View
123
Download
21
Category
Preview:
DESCRIPTION
istorie
Citation preview
Fundaţia de Inforenergetică“Sf. Apostol Andrei”
Filiala Braşov
ZAMOLXE INTRE ISTORIE SI MIT
Maria BuzduganGr. VI
Cluj-Napoca - Octombrie 2006
1
„ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi ?
El singur zeu stătut-au înainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre ! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii !”
M. Eminescu „Rugăciunea unui dac.”
„Urcuşul până-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu „
L. Blaga „Grădişte”
ATÂTEA ÎNTREBĂRI...
Ce târziu (ca vârstă) am devenit conştientă de un lucru simplisim: nu ne putem
înţelege unii pe alţii şi fiecare pe sine, până când nu ne cunoaştem înaintaşii, pentru că, în
fiecare dintre noi, cei ce azi respirăm în acest spaţiu, sălăşluieşte un germene al moştenirii.
S-a ajuns la situaţia gravă în care nu numai că nu ne cunoaştem şi recunoaştem
străbunii autohtoni, dar ne mai şi ruşinăm mulţi dintre noi cu seminţia din care descindem.
Am uitat pesemne noi românii că ne-am ivit în această lume aici spre a împlini menirea
acestui neam, spre a înţelege şi duce mai departe credinţa, înţelepciunea, dragostea de viaţă
şi de semeni a celor care au vieţuit în acest spaţiu (sacru) din totdeauna.
Cât rău şi ce fel de rău s-a sălăşluit în noi, trăitorii de azi în România ? Sau în Dacia
? Sau în Tracia ? Sau în Hiperboreea ?...
Nu e de acceptat că răul vine doar dinafară, de la străinii mai puternici, mai lacomi,
mai agresivi. Atunci care sunt sursele şi cauzele acestui rău ? Ce căi de îndreptare putem
urma, şi de unde trebuie început ?
2
Atâta umilinţă, zbucium, durere să aibă doar menirea să şlefuiască „diamantul”
sufletului românesc ? Mai ştim noi, cei de acum transforma înfrângerile in înălţări
sufleteşti aşa cum reuşeau traco-daco-geţii ? (1) Învăţăturile lui Zamolxe s-au pierdut până
la noi şi în noi sau stau undeva tăinuite doar vremelnic ?
Notă: Toate notele explicative, conform numerotării din economia lucrării, sunt cuprinse
în Anexa 1.
Ce trebuie şi ce pot face eu faţă de neamul meu ? Cât şi cum îmi îndeplinesc eu
misiunea personală în acest sens ?
Cred că nici unul dintre noi nu poate conştientiza şi înţelege totul. Dacă însă fiecare
îşi va pune întrebări, va medita profund asupra lor şi va încerca să-şi răspundă măcar la una
dintre ele, există mai multe şanse.
De ce şi când m-au asaltat pe mine asemenea dileme ?
În lucrarea de cercetare I.E. pentru admiterea la gradul al VI-lea cu titlul „Lucian
Blaga la 110 ani de la naştere” (2005), am analizat această personalitate excepţională,
proteică, raportându-mă prioritar la ipostaza lui de poet. Studiindu-l, mi s-a iscat dorinţa
de a-l cerceta din punct de vedere inforenergetic ca dramaturg, căci, în fascinanta etapă
interbelică din istoria literaturii române, L. Blaga era, alături de Camil Petrescu, cel mai
valoros autor dramatic. Din păcate sunt atât de puţin cunoscute cele nouă piese de teatru
(2) ale lui şi mai rar puse în scenă, încât foarte puţini români au auzit măcar de titlurile lor.
Am început să recitesc (sau să citesc) (3) creaţiile dramatice blagiene, prima scrisă
şi jucată fiind „Zamolxe. Mister păgân”.
Stăruind asupra textului, aceste întrebări şi încă altele m-au năpădit şi, mai grav, m-
a cuprins multă ruşine pentru că nu găseam răspunsuri la întrebări capitale ca: „De unde a
avut acest intelectual interbelic atâtea informaţii despre traco-daco-geţi, despre credinţa lor,
despre Zamolxe ?” „De ce am fost şi suntem atât de indiferenţi şi superficiali noi, cei de
acum, în raport cu civilizaţia, cultura şi în special cu religia ascendenţilor autohtoni ?”
„Cum am trecut eu prin şcoli şi cărţi în care m-am pregătit şi prin altele în care am pregătit
atâţia copii de români având aşa de puţine şi netemeinice cunoştinţe de istorie a traco-daco-
geţilor, deşi, din fire, sunt interesată şi serioasă (aşa cred) ?” „De ce nu au fost şi nu sunt
popularizate aceste informaţii de istorie în primul rând în şcoli, încât românii medii şi mulţi
intelectuali nu cunosc adânc istoria strămoşilor din spaţiul nostru geografic ?
După ce m-am culpabilizat şi am condamnat învăţământul, i-am blamat şi
condamnat şi pe istoricii români.
Am constatat însă că în tratatele de istorie din anii’ 7o,’80 (pe care le aveam acasă
şi din care citeam când urma să fac o vizită într-o ţară străină !) se scria destul de mult şi
3
de elogios despre traco-daco-geţi şi se argumenta şi ideea enunţată în cursurile IE că acest
spaţiu a fost un centru din care a iradiat civilizaţia umană, întâi spre Europa, apoi spre
Asia şi Asia Mică. Mai mult, unii istorici romani recunosc cu adâncă amărăciune marea
nedreptate ce i se face acestui neam chiar de către cei ajunşi în fruntea lui, nemaivorbind
de istoricii şi puternicii dinafară.
Voi cita, în spiritul dreptăţii şi al adevărului, doar trei paragrafe din lucrarea lui
Iosif Constantin Drăgan: „Noi, Tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc”:
„...ne dăm seama imediat la ce nedreptăţi a fost supus acest popor, cel mai numeros şi cel
mai răspândit din Europa. Deşi au constituit întotdeauna populaţia de bază a întregului
centru şi sud-est european..., Tracii au ajuns să fie daţi uitării.” (op.cit, p 20).
„Ideea de a pune o trăsătură de unire între cultura modernă (a României n.n) şi
cultura preistorică a tracilor a apărut pentru unii ca o aventură. Tracii fuseseră trecuţi
printre „popoarele dispărute”, numele lor invoca un fenomen defunct. A spune că marile
civilizaţii ale antichităţii, cele care poartă numele Grecilor şi ale Romanilor au preluat nu
numai avuţii materiale, ci mai ales un adevărat tezaur spiritual de la Traci, părea o
desacralizare” (Op.cit, p. 16)
„ Spre a ajunge la statuile lui Phidias, omenirea a început să modeleze lutul încă de
pe vremea acelui giuvaer ce se numeşte „Gânditorul” culturii Hamangia descoperit la
Cernavodă de prof. Dumitru Berciu. Înaintea lui Homer a existat divinul trac Orfeu.
Intrând pe porţile catăţilor greceşti, Apollo îşi scutură de pe tălpi pulberea de pe drumurile
Traciei. Eroii Troiei sunt personaje reprezentative nu numai pentru lumea greacă, ci şi
pentru lumea tracilor.” (Op.cit, p.16)
Astfel, căutând informaţii istorice pe care le va fi avut Lucian Blaga pentru a crea
atmosfera din drama mitologică „Zamolxe”, m-am simţit abătută de la domeniul literaturii
şi cufundată cu aviditate nespusă (de profan) în filele de istorie ori de istorie a religiei
traco-daco-geţilor. Sunt pătrunsă de o înaltă îndatorire şi de un profund respect pentru ceea
ce am aflat şi tot aflu.
M-au stimulat, incitat şi ajutat deopotrivă afirmaţiile D-lui Comandor Claudian
Dumitriu despre destinul ales pe care l-a avut şi-l va avea neamul meu, nedreptăţirea prin
ignorare nu numai de către străini, ci de noi, traco-daco-românii, (apud I.C. Drăgan) a
istoriei naţionale, întâi în şcoală românească în atâtea decenii ! Am părăsit pentru o vreme
textele dramatice blagiene şi m-am afundat (ca un novice) în ... istoria civilizaţiei, culturii
şi, mai ales, a religiei străbunilor autohtoni. L-am „căutat” mai întâi pe Zamolxe (pe care
nu-l poţi cunoaşte fără a fi informat cât de cât despre neamul care l-a divinizat), zeitatea lor
4
supremă, pe care îl simt acum aşa de aproape, de parcă ar fi un frate mai vârstnic, bun, al
Mântuitorului Iisus.
Faptul că EBF-ul, RVD-ul, AC-ul acestei cercetări sunt 100%, mi-a dat curaj şi
speranţă. (E mare nevoie!)
Mă simt datoare să aflu şi să spun şi altor români. Efortul, cu atât mai mare cu cât
am ieşit din specialitatea mea, mi s-a părut plăcut şi sacralizant.
UITAREA STRĂBUNILOR, RĂUL URMAŞILOR.
În lucrarea sa „De la Zamolxe la Iisus Hristos” (1993), Dumitru Bălaşa afirmă cu
regret că manualele şcolare de istorie daco-română nu amintesc nici în treacăt de Regina
Hestia – Vesta şi nici de Zamolxe ca rege. El enumeră cauzele complexului psihologic de
inferioritate care s-a transmis şi actualelor generaţii de cercetători ai istoriei naţionale:
robia peninsularilor, năvala barbarilor, războaiele imperiilor al căror rezultat a fost
împărţirea Daco-României între cele trei mari imperii (Roman de Apus, Rusesc, Turcesc).
Nici astăzi, cercetătorii, promovaţi de cele mai multe ori politic, „nu se pot ţine în
poziţie verticală, nu ştiu că Hestia-Vesta a fost regina strămoşilor Geto-Daci, nu ştiu că
Zamolxis a fost regele Dacilor”, deşi încă din sec. al XVIII-lea, mai multe personalităţi au
susţinut acest adevăr. Aşa se face că în manualele de istorie se începe din jurul anului 300
Î.H. cu Dromichete. Alţii încep doar cu Burebista (c. 80 Î.H.), iar alţii chiar cu Decebal, de
la luptele lui cu Traian. În acest sens I. C. Drăgan argumentează: „Nu putea să fie zeu
(zeificat), dacă nu era rege, căci, după obiceiurile antice, regii erau adesea zeificaţi”
(Op.cit.p 9).
Deci sursele răului şi nedreptăţirii neamului românesc au preocupat pe unii mari şi
demni istorici români.
Împărtăşesc opinia lui Dumitru Bălaşa, dar consider că răul actual al ţării are cauze
multiple,toate derivând din insuficientă credinţă. Cu umilele mele posibilităţi, am meditat
asupra „informaţiilor” pe acest subiect, am încercat să aflu şi să „cântăresc” cu ansa aceste
pricini şi le enumăr (în Tabelul nr. 1) pe cele cu pondere mai mare:
5
Tabelul nr. 1
CAUZELE RĂULUI ACTUAL AL NEAMULUI NOSTRU ÎN RAPORT CU
CREDINŢA SAU NECREDINŢA LUI
CAUZE / EXPLICAŢII %• Trădarea prin ignorare a credinţei profunde a traco-daco-geţilor
în zeitatea lor supremă, Zamolxe; 14• Slaba calitate a credinţei majorităţii românilor, credinţă
manifestată superficial, exterior, mai mult cantitativ; 8• Dezbinarea românilor ortodocşi şi din alte confesiuni
religioase, 14• Indiferenţa faţă de specificul nostru naţional, faţă de
sentimentul demnităţii şi mândriei naţionale întâi în şcoli, dar
şi în mass-media; 10• Compromisul făcut de istoricii străini, detractori interesaţi ieri
şi azi să tăinuiască, să umbrească sau chiar să modifice
dovezile existente despre măreţia străbunilor traci, accentul
punându-se pe componenta romană a originii poporului şi a
limbii române; 7• Neglijarea intenţionată a continuităţii în evoluţia firească a
neamului de la traci, prin daco-geţi, la români; 10• Atitudinea distructivă, dispreţuitoare în ultimul veac faţă de
ţăran, faţă de satul tradiţional românesc, păstrătorul rânduielilor
şi credinţei străbunilor traco-geţi; 13• Distrugerea, înstrăinarea, comercializarea relicvelor sacre
descoperite de arheologi: altare, sanctuare, cetăţi, comori. 12
• Complexul de inferioritate datorat robiei (apud D. Bălaşa) 12TOTAL 100
Graficul nr. 1
6
CAUZELE RAULUI
0246810121416
∙ Trădarea
prin ignorare a
∙ Slaba
calitate a
∙
Dezbinarea
∙ Indiferenţa
faţă de specificul
∙
Compromisul
∙ Neglijarea
intenţionată a
∙ Atitudinea
distructivă,
∙
Distrugerea,
∙ Complexul
de inferioritate
% %
Aportul cel mai mare la pricinuirea şi menţinerea răului actual din neam îl au, în
egală măsură, „trădarea prin ignorare a credinţei profunde a traco-daco-geţilor în zeitatea
lor supremă, Zamolxe” şi „dezbinarea românilor ortodocşi şi din alte confesiuni religioase”
(14%).
Este perfect explicabil întrucât credinţa în Zamolxe însemna şi osmoza cu natura,
cu tot ce era socotit viu şi în Cer, şi pe Pământ, azi noi fiind tot mai străini de Univers,
căruia doar agresiuni îi provocăm.
Cât despre nemurire, cauză a slăbiciunii tracilor vorbea Herodot încă în veacul al
VI-lea Î.H.
Graficul mai pune în evidenţă şi ponderea mare a atitudinii conducătorilor noştri
faţă de sat şi tradiţii (13%).
Amărăciunea, regretul, revolta neputincioasă stârnite de constatările acestea sunt
minunat exprimate în versuri de către poetul Ion Brad:
„De teamă să nu înviem,
Ne-au risipit cetăţile, ne-au ucis altarele.
Toate frumuseţile, ca într-un blestem
Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu soarele.
Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,
Am podidit cu lacrimi câmpia,
Lângă vetre mărunte,
Am logodit timpul cu statornicia.
Dacă te uiţi bine-napoi,
7
În pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi:
Noi , Tracii.”
RELIGIA STRĂMOŞILOR
Religia este cel mai impresionant aspect de viaţă care defineşte un popor, ea
ajutând la individualizarea neamului respectiv. Credinţa influenţează toate domeniile de
activitate a statului şi îl ajută la progresul (sau regresul) său economic, politic, cultural,
spiritual. Divinitatea are frâiele societăţii, hotărând binele sau răul, binecuvântarea sau
pedeapsa supuşilor sau nesupuşilor săi.
Religia traco-daco-geţilor este un subiect care fascinează şi pune în încurcătură pe
mai toţi cercetătorii, fiind de o extraordinară profunzime. Această religie nu se lasă încă
descifrată datorită puţinelor date scrise şi sărăciei descoperirilor arheologice. (4) Şi cele pe
care le avem nu sunt tocmai atât de precise, încât să nu ne pună în dificultate. Acestea nu
pot convinge în mod absolut despre caracterul sau formele ei de manifestare.
Foarte dezvoltata civilizaţie a traco-daco-geţilor era orală, deşi nu mai există dubii
că străbunii noştri autohtoni cunoşteau scrisul. De altfel, în antichitate scrisul nu era ţinut
la mare cinste. Era considerată o profesie de scribi sau scribani. Ca şi la alte neamuri,
sacerdoţii şi asceţii nu se încredinţau scrierii. (5)
Cele mai multe informaţii despre religia daco-geţilor le avem de la autorii antici,
mai ales greci, între care cel mai credibil este părintele istoriei, Herodot (484 – 425 Î.H.),
care chiar vizitase ţinuturile strămoşilor.
În lucrarea sa „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, Mircea Eliade afirmă că
trebuie să fim recunoscători scriitorilor greci şi negreci care au lăsat informaţii în limbi de
mai mare circulaţie, fixând pentru totdeauna miturile şi imaginea spiritualităţii trace.
Dacii şi geţii sunt menţionaţi de 63 de autori antici, 32 în limba greacă şi 31 în
latină.
Despre caracterul religiei traco-daco-geţilor au existat patru păreri: că ar fi fost
monoteistă, dualistă, politeistă sau henoteistă (locul vechilor zeităţi e luat de alta nouă,
celelalte fiind trecute în uitare). Argumentele pentru o părere nu dau peste cap celelalte
teorii.
a. Pentru monoteism istoricii s-au bazat pe ce a scris Herodot: „Iată în ce fel se
socot ei (dacii) nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la
Zamolxis – divinitatea lor pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis” sau „Aceiaşi traci,
8
când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus spre cer şi ameninţă divinitatea care provoacă
aceste fenomene, deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor” („Istorii” IV)
Anticii Lucian, Clemens din Alexandria, Enea din Gaza, Strabon scriu despre un
zeu unic, Zamolxe fiind cel mai mult pomenit.
Faptul că daco-geţii credeau într-un zeu suprem şi în existenţa unei lumi de dincolo,
arată grecilor că se află în faţa unei concepţii superioaredespre Univers.
Unii istorici şi arheologi atriibuie cultul politeist şi orgiastic numai tracilor din
sudul Dunării şi din alte părţi şi-l rezervă pe Zamolxe marelui trib geto-dacic din nordul
Dunării.
„Antichitatea e unanimă în a recunoaşte geţilor o adâncă şi severă religiozitate, care
le pătrunde şi determină viaţa în toate împrejurările, fie de zilnică închinare puterilor
supranaturale, fie de catastrofală unire cu divinitatea nemuritoare, prin renunţarea de
bunăvoie la viaţa chinuită în pace, ori biruinţă în război” (V. Pârvan „Getica”)
b. Că religia traco-geto-dacilor era politeistă susţin, în baza cercetărilor, mulţi
oameni de ştiinţă români: M. Eliade, Ov. Drâmba, Constantin C. şi Dinu C. Giurescu , I. C.
Drăgan. Mitologia şi istoria străine arată că tracii au creat şi au dăruit altor neamuri pe
propriii lor zei: Dionisie, Ares, Apollo, Hermes, Hestia (personificare a Mamei Zeilor şi, în
viziunea lui D.Balaşa, prima regină a străbunilor în matriarhat), Gebeleizis (iniţial zeu al
cerului, ulterior confundat cu Zamolxe), Bendis (zeiţa Lunii, a farmecelor, dar şi a
pădurilor). Din panteonul tracilor, zeii au trecut în cel al grecilor şi apoi al romanilor, cu
alte nume.
c. Dualismu l este susţinut de istoricul A. D. Xenopol, Zamolxe reprezentând
binele şi Ares, zeul războiului, răul. Acest savant consideră că religia strămoşilor noştri a
fost la început politeistă şi, după ce s-a amestecat cu cultul dualist al lui Zaratustra
(zoroastrism), a devenit dualistă.
d. Suntem tentaţi să credem fiecare teorie, totuşi, mai plauzibilă ar părea cea
henoteistă conform căreia, înainte de Zamolxe au existat mai multe zeităţi care, treptat, au
fost uitate.
De câte ori apărea un iluminat care îi învăţa pe daci voinţa zeilor, persoana
respectivă era considerată zeu şi cinstită ca atare. Dovadă este Deceneu, care din vicerege
şi mare preot , ajunge la conducerea Daciei.
Mircea Eliade distinge două etape în atestarea mitului lui Zamolxe: Herodot (sec.
VI Î.H.) îl numeşte zeu, iar Strabon (63 Î.H – 17 D.H.), bazat pe documente, îl identifică
pe Zamolxe cu marele preot şi profet care a sfârşit prin a fi divinizat cu acelaşi nume. Nu
se mai face nici o aluzie la cultul de structură misterică, Strabon arătând că Zamolxe a
9
făcut o călătorie în Egipt, ţara magiei, şi, datorită prestigiului său de mag şi profet, reuşeşte
să fie asociat la conducerea ţării de către regele dac. S-a retras într-o peşteră pe culmea
muntelui sacru, Cogaion, unde nu-i primea decât pe rege şi pe slujitorii lui, iar mai târziu
aceştia „i s-au adresat ca unui zeu.”
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate pe
întreg teritoriul european decât de civilizaţia celţilor, erau un popor ale cărui forţă şi
cultură s-au bucurat de multă consideraţie în acea epocă. Tot Strabon scrie,
bizuindu-se pe întreaga istorie a geţilor că „în neamul lor râvna pentru cele divine a
fost un lucru de căpetenie”.
IDENTITATEA LUI ZAMOLXE
A. Numele cu forma „Zalmoxis” se întâlneşte la Herodot, Platon, Diodor,
Apuleins, Iordanes, Porphyrios.
I. C. Drăgan găseşte o apropiere între această variantă şi numele colinei
„Zilmissus” unde se află templul rotund cu acoperişul întredeschis ca să primească razele
Soarelui.
Alţi cercetători români explică etimologia pornind de la „salmos” cu varianta
„zalmos” care înseamnă „piele”, iar partea a doua (sufixul –xis) de la rădăcina din indo-
europeană, „ksey” cu sens de „stăpân” sau „rege”. Deci, „Zalmoxis” ar însemna „rege
îmbrăcat în piele sau blană”. Porphyrios (sec. III D.H.) aminteşte că lui Zamolxe, la
naştere, i se aruncase deasupra o piele de lup. Se deduce că Zamolxe era un preot-rege care
slujea unui zeu asemănător cu Lykos (Lupul). Deci a fost un preot iniţiator într-o perioadă
în care tradiţia totemică a lykantropiei se menţinea încă (6). El era omul-lup, iar cei iniţiaţi
de el se numeau „daoi” sau „daci”, adică, „lupi”. Când Zamolxe ajunge rege, credinţa în
animalul totemic dispăruse de mult. Numele lui însă aminteşte de descendenţa sa
zoontropică, iar forma stindardului dacilor (cap de lup şi trup de şarpe, balaur) este un cert
argument.
„Zalmoxis„ era numele cel mai răspândit pe care dacii sau geţii îl dădeau zeului
lor. Platon îi dădea numele de „Vasileus Theos”, adică „Zeul Rege”.
O. Drâmba adoptă forma „Zamolxis”, întrucât tema „zamol” are sensul de
„pământ” sau „puterea pământului” („zamol” în limba tracă; „zemlya” în limba slavă
veche). Cercetătorul asociază acest înţeles cu funcţia chtonico-funerară a zeului. Şi Mircea
10
Eliade porneşte în aprecierea atribuţiilor lui Zamolxe de la sălaşul subpământean în care se
retrăgea periodic Zamolxe.
Se pare că sub acest nume, de-a lungul secolelor, se regăsesc mai multe personaje
cu rol de mari preoţi traco-geto-daci care s-au identificat cu zeul suprem al cărui nume l-au
împrumutat.
Zamolxe întruchipează geniul religios al strămoşilor autohtoni, el reprezentând
spiritualitatea acestora, înaintaşii aproape mitici învinşi de romani.
În această lucrare eu utilizez forma „Zamolxe” încetăţenită în limba română şi
pornind de la titlul piesei de teatru a lui L. Blaga.
B. Atributele şi doctrina lui Zamolxe.
Reperele despre Zamolxe subliniază caracterul cu desăvârşire original al zeului
traco-geto-dacilor în panteonul lumii antice. Din portretul mitic al lui Zamolxe reiese că ar
fi fost: daimon getic (Herodot), iniţiat (Strabon, Iordanes, Herodot), medic psihoterapeut
(Platon), legislator (Diodor din Sicilia), astronom şi profet (Strabon), mare preot, rege şi
reformator religios (Herodot, Iordanes, Strabon), zeu carpatic al nemuririi, zeu totemic,
Zeul Moş, maestru în arta incantaţiei. (7)
Multele potenţe şi atribute ale lui Zamolxe se explică prin Accesul Informaţional în
Banca Divină de Date, Darul Vindecării şi Clarviziunea lui, Daruri ale Sfântului Duh
primite datorită valorilor înalte ale parametrilor, care reflectă la rândul lor puternica lui
credinţă în Dumnezeu. Darurile acestea îl caracterizează încă de la naştere, dar ele cresc (în
ritm apropiat) pe măsură ce clarvăzătorul se iniţiază la Academia de Spiritualitate din
Carpaţi şi în centre străine de pregătire spiritulă cum sunt: Egipt şi, după unele informaţii,
Samos, Sparta, Creta, Iudeea, Persia, Fenicia.
Cei trei – patru ani petrecuţi în încăperea subterană , în tăcere, izolare, claustrare,
fac să salte aceşti parametri până aproape de 100 %, valoare la care ajung la momentul
zeificării. Darurile Sfântului Duh, cu care este înzestrată „bătrâna entitate” (Vârsta Astrală
de la 5,8 la 9,1 miliarde ani), au făcut posibilă acumularea total neobişnuită de informaţii
din atâtea domenii ale cunoaşterii: matematică, astronomie, astrologie, medicină, filosofie,
morală, pedagogie, pe care le-a predat Întemeietorilor în „Cea dintâi şcoală cu local
propriu în Dacia” (D. Bălaşa).
Atât după Capacitatea de Descriere Fidelă a evenimentelor în curgerea lor în
existenţele în care clarvăzătorul nu a fost prezent, după Lungimea Timpului văzut înainte
sau în urmă, cât şi după sistemele vizate, clarviziunea lui Zamolxe atinge procentul maxim.
11
Tabelul nr. 2
DARURI ALE SFÂNTULUI DUH MANIFESTATE DE ZAMOLXE
DARURI NAŞTERE DUPĂ INIŢIERE
LA
ÎN
TO
AR
CE
RE
ÎN
Ţ
AR
Ă
DU
PĂ
IE
ŞIR
EA
DIN
P
EŞ
TE
RĂ
LA
MO
ME
NT
UL
Z
EIF
ICĂ
RII
DE
CE
S
LA
AC
AD
EM
IA D
E
SP
IRIT
UA
LIT
AT
E
ÎN Ţ
ĂR
I S
TR
ĂIN
E
CLV PRECOGNITIVA * 90 93 95 95 99 100 100CLV
RETROCOGNITIVA * 88 92 95 96 98 100 100AIBDD MIN 90 - MAX 100DARUL VINDECARII 88 92 95 97 99 100 100
Tabelul nr. 3
* CLASIFICAREA CLV LA ZAMOLXE:%
DUPĂ CAPACITATEA DE DESCRIERE
FIDELĂ 100
DUPĂ LUNGIMEA TIMPULUI VĂZUT100
DUPĂ SISTEMELE VIZATE
IMPLICATE BENEFICIARE (PRIVIND
SISTEMUL CERESC, TOATE
SISTEMELE VII SI E.D. ALE SFINTEI
TREIMI) 100
12
După ce într-o istorioară a sa Herodot afirma despre Zamolxe că ar fi fost
contemporan cu Pitagora, părintele istoriei însuşi exprimă convingerea că „acest Zamolxis
a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pitagora”. Este potrivit să cunoaştem şi să medităm
asupra esenţelor ce se desprind din acest text:
„După câte am aflat de la elenii care locuiesc în Hellespont şi în Pont (în coloniile
greceşti de pe litoralul Mării Negre – n.n), acest Zamolxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi
trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pitagoras, fiul lui Mnesarhos. Apoi, câştigându-şi
libertatea, ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui.
Cum tracii duceau o viaţă de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură, Zamolxis acesta,
care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese decât cele din Tracia, ca unul ce
trăise printre eleni şi mai ales alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă Pytagoras, a
pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi îi ospăta pe cetăţenii de frunte. În
timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii lor în veac nu vor muri,
ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate
bunătăţile. În tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, pusese să i se facă o
locuinţă sub pământ. Când locuinţa a fost gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor,
coborând în adâncul încăperilor subpământene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii
fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi iarăşi
în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce istorisesc
helenii că ar fi făcut. Întrucât îl priveşte pe Zamolxis, ca şi locuinţa sa de sub pământ, eu
nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că
acesta a trăit mult înainte de Pytagoras . Dar, de nu va fi fost decât un om, ori nu va fi
fost decât un zeu de pe meleagurile Geţiei, îl părăsesc.” (Herodot „Istorii” IV)
Diodor din Sicilia îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii ai
omenirii: Zarathustra şi Moise. Zarathustra ar fi „primit” legile de la „o zeitate bună”;
Moise – de la Iahve; Zamolxe - de la Hestia. Şi mai interesant este că atunci când Zamolxe,
contemporanul lui Pitagora, (58o – 500 Î.H.) reforma religia geto-dacilor, la Babilon se
construia Turnul lui Babel (zigguratul Etemenaki, cert un observator astronomic), trăiau şi
creau Lao-Tse, întemeietorul daoismului, Kon-Fu-Tzî, ctitorul confucianismului şi se
scriau cele mai vechi părţi ale „Bibliei”, iar în Capitoliu, la Roma, se instala Lupoaica, un
13
simbol al cetăţii eterne (pe care nu putem să n-o punem în legătură cu mult mai vechiul
cult al lupului la traco-daco-geţi).
Este deci posibilă (şi obligatorie) racordarea culturii traco-daco-geţilor la
marile valori universale şi chiar aşezarea acesteia într-un centru major din care au
iradiat cultura şi civilizaţia universale, în primul rând europene. (8)
Doctrina zamolxiană include următoarele principii: imortalitatea omului,
vindecarea bolilor prin corelarea trupului cu sufletul, interpretarea fenomenelor cereşti pe
baza observaţiilor astronomice, retragerea în „cealaltă lume”, ascetismul şi abstinenţa,
promovarea curajului, dreptăţii şi cinstei. La geto-daci exista un adevărat creştinism înainte
de creştinare. (9) (V. Pârvan)
Grecilor din sec. al V-lea şi al IV-lea Î.H. nu le era familiară ideea nemuririi. Platon
în „Charmide” menţionează ca ceva neobişnuit pe „acei doctori ai regelui trac, Zamolxis,
despre care se zice că stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor”. Această credinţă în
post-existenţă în forme materiale analoage vieţii terestre o întâlnim şi la egipteni, perşi,
celţi, germani, dovedind nivelul superior al gândirii religioase a daco-geţilor.
Istoricul clujean I. I. Russu afirma: „Nu poate fi vorba de o concepţie superioară de
prelungire ori transformare a vieţii în forma spirituală ca suflet, absolut imaterială ci numai
de o trăire fără de sfârşit, deplin conştientă şi identică celei pământeşti, cu deosebirea că se
adaugă fericirile unei îndestulări desăvârşite, cu toate bunătăţile”.
Caracteristice acestei religii sunt: retragerea temporară în „cealaltă lume”, într-o
grotă – o adevărată „coborâre în Infern”- şi credinţa într-o moarte şi renaştere la o nouă
viaţă. Zamolxe era izvorul vieţii, zeul vegetaţiei, al reînvierii naturii. Ca zeu al roadelor
pământului, domnia lui s-a extins şi asupra împărăţiei morţilor. „Din noţiunea de pământ
dătător de viaţă şi belşug a fost plăsmuită figura unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane.”
Trebuie făcută distincţie netă între existenţa lui Zamolxe ca om şi divinitatea Zamolxe,
întruchipată de acel preot sau reformator.” (I. I. Russu)
Ni s-au păstrat câteva informaţii cu privire la ritualul de înmormântare (sau
incinerare) la traco-geţi. Herodot povesteşte că la tribul trac al Trausilor existau nişte datini
speciale privind moartea şi naşterea. Rudele plângeau în jurul nou-născutului pentru
nenorocirile pe care urma să le îndure în viaţă, iar la înmormântare, aceleaşi rude glumeau
şi se bucurau pentru nenorocirile de care scăpase mortul. Pomponius Mela (se.I Î.H.) în
„Descrierea pământului” scrie că: „la unii (daci n.n.) sunt deplânse naşterile şi jeliţi nou-
născuţii, dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte
lucruri sfinte prin cânt şi joc”. (10)
14
Credinţa în nemurire i-a făcut să dispreţuiască moartea, să fie viteji în război.
Concepţia atât de originală despre viaţă şi moarte, spiritualitatea lor au fost genial
sintetizate şi exprimate de M. Eminescu în „Odă (în metru antic)” (pe care o voi cita şi
aprecia în capitolul „ Zamolxe în viziunea a doi mari scriitori români”)
O atribuţie majoră a lui Zamolxe era de interpret al fenomenelor cereşti pe baza
observaţiilor astronomice. Iordanes afirmă că, în vremea lui Burebista şi a marelui preot
Deceneu, traco-daco-geţii cunoşteau: „teoria celor 12 semne ale zodiacului; cum creşte şi
scade orbita Lunii; cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc; sub
ce nume şi sub ce semne cele 346 de stele trec de la răsărit la apus ..., eclipsele solare,
rotaţia cerului etc. (11)
Locuinţa subpământeană a lui Zamolxe nu putea fi decât într-un munte devenit
zonă sacră, muntele Kogaion, (Gogaion, Cogheon) pentru a cărui localizare istoricii au
propus diferite zone din ţară: Vârful Omul (N. Densusianu), Munţii Călimani (M.
Sadoveanu), Munţii Orăştiei (Constantin şi Hadrian Daicoviciu, descoperitorii mai multor
complexe –sanctuare pe Grădiştea Muncelului), Muntele Gugu (2292 m), situat între Orlea,
Godeanu, Ţarcu şi Retezatul (Constantin C. Şi Dinu C. Giurescu). Cei doi istorici pornesc
atât de la asemănările de fonetism Cogheon – Gugu pentru munte şi pentru apa din preajma
lui, după cum amintea Strabon, cât şi de la descoperirea unei peşteri, aproape de vârful
acestui munte, de către naturalistul Al. Borza în anul 1942. O însuşire a muntelui sacru
trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor. Un asemenea fenomen optic real a fost
descris pe piscul Gugu, cel mai înalt al masivlului Godeanu, în studiul „Muntele ascuns al
lui Zamolxis” al lui Victor Kernbach. Versantul estic oferă condiţii deosebite de observare
a cerului. Locuinţa subterană era o crevasă naturală în apropierea vârfului, care a fost
modificată pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul într-o anume
deschidere unghiulară. Construcţia permitea urmărirea astrelor şi ziua ! „Peştera sugerează
o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică, calcule şi eforturi
care nu puteau avea decât o motivaţie, şi anume o credinţă imensă, capabilă să mobilizeze
energii spirituale şi materiale la un înalt nivel ...” Într-un astfel de „amfiteatru”, cu o astfel
de „amplificare” naturală, Zamolxe îşi făcea cunoscute proorocirile şi învăţăturile.
Orizontul cunoştinţelor medicale al daco-geţilor se lărgeşte până la a afirma o
concepţie medicală potrivit căreia în tratamentul unei afecţiuni a unui organ, trebuie să se
ţină seama de starea organismului în întregul său, cât şi de rolul factorului psihic al
bolnavului. Este semnificativă şi celebră mărturia lui Platon referitoare la getul Zamolxe:
„Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-au învăţat cu prilejul unei
expediţii de la unul dintre medicii traci ai lui Zamolxis, despre care se zice că are darul de
15
a te face nemuritor. Iar tracul acesta arăta că medicii greci spun, pe bună dreptate, cele pe
care le-am amintit eu acum; numai că Zamolxis, adăuga el, regele nostru, care este zeu,
mai spune că, după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap,
nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm
îngrijire trupului dimpreună cu sufletul; şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele
mai multe boli; pentru că ei nu ţin seama de întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest
întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă ... Căci, spunea el, toate se trag din suflet,
atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din
suflet aşa cum se răsfrânge de la cap asupra ochiului. Ca urmare, mai ales sufletului
trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul cât şi restul trupului s-o
ducă bine. Iar sufletul, spunea el, tinere, se îngrijeşte cu anumite descântece, care
sunt la rândul lor, spusele şi gândurile frumoase.” (Platon, Charmide, Socrate într-un
dialog platonician).
Tabelul nr. 4
DARUL VINDECĂRII
Graficul nr. 2
DARURI NAŞTERE DUPĂ INIŢIERE
LA
ÎN
TO
AR
CE
RE
ÎN
ŢA
RĂ
DU
PĂ
IE
ŞIR
EA
DIN
PE
ŞT
ER
Ă
LA
MO
ME
NT
UL
ZE
IFIC
ĂR
II
DE
CE
S
LA
AC
AD
EM
IA D
E
SPIR
ITU
AL
ITA
TE
ÎN Ţ
ĂR
I ST
RĂ
INE
DARUL VINDECĂRII 88 92 95 97 99 100 100
16
DARUL VINDECARII
828486889092949698100102
NAŞTERE INITIERE ÎNŢĂRI STRĂINE
DUPĂ IEŞIREADIN PEŞTERĂ
DECES
DARUL VINDECARII
Aş sublinia din uluitorul citat câteva aspecte de maximă modernitate şi actualitate:
raportul corect între suflet şi trup, între parte (organ) şi întregul organismului, prioritatea ce
trebuie acordată vindecării sufletului, valoarea terapeutică a gândului bun şi a vorbei bune,
a rostirii incantatorii ( a algoritmului, cum am zice la IE) recunoaşterea superiorităţii
medicinii practicate de traco-daco-geţi în raport cu cea aplicată de medicii greci.
„Jurământul lui Hipocrat din Cos nu este altceva decât jurământul medicilor
daci, zamolxian, la care Hipocrat (el însuşi trac) şi urmaşii săi au adăugat numele zeilor:
Apollon, Asclepios, Higia şi Panaceea, cu care religia creştină nu are în comun decât
sinteza gnostică. Enumerarea zeilor astăzi este o simplă formulă, o scară pe care s-a
ajuns la Doctorul cel Mare, la Iisus Hristos, a cărui tenergie (divină n.n.) a înviat chiar
morţii, ca Fiica lui Iair, Lazăr ş.a.” (D. Bălaşa, Op.cit).
Medicul grec Dioscoride (sec.I Î.H.) ne-a transmis o listă lungă de 42 de plante
medicinale cu numele lor în limba dacică, ale căror proprietăţi curative străbunii noştri le
cunoşteau.(Abia acum în farmaciile noastre se vinde Elixirul dacic extras din 32 de plante
de pe la noi, care lecuieşte repede răceala…) Într-o locuinţă din Sarmizegetusa s-a
descoperit o trusă medicală cu instrumente chirurgicale şi cu borcănaşe din argilă în care se
păstrau substanţe medicamentoase, cu o placă din cenuşă vulcanică cicatrizantă, toate
atestând gradul înalt de complexitate a intervenţiilor chirurgicale, inclusiv a trepanaţiilor.
(La Poiana s-a descoperit un craniu din sec. II – I Î.H. care poartă urma unei trepanaţii
cicatrizate).
Aceste descoperiri, mărturia lăsată de Platon, informaţiile rămase de la Iordanes sau
Iosephus Flavius (sec. I D.H.) atestă existenţa unei categorii de învăţaţi, în majoritate
preoţi iniţiaţi în astronomie, medicină, filosofie, alcătuind un fel de corporaţie sacerdotală
cu preocupări ştiinţifice şi,
17
fiind formată din „bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi”, pătrunşi de zamolxianism şi
având Darul vindecării (apud O. Drâmba şi Constantin C. şi Dinu C. Giurescu).
Sacerdoţii se bucurau de înaltă consideraţie pentru prestigiul funcţiei religioase,
pentru ştiinţa şi înţelepciunea lor. Pe lângă marele corp sacerdotal, exista o categorie de
asceţi, contemplativi, abstinenţi, vegetarieni, celibatari, ducând un fel de viaţă monahală
sau de sihăstrie. Aceşti anahoreţi numiţi de antici „kistai” sau „polistai” erau veneraţi
pentru viaţa lor morală, cum afirma Iordanes. Marele preot era asociat al puterii politice
regale, fie un posibil succesor al regelui, poate în acelaşi timp rege şi mare preot.
Ritualul specific legat de Zamolxe consta în trimiterea la fiecare patru ani a unui sol
însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare împrejurare !”
Câţiva bărbaţi ţineau trei suliţe cu vârful în sus şi cel desemnat prin tragere la sorţi
era aruncat în aer. Căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei suliţe. Sacrificiul făcea
posibilă comunicarea unui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile dintre geţi şi zeul lor,
aşa cum fuseseră ele la început, când Zamolxe se afla printre ei. Sacrificiul şi trimiterea
mesagerului constituiau o repetiţie simbolică a întemeierii cultului. Se actualiza epifania lui
Zamolxe la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ce implica ea, anume asigurarea
nemuririi şi beatitudinii sufletului (apud M. Eliade).
Jertfele umane (tineri), ca şi restricţiile alimentare se practicau şi la alte asociaţii
religioase primitive, de exemplu cu ocazia alungării unor molime.
Retragerea în peşteră, în singurătate era obişnuită şi la alţi preoţi iniţiatori
(Epimenide, Zeus Idaios, Pitagora). Seamănă şi maniera în care ajungeau să fie zeificaţi, şi
atributele lor multiple de: muritori, demoni, preoţi, zei. „Casa bărbaţilor” (Andreionul) era
cunoscută şi la greci ca loc al iniţierii pentru tinerii bărbaţi. Trimiterea de mesageri la zeu
din patru în patru ani, sărbătorile Lykaia se organizau la acelaşi interval şi la celţi (ca şi
olimpiadele mai târziu), în cei patru ani putându-se constitui un grup suficient de numeros
de tineri apţi pentru iniţiere în societăţi restrânse.
Ritualul de iniţiere se realiza în locuri nepopulate şi puţin accesibile, adică în
munţi.( Munţii au fost pe tot globul locuri propice pentru cei ce căutau liniştea şi pacea
necesare pentru a se ridica deasupra materiei înrobitoare, deci pentru lăcaşuri de cult şi
şcoli de spiritualitate benefice. Şi zona montană din jurul Braşovului a fost favorabilă
pentru dezvoltarea unor astfel de şcoli. Pe Tâmpa,în Postăvarul, pe Omul , la Racoş,
Ormeniş, Şinca-Veche, Rupea, Pietrele lui Solomon s-au găsit urme (deocamdată
insuficient studiate şi popularizate) de altare, sanctuare, ziggurate.)
18
Analiza comparativă prilejuieşte o încadrare a lui Zamolxe într-o succesiune
firească a concepţiilor religioase indo-europene.
Zamolxe a fost un preot iniţiator, real sau legendar, poate chiar personificarea
funcţiei acestuia.
Filosof prin vocaţie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic din
necesitate, Zamolxe a făcut din neamul său unul de nemuritori şi credinţa lor în
nemurire (şi nu numai) a fost dusă mai departe de creştinism.
Tabelul nr. 5
PARAMETRI INFORENERGETICI MANIFESTATI DE ZAMOLXE IN
DIFERITE ETAPE ALE VIETII
19
În afară de RDVul care rămâne constant 100 %, ceilalţi parametri, foarte înalţi încă
de la naştere, înregistrând, fără excepţie un salt (de la 1 la 14 %) între Întoarcerea în ţară şi
Iesărea din peşteră, cel mai mare constatându-l la CDUTmin (de la 73,5 la 88,5 %), la
CDCONmin şi CDAPLmin (8 %).
Perioada de asceză, studiu, meditaţie, l-a apropiat de Dumnezeu, de la care a
primit informaţii dăruite doar unor Fii de Dumnezeu, pe care le-a împărtăşit
discipolilor iniţiaţi şi, prin ei, neamului întreg.
Credem că, după ce a cerut să se construiască acel lăcaş subpământean, a intrat
acolo şi apoi s-a ivit între oameni cu PIECul crescut, Codul Legilor Belagine a săvârşit
relativ repede o reformă uimitoare, unică la vremea aceea pe un spaţiu foarte larg.
Valorile Orgoliului şi Cameleonismului scad proporţional cu creşterea parametrilor
pozitivi.
Misiunea Personală în viaţa cu trup e îndeplinită la maximum încă de la încheierea
etapei de „iniţiere” în şcoli străine de spiritualitate.
Tabelul nr. 6
DARURI NAŞTERE DUPĂ INIŢIERE
LA
ÎN
TO
AR
CE
RE
ÎN
ŢA
RĂ
DU
PĂ
IE
ŞIR
EA
DIN
PE
ŞTE
RĂ
LA
MO
ME
NT
UL
ZE
IFIC
ĂR
II
DE
CE
S
LA
AC
AD
EM
IA D
E
SP
IRIT
UA
LIT
AT
E
ÎN Ţ
ĂR
I ST
RĂ
INE
CDPOT min 90 93 95 96 97 100 100CDCON min 85 88 88 96 100 100CDAPL min 83 85 87 95 100 100CDUTmin 65.6 71.1 73.5 88.5 100 100EBF / T 90 94 96 98 100 100 100DHPOTmin 84 86 89 92 98 100 100CER 7.8 7.9 8 8.2 8.8 10 10VA (MLD.ANI) 5.8 6.1 6.6 6.8 7.4 8.8 9.1N.S. 7.7 7.9 8.1 8.5 8.9 10 10O max -41 -45 -50 -58 -84 -94 -98IO 92 94 95 95 97 100 100IP 80 84 86 89 95 100 100RVD 100 100 100 100 100 100 100CFA (B / N) 84 / 88 91 / 94 92 / 95 93 / 96 96 /97 100 / 100 100 / 100PIEC (MIN/MAX) 84 /87 86 / 90 88 / 94 92 / 95 95 / 97 98 / 100 100 / 100MP 90 97 98 100 100 100 100
20
Graficul nr. 3
EVOLUTIE PARAMETRI
0
20
40
6080
100120
NAŞTERE
INITIERE ÎN
ŢĂRI STRĂINE
DUPĂ IEŞIREA
DIN PEŞTERĂ
DECES
CD UT min
DH POT min
IP
Tabelul nr. 7
DARURI NAŞTERE DUPĂ INIŢIERE
LA
ÎN
TO
AR
CE
RE
ÎN
ŢA
RĂ
DU
PĂ
IE
ŞIR
EA
DIN
PE
ŞT
ER
Ă
LA
MO
ME
NT
UL
ZE
IFIC
ĂR
II
DE
CE
S
LA
AC
AD
EM
IA D
E
SPIR
ITU
AL
ITA
TE
ÎN Ţ
ĂR
I ST
RĂ
INE
CDUTmin 65.6115 71.06 73.4976 88.464 100 100DHPOTmin 84 86 89 92 98 100 100IP 80 84 86 89 95 100 100
21
Graficul nr. 4
EVOLUTIE VA SI NS
0
2
4
6
8
10
12
VA (MLD.ANI) N.S.
NAŞTERE
INITIERE LA ACADEMIADE SPIRITUALIT.
INITIERE ÎN ŢĂRISTRĂINE
LA ÎNTOARCEREA ÎNŢARĂ
DUPĂ IEŞIREA DINPEŞTERĂ
LA MOMENTULZEIFICĂRII
DECES
ZAMOLXE ÎN VIZIUNEA A DOI MARI SCRIITORI ROMÂNI
Zeitatea supremă a traco-daco-geţilor i-a preocupat pe celebri oameni de ştiinţă
români: istorici, arheologi, istorici ai culturii şi civilizaţiei, ai religiilor (V. Pârvan, N.
Iorga, M. Eliade, N. Densuşianu, O. Drâmba, Constantin C. şi Dinu C. Giurescu,
I.I.Russu, Constantin şi Hadrian Daicoviciu, I. C. Drăgan, D.Balaşa etc.), dar i-a inspirat şi
pe scriitori. Poeţi, prozatori, dramaturgi aparţinând diferitelor generaţii au atribuit sensuri
simbolice lui Zamolxe (Al. Russo, B. P. Haşdeu, M. Eminescu, Al. Macedonski, L. Blaga,
M. Săulescu ş.a.). Mă voi referi succint doar la M. Eminescu şi L. Blaga.
DARURI NAŞTERE DUPĂ INIŢIERE
LA
ÎN
TO
AR
CE
RE
ÎN
ŢA
RĂ
DU
PĂ
IE
ŞIR
EA
DIN
PE
ŞT
ER
Ă
LA
MO
ME
NT
UL
ZE
IFIC
ĂR
II
DE
CE
S
LA
AC
AD
EM
IA D
E
SPIR
ITU
AL
ITA
TE
ÎN Ţ
ĂR
I ST
RĂ
INE
VA (MLD.ANI) 5.8 6.1 6.6 6.8 7.4 8.8 9.1NS 7.7 7.9 8.1 8.5 8.9 10 10
22
În poemul sociogonic „Memento mori” subintitulat „Panorama deşertăciunilor” de
M. Eminescu tabloul Daciei neromanizate este de departe cel mai întins între celelalte.
Pământul Daciei este evocat cu iubire de ţară şi neam, intr-o viziune mitică, fabuloasă,
Dacia, având o vegetaţie luxuriantă, neîntrecute bogăţii şi constituind un spaţiu de vis
comparabil cu raiul. Alături de personajul legendar de prim-plan al mitologiei româneşti,
care este zâna Dochia, tot în muntele care este „jumătate în lume - jumătate în infinit”
sălăşluiesc „zeii Daciei”:
„Ăsta-i raiul Daciei veche, -a zeilor împărăţie ...”
„Sufletele mari viteze ale eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai ...”
Când pe podul de peste Dunăre „trece-a Romei grea mărire”, şi Marea Neagră, şi
Dunărea se revoltă. Zeii Daciei ies din fundul Mării şi din înălţimile munţilor.
„Şi Zamolxis cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri”
„Cu a lui mân-arată drumul la oştirile-i bătrâne
Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit”.
Poetul creează imaginea unui Zamolxe războinic, gata să-l înfrunte pe Joe al
romanilor ... care, datorită hotărârii zeilor, îl va birui.
În poemul „Strigoii” e invocat ca zeu suprem capabil să readucă viaţa în trupul
îngheţat de moarte:
„ (Iar) duh, dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină,
Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”.
Dumitru Murăraşu notează în ediţia pe care o îngrijeşte (M. Eminescu, Poezii, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1982) că Poetul începuse în 1876 să lucreze la un poem dacic „Nunta
lui Brigbelu”, o laudă a puterii lui Zamolxe şi un blestem, pe care-l aruncă Burebista
asupra fratelui geamăn trădător, Brigbelu. Conform obiceiului lui M. Eminescu, textul a
avut mai multe versiuni, una fiind încorporată în întinsul poem „Gemenii” (mai sus
amintit). Varianta publicată în „Convorbiri literare” la 1 septembrie 1879 cu titlul
„Rugăciunea unui dac” (din care sunt versurile din moto) nu mai pomeneşte de nume:
Zamolxe, Brigbelu, Burebista, ci de un Zeu suprem, de un Părinte capabil să dea viaţă ori
moarte zeilor şi oamenilor. Doar El poate împlini cererea de blestem sau de binecuvântare
şi căruia „un dac” îi adresează ruga de a-l îngădui în „vecinicul repaos”.
De la poeziile (sau variantele nepublicate) , de tinereţe (1866 – 1876) la cele
publicate sau finalizate în ultimii ani de creaţie (1880 – 1883), este vizibilă evoluţia de la
23
particular la general, de la concret la abstract, de la afectiv la raţional, de la prolix la concis
şi gnomic.
Poate cea mai bună dovadă în acest sens este o capodoperă eminesciană, „Odă (în
metru antic)”, o poezie-cheie, chintesenţă a întregii opere eminesciene, dar şi a
credinţei, a concepţiei originale despre viaţă şi moarte a traco-daco-geţilor.
Spiritualitatea lor a fost exprimată în toată profunzimea în cele 15 versuri. Poetul
apreciază aventura existenţială a Omului (a întregii omeniri, de fapt) în viziune zamolxiană
şi mioritică. Eroul liric are trei raporturi cu moartea: ignorarea ei în senina tinereţe, când se
crede nemuritor; cunoaşterea ei prin întâlnirea cu suferinţa din iubire; acceptarea înţeleaptă
a destinului de muritor. (Din păcate, poemul este cunoscut de prea puţini români ...)
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei i nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce ...
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat în haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări ...
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix ?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă !”
24
Pentru Lucian Blaga lumea zamolxiană, dacică a fost o realitate lăuntrică purtată
în suflet pe parcursul întregii biografii creatoare. Acei „voievozi daci” pribegind în lungi
transhumanţe (înrudiţi cu păstorul mioritic) sunt „personaje-cheie” ale operei. Stau
mărturie volumele de poeme „Paşii profetului” (1921) şi drama „Zamolxe.Mister păgân.”
tipărită în acelaşi an (pusă în scenă abia în 1927). Atât anahoretul din poeme, cât şi
Zamolxe se întorc printre oameni din schimnicia lor, aspirând să se dăruiască trupului şi să
dărâme „tot ce-i vis, ce e templu şi altar” (Zamolxe).
Drama abordează problema naşterii religiilor.
Profet izgonit din cetate pentru că propovăduise credinţa în Marele Orb, timp de
şapte ani Zamolxe trăieşte în mijlocul pădurii, în peşteră. Ideile lui se răspândesc în acest
timp în cetate. Marele Mag, apărătorul vechilor rânduieli (politeiste), se simte ameninţat de
noua religie (monoteistă) propovăduită de Zamolxe. Acesta găseşte un vicleşug: să-l
transforme pe Zamolxe în zeu şi-i comandă şi o statuie. Când profetul se întoarce în cetate
ca un străin sălbăticit, total schimbat, găseşte lumea adunată în templu pentru a-i înălţa
statuia lui.
Zamolxe: „Mulţimea-i adunată întru slăvirea mea.
Pe lângă ea trecui şi m-a privit cu ochi străini.
Oamenii uită... Nimenea nu mă mai ştie.
Răcnetele lor de bucurie ar vrea
să mă ridice-n cer,
dar fără invăţătura mea”.
Furios pe manevra Magului, îi strigă acestuia:
„Grăbeşte-te,
îngroapă-ţi zeii, cioclule bătrân.
E plin de hoituri cerul tău !”
Mulţimea, care se apropie strigând numele lui Zamolxe, dar care nu-l recunoaşte
din cauză că e atât de schimbat, îl voia ca zeu şi idol: „Ehove, ehove, Zamolxe !”
Profetul se înăbuşă de revoltă:
„Eu, zeu ?
credinţa mea v-a ispitit – altare,
cu mii de jertfitori netoţi;
La luptă, pumni !
Vrăjmaşul ?
Eşti tu – numai tu, numai tu, chip de piatră-ncoronat
cu nemurire
25
şi dezmierdat cu jocuri de fecioare”.
Dialoghează acum Omul Zamolxe, propovăduitorul credinţei în Marele Orb, cu
Zeul Zamolxe din statuie:
„Aici sunt eu
şi omenescul meu gând.
Acolo ?
Eu zeul,
şi toţi beţivii jertfei”.
Când blestemând se ridică asupra statuii şi o doboară, gloata îşi vede altarul
pângărit. Cineva strigă: „Ucideţi-l !” şi câţiva ciobani îl răstoarnă şi-l omoară cu cioburi
din statuia spartă. Doar Ghebosul îl recunoaşte şi strigă spre mulţime:
„A doua oară-a venit între voi
şi nu l-aţi cunoscut.
Apropiaţi-vă, priviţi-l !
V-aţi ucis pe Zamolxe cu statuia lui,
nemernici !”
În final lumea îl recunoaşte pe Zamolxe mort şi realizează că prin jertfa lui le-a fost
redat Dumnezeul Orb:
Întâiul: „Orbul e iarăşi printre noi”.
Al doilea: „Şi-n noi”.
Mesajul lui Lucian Blaga este că instituirea unei ordini religioase are nevoie de
sacrificiu.
După ce, la opt ani, copilul Lucian Blaga cunoscuse muntele, după o jumătate de
veac, în octombrie 1957 poate împlini o întoarcere în spaţiul înaltului, care este o simbolică
expediţie spre lumea mitului strămoşesc, spre vatra de istorie şi mitologie din Munţii
Orăştiei. Împreună cu prietenul său, istoricul clujean C. Daicoviciu, face o excursie la
cetatea Costeşti şi la Grădiştea, unde cunoaşte nemijlocit vestigiile acestei străvechi
civilizaţii. Păşeşte pe unde păşise Decebal şi e uimit ca în faţa unei revelaţii. Dar intrarea
într-o măreaţă realitate de poveste se săvârşeşte la Grădişte, „centrul religios” al lumii
dace. La Terasa Magilor, Blaga „aude” personajele din „Zamolxe”. A intrat în spaţiul
propriei mitologii. Părţi dintr-un templu rotund, sanctuare legendare: „Pe aici au avut loc
cândva, foarte demult, nebănuite rituri, pe aici s-a cântat liturgic întru pomenirea zeilor
cereşti şi telurici ai strămoşilor noştri” (L. Blaga, inedit, Excursie la Grădişte, Gazeta
literară nr. 18, 1967).
26
„Câte sanctuare, ce semicercuri alcătuite din piatră, repetând acelaşi număr magic,
câte simboluri rotunde de piatră indicând cine ştie ce cult solar, ce misterioase inscripţii
acolo. Aceasta este una şi desigur cea mai neaşteptată din mărturiile ce arată că cultura
getică ajunsese în faza monumentalizării”. (L. Blaga, Nova Getica, Tribuna nr. 10/1975
(postum) ). La scurt timp după această expediţie la „locul sfânt”, ca un ecou nemijlocit
scrie poezia „Grădişte” cuprinsă în ciclul postum „Cântecul focului”.
O revelaţie am avut constatând că L. Blaga, ca şi M. Eminescu, în poezia „târzie”,
adică din ultimii trei- patru ani de creaţie, renunţă la elementele particulare, generalizând,
esenţializând şi conferind termenilor valori simbolice cu încărcătură semantică
excepţională. În poezia „Grădişte” L. Blaga (ca M. Eminescu în „Rugăciunea unui dac”
de ex.) nu mai vorbeşte despre Zamolxe, ci despre „zeu”. Nici muntele nu are nume, nici
neamul nu este numit decât: „seminţia noastră”. Doar „Dacia” în locul numelui actual al
ţării are menirea de a sugera spaţiul mult mai întins pe care s-a plămădit şi unde a locuit cu
continuitate poporul roman.
Antiteza puternică între „munte” (cu o serie semantică bogată: piscuri, zări, urcuş,
coama (muntelui), vârfuri, pripor, o treaptă sus) şi „vale, în plan spaţial, încorporează încă
o antiteză în plan temporal între trecut şi prezent şi un dureros contrast în plan afectiv între
preţuirea admirativă pentru înaintaşi şi regretul amar pentru decăderea urmaşilor.
Poetul e un călător „ostenit ca drumul şi uscat ca praful” şi mărturiseşte setea de o
apă anume, „izvorâtă din argint, din munte”. Se spune ca această apă mai murmură doar
„la obârşii, prin munţi”.
„Muntele” ca sălaş al zeului, înseamnă în toată opera lui Lucian Blaga înălţime
spirituală, credinţă, demnitate, iar „valea” – micime, lipsă de orizont. Însă:
„Urcuşul până-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu”.
O viaţă de om i-a trebuit omului Blaga să-l împlinească ,să-l săvârşească.. Ne
întrebăm şi noi cu Poetul dacă neamului întreg îi este dat să-l parcurgă:.
„Ne va fi dat s-ajungem şi pe culme într-o zi ?”
Prezentul poetului (1957 n.n) nu e promiţător. (Ce să mai zicem despre prezentul
nostru !?):
„E tristă luna azi în Dacia”.
Numai pe tărâmul visului ne mai putem împărtăşi din nemurirea zamolxiană
„printre zei, cari, fără temple mai trăiesc”.
27
ZAMOLXE ŞI MITUL
Înainte de istoria scrisă, a existat una nescrisă, povestită de rapsozi şi, mai înainte, o
mitologie în care jumătate e adevăr, jumătate – imaginaţie. La baza culturii europene stă nu
numai mitologia greco-romană, ci şi cea tracică (prea sumar cunoscută, din păcate !)
Acheii şi Dorienii au pornit din spaţiul traco-illiric şi au moştenit realizările spirituale ale
acestui spaţiu. Osmoza traco-preelenică se realizează în primul rând în mituri şi
zeităţi, după cum mărturiseşte Homer.
N. Densusianu a încercat o reconstituire a acelei lumi extraordinare cu o mitologie
din care nu lipsesc marile zeităţi din legendele tracilor născute în Cetatea zeilor (Cogaion
sau Gogaion) şi care a fost preluată (furată ?!) în parte de tradiţia literară grecească.
Despre regiunile din nordul Dunării, geografia grecească scrie că erau locuite de
legendarul popor al Hiperboreenilor. Lâna de aur, după care au plecat Argonauţii, era
simbolul bogăţiei exuberante a solului traco-geţilor. În acest spaţiu erau adoraţi: Cronos,
fiul acestuia, Saturn (confundat cu Zamolxe), Ares, Hestia, Dionisos, Apollo.
Creaţia spiritualităţii trace, preluată de greci şi difuzată de romani într-un
spaţiu geografic larg configurează un profil spiritual al Europei .
Homer (sec. VIII Î.H.) vorbeşte în „Iliada” şi „Odiseea” nu numai de achei şi
troieni, ci şi de tracii veniţi să ajute cetatea asediată a Troiei, fiind şi primul „istoric” al
neamului trac. Cel mai mare poet al lumii vorbeşte despre fapte petrecute cu mult înainte,
în mileniul al doilea Î.H. Homer nu face discriminare între lumea grecească şi cea troiană
sau a neamurilor trace care-l ajută pe Hector, cel mai valoros şi mai demn luptător troian.
Or, populaţia Troiei, în baza documentelor existente, era de origine tracică (vezi studiile
cercetătorilor români I. C. Drăgan, G. D. Iscru şi Alex. Randa). Întâia Troie (3000 – 2500
Î.H.), cea dintâi şi cea mai puternică afirmare tracică, a fost o manifestare culminantă a
unei civilizaţii superioare într-o vreme când nici Atena, nici Roma, nici Pella nu-şi
făcuseră apariţia, fiind contemporană cu marile civilizaţii ale Egiptului şi Mesopotamiei şi
reuşind să dăinuiască în legendele fixate de Homer în epopeile lui, cărţi de căpătâi ale
umanităţii.
28
Tabelul nr. 8
PARAMETRI INFORENERGETICI AI EGREGORULUI „TRACO-DACO-
ROMANILOR”
PARAMETRI
LA NAŞTEREA
LUI ZAMOLXE
LA ÎNTOARCEREA
LUI ÎN ŢARĂ
LA IEŞIREA LUI DIN
PEŞTERĂ
DUPĂ ZEIFICAREA
LUI ZAMOLXE
IN PER. RĂZB. CU ROMANII
IN TIMPUL CUCERIRII ROMANE
DUPĂ PĂTR.
CREŞT. IN
DACIA
ÎN PREZENT
CDPOT min 48 55 66 82 65 38 52 56DHPOTmin 45 46 53 58 52 47 48 46PIE 44 50 57 62 55 49 60 62EBF / T 68 70 78 84 80 70 85 76IO 62 69 78 85 64 55 68 70IP 60 65 72 77 85 75 70 78CIP 63 67 72 77 62 56 65 62O -9 -11 -16 -20 -5 -1 9 36CAM -25 -26 -20 -22 -15 -5 15 50RVD / T 58 66 73 75 58 55 67 70
Constatarea mea cea mai interesantă este că, cele mai mici valori ale parametrilor
pozitivi măsuraţi pentru egregorul „traco-daco-românilor”, sunt înregistrate în
timpul cuceririi romane (106 – 374 D.H.), toate acestea fiind sub 81 % şi parametrii
negativi au, din păcate, valori mai mari în această etapă (Orgoliul: -1; Cameleonismul: -5).
Parcă se confirmă ideea lui Decebal din cartea Alexandrei Dumitriu (Capul lui Decebal) şi
a părţii finale e legendei de la sfârşitul lucrării mele că Dumnezeu (Zamolxe) şi-a întors
atunci faţa de la acest neam datorită: lipsei de credinţă şi de căinţă, trădărilor, derutei şi
încălcării cu liberul arbitru a Codului Legilor Belagine.
Cele mai ridicate cote se observă în coloana După zeificarea lui Zamolxe, trei
dintre ele: CDPOTmin, EBF /T, şi IO depăşind 81 %. Expresiv mi se pare să constat şi că
plafonul parametrilor din rubrica In prezent este foarte scăzut, unele valori fiind apropiate
de cele din coloana La naşterea lui Zamolxe.
Înseamnă că azi românii au Orgoliul (+36%) şi Cameleonismul (+50)
periculos de mari, ipocrizia şi infatuarea agravând dezbinarea lor şi subminând
valorile morale tradiţionale, zamolxiene.
29
Graficul nr. 5
MEDIA PARAMETRILOR POZITIVI
01020304050607080
PARAMETRI
LA
INTOARCEREA
DUPA
ZEIFICAREA LUI
IN TIMPUL
CUCERIRII
IN PREZENT
Series1
Series2
Parametrii pozitivi mai crescuţi se observă în coloana La ieşirea lui din peşteră, şi
După zeificarea lui Zamolxe. Potenţele divine ale lui Zamolxe s-au confirmat prin ieşirea
lui după atâta timp din lăcaşul subpământean, egregorul traco-daco-geţilor fiind sensibil
potenţat. Ei au devenit mai credincioşi (CDPOTmin: 66%), mai buni (EBF : 78 %), mai
smeriţi (CIP: 72%), mai iubiţi de Dumnezeu (IO: 78%).
Tabelul nr. 9
PARAMETRI
LA NAŞTEREA
LUI ZAMOLXE
LA ÎNTOARCEREA
LUI ÎN ŢARĂ
LA IEŞIREA LUI DIN
PEŞTERĂ
DUPĂ ZEIFICAREA
LUI ZAMOLXE
IN PER. RĂZB. CU ROMANII
IN TIMPUL CUCERIRII ROMANE
DUPĂ PĂTR.
CREŞT. IN
DACIA
ÎN PREZENT
CDPOT min 48 55 66 82 65 38 52 56DHPOTmin 45 46 53 58 52 47 48 46
30
Graficul nr. 6
EVOLUTIA PARAMETRILOR MANIFESTATI DE TRACO-DACO-GETILOR
0102030405060708090
LA NASTEREA
LUI ZAMOLXE
LA IESIREA LUI
DIN PESTERA
IN PERIOADA
RAZBOAIELOR
DUPA
PATRUNDEREA
CD POT min
DH POT min
Tabelul nr. 10
PARAMETRI
LA NAŞTEREA
LUI ZAMOLXE
LA ÎNTOARCEREA
LUI ÎN ŢARĂ
LA IEŞIREA LUI DIN
PEŞTERĂ
DUPĂ ZEIFICAREA
LUI ZAMOLXE
IN PER. RĂZB. CU ROMANII
IN TIMPUL CUCERIRII ROMANE
DUPĂ PĂTR.
CREŞT. IN
DACIA
ÎN PREZENT
O -9 -11 -16 -20 -5 -1 9 36CAM -25 -26 -20 -22 -15 -5 15 50
Graficul nr. 7
31
EVOLUTIA PARAMETRILOR: O SI CAM
-30
-20
-10
0
10
20
30
40
50
60
LA NASTEREA
LUI ZAMOLXE
LA IESIREA LUI
DIN PESTERA
IN PERIOADA
RAZBOAIELOR
CU ROMANII
DUPA
PATRUNDEREA
CRESTINISMULUI
O
CAM
Pagina de mai sus despre strălucirea şi vechimea greu de estimat a neamului nostru,
pe care n-am putut să n-o încorporez în lucrare (deşi nu vorbeşte strict despre Zamolxe),
am scris-o cu o bucurie la fel de mare ca amărăciunea pentru nerecunoaşterea şi
necunoaşterea acestor realităţi. „Am simţit istoria (şi mitologia !) crescând în mine ... şi am
dorit s-o împărtăşesc şi altora” (Alexandra Dumitriu, Al patrulea mag).
Aşa cum traco-daco-geţii ocupau un loc determinant alături de celelalte popoare
ariene, şi zeităţile lor pot fi alăturate firesc celor din mitologia indo-europeană. Indiscutabil
e că totemul vechilor arieni era lupul, Lykos. Dovezi sunt numele unor populaţii,
toponime, numele unor vechi zeităţi sau ale eroilor antici legate de numele lupului.( Dacii -
„daoi” – pluralul de la „daos”- lup, iar „dava” din atâtea toponime, provine din „davos”,
variantă de la „daos”.).
Cu numele Lykos (Lupul) era cunoscută o veche zeitate de origine tracă, iar
Lykaon, Omul-Lup era în mitologie un fel de rege al zeilor, dar şi presupus rege al
Arkadiei, care ar fi întemeiat pe muntele Lykaion (Muntele Lupilor) un sanctuar numit
Lykasura. Numele şi mai vechi al miticei Arkadia era Lykaonia (Ţara Lupilor). Din
32
legende despre Arkadia reiese că cea mai veche zeitate a tracilor (de pe vremea când
tracii din Pelopones nu erau grecizaţi) era tot Lupul, căruia i se aduceau jertfe umane
periodic (la patru ani).
Tradiţia ancestrală a zeului lup şi obiceiurile lykantropice s-au păstrat până târziu la
romani, iar la nordici, până în Evul Mediu. În ritualurile acestea, zeităţile apăreau ca
oameni îmbrăcaţi în piele de lup (sau de urs), ceea ce denotă preluarea atribuţiilor divine de
către conducători ai cultului care puteau fi regi sau preoţi. Şi Zamolxe ar fi putut fi un rege
– preot care slujea unui zeu asemănător cu Lykos, având şi el atribute animaliere.
O veche legendă a Arkadiei, „Legenda Marelui Lup Alb” mi se pare demnă de a
deveni subiect de adâncă meditaţie, poate şi pentru că e atât de actuală. Încerc, de aceea, s-
o rezum în finalul lucrării ...
În munţii care-l adăposteau pe Marele Zeu al geto-dacilor, trăia un preot al lui
Zamolxe , care avea părul alb ca neaua, deşi era în floarea vârstei. Acest preot umbla din
sat în sat şi vorbea despre credinţa, puterea şi bunătatea marelui Zamolxe, fiind însuşi
pătruns de această credinţă.
Aflând de el, Zamolxe l-a chemat şi i-a oferit o colibă la intrarea în peştera lui,
acolo hrănindu-se cu fructe şi bând apă de izvor. Neavând oameni pe aproape, a prins a
glăsui vieţuitoarelor pădurii şi treptat, le-a învăţat graiul. A devenit astfel, conducător al
pădurii, lupii fiind mai apropiaţi de sufletul lui. Chiar la vânătoare mergea în fruntea
haitelor înfometate, învăţându-le să aleagă doar animale bolnave sau bătrâne. Era
recunoscut drept căpetenie, iubit şi respectat. În vremea aceea, poporul geto-dac trăia în
bună înţelegere cu jivinele, mai ales cu lupii care se înmulţiseră sub oblăduirea Zeului. Pe
geto-daci îi ţinea uniţi credinţa în Zamolxe, dar lupii n-aveau un conducător şi-i ţinea
împreună doar foamea.
Zamolxe a întrevăzut vremuri de restrişte pentru neam, în care lupii ar fi putut fi de
mare ajutor. Întrebându-l pe preot dacă e gata să se sacrifice pentru daci, îi aduce la
cunoştinţă că soarta gliei noastre va depinde şi de el. Preotul e gata de orice jertfă pentru
daci, Zeul ridică Piatra Sacră spre cer, din care porni o lumină în care preotul deveni lup,
lup unic prin forţă fizică, dar mai ales, spirituală. Se născuse marele Lup Alb al Dacilor
Liberi.
Destinul patriei avea încă un apărător de temut. Conducătorul lupilor i-a învăţat să
nu mai atace gospodăriile oamenilor şi să fie gata de luptă de apărare.
Zamolxe le-a cerut dacilor să-i ajute pe lupi, fraţii lor de sânge, care-i vor ajuta în
lupta cu năvălitorii şi în apărarea muntelui Sacru.
33
Când libertatea şi viaţa dacilor erau în primejdie, lupii se alăturau şi duşmanii erau
loviţi pe neaşteptate. Lupii aduceau informaţii preţioase din tabăra duşmană, săvârşind
ofrandă de sânge pentru apărarea Daciei.
Între daci, trădătorii erau rari pe vremea aceea.(!) Zamolxe îi lăsa să piară în chinuri
groaznice, de foame, şi nici lupii nu se apropiau de leşurile lor. Cei netrebnici se temeau de
Marele Lup Alb, cei bravi porneau la luptă, gândindu-se că nimeni nu-i poate înfrânge.
Într-o vară însă, Zamolxe l-a întrebat pe Marele Lup Alb dacă ar vrea să redevină
om, Zeul simţind că se apropie vremea când nu l-ar mai putea transforma în om. Marele
Lup refuză, căci haitele s-ar destrăma şi n-ar mai ajuta pe daci şi pe Zeu.
Fiind clarvăzător ca şi Zamolxe, Marele Lup Alb îl întreabă pe acesta dacă nu ar
putea face ceva pentru a apăra pe Dacii Liberi de greşeala ce o vor săvârşi, Zamolxe
răspunde că nu există un astfel de leac. Oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa
precum aleg, să vadă unde greşesc şi să se căiască: „Nouă nu ne stă în putinţă să-i
salvăm”.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care va deveni pentru totdeauna
Muntele Ascuns, în care vor rămâne până vor trece secole (Nu se ştie câte ...)
Lupii parcă înţelegeau mai bine decât oamenii ce se întâmpla şi aveau o singură
dorinţă: să apere Muntele Sacru şi ţara acestuia, chiar cu preţul vieţii.
Câteva secole haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în pace şi se ajutau în
luptă. Marele Lup Alb îi conducea pe lupi, Zamolxe – pe oameni. Dar oamenii sunt mai
nestatornici decât jivinele. Marea invazie era tot mai aproape de hotarele Daciei şi o parte
dintre supuşii lui Zamolxe au început să se îndoiască de puterea Marelui Zeu,
îndreptându-şi rugăciunile spre alte zeităţi. Mişeii nu s-au mulţumit cu trădarea Zeului.
I-a cuprins şi teama de Marele Lup Alb şi au început să omoare orice lup. Frica şi pierderea
credinţei strămoşeşti făcuseră să se clatine pacea Daciei. Înspăimântaţi, lupii se retrăgeau
tot mai adânc în păduri de furia foştilor fraţi şi prea puţin îl mai ascultau pe Marele Lup
Alb. Trădătorii de neam toţi tânjeau să-l găsească, să-l decapiteze şi să-l prezinte
conducătorilor romani ... Iscoade ale romanilor au pătruns printre Daci, stârnindu-i la
revoltă.
Zamolxe, supărat că se împlinise ce ştia dinainte, l-a chemat pe Marele Lup Alb şi
s-au retras în Muntele Ascuns, poruncind haitelor să nu mai însoţească trupele în lupte
până ce dacii nu se vor căi pentru greşelile săvârşite şi nu vor înţelege că doar EL le
poate conduce destinele întru fericire şi pace. Mânia lui va fi neînduplecată, până ce
Dacii vor crede iarăşi în libertate şi în ei doi.
34
Până atunci vor trece nu mulţi, ci foarte mulţi ani şi ei doi nu vor putea face nimic
spre a-i salva, deşi vremuri grele vor coborî asupra Daciei ... Cerul îşi întorsese faţa de la
Daci, pentru că le slăbise credinţa ... Durerea era a fiecăruia şi a tuturor ...
Cei doi s-au îndreptat spre Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-
Dacilor unde-i aştepta Moş Timp şi Duhul Pietrei. Nici Duhul Pietrei nu mai putea face
nimic în calea nenorocirii.
Cei ce au scăpat cu viaţă, s-au refugiat în Munţii Apuseni, adăpostul-cetate.
Pe câte o colină, în toiul luptelor, mai putea fi văzut Marele Lup Alb plângând
neputincios de durere la moartea fraţilor săi, la înfrângerea poporului său drag. Se arăta rar,
în cele mai grele vremuri şi revenea lângă Zamolxe căruia îi povestea ce văzuse afară.
Multe veacuri s-au scurs şi Marele Lup Alb aşteaptă şi azi îndurarea Zeului
întru iertarea dacilor. Mai speră ca Zamolxe să-i poruncească din nou să strângă haitele
pentru a alunga pe duşmani şi a clădi vechiul Regat Dac spre a-i bucura pe cei credincioşi
şi a-i înspăimânta pe trădători cu sufletu-i de lup.
În codrii bătrâni ai munţilor, în nopţi înstelate, în bătaia vântului de libertate, cei cu
inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb.
Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc bine.
VOI ÎL AUZIŢI ?...
BIBLIOGRAFIE
• Claudian Dumitriu, Cursurile de Inforenergetică, gr. I – VI.
• Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
• Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Istoria multimilenară a neamului românesc,
Scrisul Românesc, Craiova, 1976, vol. I.
• Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Editura Sport – Turism, Bucureşti,
1981.
• Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
35
• Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, cap. Tracii „Marii Anonimi”
ai istoriei, vol. 2, De la Gantama Buddha până la triumful creştinismului, Chişinău,
Universitas, 1992.
• Dumitru Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos, Editura Cuget Românesc,
Bucureşti, 1993.
• Liviu Pandele, Transilvania – Terra Dacica, Romprint, Braşov, 2005.
• Alexandru Ştefan, Pe urmele lui Zamolxe, Carpatia Asociaţia Făclia Lumii,
Bucureşti, 2002.
• Lucian Blaga, Teatru, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
• Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii, Academia Română, Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1999.
• Eminescu – O lume dăruită nouă, Editura Capitoliu, Bucureşti, 1994.
• Alexandra Dumitriu, Capul lui Decebal, Editura Fundaţiei de Inforenergetică
„Sfântul Apostol Andrei”, Bucureşti, 2005.
• Alexandra Dumitriu, Al patrulea mag, Editura Fundaţiei de Inforenergetică
„Sfântul Apostol Andrei”, Bucureşti, 1999.
36
ANEXA 1
1.a - Zona din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee
(Marea Tracică) a fost denumită şi Tracia, iar după unificarea făcută, de Odrisi şi Odrisia.
Tradus în greceşte, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul întregului continent.
1.b - Denumirea generică de traci a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea
Egee şi Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeaşi limbă tracică, purtau nume de
daci sau geţi sau nume tribale specifice (carpi, costobaci, apuli etc.). Dacii locuiau pe
teritoriul actualei Transilvanii şi în Banat, iar geţii, în Câmpia Dunării, în Moldova şi
Dobrogea.
1.c - „Neamul tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar
avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după
socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile”. (Herodot).
2. - Între 1921 şi 1944 Lucian Blaga a publicat piesele de teatru „Zamolxe” (Cluj,
1921), „Tulburarea apelor” (Cluj, 1923), „Meşterul Manole” (Sibiu, 1927), „Cruciada
copiilor” (Sibiu, 1930), „Avram Iancu” (Sibiu, 1934), „Arca lui Noe” (Sibiu, 1944), iar
postum, în 1965 este publicată drama „Anton Pann”.
3. – Drama „Zamolxe. Mister păgân” a fost tipărită în acelaşi an, 1921, cu volumul de
poezii „Paşii profetului”, între cele două cărţi existând mari apropieri de viziune.
(De la radio am aflat cu bucurie că la începutul lunii iulie 2006, după lucrările
Congresului de Dacologie cu tema „Anul Decebal”, teatrul din Deva va prezenta
spectacolul „Zamolxe”. Îmi dau seama că ideea de a scrie despre daci, despre Zamolxe, în
acest an, nu este întâmplătoare. E un fel modest al meu de a cinsti memoria înaintaşilor).
4. - S-au pierdut lucrări fundamentale din care s-ar fi reconstituit istoria traco-daco-
geţilor: Împăratul Traian „De bello Dacico”; Criton (medic antic) „Dacica”; poemele lui
Ovidiu în limba getică (apud Constantin C. Giurescu).
5.a - Eroii civilizatori, care i-au învăţat pe oameni agricultura, le-au adus focul, i-au
învăţat Scrierea şi Limba, au fost Uriaşii şi Zeii miturilor tuturor popoarelor şi care veneau
din vechiul continent scufundat în jurul mileniului X Î.H., în urma unui cataclism. Apar
aproape concomitent în Asia, America şi Europa veche (spaţiul carpato-danubiano-pontic),
o cultură şi o civilizaţie nouă. Eroii civilizatori (Osiris, Dionisos, Prometeu, Cadmos) au
37
alcătuit caste sacerdotale străvechi, iar descendenţii lor, preoţii, au fost mereu stăpâni pe
Ştiinţă şi Scriere... Sub sacru jurământ s-a păstrat Taină asupra Ştiinţei. Când au început să
se uite chiar Marile Taine ale castelor, (dacă erau făcute publice, Tainele îşi pierdeau
Sensul şi Puterea !) s-a găsit că e bine să fie scrise. S-au inventat sisteme de codificare, în
timp ajungându-se la un ermetism complet (apud. Sebastian Stănculescu, conferinţă şi
articol „Scrierea Vechii Dacii”).
5.b - Orice dac trebuia să posede cunoştinţe elementare din Codul Legilor Frumoase
(Belaginelor), care cuprindea normele de comportare a cetăţenilor regatului dac şi ele
fuseseră alcătuite iniţial de zeiţa Hestia, care i le-a predat lui Zamolxe, acesta scriindu-le
(apud scriitorul antic Iamblichos), întrucât el observase că dacii uitaseră sfaturile din Cod
(D. Bălaşa, De la Zamolxe la Iisus Hristos).
6. – S-a făcut legătura cu „trecerea prin piele”, probă suportată de neofit în procesul de
iniţiere în Templul lui Osiris din Egiptul Antic, când profanul murea şi se năştea omul
spiritual capabil să înţeleagă mersul şi rostul lumii. Zamolxe era un fel de om – lup (sau
urs), iar cei iniţiaţi de el se numesc „daci”, adică „lupi”.
7. – În „Periplul” său, Monaseas din Patras îl compară pe Zamolxe cu Kronos,
Strabon îl pune alături de Licurg, alţii îl confundă cu profetul. Dio Chrisostomos îl numără
între regi, Hellanicos, Lucian, Iulian văd în el profetul vieţii fără de sfârşit, tot astfel cum
pentru Clement din Alexandria Zamolxe devine erou setos de moarte, imaginând o
„călugărie” înainte de creştinism şi predicând ascetismul şi claustrarea.
8. – N. Miulescu, bazându-se pe mitologia indiană, discută chiar despre migrarea
vechii populaţii europene spre India, de unde, în alte condiţii istorice, aceştia s-ar fi retras
în Europa.
9.a - Sufletul este nemuritor. Trupul este o împiedicare pentru suflet de a se bucura de
nemurire; de aceea nu are nici un preţ; poftele lui nu trebuie ascultate; la război el trebuie
jertfit fără părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţindu-se de patimă;
carnea, vinul şi femeile sunt murdărie a sufletului. Mai ales vinul aduce ticăloşirea omului;
în numele divinităţii, Marele Preot al Naţiunii cere distrugerea viţei de vie în întregul regat.
Nimic deci din nebunia dionisiacă traco – phrigică nu e admis sau tolerat la Geţi. Oamenii
sfinţi vor fi la ei asceţii, care nu vor să mai ştie nici de lume, nici de femei, ci în renunţarea
38
la orice bucurie a trupului; se devotează gândului bun despre nemurirea de dincolo de viaţa
trupului, căci abia prin moarte înviază la viaţa veşnică”. (V. Pârvan „Getica”)
9.b - Decebal primeşte în ultimele ceasuri de viaţă, răspunsuri la întrebările care-l
zbuciumă: „Tu, Doamne, (Zamolxe n.n.) de ce ţi-ai întors faţa de la noi ? (de la daci n.n.).
Ce-am greşit ?
„Solii ... nu mai trebuiau trimişi solii la Zamolxe, aşa cum se obişnuiseră. Acel
preot Andrei, Întemeietor al unei credinţe noi în Dacia, ce le povestise despre Hristos,
spusese că Acesta e Domnul Iubirii şi tot ce se cere prin el cu iubire se aude sus la Cer.
„Ne-a spus doar Andrei să nu mai jertfim oameni şi nici zilele să nu ni le luăm singuri, căci
viaţa e un dar de Lumină şi nu trebuie risipită ...” dar obştea avea obiceiurile ei vechi ... şi
la vreme de primejdie nu încăpeau înnoiri.” (Alexandra Dumitriu, Capul lui Decebal).
10. Este evidentă asemănarea cu ritualul trimiterii solului la Zamolxe, când, dacă cel
aruncat în suliţe murea, stârnea bucurie, iar dacă nu, era dispreţuit şi batjocorit.
11. Cu multe sute de ani înainte de cucerirea romană, dacii reuşiseră să obţină un
calendar anual de 365,242197 zile, faţă de anul astronomic modern de 365,242198 zile sau
faţă de cel iulian al alexandrinului Sosigenes, de 365,25 de zile.
39
Recommended