Alo, Ambulanţa ?

Aici Pământul

Sindromul Ecologicsau

Discurs despre verde şi negru

Ah! Au! …Mă cam dor şalele,

dragii moşului… Ca

un bătrânel ce sunt, azi

dimineaţă m-am trezit cu o

migrenă asurzitoare de

camioane trecând prin

Amazon, urlându-mi în

geam deşteptarea cu

parfumuri dulcegi de

smog. Am uitat să îmi fac patul

de frunze uscate, că tot e

toamnă, am uitat să îi scriu Lunii declaraţia

mea de dragoste…

Se vede că mă lasă memoria, şi că sunt prozaic, un bătrânel penibil, închis în azilul Încălzirii Globale, imobilizat, din când în când, într-

un pat de spital cosmic pentru controlul pulsului. Odată am făcut infarct din cauza poluării şi stelele s-au speriat de faţa mea palidă, că

au chemat imediat Ambulanţa Cosmică. Dragii mei, sunt un

bătrânel care delirează, în pragul nebuniei, la marginea unei

prăpăstii de fum.

În visul meu de eter, mă plimb printre lumini, printre ameţitoare diamante verzi, printre pagini

cu tivuri de cristal, limpede ca roua, printre cărări dulci, primăvăratice… E doar un vis? Mă

străpunge suav căldura, ca un sărut neaşteptat – imaculat, printre aşteptări azurii… Dragii mei, aici, la gura sobei, lumina vie e mai frumoasă,

mai clară privită cu ochi tineri…Veniţi să o priviţi şi voi ?

Dar unde sunteţi? Nu vă văd! Oare am orbit de atâta sulf, de atâta chin care mă smulge din cercul meu, din iubirea Lunii, din

atingerea blândă a Soarelui…? Onduleuri gri, ucigaşe, cuţite de

metal ruginit, pansamente de foc…

Dar voi nu mai ştiţi să iubiţi, şi să trăiţi, e beţie de fum, e închistare în

fum. Mă doare, căci aşteptam un sărut de la Lună pe care o iubesc

neînchipuit de mult şi ea mă uită mereu, nu mai

pot, nu mai ştiu, am uitat să învăţ să respir,

sărutul ei mi-e dulce ca mierea, mi-e ochiul amar

ca fierea.

Dragii moşului, stingeţi tot azotul din mine, ardeţi plaga care mă

ucide… Mi-e rana veche sângerândă de oxigen… E tot ce mai pot să vă

ofer. Salutări lui Freud, şi lui Poe, că am învăţat

să zbor. Salutări lui Dostoievski şi lui

Tomaşevski pentru acest epileptic decor …

Ah, dar ieri am uitat să trec în vizită pe la domnul Freud,

să vad canapeaua roşie roasă de molii şi să mai

stau la un pahar de vorbă, printre dărâmături. Ei, cum, nu ştiaţi că se construieşte

o nouă cârciumă pentru benzină, ăăă, pardon, parcă

îi spunea staţie …?! Ah, respir greu …Mă dor

şalele…Veniţi, că sunt o gură a sobei la care se spun

poveşti, sunt un foc mistuind în el însuşi, babilonie de feţe.

Oxigen, tub…Nu…Unde mă duceţi ? Nu, lăsaţi-mă aici,

la marginea amintirilor mele,

când mă revărsam în cânt delirant de poveţe verzi, când izbucneau lacrimile

în acorduri de diafan…. Acum mă strâng

în mine, în aberantul drum spre Nicăieri,

spre ceea ce aş vrea să fiu -

eliberare. Cerul meu e gri, mă

sugrumă o eşarfă, mă

sugrumă Tatăl meu, Soarele, mă sugrumaţi

voi, şi vă iubesc, şi mor, în fiece

zi…

Sunt eu, Pământul …! Telegraful nu mai merge, şi eu, de bătrân ce sunt,

nu am mai învăţat tehnoprăşitul digital…

Cine rânjeşte la mine? A, e oftalmologul stelelor?

Nu mai văd, nu mai scriu, nu mai aud. Dar încă mai simt. Luna nu a plecat. O mai iubesc, încă. Şi ea n-a uitat. Doar voi toţi m-

aţi uitat. Coasa are formă de portocală şi

pansamentul frunze de mentă. Sunt eu,

Pământul! Aici, la o margine de timp, să îi

spuneţi Vremii că Pământul va fi lumină, va

fi cânt, va fi nemărginire….

Prezentare text, suport coloană sonoră şi poze realizate de:

Gianina Druţă, clasa a XI-a E, Liceul Teoretic Spiru Haret Tecuci

Pozele reprezintă imagini recentedin oraşul Tecuci, judeţul Galaţi