View
3
Download
0
Category
Preview:
Citation preview
PRIMĂRIA PÂRSCOV
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură
Anul I, Nr. 1, Aprilie 2013
Număr omagial VASILE VOICULESCU: 50 de ani de la nefericitul său sfârşit
PE CRUCE
Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă
Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii.
Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.
Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii,
Cu fiere oţetită îl adăpau străjerii…
Rîdea cu hohot gloata de spasmele durerii
Şi-l ocărau tîlharii.
Zdrobită, la picioare-i, zăcea plîngînd Maria
Şi-adînc zbucnea blestemul din inima-i de mamă.
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzînd urgia.
Departe ucenicii priveau făr′ de putere…
Cu el se năruise nădejdea lor întreagă ;
N-aveau decît să fugă în lumea cea pribeagă
Şi fără mîngîiere.
Tîrziu porni mulţimea în pîlcuri spre cetate.
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu feţele smerite
Şi bărbile-argintate.
Măslini fără de frunze dormeau mocniţi pe coaste
În vale, ca-ntr-o pîclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Isus, vegheat de oaste.
(din volumul « Poezii », 1916)
În acest număr: I. Nedelea,
T. Damian, D. Scoroşanu,
C. Costea, S. Grigore,
A. Vlăsceanu, E. Niculescu,
Gh.Stroe, S. Coloşenco, T. Cicu,
E. Otavă.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 2
JURNAL PÂRSCOVEAN : Dascăli de ieri şi de azi
În organizarea cadrelor didactice de la
Şcoala Primară Bădila (Mariana Istrate, Ion
Savastiţa, Adrian Docuz şi Alexandru Gomoescu)
a avut loc, în ziua de 28 dec. 2012, o activitate
prilejuită de aniversarea a 100 de ani de la
construcţia şcolii. Au luat parte veterani ai acestei
unităţi şcolare: Maria Gavrilă, Virginia Dumitru,
Elena Ursache, Victor Giuşcă, Elena Zamfira,
dascăli mai tineri: Marioara Simion, Adi Drăgoi,
Viorica Ene, Adriana Zamfira, Adrian Costea,
Monica Fătu, precum şi elevi de altădată: D.
Băiculescu, Elena Stroe, Maria Angelescu, N. Fătu,
Grigore Anghel.
S-a păstrat un moment de reculegere
pentru dascălii plecaţi dintre noi, în lumea celor
drepţi.
Directorul de coordonare, D. Scoroşanu,
profesor şi director al Şcolii Bădila timp de 14 ani,
a arătat că iniţiativa organizatorilor a fost
salutară, întrucât clădirea din 1912 va dispărea,
alături construindu-se un local modern. Domnia sa
a evocat, totodată, momente semnificative din
istoria recentă a şcolii.
Gh. Postelnicu, profesor al Şcolii Bădila
(1990-2005), a prezentat un istoric al
învăţământului din acest sat, începând cu primii
dascăli menţionaţi în 1830-1835. Şcoala Bădila a
trăit un moment de glorie între cele două războaie
mondiale, când a fost condusă impecabil de
învăţătorul Ilie Vârşă.
Elena Stroe-Otavă, profesoară, elevă a
Şcolii Bădila între 1957 şi 1964, şi-a amintit cu
emoţie chipurile luminoase ale dascălilor săi, ca şi
D. Băiculescu, important om de afaceri, care a
completat cu informaţii preţioase povestea şcolii.
Au mai vorbit, cu nostalgia trecerii anilor, M.
Gavrilă, V. Dumitru, E. Ursache, M. Simion, A.
Costea, V. Giuşcă, N. Fătu.
Gh. Postelnicu a propus realizarea unei
reviste săteşti de ştiinţă şi cultură, care să
valorifice potenţialul istoric, geografic şi artistic al
localităţii. Prezenţi la întâlnire, reprezentanţii
autorităţii locale, viceprimarul Daniel Mihai şi
secretarul Nicolae Calen au promis sprijin
financiar pentru orice demers cultural care va
promova imaginea comunei Pârscov.
Întâlnirea de la Bădila s-a înscris într-un
proiect mai larg, derulat pe tot parcursul anului
2012, care a inclus, printre altele, festivităţi la
Lunca Frumoasă şi Pârscov (6 aprilie), precum şi
aniversarea „30 de ani de la absolvire”- promoţia
1982 (3 noiembrie) de la şcoala de coordonare.
E. Postelnicu
Iniţiativa acestei modeste construcţii culturale aparţine unui număr de oameni incredibil de
mic. Poate că de aceea s-a şi realizat. Ceea ce nu este posibil într-o reşedinţă de judeţ se va întâmpla
la fiecare a treia lună din an, într-o localitate rurală încărcată de spiritualitate, ca întreaga vale pe
care o patronează istoric şi geografic, de la albia râului Buzău, până sub poalele Penteleului.
Indiscutabil, numele publicaţiei aminteşte de volumul de versuri din 1938 al patronului
nostru spiritual, dar şi de speranţa noastră în deschiderea unor căi necunoscute în creaţia ştiinţifică
şi artistică locală. Ea va continua, la o scară mai mare, activitatea de 12 ani a revistei şcolare „ABC”.
Ne-am străduit ca primul număr al „Întrezăririlor” să fie gata până în luna aprilie 2013,
pentru a-l închina memoriei lui Vasile Voiculescu, al cărui suflet s-a ridicat la cer în urmă cu o
jumătate de veac.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 3
VASILE VOICULESCU : MEDICUL ŞI ARTISTUL
G. POSTELNICU
După o documentare de aproape doi
ani, ne-am simţit datori, ca la sfârşitul studiului monografic consacrat vieţii şi
operei lui Vasile Voiculescu, apărut la Editura EuroPress, în 2012, să imaginăm portretul acestuia. Puneam în centrul
personalităţii sale, „ca însuşire dominantă, generatoare de fapte şi atitudini”, omenia, în care alţi cercetători
au văzut fie temeiul credinţei, fie vocaţia sa de medic. Nimic paradoxal,
deoarece Marelui Om i-ar fi plăcut să devină cleric. În atare situaţie, apostolul nerealizat
şi-a dedicat viaţa slujirii oamenilor. În tot ce a făcut, a
gândit ca un prelat, dar a simţit ca un artist cu neaşteptate intuiţii muzicale şi plastice.
Înainte să aştearnă gândurile pe hârtie, era urmărit vreme
îndelungată de sonoritatea cuvintelor. Magnetismul munte-nismelor i-a înălţat respectul la gradul de
cult mistuitor. Din vocabulele stratului străvechi a scos noi ritmuri şi culori pentru cadenţa topică a frazelor poetice.
Se arăta rar în lume cu propria poezie. Modest, o însoţea cu a altora, spre
împlinire, uimire şi laudă. Omenescul său s-a armonizat cu sensibilitatea universului, s-a împărtăşit din mistica
naturii, s-a înfiorat de dumnezeire. Subţiratic şi agil. Chipul blând exprima
inteligenţa singuraticului. L-a însoţit până la moarte înfăţişarea apostolică de înţelept teolog hăituit de visele neîmplinite ale
semenilor, de tragedian cu credinţa sfâşiată.
A avut un destin social tipic pentru
copilul de la ţară, înnobilat de învăţătură. În public vorbea puţin, dar a găsit căi
personale de a se adresa mulţimii: presa scrisă şi vorbită, cum s-ar spune astăzi. În faţa foii de hârtie şi a microfonului nu
roşea, nu se pierdea cu firea. Prin domolirea impulsurilor şi-a făcut mulţi prieteni, dar nu vibrau cu toţii la
bunătatea sa. Iradia o mărinimie discretă, curativă, necondiţionată. A fost
până la sfârşitul vieţii, chiar şi în închisoare, un domn sfios, cu o memorie extraordinară, cu o
cultură şi o informaţie ştiinţifică impecabile, însuşiri nelăsate la
vedere. Un câştig important al omeniei a fost puterea de muncă. O muncă organizată în
cele mai mici detalii. Şi-a iubit copiii şi nepoţii, care şi-au găsit sălaş în ţinuta lui morală. Şi-a
divinizat soţia. Păcatul de neiertat pentru omenia lui a fost că nu a
încurajat-o să-şi termine studiile şi să practice medicina.
Soarta sa de mare scriitor s-a
împlinit postum. În anii proletcultismului bolşevic a văzut că poezia întoarce spatele
lui Dumnezeu şi a căutat să-şi ascundă cât mai bine manuscrisele, ca probă pentru vremuri mai bune că vâna
tradiţionalismului ortodox nu secase în literatura română. Poezia mistică din zilele noastre a crescut din sâmburele de
lumină numit Vasile Voiculescu. Rugăciunea scriitorilor contemporani
poate începe cu numele său, fiindcă el asigură legătura tuturor cu Marele Creator.
Cuvântul e un brut material pentru zidărie, dar zadarnic facem edificii măreţe de„ ٭
vorbe, dacă nu le locuieşte nici un gând, goale de duh.”
.Durerea e pârghia vieţii„ ٭
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.”
”.Un material mlădios care nu se rupe niciodată: Realitatea„ ٭
V. Voiculescu : „Aşchii de meditaţie”, din vol. „Gânduri albe”
ÎNTREZĂRIRI Pagina 4
CAUZELE MORŢII LUI VASILE VOICULESCU
Gheorghe POSTELNICU
De-a lungul vieţii sale, Vasile Voiculescu a consemnat pe mai multe manuscrise necazul crizelor
sciatice. Ca să-şi calmeze durerile, scria întins pe pat şi rezemat de perne, ţinând o planşetă pe genunchi.
Suferea de spondiloză de la 45 de ani. În primăvara lui 1930, aflat în concediu la Pârscov, nu şi-a putut însoţi
familia şi prietenii la Icoană, unde preoţii şi învăţătorii de pe plai, organizaţi din 1922 în Societatea Culturală
„Armonia”, luau parte la o mare serbare populară de Ziua Regelui. Teodor-Marcel Voiculescu (1906-1995),
fratele geamăn al enigmaticei Teodora (m. 1997), nepotul de frate al scriitorului, îşi amintea că acesta a stat
acasă, încins zdravăn cu un brâu căptuşit cu blăniţă de ied, deşi ar fi vrut să-l întâlnească pe prietenul mai tânăr,
Constantin Gavriloiu (1890-1980), preot la Târcov-Oleşeşti. Cei doi se cunoscuseră pe frontul din Moldova.
Seminaristul fusese sanitar al companiei de mitraliere comandate de căpitanul Ion Mihalache, apoi voluntar în
spitalul mobil de contagioşi (tifos, febră tifoidă, icter) din Bârlad, condus de medicul militar Vasile Voiculescu.
Poiana numită La Icoană se afla la marginea pădurii Gorgane, deasupra satului Pârscovul de Jos, unde
Voiculeştii aveau livezi şi fâneţe. Ca să se protejeze de duhurile rele, căutătorii comorii Manciului (printre ei s-
a aflat în adolescenţă şi Dile) au prins pe un gorun icoana Maicii Domnului, lucrare realizată de zugravul
bisericesc Ion Potlogea (1908-1999) din Robeşti. Bunicii dinspre mamă ai acestuia, Maria şi Zaharia Stoian,
luau în arendă („în dijmă”) terenul de la Ţarigrădeanca al lui Costache Voicu. Trei zile mai târziu, într-o marţi,
preotul Gavriloiu l-a vizitat pe doctor, însoţit de mezinul familiei, care avea amigdalită acută. Viitorul general
Ion Gavriloiu (n. 1921) poartă şi astăzi în amintire imaginea doctorului Voiculescu, „luminos şi cordial, păşind
cu grijă din cauza durerilor de şale”.
La 50 de ani, Voiculescu avea deja o sensibilitate dureroasă la frig şi umezeală a mucoaselor, care îi
provoca strănut repetat şi curgerea nasului. Spera să se trateze într-o staţiune din sudul Franţei. Constantin
Daniel, medic bucureştean, ginerele magistratului Dimitrie I. Carp, proprietar de terenuri agricole şi păduri în
Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza existenţială practicată de Voiculescu şi de selenoterapia pe care o
recomanda pacienţilor, îşi aminteşte („Retrospective medicale, studii, note şi documente”, 1985) că la 67-68 de
ani, Voiculescu mergea „cu trupul plecat înspre pământ”. Duşul rece, fereastra deschisă, iernile (1956 şi 1957)
cu locuinţa neîncălzită i-au slăbit rezistenţa fizică. Cele 1345 de zile de închisoare au agravat leziunile coloanei
vertebrale, conducând la cea mai gravă formă de tuberculoză, morbul lui Pott, diagnosticat de medicul radiolog
al Spitalului Brâncovenesc. Îi produceau usturimi şi disconfort în regiunea inferioară a abdomenului şi urmările
celor două operaţii de prostată din 1954.
În 1919 a luat parte la campania de combatere a tuberculozei şi a tifosului exantematic în judeţul
Dâmboviţa, misiune dusă la îndeplinire exemplar, fapt recunoscut prin citarea numelui său în Buletinul oficial
al Serviciului Sanitar, de primirea, un an mai târziu, a „Coroanei României cu spadă şi panglică de virtute
militară” şi de numirea sa ca medic al Domeniilor Coroanei, pe 6 ianuarie 1920. Este posibil ca infectarea cu
bacilul tuberculozei să se fi produs atunci, imunitatea naturală şi viaţa echilibrată oprind boala timp de 50 de
ani. Detenţia de la Jilava şi Aiud a reactivat şi răspândit microbul la ţesuturile osoase lombare. În anii tinereţii
ţinuse să dea impresia de dârzenie, mergând mult pe jos, drumeţind pe cărări de munte. Constituţia fizică (1,66
metri şi 58 de kilograme) nu-i îngăduia, însă, eforturi prea mari. În altă ordine de idei, nu există mărturii că pe
timpul anchetei penale ar fi fost „bătut cu sălbăticie”, fiind, apoi, aruncat în celula rece. După cum, „ceea ce
spunea nepotul din Germania Federală nu au confirmat fiii din România ceauşistă: că ar fi fost somaţi în iulie
1962 să-l scoată din spital, deoarece medicii nu voiau să ţină patul ocupat de un om bătrân, care mai fusese şi
deţinut politic” (Gh. P. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, EuroPress 2012).
În ultimele zile de viaţă, injecţiile cu morfină l-au întors de mai multe ori din moarte, cu toate că
implora să i se curme suferinţa: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, faceţi ceva să sfârşesc”. Tratamentul cu
antibiotice puternice primit la Spitalul Foişor îi provocase pierderea auzului. Comunica în scris cu cei din jurul
său, însă tot timpul mintea i-a rămas curată. Nu s-a împărtăşit, nu s-a spovedit, spunând preotului că nu are
păcate.
A închis ochii pentru totdeauna, în noaptea de joi spre vineri, 25-26 aprilie 1963, nu înainte de a-l sfătui
pe fiul Ionică să nu încredinţeze oricui manuscrisele sale: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic!
Tu să nu le dai nimic! Nu ştii ce perverşi sunt.” (Ion Voiculescu, după Roxana Sorescu)
ÎNTREZĂRIRI Pagina 5
ÎMPLINIRE A UNEI MENIRI ASUMATE
I. NEDELEA
Vreo 19 luni şi aproape...o viaţă i-au trebuit lui Gheorghe Postelnicu pentru a scrie
o carte despre Vasile Voiculescu, faptă care, încununându-le pe cele de până acum pe tărâm
literar, pare să fi fost asumată ca menire esenţială a existenţei sale ca scriitor. Ceva mai
mult de un an şi jumătate, pentru a reuni şi transpune într-o lucrare temeinică informaţii din
izvoare astfel secate şi cartografiate „coerent şi omogen”, analize operate sub semnul
adoraţiei...lucide, judecăţi de valoare convingătoare, opinii consolidate în ambianţa aşezării
de pe Valea Buzăului unde s-au înfiripat primele temeiuri ale destinului spiritual al
scriitorului-medic şi unde şi Gh.P. a trăit şi a profesat. O viaţă, în care, de la sine sau din
statornică preocupare, s-au adunat şi sedimentat, ca detalii ori esenţe, elemente ale universului rural numit
Pârscov, care l-au marcat, în anii copilăriei, pe V.V., cunoştinţe şi impresii datorate unor „vestigii” ale
existenţei lui în acest spaţiu: urmaşi, casă (devenită memorială), oameni ai locului, râuri, păduri, lacuri,
legende etc.
Pe parcursul a circa 320 de pagini (inserând şi fragmente publicate anterior în „Convorbiri literare”
sau în volumul „Critice” - 2011), „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu” (a şaptea carte; a treia ca istoric şi
critic literar), apărută în 2012 la Editura EuroPress Group (autorul păstrează ritmul editorial: anul şi
volumul), îşi dezvăluie episoadele şi, respectiv, meritele într-o curgere continuă şi mereu consistentă. Mai
ales pe cititorul amator de construcţii cu arhitectură evidentă, ce îngăduie un acces facil către detalii
integrate categorial, de la prima răsfoire, cartea îl surprinde prin absenţa unei structuri aparente. Lectura nu
va evolua de la capitolul introductiv până la cel concluziv, marcate ca atare, şi nu va trece prin cele care,
convenţional, ar putea fi intitulate „Copilăria”, „Satul”, „Poetul”, „Prozatorul”, „Dramaturgul”, „Medicul”,
„Pătimirea” etc., deşi toate aceste componente ale personalităţii excepţionale a lui V.V. se regăsesc tratate cu
iscusinţa istoricului şi criticului atent la substanţa şi credibilitatea izvoarelor, cu statornică grijă de a nu se
lăsa condus în aprecieri de înclinaţiile afective faţă de subiect. Gh.P. recunoaşte „structura neobişnuită a
cărţii şi cronologia subiectivă” şi le explică prin „lipsa(...)de simpatie faţă de lucrările didactice”. Este
limpede că profesorul de limba şi literatura română, care a oficiat la catedră timp de 42 de ani, încearcă să
separe net strădania literară de cea didactică, atribuind celei din urmă, atunci când se amestecă în demersul
exegetic, sensuri peiorative...consacrate, termenul apărând, de altfel, în asemenea contexte în cuprinsul
volumului. Cu toate acestea, referindu-se în partea introductivă la propria întreprindere, nu ezită să invoce
„metoda noastră” sau „principiul ştiinţific impus” – care, trebuie spus, se detaşează meritoriu din întreaga
lucrare – , iar în paginile acesteia integrează, la locurile cuvenite, cu rol lămuritor asupra întâmplărilor,
opţiunilor spirituale sau scrierilor „medicului fără arginţi”, adevărate fişe didactice dedicate lui Vlahuţă,
Urmuz, Hogaş, Ion Pillat, ca şi reginei Maria, poporanismului, isihasmului, subdialectului muntenesc etc.
Oricum, de vreme ce autorul, cu formaţie de prozator, nu încearcă să-l ispitească pe cititor printr-o
construcţie cu entropie dimensionată pe măsura eventualei lui comodităţi, este nevoie ca acesta să fie
interesat de subiect ori suficient de receptiv la semnalele pozitive ademenitoare pe care lucrarea le emite
încă din primele pagini. Acestea temperează, de altfel, şi o posibilă tentativă de a descoperi în formula
preferată de Gh.P. urme de orgoliu sau de porniri insurgente faţă de sisteme superficial agreate.
Chiar dacă riscăm să acordăm un spaţiu supradimensionat constatării de mai sus, nu putem să nu
lansăm întrebarea: în condiţiile date (absenţa structurii cu elemente de susţinere explicit definite), ce liant dă
suficientă trăinicie edificiului pentru a nu se prăbuşi? Răspunsul ar trebui să întrunească multele atuuri ale
cărţii; în primul rând, cu efect nemijlocit în planul îndoielii (retorice!) iscate de întrebare, înlănţuirea
firească, guvernată de logică sau de inspiraţie, a episoadelor şi ideilor, arderea constantă pentru o restituire
originală, corectă, întregitoare, calitatea omogenă a materialului ideatic şi lingvistic al zidirii.
Cât despre celelalte componente ale armăturii ascunse generatoare de soliditate, dintr-o lungă listă a
notaţiilor favorabile prilejuite de lectură vom reţine numai câteva, încercând, după exemplul lui Gh.P., care
şi-a stăpânit aplecarea firească spre elogiu faţă de fiul (cel mai) strălucit al satului, să ţinem sub control vraja
unor (reuşite) evocări (privelişti, oameni, toponime, muntenisme specifice etc.) ale aşezării de unde se
întâmplă să provenim.
Diversitatea şi bogăţia izvoarelor captate şi filtrate de exeget se constituie într-un prim argument
pentru interesul pe care cartea poate să-l provoace în rândul specialiştilor, al oamenilor din spaţiile vizate,
ÎNTREZĂRIRI Pagina 6
dar şi lectorului neutru. Studii ale voiculescologilor sau contribuţii mai modeste au fost investigate, analizate,
cântărite, fiind îmbrăţişate opiniile solid argumentate, demontate chiar unele afirmaţii consacrate, nuanţate
judecăţi anterior impuse de critica şi istoria literară (o anumită idee „nu are susţinere”, după cum nici
limitarea universului uman şi geografic, afirmată „din motive extraliterare”; „Paternalismul unor
voiculescologi suferă de exces afectiv”...). Nu poate fi ignorată, din perspectiva surselor valorificate,
utilizarea cu discernământ a celor reprezentate de „arhiva orală pârscoveană (...)încă activă” sau a mărturiilor
din scrierile unor foşti deţinuţi politici despre scriitorul martir „cu aură de sfânt”, care, în cele 1345 de zile
ale pătimirii în infernul închisorilor comuniste, hrănindu-se „parcă din duh, împărţea puţina hrană cu
ceilalţi”. Gh.P. aduce în atenţie şi, în general, clarifică diferite confuzii sau inadvertenţe biografice (dacă a
fost sau nu medic de plasă la Buzău, data naşterii sau a căsătoriei, debutul), înlătură etichetele
minimalizatoare sau, dimpotrivă, excesive, pătrunde cu perspicacitate şi delicateţe în unghere tainice ale
personalităţii scriitorului, medicului, creştinului, omului Voiculescu. Fără a-i delimita...didactic etapele
creaţiei, îi urmăreşte atent evoluţia, punctând momente esenţiale ale creşterii valorice sau identificându-i
orientări în spaţiul curentelor literare: „drumul său în literatură bătea pasul pe loc”; „a continuat să compună
critic noi volume, înlăturând pornirile tinereşti după criterii limpezite pas cu pas”; volumul „din 1921 stabilea
ipostazele noului Voiculescu: meditaţia aforistică, ideea generoasă a dăruirii de sine, prometeismul, modestia
trufaşă...”; „coeficientul de lirism a înregistrat o creştere continuă”; „manierismului farmecului local îi ia
locul (...) un manierism al vocabulei care cântă”; „o artă literară maturizată”; „Temperase impulsurile
sămănătoriste şi retorismul iconografic şi pregătea terenul pentru marile izbânzi literare” ş.a.m.d. Fără a
minimaliza, cum s-a încercat, lirica din primele perioade ale creaţiei voiculesciene, exegetul aşază pe locurile
de frunte cuvenite „descoperirea magică a desăvârşirii artistice” reprezentată de „Ultimele sonete închipuite
ale lui Shakespeare...”, ca şi nuvela „Zahei Orbul” (privilegiată în consecinţă prin tratarea în vreo 17 pagini),
care „încununează perioada stilistică a lui Vasile Voiculescu”.
În şirul meritelor volumului la care ne referim se mai detaşează: echilibrul aprecierilor critice (scăderi
ale operei analizate sunt contrapuse numeroaselor formulări elogioase prin circa 30 de notaţii referitoare,
desigur, la aspecte particulare ale acesteia: „imitator al lui Vlahuţă în Ţara Zimbrului”, „accente retorice”,
„descripţie excesivă”, „variaţiuni minore”, „episoade lungi şi plictisitoare”, „ecouri puerile” etc.); comentarea
firească, eliberatoare de semnificaţii a textelor; circumspecţia faţă de surse („impresiile rudelor de sânge sunt
incendiate chiar şi de întâmplările cele mai banale”); aplecarea către analize stilistice (chiar şi propriu-zis
lingvistice); configuraţia eseistică a unor pagini, determinată de cultura şi înclinaţia spre cugetare a autorului;
mişcarea dezinvoltă printre repere ale culturii naţionale şi universale; alternarea analizelor cu pagini de
sinteză (vezi enumerarea temelor creaţiei lui V.V. sau finalul, citabil integral, în care este schiţat portretul
Omului Voiculescu); expresivitatea scriiturii (într-o lucrare cu aparenţe austere, în care nu şi-au făcut loc
imagini existente, desigur, din belşug la Casa Memorială) întemeiată pe preponderenţa frazelor scurte, cu
nerv, pe inserarea de întrebări retorice ale îndoielii ori clarificării, pe formulări metaforice sau, cel puţin,
proaspete (la a căror citare a trebuit să renunţăm); cursivitatea textului (slujită şi de preferinţa pentru
informaţii minime despre sursele bibliografice); ştiinţa introducerii unor detalii de natură să dezvăluie
farmecul unor „apucături” (de pildă, plăcerea de a forţa intrarea în limba literară a unor neaoşisme sau de a se
deda unor exerciţii ludice, alcătuind cu uşurinţă dedicaţii, epigrame, ori chiar o petiţie în versuri) etc., etc.
Ce ar trebui (?)menţionat pentru celălalt talger al balanţei? Poate, unele lungimi în prezentarea de
contexte (inclusiv istorice) ale unor momente din viaţa şi creaţia lui V.V., dezvoltate până la întinderea
divagaţiei ce depăşeşte obiectivele stricte ale demonstraţiei persuasive sau ale eventualei strategii de cucerire
a lectorului (vezi referinţele la „moştenirea cimeriană hiperboreeană”); poate, unele pagini mai greoaie (e
drept, rare şi utile!) în care se aglomerează, în liste lungi, titluri de creaţii (ex., p.193); poate, câteva treceri
bruşte de la o idee la alta (în acest sens, prin structura lucrării, autorul neimpunându-şi nicio restricţie), cum
ar fi cea de la „romanul” sentimental Lica-Dile, la notaţiile de factură monografică despre morile din plaiul
Pârscov.
George Călinescu, într-o prefaţă la „Opera lui Mihai Eminescu”, aprecia că, în condiţiile existenţei
unui „material cules şi analizat de alţii”, unui nou exeget „nu-i rămâne decât să aplice un ochi odihnit şi
acut”. Gh.P. a realizat semnificativ mai mult de atât, având şanse să se impună decisiv printre voiculescologi.
În aceeaşi prefaţă, G.C. admitea că „nu strică deloc ca o lucrare critică să forţeze puţin priceperea curentă
printr-o împărţire clară”, diviziunile „necesare sugerând înlănţuirea ideilor critice”. Ar putea fi, oare, aceasta
o sugestie pentru o viitoare variantă a întreprinderii monografice a voiculescologului pârscovean.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 7
O EXEMPLARĂ CARTE ŞTIINŢIFICĂ
ÎMBRACATĂ ÎNTR-O FRUMOASĂ HAINĂ BELETRISTICĂ
Titi DAMIAN
Potrivit notaţiei autorului Gheorghe Postelnicu de la sfârşitul cărţii VIAŢA ŞI OPERA LUI
VASILE VOICULESCU, ed. Euro Press, Bucureşti, (2012), 326 p., a lucrat efectiv la ea între septembrie
2010 şi martie 2012. Aceasta înseamnă nouăsprezece luni de trudă cu fişele, cu frazele. Se gândeşte însă
cineva ce imensă muncă a depus autorul până să ajungă la stadiul fişelor? Adică să citească, să recitească, să
cerceteze, să compare, să noteze tot ce a scris poetul, prozatorul, dramaturgul, medicul Vasile Voiculescu
într-o viaţă. Asta nu-i suficient. Autorul cărţii acesteia a avut ambiţia să cerceteze tot ce au scris distinşi
voiculescologi, ca să dăm doar câteva nume: Florentin Popescu, Roxana Sorescu, Alexandru Oproescu, Ion
Nica, Rodica Pandele, Mircea Braga, Liviu Grăsoiu, Constantin Miu etc. Pentru a argumenta această
afirmaţie, este de ajuns să cităm doar scrierile doamnei Roxana Sorescu pe care, cu certitudine, le-a
consultat: „Integrala prozei literare” (1998), „Integrala operei poetice”(1999), ediţia completă în trei volume:
„Proza”, 715 p. (2003), (Poezia), 750 p. (2004), „Dramaturgia. Date biografice. Manuscrise sechestrate.
Manuscrise regăsite”, 982 p. (2004).
Cred că Domnia Sa a avut în minte şi în inimă îndemnul celebru venit de la cronicar: „Biruit-au
gândul să mă apuc de această trudă...”, dar şi celebrul vers voiculescian „Mă sprijin în condei ca în toiag”
(„Autoportret romantic”) pe care eu l-aş fi pus motto cărţii acesteia de o deosebită valoare documentară şi,
deopotrivă, literară. M-a luminat asupra intenţiei discursului autorului cu care a pornit la drum, o interesantă
reflecţie: „Cel care caută nu are odihnă până nu găseşte. Găsind, se va tulbura. Tulburat, se va minuna.
Minunându-se, va domni asupra Întregului. Domnind, va dobândi Repaosul.” (p.8)
Prima frază a cărţii trimite la motivaţia fundamentală a demersului: „La aproape cincizeci de ani de
la sfârşitul tragic al lui Vasile Voiculescu, opera sa nu a prins umbra uitării. Cu cât eliberează unghiuri noi
de cercetare, cu atât mai multe întrebări gravitează în jurul ei.”(p.5)
Ceva mai jos anticipează o posibilă întrebare: De ce încă o carte despre viaţa şi opera lui Vasile
Voiculescu? Răspunsul este fără echivoc, realizat cu argumente solide: „Acumularea unor mari cantităţi de
contribuţii biografice şi critice a impus reevaluarea lor” iar, pe de altă parte, „Personalitatea sa
multilaterală trebuie reaşezată în actualitate.” (p.7)
În continuare, îşi ia câteva măsuri de prevedere, anticipând reproşuri precum absenţa capitolelor şi a
bibliografiei: „Titrarea capitolelor ar fi fost, oricum, arbitrară şi nu ar fi satisfăcut, de fel, cronologia.”;
„Lucrarea poate fi socotită beletristică, ceea ce nu ar fi atât de rău, având în vedere formaţia mea de
prozator.”(p. 8)
Această nouă carte a lui Gheorghe Postelnicu realizează, pornind de la o documentare exemplară, o
tratare exhaustivă, aş putea spune poliedrică, asupra vieţii şi operei marelui cărturar, într-o dublă manieră: pe
de o parte, prin detalii şi numeroase informaţii epuizează problematica discutată la un moment dat, totodată
vizează şi esenţialul în concentrări concluzive lapidare, aproape gnomice, cum avem să dovedim prin câteva
exemple:
„Poporanismul voiculescian are mai mult vizionarism sanitar decât literar, punctat de aspecte
utopice.” (p.163)
„Toate alegoriile epice voiculesciene sunt retorice, monologice şi gesticulante.” (p.158)
„Ca toţi peisagiştii, Vasile Voiculescu are locuri, anotimpuri şi momente ale zilei, preferate.”
(p.151)
„O notă personală a peisagismului voiculescian constă în naturaleţe.” (p.150)
„Volumul de poezii <Pârgă> oferă vizitarea laboratorului artistic primar, mobilat sumar.” (p. 169)
„Filonul mitologic folcloric a trimis ecouri tulburătoare în toate zonele voiculesciene.” (p. 231)
„Voiculescu a generat nostalgia originii şi viziunea panteistă, vocaţia primordialului şi simpatia
faţă de substratul arhaic.” (p. 259)
„Nuvelele lui Voiculescu nu sunt saturate de lirism, ci de epic tensionat, condus magistral de un
povestitor experimentat.” (p. 279)
ÎNTREZĂRIRI Pagina 8
„Din toată proza voiculesciană, <Zahei Orbul> este opera căreia nu i se poate reproşa nimic. Este o
carte modernă pentru vremea la care a fost scrisă, modernă şi astăzi.” (p.292)
Un prim element care conferă originalitate cărţii îl reprezintă faptul că autorul reuşeşte să combine
beletristica şi rigoarea ştiinţifică.
Mai întâi, este de semnalat seriozitatea documentării, coroborată cu exactitatea datelor, mai ales că,
localnic fiind, vine cu multe noutăţi faţă de antecesori. Din acest punct de vedere, lucrarea pare de neînlocuit
pentru oricine ar cerceta-o, fie că este vorba de elevi, studenţi, profesori sau critica literară.
În al doilea rând, aduce un element de mare noutate: încadrează biografia autorului, dar şi opera sa, în
epoca pe care el a traversat-o, oferind cititorilor informaţii exacte, veridice, fără să mai fie nevoie să mai
apeleze la alte surse. Spre exemplu, când vine vorba de Canal, citează un fragment reprezentativ din romanul
lui Preda „Cel mai iubit dintre pământeni.” (p.26) La momentul „Rugului aprins”, autorul se dovedeşte a fi o
adevărată enciclopedie, epuizând subiectul. Şi când aduce vorba de torturile practicate în închisorile
comuniste oferă informaţii preţioase. (p.53) Realizează incursiuni în psihologia şi etnologia pârscovenilor.
(p.89) Nu se sfieşte să vină cu informaţii complete despre biografia lui Alexandru Vlahuţă, prietenul lui
Voiculescu. Citează două pagini din cartea lui Hogaş „În Munţii Neamţului” atunci când compară drumurile
montane ale autorilor. (p.147) Când ajunge la sihăstriile din Carpaţii de Curbură, pe unde, cu certitudine, a
călătorit şi eroul său, ţine un adevărat curs de paleoistorie. (p.244) Un eseu întreg este dedicat motivului
lupului în cultura română. (p.255) Cartea este presărată la tot pasul cu inserţii biografice şi bibliografice ale
altor autori.
În al treilea rând, prozatorul Gheorghe Postelnicu nu se dezminte. Cu talent, cu răbdare, cu tenacitate,
reuşeşte să realizeze, pe parcursul celor 326 de pagini un portret fizic şi moral al medicului şi scriitorului, de
neegalat în cultura română, având ideea interesantă de a contrapuncta informaţia cu portretul:
„Plimbările prin Bucureşti, întâlnirile consacrate reflecţiei şi rugăciunii îi refăceau rezerva de
energie, îi limpezeau chipul cu lumina înserărilor lăuntrice, îi îndârjeau voinţa de a duce la capăt misiunea
ce i se hărăzise pe ogorul literaturii române, ca unui magistru incontestabil ale cărui însuşiri de martir nu
au putut fi egalate de nimeni.” (p.19)
„Ca şi Arghezi şi Blaga, a militat împotriva uscăciunii, a fricii şi a emfazei stilistice, a liricii
lozincarde şi schematice. I-au fost de mare ajutor cultura umanistă şi cea ştiinţifică. Hotărât şi limpede în
credinţa sa, a optat toată viaţa pentru o tradiţie flexibilă de creştin autentic.” (p. 20)
„Singur, din ce în ce mai singur, din 1947, a înţeles că prin rugăciune şi dialog ecumenic elementele
naturii mărturisesc dragostea lui Dumnezeu şi slăvesc, la rândul lor, pe cel Atotputernic.” (p.33)
„Oricum, nu era un om comunicativ. Pasiunea pentru literatură a întrecut-o cu mult pe cea faţă de
medicină, devenind totală după 1946. Vorbea rar despre cărţile sale.” (p. 45)
„Propria morală l-a împiedicat să atace vreo dată un coleg, sa-i aducă un reproş sau să rostească
ceva critic. Avea pentru fiecare o vorbă bună.” (p. 46)
„Acumulase o cultură imensă. Citea în original texte franţuzeşti, englezeşti, nemţeşti, italiene. Credea
că limba română este un material atât de tare, încât cedează numai dălţilor ascuţite.” (p. 49)
„El a transformat în conştiinţă toate experienţele vieţii. Rănile grave, epidemiile de tifos, icter şi
TBC, păduchii şi mizeria au fost incluse conştiinţei spirituale şi salvate cu sensuri noi.” (p. 72)
„Drumul său prin literatură s-a caracterizat printr-o permanentă dorinţă de înnoire, constând în
simplificarea alegoriei şi a experienţei artistice. Un urcuş stăruitor spre aerul purificat al înălţimii estetice.”
(p. 188)
„Mângâiat de basme în copilărie, poetul se mângâie în încercările vieţii cu un fir de busuioc din
mănunchiul răsărit în amintire.” (p. 200)
„Că Voiculescu a ţinut nestins cultul naturii, rămâne una din trăsăturile personalităţii sale. El
preţuia deopotrivă muntele, marea, pădurea, balta, câmpia, fapt confirmat nu numai de operă, ci şi de
contemporani. A fost un om al spaţiilor largi pe care le asimila cu o neprefăcută poftă de viaţă.” (p. 212)
„A trăit sentimentul că îşi face datoria de om al ţării, de cărturar onest şi harnic pe ogorul culturii,
convins că propria mărturisire scrisă va contribui la sănătatea fizică şi intelectuală a naţiunii.” (p.221)
„Viaţa intimă se desfăşura după masa de seară până la primul cântat al cocoşilor. Cultivat, delicat,
aflat în căutarea unei colaborări şi a unui câştig suplimentar onest, dârz şi demn, nu şi-a dorit să fie asimilat
decât de lumea artistică.” (p.221)
ÎNTREZĂRIRI Pagina 9
Admirabila frază care încheie portretul din finalul se constituie într-un mesaj apoteotic: „Rugăciunea
scriitorilor contemporani poate începe cu numele său, fiindcă el asigură legătura tuturor cu Marele
Creator.”
Nici în această carte prozatorul şi peisagistul Gheorghe Postelnicu nu se dezminte strecurând
umbrele unui patriot local, refăcând peisajul pe care Voiculescu îl contempla: „Poate că pe Dile îl ispitea
mai mult firul de apă din spatele casei, aflat sub puterea morarilor, dar în mod sigur a învăţat să înoate pe
Sărăţel. Când a mai crescut, şi-a putut lua inima în dinţi şi a demonstrat aptitudini nautice pe marele râu
Buzău, la Morişcă [...]Cleanul, mreana şi caracuda fulgerau undele limpezi. Trăind între ape, nu putea să
nu fie atras de mirajul pescuitului. Spectaculoase şi generatoare de povestiri îngrozitoare erau ploile
torenţiale urmate de creşteri ale debitelor. Până pe o treaptă superioară a verii, verdele domina totul:
gorganele, pădurile şi grădinile. Verdele vesel al otăvii şi verdele mohorât al cânepii se amestecau cu
stropii de cer senin [...] Copilul tolănit în fundul grădinii sau ascuns între ramurile nucului bătrân se afla
într-un tainic dialog cu sevele oricui ar fi părut ele dedicate.” (p.74)
Foarte desele incursiuni, uneori cu bisturiul, în măruntaiele fiecărei operei literare voiculesciene, fie
poezie, proză sau teatru, desluşesc cititorului şi cele mai interesante şi originale nuanţe ale interpretărilor,
vădind vocaţia sa de dascăl şi de subtil eseist.
Odată cu publicarea următoarelor cărţi despre care îmi vorbea autorul, cu aceeaşi pasiune cu care
scrie, (eu aştept cu nerăbdare şi pe cea referitoare la foarte interesantul lexic voiculescian, având multe
rădăcini regionale, neaoş buzoiene), se poate vorbi de o nouă ramură în istoria literaturii române:
voiculescologia. Cu modestie, dumnealui îşi consideră cartea beletristică. Fără falsă modestie, eu o socotesc
ştiinţifică, îmbrăcată într-o haină beletristică. Îi stă bine şi aşa, dar să-i dăm ştiinţificului ce-i al ştiinţificului,
adică bibliografia şi capitolele (cu certitudine, la următoarea ediţie). Aceasta, pentru înlăturarea oricăror
suspiciuni, dar şi pentru mai rapida orientare a cititorului şi a cercetătorului în interiorul ei.
TITLURI
ORIZONTAL: 1, 3, 5, 7 şi 9: titluri din proza lui
Vasile Voiculescu.
Celelalte definiţii: 2) Vehicule rustice – Vine de la
Gheorghe. 4) Subsemnatul – Patru anotimpuri –
Zeul soarelui la egipteni (mit.) – Pe tine. 6)
Apărut (pop.) – Vechiul do. 8) Usturoiat (reg.) –
Dă dovadă de generozitate. 10) Serviciu de patru
ore, executate în schimburi, de echipajul unei
nave – Rocă dură şi casantă.
VERTICAL: 1) Computer personal (abr.) –
Floarea societăţii. 2) Obiect curăţat cu lama unui
cuţit – Refren popular. 3) Ceas – Artist plastic. 4)
Umflaţi la faţă de somn sau de boală – Linişte la
mânăstire! 5) Foarte politicos – Înainte de nouă.
6) În seif! – Munţi în republica Africa de Sud –
Bucăţi de cârpă! 7) Păsările din curte. 8) Se referă
la proprietatea funciară – Calificativ. 9) Cuvânt
daco-getic înscris pe ceramica descoperită la
Ocniţa, în Oltenia – Soldat care făcea parte din
marina grecească. 10) Deosebit de frumoasă – Cap de listă! 11) Săli universitare – Apă stătătoare.
Dicţionar: OUB, REB.
Serghei COLOŞENCO
ÎNTREZĂRIRI Pagina 10
MINUNATĂ CARTE, CINSTIRE ŢIE ŞI CELUI CE DULCE TE-A TRUDIT !
Simt nevoia de a-mi exprima bucuria participării, la o frumoasă sărbătoare a limbii române,
dedicată scriitorului V. Voiculescu, marele fiu al Pârscovului.
Un moment important al zilei de 25 octombrie 2012, la Biblioteca din Pârscov, a fost lansarea, de
către distinsul meu coleg de breaslă, Gheorghe Postelnicu, a unei valoroase monografii, închinate
ilustrului sărbătorit. Prozatorul, criticul şi istoricul literar, prof. Gheorghe Postelnicu, din 2006 şi până
azi, ne-a îmbogăţit bibliotecile cu cărţi deosebit de apreciate: o carte de 14 povestiri,trei romane („Vâsla
de sare”, „Tânărul Veronel”, „Minunata Adela”), un studiu monografic despre „Opera lui Ion
Gheorghe” şi o carte de cronici literare, intitulată sugestiv „Critice”.
Acum,vine şi ne dăruieşte o carte despre marele erudit, ilustrul său înaintaş şi consătean, Vasile
Voiculescu, „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”. O carte minunată, o monografie cu o structură
inedită, ce se apropie de beletristică. Este rodul unei activităţi de studiu, cercetare, documentare şi
reevaluare. Prin această lucrare, personalitatea multilaterală a lui V. Voiculescu a fost reaşezată în
actualitate.
Cartea este un adevărat roman monografic al Pârscovului şi al oamenilor acestor încântătoare
locuri, având, în centru, pe un mare sfânt - Vasile Voiculescu. Minunată carte, cinstire ţie şi celui ce dulce
te-a trudit!
Stelian GRIGORE, 26 februarie 2013
ÎN GRĂDINA GHETSEMANI ISUS PE APE
Isus lupta cu Soarta şi nu primea Paharul… Isus umbla pe ape şi namile de valuri Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna. Se prefăceau, supuse, în lespezi la picioare. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul O pârtie, croită de-a dreptul până-n maluri Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. Îi netezea ca-n palmă talazuri şi vâltoare. O mână nendurată, ţinând grozava cupă, Departe-n sorbul lacom, cu vântul împotrivă, Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură… Nevolnici, ucenicii uitase să se roage; Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă… Corabia, o coajă de nucă costelivă Dar nu voia s-atingă infama băutură. Trosnea în pumnii mării, clătindu-se din doage. În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Furtuna înteţită-i orbea cu praful apii Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă… Şi pulberea amară le îneca gâtlejul… Dar fălcile-ncleştându-şi, cu ultima putere Dar tot vedeau cum colo se umilesc nahlapii Bătându-se cu Moartea, uitase de Viaţă! Şi-ntr-o cărare lină se schimbă-ntreg vârtejul. Deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii, Şi, încleştaţi de spaimă cu mâinile pe funii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă… Priveau cum uriaşa nălucă se tot duce: Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Cu braţele în lături plutea-n bătaia lunii Şi uliii de seară dau roate după pradă. Tăind şi cer şi ape ca o imensă cruce.
Din vol. „Pârgă” (1921) Din vol. „Poeme cu îngeri” (1927)
ÎNTREZĂRIRI Pagina 11
Vasile Voiculescu – într-o ramă realist pârscoveană Tudor CICU
Nu-mi aduc aminte să fi auzit (până
acum) despre un roman „beletristic”
despre viaţa omului V. Voiculescu.
Acum, o astfel de carte mi-a fost
dăruită spre lecturare, de către
scriitorul pârscovean Gheorghe
Postelnicu, cu ceva timp în urmă.
„Viaţa şi opera lui Vasile
Voiculescu”, de Gheorghe Postelnicu, a apărut la ed.
EuroPress, 2012 (326 p.) şi, constituie, în principiu,
o monografie despre lumea şi viaţa şi opera poetului
şi scriitorului V. Voiculescu, născut la Pârscov la 27
noiembrie 1884; din părinţi munteni (Costache şi
Sultana) şi, mai apoi, cartea documentată ştiinţific, şi
concepută „beletristic” despre viaţa şi opera
autorului celor 90 de sonete închipuite ale lui
Shakespeare. Această carte a fost concepută
(spuneam) beletristic, dintr-o dorinţă de reflectare a
unui labirint de lumină prin viaţa marelui creator
pârscovean. „De ce o carte despre viaţa şi opera lui
Vasile Voiculescu?” – se întreabă şi autorul. Am
putea răspunde, folosind tot argumentele autorului:
1.)- A scrie o carte despre V. Voiculescu şi a-i scoate
din context acele, unice (în literatură) – „momente
din viaţă era păcatul cel mare”. Acesta e argumentul
cu care, hamletian, Gheorghe Postelnicu se înrolează
în această golgotă voiculesciană, navigând într-o
ramă realist pârscoveană, printre naratorii îndreptăţiţi
să ne dea efigia unui V. Voiculescu al Pârscovului
dintotdeauna. Şi 2.)- Spune autorul: „Mai trebuie
adăugat că arhiva orală pârscoveană este încă activă,
dar până când?” Este oare V. Voiculescu, omul pe
care îl prezintă Gheorghe Postelnicu? Pentru a ilustra
puterea pe care a avut-o ştiinţa, creaţia şi credinţa
asupra poetului pârscovean, autorul face largi
trimiteri la arborele genealogic al familiei V.
Voiculescu (Voicu Băcanu şi Ion Hagiu – bunicii
după tată şi mamă ai poetului, veniseră pe Valea
Buzăului, dinspre Săliştea Sibiului şi Ţara Pădurilor
de dincolo de curbura munţilor Carpaţi) - apoi, ne
povesteşte câte ceva despre copilăria feciorului de
băcan, petrecută în valea Pârscovului, şcolile urmate,
educaţia creştină căpătată şi asumată, odată cu
trecerea sa către maturitate, închisorile în care fusese
aruncat, fără milă, de un regim nerecunoscător şi
excesiv oprimant, după care, îi va urma moartea,
petrecută în condiţii groaznice. Că, Vasile
Voiculescu se considera un „vânător bibliofil de prin
magherniţele de pe cheiul gârlei”... sau că, 11 ani nu
a aprins focul în sobă, deoarece aceasta era blocată
cu cele 7000 de volume” (cum scrie autorul) – o
reţinusem din mărturiile părintelui Valeriu Anania, a
lui Ioan Ianolide, Adrian Făgeţeanu ori Nichifor
Crainic, tovarăşi de temniţă grea şi cumplită, între
anii 1958 când a avut loc arestarea poetului (v. pag.
35) şi 1962 când a avut loc eliberarea sa (v. pag. 58).
Dar noi am vrea să pipăim omul V. Voiculescu şi
să-l simţim ca pe o senzaţie fizică. Fiindcă ceea ce
am dori noi, nu e rezultatul unei judecăţi a autorului
ci o stare pe care ne-ar da-o lectura, după cele trudite
de autor. Dar, oare, n-am cere prea mult unui autor
care îngrămădeşte de toate: viaţă, operă, documente,
păreri, raţionamente etc... într-o singură carte? Un
critic, spunea odată că unul dintre efectele unei cărţi
monografice beletristice trebuie să fie acela de a ne
da impresia că nu descoperim, neapărat, ceva nou, ci
că ne amintim de ceva uitat. Istoria lumii în care a
trăit un mit ca V. Voiculescu e memoria generaţiilor
ulterioare, care nu exclude erori ale unui întreg
sistem (ca în scrierile lui Kafka), dar ne aşteptăm ca
autorul să deschidă porţile încâlcitelor labirinturi
care l-au împins de colo-colo, pe omul V.
Voiculescu. Să fi reuşit toate acestea, Gheorghe
Postelnicu? Să vedem, mai departe. O magnifică
descriere a poetului o face nepoata Daniela:
„bătrânul cu barba albă şi sălbatică, de care spun
legendele şi cărţile vechi că făurise lumea, era un
sfânt care emana în jurul lui atâta personalitate, atâta
putere mocnită şi atâta linişte încât mă simţeam
strivită, şi în acelaşi timp ocrotită”. Tabloul (în rama
pârscoveană) este întregit, mai apoi, de amintirile lui
Ion Caraion, Constant Ionescu, V. Mănuceanu,
Adrian Maniu, Leonte Radu, N. Steinhart (v. pag.
47,48,49,54,55, 61). O cotitură (marcată de un destin
nemilos) în viaţa omului V. Voiculescu, a survenit
după moartea soţiei: 22 noiembrie 1946, iar poetul
(după aceea, din lipsă de alternativă) a luat drumul
sihăstriei şi al isihiei (p.20). Doar 360 de zile (după
eliberarea din temniţele Aiudului, petrecute în
condiţii cutremurătoare – a se vedea tratamentul
satanic şi iadul din aceste temniţe, şi din cartea
„Crucea reeducării”, 2010, a prof. Constantin I.
Stan), atât a mai trăit „poetul îngerilor” după
eliberarea sa din 1962. Încet-încet, Gheorghe
Postelnicu îşi intră în mâna naratorului şi relatarea
copilăriei lui V. Voiculescu, devine o poveste menită
să capteze pe cititor: „Orice poveste este o anticipare
a realităţii” se justifică autorul. De mic copil, Vasile
Voiculescu a fost atras de mirajul râului Buzău, cu Pagina
ÎNTREZĂRIRI
desişurile sălciilor şi arbuştilor ce adăposteau mari
ochiuri de apă, aşa numitele bălţi ori lacuri. Când a
mai crescut, era neîntrecut la înot. Alteori
(povesteşte autorul) îl găsim atras de lumea cărţilor
iar locul preferat era: „în fundul grădinii sau ascuns
între ramurile nucului bătrân„ unde dialoga cu
personajele şi cerul de deasupra sa. Primele
însemnări literare datează (se pare că e o descoperire
a autorului) de la vârsta de 17 ani, când pe o carte de
poezii a lui M. Eminescu este datat un poem scris de
mână, de tânărul V. Voiculescu.
Ambianţa rurală, cu oameni veniţi la hanul tatălui, de
prin toate părţile (fiecare cu povestea, vorba şi
obiceiurile locului de unde venea) – dar, şi „urmele
materiale şi numeroase legende păstrate în arhiva
populară, au îmbogăţit universul spiritual al
scriitorului” (p.87). Nu ne îndoim că zona
Pârscovului, cu împrejurimile sale, era un ţinut
acaparat atât mental dar şi în realitate, de diversitatea
legendelor şi miturilor, cu locuri însemnate de
Dumnezeu. O poveste, de dragoste, este şi evocarea
primei iubiri a poetului, din paginile în care
Gheorghe Postelnicu descrie idila tânărului student
Voiculescu, urmată, mai apoi, de căsătoria cu
Marioara Florioara C. Mitescu, în 1910 (p. 89-98).
Urmează un arc de timp înapoi şi, anii de şcoală ai
copilului Voiculescu încep la Pleşcoi, şi mai apoi la
un pension particular din Buzău, şi după aceea:
Liceul Hasdeu. După transferul elevului Voiculescu
la Liceul Gh. Lazăr din Bucureşti, acesta „îşi extinde
lecturile, hrănindu-se spiritual la literatura şi filosofia
europeană contemporană” şi universală. Sunt anii
unor mari transformări din viaţa viitorului poet, ani
de oscilaţii sub presiunea părinţilor, când părăseşte
Facultatea de Litere şi trece la Facultatea de
Medicină. Nichifor Crainic povestea cum a auzit de
la un părinte duhovnic, că în casa unei femei bolnave
(tratată cu rugăciunile lăsate de la Dumnezeu,
bisericii) a găsit la aceasta, în pod, o carte despre
boli şi „leacuri băbeşti” scrisă de V. Voiculescu, pe
înţelesul tuturor. Urmând leacurile descrise în carte,
părintele Matei a tratat femeia, care, după
însănătoşire, i-a mulţumit lui Dumnezeu că fusese
deţinătoarea unei astfel de cărţi. Caracterul omului
V. Voiculescu începe să se întregească din trăsăturile
personajelor pe care le pune în operă (ne sugerează
autorul), adică, trăsături fundamentale pe care nu le
găsim decât la geniul uman: „voinţă, putere de
muncă, intuiţie, hărnicie, fermitate, abnegaţie, jertfă
de sine”, dar şi virtuţi umane precum: „cinstea,
curajul, demnitatea, omenia,
Pagina 12
bărbăţia şi credinţa”. Iată, pe scurt, „mortarul” din
care e clădit omul Voiculescu, prezentat (atât în viaţă
cât şi prin opera lui, trecută şi ea prin malaxorul
critic) de scriitorul şi criticul Gheorghe Postelnicu.
Pesemne, intuieşte Gheorghe Postelnicu, nu există
nici un scriitor al timpului nostru care să nu poată
învăţa câte ceva de la autorul lui Zahei Orbul, aşa că,
în partea finală a monografiei se ocupă de nuvelistica
şi povestirile lui fantastice. Vorbind despre proza lui
V. Voiculescu, Gheorghe Postelnicu îi dă o anumită
interpretare proprie, sugerând că universul fantastic
al nuvelelor sunt cărămizi-imagini, dintr-un zid al
memoriei, preluate din copilărie şi întipărite pe retina
ochilor săi, roade ale minunilor, şi nălucirilor, din
poveştile străinilor care îi poposeau tatălui, la han.
Descoperite şi neînţelese (acele poveşti) atunci,
devin acum, la maturitate, parabole şi drumuri
mirifice pentru marea aventură a creaţiei sale, dar şi
orizonturi şi limanuri pentru predecesori:
„Voiculescu a scris nuvelele fantastice după ce a
descifrat tainele credinţelor şi mitologiilor, după ce a
înţeles filozofia şi teologia, dar nu înainte de a
stăpâni cuvântul...” (p.264). Personajele sale: „...ies
din orizontul realului şi intră simbolic într-o lume a
libertăţii şi imaginarului” (p.270). Că, în el, au
încăput toate acestea, nu tăgăduim, dar, efigia
omului V. Voiculescu este, după cum sintetizează
criticul: „...ca însuşire dominantă, generatoare de
fapte şi atitudini, omenia” (p.325). Ajunşi la sfârşitul
lecturii, avem, acum, certitudinea afirmaţiei făcute la
început: 1.)- Cartea este beletristică, prin
dramatismul unor evocări, prin reveniri episodice la
viaţa poetului, prin tot ceea ce devine atractiv la
lectură, într-un spaţiu al captivităţii, în scrierea
naraţiunii şi, pe care cititorul n-are cum să n-o simtă.
2.)- Cartea este documentară, prin multitudinea de
documente răsfoite, redate, reluate, întoarse pe toate
părţile şi reinterpretate. 3.)- Are şi un caracter
ştiinţific, deoarece autorul nu ia drept adevăruri tot
ceea ce s-a scris de către voiculescologi, până acum,
el analizează şi se îndoieşte de fiecare afirmaţie
utilizată de înaintaşii săi, le analizează aparte (uneori
intuitiv) şi, prin filtrul raţionamentului logic cerne
improvizaţionismul unora, pentru a se situa cât mai
aproape de „anticiparea unei realităţi” (vezi p. 107-
113). O anumită nostalgie am avut pe tot parcursul
lecturii, având în imagine chipul poetului pârscovean
din tabloul misterios al sfântului ţinut la loc de
cinste, pe un perete, în holul de intrare al Bibliotecii
buzoiene; le doresc celor ce-i vor întoarce filele
romanului lui Gheorghe Postelnicu să împărtăşească
această nostalgie.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 13
COMOARA MANCIULUI
Dumitru SCOROŞANU
Pe liziera sudică a pădurii
Gorgane, la miazănoapte de Pârscov, pot
fi văzute câteva lespezi de piatră care
marchează locul vestitei comori a
Manciului. Tradiţia spune că sub aceste
stânci, nefiresc ieşite la suprafaţă, ar fi
ascunsă de haiduci o comoară, apărată
de blestemele înfricoşătoare făcute de
cei care au îngropat-o.
În rarele sale reveniri la Pârscov,
Vasile Voiculescu a călcat aceste locuri,
ba chiar a trăit experienţa căutătorilor de
comori într-o lume în care credinţa în
existenţa minunilor ascunse „se suge
odată cu laptele”. Dorel
Voiculescu, nepotul său de frate,
povestea prin 1970 că tânărul Dile
suia adesea cu prietenii veniţi de la
oraş să cerceteze coclaurile unde
jucau văpăile râvnitelor comori în
Noaptea Învierii Domnului şi a
doua zi de sărbătoarea Sfântului
Gheorghe. În povestirea „Taina
gorunului”, scrisă între 1 şi 5
ianuarie 1947, scriitorul
pârscovean face o scurtă disertaţie
arheologică, cu trimiteri la Cezar
Bolliac şi Alexandru Odobescu,
pionieri ai arheologiei româneşti.
Este atât de impresionat de
minunata descoperire a unui copil
din Poiana Coţofeneşti (Prahova),
un coif de aur tracic, încât transpune evenimentul în
versuri şi în proză.
Din amintirile nepotului Teodor, aflăm că
odată scriitorul s-a întors din drumeţiile sale pe
Gorgane cu nişte vârfuri de săgeţi, fiind peste măsură
de încântat. Era dovada existenţei comorilor bănuite
în dealurile ce străjuiau satul. Vasile Voiculescu a
intuit înaintea altora bogăţia incredibilă în relicve,
din cele mai vechi timpuri, a întregii zone colinare a
Buzăului. Cercetările întreprinse de arheologul
Victor Teodorescu de la Muzeul din Ploieşti în anul
1959, continuate între 1970 şi 1980 de specialişti ai
Muzeului Judeţean Buzău şi de autorul acestor
rânduri, sub conducerea arheologului Vasile
Drâmbocianu, au marcat începutul unor descoperiri
importante. În vara anului 1988, o echipă
a Muzeului Naţional de Istorie, din care
făceau parte George Trohani, Radian
Andreescu şi Dragomir Popovici, a
realizat săpături în punctele Piatra cu
Lilieci (Târcov), aşezare de tip Dridu –
secolele VIII-X, din vatra satului şi la
ruinele metohului Episcopiei Buzăului
(sec. XVI-XVIII). Şantierul arheologic
de la Piatra cu Lilieci este deschis în
fiecare vară, relevând un loc de mare
interes pentru cercetarea epocii bronzului
şi a fortificaţiilor geto-dacice târzii (sec. I
p.Chr.). Materialul ceramic şi topoarele
neolitice gumelniţene, 3 aşezări
aparţinând epocii bronzului –
cultura Monteoru, toporul din bronz
de tip Ţufalău, reprodus în „Getica”
lui Vasile Pârvan, fortificaţiile şi
aşezările geto-dacice de pe
înălţimile de la Târcov sugerează o
locuire neîntreruptă de peste 5000
de ani.
Nu au fost puse încă în
valoare alte descoperiri inestimabile
oferite de acest spaţiu puţin
cunoscut contemporanilor. La
Muzeul Naţional de Istorie a
României, în secţia Tezaur, sunt
expuse 21 de piese din aur
(pandantive, aplice, o cataramă şi
un inel) datate în secolul al V-lea p.
Chr., descoperite în 1941 la Lunca Frumoasă.
Aşezarea şi cimitirul aparţinând populaţiei vechi
româneşti (cultura Dridu, sec. VIII-X), aflate pe
terasa joasă a râului Buzău, de la Robeşti, aşteaptă să
fie scoase din pulberea uitării. Ruinele medievale de
la Mitoc încă mai pot fi salvate prin lucrări de
conservare, pentru a demonstra că şi în Muntenia se
păstrează urmele unei intense activităţi monastice
medievale.
Adăugaţi, la toate cele amintite, umbrele
oamenilor de spirit care au vieţuit în acest spaţiu şi
aşteaptă pomenirea. Într-o pioasă revenire la
simbolica efigie pârscoveană – chipul ascetic, de
înţelept, al lui Vasile Voiculescu, ne alăturăm celor
care vă invită să ne întoarcem la origini.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 14
„CARIERA MILITARĂ” A DOCTORULUI VOICULESCU (fragment)
Emil NICULESCU
Absolvent al Facultăţii de
Medicină din Bucureşti, în 1909, cu
diploma de doctor în medicină şi
chirurgie, participant la campania din
Bulgaria, în cel de-al doilea război
balcanic (1913), pentru care e decorat cu
medalia “Avântul ţării” şi primeşte un
brevet de veteran, autor al volumului
“Poezii” (1916), V. Voiculescu, la
treizeci şi doi de ani, este unul din cei
833.601 mobilizaţi în urma intrării
României în război. O fotografie,
inscripţionată pe verso de scriitor cu
laconicul “mobilizare”, îl înfăţişează în uniformă,
“sub chipul unui tânăr puţin nedumerit şi în orice caz
îngrijorat de necunoscutul ce i se aşterne în faţă” (F.
Popescu).
De fapt, “cariera militară” a lui V. Voiculescu
începe din 1915, când este mobilizat cu gradul de
locotenent şi i se încredinţează misiunea de a înfiinţa
un spital militar în Capitală, anul următor fiind numit
şeful Spitalului mobil nr. 6, cu ordin de evacuare în
Moldova. Se va afla, în cel de-al doilea an al
conflagraţiei, la Bârlad, unde, succesiv, este numit,
la 1 iunie 1917, medic militar la Casa centrală de pe
lângă Corporaţia “Sf. Constantin şi Elena”, la 20, ale
aceleiaşi luni, medic şef al spitalului 472 din oraş,
pentru ca, la 26 ianuarie 1918, să cumuleze şi funcţia
de medic al urbei dintre colinele Tutovei şi dealurile
Fălciului (Marius Pop). Primul monograf al
scriitorului, Ion Apetroaie, va adăuga şi funcţia de
medic la Atelierele Centrale ale Confecţiei Armatei.
În această postură îl va evoca prozatorul şi
memorialistul Romulus Dianu (1905-1975): ”L-am
cunoscut în anul 1917, la Bârlad, ca <pacient>, apoi
în casa unchiului meu, poetul Tutoveanu, de pe
strada Vornicul Sturdza, unde se afla una din cele
mai harnice şi mai modeste <academii>, o adevărată
<academie de căruţă>, de propagandişti ai moralului
Moldovei, năpădită de foame şi tifos exantematic.
Printre <academicienii bârlădeni> se aflau Al.
Vlahuţă, Artur Gorovei, I.M. Raşcu (poetul aproape
uitat astăzi, traducătorul lui Albert Samain şi Marcel
Schwob) şi Victor Ion Popa, Voiculescu, îmbrăcat
într-o haină soldăţească, de culoare kaki, purta pe
umeri trei trese de tablă albă şi o cruce roşie pe
guler: era medic căpitan…Cu bărbuţa lui roşcată,
slab şi molatic (cum sunt, de obicei,
oamenii slabi), Voiculescu venea de la
spital, de la spitale, intra prin casele
oamenilor şi făcea mai ales operă de
higienist, decât de medic curant fiindcă
medicamentele lipseau” (M. Pop).
Întâlnindu-l la căpătâiul lui
Vlahuţă, care, în 1919, trăgea să moară,
scriitorul şi gazetarul Tudor Teodorescu-
Branişte adaugă: „Cu doi ani înainte, în
timpul războiului, îi văzusem pe amândoi
la Bârlad, făcându-şi plimbarea de seară,
pe frumosul Bulevard al Parcului, în
tovărăşia poetului George Tutoveanu”, iar asupra
capacităţii profesionale a medicului militar ne
confiază: „Nu numai că <ştia carte>, cum se zice, dar
era şi un excelent diagnostician”(T.T.Branişte). Tot
astfel, prietenul “gândirist” de o viaţă al scriitorului,
Adrian Maniu, amintea că “a scris o adevărată carte
de medic social intitulată Toate leacurile la
îndemână, o carte binevenită şi reeditată de multe
ori, pentru că era cerută în lumea satelor, (…) iar
sfaturile cuprinse în carte nu erau o compilaţie
speculativă, ci reconsiderau toate leacurile băbeşti şi
vrăceşti din străvechime, osebind cu pricepere,
limpede, pe înţelesul oricui, primele ajutoare fireşti
ce urmau să fie luate <în aşteptarea
doctorului>…”(Adrian Maniu).
Chiar şi cu aceste daruri nelaîndemâna multor
colegi de promoţie, tămăduitorul fără de arginţi nu a
putut salva de la moarte (tifos exantematic) pe
Cordelia, fiica lui G. Tutoveanu, fondatorul şi
amfitrionul bârlădean al scriitorilor “recrutaţi” în
provinciala academie; el însuşi s-a contaminat de
aceeaşi maladie, astfel că “devine propriul lui
pacient”, scapă cu greu şi, convalescent fiind, refuză
concediul legal de boală, cu scopul de a îngriji
răniţii, tot mai mulţi întorşi de pe front, aşa cum
singur se destăinuie într-o epistolă în versuri adresată
dr. Ion Cantacuzino: “Eu, personal, sânt foarte bine,
m-aş compara chiar cu Crotalul/ Am lepădat
străvechea piele şi-am câştigat chiar şi-un inel / Sunt
mult mai bun ca înainte, conduc cu dragoste spitalul/
Şi-abia scăpat, iubesc bolnavul căci însumi eu mă
simt ca el…”
Fraţii Iuliu şi Virgil Niţulescu, viitori bursieri
ai Fundaţiei Rockefeller, cooptaţi în conclavul
ÎNTREZĂRIRI
academic sub franţuzita denominaţiune de
“gherieri”, se aflau sub arme şi afectau chiar o
atitudine milităroasă, aşa cum apar în evocarea
versificată a lui George Cega Vasiliu : ”Pe-o altă
bancă VOICULESCU /Parcă frământă-n gând un
vers,/ Pe-aleie fraţii NIŢULESCU/ Trecură,
salutând din mers”; cel dintâi îşi va aminti, peste
ani: ”Eu şi fratele meu Virgil, astăzi profesor la
Institutul de medicină din Bucureşti, eram
absolvenţi de doi ani de studii medicale şi am fost
mobilizaţi la spitalele din Bârlad. Întâmplarea a
făcut să fiu încadrat la spitalul la care a venit curând
ca medic-şef Voiculescu, a cărui familie rămăsese
în Bucureşti, iar el s-a adăpostit într-o mică
cancelarie a şcolii (fiindu-i, n.m.) un maestru nu
mai puţin preţios de la care am învăţat, anticipând
aş zice, viitoarele studii medicale, nu numai
cunoştinţe profesionale temeinice, dar şi etica
severă, pătrunsă de o caldă umanitate care trebuie să
caracterizeze pe un medic”(F. Gheorghe). Virginia
Cartianu relatează asupra perioadei acesteia a
medicului, aşa cum se păstrase în amintirile mamei
sale: ”La spital se aduceau ostaşi grav răniţi şi
adeseori trebuia intervenit imediat, de teama
complicaţiilor. Chirurgii nu ezitau să procedeze la
amputări pentru a salva viaţa răniţilor dar viaţa
aceluia avea să rămână a unui invalid. Această grijă
a avut-o şi faţă de sublocotenentul Nicu Stănescu,
tatăl meu, pronunţându-se împotriva chirurgului
care socotea necesară amputarea unui picior.
Transferat pentru tratament la Iaşi, tatăl meu a fost
salvat de o tristă infirmitate pe restul vieţii graţie
medicului Vasile Voiculescu.” O altă mărturie
asupra modului în care şi-a onorat profesia aparţine
lui Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, pacient al
spitalului din Bârlad, ce îi aşterne pe volumul său de
proză “Retragerea” (1925), următoarea dedicaţie:
”D-rului V. Voiculescu în semn de recunoştinţă
pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a
acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate
fizice.” Un exemplar al acestei cărţi este expus şi la
casa memorială a scriitorului, la Pârscov. Deblocat,
V. Voiculescu va părăsi garnizoana Bârlad la 23
octombrie 1918, iar activitatea sa devotată şi
prodigioasă în spitalele militare va fi recunoscută
oficial – decretul regal nr. 270 - prin conferirea
Ordinului "Coroana României" cu spade şi panglică
de Virtute militară, în grad de ofiţer.
În 1915 poetul G. Tutoveanu, împreună cu
preotul Toma Chiricuţă şi ofiţerul Tudor Pamfile,
Pagina 15
pasionat şi robaci culegător de folclor, vor înfiinţa,
am spune că printr-un gest gasconard, reputata
Academie Bârlădeană, care va fiinţa şi (o vreme)
după al doilea război mondial. Căpitanul medic îşi
va aminti totdeauna, cu modestie şi recunoştinţă, de
norocul de a-i fi aparţinut, chiar dacă prin forţa unor
vitrege împrejurări: „Sâmburaşul acela mic de
oameni a încolţit ajungând o floare ce-a rodit mai
târziu.”
Războiul adunase pe lângă academicienii băştinaşi
alţi iubitori ai muzelor, unii aflaţi sub arme; Victor
Ion Popa, bârlădean de obârşie, absolvent al unei
şcoli de ofiţeri de rezervă, repartizat la Regimentul
12 Infanterie “Cantemir”, cu garnizoana în urbea
natală, luase parte la luptele de la Mărăşeşti,
ofensiva din preajma Sovejei şi fusese rănit, în 29
iulie 1917, la Oituz, de o schijă la gât. Tânărul (n.
1895), care debutase, la 1912, în “Revista noastră”
(Focşani) se va împrieteni cu medicul militar, fapt
probatoriu fiind acela că “primul lui caiet de versuri
cu titlul <Fulgi de zăpadă>, datat 1917, rămas în
manuscris, are ca motto versuri ale lui V.
Voiculescu”(G. G. Ursu). Experienţa frontului se va
fixa, mai apoi, în drama “Răspântia cea mare” şi
romanele “Floare de oţel” şi “Mă doare sufletul cel
nou”.
Locotenentul de infanterie Valerian Ionescu,
cu naşterea şi garnizoana în Tecuci, care va semna
cărţile I. Valerian, va rememora modul cum l-a
cunoscut pe autorul lui „Zahei orbul”: „În vremea
primului război, fiind rănit, eram evacuat la spitalul
din Bârlad, unde l-am întâlnit pe medicul V.
Voiculescu. Într-o după-amiază, în timp ce-mi
schimba bandajul de la braţ, îl auzii exclamând:
- Azi a fost o zi grea. Trebuie să iau masa la
repezeală – sânt aşteptat la Vlahuţă”, întâlnire la
care va participa şi pacientul, nu fără a observa că
doctorul “era favoritul gazdei”(I. Valerian). După
încheierea păcii, la Bucureşti, Valerian va edita
revista “Viaţa literară”, volumele de versuri
“Caravanele tăcerii” (1923), “Stampe” (1927) şi
pitorescul roman “Carasu”; apropiat cenaclului
“Sburătorul”, nu va uita, totuşi, niciodată
“tradiţionaliştii” academicieni, cărora le datora
debutul literar. Maiorului de cavalerie Teodor
Pamfile, fondator, cum am amintit, i se mai
adăugau, când şi când, mobilizaţii, ofiţeri de
rezervă, Pamfil Şeicaru, buzoian şi cavaler al
ordinului “Mihai Viteazul”, comandant al unui
pluton de mitraliere, Nichifor Crainic, fraţii
Niţulescu, G. M. Vlădescu şi poetul G. Pallady.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 16
Istoricul Parohiei Pietraru Preot Paroh Alexandru VLĂSCEANU
Cu voia Tatălui, cu
ajutorul Fiului şi cu săvârşirea
Sfântului Duh, credincioşii
parohiei noastre se bucură de
existenţa celor două sfinte
biserici, una în satul Pietraru şi
cealaltă în satul Punga.
Biserica satului Pietraru,
cu hramul ,,Sfinţii Voievozi
Mihail şi Gavriil”, a fost ridicată
de obştea satului în anul 1849.
Este un monument cu o mare
valoare istorică, necunoscându-
se însă ctitorii, meşterii şi nici
pictorii. Biserica este construită
în formă de cruce, din bârne de
lemn acoperite cu scândură.
Acoperişul iniţial a fost făcut din
şindrilă, fiind înlocuit cu tablă în
anul 1907 şi refăcut în anii 1966
şi 1990. În timpul unui secol şi jumătate de existenţă
s-au efectuat mai multe lucrări de consolidare şi
întreţinere. Între anii 1997-1999 a fost înlocuită
scândura exterioară şi cea din interior, iar între anii
2001-2003 a fost restaurată pictura originală şi au
fost pictate din nou turla bisericii şi Sfântul Altar.
Lucrările de pictură au fost realizate de către Pc.Pr.
Petre Braşoveanul. Toate aceste lucrări din 1997 s-
au efectuat cu aprobarea şi binecuvântarea Înalt Prea
Sfinţitului Părinte Arhiepiscop Epifanie al Buzăului
şi Vrancei, iar cele începute în anul 2001 prin efortul
preotului paroh Georgică Vasile Rotărescu, ajutat de
consiliul şi comitetul parohial, îndrumat de Pc.
Consilier Economic Preot Iulian Negoiţă şi de
aceeaşi grijă chiriarhală. La data de 13 iulie 2003 s-a
săvârşit resfinţirea sfintei biserici de către Înalt Prea
Sfinţitul Părinte Arhiepiscop Epifanie al Buzăului şi
Vrancei, înconjurat de un distins sobor de preoţi şi o
mulţime de credincioşi din cadrul parohiei şi din
împrejurimi. De asemenea a fost renovată clopotniţa
şi reparat clopotul. În anul 2009 s-au efectuat lucrări
de verificare şi revopsire a tablei de pe acoperiş şi a
scândurei exterioare a bisericii, s-au înlocuit uşile de
la intrare şi s-a montat un sistem de alarmă
antiefracţie, un sistem de sonorizare, prin strădania
credincioşilor şi a Pr. Paroh Vlăsceanu Alexandru.
Amintim şi pe slujitorii Sfântului
Altar care şi-au îndeplinit
misiunea preoţească de-a lungul
timpului în cadrul parohie
noastre: Pr. Dobre, Pr.
Grigorescu, Pr. Moisescu Victor,
Pr. Stănescu Ion, Pr. Rinciog
Gheorghe, Pr. Caloian, Pr.
Costică Vlad, Pr. Pană Cornel,
Pr. Gheorghe Vasile Rotărescu,
Pr. Băicociu Ioan, Pr. Sârbu
Rafael, Pr. Vişoi Alin, atât ca
preoţi titulari cât şi suplinitori,
iar ca slujitori ai stranei pe Radu
Gâtlan, Udrescu Nicolae şi
Rotărescu Dumitru.
Biserica din satul Punga, cu
hramul ,,Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel” a fost ridicată în perioada
anilor 2006-2007. Este
construită în formă de navă, din
lemn, placată la interior cu rigips
iar la exterior cu scândură, iar acoperişul este din
ţiglă. A fost ridicată pentru comunitatea de 30 de
familii din satul Punga, prin strădania Pr. Vişoi Alin
cu ajutorul consiliului şi comitetului parohial, a
consiliului local şi cu îndrumarea şi binecuvântarea
chiriarhală. A fost sfinţită la data de 8 decembrie
2007 de către Inalt Prea Sfinţitul Părinte Epifanie,
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, înconjurat de un
distins sobor de preoţi şi credincioşi din cadrul
parohiei şi din împrejurimi.
De asemenea în anul 2004,
prin grija Pr. Vişoi Alin, cu ajutorul credincioşilor şi
a consiliului local, s-a achiziţionat casa parohială de
la urmaşii învăţătorului Posmagiu Nicolae. S-au
făcut lucrări de renovare şi reconstrucţie deoarece
aceasta era într-o stare avansată de degradare. Astfel
de lucrări continuă şi azi prin înlocuirea tâmplăriei, a
împrejmuirilor şi a temeliei, din grija Pr. Paroh
Vlăsceanu Alexandru şi cu ajutorul credincioşilor.
Parohia Pietraru este formata dintr-un număr
de 110 familii şi 65 de persoane singure, cu o medie
de vârstă de 60 de ani, majoritatea pensionari C.A.P.
De asemenea parohia deţine în proprietate 6,5 ha de
fâneţă pe raza satului.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 17
ULTIMUL CITITOR Gheorghe STROE
ERAU ADUNAŢI ca de obicei joia seara la
sediul Asociaţiei Culturale. Nu făceau mare lucru nici
de această dată, între timp nimeni nu mai scrisese
nimic, dar nu puteau lăsa să treacă săptămîna fără să
se întîlnească, era foarte important pentru viaţa
culturală a oraşului, tocmai de aceea ajunseseră să fie
ajutaţi de oficialităţi să-şi tipărească operele, dacă nu
o făceau pe cheltuială proprie sau a unor generoşi
sponsori, fiind pentru toată lumea un motiv de
mîndrie că se aflau atîţia scriitori într-un oraş ca
acesta. Nu era puţin lucru să se tot lanseze cărţi la
două-trei săptămîni, însă altceva nu i-ar mai fi
încurajat să scrie şi să publice, altminteri ştiau prea
bine că nu-i citeşte nimeni, nici membrii propriei
familii ori prietenii, nici cei ce îi lăudau la lansări, ba
nici chiar ei între ei nu se citeau, deşi fiecare la rîndul
său împrăştia în stînga şi-n dreapta cărţi cu autografe
măgulitoare… În definitiv, n-ar fi fost cazul să-şi facă
iluzii, cîtă vreme ei înşişi nu mai citeau de mult
nimic, însă nici în ţară nu mai citea nimeni, deşi
numărul cărţilor publicate sporea ameţitor de la un an
la altul… Analiştii se străduiau să afle cauzele
situaţiei, numai că, oricît s-ar fi discutat, rezultatul nu
se schimba: scriitorii tipăreau frenetic carte după
carte, fără să se găsească cineva să le mai şi deschidă,
iar cronicarii literari, dacă se opreau totuşi la vreuna,
din cronica lor se vedea de la o poştă că nici n-o
răsfoiseră, dar asta nu-i împiedica pe scriitori să fie
încîntaţi cînd apărea undeva un articol despre ei…
Unul dintre critici ar fi zis la o lansare, ameţit de cît
băuse la protocolul bine alcătuit din banii autorului:
„Ăştia de-şi zic scriitori s-au apucat să scrie ca
nebunii şi doar văd că nu-i citeşte nici dracu. Se plîng
degeaba, ei au sporit confuzia, dacă omului îi pică în
mînă prostiile lor e normal să-l apuce dezgustul şi să
nu se mai atingă de o carte cîte zile o avea. Aici nu
mai este nici măcar ceva care seamănă cu literatura,
vorba unui coleg… Nu e săptămînă să nu fiu invitat la
trei-patru lansări, dar crezi că stau să răsfoiesc cărţile
pe care le prezint? N-aş avea cînd şi-apoi n-ar merita
să-mi pierd timpul, sînt ani de cînd nu mi-a mai picat
în mînă o carte în firea ei, deşi din toate părţile mi se
trimit necontenit ultimele apariţii. Oameni care habar
n-au să construiască o frază sau să povestească
ceva… Nu-i citeşte nimeni, dar lor nu le pasă, ajutaţi
şi de soţiile care, fără să stea prea mult pe gînduri,
cedează economiile familiei pentru tipărirea acestei
maculaturi cînd nu se găsesc sponsori… Mai degrabă
orgolioase decît devotate, ies în faţă la lansări şi se
laudă cu sacrificiile pentru ca soţul să-şi scrie şi să-şi
poată publica opera, însă nu citesc o pagină, să vadă
ele însele dacă efortul ăsta merită într-adevăr făcut.”
„Să nu exagerăm, unii scriu totuşi bine, numai că nu-s
luaţi în seamă. Poate că nici voi, criticii literari, nu vă
mai daţi interesul…” „Ce să-ţi dai, dragă, că nu ţi-ar
ajunge şapte vieţi doar să-i frunzăreşti, atît de mulţi şi
de amestecaţi sînt! Să hotărască cititorii, dacă mai are
vreunul chef să intre într-o librărie.”
…ERAU, AŞADAR, la sediul Asociaţiei
Culturale şi nu făceau nimic cînd un ins care pînă
atunci tăcuse, deşi fusese cel dintîi dintre poeţii
municipali trecut la postmodernism, le-a spus vestea
cea mare, „există un cititor în oraş, ştiu că nu vă vine
să credeţi că tocmai la noi se-ntîmplă asta, dar cel
care mi-a zis este om serios şi nu văd de ce ar fi o
problemă să-l găsim… Oricum, eu deja mă simt alt
om, nu mai am sentimentul că fac o treabă fără rost.”
Ştirea i-a pus pe toţi pe gînduri… Nu o dată, mai
zicea cîte unul: „Scriem noi şi publicăm carte după
carte, de parcă ne-am fi luat la întrecere cu clasicii,
dar să vedem unde naiba găsim un cititor!”
Bineînţeles că şi aici, ca de altfel peste tot în lume
unde sînt scriitori, nu era unul să nu-şi dorească să fie
citit, măcar o privire să arunce cineva peste paginile
sale, tocmai de aceea, după ce au aflat vestea, n-a
trecut mult şi, sub pretextul unor treburi urgente, au
început să plece de la Asociaţie mai devreme ca de
obicei, fiecare gîndindu-se să-l găsească pe cititor
înaintea celorlalţi, bănuind că nici acesta n-ar putea să
citească chiar tot ce publicau ei.
DUPĂ DOUĂ săptămîni, au tras concluzia că
totul fusese o vorbă aruncată aiurea, că cititorul pur şi
simplu nu există şi astfel au reînceput şedinţele
plicticoase de joia seara, cu un entuziasm mai scăzut
decît altădată. „Zău dacă-mi mai arde de scris,”
îndrăzni să se plîngă la un moment dat cineva şi în
cămăruţa în care stăteau înghesuiţi se aşternu
tăcerea… Şi totuşi într-o bună zi l-au găsit, exact cînd
nu se mai aştepta nimeni, iar după aceea, cu mare
grijă să nu afle ceilalţi, fiecare scriitor din municipiu
s-a grăbit să-i aducă sacoşe doldora cu ce publicase
pînă atunci. Cititorul i-a primit cu emoţie, s-a mîndrit
cu modesta sa bibliotecă, plină de cărţi, şi s-a arătat
gata să le citească şi pe-ale lor. Om de cuvînt, s-a
apucat imediat de treabă, mai ales că, din ziua aceea,
nici n-a mai fost nevoie să se ocupe şi de altceva,
ÎNTREZĂRIRI Pagina 18
pentru că scriitorii, să fie siguri că îi citeşte, se
întreceau să-i fie de folos în toate, se duceau la piaţă
în locul lui, îi spălau, îi făceau mîncare ori curăţenie
în apartament. Ba l-au invitat şi la şedinţele de la
sediul Asociaţiei Culturale, şi la lansările care se
ţineau lanţ, pentru că dintr-odată scriitorii s-au trezit
cuprinşi de un nemaipomenit avînt al inspiraţiei şi
scriau cît nu scriseseră în toţi anii aceia, dar se
întîmpla şi ca sponsorii lor să treacă printr-o perioadă
deosebit de bună… Doar că cititorul, de la un timp, se
lipsea şi şedinţe, şi de lansări, pentru că nu mai
prididea cu cititul, însă aveau grijă să-i aducă ei
ultimele apariţii. Acum, în apartamentul său, cititorul
abia se mai putea mişca de-atîtea cărţi şi, cum
numărul volumelor creştea vizibil de la o zi la alta,
mai repede decît publicau cei din municipiu, apăru
bănuiala că aflaseră de el şi scriitorii din alte oraşe
sau din satele şi cătunele din jur… După numai cîteva
zile de supraveghere a blocului, au avut într-adevăr
confirmarea, ba chiar şi din Capitală au fost surprinşi
scriitori deghizaţi în inşi de rînd, veniţi să-i aducă şi
ei cărţile pe care nici pe-acolo nu le citea nimeni…
„Facem de gardă la uşa lui, s-a propus într-o şedinţă a
Asociaţiei Culturale, pentru că, dacă năvălesc şi alţii,
nu mai are timp să ne citească pe noi.” „Şi dacă se
supără?” „Se înţelege că o vom face discret, să nu
afle, dar e normal să-l protejăm, altminteri se lasă şi
ăsta de citit.” Vreme de cîteva săptămîni, au urmat
nenumărate conflicte cu cei din afara oraşului, unii se
dădeau drept rude apropiate, totuşi nu s-au lăsat
păcăliţi, le-au percheziţionat bagajele şi la toţi au
găsit cărţi abia apărute, cu cerneala încă proaspătă.
DAR ÎNTR-O ZI degeaba au sunat la uşa lui,
pentru că nu a mai venit să le deschidă. Punînd mîna
pe clanţă, au băgat de seamă că uşa nu era încuiată şi
i-a trecut un fior gîndindu-se că cititorului i se
întîmplase tot ce putea fi mai rău, dar în casă nu l-au
găsit nicăieri. Pentru moment nu şi-au făcut griji, l-au
crezut ieşit puţin şi s-au decis să-l aştepte, timp în
care, unul cîte unul, fără să se fi vorbit între ei, s-au
adunat toţi scriitorii din municipiu şi s-au mirat
văzînd cîte cărţi îi fuseseră aduse în ultimul timp:
pretutindeni prin camere, puse teancuri pe unde se
nimerise, pe mese, pe scaune, pe paturi, pe jos, în hol
şi la bucătărie, ba chiar şi în cada de la baie, mii şi mii
de cărţi… „E clar, au tras îngroziţi concluzia, l-am
păzit degeaba, pentru că, iată, au mai ajuns şi alţii la
el, că noi n-am publicat atîta!” Zilele următoare au
trecut fără ca cititorul să se mai întoarcă acasă, însă
l-au aşteptat aici cu înfrigurare descoperind acum cîţi
scriitori de peste tot îl căutau întruna, din zori pînă
noaptea tîrziu, şi nu doar din localităţile din judeţ sau
din Capitală, ci şi din oraşe ori din sate aflate în cele
mai depărtate colţuri ale ţării. Nu trecea un sfert de
ceas şi se trezeau cu cineva atunci sosind de la gară
sau cu maşina proprie, cu vreo ocazie sau chiar pe jos
cei lipsiţi de mijloace, rupţi de oboseala drumului
lung, nemîncaţi şi nedormiţi, dar aducînd toţi sacoşe
grele sau pachete voluminoase… „Bănuiesc ce s-a
întîmplat şi probabil că la asta v-aţi gîndit şi voi, zise
într-o seară cel mai în vîrstă din Asociaţia Culturală.
Pur şi simplu s-a speriat şi a fugit de-acasă lăsîndu-ne
cu cărţile necitite… Aşa ne trebuie dacă n-am fost
prevăzători, să-l fi protejat de ceilalţi, era de-ajuns că
ne citea pe noi!” Năvala însă nu mai contenea, sporea
de la o zi la alta spre îngrijorarea autorităţilor şi, cum
nimeni nu voia să renunţe, să-şi ia cărţile şi să se
întoarcă acasă, oraşul deveni neîncăpător. Scriitorii se
înghesuiau claie peste grămadă în singurul hotel, în
camere şi pe coridoare, în sala de aşteptare din gară,
prin parcuri şi prin curţile şcolilor, pe lîngă zidurile
mai ferite, pe sub tarabele din piaţă… „Apare el de
undeva, ziceau optimiştii, a simţit nevoia să ia o
pauză ca tot omul, să mai răsufle.” Alţii în schimb îşi
pierduseră răbdarea şi deveniseră agresivi, în primul
rînd cu cei din Asociaţia Culturală, „nu vă mai
prefaceţi că nu ştiţi unde a dispărut, l-aţi ascuns, să vă
citească numai pe voi!” Adevărul e că acum şi autorii
de baştină începuseră să se bănuiască între ei, dar
zilele treceau ca vîntul, iar singura certitudine era că,
într-adevăr, şi acest ultim cititor dispăruse fără urmă,
în timp ce pe imensa grămadă de cărţi strînsă aici din
toate colţurile patriei începuse deja să se aştearnă
praful.
****************************************** GHEORGHE STROE, prozator (n. 1 ian. 1953,
satul Bădila, comuna Pârscov, judeţul Buzău). Este
licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a
Universităţii Bucureşti (1976, secţia română-franceză).
Cărţi publicate: „Soarele roşu”, roman, 1996;
„Diavolul în Valea Sării”, proză scurtă, 1999; „Vânătoare
pe muntele de cenuşă”, proză scurtă, 2000; „Fotograful de
mirese”, proză scurtă, 2004; „Vremea consiliului
parohial”, roman, 2008; „O aniversare cu prietenii”, proză
scurtă, 2012.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România –
Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Redactor asociat la revista
„Meandre”. Secretar general de redacţie la revista
„Caligraf”. Redactor la revista „Euromuseum”.
Locuieşte în Roşiorii de Vede.
„Citindu-l pe Gheorghe Stroe, te poţi gândi la Kafka, la
Camus, la Gabriel Garcia Marquez, la Mircea Eliade, la
Vasile Voiculescu, cum au observat unii comentatori, dar
până la urmă gândul ţi se opreşte la Valea Sării, acest
tărâm unde se mişcă o lume bântuită de fantasmagorii şi
rătăciri”. (D. V. Delceanu)
ÎNTREZĂRIRI Pagina 19
Plecase la întâlnirea cu Dumnezeu Tudor CICU
Inginerul petrolist Nicolae Zahiu, a fost
cetăţean al comunei Berca unde am locuit şi eu
aproape 24 de ani, venit şi eu, de pe meleaguri
constănţene, pe meleaguri buzoiene, la un an după
terminarea facultăţii. Lui Nicolae Zahiu i se spunea
Lordul de Berca. Era un inginer tânăr, bun specialist
(avea faima unor brevete în domeniul utilajelor de
extracţie petrol) şi, în plus, o soţie frumoasă, că
lumea din Berca, mai mereu întorcea capul după
tânăra pereche când îi zărea împreună. În timpul
vieţii, a ascuns faptul că scria poezie, ori poate nici
nu scria. Abia după revoluţie, când „cărţile” se
făceau sub acoperişuri ascunse, în grupuleţe
restrânse, el n-a intrat în atenţia profitorilor de după
revoluţie, ca un om aşezat şi cuminte, şi la locul lui.
Locul lui n-a fost acela de director al Schelei de
Extracţie Petrol Berca, cum era firesc, ci a fost trimis
în mare grabă şi taină (ca să scape de privirile sale de
înger acuzator, pesemne), tocmai în Turkmenistan, în
deşert, ca specialist de care era mare nevoie, pe o
platformă terestră de extracţie petrol. După moartea
soţiei, viaţa s-a a luat o direcţie rea, în cădere
continuă. În picaj total. L-a salvat actuala soţie, cea
care a pus la dispoziţia Casei de Cultură a
Sindicatelor Buzău, poetului Marin Ifrim, caietele
sale cu manuscrisele unor poezii. Asta, după moartea
inginerului Zahiu, o moarte dramatică survenită după
o boală necruţătoare. Ca bercan, îmi fac datoria şi-l
supun atenţiei dumneavoastră. Măcar atât pot face,
acum, pentru acest suflet curs în cea de a doua
plachetă de poezie intitulată „E vremea saxaulilor
în floare”, ed. Editgraph, 2012. Placheta de versuri a
lui Nicolae Zahiu conţine o poezie de o muzicalitate
deosebită, cu imagini şi doruri, mereu şi mereu spre
ţara sa şi cei dragi. N-a mai apucat. A lăsat în deşert
o statuie cioplită cu mâna sa şi câteva tablouri
pictate, dar mai ales o poezie a deşertului şi a
speranţelor viitoare. Poezia lui Nicolae Zahiu e
scrisă din durere, suferinţă, multe-multe (alte)
neînţelegeri ale vieţii – dar nu conţine ură şi revoltă,
ci o împăcare, visare, dorinţă, şi multă speranţă – ca
la întâlnirea cu Dumnezeu, cum îi urzise la drum
destinul, avea să-şi rezolve toate neînţelegerile-
nelămuririle şi să o ia de la capătul drumului.
Poemul cu nr. 48, de la p.55, este edificator: „Am
inventat împreună, vise, dorinţe/ Barhane, varani şi
morganele cele care mai ştiu”.... Poezia sa a fost
scrisă în deşertul exilării trupeşti şi sufleteşti: de
aceea, revin mereu şi mereu, aceleaşi şi aceleaşi
imagini pustiitoare izvorâte din sufletul său de poet:
saxaulii în floare, barhanele la zenit, morganele la
orizont, cocorii şi lebede în zbor pe deasupra tuturor,
apoi, şacalii şi varanii deşertului, şi alte multe „cirezi
halucinante de fantome”. Peste această pustiire şi dor
„din mine a rămas numai cuvinte”, spune poetul la
un moment dat. Poemul „Kara-Kum”, este magnific,
pentru un trăitor în deşert ce a „lăsat la o parte un
domeniu, în care visele mor”. Trăind în pustiul
deşert fără pic de poezie, poemele sale sunt tablouri
succesive, din care, şi cu care, încearcă să urmeze
calea cocorilor către casă. Un poem precum
„Saxaulul”, de la p.27, e un adevărat catren brodat în
plin deşert asiatic, pe care doar pana măiastră a lui
Omar Khayyam ar fi putut-o scrie într-un pastel, de
altfel, nemuritor: „În deşert saxaulul deja a-nflorit/
Vrăjile făcute în nopţi de sânziene/ Sunt spălate şi
scoase pe rând la-nsorit/În urlet lunatec, tăcut, de
hiene/ În deşert saxaulul deja a-nflorit”. În final,
cititorului meu îi dedic acest poem al lui Nicolae
Zahiu. Poemul care mi-a inspirat şi titlul tabletei:
M-am întâlnit cu Dumnezeu în pustiu
de Nicolae Zahiu
Am inventat împreună, vise, dorinţe
Barhane, varani şi morganele cele care mai ştiu
Că în tot ce va fi este şi a fost, sunt ale mele credinţe
M-a întrebat de iubirile trecute, prezente şi viitoare,
De nisipul călător prin timp în clepsidre uitate
De saxaulii în floare, de zborul care mă doare;
M-a întrebat, în final, de tot şi de toate...
Am întrebat mai apoi de ce Doamne,
De ce sunt aici şi acum?
Tu te joci cu conştiinţe, cu existenţe şi rişti,
Mi-a răspuns cu un zâmbet înţelept de străbun
Pentru că în forma aceasta şi aici
Trebuia acum să exişti.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 20
GHEORGHE ENE – ARTISTUL TĂCUT
Gheorghe POSTELNICU
16 octombrie 1950 – 9 mai 2011
Mi se întâmplă tot mai des să întâlnesc confraţi nemulţumiţi de
localizarea lor biografică. Buzoian, vrâncean, ialomiţean ar fi atribute care
le-ar micşora statutul de „scriitori români contemporani”. Noi am crezut
întotdeauna că în literatura de astăzi, atomizată şi pulverizată până la cea
mai mică unitate geografică, noutatea şi individualitatea se prezintă sub
forma localismului tradiţionalist, şi că împovărătoare ar fi tocmai
globalizarea. Cunoscând întregul fenomen literar românesc, putem afirma că
deceniul 2000-2010 îşi merită numele de timp regenerator pentru fiecare
spaţiu geografic bine definit. Tot ceea ce considerăm avânt creator se
datorează mişcărilor locale care conservă energie pozitivă şi vizionarism.
În modestia lui proverbială, Gheorghe Ene nu se considera degradat
când era numit „scriitor buzoian”, deşi, toată lumea o ştia, creaţia sa îşi avea
obârşia în textualismul promovat de redacţia revistei-afiş „Noii” şi de cenaclul „Junimea”, condus de
profesorul Crohmălniceanu. Puţinii teoreticieni ai optzeciştilor susţineau că „textul nu mai are ca referent
lumea, ci se autooglindeşte pe sine în procesul propriei lui plăsmuiri”. Obiectele ar fi transformate în semne,
concomitent cu „autonimicirea producătorului de text”. Ca toate mişcările moderniste, şi textualismul se
considera unicul promotor al autenticităţii.
Textualismul lui Gheorghe Ene şi-a găsit combustibilul în structura personală, care a refuzat
întotdeauna constrângerile estetice, îndrăgind destructurările lingvistice pline de ingeniozitate, desfăşurate
într-un spaţiu poetic nemărginit. Din acest punct de vedere era un frenetic temperat. Un utopic. Îşi păzea cu
străşnicie manuscrisele din tinereţe, pentru că ele accelerau pulsul maturităţii. S-a stins din viaţă când se
credea că poezia sa începuse să se deschidă spre înnoire şi îmbogăţire, demonstrând certe însuşiri proteice.
Spontaneitatea creatoare a lui Gheorghe Ene a fost luminată de cultură şi de o înzestrare nativă
indiscutabilă, aşezate amândouă într-o matrice care ar putea fi numită „cultura talentului literar”. În aceeaşi
măsură, a fost artistul tăcut, aliat cu insul reflexiv şi gânditor.
După 1990 a fost atras în multe proiecte culturale şi editoriale efemere, răpuse rând pe rând de boala
copilăriei, entuziasmul. Când s-a trezit singur pe mal, s-a dăruit cu totul meseriei, pentru că îi făcea bine să
nu se uite că e Profesor, îndeletnicire în care se topeau formulele de „scriitor român” sau „scriitor buzoian”.
A inventat pentru elevii din Căldăreşti o revistă pe care a ţinut-o conectată la tubul de oxigen 11 ani. A
înfiinţat, tot pentru aceştia, o editură în care îşi imagina că îi va publica pe oştenii şcolii, promovaţi în toate
clasamentele concursurilor şcolare de creaţie. De unde venea iluzia că discipolii îl vor întrece pe maestru?
Din dragostea sa nemărginită faţă de comorile limbii române sau dintr-o compensaţie sentimentală a faptului
că nu avea propria familie şi propriii copii? În toată fibra sa, era un însingurat, care, când şi când, îşi urnea
făptura povârnită spre reşedinţa judeţului unde regăsea camarazii de idei. În acest context, Gheorghe Ene a
fost parte componentă a literaturii buzoiene a ultimelor decenii.
Ne întâlneam de două, trei ori pe an, la unul din cercurile pedagogice ale profesorilor de limba
română unde era considerat un Senior, şi nu pentru că ar fi fost „scriitor român” sau „scriitor buzoian”, ci
pentru observaţiile corecte şi pentru punctele de vedere temeinic argumentate. Nici aici nu intra în dispute
metodice, întrucât avea conştiinţa propriei valori profesionale pe care a exercitat-o până în ultima zi de viaţă
în satul copilăriei sale din Bărăganul buzoian.
Ultima redacţie frecventată de Gheorghe Ene a fost casa părintească, în care se întâlnea pe sine ca
amfitrion în diferite ipostaze. A conserva amintirea sa e tot ce poate fi mai lăudabil ca iniţiativă pentru
cultura buzoiană.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 21
- de Marin IFRIM
POEZIA
am dat definiţii poeziei
am scris poezie
am făcut din poezie
tot ce am vrut şi
nu s-a putut
acum poezia e
de nerecunoscut
umblă printre noi
ca femeie nebună
cu metaforele despletite
cu ochii rătăciţi în mistere
cu mâini gesticulând
în faţa unui viol
trecut de decenii
am făcut din poezie
un simplu manifest
de şters ideologiile
la fund
acum poezia
se poate răzbuna
oricând
aşa cum numai ea
ştie şi o face
UN CITITOR
un cititor la marginea
unei cărţi
e peisajul idilic
al poetului vizionar
un cititor care să plece
în lume cu un colţ
al cărţii
ca un sigiliu
spre împărăţia sfântă
a viitorului
tu scrii cu gândul
la acel miraculos om
ce s-a apleca într-o zi
asupra cuvintelor tale
dând cu respiraţia sa
o nouă viaţă
acestor cuvinte moarte
ACESTE CUVINTE
aceste cuvinte
au mai fost rostite
au mai fost scrise
au mai fost uitate
aceste cuvinte vin acum
într-o carne nouă
sub limba de pământ
a altui muritor
ele spun acelaşi lucru
aceeaşi teamă
de a nu muri mut
şi uitat
aceste cuvinte sunt
ale celui ce le
foloseşte mai des
SENTIMENTUL MARIN
Eu vin din apă sunt marin
un pumn de vajnice toxine
urcat în pomul lui Darwin
scuipat de apele senine
sunt boala mărului muşcat
din pomul drogului celest
încă o dată eşuat
pe-acest pământ carnavalesc
eu vin din apă sunt marin
burduf de epidermă creaţă
puţină apă şi mult vin
şi multă foarte multă greaţă
Marin Ifrim s-a născut la 1 decembrie 1955 în comuna Bălăceanu, judeţul Buzău.
În prezent este referent bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor şi
secretar general al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”. În 1990, când era
încă socotit copilul teribil al poeziei buzoiene, se legitima ca un baconskian
îndrăgostit de nostalgii şi viziuni solipsiste arcuite frumos spre sat şi oraş. Piesele din
„Gloria locală”, antologie apărută în 2007, arată că de atunci a schimbat semnul
matematic – frenezia – care îl îndemna spre consumarea triumfătoare de sine. Ca
publicist, M. Ifrim luptă pentru a impune o morală în politică şi în cultură şi militează
în favoarea unei funcţii sociale a literaturii, cu fenomenele ei văzute şi nevăzute.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 22
Constantin COSTEA
O CARTE DE SUFLET-
MONOGRAFIA COMUNEI ODĂILE
Iniţiativa de a alcătui monografia comunei Odăile, din judeţul Buzău, a
fost rodul unui impuls interior, determinat de ataşamentul autorului faţă de aceste
meleaguri purtătoare de istorie, faţă de oamenii pe care i-a întâlnit aici,
remarcabili prin distincţia, cordialitatea, sinceritatea şi puritatea lor sufletească.
Am petrecut printre localnici 37 de ani, o viaţă de om şi m-am simţit totdeauna o
parte din inima şi sufletul lor. Tocmai din aceste motive am hotărât să las celor de
azi şi celor care vor urma după noi această carte de suflet, ca o mărturie a ceea ce
au fost, ce sunt şi ce vor fi locuitorii acestor plaiuri pitoreşti.
Plăsmuirea acestei lucrări nu a fost uşoară. Unii au privit această
intreprindere a noastră cu neâncredere, alţii au considerat-o o chestiune
neserioasă, lipsită de însemnătate, pe când, o parte dintre cei cu care am intrat în
relaţie, puţini la număr, ce-i drept, au neglijat sau au refuzat, pur şi simplu, să
răspundă la investigaţiile noastre. Lucrarea este structurată pe mai multe capitole,
fiecare dintre ele abordând o anumită problemă; toate, însă, realizând o unitate a
vieţii economice, sociale, politice şi spirituale a comunităţii în ansamblul ei, din timpurile cele mai
îndepărtate şi până la noi. In elaborarea lucrării a fost nevoie de o documentare vastă. Am studiat, de-a lungul
câtorva ani buni, o bibliografie bogată şi variată, am investigat arhivele locale, judeţene şi naţionale, am
discutat cu o sumedenie de oameni cu dragoste de carte şi bine intenţionaţi, unii dintre ei trecuţi de ceva
vreme la odihnă veşnică ; toţi mi-au relatat evenimente şi mi-au furnizat date de o inestimabilă valoare.
Fiecare capitol se vrea un foileton, un episod din evoluţia aceastei aşezări, un film cu locuri, cu fapte, cu
oameni, cu întâmplări memorabile. Pentru o cunoaştere cât mai eficientă şi mai amănunţită a aşezării care
face obiectul cercetărilor noastre, respectiv comuna Odăile, ne-am ocupat, în prima parte, de prezentarea
amănunţită a problemelor de geografie locală, bazându-ne pe o bibliografie bogată şi variată. Pe baza unor
investigaţii serioase şi a unei activităti intense de teren am reuşit să încadrăm localitatea în peisajul geografic
general, respectiv Subcarpaţii Buzăului, cărora le-am făcut o succintă prezentare, la începutul lucrării. De
asemenea am realizat o prezentare a Văii Bălănesei de care aşezarea noastră se leagă din punct de vedere
geografic, istoric, economic şi tradiţional. S-a procedat apoi la o analiză amănunţită a elementelor fizico-
geografice : omul şi mediul, relieful, clima, hidrografia, vegetaţia, fauna şi solurile. Toate aceste elemente au
fost prezentate în funcţie de specificul şi particularităţile lor, raportate la aspectele generale ale aşezării
noastre. Toate au fost susţinute cu un bogat material auxiliar: imagini sugestive, hărţi, schiţe, tabele,
diagrame, etc.
Mult mai bogată în documentare, mai vastă şi privită într-o viziune modernă este cea de-a doua parte
în care este abordată problematica istorică. Aici am uzat de bogatul material pe care l-am strâns cu mare grijă
pe parcursul mai multor ani petrecuţi în această localitate. Partea istorică este structurată pe mai multe
capitole care ilustrează, evident, cronologic, momente esenţiale din evoluţia comunei, începând din cele mai
îndepărtate vremuri şi până astăzi. Primul capitol intitulat “La izvoarele istoriei” ilustrează momentele,
aproape incerte, ale apariţiei vieţii şi a primelor forme de organizare pe aceste meleaguri frământate şi pline
de istorie. Urmează un alt episod pe care l-am intitulat “Romanitate, migratori, continuitate, creştinism.”
unde, pe baza unor elemente ale tradiţiei locale şi a unor informaţii pe care le-am considerat admirabile
pentru o lucrare de disertaţie ca aceasta, precum şi din informaţii culese din operele istoricilor Vasile Pârvan
şi Nicolae Densuşianu, am încercat să ilustrez modul de viaţă al localnicilor într-o vreme foarte îndepărtată
când se plăsmuia neamul românesc. Capitolul sugestiv numit “Din negură de vremi” se referă la secolele al
XV-lea şi al XVI-lea când localitatea începe să fie consemnată în documente scrise emise de cancelariile
domneşti. Prima atestare documentară este cea a satului Posobeşti. Numele său este menţionat într-un act de
danie datând din anul 1519 emis de cancelaria domnitorului cărturar şi filosof, Neagoe Basarab (1512-1521).
Actul de danie este adresat lui Tetiu Pârcălab care primeşte moşii din partea domnitorului în Pâcleni, Târcov
şi Trestia. Ultima moşie dăruită, cea a Trestiei se întindea din hotarul Pârscovului şi până la hotarul Cosobei.
Cosoba, întemeietorul cetei moşnenilor Posobeşti apare şi sub numele de Posoba sau Toscoba, iar satul sub
numele de Posobeşti, Cosobeşti sau Toscobeşti. Am mers pe firul evenimentelor până la instaurarea
regimului comunist. Am realizat o abordare sumară, considerăm noi, a acestei perioade în capitolul sugestiv
intitulat “Tăvălugul roşu”. O secvenţă care merită consemnată este cea referitoare la toponimia comunei.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 23
După ce am efectuat o analiză a acesteia, am procedat, apoi, la alcătuirea inventarului toponimic al comunei,
prezentând în lucrare 180 de toponime. Capitolul intitulat “Personalităţi ale comunei Odăile”cuprinde cca. 30
de personalităţi care au marcat, într-un fel sau altul viaţa comunei.
In activitatea de elaborare a acestei lucrări am fost sprijinit de foarte multe persoane, cărora le
mulţumesc fierbinte pentru vorba bună şi fapta măreaţă, pentru cuvintele de încurajare cu care m-au susţinut.
Fireşte, sunt evenimente şi perioade care au fost tratate mai sumar pentru că nu am reuşit să pătrund suficient şi
eficient în tainele lor; aceasta necesita, mai ales, pentru perioada contemporană, mult timp petrecut în arhive
pentru studiu şi investigaţii. Dacă bunul Dumnezeu îmi va dărui zile şi mă va ocroti voi proceda la elaborarea
celui de-al doilea volum care va cuprinde şi aspectele neelucidate în prezenta lucrare. Evident că se vor găsi
persoane care se vor grăbi să conteste unele elemente menţionate în lucrare, fie din ignoranţă, fie dintr-o
respingere nefirească a oricărui proiect spiritual. Tuturor le răspund cu cuvintele lui Ion Creangă din “ Prefaţă la
poveştile mele”: “Iubite cetitoriu, / Multe prostii ăi fi cetit, de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede
că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la ivală, căci eu atât m-am priceput şi atâta
am făcut”. (Ion Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, Biblioteca pentru toţi, 1989, Editura Minerva, Bucureşti,
p. 1)
FĂCLII ÎN NOAPTE, CĂRŢILE Ilie MÂNDRICEL
Ca produs al minţii omeneşti, cartea a devenit cu timpul unul dintre factorii cei mai activi ai progresului
social. Izvorâtă din cunoştinţe, fapte şi aspiraţii individuale sau colective, ea s-a transformat în temelie a
formării omului, inspirându-i acţiunile viitoare. Ca o verigă solidă între trecut, prezent şi viitor, cartea îşi
menţine (chiar şi în epoca Internetului, a „cărţii digitale”) locul esenţial în viaţa spirituală a omenirii, menirea
sa morală şi culturală.
Primele noastre cărţi, manuscrise sau tipărite, au fost cărţile bisericeşti. S-a vorbit mult şi pe drept
cuvânt despre rolul acestora în edificarea spirituală a credincioşilor, în apropierea treptată a acestora de
Dumnezeu. În vremea când „singurele cărţi erau cele de literatură religioasă”, acestea, în special textele
bilingve, au fost primele lecturi ale românilor şi apoi primele manuale de învăţătură. „Dar în primul rând au
fost cărţi de citire, instrumente ale ştiinţei de carte, primele arme, primele mijloace de luptă împotriva
analfabetismului, primele semne ale culturii”1.
La Buzău, printre locurile unde „istoria şi-a însemnat trecerea” se află şi Episcopia Buzăului (de curând,
Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei), „vechi centru tipografic, locaş cu dascăli şi şcoli ce-şi sporiră continuu
faima, prin veacuri, până la noi”2. În chiliile din incinta episcopiei şi-a început activitatea şi a funcţionat cea de-
a şasea tipografie din Ţara Românească (în ordine cronologică). În timpul luminatului domnitor Constantin
Brâncoveanu, ca dovadă şi rezultat al răspândirii învăţăturii şi pentru a se putea satisface cerinţa de carte
românească, au activat, pe lângă mai vechea tipografie de la Bucureşti – 1678, încă alte patru: la Buzău – 1691,
Snagov – 1694, Râmnicu Vâlcea – 1705 şi Târgovişte – 1708. Instrument de răspândire a culturii, tipografia şi
produsul său – cartea, a fost socotită în epocă „mai scumpă decât toate comorile pământului”3. De aceea,
tipăriturile brâncoveneşti au cunoscut o largă răspândire, „pătrunseseră şi în cel din urmă sat de peste munţi.
Adesea dăruite de domnii, de mitropoliţii şi de boierii cei mari, de vlădica Teodosie, iar alte ori aduse de preoţi
şi călugări”4.
Începuturile tipografiei buzoiene, raporturile sale cu şcoala şi contribuţia valoroasă la progresul
învăţământului buzoian prin înzestrarea şcolilor, dascălilor şi elevilor cu manualele necesare învăţării au fost
analizate cu un alt prilej5. Să adăugăm acum că o simplă privire asupra hărţii răspândirii cărţii de Buzău ne face
să înţelegem că ea a circulat în toate cele trei provincii istorice locuite de români, contribuind la realizarea
unităţii culturale româneşti, la cimentarea identităţii noastre de grai şi simţire. Multe tipărituri au străbătut
drumuri lungi şi întortocheate, presărate cu adevărate peripeţii, din care cauză istoricii le-au numit „cărţi
călătoare”. Exemplificăm cu un exemplar din „Liturghierul” tipărit la Buzău în anul 1702, dăruit în 1705 de
dascălul Neacşu Balea preotului Radu din Caracal. Căzând în robie, cartea a fost răscumpărată în 1717 şi
dăruită bisericii Vovidenia din Bârlad. De aici, s-a reîntors în Muntenia, a revenit în Moldova şi a trecut apoi în
Transilvania, după cum arată însemnările de pe filele sale6.
1 Dr. Plămădeală, Antonie, „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Buc., Ed. B.O.R. …, 1981, p. 112
2 Popescu, Fl., „Contemporan cu visul. Oameni, locuri şi tradiţii din ţinutul Buzăului”, Buc., Ed. Sport-Turism, 1987, p. 57
3 Duţu, Alexandru, „Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII”, Buc., Ed. pt. lit., 1968, p. 32
4 Iorga, Nicolae, „Viaţa lui Constantin Brâncoveanu”, Buc., 1914, p. 124
5 Mândricel, Ilie, „Izvoare din adâncuri. Începuturile învăţământului buzoian la sate”, Buzău, Ed. C.C.D., 2000, pp. 42-47
6 Pr. Cocora, Gabriel, „Episcopia Buzăului, vatră de spiritualitate şi simţire românească”, Buzău, Ed. Ep. Bz., 1986, p. 290
ÎNTREZĂRIRI Pagina 24
Cercetările asupra răspândirii cărţii tipărite la Buzău au scos la iveală circulaţia acesteia mai ales în
Moldova şi Transilvania, fără a neglija Ţara Românească, provincia de reşedinţă a tipografiei episcopale. Dar
cartea religioasă de Buzău a pătruns, este adevărat că mai greu şi mai ales prin „vama cucului”, şi la românii
de peste Dunăre. În sprijinul acestei afirmaţii aducem o dovadă descoperită de curând în fondul de documente
de la Biblioteca Academiei Române. Este vorba despre o scrisoare care oglindeşte efortul de a asigura cărţile
de cult necesare românilor de dincolo de Dunăre. Scrisoarea, pe care o vom reproduce în continuare, este
adresată de un colportor de cărţi, Vlad Ardeleanu (?), un Badea Cârţan mai puţin celebru, dar pe care ne
revine cinstea să-l scoatem din uitare fiindcă faptele lui îl îndreptăţesc la preţuirea noastră, eclesiarhului
Nazarie de la Episcopia Buzăului la data de 21 august 1841. Destinatarul este înştiinţat că au fost trecute peste
Dunăre cărţile date, pe care a obţinut bani turceşti. Aceşti bani, necirculând la noi, a cumpărat cu ei marfă
(lână), care se află în carantină, la graniţă. Că expeditorul scrisorii era un ardelean o dovedeşte afirmaţia lui
din textul scrisorii că banii turceşti primiţi pe cărţi „nu umblă aici în Ţara Rumânească, nici la noi”.
Ecleziarhul primeşte asigurări că, după scoaterea din vamă a lânii şi vânzarea ei, îşi va primi banii cuveniţi.
Până atunci, este rugat să pregătească un alt set numeros de cărţi (se dă lista lor) pentru alte două biserici
româneşti de la sud de Dunăre. Din listă se vede că erau solicitate cărţile de bază ale cultului creştin ortodox,
pe care enoriaşii „de dincolo” nu aveau de unde să şi le procure decât din Moldova şi, mai ales, din Ţara
Românească vecină, iar cursul despărţitor al fluviului nu însemna nicidecum o barieră de netrecut. Dacă ţinem
cont că Transilvania se afla de bună vreme sub ocupaţie străină şi în plină ofensivă a catolicismului, iar
românii din sudul Dunării erau aproape total lipsiţi de cele mai elementare drepturi etnice, precum ar fi cel de
a asculta slujba religioasă din extrem de puţinele biserici româneşti în limba naţională, vom înţelege mai bine
cu ajutorul acestui document că, dincolo de graniţele politice, cartea religioasă de Buzău a contribuit la
menţinerea trează a conştiinţei unităţii de neam şi limbă, a identităţii de credinţă şi de datini. Acestea au fost şi
idealurile activităţii pastorale a episcopului eparhiot Chesarie (1825 – 1846), ierarh învăţat, bun gospodar şi
înflăcărat patriot, cu aprobarea şi îndemnul căruia este de presupus că va fi acţionat ecleziarhul Nazarie.
Iată acum textul scrisorii:
„Cu fiiască plecăciune, sărut cinstită dreaptă mâna Sfinţii tale.
Cinstite părinte clisierule Nazarie, cercetez dorita sănătăţii sfinţii tale, aflându-te deplin să mă bucur,
căci şi eu de la milostivul Dumnezeu mă aflu cu sănătate.
Fac ştiut sfinţii tale pentru cărţile ce le-am cumpărat de la sfinţia ta (că) le-am petrecut şi tot bani
turceşti am priimit, care bani nu umblă aici în Ţara Rumânească, nici la noi. Şi acei bani i-am îmbrăcat în
marfă, adică în lână şi lâna şade în carantină 32 de zile în malu(l) Dunării or(i) la cea graniţă şi eu am trecut
acasă. Iar sfinţia ta, cinstite părinte, să nu te superi, nici să-ţi faci inimă rea, pentru că sorocu(l) au trecut de la
sfârşitul lui iulie. Tot să mai aştepţi de bani până să vânz lâna, pentru că lâna este tot în lăzăret1 la Dunăre. De
bună seamă, să mă aştepţi aşa pe la octombrie, în 16, pentru că s-au mai lungit sorocu(l) şi o am pune la cale
cum o fi mai bine şi mai plăcut sfinţii tale. De aceea, să nu grăbeşti, că eu am purtare de grijă pentru acei bani.
Iarăşi te rog, cinstite părinte, să-m(i) mai găteşti cum vei şti mai bine 4 trioade, 4 oftoice de cele mari,
4 moliftelnice de cele cu pravilă, 4 liturghii, 4 ceasloave de cele bogate, 2 minee pe 12 luni, să fie legate câte
12 la un loc, de să poate, iar de nu să poate, să fie din câte o lună, să fie pentru 2 biserici, adică 24 de minee şi
2 penticustare şi 2 cazanii evanghelii, un apostol. Aceste toate cărţi, cum mai sus arată, te rog, cinstite părinte,
cu tot sufletul mieu să mi le iconomiseşti2 la sorocu(l) cu an ce arată. Eu aş vrea şi mai curând, dar nu poci că
abia să te gătesc până atunci, din pricina lăzăreturilor nu poci mai curând.
Şi să te găsesc în viaţă bună şi în bună sănătate.
(1)841 A(u)gus(t) 21.
(ss) Vlad Ardeleanu (?).
(F 4) Întru cinstită mâna părintelui clisiereu Nazarie în Sf(ântă) Episcopia Buzăului întru bună aflare”3.
Ni s-a părut că în activitatea noastră de scormonitor prin cenuşa veacurilor între zecile sau poate sutele
de mii de mărturii al trecutului care ne-au înfrumuseţat zilele nu am întâlnit ceva mai simplu, mai mişcător şi
mai curat românesc şi de aceea am hotărât – vorba cronicarului – ca trecutul să nu alunece-n uitare că această
mărturie trebuie să fie cunoscută şi de alţii, aşa cum sunt cititorii publicaţiilor Arhiepiscopiei Buzăului şi
Vrancei, iubitori şi păstrători în suflet şi în case de trecut românesc.
1 Lăzăret (lazaret), s.n., înv. = spital, carantină, vamă; punct sanitar la graniţă, unde se reţineau un timp mărfurile importate
2 A iconomisi, vb., înv. = a păstra, a depozita
3 Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise şi carte rară, Documente istorice, 65/MXCII
ÎNTREZĂRIRI Pagina 25
CENTENAR
Elena STROE-OTAVĂ
O veste poate, uneori, să te tulbure grozav.
Pentru mine, invitaţia de a participa, în ziua de 28
decembrie 2012, la sărbătorirea Centenarului
înfiinţării şcolii din Bădila, a produs o mare emoţie.
Am petrecut sărbătorile Crăciunului visând la
întâlnirea cu foştii colegi şi profesori, cu bătrâna
noastră şcoală!...
Ziua de iarnă era ceţoasă. O ceaţă lăptoasă,
care curgea de o parte şi de alta a şoselei, de parcă
maşina ar fi mers printr-un tunel de aburi. În faţă,
vizibilitate la câţiva metri. Drumul până la Bădila,
unde ceaţa se împrăştiase, mi s-a părut ireal,
fantastic. Mă aşteptam, în orice moment, ca ceva să
mă împiedice să ajung, atât de mari erau nerăbdarea
şi emoţia.
Coborând din maşină, am întâlnit-o,
aşteptându-mă la poartă, pe Mimi Angelescu,
prietena şi colega mea de clasă. Am privit
emoţionată în jur: amestec de nou şi vechi. Noua
şcoală – netencuită; vechea şcoală – împuţinată şi
amestecată. Doar două treimi dintr-o clasă
(spaţioasă) a şcolii „Centenare” mai rămăseseră.
Două ferestre. Mai era acolo, în interior, spaţiul
unde fusese banca mea, unde fusese tabla din lemn
pe suport triunghiular, soba din teracotă maro.
Apoi, cele două săli de clasă construite în
prelungirea ei, prin anii 1963 – 1965. Unde este
sala cu scenă? A dispărut. A fost dărâmată, ca să
facă loc celei noi. Unde este curtea şcolii, cu vişinii
de lângă gardul dinspre calea ferată, cu părul de
lângă banca verde (dispărută şi ea), cu merii de
lângă gardul dinspre apus? Doar în fotografiile de
atunci şi în memoria mea. Locul este plin de bălării.
Curtea nu mai este în faţa şcolii, ci în spatele ei. O
ciudată întoarcere cu faţa la spate a tuturor
lucrurilor!
Am intrat, cu emoţie, în sala amenajată
pentru primirea oaspeţilor. Este chiar clasa mea
dintr-a şaptea şi a opta. Pe atunci, uşa dădea direct
afară, în spatele şcolii. În pauze, iarna, ne băteam
cu bulgări de zăpadă şi, pentru că noi, fetele,
fugeam în clasă de frica băieţilor, aceştia aruncau
bulgări după noi, pe uşa deschisă o clipă. Când
doamna Aurica Popescu, directoarea şcolii, vedea
ce dezastru era în clasă, câtă apă şi zăpadă pe
parchet, se înfuria şi ne certa. Dar, a doua zi, o
luam de la început. M-a impresionat prezenţa, în
clasă, a sobei de teracotă, aceeaşi de acum aproape
50 de ani. În prezent, există încălzire centrală, iar
ea, soba, a rămas de decor şi suport de afişe…
Au început să se adune profesori ai şcolii
din trecut şi din prezent. Printre ei, nu se aflau
domnii Nicu Munteanu şi Petre Vasiliu (profesorii
noştri de matematică), Dicu Constantin (profesor
de geografie şi dirigintele nostru), doamna Elena
Nica, învăţătoarea noastră din clasa a treia, doamna
Geta Dumitrescu, profesoara de limba română,
dascăli care, din fericire, sunt în viaţă.
Dar ce durere că, din această lume, au
plecat dragii noştri învăţători Petre Dumitraşcu,
Filica Vârşă, Ilie Vârşă, Aurica Popescu, Nelu
Popescu. Dintre foştii colegi de clasă, eram
prezente doar eu şi Mimi, foarte emoţionată şi ea,
pentru că participam pentru prima dată la o astfel
de aniversare, care, pentru noi, era mai mult o
comemorare. Printre noi nu mai erau Deugen
Costache, răpus într-un cumplit accident, Mitică
Tarpan, răpus de o grea suferinţă. Ceilalţi, cine ştie
pe ce meleaguri îşi trăiesc bucuriile ori necazurile!
S-au spus impresii, s-au prezentat dascăli de
demult, din amintirile bătrânilor satului, mai ales
familiile Vârşă şi Popescu, s-au cântat colinde, s-au
împărţit diplome. S-a stat de vorbă la un pahar de
vin, la mesele încărcate de bunătăţile Crăciunului,
s-au făcut fotografii. Într-un cuvânt, organizatorii:
directorul coordonator, profesor Dumitru
Scoroşanu, viceprimarul, scriitorul Gheorghe
Postelnicu şi-au dat silinţa ca totul să fie la înălţime
şi merită felicitări, pentru că nu de multe ori în
viaţă avem prilejul de a sărbători un asemenea
eveniment. Dar, ca fostă elevă a învăţătorului Petre
Dumitraşcu, ce semăna mult cu Domnul Trandafir
al lui Mihail Sadoveanu, eu am avut tot timpul în
faţă mai mult imaginile din trecut, decât pe cele din
prezent: cu copii săraci, înfometaţi şi zgribuliţi, în
băncile unei săli prea mari, pe care soba de teracotă
nu reuşea să o încălzească, cu învăţători calzi şi
devotaţi, cu primăveri şi veri fermecătoare, cu
ciripit de păsări la fereastră, cu serbări în clasa cu
scenă, unde am fost mici artişti. Cortina cea roşie
s-a tras definitiv!..
ÎNTREZĂRIRI Pagina 26
VASILE VOICULESCU
Serghei COLOŞENCO
ORIZONTAL: 1) Localitate pe Valea Buzăului unde s-a
născut Vasile Voiculescu, al şaselea copil în familia lui
Costache şi Sultana Voiculescu (13 octombrie 1884) – Cod
aeroport Faloon (SUA). 2)Tablou de Ion Ţuculescu; un
detaliu reprezintă coperta volumului “Iubire magică”, de
Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1975 –
Frumoasa poveste de dragoste dintre Vasile Voiculescu şi
Maria Mittescu, culminată la 20 februarie 1910 cu nunta. 3)
Ued în Maroc – Boală de ochi contactată de Maria
Voiculescu în anul 1932. 4) Bani daţi înapoi! – 2,3 sonete! –
Râu în India. 5) Linişte la castel! – Titlul celui de al şaselea
volum de poezie al lui Vasile Voiculescu, apărut la Editura
Fundaţiilor – Caiere! 6) Judeţul din Câmpia Română unde
Vasile Voiculescu este numit medic în satul Hotarele, la 1
noiembrie 1910 – Numele de alint al soţiei, căreia-i scria de
la Hotarele. 7) Înger la musulmani – Personaj feminin din
povestirea “Ciobănilă”. 8) Oraşul din Italia vizitat de Vasile
Voiculescu în vacanţa de vară a anului 1907, împreună cu
prietenul şi fostul său coleg de liceu, Nicolae
Constantinescu. 9) Bidivii din povestirea “Misiune de
încredere” – “…de octombrie”, poezie din volumul
“Întrezăriri” (1939) – Primele ordine! 10) Aceea (pop) – Revistă literară şi artistică, apărută la Craiova între 1922 –
1928, la care a colaborat şi Vasile Voiculescu. 11) Perioadă de timp – Astrul din poezia “Nucul” – Din “Umbra”!
12) Forme de relief cu aspecte de treaptă – Şatra ţigănească din povestirea “Sakuntala”.
VERTICAL: 1) Capitală europeană unde în 1932 pleacă Maria Voiculescu să se trateze la ochi. Împreună cu ea
merg şi cele două fete mai mari ca să studieze, una pictura, şi cealaltă arta decorativă – Profesiunea lui Alecu
Ionescu din povestirea “Farsa”. 2) “… despre Vlahuţă”, scriere apărută în 1927. Prietenia cu Vlahuţă datează din
perioada primului război mondial, când medicul Vasile Voiculescu a activat la Bârlad şi amândoi frecventau
“Academia bârlădeană” (sg.) – A îngrijit ediţia “Poezii inedite şi corespondenţă”, a scris prefaţa şi a explicat notele,
în 1993 (Ileana). 3) Limba în care Tatiana Ivanova a tradus 12 povestiri de Vasile Voiculescu, iar B. Leitina
poeziile “Lache logofătul” şi “Bărăgan în amurg” – Locul unde Crina, bulgăroaica, îl aşteaptă pe tânărul pescar, în
“Dimineaţa dunăreană”. 4) Sanda Rusu – Localitate în apropierea Capitalei unde Vasile Voiculescu a fost
transferat şi unde se instalează cu soţia, tot medic – Pusă jos! 5) Cod aeroport Casiguran (Filipine) – 2,3 proze! –
Boală contactată de Vasile Voiculescu în 1917, pe când era medic şef al Spitalului nr. 472 de răniţi din Bârlad; i se
acordă decoraţia “Coroana României cu spade şi panglică de Virtute Militară” pentru devotament. 6) Munţii… din
Banat – Orăşel în Thailanda. 7) Împreună cu acesta Vasile Voiculescu a fost cenzor în cadrul comitetului de
conducere a S.S.R (7 aprilie 1935); N.M. Condiescu – preşedinte, iar I.M.Sadoveanu – vicepreşedinte (Tudor) –
Liceul din Bucureşti pe care Vasile Voiculescu îl absolvă în 1901 (Gheorghe). 8) Izvoarele Dunării! – Ultimele
vâsle! – Localitate în Slovacia. 9) Unul din prietenii lui Vasile Voiculescu (Condiescu), cu care a întreţinut o bogată
corespondenţă – A apărea. 10) Sora mai mare a scriitorului, la care a stat, un timp, în perioada liceului – Eroii lui
Vasile Voiculescu, vitregiţi de soartă, întâlniţi în poezie, proză şi teatru. 11) Revistă de cultură, literatură, artă,
ştiinţă, în care Vasile Voiculescu a publicat poezia “Mormântul stegarului”, în nr.1 din 1919 ş.a. – Poezia cu care
debutează în “Convorbiri Literare” (anul XLXIII, nr.4); cealaltă poezie este “Din a vremilor risipă”.
Dicţionar: NFL, RIS, INAB, URU, ARUT, CGG, LAE, SLE, IMEL.
ÎNTREZĂRIRI Pagina 27
CE AI VOIE SĂ FACI
DUMINICA ŞI IN ZI DE SĂRBĂTOARE?
Pr. VLASCEANU Alexandru Mădălin
Am auzit pe mulţi întrebând ce e permis să faci duminica: Ai voie să speli? Să calci, să faci mâncare,
să înveţi, să faci cumpărături, să munceşti, etc. Nu scrie nicăieri în Sfânta Scriptură în mod clar ce ai voie şi
ce nu, scrie doar astfel: „Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea este ziua odihnei, adunare sfântă a Domnului:
nici o muncă să nu faceţi; aceasta este odihna Domnului în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23, 3). În
general noi oamenii ne amintim de Dumnezeu doar când avem probleme, când nimeni nu ne mai poate ajuta.
Aşa a fost din totdeauna, de mii de ani, de când am căzut în păcat, şi Dumnezeu ştie asta. Când totul merge
bine uităm de Biserică, de rugăciune, de mărturisirea păcatelor, de iertare, spunem că n-avem timp, amânăm
pe mâine, şi tot aşa. Facem păcate şi ne îndreptăţim, ne călcăm conştiinţa în picioare chiar daca ne mustră
când urmează să facem un păcat cât de mic. Astfel, prin indiferenţa noastră facem păcate din ce în ce mai
mari, ne depărtăm de Dumnezeu, şi ajungem să dăm de necazuri. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple
Dumnezeu a hotărât în mod foarte înţelept să aşeze o zi din săptămână special pentru a întări această relaţie
între El şi noi. Duminica este ziua în care omul se odihneşte, se gândeşte la Dumnezeu şi la viitorul lui.
Această zi ne aduce aminte că avem un scop pentru care trăim aici pe pământ, că avem un Creator care ne
iubeşte şi este oricând dispus să ne ajute dacă-i cerem ajutorul. Omul îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii
muncind, dar asta o face doar pentru că a păcătuit. Înainte de căderea în păcat, Adam şi Eva aveau acces la
toate bunătăţile lumii fără să muncească, primind totul în dar de la Dumnezeu. Ca pedeapsă a neascultării
omul trebuie, până la a doua venire a lui Hristos, să muncească pentru a trăi, ca să conştientizeze greşeala pe
care au făcut-o.
Duminica e zi de odihnă, ca să ne amintească nouă tuturor că va veni un moment când totul va lua
sfârşit şi nu vom mai fi nevoiţi să muncim. O zi din şapte ne aduce aminte că ne vom odihni veşnic. Nu cu
viermii în pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu alături de milioane şi miloane de oameni. Nu în plictiseală şi
monotonie, ci în lumină şi într-o continuă noutate. Iată ce frumos spune psalmistul David: „Întoarce-te,
suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine.” (Ps. 114, 7) La a doua venire a lui Hristos pe
pământ, cei care au ascultat de glasul lui Dumnezeu se vor întoarce întru odihna Lui, acolo unde totul este în
dar, şi unde nu mai trebuie să muncim pentru a obţine ce vrem.
Duminica nu e ca o zi liberă dată de la servici, în care faci ce vrei, ci e o zi sfântă în care Iisus Hristos
Mântuitorul lumii a înviat din morţi, ca împreună cu El să înviem şi noi (şi eu şi familia mea, şi prietenii, şi
colegii, şi conaţionalii mei, şi toţi oamenii de pe pământ, şi cei vii şi cei adormiţi). Duminica e ziua în care ne
adunăm toţi în biserici, nu ca la teatru, sau ca la mall, ci ca-n locul cel mai sfânt de pe pământ, pentru a-i
mulţumi lui Dumnezeu pentru toate şi a-i cere să ne mântuiască pe toţi, fiind foarte conştienţi că fără ajutorul
Lui nu puteam face nimic. Participările la Sfânta Liturghie în duminici şi sărbători punctează credinţa noastră
în viaţa veşnică, convingerea fermă că la un moment dat totul va lua sfârşit şi va începe o nouă viaţă.
Mergem duminica la Biserică pentru a ne reîntoarce acolo de unde am plecat: din raiul bucuriei, unde omul
stătea faţă-n faţă cu Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu a poruncit ca duminica să fie zi de odihnă, atunci ce putem face şi ce nu putem, ce e
păcat şi ce nu? Lucrurile sunt simple: să nu faci duminica ceea ce ai fi putut face în timpul săptămânii. Să-ţi
faci programul în aşa fel încât duminica să o ai liberă, fără stresul grijilor zilnice. Duminica şi în sărbători să
mergi la biserică, să faci fapte bune, să citeşti din cărţile sfinte, să te rogi mai mult, să te fereşti mai cu
ardoare de păcat. Conştiinţa vă va mustra ca să înţelegeţi ce e păcat şi ce e bine de făcut duminica şi în
sărbători.
Dacă poţi să speli, să calci, să faci curăţenie de sâmbătă de ce să le laşi pentru duminică? De ce să nu
ascult de Dumnezeu, doar pentru că mi-e lene. Duminica e zi de odihnă şi nu vreau să fac nimic: nu fac
treabă, ci merg la Biserică, mă întâlnesc cu familia şi prietenii, mă odihnesc, mă plimb etc.
De ce pedepseşte Dumnezeu necinstirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare? Pentru că acela care uită
de duminică uită şi de Dumnezeu, şi cine uită de El trăieşte în suferinţă în vecii vecilor. Poate vi se pare un
detaliu nesemnificativ, dar cine este credincios în cele mici este şi în cele mari. Cine cinsteşte duminica, ţine
posturile de peste an, merge la Biserică, se roagă cum poate, acela va avea putere mai multă să iubească, să
ierte şi să fie sprijin celor din jur. Un astfel de om va vedea viaţa ca pe o continuă pregătire către împărăţia
cerurilor.
În curând :
“Dicţionarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învăţători,
profesori, preoţi. 1830 - 2010”
Mă aflu la
capătul unui drum
important din viaţa mea, terminarea acestei
cărţi pe care îmi este tot mai greu să o definesc.
Să fie dicţionar, aşa cum am făcut cunoscut pe
copertă, dintr-o obligaţie editorială? Să fie o
colecţie de instantanee? Un album? O călătorie
în timp, pe aceeaşi dimensiune, comuna
Pârscov, cu cele 11 locaţii de şcoli şi 7 biserici?
Pentru ca asemenea dileme să nu-şi facă locul, o
lucrare care cuprinde nume de învăţători,
educatoare, profesori şi preoţi ar fi fost bine să
apară cu mult mai devreme, ediţiile ulterioare
aducând binemeritate completări. Din păcate,
preocupările culturale ale dascălilor pârscoveni
au fost circumstanţiale de-a lungul timpului,
determinate de componenta ideologică a vieţii.
De asemenea, nu avem cunoştinţă de existenţa
unor colecţii personale de documente, de cărţi
rare sau a unor superbiblioteci care ar fi putut
ilumina comunitatea sătească, scăldată, în mod
natural, numai de lumina divină. Învăţătorul şi
preotul pârscovean nu s-au preocupat de
posteritate. Cultura nu a constituit religia lor.
Cărţile, jurnalele, albumele personale, scrisul în
general nu au rămas ca documente de
conştiinţă individuală, modele şi mărturii
pentru urmaşi. Absenţa curiozităţii istorice a
fost boala frecventă a dascălului de la
confluenţa Sărăţelului cu râul Buzău. Această
situaţie face, în prezent, reconstituirea deosebit
de grea.
În cadrul Primăriei comunei Pîrscov îşi va începe activitatea în cursul lunii mai a. c. Serviciul
Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor, care va deservi peste 20000 de locuitori ai
comunelor Pîrscov, Măgura, Unguriu, Cozieni, Bozioru, Brăeşti şi Odăile. În acest fel, va prinde viaţă
un proiect mai vechi al primarului Gheorghe Sturzu, prin care se dorea realizarea unui acces mai uşor
al cetăţeanului la serviciul de eliberare a documentelor de identitate. Până în momentul înfiinţării
biroului, locuitorii comunelor menţionate erau nevoiţi să se deplaseze în oraşul Pătîrlagele pentru a-şi
obţine documentele de identitate.
În demersul său, primarul comunei Pîrscov a primit sprijinul Direcţiei Judeţene de Evidenţă a
Persoanelor Buzău (director Romeo Ardeleanu) pentru obţinerea avizelor şi aprobărilor necesare.
Serviciul îşi va desfăşura activitatea într-un spaţiu special, amenajat şi dotat corespunzător, în
incinta Primăriei Pîrscov, şi va fi deservit de trei salariaţi, din care doi la compartimentul de evidenţă
a persoanelor şi unul la compartimentul de stare civilă. Nicolae FOTACHE
ÎNTREZĂRIRI
Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de
Consiliul Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.
intrezariripirscov@yahoo.ro
Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),
Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,
Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu
Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu
Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.
Răspunderea pentru conţinutul
articolelor publicate aparţine
autorilor.
NOU
NOU
ISSN 2343 – 7324 ISSN-L 2343 – 7324
Recommended