupra banilor şi lucrurilor166. Auziţi câte aveţi bărbaţi şi câţi aveţi femei. Căci dacă nu
trebuie să ai trupul tău, cu atât mai mult lucrurile şi banii tăi.
În altă privinţă, dă bărbatului multă întâietate şi în Noul şi în Vechiul Testament,
zicând: „Către bărbatul tău întoarcerea ta şi el te va stăpâni”167 . Iar Pavel face deosebire şi
scrie astfel: „Bărbaţi, iubiţi pe femeile voastre iar femeia să se temă de bărbat” 168. Aici
însă nu mai este „mai mare” şi „mai mic”, ci o singură stăpânie.
Pentru că atunci când într-o casă bărbatul şi femeia sunt dezbinaţi, casa nu e cu nimic
mai bună decât o corabie bătută de furtuni şi cu cârmaciul depărtat de la cârmă. De aceea
zice: „Nu vă lipsiţi unul de altul, decât din bună înţelegere pentru o vreme, ca să zăboviţi
în post şi rugăciune”169. Aici vorbeşte de rugăciunea cu mai multă râvnă170.
Căci dacă ar opri să se roage pe cei ce se împreunează unul cu altul, cum ar avea o
anume vreme rugăciunea neîncetată?171 Aşadar, este cu putinţă Şi a te însoţi cu femeie, şi a
166 În casă nu trebuie să se facă nici cel mai mic lucru fără împreuna sfăţuire a celor doi. Şi pentru un „capăt de aţă” trebuie să se sfătuiască împreună. Adam şi Eva au căzut pentru că au lucrat de capul lor, fără ştirea unuia de celălalt.167 Facerea 3,16168 Efeseni 5, 25; 5, 33169 Prin aceasta se sugerează celor căsătoriţi că postul şi rugăciunea au puterea să-i întărească în înfrânare. Dar totul ţine de voinţa lor, căci harul conlucrează cu ei. Prin aceasta cei căsătoriţi sunt ridicaţi încet-încet la sublimarea relaţiei lor, la prefacerea ei în una adânc duhovnicească. Cei doi trebuie să ajungă la conştiinţa – nu numai la cunoştinţa – că în veacul viitor nu se mai căsătoreşte nimeni şi că esenţa relaţiei lor în veacul viitor nu va avea nimic carnal.170 O rugăciune formală nu va avea putere să-i întărească pe cei doi. De fapt, esenţa unei relaţii sexuale este dorinţa de comuniune cu o persoană, chiar dacă noi pervertim acest aspect fundamental. Rugăciunea este o comuniune cu Persoana deplină şi e deci infinit mai suplă şi mai complexă. Dacă omul trăieşte comuniunea cu Dumnezeu intens, nu mai are nevoie de latura sexuala, iar relaţia cu celalalt se va subţia mult. E nevoie şi de post, pentru că postul face mai transparent trupul şi pentru a exprima mişcările sufletului. Printr-un trup înduhovnicit se dezvăluie mult mai amplu o persoană decât printr-unul întunecat şi îngroşat de patimi. De pildă, chiar trupul unui dansator este capabil să exprime mult mai mult decât un trup obez; cu atât mai mult se va întâmpla aceasta când trupul se va face purtător de har. (Totuşi poate exista şi trup obez – desigur din vreo dereglare biologică, nu de pe urma lăcomiei – purtător de har sau trup paralizat purtător de har. în acest caz trupul este la fel de mult un vehicul al harului). Deci postul şi rugăciunea ridică persoana întreagă – trup şi suflet – într-un plan mai propice manifestărilor Duhului şi adânceşte uluitor de mult relaţia celor doi. Atunci gesturile trupeşti ale celor doi devin pline de har. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul se sprijină cu capul pe pieptul lui lisus la Cina cea de Taină. Între bărbaţi pătimaşi acesta ar putea fi un gest homosexual, dar toţi sfinţii au înţeles acest gest ca izvorul teologiei dumnezeiescului Ioan. În gesturile trupeşti ale Mântuitorului este prezentă întreaga lucrare a Dumnezeirii. Până la urmă trupul devine instrument al harului. Cei doi căsătoriţi pot trăi stări duhovniceşti prin gesturi trupeşti, când acestea sunt curăţite de patimă. Şi atunci relaţia celor doi devine o necontenită revărsare de inimă a unuia în altul şi o privire fără patimă a unuia faţă de altul. Dar trebuie înţeles că faptul de a fi căsătorit nu scuteşte de patimă, ci căsătoria este doar o îngăduinţă temporară a patimii, nu o cantonare în ea. Prin harul cununiei se dă posibilitatea ca cei doi să iasă din trupescul grosier. Să fim conştienţi că există desfrâu şi în căsătorie, cum adesea atenţiona părintele Arsenie Boca.171 Sfântul Pavel spune în epistola întâi către tesaloniceni: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17). Aceasta era învăţătura lui generală, nu doar cea adresată tesalonicenilor. Acest îndemn le era adresat unor oameni căsătoriţi. Dacă ar fi fost incompatibilă rugăciunea cu căsătoria, nu le-ar fi spus unor căsătoriţi să se roage neîncetat. Un anumit timp de înfrânare e însă necesar pentru cei căsătoriţi spre a gusta din dulceaţa unei
42
lua aminte la rugăciune, însă rugăciunea este mai intensă când e şi înfrânare. Că nu a zis
simplu „să vă rugaţi”, ci „să zăboviţi [scolazete] [în rugăciune]“. [Şi a spus aşa], fiindcă
[însoţirea cu femeie] îţi ocupă [timpul şi mintea] [ascholia], iar nu că ar fi necurăţie172.
„Şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească Satana”173. .
Ca să nu creadă că lege este lucrul, adaugă şi pricina174. Şi care e aceasta? „Ca să nu vă
ispitească Satana”. Şi ca să înveţi că nu numai diavolul lucrează ceea ce ţine de adulter, a
adăugat: „Din pricina neînfrânării voastre”. .
„Aceasta o spun ca îngăduinţă nu ca poruncă. Căci vreau ca toţi oamenii să fie ca şi
mine”175 (, în înfrânare. Aceasta o face pretutindeni când îndeamnă pentru lucruri
anevoioase. Pe sine se pune în mijloc şi zice: „Fiţi următori mie”176. „Însă fiecare are
darul [charisma] lui de la Dumnezeu, unul aşa, altul în alt fel”177 .
Totuşi, el este fidel relaţiilor tradiţionale, pauline, din cadrul familiei. Bărbatului îi
revine conducerea- precum şi Hristos este Cap al Bisericii Sale, iar femeii-ascultarea. De
la femeie se cere supunere178 iar de la bărbat-dragoste. Soţul nu trebuie să se considere
rugăciuni mai îndelungate şi mai intense. De aceea e limpede de ce posturile, zilele de praznic, duminica, zilele de miercuri şi vineri sunt răstimpuri de înfrânare a soţilor. Se va spune că poate ei nu vor aceasta. Poate exista îngăduinţă de la caz la caz, însă, dacă sunt mădulare vii ale Bisericii, îşi supun cugetele şi dorinţele rânduielilor Bisericii.172 Relaţiile sexuale nu sunt întinate şi incompatibile cu rugăciunea. Dar ele arată că omul este încă trupesc şi rugăciunea lui nu are vigoarea necesară. De aceea se recomandă înfrânarea şi nu pentru că ar fi necurate relaţiile trupeşti. În general – deşi nu e neapărat regulă – o relaţie sexuală slăbeşte tăria minţii şi ea nu se mai poate încorda în rugăciune. Ne referim la rugăciunea adâncă, nu la rostirea unor cuvinte.173 l Corinteni 7,5174 Ideea este: „Ca să nu se creadă că cei căsătoriţi trebuie neapărat să se împreuneze. Dacă rezistă, ei pot trăi în înfrânare spre slava lui Dumnezeu. Cauza împreunării est neputinţa de a purta un război duhovnicesc, nu o lege imuabilă. Deci nu cutuma social sau alte criterii stabilesc împreunarea căsătoriţilor, ci capacitatea de a purta război duhovnicesc, sau în cazuri speciale, porunca expresă a lui Dumnezeu (cazul Sfintei Marta amintit mai sus, căreia i-a poruncit Dumnezeu să se căsătorească, deşi ea nu ar fi vrut).175 I Corinteni 7, 6-7176 I Corinteni 11, 1177 I Corinteni 7, 7178 Ar părea că e vorba de inegalitate şi de faptul că femeia ar fi bună doar pentru plăcerile bărbaţilor. Feministele jubilează acuzând „misoginismul” sfinţilor. Numai că lucrurile stau puţin altfel. E vorba de o inegalitate „funcţională” nu „principială” între bărbat şi femeie. Celelalte lucruri în care bărbatul are întâietate, în ultimă instanţă, sunt subordonate trupului şi trebuinţelor proprii. Deci ele sunt de speţă mai joasă decât propriul trup (de pildă, oricine îşi va lăsa munca pentru a-şi tămădui vreo boală). Aşa încât egalitatea în cele importante surclasează inegalitatea în cele neimportante. Oare nu este nebunie, de pildă, să punem mai mult preţ pe deosebirea culorii ochilor decât pe faptul că suntem înzestraţi în comun cu raţiune? Cam aşa e cu pretinsa inegalitate dintre bărbat şi femeie. Când femeia se curăţă cât de cât de patimi, înţelege exact ce înseamnă supunerea ei şi că această supunere nu lezează nicidecum egalitatea cu bărbatul. Ea va găsi în această supunere (sau, în limbaj monahal, „ascultare”) o mare odihnă, odihnă de care sunt private mai toate femeile agitate şi mândre ale societăţii contemporane. La fel, bărbatul care trăieşte în Hristos va pricepe stăpânirea sa asupra femeii ca responsabilitate şi va fugi cât va putea, asemenea cum fugeau sfinţii de conducere şi preoţie. Când femeia şi bărbatul îşi asumă impunerea respectiv conducerea ca ascultări faţă de Hristos, Harul le dă o mare odihnă şi Unire. Dar când acestea se fac în afara lui Hristos, duc la răzvrătire. Situaţia actuală de emancipare fără înţelepciune e urmarea firească a pierderii harului. E greu de explicat omului lumesc, care are doar criterii
43
superior şi să se poarte cu răceală şi severitate, nici soţia nu trebuie să se simtă umilită, din
cauza datoriei de a-şi asculta soţul179. Cea care aruncă punte de legătură între autoritate şi
libertate este dragostea, iubirea creştină, care face conducerea netiranică şi ascultarea
plăcută180.
Familia este, în concepţia sa, o instituţie organizată perfect, ca o oaste, în frunte cu
soţ şi soţie, care u griji şi datorii permanente faţă de copii, rude, slujitori, asemenea unor
buni comandanţi, care poartă grijă de cei daţi lor spre conducere.
Caracterul de instituţie coerent organizată, cu drepturi şi îndatoriri reciproce ale
soţilor, nu ştirbesc însă, din farmecul familiei, nici nu-i dau un caracter rigid, pentru că ea
este mai mult decât aceasta; o permanentă întrecere în dragoste şi dăruire181.
„A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci
fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a
stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici
pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea
ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se
despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc”182.
În cadrul familiei, pentru bunul mers al ei şi pentru îndeplinirea scopurilor pentru
care a fost lăsată de Dumnezeu, fiecare soţ are îndatoriri proprii, distincte, ce izvorăsc din
specificul firii sale. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „nici bărbatului, Dumnezeu nu i-a
încredinţat totul, nici femeii, ci le-a împărţit îndatoririle”183.”Dintru început bărbatul
trebuie să se ocupe cu treburile obşteşti, iar femeii i-a revenit grija treburilor
casnice”184.Femeii i-a dat casa, bărbatului ocupaţiile dinafară bărbatul să se ocupe de
cetate, de justiţie, de conducere, de armată, femeia să facă faţă mulţimilor de treburi
casnice185.
sociologice, psihologice şi biologice, în ce constă această inegalitate şi cum trebuie fiecare să se raporteze le ea. Cert este că rodul egalităţii – mai bine zis al uniformizării fără minte – pe care o doresc cei de azi este faptul că pruncii cresc fără dragoste, pentru că mama nu mai are timp de ei, deoarece are de făcut curieră şi condiţie fizică. Vina este şi a bărbaţilor că cer femeilor să fie obiecte de satisfacere a sexului, nu mame şi soţii.179 Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit. p. 149.180 Ibidem181 Omilii la Facere, trad. Cit., Omilia XLII, p. 103182 183 Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XXXV, 4, la I Corinteni, Migne. P.G.vol. LXI, col.291, la Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit.p.145.184 Idem, ibidem,col.615-616, Împotriva celor ce ţin cu ei fecioare închinate,5, Migne,P.G. vol.XLVII,col.502, la Magistrand,Pr.Marin Branişte.185 Asist. Univ. Ioan-Cristinel Teşu, art. cit., p. 48.
44
Chiar şi în activităţile lor specifice, cei doi soţi, se completează unul pe altul,
aducându-şi fiecare aportul la desăvârşirea reciprocă, în cadrul de atmosferă spirituală a
familiei, la educarea copiilor. Îndatoririle lor diversificate nu trebuie să fie un motiv
pentru revendicarea întâietăţii, ci model al slujirii desăvârşite, al purtării sarcinilor
celuilalt, al dragostei şi înţelegerii dintre soţi.
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra unităţii de gândire şi simţire a soţilor. La
baza adevăratei căsnicii stau dragostea şi înţelegerea, pe care le consideră „rădăcina
tuturor bunătăţilor”186, şi dând ca model legătura dintre Avraam şi Sarra, spune că „atunci
e adevărata căsnicie, când domneşte atâta înţelegere între bărbat şi femeie, când sunt atât
de strânşi uniţi prin dragoste, când este o atât de mare legătură între ei, câtă a fost şi între
Avraam şi Sarra. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuşi şi nici
sufletul contra lui însuşi, tot aşa bărbatul şi femeia nu trebuie să se scoală unul împotriva
altuia, ci să fie uniţi. Atunci se vor revărsa asupra lor nenumărate bunătăţi. Unde-i atâta
de mare înţelegere, acolo-i adunarea tuturor bunătăţilor, acolo-i pace, acolo-i dragoste,
acolo-i vedenia cea duhovnicească; acolo nu se vede luptă, nici bătaie, nici duşmănie, nici
ceartă, ci toate sunt izgonite; pentru că înţelegerea dintre soţi este rădăcina tuturor
bunătăţilor; înţelegerea, adică, face să dispară toate acestea”187. Eu mai presus de toate pun
iubirea pentru tine, şi nimic nu-mi va fi atât de neplăcut şi greu decât să mă cert vreodată
cu tine. Şi dacă ar trebui să le pierd pe toate şi să devin sărac sau să mă aflu în primejdie
sau să păţesc orice, pe toate le voi îndura cu răbdare, e de ajuns să ştiu că legăturile dintre
noi doi sunt bune. Dar e necesar să faci şi tu la fel. Dumnezeu vrea ca legătura iubirii
noastre să fie reciprocă şi nedespărţită.
„ Auzi ce spune Scriptura: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa”. Să nu avem, deci, nici o pricină de împuţinare a sufletului. Piară toţi banii,
slujitorii şi cinstirile! Eu mai presus de toate pun iubirea pe care o am pentru tine”.
Cuvintele acestea vor fi preţuite de femeie mai mult decât mulţimi de comori şi de
bogăţii! Să-i spui c-o iubeşti, fără să te temi că vreodată se va răsfăţa sau se va folosi în
chip rău de vorbele astea. Femeile necuviincioase, care se duc cu unul şi cu altul, e firesc
să se răsfeţe la auzul unor asemenea cuvinte. O fată bună, însă, nu numai că nu se va
înfumura, ci se va şi smeri. Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă
de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii 186 Ibidem,187 Ibidem,
45
tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă
face ceva bun, s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-
o îndreptezi într-o manieră delicată.”188
Fundamentul familiei creştine este, în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur-
dragostea.
Dragostea faţă de om este inima umanismului hrisostomic,. Nici un alt contemporan
al său nu a elogiat-o, cum a făcut-o el. Pentru el, dragostea este fundamentul vieţii
individuale şi sociale, ea ridică pe om la adevărata chemare şi la adevăratul lui sens. Ea
izvorăşte din Dumnezeu, care este modelul iubirii desăvârşite, şi se revarsă sub forma
bunătăţilor, a darurilor, asupra lumii şi a omului. Însăşi prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi
printre oameni, este o prezenţă prin dragoste, care poartă diferite numiri: creaţie,
providenţă, mântuire, sfinţire, desăvârşire. „Cu ce se poate asemăna dragostea? Cu nimic.
Ea este rădăcina, izvorul şi mama tuturor bunătăţilor, virtute care nu produce suferinţă,
virtute plină de plăceri şi aducând multă bucurie acelora care o exercită”189.Legătura
dragostei stă la baza oricărei virtuţi este temelia desăvârşirii umane. Fără dragoste, toate
celelalte virtuţi îşi pierd valoarea, pentru că dragostea este cea care le însufleţeşte.
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă dragostea cu „ o albină lucrătoare care adună de
pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul aceluia care iubeşte”190. Ea are puterea
de a schimba firea lucrurilor şi de a preface în lucruri bune pe toate câte se ating de ea.
Dragostea de Dumnezeu merge mână în mână cu dragostea de semeni. Cel ce iubeşte pe
dumnezeu nu va nesocoti pe aproapele său”191.
„Atât de mare este puterea dragostei, încât ea îmbrăţişează, uneşte, nu numai pe cei
ce stau de faţă, care sânt alături de noi şi-i vedem, ci şi pe cei care sânt departe”192.
Dragostea este potrivit Părintelui Ioan, liantul principal de coeziune a lumii şi factor
de luptă împotriva păcatului iar acest lucru nu se vede mai bine decât în familie. Dragoste
dintre soţi o ridică pe cele mai înalte culmi ale vieţuirii creştine, arătând că măsura ei este
măsura jertfelniciei lui Hristos pentru Biserica Sa.
188 Omilii despre viata de familie, op. Cit. pag 121.
189 Magistrand Pr Marin Branişte, art.cit., p. 606.190 Omilii la Facere , trad.cit.,Omilia a XV.a, V, p. 217.191 Ibidem,192 Ibidem p. 218.
46
Legătura dragostei dintre soţi le însufleţeşte viaţa, le face mai uşor accesibilă
mântuirea, le dă mijloace de cultivare a respectului şi ajutorului reciproc. „Nici bărbatul
să nu se ridice împotriva femeii, ci să fie cu multă îngăduinţă cu ea, nici femeia să nu se
împotrivească bărbatului, ci să se ia la întrecere unul cu altul în a purta sarcinile unul
altuia şi să nu socotească nimic mai de preţ ca pacea”193.
Aşadar la baza relaţiilor dintre soţi, Sfântul Ioan aşează dragostea şi buna înţelegere
a valorii ei în actul mântuirii.
REPARTITIA MUNCII IN FAMILIE. OBLIGATIILE RECIPROCE ALE
SOTIILOR. INDATORIRI COMUNE
Neştirbită si adânca unire dintre cei doi soţi este strict necesara. După însăşi
învăţătura Sfântului Ioan, viaţa de familie are de învins multe greutăţi194. Ca sa le înfrunte
cu succes, trebuie organizată. De aceea, el o şi vede rânduită după sistemul unei armate:
conducătorul suprem este soţul, în al doilea rând vine soţia, ca un mare general de armata,
copiii ocupa al treilea loc, apoi vin oamenii de serviciu, organizaţi şi ei ierarhic195. „ Dacă
nici unul nu uzurpă autoritatea altuia, dacă fiecare-şi ţine locul său, lucrurile vor merge
bine”196. Contrariu, rezulta eşecuri şi suferinţe197, cum s-a întâmplat lui David şi lui
Solomon chiar198.
În cadrul acestei ordini, fiecare este chemat să exercite îndatoriri specifice, în
vederea cărora celor doi soţi li s-au dat aptitudini adecvate. Nimeni altul n-a zugrăvit mai
plastic şi cald ca Sfântul Ioan, activitatea pe care cei doi soţi o desfăşoară, unul în afară,
altul înăuntrul căminului: ,,Nimeni nu a definit mai înţelept misiunea lor respectivă;
nimeni n-a delimitat mai bine câmpul de lucru al fiecăruia şi n-a arătat mai clar sensul
acţiunii lor „199.
193 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, op.cit., pag. 193.194I Corinteni, VII, 39.195 Omilia XXXIV, 3 la I Corinteni, Migne, vol. LXI, col. 290.196 Ibid.197 Ibid. Omilia XVII, 9 la Facere, cap. III, Migne, P.G. vol. LIII. col. 145.198 Catre Teodor cel cazut, Cuvantul II, 2, ibid., col. 310-311.199 Aimé Puech, op. cit., p. 116.
47
Din capul locului Sfântul Părinte observă că ,,nici bărbatului Dumnezeu nu i-
a încredinţat totul şi nici femeii, ci le-a împărţit îndatoririle "200. „ Dintru început ”, zice
el , bărbatul a trebuit să se ocupe cu treburi obşteşti, iar femeii i-a revenit grija treburilor
casnice 201. ,,Dumnezeu n-a îngăduit totul, în mod indistinct, omului şi femei, ci le-a
împărţit sarcina: femei i-a dat casa, bărbatului ocupaţiile din afară. Omului i-a rânduit să-
şi hrănească pe ai lui prin munca pământului, femei să-i îmbrace ţesând pânza"202.
Bărbatul va sa se ocupe de cetate, de justiţie, de conducere, de armata, de toate celelalte.
Femeia nu poate să mânuiască lancea şi să arunce săgeata; al ei este să ia furca, să ţeasă
pânza şi să facă faţă mulţimilor de trebi casnice. Mai puţin înzestrata în cele dinafară, în
casă, în privita menajului este superioara bărbatului. Îi e mai greu, poate, să mânuiască
fonduri publice, dar este capabilă să crească copii, cele mai preţioase bunuri. Poate
supraveghea oamenii de servici şi să-i ţină pe toţi la datorie, poate da siguranţă soţului şi
să-l scutească de griji, poate să se ocupe de tors, de bucătărie, de veşminte, intr-un cuvânt,
de tot ceea ce n-ar fi nici convenabil nici lăudabil să facă bărbatul.203.
În repartizarea rolurilor şi atribuţiunilor celor doua sexe, Sfântul Ioan
recunoaşte un act de înţelepciune a lui Dumnezeu204. Pe de o parte, El nu le-a împărţit în
mod egal, ca să nu ocazioneze disputa pentru întâietate între cei doi205 , iar pe de alta, a
rânduit bărbatului oficiile cele mai importante şi esenţiale, dar l-a făcut inapt pentru altele
mai puţin însemnate rezervate femeii, pentru ca el să n-o dispreţuiască, ci să-i recunoască
valoarea, făcându-l astfel dependent de ea şi dator ei cu iubire.
Deosebirea sferelor de ocupaţie nu-i împiedică, însă, a-şi duce fericită viaţa
laolaltă, în cămin, unde pot exercita, unul asupra celuilalt aleasa înrâurire, zidindu-se şi
într-ajutorându-se, material şi moral. Din scrisul Sfântului Părinte se pot reconstitui uşor
îndatoririle reciproce care revin celor doi soţi, pentru ca ei să fie, efectiv, unul ajutorul
celuilalt.
Aşa, bărbatul, care este mai tare şi căruia femeia îi este supusă nu ca o roabă, ci ca
slobodă şi de aceeaşi cinste cu el, trebuie să rabde slăbiciunea celei stăpânite de el206. Dacă
noi ,,trebuie să purtăm sarcina unul altuia", apoi cu atât mai mult trebuie să facem aceasta
200 Omilia XXXV, 4 la I Corinteni, Migne, P.G., vol. LXI, col. 291.201 4 ibid., col. 615-616. Impotriva celor ce tin cu ei fecioare inchinate, 5, Migne, P.G., vol. XLVII, col.502.202 Omilia XXXIV, 4 la I Corinteni, ibid., col. 291.203 Cum trebuie sa fie sotia, 4, ibid., col. 230-231.204 Ibid., col. 213.205 Ibid.; 257. Ibid.; 258. Ibid.206 Omilia XXVI la I Corinteni, 7, Migne, P.G., col. 222.
48
când e vorba de femeia noastră207. ,,Chiar de ar fi săracă, n-o batjocorii, chiar de ar fi slabă
de minte, n-o dispreţui, ci mai degrabă instruieşte-o, căci este mădularul tău"208. Poate că e
bârfitoare, beţivă chiar şi furioasă. Pentru toate acestea, însă, trebuie să te întristezi, iar nu
să te mânii209. Toate metehnele observate la ea, trebuiesc îndepărtate cu băgare de seamă,
cu răbdare, cu dulceaţă chiar, altfel mai mult irităm decât vindecăm210. ,,Când se întâmplă
ceva supărător în casă, greşind ea, linişteşte-te şi nu mai întinde supărarea. Căci chiar de ai
pierde totul,, nimic nu e aşa de supărător decât să nu ai pe femeie convieţuind împreuna cu
tine în dragoste”211.
Bărbatul nu trebuie să-i provoace soţiei, prin atenţiuni exagerate sau neîngăduite
faţă de alte femei, gelozia, lepra căsniciei, ale cărei ravagii nimeni nu le-a descris mai
fidel ca Sfântul Ioan212.
În nici un caz bărbatul nu va trata pe femeie cu violenţă213, procedeu pe care Sfântul
Părinte nu-l aproba nici pentru sclavi214, şi care, după el, dezonorează, fără putinţa de
reabilitare, pe soţul care ar folosi-o împotriva soţiei215
Sfântul Ioan face observaţia foarte importantă că bărbatul ,,trebuie să-şi pregătească
drumul influenţei sale asupra soţiei din vreme, anume chiar de la nuntă. Festivitatea
organizată de logodnic, cu acest prilej, trebuie să fie simplă şi sobră, spre a nu provoca
gustul logodnicei pentru risipă şi lux. Tot atunci o va preveni, în termeni potriviţi şi
delicaţi, că s-a fixat cu alegerea asupra ei, nu din pricina bogăţiei sau neamului ales, ci
pentru deosebitele ei calităţi sufleteşti216. Astfel va întări în ea calităţile naturale, le va
suscita chiar, dacă ele nu sunt atât de vizibile, atât de dezvoltate precum i le va atribui
el217.
Când, însă, toate mijloacele de îndreptare s-au dovedit neputincioase, soţul nu
trebuie să-şi piardă totuşi răbdarea şi nădejdea, atributele unui bun conducător, ci să cadă
la rugăciune, cerând lui Dumnezeu să-i alunge patima218. Şi dacă şi atunci încă nu va
207 Ibid., 8, col. 223.208 Ibid.209 Ibid.210 Omilia XXVI, 8 la I Corinteni, ibid., col. 223.211 Ibid.212 Cf. Despre feciorie, 52, ibid., col. 574-575.213 Omilia XX, 7 la Efeseni, Migne, P.G., vol. LXII col. 145.214 Omilia XXVI, 7 la I Corinteni, ibid., col. 222.215 Ibid.216 Omilia XX, 8 la Efeseni, ibid., col. 146.217 Aimé Puech, op. cit., pp. 117-118.218 Sa nu disperam, 7, Migne P.G., vol. II, col. 369-370.
49
obţine îndreptarea ei, răbdarea lui nu va fi zadarnică: îşi va câştiga merit în faţa Domnului
prin stăruinţa şi curajul lui, care s-au ridicat deasupra îndărătniciei femeii vicioase219.
Altă cale mai bună nici nu este, pentru că despărţirea şi recăsătorirea cu altă femeie,
în afară de faptul că te aşează în vina de adulter, te mai expune şi eventualităţii de a da
peste o soţie şi mai rea220.
În concluzie, după Sfântul Ioan, atitudinea soţului faţă de soţie trebuie să imite
iubirea lui Hristos faţă de Biserică. Luând în sprijin porunca Sfântului Pavel: „Bărbaţi,
iubiţi pe femeile voastre, cum a iubit şi Hristos Biserica”221, el îndeamnă pe soţ să fie plin
de bunăvoinţă faţă de soţie şi stăruitor în lucrarea de îndreptare a defectelor ei, cum
rămâne Hristos faţă de Biserică222. De trebuie să-ţi dai viaţa pentru ea, de s-ar cere să fii
sfărâmat în bucăţi, suferind toate chinurile, nu te da înapoi223. Şi cand vei fi făcut toate
acelea să ştii că nimic n-ai făcut asemenea cu ceea ce a făcut Hristos. Tu le faci pentru o
persoană care-ţi este unită deja; El le-a făcut pentru un suflet care-L respingea şi-L
tăgăduia. Prin iubire El a biruit aversiunea, ura, dispreţul şi nestatornicia lui. El l-a
subjugat nu prin ameninţări, vorbe tari, frică sau ceva în acest fel. Poartă-te la fel faţă de
femeia ta. Cand o vezi plină de măndrie, dispreţuitoare, inconsecventă, poţi deasemenea s-
o câştigi prin bunăvoinţă, prin iubire şi devotament. Nu există putere asemanatoare
acesteia , cand e vorba de unirea dintre soţi224. Căci „atunci când femeia se simte iubită,
devine şi ea iubitoare”225.
La rândul ei femeia a fost creată de Dumnezeu să fie ajutătoare bărbatului şi
încântătoarea singurătăţii lui226. Ieşită din coasta sa şi fiind asemenea lui, numai ea putea
să-i fie tovarăşă plăcută a vieţii sale227, mai ales după regenerarea sa spirituală prin botezul
creştin.
Spre deosebire de bărbat, care-şi desfăşoară activitatea şi viaţa în condiţiunile grele
ale luptei agitate din afară, din agora şi din tribunale, femeia beneficiază de mediul
restrâns, dar liniştit, al căminului. „Stând aci ca într-o şcoală de filozofie, adunându-se în
sine însăşi, poate să se îndeletnicească cu rugăciunea, lectura şi înţelepciunea. Şi aşa cum
219 Cum trebuie sa fie sotia, 3, ibid., col. 228-229. Sa nu disperam, 7, ibid., col. 370.220 Sa nu disperam, 7, ibid., col. 370.221 Efeseni, V, 25.222 Cum sa fie sotia, 2, ibid., col. 227.223 Ibid.224 Omilia XX, 2 la Efeseni, ibid., col. 137.225 Omilia X, 1 la Coloseni, Migne, P.G., vol. LXII, col. 366.226 Omilia XV, 3 la Facere, cap. II, Migne, P.G., vol. LIII col. 122.227 Omilia XIV, 4 la Facere, cap. II, ibid., col. 116.
50
cei ce locuiesc în pustiu nu sunt tulburaţi de nimeni, tot aşa femeia, în interiorul său poate
sa se bucure de o linişte neîntrerupta. Dacă, din întâmplare, e silită să iasă, pentru aceasta
nu este expusă la tulburare. Fără îndoială, pentru a veni la adunare (Biserica), sau pentru a
merge la baie, trebuie să-şi părăsească locuinţa, dar cea mai bună parte din timp ea rămâne
totuşi acasă228, unde gândirea şi contemplaţia îi este mai lesnicioasă.
Cu asemenea condiţiuni, căminul devine pentru o femeie o şcoală de filosofie 229,
unde-şi adânceşte perfecţiunea sa personală şi în care intrând soţul său, duhul lui tulburat
de grijile din afară se linişteşte, gândurile zadarnice şi tulburătoare fac loc celor bune din
casă230. Sfântul Ioan nu pierde nici un prilej de a îndemna pe femeie să folosească din plin
această poziţie de pe care pot înrâuri favorabil şi ajuta pe soţii lor. Căci nimic nu poate
modela mai bine sufletul unui bărbat, ca femeia sa prudentă şi pioasă231. „El va asculta mai
puţin pe prieteni, pe profesori, pe părinţi chiar, decât pe tovarăşa lui de viaţă, care-l
îndeamnă şi sfătuieşte. Simte o deosebită plăcere la îndemnul unei sfătuitoare pe care o
iubeşte cu ardoare. Aş putea să vă enumăr mulţi oameni aspri şi nedisciplinaţi, pe care
femeile lor i-au supus. Femeia este tovarăşa omului la masă, la pat, la naşterea copiilor,
confidenta secretelor lui, planurilor sale şi aşa mai încolo. Ataşată întru totul soţului său,
ea îi este strâns unită, cum este corpul de cap şi dacă este prudentă şi devotată, ea va
înlătura orice grijă din partea soţului”232. Cu un cuvânt, soţia are toate condiţiile şi
înlesnirile necesare pentru a-şi iîmplini cu succes îndatoririle sale faţă de soţ, dintre care
mai de seamă ar fi:
Ascultarea. O ascultare nu de silă, ci dintr-o adâncă pornire interioară şi convingere.
Soţia trebuie să fie supusă bărbatului „pentru Dumnezeu”. „Fă-te supusă şi blândă faţă de
cel cu care vieţuieşti”, zice Sfântul Ioan, „asociindu-se planului lui de lucru”233. Şi pentru
a ilustra măreţia şi buna urmare a ascultarii, el aduce în faţă exemplul Sarei. „Într-adevar,
ea socoteste bine”, îndeamna Gura de Aur, „Avraam a luat cu sine pe nepotul sau Lot şi
femeia lui nu l-a învinovăţit. A poruncit femeii sale să călaăorească o cale foarte lungă şi
ea nu s-a împotrivit, ci l-a urmat. Şi iarăşi tot Avraam , după multe mizerii şi după multe
necazuri şi năduşeli, devenind stăpân al tuturor, el a dat totuşi lui Lot întâietatea sa. Şi la
228 Omilia LXI, 3 la Ioan, Migne, P.G., vol. LIX, col. 340.229 Ibid.230 Ibid.231 Ibid.232 Ibid.233 Omilia XXVI 6 la I Corinteni, ibid., col. 221.
51
toate acestea, Sara, femeia lui, nu numai că nu s-a nemulţumit, dar nici măcar gura n-a
deschis-o vreodată şi nici n-a vorbit ceva din cele ce multe dintre femeile de astăzi spun,
când mai cu seamă văd pe bărbaţii lor înjosiţi în asemenea împrejurări şi mai ales umiliţi
de cei mai mici decât dânşii. Atunci ele îi batjocoresc, făcând pe bărbaţii lor nebuni,
proşti, lipsiţi de vlagă, trădători şi nevolnici. Dar Sara, nimic de felul acesta n-a zis şi nici
n-a cugetat, ci primea cu plăcere tot ce el făcea. Ba încă mai mult: după ce Lot a devenit
stăpân pe partea de pamant aleasă de el iar partea care era mai de proastă calitate a
aruncat-o moşului său…”234, căzând Lot în robie şi Avraam punându-şi viaţa în primejdie
ca să-l scape, Sara a consimţit şi la acestă jertfă235. Ca să convingă pe soţii despre utilitatea
şi nobleţea ascultării, Sfântul Ioan afirma limpede: „Când femeile ascultă pe bărbaţii lor,
să fie încredinţate că ascultă pe Domnul”236.
Modestia. Sunt unele femei, zice Sfântul Ioan, înfaţişând altă datorie a soţiei, care
se uită cu invidie la altele care trăiesc în lux sau viaţă mai în larg. Tulburate, ele se întorc
atunci spre soţii lor, învinuindu-i că nu se străduiesc şi ei de ajuns pentru sporirea
veniturilor, ca să se poată întreţine ţi ele în acelaşi fast. Aceste femei să-şi aducă aminte că
ele sunt trup care trebuie să asculte de cap, iar nu să-i comande.237 Apoi, fiindcă li se pare
ca sunt sărace, să se uite la cele care sunt mai neavute ca ele.238 Să-şi amintească, după
aceea, de atatea alte fete nobile, de rang mai înalt, care nu numai că nu au primit nimic de
la soţi, dar şi-au dat şi sacrificat averea lor chiar. În sfârşit, să cântărească toate primejdiile
pe care le naşte bogăţia şi atunci cu bucurie vor primi o viaţă fără griji. Cu un cuvânt, dacă
soţia are o afecţiune adevărată pentru soţ, nu va pomeni nimic asupra acestui subiect. Va
găsi mai potrivit să-l aibă lângă ea, fără să-i mărească averea, decât să-l ştie câştigând
fabulos, cu preţul atâtor griji şi necazuri, pe care le dă călătoria şi care totdeauna se
răsfrâng asupra femei.239
Sobrietatea. Sfântul Părinte doreşte ca femeile să păşească în viaţa de familie
însufleţite de dorul unei vieţi demne de respect, întemeiată pe dispreţul bogăţiilor,
agonisindu-şi adevărata întelepciune, renunţând la podoabe agăţate de urechi şi atârnând
pe obraji, la coliere, la încrustări savante şi podoabe pe pat, veşminte ţesute în aur şi în
234 Ibid.235 Ibid.236 Omilia XX, 1 la Efeseni, ibid., col. 136.237 Ibid., 7, col. 144.238 Ibid.239 Ibid., col. 144-145.
52
mătase. O ţinută îngrijită este îngăduită, dar sa nu se exagereze. Gătelile excesive se
potrivesc numai saltimbancilor. Chiar şi casa trebuie să fie împodobită cu virtutea, să se
simtă în ea iradierile întelepciunii, nu ale parfumurilor materiale240.
De alfel nu prin lux, găteli şi frumuseţe vor putea femeile să ţină lângă ele pe
bărbaţii lor. Asemea farmece ele pot găsi la curtezane, poate mai bine înzestrate din acest
punct de vedere. Adevărata legătură n-o fac nici podoabele, nici controlul exagerat al
mişcărilor soţului241, precum de altfel, nici supravegherea atentă a acestuia asupra soţiei şi
pânda nu ajută ; legăturile trainice le creează şi le întreţine afecţiunea curată şi sfântă.
Pe scurt, bărbatului îi aparţine conducerea, iar femeii ascultarea. Dar soţul nu
trebuie să se îngamfe din pricina privilegiului ce deţine şi să-l exercite cu tiranie 242, iar
soţia să nu se simtă umilită din pricina datoriei de a asculta243. Iubirea este aceea care face
conducerea netiranică şi ascultarea plăcută244. Cu ajutorul ei pot fi înlăturate chiar cele mai
mici discuţii, necazuri şi tulburări trecătoare.
În orice caz, armonia dintre soţi şi soţie trebuie dorită şi păstrată cu orice preţ, căci
după spusa însăşi a Sfantului Ioan, ea este climatul şi izvorul tuturor bucuriilor245 şi susţine
lumea întreagă. „Pentru că, după cum atunci când temelia se clatină, se prăbuşeşte
întreaga locuinţă, la fel şi soţii, când trăiesc în neînţelegere, se răstoarnă întreaga noastră
viaţă. Ia seama: lumea este alcătuită din cetăţi, cetăţile sunt construite din case, casele sunt
compuse din barbaţi şi femei. Dacă a intrat războiul între bărbaţi şi femei, el a intrat în
case, iar cand sunt tulburate casele, sunt răsturnate şi cetăţile, iar cand are loc o răsturnare
de cetăţi, atunci, în mod natural, s-a umblut de tulburare, de război şi de luptă şi lumea
întreagă”246. Aşadar, nimic nu e mai dureros, mai înspăimântător ca disensiunile şi
certurile între cei doi pe care-i uneşte o legătură aşa de sfântă. E un război între
mădularele aceluiaşi trup, cel mai teribil război. Dimpotrivă, unde e armonie, înfloreşte
virtutea şi toate merg din plin, fiindcă pe deasupra se adaugă şi bunăvoinţa lui
Dumnezeu247. De aceea şi sfătuieşte aşa de stăruitor marele ierarh ca orice căsătorie să se
întemeieze şi să trăiască după criterii sănătoase, ca să nu devină cumva câmp de război şi
240 Ibid., col 145.241 Omilia XX, 6 la Efeseni, ibid., col.143.242 Omilia X, 1 la Coloseni, ibid., col.366.243 Ibid.244 Omilia XX catre Efeseni, 5, ibid., col.141. Omilia X, 1 la Coloseni, ibid., col.366.245 Sa nu disperam, 6, ibid., col.369.246 Ibid.247 Omilia XXVIII, 5, 7 la Facere, ibid., col. 357,359-360.
53
lupte, disensiuni, certuri şi împotriviri, făcându-se astfel viaţa nesuferită, ci pentru ca soţii
să fie unul altuia sprijin, liman şi adăpost şi îmbărbătare împotriva atator rele care ne
asaltează din toate părţile248.
Înafară de îndatoriri reciproce, în gândirea Sfântului Ioan soţii mai au de observat
în comun unele directive şi principii, menite să susţină deasemenea şi să sporească viaţa
duhovnicească a familiei, fără de care ea nu poate propăşi din nici un alt punct de vedere.
Calitatea prietenilor este de mare însemnătate în viaţa unei familii; e un lucru bine
constatat. Observaţia nu poate să n-o facă tocmai Sfântul Ioan, care se ştie, a preferat să-i
aibă pe oameni duşmani înverşunaţi mai degrabă decât prieteni răi. Ospitalitatea e
îndeletnicire sfântă şi răsfrânge lumină, bucurie şi mântuire asupra casei, aducând aci, sub
înfăţişarea oaspeţilor, pe Dumnezeu şi binecuvântările Sale249; pretinde însă conduită
ireproşabilă din partea celor primiţi: să fie oameni evlavioşi, sfinţi.
Adevărata ospitalitate este însă primirea şi ajutorarea săracilor, una dintre cele mai
alese virtuţi care trebuie să împodobească un cămin creştin. Ea impune sacrificii mici, care
aduc însă incomensurabile satisfacţii şi răsplătiri. Cazul vaduvei sărace, care a primit pe
proorocul Ilie, este grăitor250 dar servirea săracilor să nu se facă prin intermediari, ci direct,
prin propriile mâini, pentru a te învrednici de îndoită răsplată: întăi fiindcă dai şi apoi
pentru că faci gestul cu gingăşie şi cu atenţie, imitând pe Hristos, care nu s-a sfiit să-şi
pună mâinile pe săraci251. „A da bani pot s-o facă mulţi; dar a servi tu însuşi pe săraci cu
bunăvoinţă, cu iubire şi frăţietate, pentru aceasta trebuie un suflet mai mare şi mai
înţelept” 252.
Alt criteriu pentru o adevarată binefacere este acela de a nu te uita la calitatea sau
condiţia celui pe care-l ajuţi253. Poate să-ţi fie străin254, poate să-ţi fie duşman sau rău
făcător: ori sub ce chip s-ar înfăţişa, el reprezintă pe Hristos255 şi merită să-l prmeşti cu
acelaşi simţământ de dragoste, aşa cum văduva a primit pe Ilie, măcar că tocmai el
adusese foametea şi seceta peste Sarepta şi deci şi peste casa ei256.
248 Cum trebuie sa fie sotia, 4, ibid., col.231.249 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147-148.250 Cf. Vaduva sa nu fie primita, 13-14, ibid., col.333-334.251 Ibid., 15 col. 335.252 Ibid.253 Ibid., 16, col. 336.254 Cf. Omilia despre Ilie, despre vaduva si despre milostenie, 8, Micne, P.G., vol. LI, col. 344.255 Vaduva sa nu fie primita, 16, ibid., col.336.256 Omilia despre Ilie, despre vaduva si despre milostenie, 6, ibid., col.343.
54
Cazul acestei văduve primitoare de oaspeţi mai arată, în sfârşit, că orice familie,
oricât de săracă s-ar socoti, poate şi trebuie să facă milostenie. Căci nimeni nu poate fi mai
sărac decat ea. Într-adevăr, mai avea un pumn de făină, pentru sine şi copil. Dar a pus-o şi
pe aceea la mijloc, preferând să moară de foame, după aceea, împreună cu copilul, decât
să lase neîmplinită datoria ospeţiei257. Caritatea nu cunoaşte oprelişti:258 iată convingerea şi
îndatorirea de care trebuie să se pătrundă familia şi individul.
Postul pe care Sfântul Ioan îl elogiază şi-l recomandă, cu atâta dreptate, fără nici o
rezervă, umple casa şi viaţa soţilor de o fericire senină. El este izvorul ordinii şi al
virtuţilor259.
Rugăciunea individuală, în timpul lucrului şi peste tot260 şi rugăciunea în comun
consolidează familia261. Cea dinainte şi după masă, între alte urmări fericite, ne ţine în
cumpătare şi ne asigură belşugul262.
Câştigurile sufleteşti realizate cu prilejul mergerii la Biserică trebuiesc împăratăşite
cu cei de acasă. După reîntoarcerea de la slujbă, soţii sunt datori să prelungească şi în casa
lor atmosfera de reculegere şi înălţare sufletească din sfântul lăcaş, recapitulând cele
auzite şi învăţate acolo, mai ales în cazul cand vreunul din soţi n-a putut lua parte la
slujbă263. Căci soţii trebuie să-şi vină într-ajutor în cele spirituale: „Orice lucru folositor
auzi”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „purtându-l cu gura, ca rândunelele, adu-l şi pune-l
în gura mamei şi a copilului!”264.
FAMILIA- CADRU AL DESĂVÂRŞIRII CREŞTINE
Grija supremă a soţilor este de a-şi da reciproc sprijinul în lucrarea de mântuire.
Fiecare soţ trebuie să aibă ca ideal de viaţă desăvârşirea sa şi a celuilalt, grija necontenită
257 Ibid., 9, col. 345.258 Cf. ibid.259 Cuvantarea I, 1 despre Ana, Migne, P.G., vol. LIV, col. 633.260 Cuvantarea IV, 6 despre Ana ibid., col. 667-668.261 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147.262 Cuvantarea II despre Ana, 5, ibid., col. 650-651.263 Omilia XX, 9 la Efeseni, ibid., col. 147.264 Omilia V, 5 la I Tesaloniceni, Mgne, P.G., vol. LXII col. 499-500.
55
de dobândire a mântuirii casei sale. Iar, în cadrul acesteia, preocuparea pentru suflet
trebuie să fie superioară grijii faţă de trup. Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă ca
„femeile să-şi iubească atâta bărbaţii, încât să nu pună nimic mai presus de mântuirea lor,
iar bărbaţii să aibă atât de multă dragoste de femeile lor, incât să facă totul ca şi cum ar
avea amândoi un singur suflet şi un singur trup”265.
La baza oricărei legături interumane şi cu atât mai mult a căsătoriei, a familiei,
Sfântul Ioan Hrisostom aşază tot credinţa statornică în Dumnezeu şi în adevărurile Sale
revelate, care au puterea de a transforma lăuntric viţa omului, Întreaga viaţă a soţilor
trebuie să urmărească de a obţine, prin faptele lor, bunăvoinţa şi binecuvântarea lui
Dumnezeu. „Când punem pe cele ale lui Dumnezeu înaintea celorlalte, toate lucrurile ne
merg după voia noastră: nici nu simţim tristeţea, pentru că bunătatea lui Dumnezeu ne dă
totul din belşug”266.
Familia este, în concepţia hrisostomică, o şcoală a deprinderii virtuţilor de către soţi,
mediul desăvârşirii creştine. La temelia vieţii de comuniune, rădăcina existenţei noastre
sufleteşti trebuie să fie gândul curat, care este „pricina tuturor bunătăţilor.267.La bsza
oricărei fapte duhovniceşti, să punem gândul curat, „ca să primim cununa vrednică de
osteneli…”268, pentru că Bunul Stăpân se uită la ceea ce avem înăuntru, în mintea noastră,
la gândurile noastre lăuntrice, de unde pornesc faptele noastre269.
Calea spre desăvârşire creştină, spre asemănarea cu Dumnezeu, este calea virtuţilor.
Viaţa de familie trebuie să se conducă de la început , după virtuţile creştine: credinţa,
nădejdea , dragostea, frica de Dumnezeu, înfrânarea, paza minţii, blândeţea, smerenia şi
nepătimirea270.
Pentru Sfântul Ioan a fi virtuos înseamnă a trăii prin viaţa aceasta bunurile viitoare,
a dispreţui toate cele omeneşti, a te gândii în fiecare clipă la cele viitoare, a nu rămâne
uimit de nimic din cele de aici, ci dimpotrivă, a şti că toate cele omeneşti sânt umbră şi
vis, dacă nu chiar mai puţin decât atât271.
Sfântul Ioan nu ezită să dea sfaturi practice soţilor privind convieţuirea lor, dovedind
o profundă cunoaştere a problemelor de familie.
265 Idem, Omilia a XLVI-a, III,p.130.266 Idem, Omilia a XXXVIII-a ,VII, p.130.267 Idem, Omilia a XXVII-a, VII, p. 61.268 Ibidem, p.337.269 Ibidem, p. 337.270 Omilii la Facere, Omilia a XXXVIII-a, VII, p. 61.
271 Idem, omilia a VIII-a, p. 106.
56
„Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi. Dacă se întâmplă să
vă afle sărăcia, adu-i aminte soţiei tale că Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care sunt mai
presus de toţi împăraţii şi bogătaşii, şi-au petrecut viaţa în foame şi sete. Arată-i că nici un
necaz din viaţă nu este înfricoşător, fără doar să ne împotrivim lui Dumnezeu şi voii Sale.
.
Dacă te comporţi în felul acesta în căsnicia ta şi acestea o înveţi pe soţia ta, nu vei fi mai
prejos decât un monah. Şi dacă vrei ca vreodată să oferi un prânz şi să faci un praznic, nu
invita oameni necuvioşi şi imorali. Găseşte un sărac sfânt, care, intrând în casa ta, va
aduce cu el toată binecuvântarea lui Dumnezeu, şi pe acesta invită-l.
Aşadar, cugetând toate acestea, fii cu mintea întreagă, şi împreună cu acestea cugetă
şi la seara aceea când, chemându-te tatăl ei, ţi-a dat ca pe o comoară fiica şi, despărţind-o
de toţi – şi de mamă, şi de el, şi de casă -, a încredinţat în mâna ta toată purtarea de grijă
pentru ea. Gândeşte-te că, după Dumnezeu prin ea ai copiii şi te-ai făcut tată; şi să fii şi
din această cauză blând faţă de ea.
De vrei să ai puţină mângîiere la sufletul tău nu merge la zbor şi la jocuri, ci mergi
la râuri şi la bălţi, la grădini şi la livezi şi la pometuri de ascultă pe greierii care cântă
toată ziua. Treci la bisericile Sf. Mucenici care dau sănătatea sufletului şi a trupului şi nu
la alte stricăciuni. Ai robi, ai femeie, ai copii? Ce este împotriva bucuriei şi veseliei
acesteia? Ai casă, ai gloată, ai prieteni, acestea sunt veselitoare şi câştigul mântuitor şi
fericit.
Ce este altceva mai dulce şi mai fericit în toată lumea ca prietenii buni şi iubiţi? Şi
ce este iarăşi ca însoţitoarea tihnită şi înţeleaptă şi ascultătoare?272
Şi ia aminte câtă slujire aduce femeia? Ţine casa, se îngrijeşte de toate cele din
casă, supraveghează slujnicele, te îmbracă cu mâinile ei, te face să te numeşti tată al unor
copii, te depărtează de bordeluri, te ajută la întreaga înţelepciune, potoleşte poftele
nebuneşti ale firii. Dar fă-i bine şi tu. Cum? întinde-i mâna în cele duhovniceşti. Dacă auzi
ceva folositor, purtându-l în gură ca rândunica, du-te şi pune-l în gura şi a mamei şi a
puilor. Căci oare nu este lucru nelalocul lui ca în celelalte tu să fii cel dintâi şi să ţii rolul
capului, iar în ce priveşte învăţătura să laşi la o parte rânduiala [tara]273? Cel ce conduce
272 Din „Margaritare”op. Cit. p. 7.273 Educaţia prin model viu este cea mai eficientă. Starurile din lumea filmului, modei muzicii etc. sunt
modele care trăiesc ceea ce fac şi de acee au o mare înrâurire asupra oamenilor. Singurul mod în care putem să contrabalansăm acţiunea lor devastatoare pentru suflete este să Îl trăim pe Hristos cu mai multă intesitate decât starea lor. De pildă, un concert ţine uneori ore în şir. Pentru a participa trup şi suflet la un astfel de
57
nu în cinstiri trebuie să îi întreacă pe cei conduşi, ci în virtute. Căci acest lucru ţine de
conducător.
Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să statornicească în viaţa de familie obiceiuri şi
deprinderi bune, să înlăture orice urmă de neânţelegere şi egoism din cadrul familiei: „să
statornicim în casă pace adâncă, ca şi femeia să se întoarcă la bărbatul ei, dar şi bărbatul
şă-şi găsească la ea, ca întrun port, scăpare de grijile şi tulburările dinafară.”
Căsătoria înseamnă însoţire şi la bine, dar şi la greu, în încercări. Acestea au, în
concepţia hrisostomică, o valoare pozitivă, fac parte din pedagogia divină şi au rolul de a
consolida eforturile şi convingerile noastre, de a întări pacea şi unitatea dintre membrii
familiei. Cei care rezistă acestora, sunt adevăraţi eroi ai păcii şi înţelegerii şi dobândesc
liniştea şi adevărata bucurie, iar aceasta nu constă în avuţie multă ci se dobăndeşte „atunci
când nu este dihonie între femeie şi bărbat, când sunt uniţi ca un trup, unul cu altul…Unii
ca aceştia, chiar dacă sunt săraci, chiar dacă sunt oameni de rând, sunt mai fericiţi ca toţi
ceilalţi, ei gustă adevărata plăcere, ei sunt necontenit senini; ceilalţi, cei care nu se bucură
de această legătură a unirii dintre soţi, care se gelozesc unul pe altul, care strică marele
bun al păcii, chiar dacă sunt înconjuraţi de multă bogăţie, chiar dacă întind mese bogate,
chiar dacă au slujbe srălucite, duc o viaţă mai nefericită decât toţi ceilalţi, îşi născocesc în
fiecare zi furtuni şi tulburări, se bănuiesc unul pe altul, nu pot avea nici o bucurie, pentru
că războiul dintre ei le strică şi le amărăşte viaţa”274.
Ca un bun cunoscător al firii umane, Sfântul Ioan Gură de Aur a surprins nu numai
părţile luminoase, idealurile şi speranţele curate ale omului, ci şi căderile şi şovăielile lui
şi aceasta pentru că el nu prezintă doar o concepţie antropologică abstractă, o teorie
personală despre ceeace înseamnă omul, ci fiinţa umană reală. Omul prezentat de el nu
este o statuie, fixat rigid într-o stare sau treaptă a vieţii spirituale, ci în permanentă mişcare
şi schimbare, o necontenită căutare a absolutului, în permanentă alergare după un sens
adevărat.
eveniment, omului îi trebuie multă putere lăuntrică. Iar dacă cineva nu va face rugăciune cel puţin cât ţine un concert, cum va putea el să fie un model mai de dorit decât cântăreţul de pe scenă? În plus, nu vorba numai de timp. Cântăreţul, dacă vrea să capteze, trebuie să uite de sine, să se dăruiască mulţimii. Faptul că unii cântăreţi se aruncă în braţele fanilor spre a fi atinşi cu veneraţie este o dăruire totală acelora. El se dăruieşte pe sine fanilor cu totul. Gestul mulţimii de a-l purta pe braţe şi a-l atinge seamănă mult cu atingerea moaştelor sfinţilor: omul vrea să se împărtăşească de ceva din cel pe care îl atinge. Aşadar cel ce vrea să devină un model şi mai viu trebuie să se dăruiască lui Hristos şi semenilor săi mult mai mult decât o face un cântăreţ înaintea fanilor. Ar fi de cugetat, punct cu punct, toate manifestările prin care un star înnebuneşte minţile spectatorilor, şi să învăţăm de la el ce înseamnă a te dărui cuiva.
274 Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, op. cit.,p.193.
58
Cel care a făcut elogiul prieteniei şi al dragostei, vorbeşte foarete rar despre
aspectele negative care pot întuneca viaţa de familie: păcatele trupeşti, gelozia, violenţa,
ruperea legăturii dintre soţi, iar atunci când o face, nu se mulţumeşte să constate pasiv
grade sau etape pe scara decăderii umane, ci o face ca un moralist intervenind pentru
eliminarea lor. Apologetul dragostei şi prieteniei, este şi normal să vorbească despre
acestea ca fiind aspecte cu totul nedorite, realităţi negative care îndepărtează pe om de
Dumnezeu şi de semeni şi care înseamnă, în ultimă instanţă, o înţelegere total deformată a
originii, naturii şi scopului căsătoriei şi a familiei, a înaltului ei sens creştin.
„El arată că gelozia este patimă cumplită , greu de stăpânit, care îl face pe cel gelos
să nu ţină seama nici chiar de viaţa lui”275. Ea distruge unitatea sufletească dintre soţi şi
echilibrul familiei.
Despre despărţirea soţilor, despre divorţ, autorul antiohian vorbeşte în termeni foarte
categorici, condamnându-l. El insistă asupra faptului că, prin creaţie, Dumnezeu a făcut
prima pereche- bărbat –femeie- pentru a se bucura împreună de bunurile pământeşti şi de
fericirea vieţii veşnice. Alături de indisolubilitatea căsătoriei, insistă şi asupra monogamiei
şi monandriei, care au fost dintru început276. El consideră despărţirea soţilor ca fiind o
lipsă a dragostei adevărate şi o priveşte ca pe o cadere a fiinţei umane, o ştirbire a
demnităţii ei, tolerând-o doar atunci când scopul creştin al căsătoriei devine imposibil de
realizat şi când sânt periclitate persoanele căsătorite şi mântuirea lor.
Principalul motiv pentru care este tolerat divorţul, este cel scripturistic- adulterul,
infidelitatea conjugală, echivalată de fapt, cu moartea spirituală. Dezvoltând doctrina
paulină, potrivit căreia soţii îşi aparţin deplin unul altuia şi fiecare trebuie să-i acorde
celuilalt aceeaşi cinste ca propriului său trup, Sfântul Ioan consideră adulterul „furt” sau
„înşelăciune” pentru că este necinstit ceva ce nu-ţi mai aparţine în exclusivitate, datorită
legăturii, pe care o realizează taina cununiei. Dacă fidelitatea şi înţelegerea soţilor
constituie dovada de supremă iubire adulterul este lipsă a dragostei.
Pentru a elimina acest păcat şi pentru a descuraja practicarea lui, el prezintă un
tablou sumbru asupra genezei şi evoluţiei acestuia şi a păcatelor care îl însoţesc, ca un lanţ
de nenorociri.
Sfântul Ioan Hrisostom se împotriveşte ferm divorţului şi, de acea recomandă soţilor
să se opună acestor ispite păgubitoare, de a călca frmuseţea, indisolubilitatea şi 275 Idem, Omilia a XXXII-a ,V, p. 417.276 Idem, Cum trebuie să fie soţia, loc. cit., col. . 225, la Magistrand Pr. Marin Branişte, art. cit.,p.139.
59
demnitatea căsătoriei, recomandând ca remediu izolarea, meditaţia asupr acestei Sfinte
Taine, ca act al binecuvântării divine, conştiinţă permanentă a stării de păcătoşenie şi
invocarea ajutorului dumnezeiesc. Căci precum adulterul este izvorul tuturor relelor din
familie, tot aşa castitatea şi înfrânarea naşte iubirea, pricină a mii de bunătăţii277.
El priveşte cu mari reţineri chiar şi recăsătorirea, în cazul morţii unuia dintre soţi.
Exprimă plastic raportul dintre prima şi a doua căsătorie, prin comparaţie cu relaţia dintre
fecirie şi căsătorie: „Aşa cum starea de căsătorienu egalează fecioria, tot aşa şi căsătoria a
doua este bună, dar e inferioară văduviei”278. De aici, recomandarea sa fermă: „ să vă
stăpâniţi şi să vă mulţumiţi numai cu prima căsătorie, atât soţii, cât şi soţiile, ca să nu vă
tulburaţi tihna vieţii”279. El îndeamnă ca soţul sau soţia rămasă văduvă, să-şi închine viaţa
rugăciunii, pentru mântuirea celui dispărut şi pentru a fi întărită în Dumnezeu, să-şi poată
împlinii sarcinile: creşterea copiilor şi orice lucru bun280.
Sfântul Ioan Hrisostom stigmatizează aceste păcate şi nerânduieli în calea familiei,
arătând că cei ce le săvârşesc sânt osândiţi de semeni şi de propria lor conştiinţă. Lor le
arată alternativa practicării virtuţii, cultivarea păcii şi a înţelegerii, grija faţă de purtările
noastre şi gândul la bogatele răsplătiri pe care acestea le aduc281.
Un alt remediu, pe care îl arată el, este naşterea şi creşterea de copii, care întăresc
unitatea dintre soţi şi responsabilitatea lor.
COPII- CEA MAI MARE BINEFACERE DUPĂ PIERDEREA MÂNTUIRUII282
Sfântul Ioan Gură de Aur, care a ştiut să prezinte în cuvinte elogioase valoarea
căsătoriei, are o idee tot atât de înaltă şi în ceeace priveşte pe copii.
În primul rând el insistă asupra sensului creştin al naşterii de copii, arătând că atât
căsătoria, cât şi naşterea de copii nu constituie piedici în calea mântuirii. „Să nu
socotească nimeni căsătoria o piedică pentru a bineplăcea lui Dumnezeu, să nu socotească
277 Ibidem, P. 142.278 Idem, Femeia este legată prin lege, 4, Migne, PG, vol.,LI, col 223, La Magistrand Pr. Marin Branişte, art.cit.,p. 144.279 Ibidem , p. 144.280 Ibidem,281 Omilii la Facere, trad. Cit Omilia a XXV, VII, p.61.282 Idem, Omilia a XVIIII-a, IV, p. 214.
60
nimeni că naşterea de prunci e o piedică în calea virtuţii. Dacă sântem cu mintea trează ,
apoi nici căsătoria nici creşterea copiilor, nici altceva nu ne va putea împiedica să
bineplăcem lui Dumnezeu”283. După căderea în păcat naşterea de urmaşi a fost cea mai
mare mângâiere , ca o uşurare a pedepsei prin pierderea nemuririi, a întîilor oameni. El
compară naşterea de prunci cu învierea, considerând-o ca pe o imagine a învierii284 pentru
că, prin aceasta „Dumnezeu a rânduit ca în locul celor morţi să se ridice alţii”285. Prin
copii, Dumnezeu a rânduit ca neamul omenesc să păstreze totdeauna „nădejdea unui bine
viitor, care ne ajută să îndurăm cu uşurinţă necazurile primite”286.
Precum căsătoria nu este o operă de voinţă exclusivă a soţilor, la fel şi naşterea şi
creşterea copiilor: „Să socotim totul dar de sus în viaţa noastră. Să nu atribuim naşterea de
copii traiului înmpreună al soţilor sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, care a adus pe om
dintru nefiinţă la fiinţă…”287.
Faţă de copii, părinţii au responsabila datorie de a veghea la creşterea lor
spirituală, la educarea lor. În concepţia sa, educaţia este o îndatorire fundamentală faţă de
om, în general, dar îndeosebi faţă de copil288.
Grija părinţilor de a-şi educa copiii trebuie să fie o preocupare permanentă a lor:
„Iar dacă avem copii-spune el- să ne îngrijim de creşterea lor. Într-un cuvânt, fiecare să
aibă grijă de cei din casa lui şi fiecare să socotească drept cel mai mare câştig, folosul pe
care-l aduce aproapelui său289. Faţă de îngrijirea copiilor şi datoria de a-i creşte în
învăţătura şi certarea Domnului, toate celelalte îndatoriri sunt secundare290. Dimpotrivă,
„neglijarea educaţiei copiilor este cel mai cumplit păcat şi culmea răutăţilor”291.
Însuşi actul educaţiei, este un act al grijii divine. Sfântul Ioan Hrisostom întreabă:
„Nu ştii, oare, că Dumnezeu are mai multă grijă decât tine de copilul tău?”292. Ca atare,
educaţia despre care vorbeşte el, este pur creştină, făcută în spiritul şi în duhul preceptelor
evanghelice, lăsate de Domnul nostru Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli.
283 Asist univ. Ioan-Cristinel Teşu, art.cit., pag. 55284 Ibidem, pag. 56.285 Ibidem286 Omilii la Facere, trad.cit., Omilia a XVII-a,VIII, p. 201.287 Idem, Omilia a XXI-a, III, p. 248.288 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni…,p.51289 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la facere, trad.cit.,Omilia a LIX-a, v, p. 263.290 .Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni, trad. Cit., p. 215. 291 I.G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 604.292 Idem, Omilia LIX-a,I, p. 256.
61
Scopul acesteia este realizarea personalităţii moral-religioase creştine de a face din
copii adevăraţi creştini.
Această creştere şi educare creştină începe de timpuriu, când persoana umană este
mai uşor educabilă. El recomandă ca, încâ de la naştere, părinţii să dea copiilor lor nume
creştine, după numele celor ce s-au făcut pildă de credinţă şi dragoste, aşa cum au făcut-o
înaintaşii lor: „Femeile să nu pună la întâmplare numele copiilor lor, ci să le dea nume,
care să spună mai dinainte cele ce vor fi”293. „Prin numele, pe care îl dădeau ncopiilor lor,
spune el, părinţii de altădată îi învăţau pe copiii lor să.şi alipească sufletul de virtute…, iar
numele dat copiilor nu era numai un îndreptar spre virtute pentru cei ce-l purtau, ci era şi
învăţătură de mare înţelepciune şi pentru ceilalţi şi pentru generaţiile viitoare”294. Numele
lor trebuie să fie cele ale „sfinţilor bărbaţi, care au srălucit în virtute, al celor care au avut
multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu…”295.
Odată cu naşterea copiilor, părinţii trebuie să înceapă să le insufle acestora şi duhul
credinţei şi al evlaviei. Păîrinţii sunt nu numai cei care dau naştere copiilor, ci şi educatorii
lor şi îndrumătorii lor spre virtute. Sfântul Ioan Gură de Aur nu interpretează paternitatea
numai ca act de filiaţie pur fizică, naturală, ci consideră că adevăraţii părinţi sunt cei care
mărturisesc nu cu natura sau cu naşterea, paternitatea asupra copiilor, ci cu virtutea, prin
grija de a-i educa. Copiii trebuie crescuţi în grija faţă de cele duhovniceşti, cereşti.
„Vă rog din suflet şi vă implor să aveţi mare grijă de copiii voştri şi să căutaţi
mântuirea sufletului lor. Să urmaţi exemplul lui Iov, care, fiindu-i teamă ca nu cumva
copiii lui să păcătuiască fie şi cu cugetul, aducea jertfe şi se ruga mult pentru ei. Să urmaţi
pilda lui David, care, atunci când a murit, l-a chemat lângă el pe fiul său, viitorul rege
Solomon şi, în loc să-i lasă bogăţii, l-a povăţuit: „Fiul meu, dacă vei trăi întru evlavie,
nicicând nu vei păţi nimic rău, toate îţi vor merge bine şi viaţa ta se va petrece în linişte.
Însă dacă nu te vei face plăcut lui Dumnezeu şi vei fi lipsit de ajutorul Său, rangul tău
împărătesc nu-ţi va folosi la nimic. Căci fără evlavie, şi bunurile pe care le ai le vei pierde,
şi prin mari ruşini vei trece. Evlavia te va ajuta să dobândeşti şi cele care-ţi lipsesc”296 .
Învaţă-l psalmii care vorbesc de adunarea cu cei buni (căci şi de aceştia găseşti acolo şi
multe altele), despre înfrânarea pântecelui, despre cum să-şi ţină mâinile, despre lipsa de
293 Idem,Omilia a II-a, I,p.178.294 Idem, Omilia a XXI-a, II,p.246295 Ibidem, p.246.296 Parafrază la III Regi 2, 1-4
62
lăcomie. Căci nimic nu sunt banii, nici slava şi câte mai sunt asemenea acestora. Când cu
aceştia îl vei conduce din copilărie, câte puţin îl vei aduce şi la cele mai înalte 297. Psalmii
conţin toate acestea. Iar imnele, iarăşi, nu au nimic omenesc.
După ce îl deprinzi cu psalmii, atunci introdu şi imnele, fiindcă ele sunt un lucru mai
dumnezeiesc298. Căci puterile cele de sus cântă imne. Ele nu cântă psalmi, „Nu este imn
frumos în gura păcătosului”, zice [Scriptura] (Is.Sir. 15,9); şi iară zice: „ochii Mei peste
credincioşii pământului ca să şadă ei împreună cu Mine”(Ps. 100,8); şi iară: „Nu va locui
în mijlocul casei Mele cel ce face mândrie”(Ps. 100,9); şi iarăşi: „Cel ce umblă în cale
neprihănită acesta îmi slujeşte”(Ps. 100,8). Aşadar asiguraţi-vă299 că copiii nu se amestecă
nu numai cu prietenii, dar nici măcar cu cei din casă. Fiindcă mii de rele [intră] în cei
liberi când le aşezăm sclavi stricaţi. Căci dacă având parte de tată şi de iubire părintească
şi de atâta filosofie, abia de scapă [nevătămaţi], dar când îi vom preda neglijenţei şi
nepăsării slugilor de casă, ce va fi cu ei?300
Trebuie, aşadar, ca părinţii să se îngrijească nu de cum vor dobândi bani copiii lor, ci
de cum vor dobândi evlavie şi bogăţie sufletească. Trebuie să-i educe astfel încât să nu
aibă nevoie de multe lucruri, să nu se dedea dorinţelor vremurilor de astăzi. Trebuie încă
să cerceteze cu atenţie când ies copiii lor din casă şi când se întorc, unde se duc şi cu cine
se întovărăşesc. Dacă nesocotesc aceste îndatoriri ale lor, vor da răspuns la Dumnezeu.
Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alţii – căci spune Scriptura că
„Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt”301 –, cu atât mai mult ni se va
cere răspuns pentru cum am avut grijă de copiii noştri.
Educaţia este cea mai mare artă, pentru că, în timp ce celelalte arte urmăresc un
folos în lumea de aici, ea are ca scop dobândirea bunurilor viitoare.
297 În nici un caz nu sunt recomandate desenele animate şi aşa-zisele filme pentru copii şi tot ceea ce noi credem azi că trebuie să ţină de educaţia „armonioasă” (dar în armonie cu cine?) a unui copil.298 Imnele pot fi descoperite de îngeri sau insuflate de Duhul unor oameni sfinţi. Dar pentru a putea fi insuflat să scrie un imn, omul trebuie să aibă parcursă lupta duhovnicească arătată în palmi. El va trebui să se fi curăţit mai înainte prin rugăciunea şi asimilarea lăuntrică a psalmilor. Nu orice timp este potrivit pentru orice învăţătură, lucru care nu-l mai respectă azi aproape nimeni.299 A te asigura înseamnă că ai cercetat cu cea mai mare amănunţime şi nu ai văzut nici un pericol, în nici un caz nu e vorba de o privire şi cercetare superficială, chiar dacă se cercetează totul. Părinţii trebuie să fie ochi de vultur. Cea mai mică neregulă trebuie corectată şi stârpită. Dar, pentru asta, părinţii trebuie să aibă o reală trezvie lăuntrică şi mintea şi inima luminate de har.300 Omul civilizat de azi are aceleaşi comportamente pe care le aveau sclavii în antichitate. Viaţa lor era caracterizată de libertinaj. Azi nu mai avem slugi stricate în casă, ci emisiuni stricate, distracţii stricate, satisfacerea poftelor în orice clipă etc. Orice amestecare a copilului cu acestea duce la dezastru. Oricum, şcoala şi în general mijloacele de informare au devenit focare de infecţie duhovnicească.301 I Corinteni 10, 24
63
În acţiunea de educare a copiilor, părinţii sunt consideraţi, de Sfântul Ioan Gură de
Aur, adevăraţi artişti, ce urmăresc realizarea unor adevărate opere de artă. Copilul este, la
început, asemenea unui bloc de marmură. Precum sculptorul trebuie să dea formă
frumoasă acestuia, tot aşa şi părinţii trebuie să infrumuseţeze viaţa copiilor cu virtuţile
cele mai înalte şi, îndepărtând tot ceea ce este păcat şi contrar, să facă din copii adevărate
opere de artă însufleţite. Educatorul este un Pygmalion care trebuie să se îndrăgostească
de Galateea sa, adică de copilul, pe care-l sculptează sufleteşte302.
Educaţia creştină trebuie să fie integrală, unitară, să privească atât educţia trupului,
pentru a deveni un bun suport al spiritualului, cât şi a sufletului.
Dintre factorii de educaţie cu valoare de model, Sfântul Ioan Hrisostom vorbeşte
adesea, despre rolul familiei şi al Bisericii. Deşi vorbeşte de dragostea părintească faţă de
copii a ambilor soţi, totuşi, acordă o importanţă deosebită rolului mamei, în educarea
copiilor. Căminul este pentru ea „o şcoală de filosofe”303,în care „îşi adânceşte
perfecţiunea personală”304 , pentru a împărtăşi din această experienţă şi celorlalţi membrii
ai familiei. El aseamănă activitatea mamei de educare a copilului, cu slujirea
învăţătorească a Mântuitorului, cu modul în care Îşi îndruma El Apostolii şi ucenicii:
„ Uită-te la priceperea mamei!- îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur. Împinsă de gândul ei,
dar mai bine spus, slujind şi acum proorociei lui Dumnezeu, îi dă copilului ei acele sfaturi,
pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi…”305. Grija tatălui este mai mult de a conduce
tânărul spre armonia fizică, trupească şi ceea ce ţine de tăria morală, iar a mamei, de a
cultiva în special calităţile sufleteşti ale copiilor, înălţându-i spre adevărata „filozofie”
creştină.
El acordă o mare valoare exemplelor, modelelor, pe care să le imităm şi arată că
se cuvine să ilustrăm cu poveşti şi pilde de viaţă virtuoasă din Sfânta Scriptură viaţa
copiilor. Să recomandăm acele figuri din Vechiul Testament, care s-au făcut pildă de
înţelepciune prin viaţa lor, alături de care un sens deosebit îl are pilda supremă a
Mântuitorului Iisus Hristos, a personalităţilor religioase ale Noului Testament şi cele din
istoria creştinismului. Alături de aceste modele, mai pot fi urmate şi figuri din istoria
302 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni…, p.67.303 Magistrand Pr.Marin Branişte, art. cit., p.148.304 Ibidem, p.148.305 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), trad. Cit.,Omilia a LIV-a, II, p.206.
64
umană în general, din experienţa omenească. Puterea exemplului este considerată un
factor al educaţiei.
Educaţia urmăreşte ca, prin conceptele şi lucrurile lumii acesteia, să ducă la
mântuire. Scopul ei ultim este soteriologic. Întrucât tinerii „prin ei însuşi alunecă mai uşor
şi sunt înclinaţi spre păcat…”306, cere părinţilor că vegheze permanent la creşterea lor
duhovnicească. Aceasta implică, mai întâi, o lucrare ascetică, de înlăturare a patimilor şi
păcatelor săvârşite în trup. Pe părinţi, îi îndeamnă „…să înfrânăm pornirile copiilor noştri,
să punem frâu puternic tinereţii, cu frica şi cu sfatul…”307.
Concepţia sa despre educaţia sufletului ceste comună orientărilor patristice. Prin
ea, sunt înlăturate din sufletul copiilor şi al subiectului de educat- patimile, în locul cărora
răsare virtutea. Aceasta este „cea mai mare bogăţie”, „bogăţia cea nespusă” care sporeşte
bogăţia lor308. De acea, sfătuieşte părinţii să-şi înveţe copiii „să pună virtutea mai presus
de orice”309. Virtutea înseamnă curăţie trupească şi sufletească, frumuseţe spirituală, iar
lipsa acestora este „pricină de rele”. Din lipsa lor se nasc toate relele310.
Adevărata moştenire pe care trebuie să o lase părinţii copiilor lor nu este de natură
materială, ci pur spirituală şi constă în bunătate, blândeţe, milostenie, dragoste şi
curăţenie. Această moştenire este o comoară ce nu se poate cheltui, este o comoară ce nu
poate fi înpuţinată nici de uneltirile oamenilor, nici de atacurile tâlharilor, nici de răutatea
slugilor, nici de altceva de felul acesta. Comoara aceasta rămâne pururi, e o comoară
duhovnicească, nesupusă uneltirilor omeneşti. Dacă cei ce o primesc vor şti să fie cu
mintea trează, comoara aceasta merge cu ei în viaţa viitoare şi le pregăteşte mai dinainte
corturile cele veşnice”311
MIJLOACELE DE EDUCAŢIE
Recompensele şi pedepsele pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă întratatul
său pedagogic pute să le împărţim în trei categorii:
306 Idem, Omilia a LIX-a, I, p.256.307 Ibidem, p.260.308 Ioan-Cristinel Teşu, art. cit., p 58.309 Ibidem, p.58.310 Ibidem, p.58.311 Omilii la Facere, trad. Cit., Omilia a XLVI-a, IV, p. 329.
65
recompense morale, b, pedepse morale şi c. Pedepse corporale sub forma bătăii. Prin
termenul „morale” înţelegem fiecare mijloc pedagogic ce se adresează într-un mod
negativ, echivalent, personalităţii copilului. Astfel, în recompensele morale, conform cu
criza pedagogică negativă, putem să localizăm în tratatul său pedagogic lauda şi oferta
darurilor şi premiilor, pe când în pedepsele morale, conform cu criza pedagogică negativă,
controlul şi mustrarea. În final, în ceeace priveşte pedepsele corporale, în această lucrare
pedagogică Sfîntul Ioan se referă numai la bătaie.
a. Pedepse morale
În tratatul pedagogic al Sfantului Ioan Gura de Aur, în ceeace priveşte pedepsele
morale, putem localiza pedeapsa mustrării, care el recomandă să se facă „uneori prin
cuvinte usturătoare alteori prin cuvinte persiflante”312.Din cauza cuvântului
„persiflante”,ce are în prototip „cuvinte dureroase”, D. Moraitis-care neagă provenienţa
tratatului din structura operelor Sfântului Ioan-a acuzat pe autorul acestui tratat ca fiind
„antipedagogic”, din cază că foloseşte acest mijloc de educaţie313.
Şi noi sântem de părere că nu trebuie să se adreseze copilului- şi în special
adolescentului- cuvinte ce ating personalitatea lui şi îl traumatizează moral. Cuvinte şi
fraze de forma :”prostule, măgarule, nătângule, mereu vei fi acelaşi, esti un incapabil,
niciodată nu te vei educa”, ce-l jignesc profund poe copil, îi deprimă moralul şi.l umilesc
atât pe el însuşi, cât şi pe părintele ce le foloseşte, ar trebui să fie evitate sârguincios şi să
nu fie folosite în nici un caz. S-a dovedit că pedeapsa morală de acest fel poate aduce
rezultate opuse sau să-l conducă pe copil la dezamăgire şi insucces.
Este complet incredibil pentru noi să acceptăm că un pedagog de talia lui Ioan Gură
de Aur a putut să propună vreodată o pedeapsă morală de acest gen, ce umileşte sau
dispreţuieşte copilul şi jigneşte grosolan personalitatea lui. Nu ! În nici un caz n-am putea
să fundamentăm o astfel de opinie, oricât de sever a fost în anumite cazuri eminentul
Părinte şi Pedagog al Bisericii noastre. Pentru că severitatea ce l-a distin s pe Sfântul
Ierarh a fost în mod limpede mişcată de Dumnezeu şi niciodată n-a atins şi nici n-a jignit
personalitatea omului- şi îndeosebi a tânărului-,în persoana căruia a zărit pecetea sfântă şi
chipul lui Dumnezeu. Severitatea Sfântului Ioan constituia în fiecare împrejurare
exprimarea iubirii supreme a lui Dumnezeu, pe care acel minunat Ierarh a simţit-o adânc
în inima lui, pentru om şi în special pentru copii şi tineri. Astfel, din acest punct de vedere, 312 Despre slava deşartă,…par. 30.313 Ieromonah teofan Mada , Familia creştină la Sf. Ioan Gură de Aur, Sibiu, 2008, pag. 203.
66
putem fi de acord că şi severitatea, când se foloseşte corect şi e pedagogic fun damentată,
argumentată, constituie şi aceasta o poziţie, o opinie în prctica pedagogică conformă cu
legile ei sfinte, drepte şi necesare. Într-o omilie la epistola I către Tesaloniceni, găsim un
paragraf ce poate fi cuprinzător pentru această temă: „Certaţi-spune Apostolul- pe cei
neastâmpăraţi; adică să nu-i certaţi într-un mod absolut şi dintr-o dată, ci cu îngăduinţă, cu
blândeţe. Compătimiţii pe cei mici la suflet şi fricoşi, ce se pierd uşor, să-i sprijiniţi pe
bolnavi, să fiţi îndelung-răbdători cu toţi. Pentru că acela ce primaşte o mustrare aspră
ajunge la deznădejde, devine mai obraznic şi le dispreţuieşte pe toate. De acea trebuie să
tămăduim dulce prin sfat”314.
Dacă suntem atenţi la tratatul acesta 315, vom constata că de fapt se întâmplă exact
contrariul faţă de ceeace susţinea D. Moraitis; pentru că în acest punct Sfântul Ioan Gură
de Aur se referă la tema arzătoare a pedepselor în cadrul unei forme eşalonate, în care
pedeapsa se impune progresiv şi cu mult respect şi iubire faţă de personalitatea copilului.
Adică, începe de la simpla privire, pe care Pedagogul o va arunca copilului „în mod
sever”, înaintează la cuvinte „severe”, cuvânt cu sens metaforic, ce înseamnă cuvinte ce se
adresează copilului cu duritate şi cu asprime, ca să încheiem,- în cel mai rău caz, în care
copilul continuă „din nou” să încalce porunca părintească – în cuvântul „logia
oneidistika”, care, cu excepţia „persiflante- umilitoare” ar putea , conform cu dicţionarul
Liddel-Scott, să fie tradus si prin „cuvinte de control sau dojenitoare”, cuvinte ce oricum
nu prezintă nimic anti-pedagogic316.
Ultimul sens al mustrării îl localizăm şi-n alte cuvinte ale lui Ioan Hrisostom, unde
printre altele răspunde şi la acea frumoasă sentinţă a lui: „faptul de nu a certa pe cei ce
păcătuiesc pagubă este şi pentru dascăl, şi pentru elev”317. Avem impresia că tocmai
această interpretare a mustrării şi a controlului pedagogic sănătos ar trebui şi noi să o
atribuim frazei hrisostomice contestate, „cuvinte persiflante”, făcând o interpretare în
spirit decât „în/după literă”318.
Acest spirit de care vorbim e cuprins, de exemplu, într-o omilie la Epistola I către
Corinteni: Să cauţi scăpare în iubire, temperând astfel greutatea cuvintelor şi, dându-i
acestuia puterea să-i spui: „eu acestea te îndemn şi te sfătuiesc; dar depinde de tine, dacă
314 I Tesaloniceni, Omilia X, P G 67, 456.315 Cuvinte dureroase –dispreţuitoare(oneidistikois logois, 30.)316Ieromonah Teofan Mada, op. Cit. pag. 205.317 Ibidem318Ibidem,
67
te vei convinge. Nu te oblig, nici nu te constrâng; le încredinţez pe toate gândirii tale şi
hotărârii tale…”.Dacă folosim controlul în acest fel, vom putea uşor să-i corectăm pe cei
ce greşesc. Fiindcă modurile pe care le întrebuinţăm acum se potrivesc mai mult fiarelor şi
animalelor iraţionale, decât oamenilor”319 .
Am spune în acest punct, accentuând conclusiv că forma eşalonată de impunere a
mustrării pe care o recomandă Sfântul Ioan, constituie, precum am notat, un mijloc
pedagogic unic şi minunat în tema impunerii pedepselor, care şi astăzi ar trebui să fie
urmărit de părinţi şi dascăli în spirit pentru că se consideră absolut sănătos şi conform cu
principiile şi cerinţele pedagogice contemporane. Şi chiar am putea nota aici că Sfântul
Pedagog se exprimă modern pentru epoca lui, unde pedeapsa sub forma bătăii alcătuia
canonul pentru majoritatea cazurilor, când îl vedem că îi propune tatălui multe şi variate
moduri, urmând să-l stimuleze pe copil spre lucrarea bună, făcând uz şi de darurile
bogate320, delicateţe321, ca şi de atracţii variate pentru recompensarea promisiunilor322.
b. Pedepse corporale. În ceeace priveşte pedeapsa corporală, am spus deja că în acea
epocă şi în general în tot evul mediu, era bătaia pe care Părintele, gândind foarte pedgogic,
nu o recomandă să se aplice des şi în fiecare împrejurare. „Trebuie prin indulgenţă să
vindecăm boala. Deoarece acela ce a devenit mai bun din frică omenească, repede se va
întoarce la obişnuinţele lui rele”323 .
Cît priveşte frecvenţa cu care trebuie să se impună pedeapsa corporală, Ioan Gură de
Aur, ca pedagog extraordinar şi cunoscător al psihologiei copilului, îl sfătuieşte pe tată
prin cuvintele următoare: „Să nu-ţi baţi fiul continuu şi să-l obişnuieşti cu acest mod de
instrucţie. Fiindcă dacă se obişnuieşte cu bătaia, o va dispreţui; iar când o va dispreţui,
toate vor fi pierdute. Să se teamă mereu că va mânca bătaie, dar să nu fie bătut; să fie
ameninţat cu biciul, dar să nu fie atins; şi orice ameninţare să nu fie dusă la relizare. Dar şi
aceasta iarăşi să n-o înţeleagă, adică faptul că ameninţările sunt numai cuvinte, fiindcă
ameninţarea numai atunci foloseşte când o vede cineva că se poate îndeplini. Dacă, însă
cel ce greşeşte înţelege indulgenţa, atunci pe o ureche vor intra şi pe alta vor ieşi. De
aceea trebuie să aştepte pedeapsa, dar şi să nu fie pedepsit, aşa încât frica să rămână
319 la I Corinteni, Omilia 44, PG 61, 379.320 Despre slava deşartă…,par.67.321 Ibidem, par. 68.322 Ibidem, par.30323 La Matei, Omilia 29, PG , 57, 362.
68
puternică şi să fie ca focol mocnind şi arzând toţi spinii din toate părţile, sau ca un hârleţ
ascuţit ce sapă adânc”324.
Chiar dacă paragraful de mai sus e pedagogic, mă tem însă că, în spiritul unei
înţelegeri greşite şi răuvoitoare a „progresivităţii”, se vor găsi câţiva pedagogi
contemporani ce vor îndrăzni să-l acuze ca anacronic sau chiar ca nepedagogic, din cauză
că vorbeşte prea direct despre bătaie şi lovituri. Considerăm nu numai că Sfântul Ioan nu
este anacronic, ci, dimpotrivă, se prezintă ca modern şi inventiv pentru epoca lui, datorită
atitudinii admirabile ce o ia în tema mult discutată a pedepselor şi totodată pentru
mijloacele de educaţie, de recompense, săruturi şi mângâieri. Şi toate acestea într-un
moment în care mulţi pedagogi ai epocii se poziţionau exclusiv pentru pedeapsa corporală
şi desigur pentru forma cea mai gravă a ei.
Şi-n acest caz, a pedepsei corporale, considerăm că Marele Ierarh ar trebui judecat
conform cu măsura epocii lui, pentru a putea aprecia mai bine atitudinea pe care o ia în
această temă. Astfel, într-o epocă în care înflorea sclavia, şi „cureaua de piele” era
mijlocul de pedepsire a robilor, n-ar fi fost deloc dificil ca acelaşi instrument să fie folosit
de pedagogi împotriva copiilor mici ce erau indisciplinaţi. Platon, în Grecia Antică,
spunea că „dintre toate fiinţele, copilul e cel mai greu de îmblânzit”325 şi de acea, „nu
trebuie să-i stricăm pe copii lăsându-i necontrolaţi”326 ci prin „ameninţări şi lovituri să-i
aducem pe drumul drept, precum lemnul strâmb şi flexibil”327. În Sparta, aşa cum ne
informează Plutarh, pedeapsa cunoştea cea mai mare glorie. Acolo nu-i băteau pe copii
numai cei responsabili cu disciplina lor, dar şi fiecare cetăţean, „ca să nu existe timp mort,
nici punct al cetăţii părăsit de către oameni, să sfătuiască şi să pedepsească copilul
deviat”328.
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre aplicarea pedepsei de către părinţi la anumite
purtări greşite ale copiilor lor: „Dar mulţi părinţi păţesc aşa ceva pentru că nu vor să-i
pedepsească pe copii lor, nici să le spună vreun cuvânt dur, nici să-i întristeze pe copii lor
ce trăiesc dezordonat şi în fărădelegi, şi astfel de multe ori i-au văzut să cadă în cea mai
urâtă ruşine, să fie aduşi în faţa tribunalelor, să le taie călăii capul. Fiindcă dacă tu nu-l
înveţi, nu-l corectezi, se încurcă cu oameni infectaţi şi imorali, ia viclenia lor, atunci legile
324 Despre slava deşartă…. Par. 30.325 Legi, 808,d.326 Ibidem, 794 d.327 Protagoras, 325 c.328 Ieromonah Teofan Mada , op. Cit. ,208.
69
ce sânt pentru toţi oamenii îl preiau şi în faţa lor îşi găseşte pedeapsa. Împreună cu
nenorocirea vine cea mai mare ruşine, pentru că toţi, după sfârşitul rău al copilului, arată
cu degetul pe tată şi nu mai poate apărea public. Cu ce ochi să dai faţă cu aceia ce te
întâlnesc, după această ruşine şi comportament al copilului tău? Poate fi o prostie mai
mare decât aceasta? Ce răutate poate să fie mai rea decât această nebunie a părintelui
aceluia? Nu ţi-e ruşine să nu roşeşti când ceartă judecătorul pe fiul tău şi să-l facă mai
înţelept şi să aibă îndreptarea judecăţii? Nu ţi-e ruşine, mai bine să te ascunzi în pământ,
mai îndrăzneşti să te numeşti părinte, tu care l-ai vândut pe fiul tău şi n-ai făcut ceea ce
trebuia să-l înveţi, şi să-l cerţi şi să-l baţi, ci l-ai lăsat de s-a stricat de tot de răutate? Tu de
vei vedea pe altcineva om prost care bate pe copilul său îţi pare rău şi te mâhneşte şi te
scârbeşti şi sari în faţa lui, aceluia ce-l bate ca o fiară şi mai rău, şi pe diavolul pe care-l
vezi în toate zilele că îl bate pe fiul tău şi-l aduce la draci, tu dormi şi nu-ţi pare rău, nici te
mâhneşti, nici vrei să-l răpeşti de la fiara cea rea diavolul
Şi care iubire de oameni vei afla lângă Dumnezeu? Căci cum nu este fără de cale şi
rău? Iar când se pedepseşte fiul tău de la diavolul şi-l apucă nevoia, să alergi la toţi sfinţii
să izbăvească pe fiul tău din chinul diavolului. Şi când se află în păcat şi răutate, care
păcat este mai rău decât orice chin diavolesc, care vezi că-l bântuieşte în toate zilele, nu
pui în minte? Măcar bine de se bântuieşte fiul tău de diavolul să-l arunce jos, nu este
nimic nicidecât pentru că nu poate demonul care-l apucă să-l lege la iad nicidecum. Mai
mult din aceasta poate să se izbăvească cineva şi să încununeze când poartă patima
aceasta cu îngăduinţă şi cu mulţumită.
Dar cel ce se află înăuntru în păcat, nu este cu putinţă să se izbăvească niciodată,
ci i se cuvine şi aici să fie cu totul ocărât şi necinstit şi dacă va merge şi acolo la viaţa ce
va să fie să se muncească în veci.
Şi ce răspuns vei da lui Dumnezeu, tu care te leneveşti a certa pe fiul tău?
N-a fost copilul locuitor cu tine, va zice Dumnezeu către tine cel care eşti tată, nu te-am
făcut învăţător şi stăpân, şi purtător de grijă asupra copilului tău? .
Nu ţi-am dat toată puterea în mâinile tale? De aceea de vor petrece fiii cu obiceiuri bune
cu anevoie se vor întoarce când se vor face la vârsta legii.
Căci sufletul copiilor este ca pânza de curată şi albă care în orice fel se va vopsi întâi,
aşa va fi până la sfârşit. Chiar dacă ar vrea cineva să o vopsească cu o altă culoare,
pururea se arată vopseaua cea dintâi. Aşa şi copiii cei mici când se obişnuiesc la bine cu
70
anevoie se întorc la rău. Pentru aceasta zice şi Sf. Ap. Pavel la I Corinteni V, luând pildă
de la Menandru. Strică minţile cele bune vorbele cele rele, adică vorbele cele rele strică
minţile cele bune ale tinerilor… . .
Nu ţi-am poruncit să înveţi şi încă să-l prefaci când este tinerel? Deci ce iertare o să
ai de vei lăsa pe copilul tău să crească şi să rămâie neînvăţat şi ce vei zice? Că este copilul
tău slab la minte şi nu pricepe cuvântul? Ţi s-a căzut când era încă copilul tău mic să-l
înveţi şi să-l obişnuieşti la cele ce se cuvin să cerci mişcările sufletului lui şi să te aibă de
frică de mic, când este uşoară lucrarea, atunci se cuvine ca un plugar bun să tai mărăcinii,
adică obiceiurile lui cele rele.
Deci care răspuns şi ce cuvinte avem să zicem lui Dumnezeu când copiii noştri
hulesc? Dumnezeu nu se milostiveşte nici spre viaţa lor, pentru că cel ce huleşte pe
părintele lui sau pe mama lui, zice legea, să se omoare şi Dumnezeu să se batjocorească de
copiii noştri? Şi nimic să nu ne pară rău? Eu nu lipsesc zice Dumnezeu, să ucid nici pe
fiul tău când te huleşte şi tu măcar nici cu cuvântul nu voieşti să scârbeşti pe fiul tău, care
huleşte legile Mele şi le calcă? Şi cum nădăjduieşte să afli vreo iertăciune de la Mine?
Deci să nu ne lenevim, să certăm pe fii noştri să facă poruncile lui Dumnezeu, cunoscând
că atunci când sânt cu Dumnezeu bine şi în viaţa lor aceasta se vor face cinstiţi şi buni,
pentru că acela care este bun şi temător de Dumnezeu, toţi îl cinstesc şi i se pleacă, în ce
chip cel rău şi viclean toţi îl urăsc şi fug de ar fi şi foarte bogat. Aceia care se lenevesc să
certe pe fii lor de când sunt mici, şi să-i facă să sporească deşi ar fi buni la alte fapte ale
lor, numai pentru aceasta vor să se muncească de la Dumnezeu. Şi de veţi vrea să o aflaţi
aceasta bine şi să o cunoaşteţi, luaţi aminte bine să o pricepeţi.
Pentru aceasta porunceşte Ap. Pavel la Efeseni VI: „Fiilor ascultaţi pe părinţii voştri
în Domnul pentru că aceasta este dreptatea. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta care este
întîia poruncă cu făgăduinţă, pentru ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.
Înţelepciunea lui Solomon: „Fiul certat înţelept va fi, iar cel ce cruţă varga urăşte pe fiul
său, iar cel ce-l iubeşte cu nevoinţă îl ceartă”.
Mari necazuri păţesc părinţii aceia care nu vor să-şi bată copiii, nici să-i mustre,
nici să-i supere cumva, cu toate că trăiesc o viaţă dezordonată şi imorală. De multe ori am
văzut cum asemenea copii erau duşi la tribunal şi osândiţi pentru fărădelegile lor.
71
Părinţii care nu-şi ceartă copiii sunt mai răi ca tâlharii care ucid numai trupul, iar
părinţii ucid şi sufletul şi trupul copiilor.
Ce răspuns Îi vei da lui Dumnezeu când te va cerceta pentru că nu te-ai sârguit să-l
educi cum se cuvine pe copilul care ţi s-a născut? Te va întreba Domnul: „Nu te-am pus
ocrotitor şi dascăl al lui? Nu ţi-am poruncit să-l călăuzeşti pe calea cea dreaptă?”. Ce vei
putea spune atunci? Că a fost un copil dificil şi n-a vrut să te asculte? Pe toate acestea
trebuia să le vezi de la început, de când era mic, şi puteai să-l modelezi cum voiai. Atunci
l-ai fi obişnuit cu binele, dezrădăcinându-i din suflet spinii care, datorită vârstei lui
fragede, ar fi ieşit uşor. Dacă te-ai fi ocupat atunci de el, patimile lui nu s-ar fi mărit şi n-
ar fi fost greu astăzi să le războieşti. .
Ne putem dezvinovăţi atunci când Dumnezeu îi pedepseşte aspru pe copiii care înjură
pe tatăl sau pe mama lor, iar noi îi auzim pe copiii noştri cum Îl hulesc pe Însuşi
Dumnezeu, şi îngăduim asta?
Să ne străduim, aşadar, să le dăm copiilor noştri educaţie creştină329, cu încredinţarea
că, atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu, se vor deosebi şi în viaţa
pământească prin virtuţile lor. Căci toţi îl respectă şi-l preţuiesc pe omul virtuos şi bun,
chiar dacă ar fi el cel mai sărac; dimpotrivă, îl scârbesc şi-l urăsc pe cel rău, chiar dacă ar
fi el cel mai bogat.
Cei care sunt nepăsători faţă de buna educare a copiilor lor vor fi pedepsiţi de
Dumnezeu.
Deci pedepsiţi pe copiii voştri împreună cu voi, pentru ca să vă mântuiţi şi pe voi şi
pe copiii voştri şi să dobândiţi împărăţia cerurilor întru Hristos Iisus Domnul nostru, a
Căruia este slava în vecii vecilor.330
c. Recompensele morale. Însă dimensiunea iubirii pe care marele pedagog o revarsă
asupra copilului nu se sfârşeşte aici, căci dacă el propune parintelui sa fie sever când e
cazul în aceiaşi masură Sfântul Părinte ştie că un copil are nevoie sa fie iubit aproape în
329 Cântările şi dansurile nu sunt singure, ci ele fac parte dintr-un mod de a trăi. Dacă accepţi elemente din acel mod de a fi, îl accepţi inconştient ca pe un întreg. Când primesc elemente ale acelui mod de a fi, nu primesc doar elementele, ci şi duhul care lucrează în ele. Acel duh intrând în inima mea, încet-încet, mă transformă şi, fără să vreau, accept ca pe un dat neschimbabil modul lumii de a vieţui, încercarea de a adapta pe Hristos lumii duce la Antihrist. E limpede şi azi că permanenta căutare de îndulcire şi sofisticărie în hrană şi îmbrăcăminte duce inevitabil la acceptarea mişcărilor şi cântecelor desfrânate şi, treptat, noi înşine devenim desfrânaţi în inima noastră, chiar dacă pe dinafară părem oameni respectabili.330Despre a fiilor creştere, în Mărgaritarele…Ed .pelerinul Român Oradea , 1994 , pag. 4.
72
aceiaşi masură în care are nevoie de hrană, şi recomandă iubirea şi recompensele în
educarea copiilor, deoarece iubirea şi bunăvoinţa sânt indestructibil legate de fiinţa
omului331. Se cunoaşte că ,micul copil simte nevoia afectivităţii şi a rercunoaşterii din
momentul naşterii. Chiar şi sfaturile, mustrările şi recomandările ce se fac în momentele
liniştite ale afectivităţii părinteşti adânci şi sincere, au rezultate mult mai pozitive şi
binefăcătoare în universul lui sufletesc.
De aceea şi Sfântul Ioan, când se referă la subiectul cel mai critic, al instruirii
instinctului de reproducere al băiatului, se adresează tatălui cu următoarele cuvinte
impresionante: „şi spunând acestea, să-l sărutăm şi să-l îmbrăţişăm şi să-l strângem la
pieptul nostru, ca să-i arătăm iubirea noastră. Prin toate acestea să-l înmuiem pe copilul
nostru!… şi să-i dăm multe daruri… ca să-i arătăm că-l apreciem”332. De asemenea,
Sfântul Ioan recomandă tatălui să fie dulce, blând şi calm şi să-l răsplătească pe copil cu
multe premii, când păzeşte legile familiei333.
Pedagogul ştie foarte bine cât de strâns legate sânt în sufletul copilului mic şi al
adolescentului fapta bună cu răsplata şi lauda pe care o va primii în continuare. Şi fiindcă
din natura lui omul iubeşte lauda, uşor se impulsionează spre fapta bună, aşteptând
rezultatul mulţumitor ce va urma, cu lauda şi recunoaşterea efortului lui. Lauda dreaptă
este un mobil exterior ce naşte încrederea, îl îndeamnă pe copil să-şi asume iniţiative, îl
impulsionează spre învăţare, provoacă voinţă bună şi îmbunătăţeşte relaţiile între
oameni334.
Desigur, Sfântul Ioan îi sfătuieşte pe părinţi să se poarte cu această dispoziţie
prietenoasă către copilul lor, urmând să atingă rezultate pozitive pe cât posibil într-un
subiect foarte însemnat şi de importanţă primordială, precum e cel sexual, spre al ferii pe
tânăr de căderile atât de păguboase ale desfrânării335. El chiar îi consideră vinovaţi pe
331 Teofan Mada, op. Cit.,pag.214.332 Despre slava deşartă,..par. 78.333 Ibidem, par.67.334 Ieromonah Teofan Mada, op. Cit., pag. 214.335 Duhul lumii nu poate intra dacă nu este ales şi lăsat să intre. Iar copilul îl acceptă pentru că este lăsat să trăiască într-un mediu impregnat de acest duh. El nu este protejat deloc, în chiar faptul că nu e protejat, el consideră acest lucru ca un act aprobator din partea părinţilor. Dacă părinţii nu-l opresc de la contactul cu patimile lumii, el le va accepta de la sine, ca pe ceva firesc, căci încă nu are capacitatea de discernământ. Singurul mod real de educaţie rămâne o ofensivă împotriva patimilor lumii din tancul lui Hristos. Dacă stăm fără să fim în ofensivă şi fără să dăm atenţia lui Hristos, mai devreme sau mai târziu vom fi cuceriţi prin însuşi faptul că nu ştim să luptăm şi muşchii cei duhovniceşti ni se atrofiază. De pildă ce e rău, ar spune unii, să laşi copilul să-şi cumpere o îngheţată sau o prăjitură foarte gustoasă. Problema este mai întâi de ce o doreşte? (acesta este primul pas prin care lumea intră în noi). Trecând însă peste acest aspect, el o va cumpăra de la un om care a asociat la ghereta lui lucruri ce vădesc un anumit mod lumesc de a trăi. Dacă copilului i s-a dat voie să meargă în
73
părinţii ce refuză să le dea copiilor săi mari independenţa lor: „Pedagogul îl face ridicol pe
tânăr, când, după ce s-a maturizat şi trebuie să-i dăruiască independenţa lui, acesta
continuă să-l ţină lângă el”336.
Se înţelege chiar că Sfântul pedagog, recomandând recompensa ca mijloc de
instruire, nu înţelege în nici un caz că trebuie să se facă o întrebuinţare a ei iraţională şi
fără control. Părintele poate folosi toate felurile de recompensă, însă potrivit cu cerinţele şi
seriozitatea împrejurărilor pedagogice. El foloseşte toate mijloacele de educaţie de la
severitatea extremă, dacă aceasta se cere, până la delicateţea şi indulgenţa extremă,
aceasta, oricum „ca să mântuiască pe unii”337, după cuvântul Apostolului Pavel. „Să
învăţaţi şi să sfătuiţi, fără să porunciţi şi să constrângeţi; fiindcă semnul distinctiv al iubirii
lui Dumnezeu faţă de om este şi acesta, că nu sânteţi conduşi la credinţă într-un mod
tiranic”338.
Aşadar, cum nu este neghiobie să trimiţi copilul să înveţe arte şi meserii şi
învăţătură şi toate să te sârguieşti a le face pentru acest lucru, dar să nu-1 creşti în
învăţătura şi certarea Domnului? Pentru aceea noi suntem cei dintâi care avem parte de
roade, căci îi creştem pe copii obraznici şi îndrăzneţi, neastâmpăraţi, neascultători,
needucaţi şi neciopliţi339. Să nu facem aşa, ci să ascultăm de fericitul acesta care ne
îndeamnă să-i creştem în învăţătura şi certarea Domnului. Să le dăm lor pildă
[upodeigma]340, făcându-i să stăruie cu zăbavă din cea dintâi vârstă la citirea
Scripturilor.
acel loc, el va socoti că tot ce e acolo e bun şi împreună cu acea îngheţată va primi în suflet şi muzica pe care o ascultă vânzătorul, şi felul lui de a se comporta, şi modul cum sunt îmbrăcaţi cei care stau în jur sau la mese etc. Ca principiu, orice tentacul al lumii, oricât ar părea de nevinovat, trebuie respins, mai ales în prima perioadă de copilărie, câtă vreme copilul nu are discernământ.336 La Galateni, Omilia 6, cuv. 20, par.316.337 I Corinteni 9, 22.338 La coloseni, Omilia 5 , PG 62, par. 333.339 În esenţă, nu se referă la faptul că nu au maniere politicoase şi elegante, deşi şi acestea pot intra în aceste categorii, ci la faptul că nu au inima educată după Hristos. Că sunt egoişti şi împietriţi, incapabili de simţăminte nobile şi jertfelnice. Ba, când îi vedem zvăpăiaţi şi plini de putoarea patimilor, ne mai şi lăudăm că i-am crescut aşa, căci sunt foarte apreciaţi în ochii lumii.340 Poate fi tradus şi prin „să le indicăm [indirect]“. Această citire, datorită vârstei lor, trebuie să fie precedată în primul rând de exemplul nostru personal şi atunci ei ne vor urma. Apoi urmează şi îndemnul verbal sau, uneori, dacă e cazul, măsuri coercitive, în plus, când sunt momente mai dificile, ar trebui să ştim să-i şi atragem în mod abil spre această îndeletnicire. Importantă este însă constanţa în citire, şi asta cu orice preţ, chiar cu bătaia uneori (însă în acest caz cu multă precauţie şi mai ales rugăciune). Rezultatul la care trebuie să ajungem este ca ei să aibă timp, să dea timp fără rezerve celor sfinte. Aşa cum vedem că dacă se apucă de joacă, copiii uită de toate, chiar şi de timp, tot aşa, încetul cu încetul, trebuie să fie copleşiţi de dulceaţa celor sfinte, să simtă că aceea este viaţa lor. Dacă însă lipseşte exemplul personal, toate îndemnurile noastre rămân fără tărie.
74
Educarea copilului se face din cea mai frgedă vârstă de aceea Sfântul Ioan
recomandă ca la fiecare din etapele de creştere a copilului să i se ofere cunoştinţe şi să i
se insufle deprinderi potrivite cu dezvoltarea psihologică a momentului la care se află
acesta.Şi pe lângă acest lucru , toate acestea trebuie să vină din surse diferite, fiecare cu
responsabilitatea ei.
SFATURI DATE PĂRINŢILOR PENTRU CREŞTEREA
COPIILOR
„Auziţi acestea şi voi, părinţilor, şi voi, mamelor, creşterea copiilor nu vă va fi fără
plată. Aceasta o spune şi mai departe, zicând: „dacă are mărturie de fapte bune: dacă a
crescut copii” (I Timotei 5, 10), şi după celelalte multe pune şi aceasta. Căci nu este puţin
lucru, copiii cei daţi de Dumnezeu să fie afierosiţi lui Dumnezeu. Dacă baza şi temeliile
începutului lor vor fi bune, mare le va fi plata; iar dacă vor neglija aceasta, mare le va fi
osânda. Fiindcă şi Eli s-a pierdut din cauza fiilor săi, căci trebuia a-i povăţui. Îi povăţuia
el, dar nu precum trebuia, ci, nevoind a-i întrista, iată că şi pe ei, şi pe el s-a pierdut.
Auziţi acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi certarea
Domnului, cu multă băgare de seamă.
Tinereţea este sălbatică, având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli, pedagogi,
îngrijitori, de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată fi
stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi dacă de la început şi
din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune nişte hotare bune, după aceasta nu vom
avea nevoie de multe osteneli, ci obişnuinţa va deveni lege.
Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le
facem totdeauna pe placul lor, ci mai cu seamă să-i ţinem în întreaga înţelepciune şi
cumpătare, fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult decât orice.
Pe lângă aceasta nouă ne trebuie multe lupte şi băgare de seamă. Iute apoi să le dăm
femei, astfel ca trupurile lor să fie curate şi neatinse când vor primi pe mireasă.
75
Aceste amoruri sunt cele mai fierbinţi. Cel ce a fost înţelept şi cumpătat şi mai înainte
de nuntă, cu atât mai mult va fi şi după nuntă, pe când cel ce s-a deprins a desfrâna mai
înainte de nuntă, va face aceasta şi după nuntă. „Pentru desfrânat toată pâinea este dulce,
nu va înceta până în sfârşit.” (înţelepciunea lui Isus Sirah 23, 23). De aceea se pun cununi
pe capul mirilor, căci sunt simbol al biruinţei, şi că ei fiind neînvinşi, se apropie în acest
fel de patul de nuntă, şi că n-au fost biruiţi de plăceri. Dar dacă este robit de plăcere
dându-se pe sine desfrâului, de ce la urmă mai are pe cap cunună, când el este învins?
Acestea vi le spunem, iubiţilor, acum sfătuindu-vă, înfricoşându-vă, ameninţându-vă într-
un fel, altă dată în alt fel.
Mare avere avem noi în copiii noştri. Să ne îngrijim de ei, iar aceasta să o facem ca nu
cumva vicleanul diavol să ne piardă chiar pe noi. Acum, însă, toate sunt contrare printre
noi. Pentru ca să putem avea ţarina bună şi rodnică, toate le facem: şi ca să o încredinţăm
unui bărbat credincios, şi să căutăm a avea un îngrijitor de măgari, un altul pentru catâri,
un iconom, şi un logofăt deştept; iar tocmai ceea ce este mai de preţ pentru noi, adică să
ne îngrijim de a încredinţa pe copilul nostru unuia care ar putea să-i păstreze neatinsă
întreaga lui înţelepciune, la aceasta nu ne gândim, deşi aceasta este proprietatea noastră
cea mai de preţ, iar celelalte prin el vin. Ne îngrijim de proprietăţile ce le vom da lor, şi nu
ne îngrijim de ei. Ai văzut câtă lipsă de judecată? .
Cercetează sufletul copilului, şi la urmă vor veni şi acelea; iar dacă acest bun nu este,
nici un folos nu va avea el din averi, pe când dacă va câştiga acest bun, nici o vătămare nu
va avea de la sărăcie341.
Voieşti a-1 lăsa pe el bogat? Învaţă-1 să fie om bun şi cinstit, fiindcă astfel va putea şi
averile să şi le stăpânească, şi dacă nu va putea câştiga altele din nou, cel puţin nu va fi
mai prejos de cele deja câştigate. Iar dacă copilul este rău, chiar de i-ai lăsa lui nenumărată
avere, dacă nu i-ai lăsat păzitor, 1-ai făcut mai rău decât cei ce ajung la cea mai de pe
urmă sărăcie.
Copiilor celor care nu sunt bine crescuţi, le este mai bună sărăcia decât bogăţia.
Sărăcia ţine pe cineva în virtute chiar şi fără voia lui, pe când bogăţia nici pe cei ce voiesc
nu-i lasă a fi înţelepţi, ci îl scoate pe om, îl zdrobeşte şi-1 bagă în mii de rele.
341 Asta înseamnă că copiii trebuie obişnuiţi de mici să nu aibă nevoie de nimic, să nu se lege de nimic. Trebuie obişnuiţi cu frigul şi arşiţa, cu foamea, şi setea, cu saţiul şi îndestularea, încât în orice situaţie ei să se simtă bine. Ce spunem de noi, cei de azi, care îi înăbuşim cu toate răsfăţurile şi îi obligăm să nu poată trăi fră toate creaţiile artificiale din jurul nostru?
76
Mamelor! Îngrijiţi-vă mai ales de fetele voastre, căci este uşoară pentru voi o astfel de
îngrijire; luaţi seama bine, ca să se deprindă să stea în casă, iar mai cu seamă învăţaţi-le a
fi evlavioase, demne, a dispreţui averile, a fi simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte, şi în
felul acesta daţi-le în căsătorie. Cu chipul acesta nu numai pe ele, ci şi pe bărbatul pe care
îl vor avea 1-aţi mântuit şi 1-aţi scăpat din neajunsuri; şi nu numai pe bărbat, ci şi pe copii,
şi nu numai pe copii, ci şi pe nepoţi. Că dacă rădăcina este bună, ramurile se vor întinde
tot mai bine, iar pentru toate acestea veţi lua plată. Noi facem toate astfel, încât să folosim
nu numai unui suflet, ci printr-un suflet să folosim multora.
Fata ta, astfel trebuie a ieşi din casa părintească la căsătorie, precum iese un luptător
din locul de antrenament, având toată ştiinţa cu cea mai mare exactitate, ca şi un aluat care
trebuie a dospi întreaga frământătură şi a o preface în pâine bună. Şi băieţii trebuie să fie
aşa de sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă şi de la oameni şi
de la Dumnezeu. Să se înveţe a-şi păzi pântecele, a fugi de lux, a fi iconomi, iubitori, să
înveţe a fi cumpătaţi. Căci numai aşa vor putea şi părinţilor a le pricinui multă plată, şi cu
chipul acesta toate vor fi spre slava lui Dumnezeu, şi spre a noastră mântuire, întru Hristos
Iisus Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”342.
Factorii de educaţie
Pregătirea terenului pentru lucrarea dificilă de educaţie se face înca din prima parte a
copilăriei. Atunci, spune Sfântul Ioan, sufletul copilului seămană cu stomacul care nu
poate primii decât hrană apoasă, uşoară şi doar în timp se va putea obişnui cu hrană
solidă,la fel se va proceda si în privinţa educaţiei, făcându-se o predare intuitivă a
materiei, potrivită vârstei.
Familia.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi consideră pe părinţi, şi prin aceştia familia, ca factor de
importanţă primordială pentru educarea copilului. Şi într-adevăr părinţii sunt pedagogii
naturali cei mai buni ai copilului lor, nu numai pentru că l-au născut şi i-au dat darul foarte
342 La I Timotei, Omilia a IX-a, cuv. I, P.G. 62, p. 569.
77
preţios al vieţii, dar şi pentru că după naşterea lui continuă să-l iubească sincer şi din
interiorul cel mai profund al inimii lor de părinte343.
Pedagogia modernă consideră educarea familială ca temelie a civilizaţiei. Confirmând
perceptele Sfântului Ioan Gură de Aur se consideră că sânt de neînlocuit virtuţile ce
provin din educaţia pe careo primeşte copilul mic de la sânul mamei lui şi după aceea în
„camera familială”, sfântă344. Precum notează caracteristic, „izvorul cel mai adânc al
creşterii şi educaţiei se găseşte în experienţa iubirii pe care iun om o încearcă ca şi copil în
relaţia cu părinţii lui. Dacă acest om s-a aşezat stabil şi cu toate puterile lui în acest „drum
al naturii” minunat, care sunt părinţii, va putea să înţeleagă corect şi fără multe explicaţii
şi învăţăturimajoritatea elementelor morale, ce sunt necesare în viaţa omilui, precum:
prietenia, pacea, recunoştinţa, dreptatea şi iubirea. De asemenea, va simţi uşor ce este
corect pentru el însuşi aşa încît să-l urmeze conştient în viaţa lui, şi ce nu este corect, ca să
evite cu sârguinţă”345.
Devine evident că influenţa mediului familial, şi în special în intervalul de timpal
primilor ani ai vieţii copilului, exercită în mod excepţional un rol însemnat în evoluţia lui
socială şi morală. În programul educativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, rolurile şi
autoritatea tatălui şi mamei sunt limpezi.
TATĂL
Sfântul Ioan consacră tatălui, pe care îl recunoaşte ca ordonator principal şi
responsabilui educaţiei copiilor familiei, educaţia băiatului, iar mamei educaţia fetei346.
Între membrii familiei se distinge tatăl, căruia, ca primul responsabil îi consacră educaţia
copiilor în special a băieţilor. Pentru acest lucru Sfânul Ioan se întoarce la tradiţia 343 Educaţia nu trebuie să urmărească doar moralul, eticul lipsit de sevă, ci e nevoie de delicateţe, de multă
supleţe pentru a accentua frumuseţea unei vieţi morale (asta nu o poate face un părinte care el însuşi nu ştie ce înseamnă bunătatea şi frumuseţea unei trăiri în Duhul Sfânt), în acest caz există primejdia de a ne avânta numai după simţiri şi de aceea este nevoie de un al treilea element: o viaţă dusă după un anumit program, o viaţă cu nişte reguli şi principii stricte şi aspre, fără a da locul poftelor necuviincioase, dar păstrând totuşi căldura unor îngăduinţe de folos.
Această asprime nu este una milităroasă, ci una plină de dulceaţă. O simţi în acelaşi timp ca asprime şi îndulcire. Crescut astfel, copilul devine mărinimos, curajos, gata de jertfă pentru aproapele, urător al păcatului şi al oricărui compromis, dispreţuind toată pofta şi slava lumii. Toate acestea au nevoie pentru învăţare nu de cicăleală,ci de vederea unor exemple vii. Arch este locul de unde un lucru îşi primeşte puterea şi fiinţa. Arch este principiul viu care se află în legătură permanentă cu cel pe care îl conduce. Nu există o detaşare între cel condus şi cel ce conduce. De aceea părinţii trebuie să dea permanent copiilor (asemenea şi profesorii elevilor şi preoţii credincioşilor) putere de viaţă creştină. Trupeşte îi nasc o dată. Dar duhovniceşte trebuie să-i nască permanent. Deci pot exista părinţi, preoţi sau profesori care să nu-i poarte în inimă zi şi noapte pe fiii lor şi să nu se roage necontenit pentru ei?344 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 107.345 Ibidem, p. 108.346 Despre slava deşartă…, par.90.
78
iudaică.Potrivit acesteia , tatălui îi aparţine, realmente, administrarea familiei în ansamblu.
Sfântul Ioan, comentând I Timotei, 3, 4, dezvoltă ideea paulină conform căreia nu poate fi
în stare să conducă o comunitate ecleziastică acela ce nu-şi dovedeşte capacitatea în
administrarea casei lui. Dealtfel şi păgânii urmează acelaşi criteriu în alegerea cuiva în
funcţiile publice. În acest cadru, defineşte cu exactitate şi claritate rolul tatălui ca primul
responsabil al familiei347. „Pentru că tatăl nu face numai însămânţarea, dar şi buna
educaţie; nici mama nu poartă numai sarcină, ci şi buna creştere”348. Rolul soţului şi al
tatălui în cadrul familiei este hotărâtor, şi grija lui pentru sotie, copii şi slugi este în folosul
acelora349.
Într-adevăr, datorită dreptului natural, educaţia copiilor este atribuţia părinţilor350,
Dumnezeu îl stabileşte pe tată dascălul copiilor, şi, ca să-i facă mai uşoară atribuţia, El
Însuşi vine în ajutorul lui cu ameninţarea îngrozitoare ce se adresează copiilor
neascultători (nesupuşi)351. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre ascultarea copiilor de
părinţii lor: „Copii, să ascultaţi de părinţii voştri potrivit voii Domnului, fiindcă acest
lucru e drept. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aceasta e prima poruncă, ce e însoţită de
promisiunea: ca să fii fericit şi să trăieşti mulţi ani pe pământ. Copii, să ascultaţi pe
părinţii voştri potrivit voii Domnului, adică după cum porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu a
dat această poruncă. Şi când părinţii poruncesc necuviincios? Desigur, niciodată tatăl nu
porunceşte necuviincios, chiar şi când el este necuviincios. Dar iarăşi, asigură acest lucru
spunând: conform voinţei Domnului. Adică, la acelea ce nu vin în contradicţie cu
Dumnezeu. Dar când părintele este idolatru, sau eretic, atunci copilul nu trebuie să asculte.
Deoarece aceasta nu e conform voinţei Domnului. Şi de ce aceasta e prima poruncă? După
ce mai întâi e: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi. Nu a spus că e prima în primul rând,
dar prima care e însoţită de promisiune. La celelalte nu există răsplată, deoarece interzic
răul şi poruncesc să fugim departe de rău. Dar în alte porunci care zic să facem binele,
acolo există şi promisiune. Şi fii atent cum a pus o temelie minunată virtuţii de cinstire şi
respect al părinţilor, şi foarte corect. După ce a interzis faptele păcătoase, şi voind să ne
aducă la virtuţi, aceasta a poruncit întâi, mă refer la cinstirea părinţilor, din cauză că
acestora le datorăm viaţa noastră înaintea tuturor şi după Dumnezeu. Deci e firesc să se
347 La I Timotei,10, 2, PG, 62, 549., la Tit, Omilia 2,1,PG, 62, P. 672.348 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p.109.349 La Efeseni, Omilia XX, 6, PG., 62, 143.350 Ieromonah Teofan….p. 109.351 Ibidem
79
bucure aceştia mai întâi de cele bune ale voastre şi după aceia toţi celalţi oameni. Şi dacă
cineva nu face aceasta, niciodată nu va fi drept cu alţii…”352.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi adresează tatălui în mod intens o adevărată învăţătură
referitoare la întreaga familie, „dascăl al întregii case”, după porunca însăşi a lui
Dumnezeu353. Copii sunt ca statuile de aur ce se desăvârşesc şi se înfrumuseţează în
fiecare zi tot mai mult, având în vedere exemplul lui Iov, şi al lui Avraam 354. În
consecinţă, educaţia copiilor va fi un mare beneficiu pentru taţi355. Sfântul Vasile cel Mare
sfătuieşte părinţii să trăiască o viaţă armonioasă şi disciplinată, ca să exercite prin
exemplul lor o influenţă binefăcătoare asupra caracterului copiilor lor, care sânt foarte
delicaţi, ca şi plantele. Sfântul Ioan scrie despre iubirea părinţilor către copii lor: „Nimic
nu pare atât de vrednic a celui ce are puterea, pe cât iubirea afectivă spre cei ce îi
stăpâneşte. Tată nu devine cineva numai prin faptul că dobândeşte copii, ci şi prin iubirea
copiilor ce i-a dobândit. Şi dacă iubirea e necesară acolo unde relaţia e fizică, cu atât mai
mult acolo unde relaţia este spirituală”356.
MAMA
Părintele Ioan consacră rolul principal tatălui şi cel inferior mamei în ceeace priveşte
copiii, comparându-l pe soţ(tată) cu împăratul şi pe soţie(mama) cu conducătorul
armatei357. Într-o omilie a lui la Epistola II Tesaloniceni, îl citează pe ApostolulPavel, care
spune ca femeia să tacă în Biserică(I Cor. 14,35)358. Pe de altă parte însă , femeia este
conducător în supravegherea casei şi se îngreijeşte de fiecare lucru din interiorul ei359.
Această opinie, împreună cu cea a garanţiei ei asupra copiilor şi asupra tuturor membrilor
familiei, o disting de femeia uşoară, care are ca scop unic să atragă prin farmecul ei
trupesc pe cel pe care îl iubeşte360. Sfântul Ioan consacră mamei educaţia particulară a
352 La efeseni, Omilia XXI, PG, 62, 149-156.353 Despre creşterea copiilor şi milostenie, 9, PG., 51, 329.354 Ibidem.355 Despre Ana, cuv 3, 1, PG:; 54, 653.356 Despre creşterea copiilor, PG. 63, 767.357 La I Corinteni, Omilia XXXIV, 3, PG. 61, 290358 La II Tesaloniceni, Omilia V, V, PG 62, 499.359 Ibidem.360 La Coloseni, Omilia X, IV, PG 62, 374.
80
fetelor, mai cu seamă dacă sunt încă mici361. Mamele să înveţe cel mai bun mod de aşi
creşte copii362, să aibă în vedere exemplul mamei puternice a Macabeilor363.
Comentând I Timotei 2,15, Sfântul explică faptul că mama va fi răsplătită, dacă,
educându-şi copii, aceştia vor rămâne statorniciîn credinţă, în iubire şi în simţire364.
Educarea copiilor e a doua şansă de mântuire pe care Dumnezeu o dă mamelor, după ce
prima este prin excelenţă mântuire însăşi365. Dar marele pedagog se vede obligat din
anumite situaţii să reformeze „superioritatea” incontestabilă a tatălui în educarea băieţilor,
din moment ce mamele trebuie să se îngrijească de educaţia atât a fetelor, cât şi a băieţilor.
Într-un alt fragment spune – că Dumnezeu nu a făcut discriminări de sexe366. Mântuirea
aproapelui este marele ideal al creştinului. Sfântul antiohian insistă asupra acesteia
continuu şi sintetizează scopul întregii activităţi pastorale, impulsionat de râvnă pentru
suflete. Hristos îi dă de înţeles lui Petru367că păstorirea mieilor e dovada iubirii. Părintele
Ioan adaugă că aceasta nu este spus doar pentru preoţi, ci şi pentru părinţi în familie,
pentru că iubirea duce la adevărata cunoaştere368. Astfel, binele familiei îl vede în unirea
rolurilor tatălui şi al mamei.
EDUCATORII
După părinţii, următorii responsabili pentru educaţie sânt consideraţi de către Sfântul
Ioan Gură de Aur, învăţătorii şi pedagogii, de la care cere să fie înzestraţi cu calităţi
morale şi duhovniceşti excepţionale.
Dacă părinţilor le datorează existenţa materială, dascălilor şi pedagogilor copilul le
datorează modul de viaţă bun şi duhovnicesc. „De aceea trebuie să căutăm şi să dorim
dascăli mai mult decât taţi. Deoarece de la toţi vine viaţa, dar de la învăţători viaţa
361 Ibidem, Omiia X, V, PG 62, 374.362 Toate cele trei perioade sunt extrem de importante pentru mamă şi nu doar unele: 1. pregătirea pentru zămislire cu pocăinţă şi curăţirea firii. 2. Credinţă în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu în timpul sarcinii şi la naştere şi, de asemenea, ferirea de tot ceea ce ar putea vătăma fetusul (cum a făcut de pildă mama lui Samson, crezând şi urmând poruncilor îngerului -Judecători cap 13). 3. Păstrarea încordată a nevoinţei în vremea creşterii pruncului prin atenţie duhovnicească asupra lui şi rugaciune, postire etc., în general prin vieţuirea cât mai strictă după poruncile lui Hristos şi imprimarea acestui duh de vieţuire şi jertfelnicie în fragedul copil, chiar din leagan.363 La Sfinţii Macabei, 1, 3, PG 50, 621.364 Despre Ana, Cuvântarea I, IV, PG 54, 637-638.365 La I Timotei, 9, 1, PG 62, 545.366 Despre Ana, cuv. I, IV, PG 54, 638.367 Ioan, 21, 15.368 La Matei, Omilia LXXVII, VI, PG 58, 709-710.
81
fericită”369. De aceea Sfântul Ioan va mustra pe acei părinţi care vor dedica educaţia
copiilor lor „simplu şi la întâmplare” primului pedagog.
Nevoia dascălilor buni o exprimă şi pedagogul antichităţii, Plutarh prin exclamaţia
„învăţătorii caută copii”370, aceiaşi maximă folosind şi Sfântul Grigorie Teologul când zice
„dascăli buni- elevi buni”, fiindcă este împotriva firii ca de la dascăli răi să se formeze
elevi buni.
Prototipul desăvârşit al pedagogului şi învăţătorului se prezintă în Persoana Domnului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuvintele Lui au creat aşa o impresie oamenilor
epocii, încât pe drept au mărturisit slujitorii arhiereilor şi fariselor „că niciodată nu a
vorbit un om cum vorbeşte Omul Acesta”371. El a fost „lumina neamuirilor”şi va rămâne
în veac dătătorul de lumină şi pedagogul omului neasemuit, care prin exemplul Lui
dumnezeiesc va conduce neamul omenesc spre desăvârşirea mântuitoare, care se exprimă
în pedagogia creştin-ortodoxă ca împreună-participare la viaţa Sfintei Treimi. De acea şi
dascălul trebuie să se asemene lui Hristos în modul lui terapeut de a fi. În Cuvântarea a
doua din faimosul său tratat despre Preoţie, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Dacă
cineva va fi îndepărtat de la credinţă, păstorul duhovnicesc trebuie să depună mult efort şi
să dea dovadă de mare îngăduinţă şi răbdare. Deoarece nu-i posibil să-l atragă pe cel
rătăcit la credinţă cu forţa, nici să-l constrângă prin frică; trebuie să-l readucă la adevărul
de la care a fost rătăcit, prin convingere”372. „Nu trebuie să defăimăm, nici să intervenim
brusc, ci să certăm. Nu trebuie să condamnăm, ci să sfătuim. Nici să atacăm cu patimă, ci
să corectăm cu afecţiune”373 . Sfăntul Ioan face următoarea observaţie referitoare la iubirea
dascălului: „Nimic nu e mai folositor pentru învăţătură, decât faptul de a iubi şi de a fi
iubit”374 . Şi Sfântul Ioan continuă: „nimic nu atrage mai mult pe elev decât faptul de a
înţelege că dascălul său îl iubeşte şi se îngrijorează şi se preocupă de el”. Pentru el, cine
iubeşte nu vrea să poruncească, nici să stăpânească375. Şi în alt loc el observă: „chiar dacă
este cineva mai sălbatic decât fiara, prin iubire devine mai blând decât mielul”376. Sfântul
Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu promoveză educaţia ca faptul de a iubi şi de a fi
369 Despre creşterea copiilor, PG 63, 769.370 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 118.371 Ioan 7, 46.372 Despre preoţie, 2,PG 48, 653.373 La Matei, Omilia23,PG 57, 309.374 La II Tesalonicieni, Omilia 6, PG 62, 529.375 Ibidem, Omilia 2,4,PG 62, 404.376 La I Corinteni, Omilia 33,7,PG 61, 286.
82
iubit”377. Iubirea pedagogică e mare pedagog şi capabilă să alunge orice rătăcire şi să
schimbe comportamentul şi să îndrume spre filozofie şi să se ocupe cu oamenii de la
primul stadiu”378.
Ideea şcolii „după măsură”, despre care se face atâta publicitate azi, îşi are rădăcinile
în antichitate, dar a găsit o aplicare vastă în lumea culturală bizantină, precum şi în alte
sectoare ale vieţii socialee.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune referitor la acest lucru; „De aceea trebuie să fie variat
pentru păstor şi învăţător, diferit spun şi cu multă libertate şi plin de îndrăzneală, de vreme
ce vei constata că acţionezi folositor când situaţia cere asta şi folositor este aceasta şi sever
să nu se facă folosirea binelui într-un singur mod acestora ce învaţă, din cauză că nici un
doctor nu ar putea să-i vindece pe acei ce suferă printr-un singur medicament şi nici nu
ştiu aceştia să stăpânească un singur mod în lupta împotriva duhurilor”379.
În altă omilie Sfântul Ioan scrie: „E foarte posibil într-o adunare numeroasă să existe şi
o mare varietate de temperamente; lucrarea dascălului este de a vindeca nu numai o rană,
ci mai multe concomitent; şi continuu medicamentul terapiei trebuie să varieze
analog”380.Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan recomandă dascălului să-şi adapteze lecţia către
individualitatea elevilor-ascultatori cu ajutorul mijloacelor şi formelor de predicare
variate, imitându-i pe doctori în terapia bolnavilor lor.
Se recomandă educatorilor că trebuie, ca un bun constructor, să lucreze pe bază de
plan, alcătuit de dinainte, şi să-l aplice metodic dacă vrea să reuşească în lucrarea serioasă
a instrucţiei duhovniceşti şi a formării desăvârşite a elevilor săi. În continuare îi îndeamnă
pe dascăli la imitarea constructorilor înţelepţi şi într-un mod asemănător să procedeze la
edificarea sufletelor încredinţate spre educare. „să-i imităm şi noi pe aceşti constructori şi
într-un mod asemănător să edificăm sufletul nostru. Fiindcă există teama ca nu cumva, în
timp ce primele temelii tocmai au fost puse, adăugarea noilor cunoştinţe să provoace
pagubă în ceeace s-a predat deja, din pricina insuficienţei sufletului nostru de a cuprinde
totul dintr-o dată”381.
377 La I Timotei, Omilia6, PG62, 529.378 La I Corinteni, Omilia 33,6, PG 61, 284.379 Ieromonah Teofan Mada, op.cit., p. 121.380 Ibidem.381 Ibidem,p. 122.
83
Învăţare intuitivă , spune Sfântul Ioan , este extrem de necesară la copii mici, pe lânga
aceasta este necesară folosirea unor istorisiri concrete, plăcute şi atractive, care să nu
obosească elevul.
O mare atenţie trebuie acordată alegerii materialului de predat, a istorioarelor şi a
miturilor: „Deci nimic necuviincios să nu audă copii, nici de la servitori, nici de la
pedagog, nici de la doici” şi mai ales „să nu audă poveştile babelor sau mituri de prost
gust(bancuri, glume deocheate)382. Potrivit Sfântului Ioan, elevul trebuie să dobândească
mai întâi deplin cele învăţate şi apoi să se treacă la o altă lecţie. „Acel dascăl mi se păare
bun care nu lasă dinainte să fie sfătuiţi copii, până când nu vede că sfatul anterior devine
faptă… aceasta fac şi dascălii; nu-i îndrumă pe elevi spre învăţarea silabelor până văd că
ei şi-au însuşit cunoştinţele elementare”383.
Recomandă apoi să nu impună multe greutăţi spre a nu copleşi pe copil cu o materie
prea vastă. Aceeaşi lecţie trebuie predată în moduri cat mai variate pentru o mai bună
înţelegere şi o asimilare perfectă.
BISERICA
Dincolo de educaţia creştină în familie, un element fundamental al vieţii creştine a
tinerilor este introducerea lor în comunitatea eclesiastică, cu toate că aceasta nu-i
consideră încă receptori specifici.
Ca factor esenţial al educaţiei Sfântul Ioan Gură de Aur consideră şi Biserica, în care
ni se împărtăşeşte mântuirea pe care Dumnezeu ne-a făgăduit-o nouă prin Iisus Hristos.
Biserica, paralel cu puterea politico-socială, se caracterizează de către Părintele Bisericesc
ca al doilea principiu, care, prin organizarea ei pe baza adevăratei egalităţi în drepturi şi
prin predarea valorii veşnice a dumnezeieştilor dogme, e factor fundamental al educaţiei.
Pentru cultivarea sentimentului religios al copilului,
382 Despre slava deşartă, par. 37-39.383 Despre Saul şi David, Omilia a I-a, PG,54, p. 377.
84
Sfântul Pedagog va prezenta şi anumite indicaţii de natură practică. Sfântul Ioan, în
omilia lui La săracul Lazăr şi la bogat, numeşte Biserica „cea mai mare şcoală
pedagogică”384, pe când în tratatul lui pedagogic îl sfătuieşte pe tată să-l ia pe copil de
mână, cât este încă mic, şi să-l ducă la Biserică385, laboratorul sufletului omului şi mai cu
seamă al tânărului, şi chiar să viziteze des pe preotul Bisericii pentru a cere sfat
îndrumător pentru soluţionarea problemelor vieţii386.
În legătură cu tinereţea, el însuşi observă că „e greu de stăpânit, întrucât e instabilă, e
uşor înşelată şi cade repede şi are nevoie de un puternic frâu387. Acelaşi Părinte scrie că
„tinereţea e neâmblânzită şi are nevoie de mulţi ca să fie îngrijită, profesori, pedagogi,
însoţitori, educatori; şi e frumos să se supună după atâtea”, ajunge ca toţi să fie
experimentaţi, fie slujitori, fie salariaţi liberi. Sfântul Ioan continuă: „Deci, copiii să nu
audă nimic necuviincios, nici de la slujitori, nici de la pedagog, nici de la doici. Ci aşa
cum plantele au nevoie de îngrijire mai ales atunci cănd sunt fragede, tot astfel şi copiii388.
Acesta e demn de notat, de vreme ce Biserica primară e lipsită de structuri
eclesiastice specifice în ceea ce priveşte pastoraţia tinerilor. Şi totuşi, momentele în care
intervenţiile pastorale se pot apropia de tineri în sânul comunităţii, fără să fie lipsiţi de
vivacitate, sunt: demersul catehumenilor, săvârşirea Sfintei Liturghii, cultul martirilor şi al
moaştelor sub forme atractive, nu rareori spectaculoase, pelerinajele, litaniile şi-elemente
cu mare influenţă asupra tinerilor-cântarea şi muzica sfântă.
Esenţa educaţiei religioase începe pentru tânărul catehumen pe durata catehizării,
care acum se prelungeşte în intervalul de timp al Postului Mare. Fiecare catehumen
trebuie să-l parcurgă, după ce creştinismul e în însăşi forma lui o credinţă a tainelor, care
tocmai de acea pretind iniţiere. În special spre sfârşit, preoţii şi episcopul îi învaţă pe
candidaţi despre botez în principal în adunările cu creştinii, mai ales în prima parte a
Sfintei Euharistii, care se numeşte Liturghia Cuvântului. De la Hrisostom s-au păstrat
doisprezece cateheze în adevăratul sens al cuvântului; e demn de remarcat că nu puţine
omilii ale lui conţin, îndrumări catehetice389 . În Biserică, sinaxa, dar şi viaţa individuală a
384 La Lazăr…, PG59, 591.385 Despre slava deşartă…,par.42 şi 79.386 Ibidem, par.79 şi 83.387 Despre bărbăţie, Omilia I, PG49,21. La Timotei, PG62,546.388 Despre slava deşartă…,79.389 Ieromona Teofan Mada, op.cit, p.125.
85
fiecărui creştin e determinată de evenimentul istoric al morţii şi învierii lui Iisus Hristos.
Credincioşii-chiar dacă mulţi constituie un trup tainic al Domnului-participă la masa
comună hrăniţi din aceeaşi sfântă hrană, care este Trupul şi Sângele Domnului390. Aici, în
Biserică, nimeni nu are ceva mai mult decât celălalt, ci toţi împreună cu aceeaşi cinste şi
voce şi în diferite limbi înalţă imnuri Creatorului lumii.
Urmând ca familia să extindă Biserica, Hrisostom cere ca din şapte zile una să fie
consacrată Domnului. Dacă robii oferă întodeauna serviciile lor stăpânilor lor, credincioşii
n-ar trebui să-i consacre nici un moment? Părinţii să-şi asume atribuţia de a-şi însoţi copiii
la Biserică. Şi continuând, subliniază nevoia specifică pe care o au copiii ca să fie învăţaţi
cuvântul lui Dumnezeu391. Predicatorul Hrisostom intenţionează să insufle părinţilor
simţul adânc că copiii lor aparţin lui Dumnezeu392. Prezenţa deasă în biserică are ca
rezultat accesul nu numai la masa Cuvântului, dar şi la cea a Euharistiei, izvorul armoniei
şi al iubirii familiale; una şi unica masă, şi una şi unica băutură, unul şi unicul Tată al
tuturor; desigur, nu numai această băutură, dar şi potirul cu care bem e unul şi unic393.
Osteneala părinţilor, ce provine din aribuţia educaţiei religios-morale, bogată în avantaje
pentru copii, e la fel de bogată nşi pentru ei înşişi, care se vor bucura şi de răsplată din
partea lui Dumnezeu394.
Sfăntul Ioan Gură de Aur vorbeşte despre o dublă hrănire a sufletului: prin Cuvântul
lui Dumnezeu neântrupat, adică prin dogmele mântuirii , şi cu Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat, cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Dumnezeiasca Euharistie395. Credincioşii în
Biserică se nasc în Hristos prin Botez şi se hrănesc cu Hristos în Dumnezeiasca
Euharistie396, care e „medicamentul mântuirii al rănilor noastre”397. Catehizarea e continuă
evident şi după botez, după Săptămâna Luminată, cu cateheze mistagogice, care pentru
Hrisostom sunt morale, şi pe tot parcursul vieţii creştine cu lecturi la Sfânta Euharistie şi
predică. Principala însă este participarea la Sfânta Euharistie, ce poate transfigura întreaga
fiinţă a tânărului.
390 Ibidem.391 La Ioan, Omilia3,1, PG59,37.392 La Timotei,9,2, PG 62,546.393 La Matei, Omilia 32,7, PG57,386.394 La I Timotei, 9,2, PG 62,546.395 La Ioan, Omilia 46,1, PG59,257. La Evrei, Omilia 27,1, PG63,185.396 La Matei, Omilia 82, 2, PG58,740.397 La naşterea Mântuitorului,7,PG 49,361.
86
Acolo unde Biserica săvârşeşte Euharistia şi Euharistia constitue Biserica, acolo
acţionează Hristos, Care „ia trupul meu ca să mă sfinţească; îmi dă Duhul Lui ca să mă
mântuiască”398. Unirea noastră cu Trupul lui Hristos este descrisă de Sfântul Ioan astfel:
„La fel ca pâinea, care, formată dintr-un număr mare de boabe de grâu, a devenit un singur
lucru, astfel încât boabele de grâu nu se văd nicăieri, dar rămân în acelaşi timp cum au
fost, nu lasă să se vadă diferenţa dintre ele datorită strânsei lor legături, la fel suntem noi
întru Hristos. În fapt, tu şi oricare altul nu vă hrăniţi din trupuri diferite, ci toţi ne hrănim
dintr-un singur trup. De aceea Pavel spune: Noi participăm cu toţii la o singură pâine.
Deci , dacă participăm la aceeaşi hrană şi dacă devenim cu toţii o singură fiinţă, de ce să
nu practicăm cu toţii aceeaşi milostenie şi să devenim şi din acest punct de vedere o
singură fiinţă?
SOCIETATEA
Datorită decăderilor marale ce erau prezente în Antiohia în vremea sa , Sfântul Ioan
Gură de Aur era un mare acuzator al societăţii adulţilor din acele timpuri. Astfel vedem
cum încearcă să-l ferească pe copil de orice fel de contacte, periculoase din punct de
vedere sexual, şi orice deprinderi stricătoare de suflet , pe care copilul le poate primi de la
mediul social viciat, precum şi de influenţele teatrului, care, în acea vreme era golit în
întregime de valoare educativă.
În tratatul său pedagogic constatăm că, în acea epocă, teatrul, (aşa cum se întâmplă şi
azi la marile concerte, în discoteci sau chiar în faţa televizorului) devenise marele loc de
destrăbălare al tineretului şi al societăţii în general. De aici spectatorii, în loc să plece mai
curaţi şi îmbunătăţiţi cum era în teatrul antic, ieşeau mai răi, ruşinaţi şi dispreţuiţi, după
cum scrie: „Şi să-l ia tatăl de mână pe copil, seara după ce se termină tetrul, şi să-i arate pe
cei ieşiţi şi să-i ridiculizeze pe bătrânii ce au ajuns mai nerozi şi mai neânţelepţi decât
copii, dar şi pe tinerii ce s-au scandalizat şi s-au aprins. Şi apoi să-l întrebe: „Şi ce au
câştigat acum toţi aceştia? Absolut nimic, cu excepţia ruşinii şi a înjosirii şi dispreţuirii” Şi
repet şi accentuez că nu e deloc de mică importanţă pentru cuminţenia copilului, când se
ţine departe de toate acelea,şi privelişti, şi cuvinte auzite”.
Pe lângă exemplele negative ce-l pot corupe moral pe copil, in societate mai sânt şi
oameni ce trăiesc o viaţă evlavioasă, morală şi virtuoasă şi pe care Sfântul Ioan considera
398 Cuvântarea 2, PG 56,389.
87
neapărat de folos este a fi imitaţi. „Aceste lucruri nu le învaţă cineva nici de la dascăl, nici
prin vreun meşteşug, ci prin cuvintele dumnezeieşti. Nu socoti că aici vei trăi viaţă lungă,
ci că cea de dincolo va fi fără hotar şi fără de sfârşit. Dăruieşte-i [acelei vieţi] cele mari,
nu cele mici. Ascultă pe Pavel care zice: „Creşteţi-i în învăţătura şi certarea Domnului”.
Nu te sârgui să-l faci ritor, ci învaţă-l să filosofeze399. Căci dacă nu devine ritor nu va fi
nici o vătămare, dar dacă nu va fi filosof nu va avea nici un câştig din mii de ştiinţe
oratorice.
Are nevoie de un mod de vieţuire [creştinesc], nu de cuvinte; [îi trebuie] deprinderi
[virtuoase], nu subtilităţi şi sofisticării intelectuale; [are nevoie] de fapte, nu de vorbe.
Acestea îi vor asigura împărăţia cerurilor, acestea îi vor dobândi în dar bunătăţile cele
adevărate. Nu îi ascuţi limba, ci curăţeşte-i cu totul sufletul. Nu spun acestea ca să te
opresc de a-i da şi o educaţie [lumească], ci te opresc să dai atenţie numai acesteia 400. Nu
socoti că numai monahii au trebuinţă de aceste învăţături ale Scripturii, ci mai cu seamă
au nevoie de ele copiii care vor păşi în viaţă.”401.
Etapele procesului de educaţie
Când vorbeşte despre educaţia copilului Sfântul Ioan Gură de Aur o face ca un
anatomist convins şi un cunoscător profund al sufletului uman, şi îndeosebi al copilului şi
adolescentului. Pentru cei de azi este o mare bucurie să remarcăm faptul că opiniile şi
principiile moderne ale pedagogiei de azi îşi au izvorul în tratatele pedagogice scrise de
Sfântul Ioan în secolul IV creştin.
Aceste teorii hrisostomice ne permit să diferenţiem şi să distingem principalele etape
ele dezvoltării copilului, privite din perspestivă pedagogică. Iată în cele ce urmează cum 399 Ritorii (cel puţin în antichitatea târzie) se ocupau în general cu partea estetică a unei cuvântări, nu atât cu conţinutul ei. Scopul era să-1 impresioneze pe auditor, chiar dacă spuneau şi lucruri banale sau minciuni. Filosoful era cel care pătrundea adâncul realităţii şi nu se lăsa ademenit de ornamente şi aparenţe. Ideea este, deci, să-l educi pe copil încât să nu dea atenţie aspectului exterior al lucrurilor, ci să înveţe să le pătrundă raţiunile, în tot ceea ce face să pună cugetarea după voia lui Dumnezeu mai presus de orice altceva. Conform acestui principiu, copilul trebuie învăţat să nu pună prea mare preţ pe gustul mâncării, pe forma sau strălucirea obiectelor, pe felul îmbrăcăminţii. În general să nu se lase dus de simţuri şi de primele dorinţe şi impulsuri ale acestora (esenţa vieţii cotidiene este: urmează-ţi instinctul). Dar cum se va putea face acest lucru dacă părinţii sunt trupeşti, asta nu o mai putem spune…400 Creştinul nu trebuie să fie rupt de cunoştinţele omeneşti, specifice societăţii, însă primatul să aibă cunoaşterea duhovnicească şi abia apoi, în măsura posibilităţilor, cea profană. Criteriile de abordare şi acceptare a ştiinţelor profane trebuie să fie tot criteriile evanghelice. Aşadar, nimic din ceea ce e potrivnic învăţăturii Bisericii nu trebuie acceptat. Dar pentru aceasta, creştinii trebuie să fie foarte versaţi în cunoaşterea propriei învăţături, dar mai ales în vieţuire virtuoasă.401 La Efeseni, Omilia a XXI-a, PG., p.149-156.
88
împarte Sfântul Ioan, această perioadă hotărâtoare pentru deprinderea în bine a copilului,
prin prisma învăţăturilor ce le primeşte acesta.
Copilăria
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie viaţa omului „ca pe un larg de mare încordat”
împărţit în mai multe mări agitate. Între aceste „mări agitate ale vieţii omului se distinge şi
copilăria”402. Această definiţie descriptivă îşţi găseşte exprimarea ei concretă categorică în
alte elemente, pe care o determină cele ce urmează. Imediat după naştere, se dă numele,
nu al sfinţilor, după obişnuinţa veche iudaică. Se leagă, prin urmare, de mâinile noului
născut diferite jocuri ca să-i treacă timpul, în loc să-i dea crucea ca protecţie unică. Apoi,
ce să spună cineva despre noroiul băilor, cu care mamele, doicile şi roabele însemnează
cu degetul fruntea lui împotriva deochiului şi a geloziei. E demn de jelit, observă Ioan
Gură de Aur, să se întâmple aşa ceva între creştini, care ar trebui să pecetluiască fruntea
cu crucea. Cu ce curaj, se întreabă Sfântul Ioan, să facă preotul semnul crucii pe fruntea pe
care mai înainte ai pus noroi?403.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în timp ce îngăduie cu mărinimie obiceiurile iudaice, îşi
aminteşte cu neplăcere folosirea superstiţiilor păgâne între creştini, între care şi aceea în
care se pun pe capul noului-născut nişte litere404. Mamele ar trebui să-şi ducă pruncii la
biserică imediat după naştere, şi să renunţe la superstiţiile păgubitoare ce încă se fac
simţite.
Prima educaţie influenţează într-un mod determinant în dobândirea virtuţii, şi vârsta
nu împiedică acest lucru, de vreme ce dobândirea virtuţii e înăscută în om. La vârsta
copilăriei, împiedicarea patimilor de a ajunge să stăpânească sufletul se face printr-o
educaţie preventivă, iar acesta trebuie să devină locuinţa lui Dumnezeu.Patimile distrug
simplitatea sufletului.
Este remarcabil rolul fricii în educaţia copilului; de aceea trebuie să fie înrădăcinat în
el de la prima vârstă, în care copilul se impresionează foarte uşor. Obişnuinţa, element în
care are multă încredere Sfântul Ioan pentru eficienţa metodei lui educative, i se prezintă
chiar ca creator al faptelor virtuoase405. După Părinţii Bisericii, puterea obişnuinţei, şi în
402 La Matei, Omilia LXXXI, V, PG, LVIII, p.737.403 La I Corinteni, Omilia 12,7, PG 61, 106.404 La Galateni, 1,7, PG 61, 623.i405 La Ioan, Omilia III, I, PG LIX, p. 38.
89
bine şi în rău, este atât de mare, încât o caracterizează uneori şi ca „tiranie”. Obişnuinţa, ca
putere pedagogică, o cunoaşte foarte bine şi Părintele Ioan în tratatul său pedagogic. Îi
sfătuieşte pe părinţi să înceapă educaţia copilului lor foarte devreme, în timp ce e încă
foarte mic şi fără experienţa vieţii, fiindcă numai atunci poate accepta mult mai uşor legile
părinbţilor lui şi să se conformeze cu ele406. „Deoarece dacă atunci când sufletul este încă
moale şi delicat se imprimă învăţăturile bune, atunci nimeni nu le poate şterge când vor fi
dure ca pecetea, exact cum se întâmplă cu ceara”407. În altă lucrare Sfântul Ioan va spune
că obişnuinţa bună chiar de la prima vârstă „va face să fie certitudinea firii”408, evidenţiind
astfel importanţa primelor impresii în formarea personalităţii copilului.
Chiar şi azi mulţi părinţi au impresia greşită că copilul lor încă mic, nu e în stare să-şi
asume diferite eforturi formative (didactice) ce i se adresează direct de către mediul
familial. De acea întrega lor grijă se direcţionează spre faptul de al ajuta să se dezvolte
corect şi armonic doar din punct de vedere fizic, fără să înţeleagă că până şi la vârsta de
nou născut se pretinde mult mai multă grijă pentru cultivarea şi sistematizarea funcţiilor
lui psihice şi spirituale, decât pentru dezvoltare corectă şi armonică a trupului şi a
celorlalte funcţiuni fizice.
Tinereţea
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte adesea de copii, fără să precizeze dacă sunt de
vârstă copilărească, adolescentină sau tânără, trimiţând astfel la conţinutul textelor
similare pentru stabilirea acestor distincţii. El caracterizează vârsta tinereţii ca
necontrolată, furtunoasă şi zbuciumată, datorită patimilor care de la sine sunt violente şi
de cele mai multe ori, din nefericire fără supravegherea pedagogilor409.
Este celebră observaţia făcută de Părintele Ioan: „sălbatică e tinereţea”410.Vârsta
tinereţii e uşor predispusă făcării poftei trupeşti. Cu excepţia imoralităţii, şi bogăţia
exercită un farmec asupra tânărului; de acea , când norocul îl favorizează, întreg sufletul
este lăsat în foc. Factorul agravant este obişnuinţa.
406 Despre slava desartă…par. 25 şi 29.407 Ibidm408 Teofan Mada, op. Cit. p. 195.409 Ibidem, p. 196410 La I Timotei, 9, 2, PG 62, P. 546.
90
Iată ce spune Sfântul Ioan cu privire la aceste pericole: „Dacă vrei să-l faci bogat, fă
cum ţi-am spus. Căci bogat nu este cel care are nevoie de multe lucruri şi bani şi care se
înconjură cu multe, ci cel care nu are nevoie de nimic. În aceasta educă-l pe copil, aceasta
învaţă-l! Aceasta este cea mai mare bogăţie. Nu căuta cum să-l faci vestit şi slăvit prin
învăţăturile cele din afară, ci îngrijeşte-te cum să-l înveţi să dispreţuiască slava vieţii
acesteia411. Din acestea va deveni mai luminat şi slăvit. Aceste lucruri sunt cu putinţă a le
face şi săracul şi bogatul”412.
Educaţia dă avantaje mai întâi de toate, tânărului, care nu poate să calce grşit, fiincă
contribuţia pedagogilor şi obişnuionţa în bine o fac să fie învingătoare asupra patimilor
naturii413. Părinţii înşişi dobândesc mângâiere şi mari foloase, după ce copii îşi asumă
sarcina de ai îngriji de a le oferii serviciile şi sprijinul lor la bătrâneţe 414. În sfârşit, se
bucură de binefaceri şi descendenţii. Copilul bine educat va urma aceeaşi linie în privinţa
propriilor lui copii şi aşa mai departe, creând un lanţ lung la capătul căruia se găsesc
primii pedagogi adevăraţi415. Devine evidentă aici atitudinea critică a Sfântului Ioan de a
recurge la avantajele ce provin din virtute, pentru a provoca aplicarea ei în practică.
PREGĂTIREA PENTRU LOGODNĂ ŞI CĂSĂTORIE
Pe lângă cele două perioade despre care am vorbit, copilăria şi adolescenţa, o altă
etapă hotărâtoare pentru viaţa tânărului este cea în care acesta se pregăteşte pentru marele
pas al căsătoriei.
Deoarece, aşa cum am văzut în capitolele trecute, viaţa în doi este determinantă
pentru fericirea şi mântuirea omului este extrem de important şi felul în care punem
început acestei vieţi şi modul în care este pregătit tânărul pentru ea.
411 Ce să mai spunem de concursurile şi olimpiadele (sportive sau cele din învăţământ) care umplu sufletele laureaţilor de slava deşartă. Prin ele batjocorim darurile lui Dumnezeu şi le dăm lumii acesteia. În loc să ne folosim de daruri pentru Dumnezeu, noi le dăm celui rău. Oare a existat competiţie între ucenicii Mântuitorului după pogorârea Sântului Duh? Oare nu Mântuitorul le tăia orice dorinţă de competiţie şi de întâietate când petrecea cu ei pe pământ, iar ucenicii se băteau pe primele locuri din împărăţia lui Dumnezeu?412 La Efeseni, Omilia a XXI-a, PG., p.149-156.413 La Tit, Omilia a II-a, 1, PG 62, p. 672.414 Despre creşterea copiilor şi despre milostenie VIII, PG LI, p. 328.415 Ibidem, X, PG, LI, p. 330.
91
Sfântul Ioan Gură de Aur este pentru săvârşirea logodnei la începutul vârstei mature,
având în vedere căsătoria imediată, ce-i permite tânărului soţ să se folosească de întreaga
sa energie pentru dobândirea de urmaşi sănătoşi şi pentru asigurarea unui viitor
îmbelşugat proaspetei sale familii. Pe lângă acest avantaj se evită folosirea energiei din
tinereţe în aventuri şi relaţii păgubitoare atât pentru suflet cât şi pentru viitoarea familie.
Părintele antiohian crede că soluţia cea mai bună pentru problemele sexuale este
căsătoria creştină, ce corespunde voii lui Dumnezeu, şi care a fost sfinţită prin prezenţa
Mântuitorului în Cana Galiei . Aici, căsătoria a fost ridicată la rang de Sfântă Taină a
Bisericii.
În căsătoria creştină, erosul devine chemare spre slujire şi lucrare creatoare intensă.
Perechea de tineri găseşte în căsătorie completarea şi întrajutorarea reciprocă de care are
nevoie pentru câştigarea armoniei şi fericirii. Darurile prisositoare cu care sunt înzestraţi
cei doi completează nevoile celuilalt, cele două jumătăţi reproducând deplin fiinţa umană.
Dacă tânărul ştie că se va căsători devreme se va gândi numai la acest lucru şi îşi va
putea stăpânii pornirile fireşti ale trupului , acceptând că nu are mult de aşteptat. Dar de va
întârzia căsătoria el se va abandona în compania femeilor uşoare, iar după căsătorie o va
cinsti pe soţia sa câteva zile, după care se va întoarce la plăcerile anterioare cu care este
obişnuit deja.
Chiar dacă astăzi terminarea studiilor presupune depăşirea vârstei de douăzeci şi
cinci de ani, şi este dificil de crezut că tinerii se mai păstrează curaţi până la această
vârstă, sfaturile Sfântului aruncă o lumină clară cu privire la necesitatea punerii unui bun
început pentru viaţa de familie.
În urmă cu şaptesprezece secole părinţilor li se cerea expres sa-şi pregătească
fii/fiicele cu privire la acest dificil pas al căsătoriei. Tatălui i se cerea să se ocupe de băiat
iar mamei să dea sfaturile potrivite fetei. Cea mai mare grijă a părinţilor din această
perioadă trebuia să fie acea de a prevenii tulburările sufleteşti.
Toate sfaturile trebuiau să ţină seama de valoarea de nepreţuit a sufletului şi de
puritatea acestuia, castitatea şi educaţia religioasă desăvârşită înainte de intrarea în
căsătorie, fiind fundamentale. Inferioritatea femeii în cadrul căsătoriei nu provine din
raportul de forţă fizică, ci este mai mult de natură educativă, fetele tinzând mai mult spre
folosirea mai deasă a parfumurilor şi a băii, vopsirea feţei, rochiile moi şi toate celelalte
lucruri considerate „superficiale”.
92
„Mamele mai ales trebuie să aibă grija de fiicele lor. Oricum, le vine uşor să le
supravegheze. Mamelor, aveţi grijă să vă învăţati copilele să fie gospodine şi mai presus
de toate să le creşteţi cu pricepere încât să fie evlavioase, cuminţi, să dispreţuiască banii şi
să nu se dea în vânt după o falsă frumuseţe. Când vine vremea, încredinţaţi-le soţului.
Dacă le veţi creşte aşa cum vă spun, şi voi vă veţi mântui, şi ele se vor mântui şi copiii lor,
nepoţii voştri, se vor mântui. Dacă rădăcina e bună, ramurile vor creşte frumos şi voi veţi
lua bună plată. Să facem în aşa fel încât să ajutăm nu numai un suflet, ci, prin el, multe
altele. Copila trebuie să iasa din casa tatălui ca un sportiv din sala de gimnastică,
cunoscând ce are de făcut până în cel mai mic amănunt, sau ca drojdia care trebuie sa
transforme aluatul după propria ei frumuseţe”416.
Iată ce spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „ Sălbatică e tinereţea şi are nevoie de
mulţi învăţători, dascăli, pedagogi, însoţitori, doici. Şi toate acestea abia de sunt deajuns
să o poată ţine în frâu. Ca un cal fără frâu, ca o fiară neîmblânzită este tinereţea. Deci,
dacă de la început şi din cea dintâi vârstă417 îi fixăm [cu tărie] nişte hotare [limite bune [în
care să se mişte], nu vom avea nevoie de multă osteneală după aceea, ci obişnuinţa le va fi
[copiilor] pe mai departe lege. Să nu le îngăduim să facă nimic din cele plăcute şi
vătămătoare418 şi nici să nu-i răsfăţăm şi să fim indulgenţi cu ei sub motiv că sunt copii.
416 Omilia a IX-a la Epistola I catre Timotei417 ) Esenţial este ca pruncul să fie disciplinat din leagăn, desigur ţinând cont în fiecare perioadă de vârstă, puteri, capacităţi, mediu etc. Dacă atunci totuleste făcut cu maximă atenţie şi hotărâre, nu vor fi probleme mai târziu. Obişnuinţa cea bună le va fi dascăl toată viaţa. Iar obişnuinţa se referă la orice, de la hrană, mers, vorbire etc., până la modul de a gândi. Nu trebuie neglijat universul lăuntric al pruncului, căci e cel mai important. Cel mai important este ca părintele să poată deveni la modul real un „duhovnic” pentru copilul său, încât să-i poată cunoaşte toate mişcările minţii şi ale inimii. Cât timp copilul nu poate conştientiza gândurile şi mişcările inimii datorită lipsei manifestării capacităţii de a reflecta raţional şi a vorbi şi a se exprima coerent, părintele trebuie, printr-o neîncetată supraveghere, să-i populeze mintea şi inima, prin intermediul simţurilor, cu imagini, sunete, mirosuri, gusturi, atingeri simple şi sănătoase. Va trebui, cât timp copilul e foarte mic, să modeleze mai ales simţurile sale, învăţându-1 să se obişnuiască cu traiul cât mai simplu şi cu făptura lui Dumnezeu, în nici un caz primele contacte să nu fie cu artificialul plin de patimi din jurul nostru. Iată ce spune sfântul loan în altă parte despre vârsta copilăriei şi curiozitatea copiilor – e vorba de cea fără sens şi fără frâu – atât de apreciată de noi: „Nimic nu este aşa de curios şi de iscoditor spre cunoaşterea celor nearătate şi ascunse ca firea oamenilor. Şi asta de obicei i se întâmplă când are mintea nedesăvârşită şi nicidecum pregătită. Că şi cei mai needucaţi dintre copii nu încetează, până la refuz, să tot pună doicilor şi pedagogilor şi părinţilor întrebări care se reduc la nimic altceva decât „De ce asta-i aşa şi de ce cealaltă aşa? ”. Şi asta li se întâmplă pentru că sunt răsfăţaţi şi trăiesc în desfătare si nu au nimic de lucru” (PG 62.445, Comentariu la I Tesaloniceni).
418 Plăcute dar vătămătoare sunt poftele lumeşti de tot soiul, care vătăma enorm inima şi mintea omului, în limba greacă, propoziţia începe cu cuvântul „nimic”. După regulile gramaticii greceşti, acesta e cel mai important cuvânt din propoziţie. Pe el cade greutatea înţelesului. Deci sfântul accentuează ca nici una, cât de mică ar fi, din poftele lumii să nu le îngăduim copiilor. Dacă unele le îngăduim, căci, zicem noi, nu-s prea importante, iar pe altele nu le îngăduim, şi astfel ne închipuim că îi creştem pentru Hristos, ne amăgim. Sfântul insistă: nimic, nimic din poftele lumii nu trebuie lăsat să se furişeze în sufletul plăpând şi curat al copilaşului. Deci iată cum ar fi normal să fie crescut un copil botezat. Iar dacă îl botezăm şi apoi îl stricăm şi-l murdărim, facem aproape fără
93
Ci mai cu seamă să-i păzim şi să-i păstrăm în întreaga înţelepciune. Căci acest
lucru419, mai mult decât toate, le ruinează [integritatea] tinereţii. Cu acest lucru trebuie să
ducem multe lupte cu mare-mare luare aminte. Şi degrabă să le luăm neveste, încât curate
şi neatinse să primească trupurile lor nunta420. Căci aceştia [cei curaţi cu trupurile] sunt şi
cei care se vor iubi mai cu căldură.
folos botezul, căci dacă va vrea să trăiască creştineşte, acest copil va avea de dus o luptă grea până să dea de harul de la botez, ascuns în adâncul inimii şi acoperit de patimile pe care părinţii le-au băgat în el (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Epistola 4. Scrieri partea III, Ed. Deisis). Dacă am trăi astfel şi ne-am creşte copiii în acest mod, dacă naşul copilului ar fi un om îndumnezeit, cum spune sfântul Dionisie Areopagitul în ultimul capitol din „Ierarhia Bisericească”, are sens real botezul copilului şi merită făcut în copilărie. Dar dacă nu, atunci singurul sens al botezului de mic este numai să nu moară pruncul nebotezat, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul (Cuvânt la Bobotează, 28). Iar dacă îl botezăm şi îl creştem lumeşte, batjocorim tainele lui Dumnezeu. Botezul e recomandat să fie făcut în copilărie, şi pentru a nu muri copilul nebotezat, dar asta e soluţia disperării. Adevăratul motiv este că, sălăşluindu-se harul în el şi fiind păzit curat prin intermediul părinţilor şi naşului, va creşte mult mai bine pentru veşnicie, în acest fericit caz, el va urma lui lisus şi în copilăria Sa, căci va creşte în chip real cu harul şi înţelepciunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Le. 2,52). Prin urmare e foarte bine să se boteze copiii de mici, dar cu paza de rigoare după aceea, pentru a nu batjocori darul botezului. Răspunzători pentru asta sunt părinţii şi naşii.419 A-i răsfaţă şi a le face poftele.
420În căsnicie trebuie să intrăm nu numai feciorelnici cu trupul (ne referim la aparatul genital), ci feciorelnici şi cu toate simţurile şi chiar cu sunetul. Sfântul nu pune accent aici pe faptul că trebuie să ne căsătorim la vârstă fragedă, ci că trebuie să fim feciorelnici cu trupul şi cu sufletul când o facem. La vârsta fragedă se referă pentru că ştie că e greu să lupţi să te păstrezi curat pe măsură ce înaintezi în vârstă, fiind asaltat permanent de ispitele din jur. Dar omul trebuie să fie şi responsabil când se căsătoreşte, în acea vreme, în general, într-o casă vieţuiau mai multe generaţii şi tot greul casei nu cădea pe proaspeţii căsătoriţi. Tinerii erau asistaţi permanent de cei bătrâni şi învăţau şi multe pe parcurs. Dar azi, când prea puţine sunt cazurile de convieţuire a generaţiilor, tinerii trebuie să fie şi responsabili. Această responsabilitate se dobândeşte şi prin lupta, adesea sângeroasă, cu poftele din jur şi cu egoismul din noi.
Deci lucrul esenţial nu este vârsta, care variază de la caz la caz, ci să intrăm curaţi şi cu duh de jertfa în jug, alături de celălalt. Cel care intră curat în căsnicie a demonstrat că a rămas până la căsnicie credincios poruncilor lui Dumnezeu. Unul ca acesta, care şi-a probat cu lupte aspre şi sincere credincioşia faţă de Dumnezeu, sigur îl va iubi cu adevărat pe partener şi nu-1 va lăsa în nici o situaţie. Dar cel care a intrat vătămat arată că n-a fost credincios faţă de Dumnezeu. Şi nefiind astfel, e puţin probabil că va fi cu totul credincios în adâncul lui celuilalt. De aceea spune sfântul că cei feciorelnici se vor iubi mai mult, pentru că ei au experienţa dragostei dumnezeieşti şi cu acea dragoste îl iubesc şi pe celălalt. Dacă nu intră astfel, mare parte din relaţia lor e bazată pe patimi şi egoism. Dar să zicem că doi tineri se iubesc şi, deşi au făcut păcate din neştiinţă sau neatenţie, adică nu mai sunt feciorelnici, vor să se căsătorească. Oare nu mai au nici o şansă?
Este şansă şi încă una mare de tot. Dacă ei îşi schimbă viaţa, dacă fac pocăinţă cu sinceritate, vor putea să intre curaţi în căsnicie. De aceea înainte de căsătorie Biserica a spus că mirii trebuie să se spovedească. Dar spovedanie făcută nu aşa în grabă, pe motiv că aşa e regula şi că altfel nu ne putem căsători. Dacă cei doi cu adevărat voiesc să se căsătorească în Hristos trebuie să dobândească conştiinţa că trebuie să fie curaţi. Unii ca aceştia se vor spovedi cu sinceritate, se vor pocăi adânc şi dacă duhovnicul le va spune că mai trebuie să aştepte până se vor tămădui fiecare de neputinţele proprii, ei vor aştepta cu bucurie şi se vor lupta sincer să repare ce au stricat până atunci. Sinceritatea lor se va arăta în faptul că acceptă, unul de dragul celuilalt, să rabde ostenelile pocăinţei. Iar după ce se vor tămădui, vor intra curaţi în jugul căsniciei. Oare n-a răbdat lacov 14 ani pentru Rahila, şi a lucrat din greu în arşiţă şi în vânt, în frig şi foame. Pentru că o iubea, toate i se păreau un nimic. Deci, dacă e dragoste între tineri, vor purta povara pocăinţei, fiecare de dragul lui Dumnezeu şi a celuilalt.
94
Cel care are întreaga înţelepciune înainte de nuntă cu atât mai mult o va avea după
nuntă421. Cel care învaţă să desfrâneze înainte de nuntă, va face asta şi după nuntă.
„Bărbatului desfrânat”, zice [Scriptura], „toată pâinea îi este dulce”422. De aceea li se pun
[mirilor] cununi pe cap, ca simbol al biruinţei, al faptului că neînvinşi se apropie de patul
de nuntă, că n-au fost doborâţi de plăcere423 Iar dacă ai fost prins de plăcere şi te-ai dat pe
tine desfrânărilor, pentru ce mai pe urmă ţii cununa pe cap, de vreme ce tu eşti învins?
Acestea să-i îndemnăm, cu acestea să-i certăm, să-i înfricoşăm, să le făgăduim, când cu
buna, când cu răul”424.
CONCLUZII
Din cele arătate mai sus tragem concluzia că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un
neobosit atlet în cursa pentru înveşnicirea întru fericire a omului. A fost primul
reprezentant al epocii patristice timpurii care prin pagini de neegalat a adus teologia
paulină privind unitatea ontologică ce trebuie să subziste între membrii unei familii, pe
aceeaşi treaptă cu unitatea fiinţială a Sfintei Treimi, precum şi cu unitatea dintre Hristos
şi Biserica Sa. Grija sa deosebită pentru sănătatea morală a familiei a ramas până azi drept
punct de reper în pastoraţia creştină.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost deschizător de drum şi în ceeace priveşte pastoraţia
din mediul urban, nimeni înaintea lui nu a prezentat cu atâta acurateţe si grijă cu totul
deosebită vocaţia de a fi creştin trăitor în faptă în tumultul unei metropole. Experienţa sa
de ierarh al Constantinipolului a făcut ca Sfântul Părinte să caute şi să găsească răspunsuri
împotriva laxismului moral ce stăpânea curtea imperială şi capitala bizantină de la
sfârşitul secolului patru creştin, iar această sîrguinţă i-a atras pămă la urmă martiriul
exilării.
421 După nuntă va fi mult mai trainică prin ajutorul dat de partener.422 Is. Sir. 23,23423 Înseamnă că nu toţi mirii ar trebui să poarte cunună pe cap. Eventual, ca pogorâmânt, cei care au făcut pocăinţă sinceră.
424 La I Timotei, 9, 2, PG 62, P. 546.
95
Jertfa sa nu a rămas nerăsplătită, cinstea pe care întreaga creştinătate i-a arătat-o în
cele şaptesprezece secole recompensând râvna sa dumnezeiască în propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu.
Mulţumim Tatălui Ceresc pentru grija Sa dumnezeiască prin care nu ne-a părăsit în
ţara îndepărtată a păcatului, ci ne-a trimis astfel de Părinţi cum a fost şi Sfântul Ioan Gură
de Aur, spre a avea în ei faruri călăuzitoare spre Împărăţia cea Veşnică. Amin.
BIBLIOGRAFIE:
A. IZVOARE
a. TEXT BIBLIC
1.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982
2.Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de
grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod – traducere
de I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001.
b. SCRIERI PATRISTICE
1. Migne, J. P., Patrologiae series Greca cursus completus, Paris,
1844-1864 ,tom.47-64.
96
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Mărgăritarele, Ed. Pelerinul Român,
Oradea, 1994.
3. Idem, Omilii la Facere (I), traducere din limba greacă veche şi note
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B., vol. 21, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1987.
4. Idem, Omilii la Facere(II), traducere din limba greacă veche şi note
de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, în colecţia P.S.B., vol. 22, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1989
5. Idem, Omilii la la Matei, în Scrieri partea a III-a, trad., intr., indici
şi note de Pr. Dumitru Fecioru, în colecţia „P.S.B.”, vol. 23, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti,. 1994
6. Idem, Scrisori din exil: Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi.
Despre deprimare, suferinţă şi Providenţă, volum realizat de diac. Ioan I. Ică
jr, Deisis, Sibiu, 2003.
7.Idem, Scrieri alese ale Sf. Ioan Gură de Aur; vol I: Predicile despre
statui, partea I, traducere din original de Şt. Bezdechi, profesor de limba şi
literatura elenă la Universitatea din Cluj, Editura Episcopiei a Râmnicului-
Noului Severin, R. Vâlcii, 1937.
8. Idem, Saizeci şi patru cuvinte sau predice, trad. Episcopul Melchisedec
Ştefănescu, Bucureşti, 1883 (reeditate 1997, Ed. „Buna Vestire”, Bacău).
9.Idem, Omilii la cele 14 epistole pauline, 9 vol., trad. de ep. Atanasiu
Teodosie, tipărite la Iaşi şi Bucureşti, între anii 1901 - 1923.
10.Idem, Cuvinte la praznice împărăteşti, trad. de pr. D. Fecioru,
Bucureşti, 1942.
12. Idem, Omilia a IV-a la Epistola catre Romani, 1, P.G.,
XLVII, 362
97
13. Idem, Predici la Sărbători Împărăteşti şi Cuvântări de laudă la sfinţi, trad. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2006
14.Idem, Tratatul despre preotie, trad. de Pr. Dumitru
Fecioru,
EIBMBOR, Bucuresti, 1998.
15.Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui
întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul
Constantinopolei, trad. din greacă, Ed. De Oxford, 1852, de
Archim.Theodosie Athanasiu, Egumenul Bis. Sf. Spiridon, Iaşi, 1902.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din comentariile la
Epistola către Efeseni. (Omilia XX, la 4 Efeseni),traducere şi note de
Marcel HANCHEŞ, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia despre căsătorie. Din
comentariul la Efeseni (partea I-a), în Altarul Banatului, serie nouă, anul
XIII(LII), 2002, nr. 1-3, şi (partea a II-a) în nr. 4-6.
17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la: Femeia este legata prin lege,
câtă vreme trăieşte bărbatul ei, P.G. LI, 217-226, traducere de Pr. Dumitru
FECIORU, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul LV, 1979, nr. 7-8, p.
555-560.
14.Vieţile Sfinţilor pe luna noiembrie, Ediţia a III-a, Editura
Mânăstirea Sihăstria, 2006, vol.3.p. 210-253.
B. CĂRŢI; STUDII; ARTICOLE
1. BRANIŞTE, Marin, Magistrand Pr. Concepţia sfăntului Ioan Gură de
Aur despre familie, în ,,Studii Teologice” 1957, nr. 8-10, p.139.
98
2. CHIRILĂ, Ioan, Pr. Prof. Univ. Dr. , „Sfântul Ioan Gură de Aur –
teologia alterităţii şi „eclesia mică”, conferinţă susţinută în Grecia la
Pavleia, în 20 iunie 2009.
3. COMAN, I.G., Pr. Prof., Probleme de filozofie şi literatură
patristică, EIBMBOR, Bucuresti, 1995.
4. Idem, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea
patristică,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1998
5. Idem, Personalitatea Sf. Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, 1957
(IX) , nr. 9-10, p. 615.
6. DAN, Miron, Pr. Dr., Copilul, marea dimensiune a vietii, în
„Altarul Banatului”, nr. 1-3, Timisoara, 1992
7. EVDOCHIMOV, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de Gabriela
Moldoveanu, Bucureşti, 1995.
8. FORD, C. David, Bărbatul şi femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de
Aur, trd. din lb. engleză de Luminiţa Irina Niculescu, Ed. Sophia, Bucureşti,
2004.
9. HABRA, Georges, Iubire şi senzualitate, trad. de Dora Mezdrea, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1994.
10. HANCHEŞ, Pr. Marcel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre
viaţa de familie, Ed. Învierea, Timişoara, 2005.
11. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia
copiilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2005
12. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, omilii la
căsătorie, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2004
13. Idem, Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Ed. Oastea
Domnului , Sibiu, 2003.
99
14. IOVAN, Iorgu, Biserica şi instituţia căsătoriei, în „Studii Teologice”,
an VIII(1940), nr. 2, p.127-166.
15. MADA, Ieromonah, Teofan, Familia creştină la Sfântul Ioan Gură de
Aur, Ed. Agnos, Sibiu, 2008.
16. MERTICARIU, Arhim. Lect. Dr. Varlaam , Sfantul Ioan Gură de Aur in
teologia si spiritualitatea romanească. Bibliografie selectivă, în volumul
omagial Sfantul Ioan Gură de Aur (+407), mare dascăl al lumii si ierarh,
Editura Trinitas, Iasi, 2007, p. 239-395
17. MIHOC, Pr. Lect. Dr. Constantin, Căsătoria şi familia în Sfânta
Scriptură a Vechiului Şi Noului Testament şi în tradiţia iudaică, în „Glasul
Bisericii”, LVIII (2001), nr. 9-12, p. 82-91.
18. MOLDOVAN, Ilie, Pr. Prof. Dr., Darul sfânt al vietii si combaterea
păcatelor împotriva acestuia, EIBMBOR, Bucuresti, 1997.
19. Idem, Adevarul si frumuseţea căsătoriei-Teologia iubirii, vol. 2,
Editura Deisis, Alba-Iulia, 1996
20. Idem, Taina Nunţii, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, Bucuresti, 1979
21. Idem, Familia creştină-laborator al vietii umane, în „Îndrumator
bisericesc”, Sibiu, 1991
22. Paschia, Pr. dr. Gheorghe, Din cugetările şi sfaturile Sfinţilor Părinţi şi
ale unor scriitori moralişti clasici români — Despre purtarea soţilor unul
faţă de altul, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCIX (1981), nr. 1-2, p.
315-323.
23. Idem, Familia şi raporturile dintre membrii ei, în „Biserica Ortodoxă
Română”, CIII (1985), nr. 1-2, p. 100-109.
24. Pavel, Prof. Constantin, Probleme morale cu privire la căsătorie şi
familie, în revista “Biserica Ortodoxă Română”, LXXXV (1967), nr. 1-2,
p. 126-144.
100
25. Răducă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Căsătoria – Taină a dăruirii şi a
desăvârşirii persoanei, în „Studii Teologice”, XLIV (1992), nr. 3-4, p. 130-
138.
26. STOLERU, Nicolae, Drd., Viata morală a soţilor în cadrul unirii
conjugale crestine, în „Studii Teologice”, nr. 7-8, Bucuresti, 1974.
27. Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, traducere de Pr. Prof. Vasile
Sibiescu, Ed. IMBOR, Bucureşti, 1995.
28. TEŞU, Ioan-Cristinel, Asist. Univ., Sensul familiei în concepţia
Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Teologie şi viaţă”, rev. Mitropoliei
Moldovei, Seria nouă, Anul IV (LXX), nr. 5-7, 1994.
29. VERZAN, Sabin, Familia în lumina învataturii Noului Testament,
în „Mitropolia Olteniei”. Nr. 9-10, Craiova, 1954
DECLARAŢIE
101
Subsemnatul, Preot Moldovan Mircea-Dorin, candidat la obţinerea
gradului profesional I(unu), declar că la elaborarea lucrării „Familia creştină
oglindită în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care o prezint ca lucrare
de grad, la Secţia Pastorală, catedra, Formare Duhovnicească, nu am folosit
alte surse decât cele menţionate în cuprinsul lucrării, în notele bibliografice şi
în bibliografie.
Cluj-Napoca, Mircea-Dorin Moldovan
24.10.2009
CURRICULUM VITAE
102
NUME: Moldovan
PRENUME: Mircea-Dorin
DATA NAŞTERII: 15.11.1969
ADRESA: Jibou, Jud. Sălaj, Str. 1 Mai, Nr. 13,Bl. S. 13, Ap.1.
NAŢIONALITATEA: român
STAREA CIVILĂ: căsătorit
STUDII MEDII:
1976-1980: Şcoala primară în Com. Surduc
1980-1984: Şcoala gimnazială în Com. Bobota
1984-1988: Liceul Industrial Jibou
STUDII SUPERIOARE :
1993-1997: Facultatea de Teologie Ortodoxă a Univesităţii din
Oradea, specializarea: Teologie Pastorală
PAROHII OCUPATE :
-CRISTOLŢEL, JUD. SĂLAJ- 1997-2006
-JIBOU, 2006-PREZENT
103
Recommended