View
95
Download
0
Category
Preview:
DESCRIPTION
Modurile de Dobindire a Proprietatii
Citation preview
CUPRINS
Introducere_______________________________________________________4Capitolul 1 - Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii_______7
1.1. Consideraţii generale__________________________________________71.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale________________8
Capitolul 2 - Convenţia sau contractul – mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale_________________________________13
2.1. Noţiune. Scurt istoric_________________________________________132.2. Efectul translativ al convenţiei. Excepţii___________________________14
Capitolul 3 - Accesiunea – mod de dobândire a proprietăţii_________________163.1. Noţiunea şi felurile accesiunii___________________________________163.2. Accesiunea imobiliară_________________________________________17
3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală______________________________173.2.2. Aluviunea_______________________________________________173.2.3. Avulsiunea______________________________________________193.2.4. Insulele şi prundişurile_____________________________________203.2.5. Accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în mod natural__213.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice_____________________________213.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe terenul unei alte persoane_________________________________________________223.3.3. Tratamentul juridic al constructorului de rea credinţă_____________223.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă____________233.3.5. Accesiunea mobiliară______________________________________243.3.6. Adjoncţiunea____________________________________________243.3.7. Specificaţiunea___________________________________________253.3.8. Confuziunea sau amestecul_________________________________26
Capitolul 4 - Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă – mod de dobândirea a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi principale imobiliare___________28
4.1. Consideraţii generale_________________________________________284.2. Noţiunea, reglementarea şi justificarea uzucapiunii__________________294.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii______________________________304.4. Posesia utilă – condiţie esenţială a uzucapiunii_____________________314.5. Clasificarea uzucapiunii_______________________________________334.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil_____________________________33
4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani__________________________________334.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani___________________________34
4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea condiţiilor__344.6.2.2. Justul titlu___________________________________________354.6.2.3. Buna credinţă – condiţie a uzucapiunii de scurtă durată________364.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată_____________________37
4.7. Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare__________________________374.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie____________________38
4.7.2 Uzucapiune tabulară______________________________________384.7.3. Uzucapiunea extratabulară_________________________________394.7.4 Sancţiunea posesiilor______________________________________404.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune___________________41
4.7.5.1 Începutul şi sfârşitul termenului de uzucapiune_______________414.7.5.2 Întreruperea prescripţiei achizitive_________________________414.7.5.3 Suspendare prescripţiei achizitive________________________43
2
4.8. Efectul uzucapiunii:__________________________________________434.8.1. Efectul principal al uzucapiunii_______________________________434.8.2 Invocarea uzucapiunii______________________________________44
4.9. Renunţarea la prescripţia achizitivă______________________________44Capitolul 5 - Buna credinţă – mod de dobândire a dreptului de proprietate_____45
5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil pe baza posesiei din buna credinţă_________________________________________455.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună credinţă_____________46
Capitolul 6 - Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale_____________________________________________________47
6.1. Tradiţiunea_________________________________________________476.1.1. Noţiune şi domeniu de aplicare_____________________________47
6.2 Ocupaţiunea________________________________________________486.2.1 Noţiunea şi domeniul de aplicare_____________________________48
6.3 Hotărârea judecătorească_____________________________________496.3.1 Noţiune şi domeniul de aplicare______________________________49
Capitolul 7 - Succesiunea – mod de dobândire a dreptului de proprietate______507.1. Noţiune – precizări terminologice________________________________507.2. Felurile moştenirii____________________________________________51
7.2.1. Succesiunea legală. Noţiune. Condiţii_________________________517.2.2. Vocaţia succesorală legală_________________________________527.2.3. Nedemnitatea succesorală__________________________________537.2.4. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Noţiune. Natura juridică______________________________________________________54
7.3. Succesiunea testamentară. Definiţie caractere juridice şi cuprinsul testamentului___________________________________________________55
7.3.1. Definiţie________________________________________________557.3.2. Caractere juridice_________________________________________557.3.3. Definiţia legală a testamentului______________________________567.3.4. Cuprinsul testamentului____________________________________587.3.5. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului________607.3.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă___________________617.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă___________62
CONCLUZII______________________________________________________64Bibliografie______________________________________________________66
3
Introducere
Proprietatea a luat fiinţă o dată cu apariţia omului pe pământ şi
este cunoscută încă din timpurile antichităţii, ale formării civilizaţiei.
Proprietatea şi modurile sale de dobândire au evoluat în timp o dată
cu dezvoltarea omenirii şi a economiei, a statului în general într-un
sens larg cuvântul proprietate exprimă totalitatea relaţiilor d producţie
şi într-un sens restrâns, spre a exprima numai o parte – partea
hotărâtoare – a acestor relaţii şi anume însuşirea, apropierea, într-o
formă socială a obiectelor naturii.
Oricare ar fi, fermele aproprieri în sens economic, procesul
aproprierii obiectelor naturii constituie o condiţie de existenţă a
oricărei societăţi.
Proprietatea în sens economic, a existat încă din orânduirea
comunei primitive, când nu exista statul şi dreptul şi deci când nu
există nici dreptul de proprietate.
Dreptul de proprietate apare numai odată de apariţia societăţii
sclavagiste, deci odată cu apariţia claselor antagoniste, a statului şi
dreptului, când relaţia economică de proprietate a fost îmbrăcată în
formă juridică, în sensul de însuşirea, apropierea bunurilor materiale a
devenit un drept de însuşire, un drept de apropriere, sancţionat şi
întâlnit cu puterea de constrângere a statului.
Proprietatea nu este un raport între om şi lucru ci un raport între
oameni cu privire la lucruri.
După apartenenţa mijloacelor de producţie proprietatea poate fi
poate fi; obştească, socială atunci când mijloacele de producţie
aparţin unor particulari.
4
În fiecare epocă istorică proprietatea s-a dezvoltat în mod diferit
şi în cadrul unor relaţii sociale diferite. Aşadar ea nu poate fi privit5ă
ca o relaţie independentă, ca o categorie aparte, ca o idee abstractă
şi veşnică. Istoria a cunoscut şi cunoaşte mai multe tipuri de
proprietate, care pot fi grupate în două categorii principale:
- categoria proprietăţii private, caracteristică aparte pentru
societăţile sclavagistă, feudală şi capitalistă;
- categoria proprietăţii comune, caracteristică pentru
orânduirea socialistă şi comunistă.
Problema definiţiei dreptului de proprietate este una dintre cele
mai controversate deoarece istoria omenirii a dovedit că proprietatea
deci şi dreptul de proprietate au cunoscut profunde transformări
concretizate în diferitele tipuri istorice cunoscute ale proprietăţii .
Proprietatea este definită potrivit art. 482 Cod civil ca fiind
„dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi de a dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limite determinate de lege.”
Dreptul de proprietate va exista atât timp cât vor exista statul şi
dreptul. Aparent, aşadar pe o anumită treaptă de dezvoltare a
societăţii, dreptul de proprietate va dispune într-un anumit stadiu de
dezvoltare a acesteia.
Sintagma moduri de dobândire a dreptului de proprietate
desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege – acte
juridice şi fapte juridice1 – prin care se poate dobândi dreptul de
proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri
pot servi şi la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de
proprietate (desmembrămintele proprietăţii) şi au ca domeniu de
palicare bunurile aflate în circuitul civil.
1 Constantin Stătescu Drept civil Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturi reale, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti – 1970, pag. 518 – 531.
5
După cum ştim, dreptul roman a stat la baza codului Napoleon
de la 1804, deci şi la baza Codului civil român de la 1864. Astfel se
explică faptul că, în prezent, unele dintre modurile de dobândire a
proprietăţii au aceeaşi reglementare ca şi în dreptul roman.1
1 V. Popa, R. I. Motica Drept privat roman, Editura Presa Universitară Română, Timişoara 1994, p. 116 – 128.
6
Capitolul 1
Noţiunea şi clasificarea modurilor de dobândire a proprietăţii
1.1. Consideraţii generale
A dobândi înseamnă a deveni proprietar iar dacă se
înstrăinează urmează a fi făcută o altă persoană proprietar.
Se numeşte mod de dobândire sau transmisiune, trecerea unui
drept dintr-un patrimoniu în altul în aşa chip încât între transmiţător
care se numeşte autor şi dobânditor care se numeşte succesor, să se
nască un raport juridic cu privire la dreptul transmis.
Modurile de transmisiune a unor drepturi reale anume
determinate în natura lor specifică, adică transmisiunile cu titlu
particular, sunt toate actele juridice de voinţă creatoare a unui raport
de dare, adică de transformare a unui drept real, fie acel raport între
vii adică propriu – zis contractual, în care caz obligaţiunea de dare
adică de transformare a dreptului real se naşte în persoana însăşi a
transmiţătorului (precum în caz de donaţie, de schimb sau de
vânzare), fie acel raport propter mortem adică testamentar (legat
singular) sau chiar propriu – zis contractual când transmisiunea
dreptului făgăduit are a se face numai la moartea transmiţătorului, în
care cazuri obligaţiunea de dare adică de transformare a dreptului
real se naşte în persoanele succesorilor universali ai transmiţătorului.1
Transmisiunea sau modul de dobândire este oneroasă când în
puterea raportului transmiţătorul dreptului, nu-l transmite
dobânditorului decât în schimbul unui alt drept din patrimoniul
1 Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea din Cluj – Napoca, 1987, p. 252 – 253.
7
acestuia pe care dobânditorul îl transmite ca echivalent, ca
contravaloare a dreptului ce i s-a transmis, cu alte cuvinte raportul
oneros creează între părţi obligaţiunea fiecăruia dintre părţi
constituind cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.
În ceea ce priveşte opozabilitatea către terţi a efectului translativ
de drepturi, rezultând din însăşi raportul închiriat între transmiţător şi
dobânditor, este supus unei formalităţi de publicitate a raportului
translativ, care numeşte transcripţiune când este vorba despre
transmisiunea dreptului de proprietate sau a unei dezmembrări
principale şi de sine stătătoare a proprietăţii (superficie, subsol,
uzufruct, uz, abitaţiune, servitute) şi inscripţiune când este vorba de
transmisiunea unui drept real accesoriu de garanţie (ipotecă).
Terţii în materie de transcripţiune imobiliară sunt toţi aceia, şi
sunt exclusiv numai aceia, care au dobândit şi ei asupra aceluiaşi
imobil un drept din categoria celor a căror transmisiune este supusă
transcripţiunii sau inscripţiunii, aşa că în lupta dintre două drepturi
privitoare la acelaşi imobil, şi care se exclud unul pe altul, sau din
care unul ştirbeşte pe celălalt, rămâne învingător, nu acel al cărui
transmisiune este anterioară, ci acel a cărui transcripţiune sau
inscripţiune au întâietate de dată.1
1.2. Clasificarea modurilor de dobândire a drepturilor reale
O clasificare a modurilor de dobândire a drepturilor reale se va
putea face după câteva criterii cum ar fi. Întinderea dobândirii,
momentul când are loc transmiterea drepturilor de reale, situaţia
1 Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educaţional SA – 1998, pag. 131 – 136.
8
juridică a bunului şi momentul dobândirii şi, în fine caracterul
transmiterii.
a) După întinderea dobândirii modurile de dobândire a
drepturilor reale pot fi universale, cu titlu universal şi cu titlu particular.
Modurile de dobândire universală sunt acele moduri prin care se
dobândeşte o întreagă universalitate de bunuri, cum este cazul unui
moştenitor legal ce culege întreaga masă de bunuri lăsate de autorul
său.
Modurile de dobândire cu titlu universal reprezintă situaţia în
care se transmite dobânditorului doar o fracţiune dintr-un patrimoniu
şi nu întreaga masă cum este cazul succesiunii legale când la
culegerea moştenirii vin mai mulţi moştenitori. Se poate observa că
diferenţa între modul de dobândire universal şi cel cu titlu universal
este numai de ordin cantitativ, nu şi de ordin juridic.
Moduri de dobândire cu titlu particular, prin care se transmite
dobânditorului un bun determinat sau o masă de bunuri determinate.
Astfel de moduri sunt cele mai cele mai frecvente, ca de exemplu:
convenţia, uzucapiunea, legatul cu titlu particular, accesiunea,
posesia de bună credinţă a unui bun mobil, hotărârea judecătorească.
Această clasificare prezintă interes prin aceea că dobânditorul,
în cazul transmisiunii universale şi cu titlu universal răspunde de plata
datoriei celui pe care îl moşteneşte în totalitate în cazul dobânditorului
universal, sau în funcţie de fracţiunea culeasă în celălalt caz pe când,
în cazul dobânditorului cu titlu particular, el nu este ţinut în principiu
de datoriile autorului său, cu excepţia celor care se află individualizate
9
asupra bunului transmis şi care sunt în acelaşi timp anterioare
momentului în care a operat transferul.
b) După momentul în care se produce afectul dobândirii
dreptului de proprietate distingem moduri de dobândire prin acte
între vii şi moduri de dobândire pentru cauză de moarte:
Modurile de dobândire prin acte între vii au în vedere acele
mijloace juridice care-şi produc efectul în timpul vieţii celor care
încheie actul, ca de exemplu: convenţia, tradiţiunea, accesiunea,
uzucapiunea, legea, ocupaţiunea. În aceste situaţii, dobândirea
operează în momentul încheierii actului, aşa cum cere legea în
momentul luării în posesie a bunului sau la momentul convenit de
părţi;
Modurile de dobândire pentru cauză de moarte, mortis causa,
sunt acele moduri în care transmiterea drepturilor reale se face numai
în momentul decesului autorului cum este cazul succesiunii şi al
legatarului.
c) După caracterul dobândirii, distingem între moduri de
dobândire cu titlu oneros şi cu titlu gratuit a dreptului de proprietate.1
Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt acele moduri în care
dobânditorul este obligat să dea un lucru ori să facă o prestaţie în
schimbul dobândirii dreptului ca de exemplu convenţia, tradiţiunea;
1 Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex – 2001, p. 211 – 212.
10
Modurile de dobândire cu titlu gratuit sunt acelea în care
dobânditorul dreptului real nu se obligă la o prestaţie faţă de
transmiţător, ca de exemplu contractul cu titlu gratuit (donaţia),
uzucapiunea, succesiunea, legatul.
Această ultimă clasificare prezintă interes din mai multe puncte
de vedere. Astfel, pentru actele cu titlu gratuit este necesară forma
autentică (donaţia) ca şi testamentul care trebuie să fie întocmite cu
respectarea cerinţelor legale în ceea ce priveşte forma, în timp ce
actele cu titlu oneros sunt supuse, cu unele excepţii, principiului
consensualismului (solo consensu obligat).1
În ceea ce priveşte capacitatea părţilor de a întocmi cele două
categorii de acte, acesta este reglementată diferit, condiţiile fiind mai
restrictive la actele cu titlu oneros; în cazul înstrăinărilor cu titlu gratuit
este necesară respectarea cotităţii disponibile, condiţie ce nu se
aplică actelor cu titlu oneros. De asemenea revocarea actelor cu titlu
gratuit făcută în frauda creditorilor este permisă mai uşor decât
revocarea actelor oneroase.
d) După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii,
deosebim moduri originare şi moduri derivate de dobândire a
proprietăţii.
Modurile de dobândire originare se individualizează prin aceea
că, cel care dobândeşte bunul este primul proprietar, fără să opereze
transmisiunea dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Se
includ în această categorie ocupaţiunea precum şi accesiunea
naturală, uzucapiunea, dobândirea cu bună credinţă a unui bun mobil,
1 Solo consensu obligat – Simplul consimţământ obligă – Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti Editura Lumina Lex – Bucureşti – 1998, p. 109.
11
dobândirea fructelor de către de către posesorul de bună credinţă,
legea.
În literatura de specialitate s-a susţinut că în categoria modurilor
originare de dobândirea a proprietăţii trebuie incluse şi acele moduri
ce se referă la un bun în privinţa căruia dreptul titularului anterior se
stinge în temeiul legii, concomitent cu naşterea dreptului în persoana
noului dobânditor, cum este cazul uzucapiunii sau al posesiei
bunurilor mobile cu bună credinţă, şi al legii.
Modurile de dobândire derivate presupun transferul dreptului
real de la o persoană la alta. Rezultă că toate celelalte moduri de
dobândire a proprietăţii care nu se includ în categoria celor originare
sunt derivate, cum ar fi; succesiunea, legatul, convenţia, tradiţiunea.
Clasificarea prezintă un interes redus, deoarece ocupaţiunea,
nu se mai poate aplica decât bunurilor mobile, în privinţa bunurilor
imobile aplicându-se art. 646 şi art. 477 Cod civil care prevăd ca
bunurile fără stăpân sunt ale statului.1
1 Ion P. Filipescu; Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 14.
12
Capitolul 2
Convenţia sau contractul – mod de dobândire a dreptului de
proprietate şi a celorlalte drepturi reale
2.1. Noţiune. Scurt istoric
Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este acordul între două sau
mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport
juridic.
Contractul este modul de dobândire cel mai frecvent întâlnit,
atât ca varietate, cât şi ca multitudine de operaţiuni juridice, în viaţa
de toate zilele.
Este un mod de dobândire cu titlu particular, în marea majoritate
a cazurilor cu titlu oneros (poate fi şi cu titlu gratuit cum este
contractul de donaţie), producându-şi efectele în timpul vieţii
participanţilor, fiind deci un act juridic între vii. Fac parte din categoria
unor astfel de contracte: contractul de vânzare cumpărare, schimbul,
renta viageră şi donaţia. Aceste contracte se pot încheia şi pentru
constituirea sau transferul unor desmembrăminte ale dreptului de
proprietate.
Ele au caracteristica generală că strămută proprietatea de la un
titular la altul, efectul fiind dobândirea dreptului de proprietate în
persoana unui nou titular.
Cel mai întâlnit contract este cel de vânzare cumpărare, prin
care una dintre părţi, vânzătorul, strămută dreptul de proprietate sau
13
un alt drept al său celeilalte părţi, cumpărătorul, care se obligă a plăti
în schimb vânzătorului preţul bunului vândut.1
2.2. Efectul translativ al convenţiei. Excepţii
Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de
dobândire a drepturilor reale.
Codul nostru civil consacră principiul că prin ea însăşi, fără a
necesita o operaţie subsecventă suplimentară, convenţia este
translativă de drepturi reale. După cum se spune în art. 271 Cod civil
„în contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt
drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea bunului”.
Tot astfel, făcând aplicaţiunea acestui principiu în materia
vânzării, art. 1295 alin. 1 dispune că vinderea este perfectă între părţi
şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu s-a predat şi preţul încă nu se va fi
numărat.
Excepţii: În următoarele situaţii transferul dreptului real nu se
realizează concomitent cu încheierea convenţiei translative de
drepturi reale:
a) Când printr-o declaraţie de voinţă expresă părţile au convenit
să amâne transferul dreptului real la împlinirea unui termen sau după
realizarea unei condiţii;
1 Ioan Adam, op. cit., pag. 679.
14
b) Dacă este vorba de un lucru viitor, transferul se va realiza
atunci când acest lucru se va realiza;
c) Proprietatea bunurilor de gen se transferă la momentul
predării, deoarece numai atunci se face individualizarea bunului.1
1 Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, 2001, pag. 337.
15
Capitolul 3
Accesiunea – mod de dobândire a proprietăţii
3.1. Noţiunea şi felurile accesiunii
Încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un
lucru important se numeşte accesiune.
În acest sens, art. 488 din Cod civil dispune că tot ce se uneşte
şi se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului.
Dacă cele două lucruri aparţin de proprietari diferiţi, titularul
dreptului asupra lucrului mai important devine titularul dreptului
asupra lucrului mai puţin important, deci accesiunea apare ca un mod
de dobândire a proprietăţii.
Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare
ca o ocupaţiune.
Accesiunea este definită cu un înţeles mai larg de art. 482 Cod
civil: proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce
produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu cu lucrul, în
mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte drept de accesiune.
După cum am arătat, dobândirea fructelor, este un efect normal al
exercitării dreptului de proprietate.
Acţiunea poate fi, după obiectul principal, mobiliară sau
imobiliară.
Accesiunea imobiliară poate fi naturală sau artificială.
16
3.2. Accesiunea imobiliară
Accesiunea imobiliară este reglementată la art. 489 – 503 Cod
civil. Din această reglementare se desprinde ideea că pământul
constituie lucrul principal, toate lucrurile care se încorporează în
acesta având caracter accesoriu.
3.2.1. Accesiunea imobiliară naturală
Accesiunea imobiliară naturală se referă la pământ şi la
animale. Cazurile de asemenea accesiune sunt aluviunea,
avulsiunea, insulele şi prundişurile precum şi accesiunea animalelor.
3.2.2. Aluviunea
Potrivit art. 495 şi 496 Cod civil, creşterile de pământ care se
fac succesiv şi pe nesimţite pe malurile apelor curgătoare, precum şi
pământurile rămase după retragerea apelor curgătore de la un mal la
altul se numesc aluviuni. Ele se cuvin proprietarului fondului riveran.
De la această regulă fac excepţie:
1) pământurile rămase după retragerea apelor (lacurilor,
iazurilor, heleşteelor) care rămân în proprietatea acelui căruia ele au
aparţinut;
17
2) albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne
proprietatea proprietarilor mărginaşi sau în termen de un an pot
aduce apa în vechea albie, cu respectarea condiţiilor legale de
readucere;1
3) pământul rămas în urma retragerii apei mării aparţine
domeniului public
Art. 135, pct. 5 din Constituţie prevede că apele cu potenţial
energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public sunt
obiect exclusiv al proprietăţii publice. Pe de altă parte, albiile râurilor
şi fluviilor cuvenite lacurilor de interes public, fundul apelor maritime
interioare şi al mării teritoriale, aparţin domeniului public (art. 5, alin. 1
din Legea 18/1991) republicată.
Terenurile din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite
disponibile în urma lucrările de regularizare, vor fi amenajate pentru
producţia agricolă, piscicolă sau, după caz, silvică, odată cu lucrările
de bază executate de titularii acestora (art. 78 din Legea 18/1991)
republicată.
Potrivit art. 3, alin. 1 din Legea apelor nr. 107 din 8.10.1996,
aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu albiile or minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc
suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile
lor naturale şi potenţial energetic valorificabil, marea teritorială şi
fundul apelor maritime.
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu
curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu ai terenurilor pe
care le formează sau curg.
1 Vezi art. 78 din Legea nr. 18/1991 republicată.
18
Proprietarii acestor albii trebuie să folosească această apă în
concordanţă cu condiţiile generale de folosire a apei în bazinul
respectiv (art. 3 alin. 2).
Insulele care sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul
mediu al apei aparţin proprietarului albiei râului (art. 3 alin. 3).1
În consecinţă, textele Codului civil se aplică în măsura în care
nu au fost abrogate de dispoziţiile legale menţionate.
3.2.3. Avulsiunea
Adăugirea la un teren a unei bucăţi de teren, prin acţiunea unei
ape se numeşte avulsiune.
Această adăugare devine proprietatea proprietarului terenului la
care s-a alipit dacă fostul proprietar nu o revendică în termen de un
an.
Dacă această bucată de teren, care desigur se poate
individualiza şi recunoaşte, provine din domeniul public, revendicarea
este imprescriptibilă (art. 1844 Cod civil, art. 5 alin. ultim din Legea nr.
18/1991, republicată art. 135 pct. 5 din Constituţie).
Şi în acest caz trebuie avute în vedere cele arătate la aluviune.
1 Liviu Pop, op. cit. p. 245.
19
3.2.4. Insulele şi prundişurile
Art. 500 Cod civil dispune ca insulele şi prundişurile ce se
formează în râurile nenavigabile şi neplutitoare sunt ale proprietarului
fondului pe care s-au format.
În măsura în care este proprietate publică insulele şi
prundişurile vor avea acelaşi regim.
Alte situaţii sunt:
1) insula se formează prin ruperea bruscă a unei porţiuni dintr-
un fond;
2) un râu sau îşi face un braţ, înconjurat pământul unui
proprietar riveran; proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei
formate din braţ.
Potrivit art. 78 din Legea nr. 18/1991, republicată terenurile
rezultate în urma secării albiilor părăsite de apă se amenajează de
titularii acestora. Deci, deosebim, după cum este vorba de un fluviu
ori râu, sau aparţin statului, şi pârâurile care aparţin particularilor.
Potrivit art. 3 alin. 3 din Legea apelor 107 din 8.10.1996,
insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu
al apei, aparţin proprietarului albiei râului.1
3.2.5. Accesiunea albiei unui râu care şi-a schimbat cursul în
mod natural
1 Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000 pag. 272 – 274.
20
Conform art. 78 din Legea nr. 18/1991, albia apei curgătoare
care şi-a schimbat cursul în mod natural rămâne proprietarilor
mărginaşi care în termen de un an pot aduce apa în vechea albie cu
respectarea condiţiilor legale de readucere.1
3.2.6. Accesiunea animalelor sălbatice
Potrivit art. 503 Cod civil orice animal sau zburătoare sălbatice
care trec în cuprinsul nostru se fac ale noastre pe cât timp trec la noi
şi rămân în acelaşi timp la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-
a ocazionat prin fraude sau prin artificii.
Trebuie avute în vedere:
1) pentru animalele ce intră în fondul cinegetic se aplică
dispoziţiile speciale;
2) textul codului civil şi-ar putea găsi aplicare în privinţa unor
animale semisălbatice, cum ar fi porumbeii şi albinele, dar care să
facă parte din domeniul public.
3.3.2. Lucrările efectuate de o persoană, cu materialele ei pe
terenul unei alte persoane
1 Ioan Adam, op. cit., pag. 603 – 604.
21
Această ipoteză, reglementată la art. 494 Cod civil, a dat
naştere, în practică, la multe litigii, datorită şi modului în care este
precizată situaţia constructorului de bună credinţă şi a celui de rea
credinţă.1
3.3.3. Tratamentul juridic al constructorului de rea credinţă
Astfel dacă ne aflăm în ipoteza constructorului de rea credinţă
adică a celui care face anumite lucrări, construcţii, plantaţii etc. cu
materialele sale, dar ştiind că forumul aparţine altcuiva, proprietarul
terenului are un drept de opţiune, putând să aleagă între două soluţii
şi anume, fie să păstreze lucrările, devenind proprietarul lor, prin
accesiune, dar cu obligaţia de a plăti constructorului atât valoarea
materialelor cât şi preţul muncii, fără ca în calculul valoric să fie luată
în consideraţie „sporirea valorii” fondului, ocazionată prin facerea unor
asemenea plantaţii şi construcţii, fie să oblige pe constructor să-şi
ridice lucrările făcute, pe cheltuiala celui din urmă şi, dacă este cazul,
cu obligarea constructorului de a plăti „daune-interese pentru
prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului”.
3.3.4. Tratamentul juridic al constructorului de bună credinţă
1 A. Mihancea Drept civil, Editura Mirton, Timoşoara, 1996, p. 159.
22
În ipoteza constructorului de bună credinţă, adică a celui care
nu a cunoscut că terenul aparţine altcuiva ci, crezând, că este al său,
a făcut diferite lucrări pe acel teren, proprietarul terenului devine şi
proprietar al construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor făcute pe terenul
său fără a fi îndreptăţit să ceară dărâmarea sau ridicarea acestora.
Desigur pentru a nu se îmbogăţi în detrimentul constructorului,
va trebui să-l dezdăuneze, dar cât întinderea obligaţiei de dezdăunare
au un drept de opţiune stabilit tot la art. 494 Cod civil.
Astfel proprietarul terenului poate să adopte fie soluţia de a plăti
constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fie să-i
plătească o sumă de bani „egală cu aceea a creşterii valorii fondului”
Dreptul de retenţie al terţului constructor a fost recunoscut şi în
jurisprudenţa românească cu privire la construcţiile, plantaţiile şi
lucrările făcute pe terenul altuia în condiţiile art. 494 Cod civil până la
achitarea despăgubirilor ce i se cuvin.1
Dreptul de creanţă al constructorului” se prescrie în termen de 3
ani calculat de la data formulării preţurilor de către proprietarul
terenului, în temeiul art. 494 Cod civil.
3.3.5. Accesiunea mobiliară
1 C. Stătescu, Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietatea altei persoane, în R.R.D. nr. 5/195, p. 30.
23
Proprietarul bunului principal devine în temeiul accesiunii,
proprietar şi al bunului de mai mică importanţă care s-a unit cu cel
dintâi, având însă obligaţia de a plăti o anumită despăgubire. Sunt
cunoscute, potrivit prevederilor art. 504 – 516 Cod civil următoarele
cazuri de accesiune mobiliară.
3.3.6. Adjoncţiunea
Conform prevederilor art. 504 – 507 Cod civil adjoncţiunea
implică unirea a două lucruri diferite, aparţinând la proprietari diferiţi
astfel încât formează un singur întreg. Cu toate acestea, ele rămân şi
pot fi despărţite unul de altul întrucât prin unire nu-şi pierd
individualitatea. Întregul aparţine proprietarului bunului principal, cu
îndatorirea de a plăti celuilalt proprietar „preţul bunului ce a fost unit
cu principalul”.
În ceea ce priveşte criteriul potrivit căruia se stabileşte care
dintre cele două lucruri este principal şi care accesoriu, la art. 505
Cod civil se arată că principalul este bunul „pentru uzul sau
ornamentul, pentru completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru”.
La art. 506 Cod civil este reglementată situaţia în care lucrul unit
este mult mai de preţ decât lucrul principal iar unirea lucrurilor s-a
făcut fără ştirea proprietarului celui dintâi. În această situaţie
proprietarul lucrului unit, chiar dacă în urma despărţirii ar rezulta o
vătămare a lucrului cu care a fost unit poate cere despărţirea celor
două lucruri şi restituirea lucrului unit.
În cazul în care nu se poate stabili care dintre cele două lucruri
este accesoriul celuilalt, se consideră că lucrul de mai mare valoare
24
este lucrul principal. În sfârşit dacă lucrurile sunt de aceeaşi valoare,
va fi considerat ca fiind principal lucrul cu volum mai mare (art. 507
Cod civil).
Un exemplu clasic de adjoncţiune se întâlneşte în ipoteza
montării unei pietre preţioase într-o bijuterie.
3.3.7. Specificaţiunea
Potrivit prevederilor art. 508 Cod civil această accesiune
mobiliară se realizează când o persoană face un obiect nou prin
prelucrarea şi transformarea unui material care aparţinea altei
persoane.1
Pot fi deosebite două ipoteze. Dacă bunul principal este materia
– ceea ce se întâmplă de regulă – proprietarul acesteia are dreptul de
a reclama lucrul format in ea, plătind însă preţul manoperei sau, astfel
cum se arată în finalul art. 508 Cod civil: „plătind preţul muncii, atât
când acel obiect ar putea cât şi când el n-ar putea reveni în starea
primitivă”.
Dacă totuşi manopera întrece cu mult valoarea materiei
întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul va deveni proprietar,
plătind preţul materiei folosite de către proprietarul acesteia (art. 509
Cod civil).2
3.3.8. Confuziunea sau amestecul
1 V. Stoica, op. cit., p. 31 – 35.2 C. Bârsan, op. cit. p. 33.
25
La art. 511 Cod civil este reglementat cazul în care amestecul
mai multor materii care aparţin unor proprietari diferiţi a rezultat un
lucru nou. Dacă acele materii pot fi despărţite şi nici una nu poate fi
considerată principală, proprietarul care nu a avut cunoştinţă de
amestec va putea cere despărţirea lor. Dacă amestecul nu mai poate
fi despărţit fără consecinţe negative, lucrul nou format se va împărţii
între proprietari în proporţie cu „câtimea, calitatea şi valoarea
materiilor lor, întrebuinţate la facerea acelui lucru.
La art. 512 Cod civil se arată că în situaţia în care materia
aparţinând unuia dintre proprietari este mult mai mare sub aspect
cantitativ ori valoric decât a celorlalţi proprietari, va putea cere lucrul
care a rezultat din amestec, plătind însă celorlalţi proprietari preţul
materiei aparţinând fiecăruia.
Dacă lucrul este format prin confuziune rămâne proprietatea
comună a tuturor proprietarilor materiilor folosite, lucrul se va vinde
prin licitaţie şi preţul se va împărţi între aceştia (art 513 Cod civil).
În cazul în care materia aparţinând unui proprietar a fost
folosită, fără ştirea acestuia, pentru formarea unui lucru nou el va
putea să ceară, în locul lucrului nou format, fie o materie de aceeaşi
natură, cantitate, greutate, mărime şi calitate, fie valoarea acelei
materii (art. 514 Cod civil).1
1 Paul Mircea Cosmovici, op. cit., pag. 153.
26
Capitolul 4
Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă – mod de dobândirea a
dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi principale
imobiliare
4.1. Consideraţii generale
27
Deşi în Codul civil regulile cu privire la prescripţia achizitivă erau
cuprinse în acelaşi titlu (Titlu XX) cu cele referitoare la prescripţia
extinctivă, cele două instituţii nu se pot confunda; prescripţia achizitivă
are ca efect dobândirea unor drepturi, pe când prescripţia extinctivă
are ca efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin
constrângere, a unor drepturi.1 Distincţia dintre ele este cu atât mai
evidentă cu cât prin Decretul nr. 167/1958 prescripţia extinctivă a
primit o reglementare distinctă. Este adevărat că, şi în prezent, există
unele reguli comune în privinţa celor două feluri de prescripţie. În
special regulile referitoare la calculul termenelor de prescripţie dar
această împrejurare nu contrazice cu nimic diferenţa evidentă dintre
efectele juridice dintre cele două prescripţii.
4.2. Noţiunea, reglementarea şi justificarea uzucapiunii
Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei, când
acesta se prelungeşte în timp este uzucapiunea sau prescripţia
achizitivă.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a
aceluiaşi lucru în tot timpul fixat de lege.1 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale – Universitatea Bucureşti, 1988, p. 279.
28
În sistemul Codului civil uzucapiunea este concepută alături, de
ocupaţiune, ca o probă absolută a dreptului de proprietate.
Am văzut la materia revendicării imobiliare dificultăţile probei
dreptului de proprietate imobiliară, ori uzucapiunea înlătură aceste
dificultăţi deoarece acela care reuşeşte să dovedească faptul că a
dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune nu mai are a suferi
rigorile impuse de probatio diabolica.
Uzucapiunea se justifică din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi, deşi posesia este o stare de fapt, este posibil ca,
voind a-şi procura cu titlu de dobândire care face dovada absolută a
dreptului său, însuşi proprietarul bunului să aibă interes despărţi, în
persoana sa, posesia pe care o exercită de dreptul de proprietate
asupra bunului şi să invoce uzucapiunea. Prin acestea sunt înlăturate
dificultăţile amintite ale probei dreptului de proprietate.
În al doilea rând, nevoia de stabilitate a raporturilor juridice mai
ales în privinţa imobilelor, conducerea la recunoaşterea de efecte
juridice aparenţei de proprietate create în persoana celui care se
comportă timp îndelungat ca proprietar al bunului, deşi poate să fie
numai posesor.
În sfârşit uzucapiunea, în măsura în care apar ca fiind efect al
posesiei prelungite în timp, despărţită de dreptul de proprietate, poate
să reprezinte o sancţiune împotriva adevăratului proprietar care, dând
dovadă de o anumită neglijenţă a părăsit bunul timp îndelungat.1
4.3. Domeniul de aplicare al uzucapiunii
1 D. Gherasim, op. cit., p. 149.
29
Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate şi
desmembrămintele acesteia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile,
dacă sunt continue şi aparente şi, cel puţin teoretic, superficia.
Ea nu se poate aplica în privinţa bunurilor imobile proprietate
publică pentru că, atât Constituţia, cât şi dispoziţiile cuprinse în alte
legi, precum Legea nr. 18/1991 (art. 5), republicată Legea nr.
213/1998 (art 11) şi altele, prevăd că acestea sunt inalienabile şi
imprescriptibile.
De asemenea, art. 1844 Cod civil dispune că „nu se poate
prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie sau printr-o
declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt
scoase afară din comerţ”.
Bunurile imobile proprietatea publică a statului sau a unităţilor
sale administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât extinctiv cât şi
achizitiv.
O problemă ce poate fi discutată este aceea a aplicării
uzucapiunii cu privire la bunurile mobile. Am arătat că, potrivit art.
1909 Cod civil, bunurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii
lor, fără să fie nevoie de vre-o curgere de timp, cu îndeplinirea
condiţiilor impuse de această dispoziţie legală.
În acelaşi timp, am reţinut că dreptul de proprietate este un
drept perpetuu, fără distincţie între bunurile mobile şi imobile, ceea ce
poate conduce la acceptarea imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare
mobiliară, de la terţul dobânditor de rea credinţă, de la hoţ sau de la
găsitor; altfel spus, de la posesorul de rea-credinţă. Evident că
aceeaşi este situaţia când bunul mobiliar se găseşte la detentor.
Dacă este aşa înseamnă că trebuie să mergem cu
raţionamentul astfel constituit până la ultimele lui consecinţe, anume
să recunoaştem posibilitatea dobândirii proprietăţii bunurilor mobile
30
prin uzucapiune chiar de către posesorul de rea-credinţă al unui bun
mobil care-l poate dobândi, în proprietate, prin uzucapiune, ceea ce
n-ar putea face posesorul de rea-credinţă al unui bun mobil.
4.4. Posesia utilă – condiţie esenţială a uzucapiunii
Efect al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie
utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acesteia (art. 1847 Cod
civil).
Astfel, în practica judecătorească s-a decis, pe drept cuvânt, că
„pentru dobândirea proprietăţii prin uzucapiune se cere doar ca
posesia să se exercite public şi să îndeplinească totodată celelalte
condiţii prevăzute de art. 1847 Cod civil, pentru ca proprietarul să
poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede
însă şi condiţia că proprietarul să aibă efectiv cunoştinţă de
împrejurarea că bunul său este posedat de altul.”
Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât ar dura în
timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.
S-a decis că chiriaşul „exercitând o posesie precară nu poate
dobândi proprietatea prin uzucapiune, cât timp exercită stăpânirea ca
locatar şi nu ca proprietar.
De asemenea Curtea Supremă de Justiţie a decis recent în
cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii că „detenţia locatarului,
fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la
dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul locaţiunii”.1
1 A se vedea, Curtea Supremă de Justiţie, S. V., decizia nr. VIII/27.09.1999, Dreptul nr. 2/2000, p. 169.
31
Fostul Tribunal Suprem a statuat că stăpânirea unei construcţii
de către o persoană alta decât proprietarul acesteia, dar cu
îngăduinţa lui; nu este aptă a duce la dobândire prin uzucapiune a
dreptului de proprietate asupra construcţiei respective, deoarece
aceea persoană nu exercită o posesie utilă, fiind numai un detentor
precar.1
Practica judecătorească a fost confruntată şi cu problema de a
şti dacă moştenitorii aflaţi în indiviziune pot dobândi bunuri
succesorale prin uzucapiune. S-a decis că moştenitorii sunt presupuşi
că stăpânesc bunurile succesorale unii pentru alţii cât timp se găsesc
în stare de indiviziune, motiv pentru care posesia lor, având un
caracter echivoc, nu poate fundamenta dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune.
Prin excepţie însă, stăpânirea de către unul dintre moştenitori a
unui bun succesoral este aptă să ducă la dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune dacă a intervenit o manifestare exterioară
din partea sa, care să demonstreze că a înţeles să transforme
posesia din comună în exclusivă, adică s-a produs o intervertire în
fapt a posesiei.2
4.5. Clasificarea uzucapiunii
După sistemul în care este reglementată uzucapiunea, aceasta
este de două feluri:
a) uzucapiunea în sistemul codului civil;
1 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 972/1976, c. D. 1976, p. 52 – 54.2 Corneliu Bârsan, op. cit. pag. 320 – 323.
32
b) uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare.3
4.6. Uzucapiunea în sistemul codului civil
În sistemul codului civil uzucapiunea este de două feluri:
a) uzucapiunea de 30 de ani.
b) Uzucapiunea de 10 la 20 de ani.
4.6.1. Uzucapiunea de 30 de ani
Uzucapiunea de 30 de ani, denumită şi uzucapiunea lungă, este
reglementată de art. 1890 Cod civil.
Două sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca dreptul de
proprietate sau un alt drept real principal ce au ca obiect un bun
imobil să poată fi dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani.
a) posesia să fie utilă, adică să nu fie afectată de nici unul din
viciile posesiei.
b) posesia să fie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani.
Conform art. 1890 Cod civil aceste două condiţii sunt necesare
şi suficiente pentru a uzucapa, cel ce invocă prescripţia fiind de bună
sau de rea credinţă şi nefiind obligat să prezinte vre-un titlu.
3 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ.. decizia nr. 786/1977, C. D. 1977, p. 24 – 26, Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 769/1979, R.R.D. nr. 10/1979, p. 65.
33
4.6.2. Uzucapiunea de 10 până 20 de ani
Conform art. 1895 Cod civil „Cel ce câştigă cu bună credinţă şi
printr-o justă cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea
aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în
circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul, şi prin
20 de ani dacă locuieşte în afara din acea circumscripţie.”
4.6.2.1. Reglementarea. Domeniul de aplicare. Enumerarea
condiţiilor
Uzucapiunea de 10 la 20 de ani, denumită şi uzucapiunea
scurtă, este reglementată prin art. 1895 – 1899 Cod civil.
Uzucapiunea scurtă poate fi invocată dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) Posesia să se întemeieze pe just titlu sau, folosind
exprimarea codului civil, pe o justă cauză;
b) posesia trebuie să se exercite neîntrerupt de la 10 la 20 de
ani după distincţiile prevăzute de lege.
4.6.2.2. Justul titlu
Din cuprinsul art. 1897 Cod civil rezultă că justul titlu sau justa
cauză, poate fi orice act translativ de proprietate care din diverse
34
motive, exceptând nulitatea absolută, nu a fost apt prin el însuşi să
transmită acest drept.
Dacă actul în cauză a fost apt să transfere dreptul de
proprietate asupra bunului problema uzucapiunii nu se mai pune,
dobânditorului fiindu-i suficient acest act care constituie veritabilul sau
titlu de proprietate. Just titlu1 nu poate fi decât acel act care, aparent,
îndeplineşte toate condiţiile pentru a transmite proprietatea sau alt
drept real principal, dobânditorul crezând că acest efect s-a produs,
deşi actul nu a putut transmite decât posesia bunului, independent de
voinţa părţilor.
Conform doctrinei şi practicii judiciare sunt considerate just titlu
actele translative de proprietate încheiate cu o persoană care nu are
calitatea de proprietar; hotărârile judecătoreşti de adjudecarea unui
imobil pronunţate în cadrul procedurii executării silite imobiliare;
tranzacţia.
Art. 1897 Cod civil prevede expres că un titlu nul, respectiv titlu
afectat de o cauză de nulitate absolută, nu poate servi drept bază
uzucapiunii de 10 până la 20 de ani. Justul titlu este o condiţie de sine
stătătoare a uzucapiunii, distinctă de buna credinţă, astfel că
existenţa sa trebuie dovedită de cel care invocă uzucapiunea.
4.6.2.3. Buna credinţă – condiţie a uzucapiunii de scurtă durată
Posesia trebuie să fie de bună credinţă. Conform art. 1898 Cod
civil, buna credinţă este credinţa posesorului că a dobândit bunul de
la un proprietar, astfel că el însuşi a devenit proprietar. Dacă
1 A se vedea Tribunalul Suprem, s. civ., decizia nr. 709/1974 I. Mihuţă, Repertoriu (…), p. 107.
35
posesorul a avut dubii referitor la calitatea de proprietar a celui e la
care a dobândit imobilul, el nu poate fi considerat de bună credinţă.
Buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei
imobilului. Împrejurarea că ulterior posesorul a aflat că titlul său este
impropriu pentru a-i fi transmis proprietatea nu schimbă natura
posesiei sale, care rămâne una de bună credinţă.
Potrivit art. 1899 Cod civil, buna credinţă se prezumă (bona
fides presumitur).1
Prezumţia este relativă, cel interesat putând face dovada
contrară cu orice mijloace de probă.
4.6.2.4. Termenul uzucapiunii de scurtă durată
Posesia trebuie să se exercite în termenul prevăzut de lege.
Legiuitorul a prevăzut două limite între care trebuie să se situeze
durata posesiei, pentru a conduce la dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiunea prescurtată, după următoarele distincţii.
Dacă adevăratul proprietar locuieşte într-o localitate aflată în
raza aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul, durata posesiei
trebuie să fie de 10 ani. Atunci când adevăratul proprietar locuieşte
într-un judeţ diferit de cel în care se află imobilul, durata posesiei
trebuie să fie de 20 de ani.1 Bona fides presumitur – buna credinţă se prezumă Vladimir Hanga Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex – 1998, p. 17.
36
În situaţia în care adevăratul proprietar a locuit, în diferite
perioade în circumscripţia tribunalului judeţean în care se află imobilul
şi în afara acestei circumscripţii, la numărul anilor cât proprietarul a
locuit în raza tribunalului judeţean unde se află imobilul se adaugă un
număr dublu de ani cât a locuit în raza altui tribunal respectiv se
dublează anii rămaşi până la împlinirea termenului de 10 ani.
Spre exemplu, dacă adevăratul proprietar a locuit 6 ani în raza
teritorială a Tribunalului Argeş şi 4 ani în cea a Tribunalului Vâlcea cei
patru ani se dublează şi apoi se adaugă la cei 6 ani, astfel termenul
de prescripţie va fi de 14 ani.
4.7. Uzucapiunea în sistemul cărţilor funciare
În sistemul de publicitate imobiliară prin cărţile funciare, regimul
dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune este reglementat strict prin
decretul lege nr. 115/1998 privind cărţile funciare.
Această lege de unificare a dispoziţiilor de carte funciară, urma
să intre în vigoare în Transilvania odată cu Codul civil unificat care
republicat la 6 septembrie 1940, nu a mai intrat în vigoare, prin Legea
nr. 951/1940.
4.7.1. Succesiunea legilor în timp în această materie
În acele regiuni în care se aplică sistemul de publicitate
imobiliară prin cărţile funciare reglementate de decretul lege nr.
115/1938 ( Transilvania, Banat, Bucovina), uzucapiunea este supusă
37
prevederilor acestei legi, care a intrat în vigoare la data de 12 iulie
1947. Decretul lege nr. 115/1938 se aplică numai uzucapiunilor
începute după intrarea sa în vigoare, cele anterioare rămânând
reglementate de vechile legi maghiare.
Codul civil austriac şi Codul civil român după caz.
Potrivit art.27 şi art.28 din Decretul lege nr. 115/1938
uzucapiunea este de două feluri: uzucapiunea tabulară şi
uzucapiunea extratabulară.1
4.7.2 Uzucapiune tabulară
Conform art. 27 din Decretul lege nr. 115/1938, în cazul în care
s-a înscris fără cauză legitimă drepturi reale care pot fi dobândite în
termenul uzucapiunii, ele vor rămâne viabile dobândite dacă titularul
drepturilor le-a posedat de bună credinţă potrivit legii, timp de 10 ani.2
Denumirea de uzucapiune tabulară este atrasă tocmai de
împrejurarea că dreptul a fost intabulat în cartea funciară, intabulare
care nu a putut prin ea însăşi să conducă la dobândirea dreptului de
proprietate pentru că s-a făcut fără cauză legitimă, adică în absenţa
unui act translativ de proprietate valabil închiriat.
Intabularea a creat însă o aparenţă de drept aptă să cureţe
viciul sau originar să conducă la dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune, dacă posesia se va exercita în timp de 10 ani, iar
posesorul a fost de bună credinţă, adică nu a cunoscut viciile titlului
său.
1 T. Ionaşcu, S. Brădeanu, op. cit., p. 185.2 Liviu Pop, op. cit., p. 263.
38
Rezultă că următoarele condiţii trebuie îndeplinite în cazul
uzucapiunii tabulare:
a) titularul să fi dobândit bunul în baza unui titlu nevalabil;
b) dreptul la care se referă titlul să fi fost înscris în cartea
funciară;
c) titularul să fie de bună credinţă;
d) titularul să posede imobilul timp de 10 ani de la înscrierea în
cartea funciară.
4.7.3. Uzucapiunea extratabulară
Potrivit art. 28 alin.1 din Decretul lege nr.115/1938 „Cel care a
posedat un bun nemişcator în condiţiile legii timp de 20 de ani, după
moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere
înscrierea dreptului uzucapat.”
În acest caz uzucapiunea este extratabulară pentru că
dobândirea dreptului de proprietate se realizează fără ca posesorul
să-l fi înscris în cartea funciară, la începutul posesiei sale.
Următoarele condiţii trebuie întrunite în acest caz:
a) Titularul dreptului intabulat în cartea funciară să fie decedat;
b) Uzucapantul să posede imobilul timp de 20 de ani de la
moarte proprietarului tabular;
c) Posesia exercitată de uzucapant să fie utilă. Nu se cere ca
posesorul să fie de bună-credinţă.1
1 Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil. Drepturile reale principale” pag. 202-204; 210-211.
39
4.7.4 Sancţiunea posesiilor
În cazul posesiilor imobilului ce aparţin ce aparţin mai multor
coindivizari care locuiesc unii în raza tribunalului, iar alţii în afara lui
este necesar ca termenul uzucapiunii să se stabilească pentru fiecare
în parte.
Astfel se poate ajunge la situaţia ca uzucapantul, în cazul
coindivizarilor din raza aceluiaşi tribunal, să devină coindivizar cu
aceştia, iar faţă de ceilalţi va continua posesia până va devenii
proprietar asupra întregului imobil.
4.7.5 Modul de calcul al termenului de uzucapiune
Indiferent de felul uzucapiunii, termenul se calculează pe zile şi
nu pe ore.
4.7.5.1 Începutul şi sfârşitul termenului de uzucapiune
Ziua în care va începe prescripţia nu se ia în calcul, potrivit
art.1887 Codul civil (dies a que non computatun in termino)
40
Zile a termenului, conform art. 1889 Codul civil ( dies ad quem
computatun in termino).
Ziua se socoteşte de 24 de ore, începe la ora 0 şi se termină la
miezul nopţii următoare ( art. 1888 Codul civil).1
4.7.5.2 Întreruperea prescripţiei achizitive
Fiind în prezenţa unei prescripţii vor fi aplicabile, în primul rând,
prevederile Decretului nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă. Ca
urmare, întreruperea prescripţiei achizitive ca avea ca rezultat
înlăturarea acelor efecte ale posesiilor anterioare intervenirii cazului
de întrerupere.2
O nouă posesie va trebui începută pentru a se putea uzucapa.
Întreruperea prescripţiei achizitive este de două feluri: civilă şi
naturală.3
4.7.5.2.1 Întreruperea naturală
Cazurile de întrerupere naturală sunt specifice numai
prescripţiei achizitive şi sunt prevăzute de art. 1864 Codul civil.
Potrivit dispoziţiei legale citate, prescripţia se întrerupe:
a) Când posesorul este şi rămâne lipsit mai mult de un an de
posesia bunului, indiferent cine este autorul deposedării.
1 IOAN ADAM, Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002 pag. 666.2 Tr. Ionaşcu … S. Brădeanu, op. cit., p. 151.3 C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 277.
41
b) Când bunul cu privire la care se exercită posesia este
declarat imprescriptibil de lege.
Este cazul bunurilor trecute în domeniul public, trece care face
impasibilă începerea unei noi prescripţii atâta timp cât acestea vor
aparţine proprietăţii publice.
4.7.5.2.2 Întreruperea civilă
Cazurile de întrerupere civilă sunt comune cu cele ale
extinctive, iar pentru prezentarea lor facem trimitere la cele expuse în
lucrările consacrate părţii generale a dreptului civil.
4.7.5.3 Suspendare prescripţiei achizitive
Suspendarea prescripţiei achizitive nu are ca efect ştergerea
prescripţiei curse anterior, aşa cum se întâmplă în cazul întreruperii
acestuia după ce suspendarea ia sfârşit, prescripţia îşi reia cursul,
fiind luată în calcul şi perioada de timp scurtă anterior.
Codul civil reglementează cazurile de suspendare a prescripţiei
prin art. 1874-1875.
Această reglementare a fost însă înlocuită de cea cuprinsă în
decretul nr. 167/1958. De aceea pentru prezentarea de suspendare a
prescripţiei facem trimitere la cele expuse în lucrările consacrate părţii
generale dreptului civil.
42
4.8. Efectul uzucapiunii:
4.8.1. Efectul principal al uzucapiunii
Uzucapiunea are ca efect naşterea dreptului de proprietate al
posesorului asupra bunului uzucapat, concncomitent cu stingerea
dreptului de proprietate al fostului titular. Odată prescripţia împlinită
acest efect produce retroactiv, uzucapantul fiind considerat a fi fost
proprietar din prima zi a posesiei sale.
4.8.2 Invocarea uzucapiunii
Posesorul pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, dar şi
creditorii săi, prin utilizarea acţiunii oblice, pot invoca dobândirea
proprietăţii de către acesta prin uzucapiune.1 Spre deosebire de
prescripţia extinctivă, prescripţia achizitivă nu poate fi invocată de
instanţa din oficiu ( art.1841 Codul civil).
4.9. Renunţarea la prescripţia achizitivă
După împlinirea prescripţiei uzucapantul poate renunţa expres
sau tacit la efectele sale ( art.1838 Codul civil). Din dispoziţiile
1 C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, A. I. Băicoianu, op. cit., p. 299.
43
art.1843 Cod. civil, conform cărora „ Creditorii şi orice persoană
interesată pot să opună prescripţia câştigată debitorului sau
codebitorului lor, ori proprietarului, chiar dacă acel debitor, codebitor
sau proprietar renunţă la dânsa”, rezultă că renunţând la uzucapiune
nu este posibilă terţilor.
Renunţarea făcută în fraudarea drepturilor creditorilor
uzucapantului va putea fi revocată pe calea acţiunii pauliene.1
Capitolul 5
Buna credinţă – mod de dobândire a dreptului de proprietate
Prin buna credinţă se înţelege credinţa greşită a posesorului de
a dobândi de la adevăratul proprietar ( art.1989, alin.1 Cod. civil)
Buna credinţă trebuie să existe în momentul dobândirii
imobilului (art.1898, alin.2 Cod. civil). Faptul că ulterior posesorul şi-a
dat seama de greşeală nu are importanţă (bona fides superveniens
non impedit).2 Buna credinţă se prezumă, potrivit art.1899, alin.2 Cod.
civil, (bona fides presumitum).3
1 Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALLBECK, Bucureşti 2000, pag. 205, 209-210.2 Bona fides superveniens non impedit – buna credinţă survenită nu are importanţă.3 Bona fides presumitum – buna credinţă se prezumă Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1998, p. 12.
44
Prezumţia este relativă, putând fi înlăturată de către cel
interesat prin proba contrară. Dovada contrară poate fi făcută prin
orice mijloc de probă.4
5.1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun
mobil pe baza posesiei din buna credinţă
Potrivit art.1909 Cod. civil, în materie de mobile prescripţia este
instantanee în cazul posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile
prezumţia de proprietate este mai puternică deoarece potrivit art.
1909, alin.1, cod. civil, posesia de bună credinţă echivalează cu
însuşi titlul de proprietate, fără a se putea face proba contrară, ceea
ce înţelegem este că posesorul este considerat proprietar în
momentul intrării în posesia bunului mobil, iar proprietarul de drept al
bunului respectiv intentând împotriva posesorului acţiunea în
revendicare, nu poate înlătura prezumţia de proprietate, care are
caracter relativ sau absolut (irefragabil).
5.2 Dobândirea fructelor civile prin posesia de bună
credinţă
Fructele civile potrivit (art.523 Cod. civil) sunt veniturile băneşti
produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile şi dobânzile.
4 ION P. FILIPESCU , ANDREI I. FILIPESCU , Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti 2000, pag. 288.
45
În cazul posesorului de bună credinţă, acesta nu are obligaţia
de a restitui proprietarului lucrurile fructului pe care le-a perceput (art.
486, Cod. civil ).
Pentru ca posesorul de bună credinţă să dobândească fructele
lucrului posedat trebuie îndeplinite două condiţii:
a) Fructele să fi fost percepute .
Această percepere trebuie să se fi făcut în mod normal, adică în
momentul scadenţelor ci nu prin anticipaţie, adică mai înainte de
scadenţa lor.
b) Posesorul să fi fost de bună credinţă.
Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are
asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu
translativ proprietate, a cărui nevaliditate o ignoră (art.486, Cod.
civil).1
Capitolul 6
Alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale
Alte moduri de dobândire a proprietăţii sunt prin hotărâre
judecătorească, tradiţiune şi ocupaţiune.
6.1. Tradiţiunea
1 ION P. FILIPESCU, ANDREI I. FILIPESCU, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura ACTAMI, 2000, pag. 72-74.
46
6.1.1. Noţiune şi domeniu de aplicare
Prin tradiţiune se înţelege remiterea materialelor sau predarea
bunului de la înstrăinător la dobânditor.
Reamintim că, în dreptul nostru civil, transmiterea dreptului de
proprietate are loc în momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost remis sau predat dobânditorului.
Este motivul pentru care tradiţiunea are o sferă de aplicare
foarte restrânsă. Astfel, tradiţiunea are efect translativ de proprietate
în cazul darurilor manuale, fiind o solemnitate care înlocuieşte forma
înscrisului autentic, condiţie de valabilitate a contractului de donaţie.
Ea marchează transmiterea dreptului de proprietate şi în cazul
înstrăinării titlurilor la purtător (obligaţiuni CEC, obligaţiuni de stat,
acţiuni la diferite societăţi comerciale etc.)
6.2 Ocupaţiunea
6.2.1 Noţiunea şi domeniul de aplicare
Ocupaţiunea constă în dobândirea dreptului de proprietate prin
luarea în posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Dar, după cum
se ştie, conform art.477 şi 646, Cod. civil, bunurile fără stăpân întră în
proprietate statului.
Prevederi asemănătoare există şi în Decretul nr.111/1951,
privind reglementarea situaţiei juridice a bunurilor de orice fel supuse
47
confiscării, confiscate fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi unor
bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare. Aşadar bunurile fără
stăpân sunt proprietatea statului.
Aşa fiind se pune întrebarea, care bunuri pot fi dobândite în
proprietate prin ocupaţiune?
Bunurile imobile nu sunt susceptibile de o astfel de dobândire.1
Literatura de specialitate apreciază că se poate dobândi prin
ocupaţiune unele bunuri, cum sunt: apa de băut sau pentru
trebuinţele casnice, când este luată dintr-un izvor natural; vânatul ori
peştele capturat definitiv şi cu respectarea prevederilor legale
speciale.
Aceste reglementări speciale sunt cuprinse în Legea
nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea şi Legea
nr.12/1976, privind piscicultura şi pescuitul.
6.3 Hotărârea judecătorească
6.3.1 Noţiune şi domeniul de aplicare
Hotărârile instanţelor de judecată constituie un mod de
dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale numai
în cazul când au caracter constitutiv sau atributiv de drepturi intră în
această categorie, de exemplu, ordonanţele de judecătorie, în materia
1 E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Editura Grafix, 1993, p. 333.
48
executării silite. În temeiul ordonanţei de judecare, cumpărătorul
imobilului sau adjudecătorul imobilului devin proprietari.2
Capitolul 7
SUCCESIUNEA – MOD DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE
PROPRIETATE
7.1. Noţiune – precizări terminologice
Prin succesiune se înţelege transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în fiinţă
(persoane fizice, persoane juridice ori statul). Rezultă că regulile care
2 Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag. 245
49
guvernează moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii unei
persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane
juridice.
a) Persoana despre a cărei moşteni8re este vorba defunctul se
mai numeşte şi de cujus, abreviere din formula dreptului roman is
decujus succesionis (rebus) agitur (cel despre a cărui moştenire/
bunuri este vorba).
b) Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se
numesc moştenitori sau succesori.
În cazul moştenirii testamentare dobânditorul se numeşte, de
regulă, legatar.
c) Masa succesorală în cadrul dreptului de moştenire sau
succesiune presupune patrimoniul unei persoane fizice decedate
către una sau mai multe persoane în fiinţă.
d) Succesiunea se întrebuinţează şi într-un sens mai larg,
desemnând orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză
de moarte, transmisiunea care poate fi universală cu titlu particular.
7.2. Felurile moştenirii
Conform art. 650 C. civ. „succesiunea se deferă sau prin lege,
sau după voinţa omului, prin testament”.
50
Prin urmare, în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor
care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, succesiunea poate fi
legală sau testamentară.
7.2.1. Succesiunea legală. Noţiune. Condiţii
Succesiunea este legală în cazul în care transmiterea
patrimoniului succesoral are loc în temeiul legii – la persoanele, în
ordinea şi în cotele determinate de lege. Ea intervine în cazul şi în
măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul
sau pentru caz de moarte sau manifestarea sa de voinţă nu poate
produce efecte, în total sau în parte.
Dar ea intervine şi în cazurile în care defunctul a lăsat
testament însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând numai alte
dispoziţii de ultimă voinţă, de exemplu, recunoaşterea unui copil din
afara căsătoriei, dispoziţiei cu privire la funerali8i şi îngropau,
determinarea unui executor testamentar etc.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii
trebuie să aibă în afara capacităţii succesorale ca o condiţie generală
a dreptului la moştenire – vocaţie succesorală legală, să nu fie
nedemnă şi să nu fie înlăturată de la moştenire.
În prezenţa acestor condiţii transmiterea moştenirii operează în
virtutea legii din momentul deschiderii moştenirii. Aceasta nu
înseamnă, bineînţeles, că moştenitorii legali (ca de altfel, şi legatarii)
sunt siliţi să primească moştenirea. Potrivit art. 686 C. civ. „nimeni nu
51
este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” (nemo
invitus heres).1
Dacă moştenitorul, în baza acestui text renunţă la moştenire,
prin aceasta desfiinţează cu efect retroactiv titlul de moştenitor,
devenind o persoană străină de moştenire (art. 696 C. civ.).
7.2.2. Vocaţia succesorală legală
Instituţia moştenirii este concepută – în cadrul devoluţiunii
legale – ca o moştenire de familie şi numai în cazul moştenirii vacante
masa succesorală este culeasă de către stat. Astfel fiind, în dreptul
nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii – şi deci au vocaţie
succesorală legală – persoanele care sunt în legătură de familie, cu
defunctul, adică rudele defunctului – din căsătorie, din afara căsătoriei
şi (în anumite condiţii) din adopţie şi alături de acestea soţul
supravieţuitor al defunctului.
7.2.3. Nedemnitatea succesorală
Pentru ca o persoană să poată veni la succesiune în temeiul
legii, nu este suficient să aibă vocaţie succesorală, fiind necesar să
înd3eplinească şi o condiţie negativă şi anume, să nu fie nedemnă de
a moşteni. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea
de drept a moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire 1 nemo invitus heres – nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine, Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex – Bucureşti, 1998, p. 78.
52
determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această
moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel
care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.1
Art. 655 C. civ. prevede trei cazuri de nedemnitate:
a) atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;â
b) acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă
moştenirea;
c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel care lasă
moştenirea.
7.2.4. Drepturile statului asupra moştenirii vacante. Noţiune.
Natura juridică
Potrivit art. 680 C. civ. astfel cum a fost modificat cât prin
Decretul nr. 73/1954 privind modificarea art. 680 şi 700 din C. civ., „în
lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile, lăsate ed
defunct trec în proprietatea statului.”
Pentru interpretarea art. 680, apreciem ca utilă formularea unui
patrimoniu succesoral trece în proprietatea – în total sau în parte – în
cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie
chiar dacă aceştia există – vocaţia lor succesorală concretă nu se
întinde asupra întregii masei succesoral. Cu alte cuvinte, „lipsa de
moştenitori”, în sensul art. 680 C. civ., poate fi nu numai o lipsă totală
dar şi cea parţială.1 Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ediţia a II – a actualizată şi completată, Editura S. C. Universul juridic S.R.L. – 2002, p. 59.
53
Evident în toate cazurile prin lipsă trebuie să înţelegem nu
numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic,
determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturarea lor de la
moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii ori revocării pe cale
judecătorească a legatului (şi bineînţeles, dacă nu operează dreptul
de acrescământ în favoarea unor comoştenitori ori colegatari
acceptanţi).
Problema măsurii juridice a dreptului statului asupra moştenirii
vacante este foarte controversată în literatura de specialitate.
Potrivit unei opinii – aşa numita teorie a exheredării – statul
culege bunurile moştenirii vacante (privite ut singuli) în temeiul
dreptului de suveranitate (iure imperi), după cum culege orice bun
fără stăpân aflat pe teritoriul său1.
Potrivit celui de a doua opinii – teoria dreptului de moştenire
vacantă (ca universalitate) în baza unui drept de moştenire legală
(iure hereditas).
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim teza adoptată şi în practică –
potrivit căreia statul culege succesiunea vacantă cu titlu de
moştenitor.
7.3. Succesiunea testamentară. Definiţie caractere juridice
şi cuprinsul testamentului
7.3.1. Definiţie
1 ut singuli – individual; iure imperi – sub imperiul său; iure hereditas – lăsat moştenitorilor; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 60, 61, 116.
54
Potrivit art. 650 C. civ. patrimoniul succesoral se poate
transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în
cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă
moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea
(devoluţiunea ei) este testamentară.
7.3.2. Caractere juridice
Rezultă că, deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea
legală este regula şi constituie dreptul comun în materia transmiterii
patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte –
în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat
de de cujus.
Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii
testamentare, libertate la care nu se poate renunţa, în sensul că orice
persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament
şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul sau pentru caz de
moarte (mortis causa)1.
În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută,
legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind
instituţia rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori
legali şi care este specifică actelor liberale ale celui care lasă
moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii de
către defunct, fie pentru legate.
1 Mortis causa – pentru cauză de moarte; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 53.
55
7.3.3. Definiţia legală a testamentului
Potrivit art. 802 C. civ. „testamentul este un act revocabil prin
care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot
sau în parte de avutul său.”
După cum rezultă din această definiţie, coroborată cu alte
dispoziţii legale, testamentul este „act juridic unilateral, solemn,
esenţialmente personal şi revocabil.”
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde
manifestarea de voinţă a testatorului cu intenţia de a produce efecte
juridice, şi ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi
cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic şi cele specifice
liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral – voinţa
testatorului este producătoare de efecte indiferent de atitudinea
legatarului şi înainte de acceptarea de către el a legatului.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în
sensul că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviinţarea
ocrotitorului legal în măsura în care o persoană are capacitatea de a
testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această
capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor
persoane. Chiar dacă testatorul primeşte consultaţii de specialitate de
la o altă persoană în vederea redactării testamentului el trebuie să
exprime voinţa s personală.
56
c) El este un act juridic solemn; sub sancţiunile nulităţii absolute
testamentul trebuie să fie încheiat într-una dintre formele prevăzute
de lege.
Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formule
reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă
legea nu prevede altfel, efectele dispoziţiile testamentare se produc
numai la moartea testatorului prin urmare, condiţiile de validitate ale
testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în
schimb, efectele pe care le produc dispoziţiile sale raportat la
momentul întocmirii sale, raportat la momentul morţii testatorului.
Astfel fiind, legatarul nu dobândeşte nici un drept cât timp testatorul
este în viaţă; testatorul păstrează dreptul de dispoziţie asupra
bunurilor de care dispune prin testament.
e) Testamentul este un act esenţialmente nerevocabil. Până la
ultima clipă a vieţii testatorul poate revoca sau modifica unilateral
dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci
nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici
o formă nu poate renunţa valabil la acest drept.
Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare,
interzis de lege (art. 965 C. civ.).
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale
testamentului, în multe privinţe derogatorii de la dreptul comun al
actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional, guvernat
în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.
57
7.3.4. Cuprinsul testamentului
După cum rezultă din definiţia legală a testamentului, obiectul lui
principal îl constituie legatele, care sunt dispoziţii referitoare la
patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la
bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular)
însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul
poate conţine şi alte manifestări de ultimă voinţă defunctului, cum ar
fi:
- exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor
moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege (art. 802 şi 841 şi urm.
C. civ.);
- numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea
asigura executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 şi urm. C. civ.);
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură
patrimonială (legate) sau de altă natură (art. 902 şi 930 coroborat cu
art. 830 C. civ.);
- revocarea totală sau parţială a unui testament anterior sau a
unei dispoziţii testamentare anterioare, ori retractarea revocării
anterioare (art. 802 şi 920 şi urm. C. civ.);
- partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între
descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste
bunuri (art. 794 şi urm. C. civ.);
58
- recunoaşterea de către a mamă a copilului trecut în registrul
de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi sau de către tată a
copilului din afara căsătoriei (art. 48 şi 57 C. fam.);
- alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la
funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii etc. dispoziţiile legale
în materie nefiind limitative.
7.3.5. Condiţii generale de formă pentru validitatea
testamentului
Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le
produc dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea – pe cât posibil –
a voinţei testatorului împotriva unor influenţe şi presiuni, precum şi
pentru a nu lăsa îndoiala asupra existenţei şi sensului manifestării de
voinţă, legea prevede ad solemnitatem – sub sancţiunea nulităţii
absolute – anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace
voinţa testatorului pentru a putea produce efecte juridice (art. 800 şi
art. 858 şi urm. C. civ.).
a) Forma scrisă
Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar
găsi în împrejurări excepţionale (de ex. militar în timp de război), în
toate cazurile testamentul trebuie să fie îmbrăcat în formă scrisă.
Legitatea noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul verbal
(numcupativ). Subliniem că forma scrisă este revăzută ca o condiţie
59
de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă
condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a
manifestării de voinţă. În principiu, fără forma scrisă nu există
testament1.
Înseamnă că dispoziţiile mortis causa ale testatorului trebuie să
rezulte din cuprinsul unui testament încheiat într-una din formele
scrise prevăzute de lege.
b) Forma actului separat, interzicerea testamentului conjunctiv
Pentru a asigura libertatea de voinţă a testatorului şi caracterul
personal, unilateral şi irevocabil al dispoziţiilor testamentare, legea nu
permite ca două sau mai multe persoane să testeze „prin acelaşi act,
una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane” (art.
857 C. civ.). Asemenea testamente, numite conjunctive, sunt interzise
pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter
contractual şi deci irevocabil prin voinţă unilaterală înseamnă că
libertatea de voinţă a testatorului nu ar fi deplină nici la revocarea
dispoziţiilor pe care le cuprinde.
7.3.6. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă
Potrivit art. 866 C. civ., nerespectarea condiţiilor generale de
formă nerespectarea condiţiile generale de formă, forma scrisă şi
formarea actului separat, ca şi nerespectarea condiţiilor speciale de
formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează 1 numcupativ – testament verbal; ad solemnitatem – forma solemnă, condiţie a validităţii; - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 62, 67.
60
cu nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea
nulităţii poate fi invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie
pe cale de acţiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.
7.3.7. Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă
În afara condiţiilor de formă generale care afectează validitatea
oricărui testament (forma scrisă şi forma actului separat), legea
permiţând testatorului să aleagă, în funcţie de împrejurări, între mai
multe feluri de testamente – prevede pentru fiecare în parte în
anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după
sine, în condiţiile şi limitele arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor
testamentare.
a) Testamentul olograf
Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare „când este
scris în tot, datat şi semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.). Cu
toate 0că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale., fiind
confecţionat ca înscris sub semnătură privată, datarea şi semnarea
de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii
absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad probationem1 sau pentru
opozabilitate.
1 ad probationem – pentru a proba - Vladimir Hanga „Adagii juridice latineşti” Editura Lumina Lex – Bucureşti 1998, p. 43.
61
b) Testamentul autentic
Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin
încheiere, a fost investit autentic dacă, prin încheiere, a fost investit în
condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu
formă autentică de către notarul public (art. 860 C. civ. şi art. 65 din
Legea nr. 36/1995).
c) Testamentul mistic
Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de
mâna testatorului, strâns şi sigilat, prezentat Judecătoriei în vederea
efectuării formalităţilor de suprascriere (art. 867 C. civ.).
62
CONCLUZII
Lucrarea este structurată pe 7 capitole în care am încercat să
surprindem mijloacele de dobândire a proprietăţii atât inter vivos cât şi
mortis causa.
Modurile de dobândire a proprietăţii evidenţiate în prezenta
lucrare desemnează totalitatea mijloacelor reglementate de lege –
acte juridice şi fapte juridice prin care se poate dobândi dreptul de
proprietate (indiferent de forma sub care se prezintă). Aceste moduri
pot servi şi la dobândirea altor drepturi reale derivate din dreptul de
proprietate (desmembrămintele proprietăţii) şi au ca domeniu de
aplicare bunurile aflate în circuitul civil.
Considerăm că de lege ferenda, este bine ca legiuitorul să
abordeze în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra unui bun
problema proprietarului din două ipostaze; proprietarul de bună –
credinţă respectiv proprietarul de rea – credinţă.
Susţinem aceasta deoarece printr-o asemenea reglementare
s-ar înlătura în mod clar, evident, orice abuz de drept exercitat de
proprietarul bunului.
De asemenea mai propunem, de lege ferenda ca un constructor
de bună credinţă să poată păstra calitatea de proprietar al
construcţiei, dobândind însă folosinţa terenului. Considerăm că prin
aceasta s-ar respecta principiul echităţii şi cel al bunei – credinţe.
Prin astfel de reglementări să reduce numărul de litigii în
această materie iar practica judiciară va fi uniformă în acest sens.
63
Totodată susţinem opinia potrivit căreia hotărârile pronunţate de
instanţele judecătoreşti în baza unui antecontract de vânzare –
cumpărare, hotărâri care ţin loc de act autentic, pot fi considerate
moduri de dobândire a proprietăţii.
Considerăm că hotărârea judecătorească pronunţată de
instanţă are caracter constitutiv, deoarece are loc o transformare a
obligaţiei (care rezultă din antecontractul părţilor) în obligaţia de a da,
specifică vânzării.
Aşadar, s-a creat o situaţie juridică nouă, iar hotărârea
constituie un titlu de proprietate asemenea celui pe care l-ar fi
constituit părţile dacă s-ar fi prezentat la notariat pentru autentificare.
64
Bibliografie
I. Acte normative:
1. Constituţia României;
2. Codul civil român;
3. Codul de procedură civilă;
4. Legea 18/1991 privind fondul funciar republicată ;
5. Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
6. Legea apelor nr. 107/1996;
7. Legea nr.26/1976, privind regimul vânatului sau vânătoarea;
8. Legea nr.12/1976, privind piscicultura şi pescuitul.
II. Doctrină juridică:
1. Constantin Stătescu Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti – 1970;
65
2. Ioan Adam – Drept civil. Drepturile reale, Editura ALL BECK, 2002;
3. Corneliu Bârsan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura
ALL BECK, 2001;
4. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu – Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000;
5. Matei B. Cantacuzino, Drept civil român, Editura All Educaţional SA
– 1998;
6. Eugen Chelaru – Editura ALL BECK-2000 „Curs de drept civil.
Drepturile reale principale”;
7. Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi desmembrămintele sale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001.
8. Eugeniu Safta Romano, Dreptul de proprietate privată în România,
Editura Grafix, 1993.
9. Vladimir Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex,
Bucureşti 1998
10. A Mihancea, Drept civil, Editura Mirton, Timişoara, 1996.
III. Jurisprudenţă:
- Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anii 1968; 1969;
1984; 1986;
66
- Revista Dreptul pe anul 1992;1993;
- Constantin Crişu, Nicorina Crişu Magraon, Ştefan Crişu –
Repertoriu, Doctrină şi jurisprudenţă română 1989 – 1994, Editura
Arghessis, Curtea de Argeş, 1995, vol. I şi II;
- Adrian D. Dumitru, Camil Gall, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară – rezumate al hotărârilor judecătoreşti, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1958;
- Camil Gall, Nicolae Hogaş, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară – rezumate ale hotărârilor judecătoreşti, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1963;
- Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975 –
1980, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982;
- Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 –
1985, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1982;
- Tudor Popescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Speţe şi soluţii din
practica judiciară, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970;
- Gabriela Răducan, Gelu Titus Maravela, Drept civil. Culegere de
speţe, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.
67
Recommended