View
220
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
Mecanismul financiar SEE 2009-2014
Programul RO10 „Copii şi tineri aflaţi în situaţii de risc şi iniţiative locale şi regionale
pentru reducerea inegalităţilor naţionale şi pentru promovarea incluziunii sociale”
Proiectul Strategii pentru viitor, strategii pentru tineri
METODOLOGIE SPECIFICĂ DE LUCRU PENTRU PERSOANELE AFLATE ÎN
RISC DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ – GIMNASTICĂ
Autor: Hidi Iozsef Laszlo
Coordonator: Badea Dan
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
HIDI, IOZSEF
Metodologie specifică de lucru pentru persoanele aflate în risc de excluziune
socială : gimnastică / Ioszef Laszlo Hidi. - Bucureşti : Discobolul, 2016
ISBN 978-606-8603-89-6
364:796
ISBN 978-606-8603-89-6
CUPRINS
GIMNASTICA DE BAZĂ 5
MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ 13
GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ 45
MIJLOACELE GIMNASTICII APLICATIV-UTILITARE 47
EXEMPLE DE EXERCIŢII 76
BIBLIOGRAFIE 88
GIMNASTICA
RAMURILE GIMNASTICII IMPLICATE ÎN ACTIVITATE
GIMNASTICA DE BAZĂ
Gimnastica de bază reprezintă cea mai importantă ramură a gimnasticii (celelalte
ramuri fiind gimnastica de performanţă şi gimnastica aplicată în alte domenii). Această
ramură a gimnasticii se află la fundamentul activităţii în toate celelalte ramuri sportive, cât şi
a tuturor activităţilor cu caracter motric.
Caracteristica cea mai importantă este accesibilitatea, indiferent de vârstă, sex sau
nivel de pregătire.
Mijloacele acestei ramuri se regăsesc în orice activitate motrică, având ca scop
principal dezvoltarea generală şi armonioasă a organismului, întărirea stării de sănătate,
dezvoltarea calităţilor motrice şi morale ale executanţilor.
Practicarea mijloacelor acestei ramuri nu necesită, în mod fundamental, amenajări
speciale, exerciţiile putând fi adaptate oricăror condiţii de lucru (sală, aer liber, la locul de
muncă, acasă, indiferent de dotarea materială).
Metodele de lucru din gimnastica de bază stau la baza formării capacităţii de
practicare independentă şi sistematică a exerciţiilor, condiţie a menţinerii unei stări optime de
sănătate, de prelungire a capacităţii de activitate în muncă, sport, practic a duratei active de
viaţă.
GIMNASTICA
GIMNASTICA DE BAZA
GIMNASTICA DE PERFORMANTA
GIMNASTICA APLICATA
Obiectivele gimnasticii de bază
Dezvoltare fizică armonioasă,
Formarea bazelor generale ale mişcării,
Dezvoltarea funcţiilor vitale ale organismului,
Dezvoltarea calităţilor motrice,
Prevenirea apariţiei deficienţelor fizice,
Formarea capacităţii de activitate independentă,
Prelungirea duratei de viaţă activă.
Caracteristicile gimnasticii de bază
Caracter necompetitiv,
Se află la baza pregătirii fizice în orice domeniu de activitate,
Dispune de un bagaj infinit de mijloace, atât naturale, cât şi special create,
Oferă posibilitatea dozării foarte precise a efortului,
Oferă posibilitatea localizării precise a acţiunilor musculare şi articulare, a
izolării acţiunii grupelor musculare şi articulare, în scopul eficienţei activităţii de dezvoltare a
acestora (prelucrare selectivă şi analitică),
Este ramura gimnasticii care asigură formarea bazelor generale ale mişcării,
Se adresează tuturor, mijloacele sale putând fi adaptate, devenind accesibile
indiferent de vârstă, sex, nivel de pregătire (caracter de masă).
Se poate practica oriunde, cu respectarea condiţiilor de igienă.
Priorităţi metodice în predarea gimnasticii de bază
1. Intensificarea educării pentru practicarea gimnasticii de bază,
2. Creşterea eficienţei activităţii instructiv-educative,
3. Prevenirea, depistarea şi tratarea deficienţelor fizice,
4. Activitate diferenţiată – individualizare,
5. Creştere ponderii formative a exerciţiilor,
6. Formarea capacităţii de activitate independentă,
7. Folosirea de metode atractive,
8. Autodotare,
9. Integrare socială (serbări, demonstraţii),
10. Adaptare la condiţii locale.
METODELE DE PREDARE-ASIMILARE ŞI EVALUARE FOLOSITE ÎN CADRUL
PROIECTULUI
Conform specialiştilor domeniului pedagogic, psihologic şi al educaţiei fizice şi
sportului, metoda reprezintă calea prin care se transmit, se însuşesc şi se evaluează
cunoştinţele, deprinderile motrice, se formează priceperi motrice, se educă aptitudini morale,
estetice, etice şi de voinţă.
Noţiunea de metodă provine din grecescul methodos care reprezintă drumul sau
calea de urmat pentru realizarea obiectivelor propuse în învăţare.
Fiecărei discipline sportive îi corespunde anumite metode preluate din pedagogie,
dezvoltate sau create care ajută la realizarea obiectivelor propuse. Aceste metode generale
sau specifice sunt adaptate în funcţie de caracteristiciele şi particularităţile fiecărei discipline
sportive în parte. În cadrul metodelor au apărut procedeele metodice care reprezintă
modalitatea particulară de aplicare a metodei în condiţii şi situaţii concrete, specifice, un
element de sprijin în aplicarea metodei sau un mod concret de valorificare a acesteia.
Conform concepţiei lui I. Cerghit (1997) şi S. Cristea (1998), citaţi de I. Niculescu în
20131, folosirea metodelor de instruire îndeplineşte următoarele funcţii:
funcţia formativă reiese din acţiunea asupra sferei sociale, psihomotorii şi
intelectuale a educabilului;
funcţia cognitivă este reliefată de contribuţia pe care o are folosirea
metodelor asupra sferei psihice, asupra memoriei, gândirii, imaginaţiei, judecăţii, observaţiei,
atenţiei etc;
funcţia motivaţională se realizează prin caracterul distractiv/recreativ al
activităţilor desfăşurate, prin dezvoltarea motivaţiei de practicare în mod independent a
activităţilor sportive;
1 Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Calitate, inovare, comunicare în sistemul de formare continuă a
didacticienilor din învăţământul superior, 2013, pag. 26
funcţia normativă este rezultatul respectării regulilor, cerinţelor specifice
fiecărei discipline sportive sau sport în parte, a respectării instrucţiunilor de folosire a
materialelor şi instalaţiilor, a relaţiilor cu coechipierii si cu adeversarii, cu efecte în sfera
dezvoltării morale. Se poate vorbi totodată de formarea unor valori morale, civice, de
formarea responsabilităţii faţă de muncă şi de sarcinile încredinţate;
funcţia instrumentală decurge din faptul că metodele sunt ele însele
instrumente de lucru;
funcţia socială decurge din faptul că în folosirea metodelor sunt implicaţi mai
mulţi actori: cel puţin educatorul sau profesorul şi educabilul, elevul, tânărul, fapt ce
presupune interacţiunea acestora pe parcursul folosirii metodelor.
Sistemul metodelor de predare-asimilare, învăţare şi evaluare
În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale metodelor în funcţie de
mai multe criterii:
Metode tradiționale de
predare-asimilare
Verbale
Convorbirea
Nonverbale (intuitive)
Observaţia
Demonstraţia
Execuţiei elevilor şi profesorului
Profesorului
Elevilor
Cu ajutorul materialelor intuitive, didactice
Exersarea
Modelarea
Problematizarea
Algoritmizarea
Învăţarea prin descoperire
Metode moderne de predare-asimilare
Metode de evaluare Aprecierea verbală
Aprecierea prin note sau calificative
Metode de corectare a greșelilor
Intervenţia verbală
Intervenţia prin gesturi
Metode de asigurare și ajutor
Asistenţa
Asigurarea
Ajutorul direct şi sprijinul
Expunerea
Explicaţia
Povestirea
Prelegerea
(după Ionela Niculescu, 2013 şi Constantin Moise, 2005)
Expunerea este metoda prin care se transmit informaţiile de către educator către
educaţi pe cale verbală monologată. Este considerată ca fiind cea mai veche metodă şi
foloseşte limbajul care trebuie să fie clar, cursiv şi curat exprimat.
Explicaţia este o formă de expunere în care predomină argumentarea raţională. Ea
trebuie să fie clară, raţională, precisă, scurtă dar sugestivă, prezentată la nivelul de înţelegere
al subiecţilor cărora ne adresăm. Permite predarea unor noţiuni cu grad mai mare de
dificultate. "Prezentarea faptelor se face prin ample explicaţii privind conţinuturile lor
(analiză), prin sublinierea combinării diferitelor aspecte (sinteză) sau prin comparaţii cu ceea
ce s-a studiat anterior"2 (N. Vinţanu, 2008, pag. 134).
Povestirea constă din prezentarea informaţiei sub o formă descriptivă sau narativă
respectând ordonarea în timp a evenimentelor, fenomenelor, obiectelor centrate pe o temă
anume. Se bazează pe reprezentările elevilor şi pe cunoştinţele acestora. Este una dintre cele
mai vechi metode.
Prelegerea reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată
ca o succesiune de idei, teorii, intrepretări în scopul unificării lor într-un tot. Trebuie să aibă
trei părţi: introducerea, prezentarea temei sau conţinutul şi încheierea.
Convorbirea este una dintre cele mai folosite metode în transmiterea dar şi
obţinerea de date, la evaluarea capacităţii de înţelegere şi suportare a efortului din partea
subiecţilor. Are la bază formularea de întrebări şi obţinerea de răspunsuri, conversaţia,
dialogul dintre profesor şi subiect şi dezbaterea anumitor subiecte.
Observaţia constă din "urmărirea sistematică de către elev a obiectelor şi
fenomenelor ce constituie conţinutul învăţării, în scopul surprinderii însuşirilor semnificative
ale acestora"3. Pot fi observate execuţiile demonstrative ale profesorului, ale altor colegi sau
folosind material expositive. Această metodă presupune parcurgerea unor etape: organizarea
observării, observarea propriu-zosă, prelucrarea datelor şi valorificarea observării.
2 Nicolae Vinţanu, Teoria instruirii şcolare, Bucureşti, Editura Zerana Flores, 2008, pag. 134
3 Moise Constantin, Metodele de învăţământ, în Psihopedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2005, pag. 154
Demonstraţia este metoda prin care li se arată subiecţilor ceea ce vor avea de făcut
şi cum sau ceea ce vor obţine la finalul execuţiei. Demonstaţia de cele mai multe ori însoţeşte
explicaţia şi ajută la formarea reprezentărilor clare privind structura deprinderilor motrice
sau succesiunea actelor motrice. Demonstraţia poate fi cu obiecte, cu acţiuni, cu modele ale
diferitelor obiecte, fenomene sau acţiuni, de tip combinat şi cu mijloace tehnice.
Exersarea presupune "executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni în vederea
însuşirii practice a unui model dat de acţiune sau a îmbunătăţirii unei performanţe."4 Această
metodă vizează formarea deprinderilor şi consolidarea cunoştinţelor. Exerciţiul trebuie să
respecte câteva cerinţe de bază: să fie executat conştient de către subiect; să respecte
principiile didactice şi pedagogice de bază (gradarea să se facă de la simplu la comlex şi de la
uşor la greu), să aibă continuitate în timp, varietate suficientă, să aibă rimt, intensitate şi
volum optim şi să fie însoţit în permanenţă de corectură sau la vârste mai mari de
autocorectură. De regulă, exersarea este o metodă care se combină cu toate celelalte metode.
Modelarea în activităţile sportive constă în apelarea la un model reprezentativ: un
sportiv, o execuţie, o demonstraţie practică, un obiect, imagini, schiţe, planşe etc
Problematizarea este o metodă didactică ce presupune formularea de către profesor
în mod deliberat a unor dificultaţi pe care subiectul, elevul, încearcă sa le resolve singur, să
găsească soluţii, astfel aceasta învăţând ceva nou. Pentru a fi aplicată cu success această
metodă trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui fond aperceptiv
suficient al subiectului; dozarea dificultăţilor într-o anumită gradaţie; alegerea momentului
optim în timpul lecţiei; manifestarea unui interes real de soluţionare a problemei din partea
subiectului.
Algoritmizarea presupune găsirea soluţiilor de rezolvare a unor situaţii, exerciţii
specifice domeniului. "Este o metodă ce necesită cunoaşterea detaliată a posibilităţilor
subiecţilor şi a efectelor produse de exerciţiile alese."5 Această metodă foloseşte algoritmii
care reprezintă o susccesiune de paşi, de operaţii efectuate într-o ordine constantă prin care se
rezolvă o problemă.
Învăţarea prin descoperire. În această metodă materialul didactic nu este prezentat
în forma finală subiectului, acesta trebuind să apeleze la o rearanjare a lui, la o reorganizare
sau transformare. Este metoda opusă celei de învăţare prin receptare şi în cadrul acesteia se
4 Idem 3, pag. 155
5 Ionela Niculescu, Didactica educaţiei fizice şi sportului, MEN, POSDRU, Bucureşti, 2013, pag. 12
regăsesc alte metode cum ar fi jocul didactic. În educaţie fizică şi sport, jocul poate fi
prezentat atât ca metodă cât şi ca mijloc de predare-asimilare.
În literatura de specialitate, mijloacele didactice sau de instruire sunt acele
instrumente care se interpun între profesor şi elev sau subiect. Ele ne ajută să prezentăm sau
să transmitem un ansamblu de informaţii sau date despre conţinutul unor fenomene. Au rolul
de a forma priceperi şi deprinderi, de a-i motiva mai puternic pe subiecţi, de a consolida
cunoştinţele şi de a evalua însuşirea sau dezvoltarea acestora.
MIJLOACELE GIMNASTICII
DE BAZĂ
EXERCIŢII DE ORGANIZARE ŞI ORDINE
ACTIUNI DE PE LOC
ACTIUNI DIN DEPLASARE
ALCATUIRI SI SCHIMDARI DE
FORMATII
EXERCIŢII DEZVOLTARE
FIZICĂ GENERALĂ
EXERCIŢII LIBERE EXERCIŢII CU
PARTENER
EXERCIŢII CU OBIECTE
PORTATIVE - BASTON
GIMNASTICA, MINGE
MEDICINALA, GANTERE, GYM BALL
ETC.
EXERCIŢII LA APARATE
SPECIALE - SCARA FIXA,
BANCA GIMNASTICA,
HELCOMETRU, APARATE DE GIMNASTICA,
PORTIC GIMNASTICA
ETC.
EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE
SPECIFICE GIMNASTICII -
TARARE, CATARARE,
ESCALADARE, ECHILIBRU, TRANSPORT
NESPECIFICE GIMNASTICII -
MERS, ALERGARE, ARUNCARE, PRINDERE, SARITURI
APLICATIVE
MIJLOACELE GIMNASTICII DE BAZĂ
EXERCIŢII DE DEZVOLTARE FIZICĂ GENERALĂ
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală reprezintă totalitatea exerciţiilor alcătuite de
om având la bază cunoştinţe din anatomie, fiziologie, psihologie, biomecanică etc.,
corespunzător rezolvării necesităţilor de prelucrare, dezvoltare a sistemului muscular, osteo-
articular, a funcţiilor vitale, efectuate conştient, în scopul dezvoltării fizice armonioase, a
optimizării stării de sănătate şi a perfecţionării calităţilor motrice şi psiho-comportamentale.
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală constituie mijloace şi pentru atingerea
altor obiective:
Realizarea unei încălziri (pregătirea organismului pentru efort) optime pentru
toate tipurile de efort specific care urmează a fi efectuate în diferite domenii de activitate şi în
ramurile sportive.
Prin dezvoltarea calităţilor motrice, asigură fundamentul pentru formarea
priceperilor şi deprinderilor motrice specifice oricărui domeniu de activitate.
Formarea bazelor generale ale mişcării.
Aceste exerciţii se caracterizează prin:
Posibilitate infinită de combinare a mişcărilor, ceea ce duce la
Dozare extrem de precisă a efortului, făcându-le astfel
Accesibile tuturor,
Putând fi practicate oriunde (şcoală, acasă, sală, aer liber etc.), cu condiţia respectării
condiţiilor de igienă.
Sistematizarea exerciţiilor de dezvoltare fizică generală
Exerciţiile de dezvoltare fizică generală sunt cele mai numeroase dintre mijloacele
gimnasticii de bază; acestea prezintă o gamă infinită de mişcări fiind sistematizate în funcţie
de mai multe criterii:
A. Structura exerciţiilor:
Fără obiecte şi aparate
Cu obiecte portative
La aparate speciale şi de gimnastică
B. Caracterul exerciţiilor:
Întindere
Relaxare
Încordare
C. Analitic, adresabilitate către segmente şi articulaţii:
Cap
Braţe
Trunchi
Picioare
Articulaţia scapulo-humerală
Coloana vertebrală
Articulaţia coxo-femurală
Articulaţiile mâinii şi gleznei
D. Dezvoltarea calităţilor motrice – sunt exerciţii orientate predominant pentru
dezvoltarea diferitelor forme de manifestare ale:
Forţă şi rezistenţă musculară
Viteză
Mobilitate articulară
Îndemânare
Rezistenţă cardio-respiratorie
Datorită contribuţiei acestor exerciţii la îndeplinirea obiectivelor fundamentale ale
educaţiei fizice şi sportului, ele se regăsesc preponderent în aceste domenii de activitate,
reprezentând o mare parte a oricărui tip de activitate motrică. Datorită acestui rol important şi
al locului pe care îl ocupă în ponderea activităţilor motrice, aceste exerciţii pot fi diferenţiate
în două mari categorii în funcţie de obiective, metode şi locul în cadrul activităţii:
I. Exerciţii de influenţare generală
II. Exerciţii de pregătire fizică specială
Exerciţiile de influenţare generală – obiective, cerinţe metodice
Obiective:
Prelucrarea cât mai multor grupe musculare şi articulaţii
Formarea bazelor generale ale mişcării
Încălzire optimă
Creşterea atractivităţii activităţii.
Cerinţe metodice:
Structurile sunt grupate în complexe de 8 – 16 exerciţii
Structurile de exerciţii sunt elaborate în 4 sau 8 timpi, în funcţie de
complexitate însoţite (sau nu) de acompaniament muzical.
Primele exerciţii din complex au caracter de întindere
Se lucrează „de sus în jos”, începând prelucrarea grupelor musculare ale
gâtului, braţelor, umerilor, continuând cu cele ale trunchiului şi, în final, cele ale picioarelor.
Simultan se prelucrează articulaţiile principale (scapulo-humerală, coloană vertebrală, coxo-
femurală). Acest aspect metodic este generat de legităţile fiziologice, de implicare progresivă
în efort, la început a grupelor musculare mici şi apoi a celor mari.
Intensitatea exerciţiilor creşte progresiv, ultima (sau ultimele două) structură
fiind de sărituri, stfel încât marile funcţiuni ale organismului să atingă valori optime pentru a
trece la un efort solicitat de sarcinile ulterioare ale activităţii (frecvenţă cardiacă 120 –
140/minut).
Se folosesc toate poziţiile fundamentale sau derivate ale acestora, pentru
eficienţa structurilor de exerciţii şi creşterea atractivităţii.
Metoda fragmentat imitativă
În predarea acestor exerciţii se foloseşte metoda fragmentat – imitativă care
reprezintă combinaţia eficientă a explicaţiei, demonstraţiei, a repetărilor şi corectarea
greşelilor.
Această metodă necesită buna cunoaştere a terminologiei specifice, atât de către
profesor, cât şi de colectivul de lucru, precum şi capacitatea profesorului de a conduce, a
preda, a corecta, în acelaşi timp execuţia individuală sau colectivă pe întreg parcursul
desfăşurării exerciţiului. Acest lucru este permis de fragmentarea execuţiei (corectarea
poziţiei iniţiale, intermediare, finale şi a mişcărilor executate – conform bazelor generale ale
mişcării).
Partea imitativă a metodei depinde de capacitatea de bun demonstrant a
profesorului (sau un executant „model”) şi de folosirea lucrului „în oglindă” de către acesta.
Metoda asigură eliminarea timpilor”morţi” datorate explicaţiei efectuată separat,
prin faptul că execuţia se suprapune cu aceasta şi demonstraţia –
Explicaţie/demonstraţie/execuţie/corectare = simultan.
Prin repetarea structurilor se creează posibilitate profesorului de a conduce
execuţia ( a treia, a patra repetare etc.), în mod verbal, atenţia acestuia fiind concentrată
asupra corectitudinii execuţiei.
Folosirea acestei metode presupune (exemplu pentru o structură de exerciţiu în 8
timpi repetată de 4 ori):
1. Comanda şi demonstrarea poziţiei iniţiale – urmate de corectările necesare;
2. Comanda şi demonstrarea mişcării ce urmează a fi efectuată, indicarea
segmentelor care o efectuează, a direcţiei pe care se desfăşoară şi a poziţiei intermediare în
care se ajunge;
3. Comanda executivă – numărătoare, ce reprezintă ritmul mişcării = 1 (unu),
urmată de corectările necesare;
4. Comanda şi demonstrarea următoarei mişcări, cu indicarea segmentelor, a
direcţiei şi poziţiei intermediare;
5. Comanda executivă = 2 (doi), urmată de corectările necesare…
6. Idem 3 până la explicarea, demonstrarea, efectuarea şi corectarea întregii
structuri de 8 timpi (ultimul timp al structurii reprezintă poziţia finală, care coincide cu cea
iniţială, pentru a putea repeta structura cu acompaniament muzical);
7. Repetarea a 2- a a structurii = comandă, execuţie sincron cu întreg colectivul,
imprimând tempo-ul execuţiei;
8. Repetarea a 3-a şi a 4- a a structurii = colectivul de executanţi continuă
efectuarea structurii, profesorul (sau acompaniamentul muzical) menţinând tempo-ul
simultan cu efectuarea corectărilor individuale sau ale colectivului, oprind execuţia în caz de
greşeli foarte mari, până se obţine o execuţie optimă. Acest aspect este legat şi de încărcătura
didactică pe care o poate avea un profesor (4 – 6 lecţii/zi), ceea ce ar duce la epuizarea
acestuia în cazul efectuării dozării complete cu fiecare din colectivele pe care le conduce.
9. Comanda finală a execuţie se dă pe ultimii doi timpi ai celei de a 4-a repetări –
atenţie (7)… stai! (8) sau atenţieeeee… stai!(8).
Prin necesitatea de prelucrare a cât mai multor grupe musculare şi articulaţii se
impune selectarea şi alcătuirea structurilor de exerciţii astfel încât complexitatea acestora să
acopere această necesitate:
Mişcările de întindere să fie alternate cu mişcări de încordare
La fiecare timp al structurilor să participe la mişcare căt mai multe segmente,
să fie respectată simetria de lucru egal pe lateralitate.
Formarea bazelor generale ale mişcării
Prin formarea bazelor generale ale mişcării se înţelege acţiunea asupra
componentelor care fundamentează orice mişcare:
Amplitudine maximă – gradul maxim de libertate de mişcare în articulaţii.
Mişcările efectuate cu segmente întinse cresc amplitudinea faţă de cele executate cu segmente
îndoite.
Direcţie precisă – este reprezentată de direcţiile principale şi derivate, pe care
se deplasează corpul şi segmentele acestuia. În predarea acestora profesorul trebuie să
respecte fenomenul de oglindă (demonstraţia se efectuează pe partea opusă de către profesor).
Gradul de încordare şi relaxare – se referă la efectuarea mişcărilor cu gradul
optim de încordare şi relaxare. Această componentă are implicaţii majore în formarea ţinutei
specifice, execuţiei corecte a mişcărilor fiind necesară preocuparea permanentă a profesorului
în acest sens.
Structura coordinativă – se referă la introducerea în alcătuirea structurilor de
exerciţii a combinaţiilor de mişcări care solicită capacitatea de coordonare a sistemului neuro-
muscular. O structură coordinativă presupune mişcarea a minimum două segmente în planuri
şi direcţii diferite, simultan, succesiv sau alternativ.
Ritmul şi tempo-ul – ritmul reprezintă structura internă a mişcărilor
(succesiunea temporală a acţiunilor) şi este prezentat fragmentat, prin indicarea timpului
fiecărei unităţi motrice, iar tempo-ul reprezintă succesiunea ritmică în unitatea de timp, fiind
legat de intensitate, viteză (o mişcare la doi timpi, aceeaşi mişcare într-un timp).
Formarea bazelor generale ale mişcării are ca instrument principal metoda
fragmentat – imitativă. Locul în cadrul activităţilor motrice a acestor exerciţii este la început,
având pondere majoritară în conţinutul încălzirii.
Exerciţiile de dezvoltare fizică specială – obiective, cerinţe metodice
Obiective:
Perfecţionarea formelor de manifestare ale calităţilor motrice
Crearea suportului fizic necesar formării priceperilor şi deprinderilor motrice
Crearea suportului pentru pregătirea fizică specifică diferitelor ramuri sportive
Cerinţe metodice:
Structurile de exerciţiu sunt alcătuite în funcţie de forma de manifestare a
calităţii motrice pe care dorim să o perfecţionăm şi de grupa musculară căruia îi este adresată
( de exemplu – exerciţii pentru dezvoltarea puterii instantanee a musculaturii extensoare a
braţelor, pentru probe de aruncări). Structurile sunt grupate pe :ateliere”, fiecare atelier fiind o
structură de exerciţiu dine definită.
Când se lucrează pentru diferitele forme de manifestare ale aceleiaşi calităţi
motrice, trebuie asigurată alternanţa între acestea.
Dozarea efortului să nu depăşească capacitatea de efort şi nivelul de pregătire
al executanţilor.
În predarea acestor exerciţii se folosesc mai multe metode, în funcţie de structura
exerciţiilor, scopul acestora, dotarea materială, numărul executanţilor:
Metoda frontală
Reprezintă execuţia simultană de către întregul colectiv a exerciţiului comandat.
Această metodă presupune folosirea unor structuri de exerciţii simple, executate preponderent
liber sau cu partener. Dozarea se realizează contra timp sau prin număr de repetări, oferind o
densitate mare a activităţii.
Metoda circuitului
Presupune dispunerea (împărţirea) colectivului de executanţi pe „staţii” de lucru,
fiecare staţie reprezentând o anumită structură de exerciţiu, urmând ca toţi executanţii să
treacă, pe rând, pe la fiecare staţie 9 de 3 – 6 ori).
Prin această metodă se pot folosi structuri complexe de exerciţii din categoria
lucrului pe aparate speciale sau /şi cu obiecte portative.
Prezintă avantajul lucrului complex pe fondul unei densităţi mari a activităţii
pentru colective numeroase. Pauzele dintre „staţii” şi cele dintre repetările circuitului
reprezintă instrumentul profesorului de reglare a intensităţii efortului.
Metoda lucrului pe ateliere
Reprezintă metoda eficientă de lucru individualizat. Se aseamănă cu metoda
circuitului doar prin împărţirea executanţilor pe ateliere. Numărul de structuri de exerciţiu
poate fi egal cu numărul executanţilor, dar aceştia nu vor trece la alt atelier. Atelierele
reprezintă structuri de exerciţii prestabilite, fiind adresate individualizat executanţilor pentru
prelucrarea, dezvoltarea unor forme de manifestare deficitare ale calităţilor motrice.
Avantajul acestei metode este densitatea mare pe care o oferă lucrului individualizat
pentru colectivele cu număr mare de executanţi. Dozarea efortului se face strict
individualizat.
Importanţa poziţiilor de lucru
Poziţiile de lucru nu se aleg la întâmplare, ele fiind esenţiale pentru atingerea
scopului urmărit de efectuarea exerciţiului. Poziţiile de lucru determină:
Îngreuierea sau uşurarea execuţiei (mărirea sau reducerea efortului solicitat
pentru efectuare)
Optimizarea (favorizarea) execuţiei
Localizare precisă a acţiunii grupelor musculare sau a acţiunii în articulaţii
Izolare (fixare) a acţiunii anumitor grupe musculare sau articulaţii, realizată în
scopul creşterii randamentului efortului pe zona solicitată.
EXERCIŢII FĂRĂ OBIECTE ŞI APARATE
METODOLOGIA FOLOSIRII EXERCIŢIILOR PENTRU DEZVOLTARE FIZICĂ
GENERALĂ
EXERCIŢII FǍRǍ OBIECTE
EXERCIŢII LIBERE
Exerciţiile libere reprezintă cele mai accesibile şi adaptabile mijloace de dezvoltare
fizică generală oferind posibilităţi de combinare infinită a diferitelor mişcări ale segmentelor
corpului.
Ele pot fi efectuate de oricine şi oriunde (sală, acasă, la locul de muncă, etc.), din
deplasare (mişcări segmentare combinate cu variante de mers sau alergare) sau pe loc (din
toate poziţiile fundamentale sau derivatele acestora), îngreuierea în mişcare fiind reprezentată
de greutatea propriului corp sau a segmentelor acestuia şi de complexitatea combinaţiilor.
CERINŢE METODICE :
- intensitatea solicitǎrii sǎ fie strict în concordanţǎ cu vârsta, sexul şi
nivelul de pregǎtire al practicanţilor,
- pentru atractivitate crescutǎ se alcǎtuiesc structuri de exerciţii pe
acompaniament muzical
COMPLEX DE EXERCIŢII LIBERE
1. Stând;
pas înainte cu piciorul stâng, extensia braţelor lateral şi a capului (1);
revenire în stând (2);
pas înainte cu piciorul drept, extensia braţelor sus şi a capului (3);
revenire în stând (4);
fandare latera1 stânga cu braţele pe diagonal (5);
revenire în stând (6);
idem.5 spre dreapta (7)
revenire în stând (8).
2. Stând;
pas lateral cu piciorul stâng, ridicarea braţelor înainte(l);
ridicare pe vârfuri cu ducerea braţelor lateral (2);
demi-plie, îndoirea braţelor cu mâinile la ceafă (3);
revenire în stând (4);
idem. 1-4 spre dreapta (5-8).
3. Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile pe şold;
îndoirea laterală a trunchiului spre stânga (l);
spre dreapta (2);
spre stânga cu braţul drept coroană sus şi braţul stâng coroană înapoi-jos (3);
spre dreapta cu braţul stâng coroană sus şi braţul drept coroană înapoi-jos (4);
îndoire răsucită a trunchiului cu întinderea braţelor lateral(5);
spre dreapta (6);
îndoire înainte cu palmele pe sol (7);
revenire în stând (8).
4. Stând depărtat, braţele îndoite cu mâinile la piept;
răsucirea trunchiului spre stânga (1);
spre dreapta (2);
spre stânga cu întinderea braţelor lateral (3);
spre dreapta cu braţele lateral (4);
rotarea trunchiului spre stânga cu ridicarea braţelor sus (5-7);
revenire în poziţia iniţială (8);
idem.pe partea opusă (1-8).
5. Pe genunchi;
întinderea piciorului stâng lateral cu ridicarea braţelor lateral (1);
îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, cu ducerea braţelor înainte, mâinile
ating vârful piciorului (2);
extensia răsucită a trunchiului cu braţele lateral, pumnul strâns (3);
revenire pe genunchi pe calcâie aşezat (4);
idem.spre dreapta (5-7);
revenire în pe genunchi (8).
6. Aşezat depărtat cu braţele lateral;
îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, îndoirea braţelor cu sprijinul
mâinilor la nivelul pieptului, atingerea solului cu pieptul (1);
revenire în aşezat cu extensia braţelor lateral (2);
idem 1 spre dreapta (3);
idem 2(4);
îndoirea picioarelor în aşezat echer grupat (5);
întinderea picioarelor cu braţele lateral în aşezat echer (6);
idem5 (7);
revenire în poziţia iniţiala (8).
7. Culcat facial, braţele îndoite la nivelul pieptului sprijinit;
întinderea braţelor (1);
revenire (2);
întinderea braţelor cu depărtarea picioarelor (3);
revenire (4);
întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat şi îndoirea piciorului stâng cu
genunchiul la piept (5);
revenire (6);
idem 5 cu genunchiul drept la piept (7);
revenire (8).
8. Stând;
săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor înainte (1);
săritură în stând cu ducerea braţelor lateral (2);
săritură în stând depărtat cu ridicarea braţelor sus (3);
săritură în stând cu coborârea braţelor, prin înainte, jos (4);
săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (5);
săritură în stând depărtat cu piciorul drept înainte, bătaia palmelor înainte- jos
(6);
săritură în stând depărtat cu piciorul stâng înainte, bătaia palmelor sus (7);
săritură în stând cu bătaia palmelor înapoi-jos (8).
EXERCIŢII CU PARTENER SAU DE GRUP
Exerciţiile cu partener sau de grup prezintă faţă de exerciţiile libere o atractivitate
sporită, excutanţii acestor exerciţii putând fi parteneri sau adversari, în funcţie de scopul
exerciţiului.
Aceste exerciţii oferă posibilităţi mai bune de localizare, izolare şi dozare prin
fixarea pe care o realizează şi rezistenţa pe care o opune partenerul. În predarea acestor
exerciţii trebuie acordată atenţie şi unor cerinţe metodice suplimentare.
CERINŢE METODICE:
- partenerii să fie de sex identic, cu gabarit (înălţime, greutate) şi nivel de pregătire
asemănător,
- dificultatea structurilor de exerciţii să nu depăşească capacitatea de efort a
executanţilor,
- în cazul structurilor bazate pe adversitate şi a celor acrobatice spaţiile între perechi
să fie suficient de mari pentru prevenirea accidentărilor.
- în cadrul exerciţiilor de grup trebuie specificatǎ foarte exact şi clar sarcina
concretǎ a fiecǎrui executant,
- se va acorda prioritate învǎţǎrii acordǎrii de ajutor, asigurare şi asistenţǎ în cadrul
structurilor de exerciţii în perechi şi grup, care presupun mişcǎri (construcţii) dificile.
Exerciţiile cu partener se pot executa şi din deplasare (concomitent cu variante de
mers sau de alergare, variante de paşi de dans, schimbări de loc, etc.) şi pe loc.
COMPLEX DE EXERCIŢII CU PARTENER
1. Stând faţă în faţă, depărtat, aplecat, braţele sus, mâna pe umerii partenerului
reciproc sprijinit;
presiuni reciproce pe umăr (1-4); răsucirea trunchiului (spre reperul cornandat)
(5-8).
2. Stând faţă în faţă, fandat, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de mâini
”cleşte” reciproc apucat;
tracţiuni alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng trage,
braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre stânga (1);
invers (2).
3. Stând faţă în faţă, fandat cu piciorul drept înainte, braţele înainte, degetele
întreptrunse, palmă de palmă reciproc sprijinit;
împingeri alternative cu opunere de rezistenţă partenerului (braţul stâng
împinge, braţul drept opune rezistenţă), răsucirea trunchiului spre dreapta (1);
invers (2).
4. Stând spate la spate, braţele sus, de mâini reciproc apucat;
pas înainte cu piciorul stâng (l);
revenire (2);
pas înainte cu piciorul drept (3);
revenire (4); fandare înainte cu piciorul stâng (5);
revenire (6); fandare înainte cu piciorul drept (7);
revenire (8).
5. Aşezat faţă în faţă, grupat, tălpile reciproc sprijinite;
împingeri talpă în talpă, încercând dezechilibrarea partenerului. Braţele lateral,
menţin echilibrul şi nu au voie să atingă solul; în caz de dezechilibrare se efectuează rulare
înapoi şi revenire prin rulare înainte.
6. Culcat dorsal faţă în faţă, picioarele îndoite, tălpile reciproc sprijinite, braţele
lateral, pe sol sprijinite;
întinderea picioarelor cu împingere reciprocă în tălpi şi ridicare în stând pe
omoplat înclinat, reciproc sprijinit(1);
menţinerea poziţiei (2-7);
revenire în poziţia iniţială (8).
7. Aşezat spate la spate, depărtat, grupat, braţele îndoite, încrucişate la nivelul
coatelor, capul în extensie, pe umărul partenerului reciproc sprijinit;
întinderea picioarelor cu împingere reciprocă spate în spate şi ridicare în stând
înclinat spate de spate sprijinit (1);
revenire (2).
8. Stând spate la spate;
sărituri “ca mingea” (1-.4);
săritură cu întoarcere faţă în faţă şi bătaia palmelor sus (5-8).
EXERCIŢII CU OBIECTE
EXERCIŢII CU BASTOANE
Exerciţiile cu bastoane prezintă anumite particularităţi ce provin din structura
constructivă a bastonului. Astfel exerciţiile efectuate cu bastonul permit localizarea, izolarea
foarte bună a acţiunii grupelor musculare şi articulaţiilor şi oferă posibilitatea formării
priceperilor de echilibrare de obiecte şi a celor de aruncare – prindere. Aceste exerciţii se pot
efectua din deplasare, cu partener şi pe loc.
Şi în predarea lor sunt necesare anumite cerinţe metodice specifice:
CERINŢE METODICE :
- în cazul lucrului cu bastoane nu se fac alte acţiuni, decât cele comandate,
- spaţiile de lucru între executanţi sunt mai mari, pentru evitarea accidentărilor,
- materialul de construcţie al bastoanelor să fie din lemn de esenţă tare, bine finisate
şi acoperite cu vopsea sau lac; nu se recomandă folosirea bastoanelor din metal.
Fiind principalul obiect care permite formarea deprinderii de echilibrare de obiecte
se recomandă ca acest tip de exerciţii să nu lipsească din program, atunci când se lucrează cu
bastoane, exerciţiile putând fi executate din deplasare sau pe loc.
COMPLEX DE EXERCITII CU BASTOANE
1. Stând, bastonul înainte-jos, de capete apucat;
pas înainte cu piciorul stâng, ridicarea bastonului sus cu extensie, privirea
urmăreşte bastonul (1);
revenire în stând cu îndoirea trunchiului înainte, bastonul pe vârfuri (2);
idem 1 cu piciorul drept (3);
revenire în stând cu bastonul sus (4);
fandare laterală stânga, îndoirea trunchiului lateral stânga, bastonul puncteaza
pe sol în dreptul piciorului (5);
revenire (6);
idem.5 spre dreapta (7);
revenire în stând (8).
2. Stând departat, bastonul sus, de capete apucat;
îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga, bastonul punctează pe sol dincolo
de piciorul stâng (1);
revenire cu extensia braţelor sus (2);
idem 1 spre dreapta (3);
revenire (4);
răsucirea trunchiului spre stânga (5-7);
spre dreapta (6-8).
3. Stând depărtat, bastonul sus, la verticală, de capatul de jos cu ambele mâini
apucat;
rotarea trunchiului spre stânga încercând desenarea pe sol a unui cerc cu
bastonul (l-4);
spre dreapta (5-8).
4. Aşezat grupat, bastonul sprijinit sub vârfuri, de capete apucat;
întinderea picioarelor în aşezat echer fără eliberarea bastonului şi menţinere.
În caz de dezechilibrare se efectuează o rulare înpoi.
5. Aşezat echer grupat, depărtat cu bastonul sprijinit pe glezne, braţele lateral
pentru echilibrarea poziţiei;
întinderea picioarelor cu aruncarea bastonului, orizontal, oblic-înapoi-sus (1);
prinderea bastonului din zbor, cu mâinile (2);
aruncarea bastonului cu mâinile, orizontal, oblic-înamte-sus (3);
prinderea şi echilibrarea bastonului la nivelul gleznelor (4).
6. Culcat dorsal, bastonul sus, de capete apucat;
ridicarea trunchiului cu trecerea bastonului pe sub vârfuri, prin îndoirea
picioarelor, în aşezat cu bastonul sub coapse (1-2);
revenire în poziţia iniţialǎ (3-4).
7. Culcat facial, braţele sus, bastonul sprijinit vertical, de capătul de jos cu
ambele mâini apucat;
căţărare prin mutarea alternativă a mâinior până la sprijinul mâinilor pe
capătul de sus al bastonului (1-4);
revenire tot prin mutarea alternativă a mâinilor (5-8).
8. Stând, bastonul pe sol, lateral în faţa vârfurilor;
săritura înainte peste baston (1-3);
săritură înapoi peste baston (2-4);
săritură cu întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal peste baston (5-
7);
revenire prin săritură (6-8).
EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALA
Exerciţiile cu mingea medicinală oferă avantajul dozării foarte precise a
efortului prin faptul că se cunoaşte greutatea exactă a obiectului cu care se lucrează.
Datorită formei constructive sunt ideale pentru formerea priceperii de aruncare-
prindere, de aceea se recomandă folosirea lor cu partener, fapt ce rezolvă şi problema dotării
materiale, exerciţiile individuale în colective cu număr mare de executanţi solicitând un
număr de mingi corespunzător.
Aceste exerciţii contribuie şi la diversificarea şi creşterea atractivităţii activităţii prin
faptul că mingile medicinale pot fi folosite ca jaloane sau obstacole de trecut, în conţinutul
încălzirii, pe fondul variantelor de mers şi de alergare.
Alături de celelalte cerinţe metodice, deja cunoscute (v.ex.bastoane), exerciţiile cu
mingi medicinale solicită în mod deosebit :
CERINŢE METODICE:
- adaptarea greutăţii mingiilor la capacitatea de efort şi la nivelul de pregătire al
executanţilor.
- selecţionarea structurilor exerciţiilor de aruncare-prindere în funcţie de spaţiul de
lucru disponibil.
Exerciţiile se pot desfăşura din deplasare (varinte de mers, alergare,
printre şi peste mingi) şi pe loc individual, dar mai ales cu partener sau în grup.
COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGEA MEDICINALĂ
1. Cu partener(A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu
mingea(A) jos apucat;
răsucirea trunchiului (spre reperul comandat) şi trecerea mingii partenerului B
(1);
răsucirea trunchiului pe partea opusă cu trecerea mingii partenerului A (2).
2. Cu partener (A şi B); Stând depărtat spate la spate, la un pas distanţă, cel cu
mingea (A) jos apucat;
ridicarea mingii sus cu extensia trunchiului şi trecerea mingii partenerului B
(1);
îndoirea trunchiului înainte cu trecerea mingii, printre picioare, partenerului A
(2).
3. Cu adversar; Stând fandat, faţă în faţă, cu piciorul stâng înainte, braţele înainte, de
minge cu ambele mâini, încrucişat apucat.
La semnalul comandat, tracţiune, încercând deposedarea de minge a
adversarului.
4. Cu partener (A şi B); Stând faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) sus
apucat;
pas înainte cu piciorul stâng şi pasarea mingii cu braţele întinse partenerului B
(1);
partenerul B preia elastic mingea prin îndoirea braţelor şi pas înapoi (2);
idem 1 partenerul B spre A (3);
idem 2 partenerul A (4);
idem 1-4 cu piciorul drept înainte (5-8).
5. Cu partener (A şi B); Aşezat faţă în faţă, la 3m distanţă, cel cu mingea (A) sus
apucat;
partenerul A rulare înapoi în culcat cu mingea sus (1);
partenerul A rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului B (2);
partenerul B preluare elastică cu braţele şi rulare înapoi în culcat cu mingea
sus (3);
partenerul B rulare înainte în aşezat cu pasarea mingii partenerului A (4).
6. Cu partener (A şi B); Stând depărtat, partenerii cu faţa în aceeaşi direcţie, la 3m
distanţă, cel cu mingea (A) îndoit înainte, mingea jos;
partenerul A extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului B şi
întoarcere cu faţa la acesta (1);
partenerul B preluare elastică şi întoarcere în stand depărtat cu spatele la
partenerul A (2);
partenerul B extensia trunchiului cu pasarea mingii sus partenerului A şi
întoarcere cu faţa la acesta (3);
partenerul A preluare elastică şi întoarcere în poziţia iniţială (4).
7. Cu adversar; Aşezat faţă în faţă, înapoi sprijinit, picioarele îndoite cu tălpile pe
minge reciproc sprijinit;
la semnal se încearcă trecerea mingii pe lângă partener prin împingerea mingii
numai cu picioarele.
8. Cu partener; Stând depărtat, faţă în faţă, la 3m distanţă, ce1 cu mingea (A) la
nivelul gleznelor apucat;
partenerulA săritură, îndoirea picioarelor cu genunchii la piept pasând mingea
partenerului B (1);
partenerul B preia elastic mingea cu braţele, o pune jos şi o apuca cu gleznele
(2);
partenerul B idem 1 (3);
partenerul A idem 2 (4).
EXERCIŢII CU GREUTǍŢI
Exerciţiile cu greutǎţi reprezintǎ cea mai rǎspânditǎ formǎ de practicare a exerciţiilor
de dezvoltare fizicǎ generalǎ, structuri de exerciţii cu greutǎţi datând din cele mai vechi
timpuri. De fapt, folosirea pietrelor, a buturugilor în scopul exerciţiilor cu greutǎţi a evoluat
în zilele noastre, regâsindu-se ca probǎ în competiţiile de genul “Cel mai puternic...”.
Caracteristica fundamentalǎ a acestor structuri de exerciţii este lucrul cu braţele
(care apucǎ şi ţin greutatea), implicarea în efort a celorlalte segmente fiind asociatǎ lucrului
cu braţele.
Avantajul acestor structuri de exerciţii constǎ în faptul cǎ orice obiect care
poate fi apucat şi cantificat (în grame, kilograme) devine “greutate”. Astfel, nu este neapǎrat
necesarǎ procurarea ganterelor, barelor şi discurilor, ele putând fi înlocuite cu o multitudine
de alte obiecte, aflate la îndemâna oricui. De exemplu, în loc de ganterele comercializate, se
pot utiliza sticle de plastic (cu forma adecvatǎ apucǎrii eficiente), umplute cu lichid, nisip,
etc.; acestea, dupǎ cântǎrire pot deveni gantere perfecte pentru exerciţiile cu greutǎţi.
CERINŢE METODICE:
- este foarte importantǎ existenţa greutǎţilor mici (pânǎ la 1 kg) într-un numǎr
suficient de mare, numǎrul executanţilor cu acest tip de greutǎţi fiind mai mare decât al celor
care lucreazǎ cu greutǎţi mari.
- în cazul lucrului cu bara de greutǎţi, este obligatorie asigurarea cu sisteme de
fixare a discurilor pe aceasta în aşa fel încât sǎ nu alunece pe/de pe barǎ.
EXERCIŢII CU OBIECTE ELASTICE
În cadrul acestor structuri de exerciţii întâlnim diferite obiecte care se
caracterizeazǎ prin elasticitate, dar care au funcţii diverse din punct de vedere al
caracterului contracţiei musculare :
- cabluri, benzi elastice – reprezintă opusul aparatelor pa bază de scripeţi,
caracteristic acestor structuri de exerciţii fiind faptul cǎ momentul maxim al sarcinii este la
finalul mişcării (când tensiunea este maximă în cablu, bandǎ).
- arcuri metalice, care pot fi îndoite, rǎsucite, trase, împinse – caracterul efortului
muscular este asemǎnǎtor lucrului cu benzi sau corzi elastice, diferenţa constând în
intensitatea mult mai mare a efortului solicitatǎ în cazul exerciţiilor cu arcuri (intensitatea
poate varia de la mare pânǎ la contracţii de tip izometric).
- mingi gonflabile, de diferite dimensiuni (denumite şi “minge elveţianǎ, minge
anti-stress, minge fitness) – caracteristic acestor structuri de exerciţii este atractivitatea. Acest
obiect este o “gǎselniţǎ” grozavǎ pentru a face o multitudine de structuri de exerciţii de
dezvoltare fizicǎ generalǎ, dealtfel anoste şi plictisitoare, deosebit de atractive şi plǎcute.
Mingea gonflabilǎ este, din acest punct de vedere, foarte necesarǎ în practicarea exerciţiilor
de tip fitness.
CERINŢE METODICE:
- în cazul lucrului cu obiecte elastice este necesarǎ verificarea periodicǎ a
integritǎţii structurale a acestora în scopul evitǎrii accidentǎrilor,
- structurile de exerciţii sǎ fie alese astfel încât sǎ punǎ în valoare
caracteristica lucrului cu obiecte elastice
COMPLEX DE EXERCIŢII CU MINGE ELASTICĂ MARE
1. Aşezat încrucişat, mingea înainte apucat;
Ridicarea braţelor, extensia capului, cu aruncarea mingii sus şi reapucare
2. Sprijin dorsal stând cu genunchii îndoiţi, cu mâinile pe minge;
Îndoirea şi intinderea braţelor.
3. Sprijin culcat costal cu trunchiul pe minge, picioarele încrucişate, mâinile la
ceafǎ;
Rǎsuciri de trunchi.
4. Culcat dorsal pe minge;
Extensia trunchiului şi menţinere
5. Culcat, mingea la nivelul gleznelor apucat;
Ridicarea şi coborârea picioarelor.
6. Sprijin pe genunchi pe minge;
Extensia alternativǎ a unui picior.
7. Aşezat pe minge;
Întinderea alternativǎ a unui picior înainte.
8. Stând dorsal la perete, mingea la nivelul trunchiului de perete sprijinit;
Îndoirea şi întiderea alternativǎ a unui picior cu ridicarea înainte şi coborârea
celuilalt.
EXERCIŢII LA APARATE SPECIALE
EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ
Caracteristica principală a acestor exerciţii, provenită din structura constructivă a
aparatului, este reprezentată de posibilitatea efectuării exerciţiilor din poziţia atârnat, oferind
şi puncte de sprijin pentru diferitele segmente ale corpului, la diferite nivele.
Folosirea acestui aparat permite localizare şi izolare foarte bună a acţiunilor
musculare şi a articulaţiilor, creşterea indicilor de efort prin folosirea poziţiei atârnat. Aceeaşi
poziţie este folosită şi pentru structuri de exerciţii cu caracter corectiv ale deficienţelor
coloanei vertebrale, în cadrul mijloacelor gimnasticii recuperatorii. Scara fixă este un aparat
special foarte bun pentru formarea priceperii şi deprinderii aplicativ-utilitare de căţărare.
În cadrul cerinţelor metodice suplimentare pentru acest aparat trebuie cunoscut:
CERINŢE METODICE:
- efortul este strict adaptat şi adecvat capacităţii de efort şi nivelului de pregătire al
executanţilor,
- în cazul exerciţiilor efectuate din atârnat, la finalul acestora coborârea se va face
pe trepte, niciodată prin săritură (urcarea pe şi coborârea de pe scara fixǎ se vor efectua prin
acelaşi procedeu).
Exerciţiile se efectuează individual, cu partener sau în combinaţie cu alte aparate
speciale (banca de gimnastică, banca curbată, scripeţi, etc.).
Este una din caracteristicile acestui aparat de a putea fi intodus în cadrul
construcţiilor împreunǎ cu alte aparate, în scopul creerii de obstacole complexe în cadrul
parcursurilor aplicative sau aprelucrǎrii complexe a organismului.
COMPLEX DE EXERCIŢII LA SCARA FIXĂ
1. Stând dorsal la scara fixă, braţele îndoite, de sus, la nivelul umerilor apucat;
pas înainte cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (l);
revenire (2);
idem 1 cu piciorul drept (3);
revenire (4);
pas fandat cu piciorul stâng, întinderea braţelor, extensia capului (5);
revenire (6);
idem 5 cu piciorul drept (7);
revenire (8).
2. Stând depărtat facial la scara fixă, braţele înainte, de sus, la nivelul umerilor,
apucat;
împingere izometrică cu braţul stâng şi tracţiune izometrică cu braţul drept (1-
3);
relaxare (4);
schimbarea acţiunui braţelor (5-7);
relaxare (8).
3. Atârnat stând costal stânga la scara fixă, piciorul stâng pe a doua şipca de jos,
braţele îndoite, mâna stânga de sus, la nivelul umărului apucat, mâna dreaptă pe şold;
întinderea braţelor lateral cu depărtarea piciorului drept în atârnat stând
depărtat cu braţele lateral (1);
revenire (2);
întoarcere şi idem pe partea opusă.
4. Pe genunchi facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară;
cǎdere înainte şi amortizare elastică prin sprijinul braţelor pe scara fixă, la
nivelul pieptului (l);
impingere prin extensia braţelor şi revenire (2).
5. Aşezat depărtat facial la scara fixă cu vârfurile sprijinite pe prima şipcă;
îndoirea trunchiului înainte cu mâinile de prima şipca apucat (1);
extensia trunchiului cu rotarea braţelor înapoi în aşezat, înapoi sprijinit (2);
ridicare în sprijin culcat dorsal, capul în extensie (3);
revenire în poziţia iniţială (4).
6. Atârnat la scara fixă;
îndoirea picioarelor cu ridicarea genunchilor la piept în atâmat grupat (1);
revenire (2);
ridicarea picioarelor în atârnat echer (3);
revenire (4);
ridicarea picioarelor în atârnat echer (5);
departarea picioarelor în atârnat echer depărtat (6);
apropierea picioarelor în atârnat echer (7);
revenire în atârnat (8).
7. Atârnat facial la scara fixă;
extensia piciorului stâng (l);
revenire (2);
extensia piciorului drept (3);
revenire (4);
extensia picioarelor (5);
menţinere (6-7);
revenire (8).
8. Stând facial la scara fixă, la un pas distanţă de scară;
săritură în atârnat stând ghemuit (1);
sǎritura în stând (2).
EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ
Banca de gimnastică este unul din aparatele speciale clasice, fiind însă de
permanentă actualitate. Acest fapt se datorează posibilităţilor foarte largi de efectuare a
exerciţiilor de dezvoltare fizică generală de o mare diversitate, aceasta fiind oferită de
structura constructivă a aparatului. Astfel, la acest aparat se pot efectua exerciţii :
- la banca de gimnastică,
- pe banca de gimnastică,
- cu banca de gimnastică,
- peste banca de gimnastică.
Exerciţiile cu banca de gimnastică impun respectarea unor cerinţe metodice
suplimentare:
CERINŢE METODICE :
- este necesarǎ verificarea integrităţii şi asigurarea stabilităţii aparatului,
asigurarea unor spaţii foarte largi de lucru,
- reglarea dozării în cazul lucrului cu banca, prin adaptarea numărul de executanţi,
în funcţie capacitatea de efort a acestora şi greutatea bǎncii. Astfel, în cazul celor mici, pentru
structurile de exerciţii “cu banca de gimnasticǎ” vor lucra câte 5 copii cu o bancǎ, iar în cazul
celor mari, pot lucra 3 executanţi cu o bancǎ.
- se recomandă ca, în cazul folosirii băncilor de gimnastică, amenajarea spaţiului de
lucru să fie făcută de la începutul activităţii, folosindu-se variante de mers şi alergare printre,
peste şi pe bănci, astfel încât la momentul lucrului la şi cu bănci să nu se mai piardă timp cu
transportul lor (densitate).
Banca de gimnastică oferă posibilitatea efectuării de exerciţii formative ale
priceperilor şi deprinderilor aplicativ-utilitare de târâre, echilibru şi transport.
COMPLEX DE EXERCIŢII LA BANCA DE GIMNASTICĂ
1. Stând costal stânga la bancă, la un pas distanţă, picioru1 stâng sprijinit pe
bancă, braţele lateral;
îndoire răsucită spre stânga a trunchiului, ducerea braţelor cu mâinile pe vârful
stâng (l);
revenire cu extensia braţelor lateral (2);
îndoirea trunchiului înainte, mâinile pe sol (3);
revenire (4);
trecere peste bancă şi idem 1-4 pe piciorul drept (5-8).
2. Aşezat depărtat transversal pe bancă, braţele lateral;
răsucirea trunchiului spre stânga (1);
idem 1 spre dreapta (2);
îndoirea răsucită a trunchiului spre stânga (3);
idem 3 spre dreapta (4).
3. Aşezat dorsal lateral la bancă, braţele îndoite, mâinile pe marginea
băncii sprijinite;
întinderea braţelor cu ridicare în sprijin culcat dorsal şi îndoirea piciorului
stâng cu genunchiul la piept (1);
revenire (2);
idem l cu piciorul drept (3);
revenire (4).
4. Sprijin culcat facial cu mâinile pe bancă;
îndoirea braţelor cu ridicarea piciorului stâng (l);
revenire (2);
idem l cu piciorul drept (3);
revenire (4).
5. Stând depărtat costal stânga la bancă, braţele lateral;
îndoirea răsucită a trunchiului cu apucarea băncii cu ambele mâini (l);
ridicarea băncii sus (2);
îndoirea răsucită a trunchiului spre dreapta cu coborârea băncii jos (3);
revenire în poziţia iniţială (4);
idem l-4 pe partea opusă (5-8).
6. Culcat dorsal la banca, braţele sus, pe sub partea lată a băncii de
marginea distală cu mâinile apucat;
ridicarea picioarelor (1);
revenire (2);
ridicarea picioarelor cu sprijinirea vârfurilor pe bancă (3);
revenire (4);
ridicarea băncii înainte (5);
coborârea băncii pe coapse (6);
ridicarea băncii înainte (7);
revenire în poziţia initiala (8).
7. Culcat facial lateral cu abdomenul pe bancă, vârfurile şi mâinile
sprijinite pe sol;
ridicarea picioarelor şi a trunchiului în extensie (l);
menţinere (2-3 );
relaxare, revenire (4).
8. Stând depărtat transversal peste bancă;
săritură în stând pe bancă (l);
săritură cu jumatate întoarcere spre stânga în stând depărtat transversal
peste bancă (2);
săritură în stând pe bancă (3);
săritură cu jumătate întoarcere spre dreapta în stând depărtat transversal
peste bancă (4).
EXERCIŢII LA APARATE PE BAZǍ DE SCRIPEŢI
Aparatele pe bază de scripeţi se regǎsesc într-o diversitate constructivǎ foarte mare,
porninid de la:
- scripete cu autorezistenţă (pentru contracţii izometrice, izokinetice), care poate fi
fixat de perete, de scara fixǎ, etc.,
- helcometru de perete, lateral , reglabil, etc., la care încărcăturile, unghiurile şi
direcţiile se pot modifica în funcţie de segmentul cu care se lucrează şi de scopul exerciţiului,
având caracteristica de bază faptul că solicită contracţii musculare de învingere şi cedare,
momentul maxim al sarcinii fiind la declanşarea mişcării (efortul de învingere), pe parcurs
mişcarea fiind uşurată prin apariţia inerţiei.
- aparate complexe, care combinǎ mai multe planuri şi direcţii de lucru ale
scripeţilor astfel încât permit lucrul simultan al mai multor executanţi la acelaşi aparat sau
lucrul pentru diferite grupe musculare la acelaşi aparat. acest tip de aparate se regǎseşte în
momentul actual în “sǎlile de fitness”.
CERINŢE METODICE:
- în cazul exerciţiilor efectuate cu un singur segment (de exemplu numai exerciţii
pentru braţe) se recomandǎ, în succesiunea exerciţiilor, alternarea tipurilor de contracţie
muscularǎ şi a ungiurilor de acţiune a lanţurilor musculare, pentru dezvoltarea complexǎ a
acestora.
- în cazul execrciţiilor efectuate pentru întregul corp se recomandǎ, în succesiunea
exerciţiilor, alternarea segmentelor şi a grupelor musculare principale. De exemplu ordinea
exerciţiilor poate fi:
1. flexori braţe,
2. flexori trunchi,
3. flexori picioare,
4. extensori braţe,
5. extensori trunchi,
6. extensori picioare.
- în cazul exerciţiilor cu autorezistenţǎ se aplicǎ acelaşi recomandǎri metodice ca şi
în cazul contracţiilor izometrice (timp de menţinere maximum 30˝ şi timp de pauzǎ mai
mare).
EXERCIŢII LA FRÂNGHIE, PRǍJINǍ SAU SCARǍ
MARINǍREASCǍ
Exerciţiile la aceste aparate provin din antichitate, probabil de aceea niciunul
din aceste aparate nu se mai regǎseşte astǎzi în sǎlile de educaţie fizicǎ din şcoli, cu atât mai
puţin în sǎlile de “fitness”.
La aceste aparate se pot efectua toate tipurile de exerciţii de cǎţǎrare fiind
folosite şi în pregǎtirea fizicǎ a celor care practicǎ sportul extrem de cǎţǎrare
liberǎ. Dezvoltǎ în special puterea musculaturii flexoare a braţelor, dar şi a
musculaturii extensoare a picioarelor.
CERINŢE METODICE :
- este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu saltele pentru evitarea
accidentǎrilor în cazul cǎderilor. Pentru primele execuţii se recomandǎ ajutorul şi asistenţa
specialistului.
- coborârea pe aparat trebuie efectuatǎ prin procedeul folosit la urcare (sau altul),
dar niciodatǎ prin sǎriturǎ sau alunecare.
- este obligatorie verificarea frecventǎ a integritǎţii şi a stabilitǎţii fixǎrii aparatelor.
EXERCIŢII LA PORTICUL DE GIMNASTICǍ
Porticul de gimnastică este un aparat clasic reprezentat de un cadru de metal cu
dimansiuni de 4Lx4lx4h metri, având, pe cele patru laturi, instalate : frânghie, prăjină, scară
fixă, scară marinărească, inele, bară fixă joasă şi înaltă, fiind astfel un aparat multifuncţional.
Variante ale porticului de gimnasticǎ sunt des întâlnite la locurile de joacǎ amenajate
pentru copii, dar şi pentru adulţi (celebre sunt cele da la “Muscle Beach” din Miami, S.U.A.
CERINŢE METODICE :
- este necesarǎ asigurarea spaţiului de lucru sub aparat cu materiale absorbante de
şoc (nisip, saltele, etc.).
- adaptarea structurilor de exerciţii la posibilitǎţile motrice ale executanţilor.
EXERCIŢII LA APARATE PENTRU CONTRACŢII IZOKINETICE
Aparatele pentru contracţii izokinetice fac parte din ultima generaţie a aparatelor
speciale, apărute prin solicitarea de către sportul de înalta performanţă.
Aceste aparate asigurǎ o vitezǎ constantǎ pe parcursul contracţiei musculare, ceea ce
face ca efortul sǎ fie egal pe întreaga amplitudine a contracţiei. Avantajul major al exerciţiilor
la aparatele izokinetice este creşterea rapidǎ (cea mai rapidǎ) a forţei musculare.
Dezavantajul major al acestor exerciţii constǎ în preţul foarte ridicat al aparatelor,
ceea ce le face puţin accesibile.
CERINŢE METODICE :
- calibrarea aparatelor trebuie fǎcutǎ în funcţie de nivelul de pregǎtire al celor care
le folosesc.
- se recomandǎ asistenţa permanentǎ a specialistului în timpul efectuǎrii exerciţiilor
la aceste aparate (asigurarea aparatului, recalibrare).
EXERCIŢII LA BANCA CU CǍRUCIOR RULANT
Banca cu cărucior rulant este un aparat specific pentru lucrul braţelor (se poate lucra
şi pentru celelalte segmente ale corpului) folosind propria greutate, încărcătura fiind
modificată prin unghiul de înclinare al băncii, sarcina maximă fiind la declanşarea mişcării
(efort de învingere) şi pe final (efort de cedare).
CERINŢE METODICE:
- unghiul de înclinare al aparatului trebuie adaptat la nivelul de pregǎtire al
executantului.
- trebuie verificat regulat mecanismul de rulare al cǎruciorului.
EXERCIŢII LA BANCA CURBATǍ
Banca curbată este un aparat specific pentru dezvoltarea musculaturii trunchiului,
bazat pe principiul fiziologic al alungirii maxime a fibrelor musculare înainte de contracţie, şi
anume, puterea contracţiei este cu atât mai mare cu cât amplitudinea de scurtare a muşchiului
este mai mare.
Aparatul poate fi folosit sprijinit pe sol, dar şi agǎţat de scara fixǎ, schimbându-se
astfel unghiurile de înclinare ale bǎncii şi creând posibilitatea efectuǎrii exerciţiilor în poziţia
rǎsturnat.
CERINŢE METODICE :
- numǎrul de execuţii în poziţia rǎsturnat sǎ nu depǎşeascǎ capacitatea de efort a
executanţilor.
- se recomandǎ alternarea poziţiilor de lucru (facial, dorsal, costal).
EXERCIŢII LA BANCHETE
Banchetele (plane sau înclinate) sunt asociate cu alte aparate şi instalaţii, fiind
necesare diferitelor poziţii de sprijin al corpului sau a diferitelor segmente în timpul efectuǎrii
exerciţiilor.
Aceste aparate se regǎsesc în cadrul exerciţiilor cu greutǎţi, al exerciţiilor cu scripeţi
sau fac parte integrantǎ în cazul aparatelor complexe, multifuncţionale.
CERINŢE METODICE :
- este necesarǎ reglarea optimǎ a înǎlţimii, lungimii, a ungiului de înclinare a
banchetei în funcţie de caracteristicile somatice ale executanţilor, astfel încât aceştia sǎ
beneficieze de poziţii de lucru corecte (chiar comode).
EXERCIŢII LA APARATE TIP CADRU FIX CU SUPORT CULISANT
Cadrele fixe cu suport (pentru greutăţi) culisant sunt orientate pe verticlă sau în plan
înclinat, specific acestor aparate fiind faptul cǎ nu necesitǎ scripeţi şi corzi, suportul cu
greutǎţi culisând pe cadrul pe care este fixat. Aceste aparate sunt specifice pentru exerciţiile
efectuate cu picioarele, efortul fiind acelaşi ca şi în cazul scripeţilor. Mai sunt cunoscute şi
sub numele de “presǎ”.
Sunt recomandate în mod special pentru cǎ permit efectuerea de exerciţii cu
încǎrcǎturi mari şi foarte mari pentru picioare în condiţiile menajǎrii (protejǎrii de
accidentǎri) a coloanei vertebrale.
CERINŢE METODICE :
- este necesarǎ lubrifierea periodicǎ a cadrului pentru a reduce frecarea suportului
cu greutǎţi. O frecare excesivǎ denatureazǎ dozarea efortului şi imposibilitatea controlului
asupra acestuia.
- este necesar controlul permanent al sistemului de oprire în siguranţǎ a suportului
cu greutǎţi. În cazul lucrului cu greutǎţi foarte mari (400 – 500 kg) acesta trebuie sǎ fie foarte
solid şi permanent verificat.
- se urmǎreşte permanent poziţia corectǎ a executanţilor în timpul efectuǎrii
exerciţiilor la acest aparat.
GIMNASTICA APLICATIV –UTILITARĂ
Gimnastica aplicativ-utilitară se constituie din totalitatea mijloacelor folosite pentru
formarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază cu caracter natural şi utilitar folosite
în activitatea umană curentă (militară, la locul de muncă, în situaţii limită neprevazute etc.),
ele fiind, de fapt, priceperi şi deprinderi ale speciei umane.
Aceste priceperi şi deprinderi contribuie la, şi completeaza dezvoltarea fizică
armonioasă prin aportul lor deosebit la dezvoltarea calitaţilor motrice şi psiho-
comportamentale umane, ele fiind foarte des întâlnite în activitatea cotidiană. Din acest punct
de vedere se impune folosirea lor cât mai frecventă, fapt direct legat de evoluţia umană
actuală, care are tendinţe spre comoditate şi sedentarism.
METODICA PREDĂRII EXERCIŢIILOR APLICATIV – UTILITARE
Spre deosebire de celelalte mijloace ale gimnasticii, exerciţiile aplicativ-utilitare
solicită (şi prin aceasta – dezvoltă) în mod complex calităţile motrice şi cele psiho-
comportamentale. Astfel, de exemplu, un exerciţiu de târâre poate dezvolta în acelaşi timp
forţa – viteza (puterea), coordonarea, supleţea, atenţia, voinţa, puterea de decizie (hotrârea).
În predarea exerciţiilor aplicativ-utilitare trebuie respectate anumite
CERINŢE METODICE:
La vârstele mici, aceste exerciţii se fac în partea fundamentală a lecţiei de educaţie
fizică,
Se recomandă predarea şi exersarea lor mai mult sub formă de joc,
Necesită amenajarea atentă a spaţiului de lucru (asigurarea cu saltele şi evitarea
eventualelor obstacole generatoare de risc – calorifer, alte aparate, etc.) şi verificarea
permanentă a integrităţii şi stabilităţii aparatelor speciale folosite (scară fixă, bancă de
gimnastică, frânghie, prajină, scară marinarească, lada de gimnastică etc.) în vederea
eliminării posibilităţilor de accidentare.
În acelaşi scop este necesară disciplinarea colectivului de executanţi, exerciţiile
efectuându-se numai sub supravegherea profesorului şi la comanda acestuia,
Complexitatea exerciţiilor să nu depăşească nivelul de pregătire al executanţilor,
Necesită, din partea profesorului, o bună organizare a colectivului de executanţi şi a
spaţiului de lucru în vederea asigurării densităţii şi eficienţei activităţii.
Aceste exerciţii au fost preluate de gimnastică şi au devenit mijloace ale ei prin
folosirea, în predarea şi exersarea lor a aparatelor speciale şi amenajărilor specifice
gimnasticii. Din acest punct de vedere şi al faptului că ele sunt un tot unitar, exerciţiile
aplicativ – utilitare se sistematizează astfel (fig. nr. 1):
Metodologia eficientă a folosirii acestor exerciţii o reprezintă legarea lor sub forma
parcursurilor aplicative. În cadrul parcursurilor aplicative se utilizează doar exerciţiile bine
însuşite de executanţi, pentru realizarea densităţii activităţii şi evitarea accidentărilor.
Fig. 1 – SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR APLICATIV-UTILITARE
EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE
SPECIFICE GIMNASTICII
TÂRÂRE
CĂŢĂRARE
ESCALADARE
ECHILIBRU
TRANSPORT
NESPECIFICE GIMNASTICII
MERS
ALERGARE
ARUNCARE
PRINDERE
SĂRITURI
EXERCIŢII APLICATIV-UTILITARE SPECIFICE GIMNASTICII
EXERCIŢII DE TÂRÂRE
Târârea reprezintă un mijioc de deplasare al corpului care se caracterizează prin
apropierea mare a centrului de greutate de sol şi baza mare de sprijin.
Exerciţiile de târâre dezvoltǎ mod complex organismul, dar fiind cel mai rar întâlnite
forme de deplasare în viaţa de zi cu zi, nu sunt folosite în lecţiile de educaţie fizicǎ decât în
mod ocazional.
Acest aspect se datoreazǎ şi faptului cǎ în predarea exerciţiilor de târâre trebuie
respectate anumite cerinţe metodice specifice referitoare la asigurarea condiţiilor de igienă :
suprafeţele de lucru să fie netede şi curate ( se efectueazǎ în salǎ),
echipamentul executanţilor să fie adecvat (pantaloni lungi şi bluze cu mânecǎ lungǎ).
în cazul exerciţiilor de tǎrǎre efectuate în afara sǎlii, trebuie sǎ existe în prealabil
acordul pǎrinţilor (datoritǎ uzurii echipamentului), iar terenul folosit sǎ fie acoperit cu iarbǎ.
CERINŢE METODICE
Dozarea efortului se realizează prin
complexitatea procedeului folosit,
prin lungimea spaţiului parcurs,
al numărului de repetări.
Trebuie acordatǎ o atenţie specialǎ însuşirii tehnice corecte de execuţie a fiecǎrui
procedeu de târâre.
După însuşirea lor ele pot fi folosite şi la încălzire, sub formă de joc (‘trecere prin
tunel’, ‘crocodilii’ etc).
SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TÂRÂRE
se face din punct de vedere al:
înălţimii centrului de greutate faţă de sol :
târâre joasă
târâre medie
târâre înaltă
segmentelor care participă la execuţie:
cu ajutorul braţelor şi al picioarelor
cu ajutorul braţelor
cu ajutorul picioarelor
fără ajutorul braţelor şi al picioarelor
direcţiei pe care se efectueaza:
înainte
înapoi
lateral
poziţiei corpului faţă de sol
facial
dorsal
costal
sprijinului:
pe toată suprafaţa corpului (culcat)
pe braţe
pe antebraţe
pe coate
pe genunchi
pe vârfuri
toate combinaţiile între punctele de sprijin enumerate
De exemplu târâre cu sprijin pe genunchi, pe braţ şi antebraţ:
Complexitatea procedeelor de târâre poate fi crescută prin adăugarea unor sarcini
motrice suplimentare în execuţie cum ar fi trecerea pe sub sau peste obstacole şi transport de
obiecte sau partener.
Exemple de exerciţii complexe :
Târâre dorsalǎ cu ajutorul picioarelor, ţinând la piept, cu fiecare braţ, câte o minge
medicinalǎ de 2 kg,
Târâre costalǎ cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlalt braţ transportând un
partener,
Târâre facialǎ, câte doi, cu ajutorul picioarelor şi a unui braţ, cu celǎlat braţ transportând
o saltea de gimasticǎ (aflatǎ între cei doi executanţi)
Târâre înaltǎ cu un partener cǎlare pe umerii executantului (atenţie la cerinţele metodice
ale exerciţiilor cu partener)
Târâre dorsalǎ cu o minge medicinalǎ la nivelul gleznelor apucat şi o altǎ minge
medicinalǎ la nivelul pieptului apucat.
Trasee aplicative specifice pentru efectuarea diferitelor procedee de tâtâre
Exemple de târâre aplicativǎ
Târâre facialǎ înaltǎ cu sprijinul unui singur braţ, în caz de incendiu
Târâre facialǎ joasǎ cu ajutorul picioarelor, cu transport de echipament militar
Târâre facialǎ joasǎ, specificǎ spaţiilor înguste, în cazul cercetǎrilor speologice
Târâre dorsalǎ, specificǎ domeniului militar
EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE
Exerciţiile de căţărare sunt exerciţii de urcare, coborâre şi deplasare pe suprafeţe
mici de susţinere franghie, scară, stâ1p, copac, prăjină etc.
Aceste exerciţii sunt pretenţioase atât prin prisma nivelului înalt de dezvoltare al
forţei musculare (în special a braţelor) cât şi al instalaţiilor şi a spaţiilor de lucru.
CERINŢE METODICE
În predarea acestor exerciţii cerinţele metodice referitoare la :
asigurarea spaţiilor de lucru,
verificarea aparatelor şi instalaţiilor,
a dificultăţii rebuie respectate în mod deosebit de atent pentru evitarea accidentărilor.
Se va insista, specific acestor exerciţii, asupra aspectelor:
coborârea se va efectua prin acelaşi procedeu ca şi urcarea iar nu prin alunecare sau
săritură,
pentru orice eventualitate se va apela la asigurarea executanţilor de către profesor sau
un executant bine instruit.
Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod special forţa şi puterea
relativă a braţelor, curajul şi obişnuirea cu înălţimea.
SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE CĂŢĂRARE
Se face în funcţie de:
Planul în care se efectuează:
căţărare orizontală,
căţărare verticală,
căţărare în plan înclinat.
Segmentele care participă la efectuare
cu ajutorul braţelor,
cu ajutorul braţelor şi al picioarelor,
cu ajutorul unui braţ şi al picioarelor (stânga sus în figura urmǎtoare).
Complexitatea acestor exrciţii creşte prin adaugarea de sarcini motrice suplimentare
:
transport de diferite obiecte şi oprire cu eliberarea prizei mâinilor (la frânghie).
Modalitǎţi de eliberare a prizei mâinilor cu fixarea poziţiei cu ajutorul picioarelor
MODELE DE INSTALAŢII PENTRU EXERCIŢII DE CĂŢĂRARE
Scarǎ de frânghie
Instalaţie pentru cǎţǎrare oblicǎ
« Perete » de frânghie
Exerciţiile de cǎţǎrare au revenit în actualitate datoritǎ apariţiei sporturilor extreme :
Alpinism
Alpnism liber (cǎţǎrare fǎrǎ echipament specific)
Cǎţǎrare pe clǎdiri civile şi industriale.
Un alt aspect important al utilitǎţii acestor exerciţii se regǎseşte în efectuarea unor
meserii de actualitate dintre care cea mai recentǎ este cea de alpinism utilitar civil.
EXERCIŢII DE ESCALADARE
Exerciţiile de escaladare reprezintă exerciţiile de trecere peste obstacole înalte
(garduri, panouri, ladă de gimnastică etc.).
În majoritatea cazurilor escaladarea este precedatǎ de o sǎriturǎ cu bǎtaie pe ambele
picioare (mai rar pe un singur picior) urmatǎ de priza mâinilor şi tracţiune în braţe.
Escaladarea reprezintǎ, de fapt, trecere directǎ peste obstacole ceea ce diferenţieazǎ
acest tip de exerciţii de cele de cǎţǎrare.
Aceste exerciţii dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa şi puterea
braţelor, efectuarea lor solicitând participarea braţelor ca element activ (escaladările se
efectuează, în general, din atârnat) şi sprijinul picioarelor pe suprafaţa de escaladat.
CERINŢE METODICE
Ca o cerinţă metodică specifică trebuie ca profesorul să adapteze înălţimea
obstacolelor la capacităţile şi nivelul de pregătire al executanţilor.
Este foarte importantǎ asigurarea stabilitǎţii obstacolelor – perete de scânduri, ladǎ de
gimnasticǎ etc.
SISTEMATIZAREA ACESTOR EXERCIŢII
se face în funcţie de
Segmentele care participă la efectuare
braţele şi picioarele,
braţele şi un picior,
un braţ şi picioarele.
Complexitatea poate creşte prin combinare cu transport de obiecte sau cu procedee de
cǎţǎrare.
EXERCIŢII DE ECHILIBRU
Exerciţiile de echilibru sunt adresate dezvoltării aparatului
vestibular, responsabil de menţinerea involuntară a stării de echilibru a corpului, dar şi a
proceselor cerebrale responsabile de redresare în cazurile de pierdere a echilibrului.
Redresarea echilibrului se face în mod reflex; devenim conştienţi de pierderea
echilibrului doar după declanşarea mecanismelor de redresare şi efectele acestora
(reechilibrare sau cădere). Rezultǎ faptul cǎ exerciţiile de echilibru sunt de fapt exerciţii
destinate dezechilibrǎrii corpului astfel încât executanţii sǎ-şi formeze cât mai multe reflexe
de reechilibrare.
SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ECHILIBRU
se face din punct de vedere al
Poziţiei centrului de greutate faţă de baza de susţinere (principii ale fizicii mecanice):
echilibru stabil,
În cazul echilibrului stabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ sub punctele
de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul revine la poziţia iniţialǎ fǎrǎ intervenţia forţei
musculare.
echilibru instabil,
În cazul echilibrului instabil centrul general de greutate al corpului se aflǎ deasupra
punctelor de fixare. În cazul dezechilibrǎrii corpul nu revine la poziţia iniţialǎ, decât în cazul
intervenţiei forţei musculare.
echilibru indiferent.
Echilibrul indiferent este specific sferei. În cazul perticular al corpului omenesc
aceastǎ formǎ de echilibru se manifestǎ în cazul rulǎrilor şi al rostogolirilor.
echilibru stabil « îngrǎdit »
Este o formǎ particularǎ de echilibru static, specificǎ gimnasticii, şi anume
transformarea echilibrului instabil în echilibru stabil pe baza forţei musculare.
Formei de manifestare:
static,
Reprezintǎ menţinerea echilibrului în cazul poziţiilor
dinamic.
Reprezintǎ menţinerea echilibrulu în cazul mişcǎrilor segmentare şi ale întregului corp.
CERINŢE METODICE
Exerciţiile pentru dezvoltarea reflexelor de echilibrare ţi reechilibrare trebuie sǎ fie
predate într-o succesiune logicǎ respectând caracteristicile şi principiile învǎţǎrii.
Aceste exerciţii solicitǎ în mod complex organismul, iar în timpul mişcǎrilor bruşte de
reechilibrare existǎ întotdeauna riscul accidentǎrilor (întinderi sau rupturi musculare, entorse
sau luxaţii articulare, iar în cazul cǎderilor chiar al fracturilor osoase). Din acest punct de
vedere profesorul trebuie sǎ acorde maximǎ atenţie în conceperea şi aplicarea structurilor de
exerciţii progresiv, în concordanţǎ cu nivelul de pregǎtire al executanţilor.
În predarea exerciţiilor de echilibru trebuie să folosim procedeele metodice de
gradare a dificultăţii acestora, având în vedere substratul cerebral de care depinde execuţia
acestora:
Reducerea treptată a bazei de susţinere.
Stǎnd pe vârfuri
Sprijin rǎsturnat şi stând pe un picior
Stǎnd pe o mânǎ
Mers pe vârfuri
EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:
a) Stând depǎrtat; rotarea braţelor înainte,
b) Stând; rotarea braţelor înainte,
c) Stând pe un picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înainte,
d) Stând pe vârful unui picior, celǎlalt îndoit înapoi; rotarea braţelor înaint
Înălţarea treptată a centrului de greutate al corpului faţă de baza de susţinere,
Aşezat echer
Sprijin echer
EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:
a) Culcat; rotarea braţelor în plan sagital,
b) Aşezat; rotarea braţelor în plan sagital,
c) Pe genunchi; rotarea braţelor în plan sagital,
d) Stând; rotarea braţelor în plan sagital,
e) Stând pe vârfuri; rotarea braţelor în plan sagital,
Înălţarea treptată a bazei de susţinere,
Mers pe bârnǎ la nivelul solului
Mers pe frânghie la înǎlţime micǎ
Mers pe frânghie la înǎlţime mare
Mers pe suprafaţǎ instabilǎ la înǎlţime mare
Echilbru complex la înǎlţime
EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:
a) Mers pe o linie trasatǎ pe sol,
b) Mers pe banca de gimnasticǎ,
c) Mers pe bârnǎ,
d) Mers pe banca de gimnasticǎ pusǎ pe douǎ lǎzi de gimnasticǎ.
Adaugarea de sarcini motrice suplirnentare în timpul efectuării exerciţiilor de
echilibru,
Menţinerea echilibrului pe minge elasticǎ
Menţinerea echilibrului pe valuri
Prinderea mingii din sǎriturǎ
Mers pe butoi
EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:
a) Mers pe banca de gimnasticǎ cu rotarea braţelor înapoi,
b) Mers pe banca de gimnasticǎ cu balansarea lateralǎ a unui picior,
c) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere peste mingi medicinale puse pe bancǎ,
d) Mers pe banca de gimnasticǎ cu trecere prin fereastrǎ (un cerc de gimnasticǎ ţinut de
un coleg),
e) În perechi, stǎnd faţǎ în faţǎ la cele douǎ capete ale bǎncii; mers pe bancǎ pânǎ la
celǎlalt capǎt şi ocolirea partenerului fǎrǎ cǎdere de pe bancǎ.
Anularea analizatorului optic sau auditiv în timpul efectuării exrciţiilor de
echilibru
EXEMPLU de succesiune a exerciţiilor:
a) Mers cu ochii închişi,
b) Mers pe bancǎ cu mâinile la urechi,
c) Stând pe vǎrfuri menţinut cu ochii închişi,
d) Sǎrituri ca mingea cu ochii închişi,
e) Sǎrituri ca mingea cu întoarcere stânga – dreapta, cu mâinile la urechi.
EXERCIŢII DE TRANSPORT
Exerciţiile de transport însumează toate exerciţiile efectuate pentru
ridicarea, deplasarea şi depunerea diverselor obiecte, aparate sau a partenerului.
Practic, ele sunt cele mai frecvent întâtnite în activitatea umană, de aici derivând şi
importanţa lor.
CERINŢE METODICE
În predarea acestora se vor respecta şi cerinte metodice specifice:
este obligatorie predarea, la început, a procedeelor de ridicare şi depunere corecte în
special a obiectelor mai grele (tehnica de execuţie pentru protejarea integrităţii
coloanei vertebrale, folosind grupele mari musculare – ale picioarelor – ),
pentru transportul aparatelor repartizarea numărului de executanţi se va face în funcţie
de greutatea şi dimensiunile acestora şi de capacitatea de efort şi nivelul de pregătire
al acestora,
forma obiectelor sau aparatelor trensportate trebuie sǎ fie diversificatǎ pentru lǎrgirea
bagajului tehnic de transport,
este necesarǎ diversificarea volumului obiectelor transportate, astfel încât sǎ fie
însuşite cât mai multe modalitǎţi de apucare,
putem considera ca fiind o prioritatre metodicǎ dezvoltarea forţei musculare a
trunchiului, cel care asigurǎ pârghiile necesare ridicǎrii şi transportului diverselor
obiecte – cu alte cuvinte nu se va putea trece la însuşirea procedeelor tehnice de
ridicare şi transport pânǎ nu se realizeazǎ pregǎtirea fizicǎ necesarǎ evitǎrii
accidentǎrilor.
Exerciţiile de transport dezvoltă complex organismul, dar în mod deosebit forţa statică
de menţinere a posturii, forţa statică (în cazul greutăţilor mari, forta izometrică) a braţelor,
deplasarea fiind asigurata de forţa şi puterea picioarelor.
SISTEMATIZAREA EXERCIŢIILOR DE TRANSPORT
se face în funcţie de:
Procedeele necesare efectuării
exerciţii pentru ridicare,
exerciţii pentru transport,
exerciţii pentru împingere,
exerciţii pentru tractare,
exerciţii pentru depunere.
Conţinutul exerciţiilor:
obiecte,
aparate,
partener.
Segmentele folosite
ambele braţe,
un braţ,
ambele braţe sau un braţ cu sprijinirea greutăţii cu trunchiul,
trunchi.
Gradarea dificultăţii exerciţiilor de transport se realizează prin
modificarea distanţei pe care se efectueaza, modificarea numărului de executanţi şi a greutăţii
obiectelor transportate.
Transport aplicativ
Transport cotidian
EXERCIŢII APLICATIV - UTILITARE NESPECIFICE GIMNASTICII
EXERCIŢII DE MERS
Exerciţiile de mers au ca scop dezvoltarea sistemului locomotor, mersul fiind
mişcarea aplicativă indispensabilă omului, mijlocul care stă la baza deplasării corpului în
mediu, reprezentând o caracteristică umană - deplasarea bipedă.
CERINŢE METODICE
În predarea exerciţiilor de mers se are în vedere:
dezvoltarea forţei care asigură locomoţia,
dezvoltarea mobilităţii în articulaţiile care susţin locomoţia,
formarea unei atitudini posturale corecte şi estetice (apanajul exclusiv al
gimnasticii).
La îndemâna profesorului de educaţie fizică se află o gamă foarte bogată de variante
de mers.
Exemple de variante de mers:
pe partea internă a picioarelor,
pe partea externă a picioarelor,
mers pe vârfuri,
mers pe călcâie,
mers cu vârfurile în interior şi cǎlcâiele înafarǎ,
mers cu vârfurile în exterior şi cǎlcâiele în interior,
mers ghemuit,
mers în sprijin înainte,
mers în sprijin înapoi,
mers pe genunchi,
mers în aşezat.
Se recomandă creşterea complexităţii variantelor de mers prin efectuarea simultan cu
acestea de mişcări segmentare cu braţele, trunchiul şi cu capul.
Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a lecţiilor.
EXERCIŢII DE ALERGARE
Exerciţiile de alergare, spre deosebire de cele mers, asigură creşterea vitezei de
deplasare şi, implicit, creşterea consumului energetic, solicitând valori superioare de efort.
Prin aceste excrciţii se urmăreşte dezvoltarea superioară a aparatului locomotor (faţă
de exerciţiile de mers), dar şi a funcţiilor vitale ale organismului.
CERINŢE METODICE
Exerciţiile de alergare trebuie combinate cu schimbri rapide de direcţie (dezvoltarea
capacităţii de orientare spaţiala), mişcări segmentare ale braţelor şi capului (dezvoltarea
echilibrului dinamic).
Exemple:
alergare cu spatele,
pas de galop (înainte, înapoi, lateral),
alergare cu întoarceri ½ la fiecare pas (stânga-dreapta),
alergare cu joc de glezne
Toate variantele de sărituri din deplasare sunt încadrate în exerciţiile de
alergări.
Exemple:
sărituri ca mingea,
sărituri elastice în lateral de pe un picior pe celălalt,
pas săltat,
pas sărit,
Aceste exerciţii se folosesc în partea de încălzire a unei lecţii, armonios combinate cu
exerciţiile de mers.
EXERCIŢII DE ARUNCARE
Exerciţiile de aruncare formează o deprindere aplicativă folosită în mod deosebit în
anumite ramuri sportive având ca scop dezvoltarea puterii lanţurilor musculare extensoase ale
braţelor şi a capacităţii de percepere a reperelor spaţiale.
CERINŢE METODICE
În predarea exerciţiior de aruncare trebuie respectate unele cerinţe metodice
specifice:
dezvoltarea ambidextriei (lateralităţii), (în scop performaţial se pǎstreazǎ
predominanţa braţului dominant)
folosirea de exerciţii de aruncare atât cu un braţ, cât şi cu ambele braţe,
alegerea exerciţiilor în funcţie de spaţiul disponibil şi scopul urmărit,
greutatea obiectelor folosite pentru aruncare să nu denatureze tehnica de execuţie,
forma obiectelor sǎ fie diversificatǎ, astfel încât sǎ fie însuşite cât mai multe
modalitǎţi de apucare.
SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE ARUNCARE
se face în funcţie de:
scopul aruncării:
la distanţă
la ţintă fixă
la ţintă mobilă
segmentele folosite:
ambele braţe,
un braţ.
picioarele
Exerciţiile de aruncare trebuie efectuate prin cât mai multe
procedee (pe deasupra umărului, pe la şold, pe sub braţul opus etc.), pe diferite direcţii de
aruncare (înainte, înapoi, sus, oblic, lateral), ele fiind efectuate în partea fundamentală a
lecţiilor.
EXERCIŢII DE PRINDERE
Exerciţiile de prindere reprezintă totalitatea exerciţiilor care au ca scop formarea
deprinderii de a prinde diferite obiecte aflate în fază de zbor.
Aceste exerciţii dezvoltă în mod deosebit forţa de cedare a braţelor şi capacitatea de
apreciere a reperelor spaţiale şi temporale (capacitatea de a aprecia şi coordona propriile
mişcări cu distanţa şi viteza deplasarii obiectelor care urmează a fi prinse).
CERINŢE METODICE
Ca o cerinţă metodică specifică trebuie subliniat că la prinderea obiectelor
executanţii trebuie învăţaţi să participe cu tot corpul la această acţiune, finalizarea prinderilor
efectuându-se prin forţa lanţului muscular al triplei extensii în regim de cedare al picioarelor.
Asemenea exerciţiilor de aruncare ţi în cazul exerciţiilor de prindere trebuie folosite
obiecte de forme variate pentru lǎrgirea bagajului modalitǎţilor de apucare.
Greutatea obiectelor trbuie corelatǎ cu posibilitǎţile executanţilor astfel încât tehnica
prinderii sǎ nu fie alteratǎ. Variaţia greutǎţii obiectelor prinse trebuie sǎ ducǎ la
perfecţionarea tehnicii de prindere.
O altǎ cerinţǎ metodicǎ se referǎ la realizarea unor situaţii variate în care sǎ fie
realizatǎ prinderea – situaţii referitoare la viteza mişcǎrilor, modificarea poziţiilor segmentare
şi ale întregului corp etc.
SISTEMATIZAREA EXERCITIILOR DE PRINDERE
se face în funcţie de:
segmentele participante la efectuarea acestora:
cu ambele braţe,
cu un braţ.
procedeul solicitat :
pe loc,
din deplasare (mers, alergare),
din săritură (înată, în adâncime, în lungime).
Exerciţiile de prindere se vor face cu obiecte venind din diferite direcţii şi cu diferite
viteze, fiind asociate cu exerciţiile de aruncare, situându-se în partea fundamentală a lecţiilor.
SĂRITURI APLICATIVE
Săriturile aplicative reprezintă un mijloc natural foarte important în completarea
dezvoltării fizice umane.
Săriturile aplicative solicită complex organismul, dar în special puterea instantanee şi
forţa de cedare a triplei extensii a picioarelor, coordonarea segmentara şi atitudinala în faza
de zbor, capacitatea de orientare spaţio-temporală, echilibrul, curajul şi puterea de decizie.
CERINŢE METODICE
În învăţarea săriturilor trebuie respectate următoarele cerinţe metodice specifice:
primul pas în învăţarea săriturilor este şcoala aterizării,
profesorul trebule să cunoască foarte bine procedeele de ajutor şi asigurare,
trebuie verificate permanent integritatea, fixarea şi stabilitatea aparatelor folosite la
sărituri,
trebuie perfect amenajat spaţiul rezervat aterizării prin materiale absorbante de şoc şi
un extra-spaţiu, de siguranţă.
SISTEMATIZAREA SĂRITURILOR APLICATIVE
se face în funcţie de
Structura lor
Libere – în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră etc.
Cu sprijin - directe pe ambele braţe sau pe un braţ.
Bătaia picioarelor:
pe ambele picioare,
pe un picior.
Săriturile se fac, în general, în partea fundamentală a lecţiilor, dar formele simple pot
fi folosite şi la încălzire.
JOCURI ŞI PARCURSURI APLICATIV-UTILITARE
Parcursurile aplicative reprezintă legarea dinamică şi eficientă a deprinderilor
aplicativ-utilitare prin realizarea de trasee care presupun “rezolvarea de probleme “ prin
folosirea acestora.
CERINŢE METODICE
În realizarea parcursurilor aplicative trebuie respectate următoarele cerinţe metodice:
asigurarea cursivităţii pe traseu (în cazul introducerii exerciţiilor de căţărare acestea
să fie ultima sarcină în cadrul traseului),
asigurarea spaţiilor de lucru în vederea evitării accidentărilor,
dificultatea sarcinilor motrice să nu depăşească capacităţile şi nivelul de pregătire al
executanţilor.
Dozarea efortului se realizează prin modificarea lungimii traseului, al numărului de
sarcini motrice şi al pauzelor dintre reluarea trecerilor pe traseu.
Jocul aplicativ se caracterizează printr-un conţinut simplu cu reguli puţine şi uşor de înţeles.
Jocurile nu sunt proprii doar vârstelor mici. O serie de sarcini ale pregătirii fizice a elevilor
mai mari, a adulţilor, chiar a sportivilor de performanţă se pot realiza prin jocuri. În
organizarea jocurilor trebuie respectate unele cerinţe metodice care condiţionază în mare
măsură atingerea obiectivelor urmărite.
Conţinutul jocului trebuie să corespundǎ particularităţilor somato- funcţionale şi psihice
ale elevilor.
Dacă jocul e prea simplu interesul elevilor va fi scăzut, ei participând din obligaţie. Dacă
jocul e prea complicat ca structură şi efort, depăşind posibilităţile de înţelegere şi execuţie,
reacţia elevilor va fi identică.
Regulile trebuie să fie înţelese şi reţinute de elevi, elementele care-l compun să fie cunoscute,
durata efortului şi solicitarea organismului corespunzătoare vârstei şi nivelului de pregătire.
În afara particularităţilor menţionate, la alegerea jocului se va ţine seama de:
scopul instructiv-educativ urmărit unde din numărul mare de jocuri se va alege cel care
contribuie cu cea mai mare eficienţă la realizarea obiectivelorde instruie prevăzute;
condiţiile materiale şi climaterice în care urmează să se defăşoare activitatea;
regulile jocului vor fi astfel stabilite, încât să-l oblige pe elev să execute acţiunile care pot
contribui la realizarea obiectivelor instructiv-educative propuse;
formarea echipelor se face astfel încât să fie egale ca valoare, unde în cadrul acţiunilor
de formare a echipelor trebuie rezolvată şi problema alegerii căpitanilor de echipă,
aceştia pot fi numiţi de către profesor, sarcina încredinţându-se prin rotaţie, mai multor
elevi;
explicarea şi demonstrarea jocului cere ca acestea să fie scurte, dar complete, prezentând
conţinutul jocului, scopul urmărit, calităţile solicitate de joc, regulile de desfăşurare etc.,
jocul poate fi demonstrat integral sau numai prin unele momente importante, când
pretinde respectarea unui număr mare de reguli se poate recurge la executarea ,,încetinită
“ a jocului cu întregul colectiv, după care se va executa în ritm normal;
desfăşurarea jocului reprezintă momentul în care profesorul trebuie să urmărească cu
atenţie manifestarea fiecărui elev, dozarea efortului în timpul jocului se va face prin
îndemnarea activă a unor elevi, iar alţii este necesar să fie temperaţi; terminarea jocului,
încheierea lui, poate fi hotărâtă şi în afara timpului hotărât iniţial, aceasta depinzând de
gradul de implicare al elevilor.
La terminarea jocului se impune efectuarea unor exerciţii destinate liniştirii organismului si
adunarea colectivului într-o formaţie convenabilă comunicării rezultatului.
În funcţie de obiectivul urmărit, jocul poate fi folosit cu succes în aproape toate momentele
lecţiei, excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului locomotor. La clasele I
- III prezenţa şi rolul jocurilor în fiecare lecţie este de necontestat, contribuind la realizarea
obiectivelor instructiv-educatie urmărite.
În cadrul diferitelor momente unele obiective se pot realiza prin jocuri, care contribuie şi la
dinamizarea activităţii.
Astfel captarea atenţiei pentru lecţie se poate realiza mai activ şi mai eficient printr-un joc.
Pregătirea organismului pentru efort se poate obţine de asemenea prin jocuri care solicită
dinamic organismul. Jocurile oferă o gamă largă de posibilităţi pentru consolidarea şi
aplicarea în condiţii variate a priceperilor şi deprinderilor învăţate, pentru dezvoltarea
calităţilor motrice.
JOCURI APLICATIVE
Plasa de prins fluturi
În limitele unui spaţiu delimitat, jucătorii se răspândesc în diferite direcţii. Se aleg
doi jucători care se numesc prinzători, şi aceştia, în formaţie de lanţ de braţe (plasa), caută să
prindă pe ceilalţi jucători, prin cuprinderea lor în plasă.
Cei prinşi devin la rândul lor prinzători şi măresc plasa. Jocul continuă până rămâne
un singur jucător neprins, care devine câştigătorul jocului.
Reguli :
- Prinderea este valabilă numai în cazul când plasa nu s-a rupt (nu s-a desfăcut
lanţul de braţe).
- Jucătorii urmăriţi pot scăpa de urmărire dacă intrǎ în plasă şi ies imediat, fără ca
intrarea să fi fost determinată de acţiunea prinzătorilor.
Cursa în circuit, cu trecere prin tunel
Participanţii la joc se împart în două grupe inegale ca număr. Prima grupă, formată din 1/3
din numărul jucătorilor, se dispune în formaţie de cerc cu picioarele depărtate, cu un interval
între jucători de 2-3 paşi.
Restul jucătorilor formează al doilea cerc, concentric cu primul. La primul semnal,
jucătorii aflaţi pe circumferinţa cercului mare se angajează în alergare, în direcţia indicată de
conducătorul jocului.
La al doilea semnal, aceşti jucători trec prin tunel, adică printre picioarele jucătorilor
aflaţi în cercul mic. Numărul jucătorilor din acest cerc fiind mai mic, nu toţi jucătorii vor găsi
un loc liber de trecere. Aceştia vor continua cursa până vor reuşi să treacă prin tunel.
Cei care au reuşit, termină cursa, se opresc pe circumferinţa cercului mic, tot în
poziţia stând depărtat, formând astfel noi tunele.
Jocul continuă până când fiecare jucător a reuşit să treacă prin tunel.
Culegătorii
Cu ajutorul a patru fanioane se jalonează colţurile unui pătrat cu latura
de 10 metri şi se numerotează în sensul acelor de ceas.
Se formează două-trei echipe, şi fiecare jucător îşi depozitează câte un obiect personal
în dreptul celor patru fanioane.
La distanţă de 5m de linia din faţă a pătratului sa trasează o linie mai lungă decăt cea a
pătratului, porţiunea din dreapta servid ca linie de plecare, iar porţiune din stânga ca linie de
sosire. Jucătorii echipelor participante se grupează, amestecaţi, în spatele liniei de plecare.
La semnalul de începere, întregul colectiv aleargă spre primul fanion, şi fiecare
jucător caută să-şi recupereze obiectul depozitat acolo, continuând la fel şi pentru celelalte
fanioane. În dreptul ultimului fanion, numerotat cu cifra 1, echipele se regrupează şi fiecare
echipă încearcă să treacă prima linia de sosire.
Reguli :
- Jucătorii nu pot ridica din dreptul fanioanelor decât obiectele personale care au
fost depozitate acolo.
- Linia de sosire trebuie trecută cu întreaga echipă.
- Dacă un jucător a ridicat un alt obiect sau l-a lăsat pe al său în joc, echipa din care
face parte va fi descalificată.
Scaunul care fuge
Pe locul de joc se aşează în formă de cerc,la o distanţă de 1 metru,
unul de altul, un număr de scaune egal cu numărul participanţilor.
În lipsă de scaune se marchează cercuri cu diametrul de ½ metri.
Dintre jucători se alege un conducător care stǎ în picioare în mijlocul cercului : restul
sunt aşezaţi cu faţa la conducător, al cărui scaun rămâne liber.
La semnalul de începere, conducătorul încearcă să ocupe scaunul (cercul) liber, fiind
însă împiedicat de jucătorii care se mută mereu spre stânga sau spre dreapta, de pe un scaun
(cerc) pe altul.
Dacǎ încercarea reuşeşte, devine conducător jucătorul care n-a ocupat la timp scaunul
(cercul) liber.
Ruperea lanţului
Efectivul se împarte în două echipe egale ca număr şi se aşează pe
două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă de 20 metri; rândurile se ţin strâns de mână.
Un jucător dintr-o echipă pleacă la adversar, se plimbă de-a lungul rândului advers şi,
la un moment dat, încearcă să rupă rândul prin surprindere.
Dacă jucătorul reuşeşte să rupă rândul, ia prizonieri ambii adversari printre care a trecut.
Dacă jucătorul nu reuşeşte să rupă rândul, o ia la fugă şi este urmărit, iar dacă este prins
devine prizonier. Câştigă echipa care, la sfârşitul jocului, are mai mulţi prizonieri.
Semănatul
Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr şi se aliniează în şir înapoia unei
linii de plecare. Intervalul între echipe este de 6 paşi. În faţa fiecărei echipe se desenează
simetric câte două şiruri de câte 3 cercuri, cu diametrul de1/2 metri. Cercurile se dispun
paralel la o distanţă şi interval de 4 metri, şi se numerotează de la 1 la 6.
În fiecare din cercurile şirului din dreapta se pune câte o minge de oină. Jucătorii din
aceeaşi echipă se numără din doi în doi şi primul din fiecare echipă primeşte câte o minge de
oină.
La semnalul de începere, jucătorul cu mingea fuge până la cercul nr. 1 şi o pune în
cerc, apoi trece şi ia mingea din cercul nr. 2, o pune în cercul nr.3, de aici trece şi ia mingea
din cercul nr. 4, o trece în cercul nr. 5, apoi ia mingea din cercul nr. 6 şi se întoarce cu ea la
echipă pentru a o preda jucătorului următor. Acesta procedează la fel ca primul, cu deosebirea
că el urmează să treacǎ mingile din şirul din stânga în şirul din dreapta, depunând iniţial
mingea pe care a primit-o în cercul nr. 2.
Jocul continua până ce toţi jucătorii au participat la joc. Câştigă echipa care termină mai
repede.
Ştafeta cu mingea rostogolită
Jucătorii se împart în trei echipe, fiecare avînd un număr egal de jucători. Formaţia echipelor
este în şir câte unul, aflându-se la un interval de 3 paşi una de alta.
Locul de plecare se marchează printr-o linie foarte bine vizibilă, şi la 10 metri de acest
loc se marchează punctul de întoarcere.
La semnalul de începere, primul jucător din fiecare echipă rostogoleşte mingea în
direcţia stabilită, lovind-o cu palmele la fiecare pas; la întoarcere se procedează la fel.
Jocul continuă până când fiecare a rostogolit mingea în felul descris.Câştigă echipa
care termină mai repede.
Reguli :
- Mingea trebuie lovită de jucători la fiecare pas.
- Mingea poate fi lovită la ducere cu palma dreaptă, iar la întoarcere cu cea stângă.
Ştafeta cu cerculeţe
Trasăm o linie de plecare, înapoia căreia sealiniează echipele în
formaţie de şir câte unul. În faţa fiecărei echipe, din loc în loc, amplasăm jaloane (stâlpi) cu o
înălţime de 40 cm. Trasăm şi o linie de întoarcere.
Distanţa de la linia de plecare la primul jalon, între jaloane şi între ultimul jalon şi linia de
întoarcere va fi de 3 metri, iar numărul de jaloane va fi de 3. Primul jucător din fiecare echipă
primeşte câte trei cerculeţe. Cerculeţele au un diametru de 30 cm şi pot fi confecţionate din
sârmă izolată.
La semnalul de începere, pleacă primul din fiecare echipă. La ducere, din alergare,
trebuie să lase să cadă câte un cerculeţ peste fiecare jalon, astfel ca cerculeţul să rămână pe
jalon. Se continuă alergarea până la trecerea liniei de întoarcere şi apoi, făcând drumul înapoi,
se culeg cerculeţele şi se predau schimbului următor.
Pentru fiecare încercare reuşită de a trece cercul peste jalon se acordă câte un punct.
Reguli :
- Lansarea cerculeţului pe jalon trebuie să se facǎ din alergare, cerculeţul ţinut în
mână la înălţimea pieptului şi fără aplecarea trunchiului pentru a micşora distanţa
pânǎ la jalon.
- Trecerea liniei de întoarcere şi predarea cerculeţelor pe linia de plecare este
obligatorie.
Ştafeta în cercuri
Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri una de alta, se delimitează o linie de plecare
şi o linie de întoarcere.
După formarea echipelor, ele se aliniează în şir câte unul înapoia liniei de plecare. Primul
jucător din fiecare echipă primeşte câte un cerc de gimnastică. Jocul constă în parcurgerea
distanţei de către jucători, având cercul trecut peste corp şi coborât până la nivelul şoldului.
Procedeul de desfăşurare poate fi :
- Pleacă câte o pereche din fiecare echipă, cu ambii jucători intraţi în cerc şi distanţa
se parcurge dus-întors după care cercul se predă perechii următoare.
- Cu transbordare (în acest caz pleacă doi, unul dintre ei rămâne înapoia liniei de
întoarcere, se întoarce unul şi-l ia pe următorul); în felul acesta fiecare jucător
poate face douǎ curse. Pentru ca şi primul lăsat pe linia de întoarcere să execute
două curse, încă înainte de terminarea ştafetei se întoarce şi se încolonează după
ultimul jucător al echipei sale.
Câştigă echipa care termină cursa mai repede.
Reguli :
- Plecarea perechilor nu se poate face înainte ca ele să fi intrat în cerc chiar pe linia
de plecare.
- Intrarea în cerc trebuie făcută astfel ca cercul să se coboare la nivelul şoldului şi
nu numai până la gât, cum există tendinţa.
Garderoba
Pe patru scaune, aflate la un interval de 3 metri se pun câte un trening complet (bluză şi
pantalon) pe fiecare. La 10 metri de aceste scaune se marchează o linie de plecare, în spatele
căreia se aliniează cele patru echipe, cu jucătorii în şir câte unul, fiecare şir în dreptul unui
scaun.
La semnalul de începere, câte un jucător din fiecare echipă porneşte în alergare spre scaun.
Ajuns aici, jucătorul îmbracă treningul şi se întoarce la echipa sa. În spatele liniei de plecare
el dezbracă acest echipament şi îl predă coechipierului următor. Cel care îl primeşte îl
îmbracă la rândul său, aleargă la scaun, îl scoate şi îl depune acolo, după care se întoarce la
echipă şi predă ştafeta următorului coechipier.
Cursa continuă în acelaşi fel, până când toţi jucătorii au participat la întrecere.
Câştigă echipa al cărei ultim jucător trece primul linia de plecare.
Reguli :
- În timpul îmbrăcării şi dezbrăcării treningului jucătorul nu poate fi ajutat de
coechipieri.
- Predarea treningului sau a ştafetei se face numai în spatele liniei de plecare.
Ştafeta popicarilor
Pe locul de joc trasăm o linie de plecare, iar la 5 metri de la aceasta o linie de
aruncare şi, mai departe, la 10 metri, o linie a ţintelor.
Echipele se aliniează pe şiruri înapoia liniei de plecare, la 4 paşi interval între ele. Pe
linia ţintelor, în dreptul fiecărei echipe, se pune câte un popic (sticlă de plastic) în picioare.
Jucătorul nr.1 din fiecare echipă primeşte câte o minge medicinală.
La semnal, nr. 1 aleargă cu mingea în mână pânǎ la linia de aruncare, aici
rostogoleşte mingea în direcţia popicului, pentru a-l doborî (rostogolirea mingii se face ca la
popice), continuă alergarea până la linia ţintelor, unde ridică popicul, dacă a fost doborât, ia
mingea în braţe şi se întoarce în alergare pentru a o preda următorului jucător din şir.
Jocul continuă cu următorii şi se termină cu înapoierea ultimului schimb.
Reguli :
- Rostogolirea mingii se poate face numai dinapoia liniei de aruncare şi dintr-o
singură mişcare.
- Predarea mingii schimbului următor se poate face numai pe linia de sosire.
- Jucătorul care doboară popicul altei echipe se penalizează cu douǎ puncte.
- Pentru fiecare popic doborât se acordă câte un punct.
- Echipa care termină prima primeşte două puncte, la care se adaugă punctele
realizate prin doborârea popicelor.
- Câştigă echipa care realizează numărul cel mai mare de puncte în total.
Mingea la turn
Se improvizează un “turn”, reprezentat printr-un trepied format din bastoane legate
la mijloc cu o sfoară. Prin numărătoare sau tragere la sorţi, unul din jucători devin păzitor al
turnului şi trece în dreptul turnului. Ceilalţi formează un cerc cu raza de 5 metri, în jurul
turnului, şi fiecare dintre ei îşi fixează, cu olinie trasă pe sol, locul său pe circumferinţa
cercului.
Jucătorii de pe cerc au o minge şi prin aruncări caută să dărâme turnul. Pe traiectoria
acestor aruncări se interpune jucătorul păzitor. El poate prinde sau respingea mingea cu mâna
sau cu piciorul.
Pentru a înşela vigilenţa păzitorului sunt permise pase între jucătorii aruncători,
aceştia căutând momentul optim pentru o aruncare decisivă, care să dărâme turnul. Cel care
dărâmă turnul devine păzitor.
Reguli :
- Jucătorii de pe cerc nu au voie să pătrundă în interiorul acestuia.
- Dacă păzitorul dărâmă el însuşi turnul, el schimbă rolul cu un alt jucător.
Ţinta rostogolitoare
Se delimitează un teren dreptunghiular cu laturile de 5x10 metri. În afara terenului se
plasează câte o echipă, în spatele celor două laturi mici. În interiorul cercului, la 4 metri de
laturile mici şi paralel cu acestea, se trasează pe sol câte o linie.
În centrul terenului se pune mingea ţintă. Fiecărei echipe i se distribuie un număr
egal de mingi mici.
La semnalul de începere, jucătorii încep să arunce aceste mingi în ţintă, căutând prin
lovituri cât mai precise şi puternice s-o facă să se rostogolească spre linia echipei adverse.
Echipa care reuşeşte să treacă mingea dincolo de linia echipei adverse capătă un punct şi
jocul se reia de la început.
Câştigă echipa care acumulează, prima, trei puncte. În timpul jocului mingile sunt
culese de jucătorii ambelor echipe şi aruncate din nou.
Reguli :
- În timpul aruncării jucătorii nu au voie să depăşească linia respectivă.
- Mingile mici rămase în spaţiul dintre cele două linii de 4 metri vor fi culese, din
timp în timp, numai de cǎtre conducătorul jocului, care le va redistribui în mod
egal celor două echipe.
- Dacă mingea ţintă se rostogoleşte în afara laturilor lungi ale terenului, în spaţiul
dintre cele două linii de 4 metri, jocul va fi oprit şi conducătorul o va plasa pe
mijlocul terenului, în dreptul locului unde aceasta a ieşit.
Doboară mingea !
În curte sau în sală alegem o porţiune de teren în care să nu existe pericolul de a
sparge geamuri. Prin două linii paralele, la o distanţă de 10 metri între ele, marcăm liniile de
aruncare. Pe mijlocul terenului, la egală distanţă între linii, se aşează un taburet şi pe aceasta
o minge medicinală mică.
Cele două echipe se aliniează fiecare înapoia uneia dintre liniile de aruncare, toţi
jucătorii având în mână câte o minge mică.
La semnalul de începere, întregul colectiv începe să arunce ţintind mingea
medicinală, încercând să o lovească şi să o doboare. Victoria revine echipei care a determinat
căderea mingii pe terenul advers.
Dacă după aruncarea tuturor mingiilor ţinta n-a căzut, se opreşte jocul pentru
culegerea mingiilor şi jocul se reia.
Reguli :
- În timpul ochirii cu mingea, jucătorii nu au voie să depăşească linia de ochire.
- Nici un jucător nu are voie să aibă mai mult de o minge.
Fugi de minge !
În lungul terenului se trag două linii paralele, la o distanţă de 15 paşi una de alta.
Acestea vor fi liniile de aruncare, una din echipe, împărţindu-se în două grupe, trece înapoia
acestor linii pe toată lungimea lor. Unul dintre jucători primeşte o minge.
Perpendicular pe liniile de aruncare, la cele două capete ale terenului, se marchează
câte o linie de alergare. Înapoia uneia din ele se plasează întregul efectiv al celeilalte echipe.
La semnalul conducătorului, echipa de alergare caută să străbată, în cea mai mare
viteză, terenul cuprins între cele două linii de aruncare, ferindu-se în acelaşi timp de mingea
aruncată de adversari. În acest timp, jucătorii echipei de la aruncare caută să lovească cu
mingea cât mai mulţi alergători. Pentru fiecare jucător lovit, echipa de la aruncare primeşte
un punct.
După ce toţi jucătorii echipei de la alergare au trecut în partea opusă a terenului, ei
trebuie sǎ se întoarcă la linia de unde au plecat, însă nu în grup ca şi prima oară, ci pe rând,
câte unul. Şi în această parte a jocului misiunea jucătorilor de la aruncare este aceeaşi, şi
anume să lovească cât mai mulţi adversari.
Apoi rolurile echipelor se schimbă; la sfârşitul jocului echipa care a realizat cele mai
multe puncte prin lovirea adversarilor cu mingea este declarată învingătoare.
Reguli :
- Aruncarea mingii în cei care aleargă este permisă numai dinapoia liniilor de
aruncare; dacă mingea a rămas în spaţiul de joc, ea poate fi culeasă de oricare din
jucǎtorii de la aruncare, care este însă obligat să revină înapoia liniei de aruncare.
- Orice contact între minge şi un jucător de la alergare se consideră lovitură
valabilă, chiar dacă mingea l-a atins prin ricoşare din sol.
- În prima parte a jocului, pentru a obliga echipa de la alergare să pătrundă în
spaţiul de joc cu întreg efectivul, nu se va permite ieşirea dincolo de linia de fund
a terenului a nici unui jucător până când ultimul nu a pătruns în teren. Orice
abatere va fi sancţionată cu un punct în favoarea echipei de la aruncare.
Minge, stai !
Se delimitează, prin fanioane sau alte obiecte, un spaţiu de joc care va fi un pătrat cu
latura de 15 metri. Jucătorii formează un cerc în mijlocul acestui pătrat. Unul din ei trece în
centru, având asupra lui o minge. El o aruncă în sus pe verticală şi, în timp ce aceasta este în
aer, strigă numele unui jucător din cerc. Cel strigat pătrunde în cerc şi încearcǎ să prindă
mingea, în timp ce toşi ceilalţi fug şi se împrăştie în suprafaţa spaţiului de joc.
Îndată ce a prin mingea, jucǎtorul strigă: ”Minge, stai !”. La acest semnal toţi ceilalţi
rămân nemişcaţi în locurile în care se găsesc. El îşi alege pe unul din cei mai apropiaţi,
spunându-i numele. Cel numit se întoarce cu spatele, rotunjeşte spatele şi încrucişează braţele
la spate pentru a-şi proteja regiunea rinichilor.
Jucătorul care are mingea, fără să părǎsească locul unde a prins-o, încearcă să-l
lovească cu ea printr-o aruncare precisă. Dacă reuşeşte, cel lovit culege mingea şi strigă, la
rândul său, ”Minge, stai !”. Acum îşi alege el ţinta şi jocul continuă.
Din momentul în care mingea a fost aruncată de primul jucător şi până
ce al doilea dă semnalul de oprire, restul jucătorilor se pot plasa în toate direcţiile,
depărtându-se cât mai mult de minge.
Jocul continuă în felul acesta până când unul din jucători nu reuşeşte să-l lovească pe
cel numit. Atunci se reface cercul şi jocul este reluat de la început de către cel care şi-a ratat
aruncarea.
Pentru fiecare lovitură primită sau ratată, jucătorul respectiv primeşte un punct de
penalizare, iar câştigătorul va fi acela care, până la sfârşit, va avea cele mai puţine puncte de
penalizare.
Reguli :
- Este interzis să se strige ”Minge, stai !” înainte de a prinde mingea; în caz contrar,
toţi jucătorii pot face trei paşi în orice direcţie, depărtându-se de cel care are
mingea.
- Dacă după semnalul “Minge, stai !” unul sau mai mulţi jucători continuă să alerge,
ei vor fi obligaţi să facă spre cel care are mingea, un număr dublu de paşi faţă de
cei pe care l-au fǎcut după semnalul de oprire.
- Dacă un jucător, depărtându-se de minge, iese din spaţiul de joc, el primeşte un
punct de penalizare, fără ca prin aceasta jocul să fie întrerupt.
- Jucătorul care prinde mingea nu are voie să părăsească locul unde a intrat în
posesia ei. În caz contrar, el va fi obligat să se întoarcă în acel loc.
- Se consideră lovitură valabilă numai atunci când mingea a atins direct jucătorul
lovit, fără să fi lovit solul în prealabil (nu se admite lovitura prin ricoşeu).
MODEL PARCURS APLICATIV-UTILITAR
Materiale necesare: minge, capra de gimnastică, coş, banca de gimnastică, fanion
Pornire dinapoia liniei de start, purtând o minge în braţe.
Alergare 5 metri înainte.
Trecere printre picioarele caprei de gimnasticǎ, fără a scăpa mingea.
Ridicare şi alergare 3 metri înainte.
Efectuarea a doi paşi lateral stânga şi depunerea mingii într-un coş.
Revenire pe traseu prin efectuarea a doi paşi lateral dreapta.
Alergare 2 metri cu schimbarea direcţiei 180º.
Urcare şi mers în echilibru pe partea lată a unei bănci de gimnastică.
Coborâre şi alergare 2 metri înainte.
Ocolire stânga-mprejur a unui fanion şi alergare până la coş.
Recuperarea mingii şi alergare până la linia de start.
EXEMPLE DE EXERCIŢII
7
BIBLIOGRAFIE
Grigore, V. (2007) – Manual de gimnastică, Editura Bren.
Hidi, I.L (2007). – Fitness, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ.
Hidi, I.L (2007). – Fitness. Programe pentru optimizarea condiţiei fizice, Editura Didacticǎ şi
Pedagogicǎ.
Hidi, I.L (1999). – Gimnastica de bazǎ. Note de curs, A.N.E.F.S.
Hidi, I.L & Corlaci, I. & Stroescu, S. (2010). – Metodica execrciţiilor de dezvoltare fizică
generală, Editura Discobolul.
Hidi, I.L & Dina, L.A. & Dinţică, G. (2010). – Metodica execrciţiilor aplicativ-utilitare,
Editura Discobolul.
PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/
Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015
Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016)
Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov Valoare proiect: 1.231.470 lei
Obiectivul proiectului Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de
incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de
dizabilități sau de situația economică. Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste
categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.
Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la
nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar. Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și
mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență.
Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE
2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009
– 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.
PROIECT PEH018 ,,STRATEGII PENTRU VIITOR, STRATEGII PENTRU TINERI” Promotor proiect: UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
http://www.unefs.ro http://strategiipentruviitorsitineri.com/
Contractul de finanţare nr. 24H/09.06.2015
Durata proiectului: 18 luni (iunie 2015 – noiembrie 2016) Aria de desfăşurare a proiectului: Bucureşti –Ilfov
Valoare proiect: 1.231.470 lei
Obiectivul proiectului Dezvoltarea de metodologii şi strategii specifice bazate pe sport, în scopul creșterii gradului de
incluziune socială și combaterea excluziunii pentru tinerii aflați în categorii de risc generate de dizabilități sau de situația economică.
Implementarea acestor srtrategii la nivelul specialiștilor care lucrează în mod direct cu aceste
categorii de tineri și la nivelul organizațiilor cu rol activ în aceste direcții, în regiunea de implementare.
Creșterea accesibilității persoanelor din GT-ul principal prin extinderea arealului de implementare la
nivel instituțional și a numărului de beneficiari din GT-ul principal și secundar. Diseminarea instrumentelor create la nivelul unor noi zone instituționale - inspectoratelor școlare și
mediul academic și la nivelul părinților din comunitățile de proveniență.
Proiect finanţat cu sprijinul financiar al Programului RO10 - CORAI, program finanţat de Granturile SEE
2009-2014 şi administrat de Fondul Român de Dezvoltare Socială.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia oficială a FRDS şi a Granturilor SEE 2009
– 2014; Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine iniţiatorilor.
Recommended