Embed Size (px)
Citation preview
UNIVERSITATEA FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
MANAGEMENTUL IN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
LUCRARE DE DISERTAŢIE
EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE
-CAZUL ROMÂNIEI-
CUPRINS
CUPRINS.............................................................................................................2INTRODUCERE.................................................................................................2CAPITOLUL I. DESCHIDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE ŢĂRILE EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST..................................................................2
I.1.PRECIZĂRI PREALABILE...................................................................................................................................2I.2.UNIUNEA EUROPEANĂ: CONSTITUIRE ŞI EVOLUŢIE.........................................................................................2
CAPITOLUL II. UNITATEA EUROPEANĂ ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ...........................................................................................................2
II.1. IDEILE DE UNITATE EUROPEANĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.......................................................................2II.2. INTEGRAREA EUROPEANĂ DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.......................................................2II.3. CREAREA PRIMELOR COMUNITĂŢI EUROPENE..............................................................................................2II.4. ACTUL UNIC EUROPEAN..............................................................................................................................2II.5. CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA................................................................................2
CAPITOLUL III. PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ......................................................................................................2
III.1. PREMISELE ADERĂRII..................................................................................................................................2III.2. PROCEDURA DE ADERARE PREVĂZUTĂ DE TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE.................................2III.3. STRATEGIA PREADERĂRII............................................................................................................................2III.4. ACORDURILE DE ASOCIERE CU ŢĂRILE CENTRAL ŞI EST EUROPENE...........................................................2III.5. FAZA „CU CARACTER INTERNAŢIONAL”.....................................................................................................2III.6. ACQUIS-UL COMUNITAR.............................................................................................................................2III.7. EFECTELE ADERĂRII....................................................................................................................................2III.8. RETRAGEREA DIN UNIUNEA EUROPEANĂ, EXCLUDEREA SAU ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEMBRU...........2
III.8.1. Dreptul de retragere din Uniunea europeană, ipotezele de suspendare a Tratatului şi procedura prevăzută de art. 7 UE/Amsterdam..................................................................................................................2III.8.2. Excluderea...........................................................................................................................................2
CAPITOLUL IV. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE.....2IV.1. RELAŢIILE UNIUNII EUROPENE CU ŢĂRI DIN EUROPA CENTRALĂ ŞI RĂSĂRITEANĂ.................................2IV.2. PERSPECTIVELE INSTITUŢIONALE ALE LĂRGIRII SPRE EST A UNIUNII EUROPENE......................................2
IV.2.1. Reforma instituţională a Uniunii Europene.......................................................................................2IV.3. NEGOCIERILE DE ADERARE.........................................................................................................................2IV.4. DEZVOLTAREA NEGOCIERILOR DE ADERARE ÎN CADRUL ÎNTÂLNIRILOR LA NIVEL ÎNALT.........................2IV.5. AGENDA 2000 ŞI CRITERIILE DE ADERARE.................................................................................................2IV.6. TRATATUL DE LA NISA ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UE.....................................................2IV.7. PERSPECTIVELE UNEI ULTERIOARE EXTINDERI A UNIUNII SPRE ŢĂRI DIN EUROPA ORIENTALĂ, DIN CAUCAZ ŞI DIN ASIA CENTRALĂ...........................................................................................................................2
CAPITOLUL V. ETAPELE PARCURSE DE ROMÂNIA SPRE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ...................................................2
V.1. ROMÂNII ŞI EUROPENISMUL.........................................................................................................................2V.2. ISTORICUL RELAŢIILOR UNIUNII EUROPENE CU ROMÂNIA..........................................................................2V.3. DEMERSURI COERENTE ALE ROMÂNIEI ÎN DIRECŢIA INTEGRĂRII EUROPENE..............................................2V.4. PARTENERIATUL PENTRU ADERARE.............................................................................................................2V.5. CADRUL INSTITUŢIONAL AL DIALOGULUI UNIUNEA EUROPEANA - ROMÂNIA............................................2V.6. CADRUL FINANCIAR AL ADERĂRII...............................................................................................................2V.7. EVALUAREA PROGRESELOR ÎNREGISTRATE DE ROMÂNIA ÎN BAZA „CRITERIILOR DE LA COPENHAGA”......2V.8. CAPACITATEA DE ASUMARE A OBLIGAŢIILOR DE STAT MEMBRU AL UE....................................................2
V.8.1. Evoluţia şi stadiul actual al negocierilor de aderarea a României la UE.........................................2V.8.2. Adoptarea acquis-ului comunitar de către România...........................................................................2V.8.3. Acquis-ul comunitar..............................................................................................................................2
V.9. CONSECINŢELE ADERĂRII ROMÂNIEI...........................................................................................................2V.9.1. Raportul cost – beneficii al integrării României.................................................................................2
CONCLUZII........................................................................................................2BIBLIOGRAFIE.................................................................................................2
2
Listă de abrevieri.................................................................................................2
3
INTRODUCERE
Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deşi se poate afirma că, pentru a-
şi îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menţine pacea pe continent şi de a
avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele
Europei. Uniunea Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. Pentru a putea
transpune visul unei Europe puternice ca factor de stabilitate printr-o abordare comunitară
transparentă, eficientă, si democratică Uniunea a trebuit să parcurgă o serie de etape
instituţionale.
La ora actuală Uniunea regrupează 27 de state pe plan economic şi politic, având printre
obiectivele sale apărarea democraţiei, promovarea şi respectarea drepturilor omului,
prosperitatea şi pacea. Conform Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa,
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care are drept scop: urmărirea obiectivelor
Uniunii, promovarea valorilor sale, servirea intereselor Uniunii, ale cetăţenilor şi ale statelor
membre, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în
vederea atingerii obiectivelor sale. În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor
comunitare Uniunea urmăreşte să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau
origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Cât priveşte ţările Europei Centrale şi de Est, Uniunea consideră că este de datoria sa să
le ajute să adere la organismul european, după decenii de regim totalitar, declin economic şi
izolare de familia europeană.
Aderarea acestora este considerată necesară pentru a întări noile democraţii şi, în
consecinţă, pentru a contribui la menţinerea păcii în Europa. Consiliul European s-a exprimat,
aşadar, în iunie 1987 la Copenhaga, în favoarea aderării la UE a ţărilor central şi est –
europene care îşi doreau acest lucru.
În acelaşi timp, Uniunea este conştientă de dificultăţile presupuse de extindere, atât
pentru UE cât şi pentru ţările în cauză. La nivel economic, tehnic şi adimistrativ , aceste ţări
se află cu mult sub nivelul mediu al statelor din cadrul UE, comparativ cu ţările cel mai puţin
dezvoltate care au aderat la Uniune în etapele precedente de extindere. Această discrepanţă,
precum şi numărul de aderări propuse, care vor dubla numărul statelor membre UE, vor avea
de asemenea un impact asupra uniformităţii din cadrul UE şi asupra modului de funcţionare a
Uniunii.
În 1993, la Copenhaga, Consiliul European a stabilit criteriile pe care trebuie să le
indeplinească candidaţii la aderare (în plus faţă de condiţiile stabilite în cadrul Tratatului) : o
4
economie de piaţă funcţională, capacitatea de a face presiunii concurenţiale şi pieţei din
cadrul Uniunii, adoptarea acquis-ului comunitar, care presupune capacitatea de a efectua
modificări substanţiale ale legilor, reglementărilor şi prevederilor administrative, adoptarea
obiectivelor fundamentale ale Uniunii, şi anume integrarea politică, economică şi monetară.
Diferenţele dintre statele solicitante în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor şi criteriilor
constau în faptul că situaţiile lor sunt diferite, iar procesul de aderare trebuie să ţină cont de
acest lucru.
Procesul de aderare, lansat pe 30 martie 1998 pentru toate cele 10 ţări central-
europene şi Cipru includea şi Malta şi Turcia. A fost un proces evolutiv şi complex, în care
fiecare candidat a fost apreciat în funcţie de meritele proprii şi pe baza aceloraşi criterii.
Procesul includea o strategie de pre-aderare, negocieri de aderare, o examinare analitică a
legislaţiei Comunităţii Europene şi o procedură de reexaminare. Aderarea Ciprului a fost mai
complicată de faptul că insula era împărţită de fapt între comunitatea greacă şi cea turcă.
Aderarea Turciei este dificilă din cauza nivelului de dezvoltare economică şi a reformelor
necesare în domeniul democraţiei şi al respectării drepturilor omului.
Pentru a se asigura ca o extindere de asemenea proporţii nu se realizează în detrimetrul
procesului de integrare şi pentru a preveni acest fenomen, Uniunea trebuie mai întâi să se
adapteze.
Organizarea instituţională, în cadrul căreia pot apărea uneori dificultăţi chiar în ceea
ce priveşte funcţionarea eficientă a Uniunii cu 27 state membre, trebuie să fie regândită în
condiţiile în care Uniunea trebuie să continue să funcţioneze eficient cu peste 27 de membri.
Într-un “Protocol privind extinderea Uniunii Europene”, Tratatul de la Nisa include prevederi
instituţionale referitoate la sistemul de votare în cadrul Consiliului (care a intrat în vigoare la
1 ianuarie 2005), la alocarea locurilor în Parlamentul European începând cu mandatul 2004-
2009 şi la reorganizarea Comisiei.
Potrivit lucrărilor summit-ului din 22-23 iunie 2007 de la Bruxelles,care au pus in
discuţie reformarea instituţională a UE, statele membre au ajuns relativ uşor la un acord
privind terminologia amendamentelor la tratate, eliminând orice element de factură
Constituţională. Tocmai de aceea, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele
trei tratate fundamentale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituţie” sau referiri la
simboluri de factură statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul.
Negocierile maraton de la Bruxelles s-au purtat pe câteva teme mari:
- personalitatea juridică a Uniunii;
- sistemul de vot din Consiliul UE;
- includerea sau nu a Cartei drepturilor fundamentale in interiorul tratatului;
5
- politica externa si de securitate;
- funcţia de ministru de externe al UE;
- creşterea rolului parlamentelor naţionale în procesul de luare a deciziilor in UE;
- supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional;
- distribuţia competenţelor intre statele membre şi comunitate.
România a susţinut de la bun inceput propunerea de compromis a Preşedintiei
Germane, şi a pledat pentru păstrarea celor mai importante elemente convenite in 2004 in
Tratatul Constituţional, document ratificat de trei sferturi dintre statele membre, inclusiv ţara
noastră. Noile prevederi vor intra in vigoare până in 2009.
Va exista un preşedinte pe termen lung al Uniunii, care va fi responsabil de afacerile
UE. Un inalt reprezentant de politica externa va vorbi in numele Uniunii Europene in lume,
dar numai dacă cele 27 de state membre se pun de acord asupra mesajului.
Parlamentele naţionale ale tărilor membre vor avea un cuvânt mai important cu
privire la modul in care sunt adoptate legile UE. Deşi votul naţional va fi desfiinţat in peste 50
de capitole de negociere, Marea Britanie va păstra clauzele de exceptare in domeniul
cooperării in materie de poliţie si justiţie, ca si in domeniul obligativităţii cartei drepturilor
fundamentale.
Polonia a fost statul membru cel mai greu de convins să fie de acord cu un compromis
referitor la sistemul de vot din Consiliul Uniunii Europene, deşi a fost de acord cu sistemul de
vot cu dublă majoritate. Tratatele fundamentale ale UE vor fi amendate in sensul reformării
instituţiilor europene. De la schimbarea componentei Parlamentului European şi a Comisiei
Europene, şi acordarea unor puteri mai mari preşedintelui Comisiei, până la controversatul
sistem de vot in Consiliul UE, care va fi schimbat in 2014.
Reformarea instituţională a Uniunii Europene este necesară pentru insăşi funcţionarea
comunităţii în situaţia participării a unui număr aproape dublu de state la procesul decizional.
Polonia a dorit introducerea in Consiliul UE a unui sistem de vot bazat pe radacina patrata din
populatia statului membru, susţinând că ea şi statele asemănătoare ei vor fi dezavantajate de
sistemul cu dubla majoritate, convenit in 2004 pentru Tratatul constituţional.
Polonia a cedat după ce a obţinut o perioadă de tranziţie, până în martie 2017, pană
când dacă o decizie trebuie să fie adoptată in sistem de majoritate calificată, orice stat
membru va putea cere ca acea decizie să fie luată pe baza vechiului sistem definit de tratat, si
nu pe baza celui al dublei majorităţi.
Marea Britanie a cedat in ceea ce priveşte obligativitatea legală a Cartei drepturilor
fundamentale, dar totuşi, Carta ca atare nu va fi inclusa in textul tratatelor. Articolul din
tratate referitor la drepturile fundamentale va conţine o referinţă la Carta drepturilor
6
fundamentale, conferindu-i valoare juridică. De asemenea, Marea Britanie a cedat şi in ceea
ce priveşte personalitatea juridică a Uniunii Europene si supremaţia dreptului comunitar. In
cele din urmă, titlul Uniunea Europeana va avea o consistenţă juridică, pentru că UE va fi,
prin noul tratat, o personalitate juridică. Termenul „Comunitate” va fi inlocuit in toate textele
cu termenul „Uniune”. Uniunea va urma şi va inlocui Comunitatea, se va spune in tratate.
In ceea ce priveşte supremaţia dreptului european asupra dreptului naţional, statele
membre au apelat la un compromis, prin care Conferinţa Interguvernamentală va adopta o
declaraţie separată prin care să recunoască supremaţia dreptului european prin jurisprudenţa
Curţii Europene. Olanda si Cehia au obţinut intărirea rolului parlamentelor naţionale in
procesul decizional din UE. Astfel, intervalul de timp acordat parlamentelor naţionale pentru
a examina propunerile legislative europene se va mări de la 6 la 8 săptămani. De asemenea,
mecanismul de control al subsidiarităţii va fi intărit printr-o procedură specială, in care dacă o
propunere legislativă europeană este contestată de majoritatea simplă a voturilor alocate
parlamentelor naţionale, Comisia Europeana va reexamina actul si va decide păstrarea textului
sau amendarea lui. Dacă decide păstrarea textului, Comisia trebuie să il prezinte din nou
parlamentelor naţionale, impreună cu o scrisoare de argumentaţie (reasoned opinion)
referitoare la motivele pentru care principiul subsidiarităţii este respectat.
Preşedintele Comisiei Europene, Manuel Barroso a declarat că succesul acestui
summit este in primul rand un avantaj al cetăţenilor europeni. De altfel, in ultimul timp
susţinerea populaţiei europene pentru reforma UE a crescut de la 63% la 66%, conform
datelor din ultimul Eurobarometru.
Bătălia s-a purtat pe frontul proiectului de mandat pentru convocarea unei Conferinte
Interguvernamentale care să modifice actualul text al Tratatului Constituţional, cel respins in
referendum de Franţa si Olanda in 2005, pentru a da naştere unui Tratat pentru reformă care
să amendeze cele trei tratate ale UE:
- Tratatul privind constituirea Comunitatii Europene,
- Tratatul Euratom
- Tratatul Uniunii Europene, care isi va schimba denumirea in Tratatul privind
funcţionarea Uniunii.
Acordul celor 27 este un succes al Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene iar la
finalul reuniunii, statele membre au ajuns la o inţelegere iar Europa va putea să iasă din „faza
de reflecţie” şi să meargă inainte. După doi ani in care s-a discutat pe un teren arid despre
„Tratatul Constitutional”, statele membre nereuşind să ajungă la nici o inţelegere pentru
ratificarea sa in unanimitate, Preşedintia Germană a Uniunii Europene a reuşit să deblocheze
impasul in care se afla UE, printr-o propunere de compromis viabilă şi rezonabilă. Preşedintia
7
Germană a purtat discuţii bilaterale cu toate statele membre incă de la inceputul mandatului
sau, făcand din deblocarea crizei tratatului constituţional o prioritate de top. Compromisurile
făcute de statele membre au fost reciproce şi nu au afectat cele mai importante elemente de
reformă convenite in 2004 prin Tratatul Constitutional. Cei 27 de sefi de state si de guverne
au reuşit să cadă de acord asupra unui mandat „foarte precis” pentru Conferinţa
Interguvernamentală. Deşi in 2005 Franţa a fost chiar una dintre ţările care au respins tratatul
constituţional, odata cu preluarea preşedinţiei franceze de către Nicolas Sarkozy, acest stat a
redevenit un motor al integrării europene. Astfel, Franţa a avut un puternic rol de mediator in
negocieri, iar preşedintele Poloniei Lech Kaczynski, a ţinut să mulţumească preşedintelui
francez pentru rolul de mediator pe care şi l-a asumat alături de Preşedintia Germană a UE.
In Declaraţia de la Berlin din martie 2007, statele membre UE au fost de acord să
convină asupra unei reforme a tratatelor fundamentale ale Uniunii pană la următoarele alegeri
generale parlamentare europene din 2009. Astfel, era necesar un acord clar al tuturor statelor
membre la Consiliul European de vară, astfel incat amendamentele tratatelor sa fie finalizate
pană la finele lui 2007 iar statele membre să aibă timp să ratifice noile prevederi până în 2009.
Conform Concluziilor Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene la Consiliul European din
21-22 iunie 2007, document care include in Anexa I mandatul pentru Conferinta
Interguvernamentala, aceasta se va desfaăşra in timpul mandatului Portugaliei la preşedinţia
UE. Astfel, textul amendamentelor la tratate va fi finalizat pana in decembrie 2007. Jose
Socrates, primul-ministru al Portugaliei, a declarat după summitul de la Bruxelles că doreşte
chiar să devanseze adoptarea tratatelor amendate pentru luna octombrie a acestui an.
8
CAPITOLUL I. DESCHIDEREA UNIUNII EUROPENE SPRE ŢĂRILE EUROPEI CENTRALE ŞI DE EST
I.1.Precizări prealabile
Uniunea Europeană se confruntă, în prezent cu două provocări majore şi anume
aprofundarea integrării politice şi extinderea spre est. Uniunea Europeană este, în primul
rând, un element de stabilitate în lume, decizia infiinţării sale conducând la peste cincizeci de
ani de pace pe continent. O realizarea majoră a Uniunii Europene este crearea Pieţei Unice,
care a contribuit la prosperitatea statelor membre şi a cetăţenilor Uniunii şi a permis Europei
să devină o forţă economică într-o lume a concurenţei acerbe şi a globalizării.
Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că integrarea
trebuie deschisă oricărei ţări europene. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est acest lucru
a devenit posibil din 1989, odată cu sfârşitul divizării posbelice artificiale a Europei, când
ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea.
Integrarea acestor ţări este o prioritate majoră atât a Uniunii Europene, cât ţi a ţărilor
candidate.
Ceea ce deosebeşte procesul de extindere care are loc în prezent nu sunt numai
provocările “tradiţionale” ale aderării succesive din trecut, dar şi abordarea diferită a dosarului
extinderii cu un număr de state fără precedent. În plus, ţările candidate doresc să se alăture
unei Uniunii puternice şi competitive, care să reprezinte mai mult decât o funcţie de
reprezentare a diferitelor interese naţionale.
Pentru ca Europa să devină un model de securitate, libertate şi participare, ţările care
doresc să adere la UE şi care sunt parte a Europei, trebuie să conlucreze la “aprofundarea”
9
Europei, promovând acel tip de solidaritate care va conferi tuturor statutul de cetăţean
european, acela care există deja între cetăţenii statelor membre- o solidaritate lipsită de
discriminare, bazată pe respectarea prerogativelor naţionale şi a libertăţilor democratice şi pe
tratamentul egal al cetăţenilor statelor membre.
În acelaşi timp “miza declarată a acestui vast exerciţiu de reformare a Uniunii este de a
transforma construcţia europeană într-una mai democratică, mai aproape de interesele şi
necesităţile cetăţenilor europeni, într-una a oportunităţilor egale pentru toţi indivizii şi nu în
ultimul rând, într-o structură mai activă şi mai eficientă pe plan extern.
I.2.Uniunea Europeană: constituire şi evoluţie
La Maastricht s-a desfăşurat între 9-11 decembrie 1991 unul dintre cele mai
importante evenimente din ultima jumătate de secol, care a marcat definitiv construcţia
europeană, netezând calea spre mult visata Uniune Europeană.
Ideea creării unei “uniuni” europene, după instituirea Comunităţilor Europene, a fost
pentru prima oară afirmată în cadrul Întâlnirilor la nivel a şefilor de state şi guverne a celor
“nouă” de la Paris. Cu această ocazie s-a lansat invitaţia întocmirii unor proiecte pe această
temă, care au fost ulterior prezentate la Întâlnirile la nivel înalt din 1974, în documentul
cunosctu sub denumirea de Raportul Tindemans.
Menit să întărească coeziunea internă şi externă comunitară, sub forma unei uniuni,
documentul amintit nu propunea nişte modificări radicale ale procesului integraţionist. Astfel,
se urmărea consolidarea sistemului instituţional existent prin alegerea directă a membrilor
Parlamentului, dobândirea iniţiativei legislative de către Parlament şi reîntoarcerea la votul
majoritar în Consiliu.
Documentul mai prevedea unificarea acţiunii comunitare (economice) cu cooperarea
politică. Consiliul Comunităţilor Europene urma să devină un centru unic de decizie, prin
dobândirea de competenţe privind cooperarea politică a statelor membre, care ar fi permis
elaborarea unei politici externe comune ce s-ar fi impus statelor ca orice decizie comunitară.
Nu trebuie trecută cu vederea nici deschiderea procesului integraţionist către noi
domenii, cum ar fi domeniul apărării şi producţiei de armament care s-a recomandat a fi
inclus în cooperarea politică a statelor (o politică comună de apărare).
Nevoia concretizării ideilor din raportul Tindemans, a fost reafirmată în Declaraţia
solemnă asupra Uniunii Europene, adoptată de Consiliul European de la Stuttgard din 1983,
ce a reprezentat suportul Proiectului de tratat de Uniune Europeană adoptat de către
Parlamentul European la 14 februarie 1984 şi transmis statelor membre spre ratificare.
10
Prin cele 87 de articole ale proiectului s-a schiţat un cadru instituţional şi juridic în
care cele trei Comunităţii erau înlocuite cu o entitate unică, cu competenţe care acopereau şi
domeniul politicii externe şi cel al politicii de apărare. Parlamentul dobândea putere de
codecizie alături de Consiliu iar Consiliul European devenea o instituţie a Uniunii . Proiectul
nu a întrunit însă, adeziunea guvernelor statelor comunitare, care au optat pentru revizuirea
tratatelor institutive prin Actul Unic European.
Evenimentele care au marcat sfîrşitul deceniului nouă au determinat o schimbare de
atitudine şi optică astfel că statele comunitare, prin mesajul comun al reprezentanţilor
Germaniei şi Franţei, au recunoscut “necesitatea accelerării construcţiei politice a Europei
celor doisprezece şi, urmând voinţa semnatarilor Actului Unic European, să transforme
ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeană dotată cu mijloacele necesare
de acţiune”.
Ca urmare, în cadrul a două conferinţe interguvernamentale paralele (una privind
Uniunea politică cealaltă privind Uniunea economică şi monetară) au început pregătirile
pentru elaborarea proiectului de “Tratatul asupra Uniunii Europene”. Acest proiect de tratat a
fost supus dezbaterii Consiliului European de la Maastricht (9-11 decembrie 1991), ţările
comunitare exprimându-şi acordul cu privire la “Tratatul asupra Uniunii Europene” ce a fost
semnat tot la Maastricht (7 februarie 1992) de către miniştrii de externe şi de finanţe a celor
doisprezece. Referindu-se la această fază decisivă a procesului integrării europene,
preşedintele Franţei (Fr. Mitterand) afirma că “Maastricht este unul dintre cele mai importante
evenimente din ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a douăsprezece ţări într-o
comunitate în care sunt constrînşi de acum înainte să acţioneze împreună în domeniile cele
mai importante ale activităţilor politice. Dar acest lucru este ireversibil”.
Documentul de mare complexitate, tratatul de la Maastricht a avut ca miză dubla
negociere a Uniunii economice şi monetare şi a Uniunii politice, care debutase din decembrie
1990, în cadrul Consiliului Europei de la Roma. Desigur această dublă negociere răspundea
unei duble inovaţii crearea unei Uniunii economice şi monetare şi a unei Uniunii politice,
structuri care dirijau construcţia europeană “dinspre economic înspre politic”
Obiectivul major al Uniunii a fost acela “de a organiza în mod coerent şi solidar
relaţiile între statele membre şi între popoarele lor” (art.A TUE). Uniunea Europeană nu-şi
propunea o alternativă la construcţia europeană şi nici o sinteză a structurilor existente.
Tratatele care au pus bazele Comunităţilor europene nu au fost înlocuite de la 1 ianuarie 1993,
ci numai modificate. Iar Comunităţile europene nu au fuzionat ci continuă să existe într-o
formă mai elaborată. De altfel, chiar TUE în titlul I art. A menţioneză că “prezentul tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni fără încetare şi mai strînsă între
11
popoarele europene”. Actuala Uniune Europeană se bazează, deci pe Comunităţile europene
care funcţionează potrivit tratatelor lor consecutive (modificate prin art. G-I din Tratatul de la
Maastricht).
Ea nu are personalitate juridică proprie aşa cum au Comunităţile şi nici capacitatea de
angajare în relaţiile internaţionale. În fapt, Uniunea Europeană nu are decât o existenţă
politică ce se sprijină pe trei structuri : Comunitatea Europeană, Politică externă şi de
securitate comună şi Afaceri interne şi justiţie.
Uniunea Europeană se confruntă, în prezent cu două provocări majore: aprofundarea
integrării politice şi extinderea spre est. Uniunea Europeană este, în primul rând, un element
de stabilitate în lume, decizia infiinţării sale conducând la peste 50 de ani de pace pe
continent. O realizare a Uniunii este Crearea Pieţei Unice, care a contribuit la prosperitatea
statelor membre şi a cetăţenilor Europei să devină o forţă economică într-o lume a concurenţei
acerbe şi a globalizării.
Unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că integrarea
trebuie deschisă oricărei ţări europene. Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est acest lucru
a devenit posibill în 1989, odată cu sfârşitul divizării postbelice artificiale a Europei, când
ţările din fostul bloc comunist au ales democraţia şi libertatea. Integrarea acestor este acum o
prioritate majoră atât a Uniunii Europene cât şi a ţărilor candidate.
12
CAPITOLUL II. UNITATEA EUROPEANĂ ÎN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
În abordarea acestei teme de o mare complexitate dar şi de o strictă actualitate
considerăm necesare unele trimiteri la eforturile europenilor (încă din antichitate) de a oferi
modelul unei lumi ideale comune.
Ideea de „Europa” vine din mitologia greacă: Zeus, transformându-se în taur, o
răpeşte pe Europa, fata regelui fenician, pentru a o lua cu el în insula Creta. Până în
Antichitate, noţiunea de „Europa” cuprindea modelul unei lumi ideale comune, prin natura sa
potrivită a ţine loc de factor unificant. Într-adevăr, ea, reprezintă un element de legătură
politică şi spirituală, caracterizată de o multitudine de forme expresive, manifestându-se deja
în epoci îndepărtate, în primele coaliţii ale oraşelor state greceşti, născute în timpul
războaielor persane, în timpul imperiului roman şi al celui franco-roman al lui Carol cel Mare,
în Sfântul Imperiu Roman de naţiune germanică, perioada Renaşterii şi a Iluminismului, în
conceptul european al dinastiilor regale şi în sfârşit în zilele noastre.
Reflecţiile literare asupra Europei unite sunt numeroase până în Evul Mediu şi, după
aceea, în epocile succesive. În „Recuperarea Pământului Sacru”(1305-1307) juristul francez
Pierre Dubois imaginează un sistem de pace europeană pus sub cârmuirea «creştinismului»,
adică a regelui Franţei.
În secolul XV, regele Podibrado al Boemiei redactează un plan destinat creării unei
alianţe europene pentru menţinerea păcii, în care sunt prezente, chiar dacă în formă
embrionară, părerile cu privire la modalităţile de alcătuire a controverselor, al procedurilor
arbitrare şi chiar la un sistem de reprezentanţă constituit în virtutea exercitării comune a unor
drepturi suverane. În acea epocă îndepărtată, ideea de «Europa» se întăreşte înainte de toate
de teama unei invazii turceşti şi din dorinţa de a se realiza pacea la nivel intern.
Concepţia unei «păci europene», este însă destinată a se dezvolta şi în epoca modernă.
După opera lui William Penns «An Essay towards the Present and Future Peace in Europe»,
urmează reflecţiile « Some Reasons or an European State» (1710) ale lui John Bellers. Câţiva
ani mai târziu scriitorul si filozoful francez J. J. Rousseau, , în al său «Projet pour la paix
perpétuelle », nu se încrede în voinţa principilor europeni de a ajunge la un acord de pace , a
cărei realizare el susţine că ar putea fi împlinită numai printr-o revoluţie. Dacă I. Kant, în
opera « Zum ewigen Frieden1 » schiţa o amplă federaţie de state europene, republicană şi de
1I. Kant, „Asupra păcii eterne” – 1795.
13
lungă durată, lucrarea lui Saint Simon şi a lui Thierry «De la réorganisation de la société
européenne ou de la nécessitéet des moyens de rassembler les peuples de l´Europe en un seul
corps politique en conservant à chacun son indépendence nationale» (1814) naşte însă,
pentru prima oară, discuţia care va anima încă epocile succesive, ajungându-se până la
dezbaterea actuală asupra integrării Europei democratice („rassembler les peuples”),
economică şi socială. Viziunea este mult diferită faţă de cea a romancierului Victor Hugo
despre „Statele Unite ale Europei” (1849) mult mai vagă din punct de vedere politic.
II.1. Ideile de unitate europeană în perioada interbelică
Până la primul război mondial, afirmarea progresivă a naţionalismului va opri
răspândirea ideii de Europa; ea va fi reluată numai după război de către contele Richard
Coudenhove-Kalergi, în lucrarea „Pan-Europa” (1923), în care aristocratul milita pentru
crearea unui stat federal, „Statele Unite ale Europei”, care excludea Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică. Pentru a răspândi propriile idei, contele Richard Coudenhove-Kalergi întemeia o
Uniune paneuropeană, proiect în care se implicau şi miniştrii de externe francez şi german
Aristide Briand şi Gustav Stresemann. În 7 septembrie 1929, Briand prezenta în cadrul
Societăţii Naţiunilor planul pentru crearea unei federaţii europene, în care îşi propune să
instituie un Comitet politic permanent şi un Secretariat. Pentru a nu minimaliza în mod
excesiv suveranitatea statală, planul prevedea crearea unei federaţii, fondată pe forme de
cooperare confederală. Din cauza slabei voinţe manifestate de alte state europene, probabil că
şi din cauza crizei politico-economice care se ivea către sfârşitul anilor 20, planul cade.
Contribuie la „îngroparea” lui definitivă şi poziţiile critice prin care se refuză direct singura
posibilitate de constituire a unei organizaţii politice alternative la Societatea Naţiunilor.
II.2. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial
Ideea de «Europa» se impune rapid după cel de-al doilea război mondial În discursul
pronunţat la Zurrich în 19 septembrie 1946, Winston Churchill promite „reconstrucţia familiei
de popoare a Europei” în cadrul „Statelor Unite ale Europei”. Marea Britanie, intenţionând
mai întâi a-şi recăpăta o poziţie importanţă în cadrul Commonwealth, doreşte, în primul
moment, a lăsa realizarea primilor paşi de către alte state europene, mai ales de către Franţa;
Marea Britanie rămânând deocamdată în afara proiectului. După al doilea război mondial,
14
fostele mari puteri europene, influenţate de cerinţele de securitate izvorâte odată cu începerea
războiului rece, concep noul ideal de unificare european-occidentală ca un tip de reacţie
adversă la decăderea economică şi politică a lor însuşi. În timp scurt apar:
- Uniunea Europeană (denumită succesiv Uniunea Europei occidentale, UEO), în 17
martie 1948;
- Organizaţia pentru cooperare economică europeană (OCEE, mai târziu OECD), în 16
aprilie 1948;
- Pactul Atlanticului de Nord (NATO), în 4 aprilie 1949;
- Consiliul Europei, în 5 mai 1949, ale cărui state membre aderă la sistemul de tutelă
juridică prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale în 4 noiembrie 1950.
II.3. Crearea primelor comunităţi europene
La 9 mai 1950, într-o declaraţie adresată mai ales Germaniei, ministrul de afaceri
externe francez Robert Schumann ilustrează proiectul dezvoltat de Jean Monnet pentru
crearea unei Comunităţi de integrare europeană funcţional limitată, în primul rând, în
sectoarele cărbunelui şi oţelului. „Uniunea montană” ar fi trebuit ca să constituie „prima etapă
a unei federaţii europene”:
«Guvernul francez propune să pună întreaga producţie franco-germană de cărbune
şi de oţel sub egida unei Înalte Autorităţi Comune, instituită în cadrul unei organizaţii
deschisă cooperării cu alte state europene. Unirea producţiei de cărbune şi de oţel va asigura
imediat construirea unei baze comune a dezvoltării economice, prima etapă spre crearea
Federaţiei europene. În acest mod se va putea realiza , în timp scurt şi cu uşurinţă, acea
fuziune de interese, menită să constituie o Comunitate economică care să ducă la crearea
unei Comunităţi mai mari şi mai profunde între statele care, pentru mult timp, s-au confruntat
în cursul unui conflict sângeros2…».
Prin controlul industriilor cheie în acea epocă, planul Schumann-Monnet oferă Franţei
o serie de garanţii în confruntările cu o Germanie care, progresiv, îşi relua o poziţie de forţă;
el permite pe deasupra crearea unui regulament de integrare în gradul de a se dezvolta
ulterior, graţie instaurării de raporturi de parteneriat. Italia, statele Benelux şi Germania (unde
suscită viu interes, după cum se reţine din exclamaţia lui Konrad Adenauer „cu toată inima”),
2 Discursul ţinut de Robert Schumann la Quai d'Orsay, sediul Ministerului de Externe la conferinţa de presă prin care anunţă constituirea CECO
15
acceptă imediat planul; Marea Britanie, însă, legată încă de raporturile din cadrul
Commonwealth, nu ia parte la acest proiect. Până la 20 iunie 1950, la Paris, se deschid
tratative care, în 18 aprilie 1951, conduc la semnarea Tratatului institutiv al Comunităţii
europene a cărbunelui şi a oţelului (CECO), al cărui sediu este fixat la Luxemburg. Odată
ratificat de statele membre, Tratatul intră în vigoare la 25 iulie 1952, cu Jean Monnet ca
primul preşedinte al Înaltei Autorităţi (Comisia). Mai mult decât atât, în acei ani, pe fondul
crizei din Coreea şi al reînarmării Germaniei (cu acordul Statelor Unite), Franţa pregăteşte un
plan pentru a crea o Comunitate europeană de apărare (CEA). Ratificarea tratatului CEA dă
faliment din cauza refuzului pronunţat al Adunării franceze în 30 august 1954. Eşuează astfel
posibilitatea de a se crea o amplă Comunitate politică europeană(CPE).
Experienţa funcţionării CECO recomanda, în primul rând, adoptarea unei politici de
integrare a sectoarelor economice menite creării Comunităţii limitate sub un profil funcţional.
În cursul Conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1şi 2 iunie 1955 se pune de
acord convocarea unui comitet, pus sub conducerea lui Paul-Henri Spaak, însărcinat să
redacteze proiectele de tratate referitoare la piaţa comună sau la energia nucleară. În 29 mai
1956, la Veneţia, este prezentată partea finală a tratatului miniştrilor de externe. Raportul
Spaak indică a fi necesară, la sfârşitul constituirii unei pieţe comune, fuziunea pieţelor
naţionale şi introducerea unei uniuni vamale; în plus, ea trebuia să conţină şi propunerea
referitoare la instituirea de diverse grade de dezvoltare a pieţei comune, care ar urma unei
perioade tranzitorii. Raportul propune, la sfârşit, constituirea unor organe comunitare: un
Consiliu de Miniştri, o Comisie Europeană dotată cu prerogative proprii, o Curte de Justiţie şi
o Adunare Parlamentară, toate recrutate dintre organele deja existente ale CECO. Un model
similar a putut de asemenea să ţină locul de bază pentru constituirea unei Comunităţi destinată
uzului paşnic al energiei atomice.
În lunile care au urmat, sub îndrumarea lui Spaak, o Conferinţă inter-guvernamentală
va lucra pe aceste baze la Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene(CEE) şi la
Tratatul constitutiv al Comunităţii Economice Europene pentru Energia Atomică(CEEA).
Tratatele sunt semnate la 25 martie 1957 la Roma3 şi intră în vigoare în toate statele membre
la 1 ianuarie 1958, după ratificare. Dacă tratatul CECO învesteşte Înalta autoritate cu
competenţe tipice oricărui organ legislativ, Tratatul CEE încredinţează dimpotrivă Comisiei,
cum reiese din cuvintele primului său preşedinte, Walter Hallstein, rolul de „motor, custode şi
mediator al tratatului”. Spre deosebire de CECO, decizia în sfârşit adoptată atribuie, ca o
caracteristică fundamentală a Consiliului de Miniştri, competenţa de a emana acte juridice ale
CEE (astăzi CE).
3 Cunoscut sub de numirea de Tratatul de la Roma
16
După falimentul CEA şi al CPE se remarcă însemnătatea crescândă a propunerii
susţinute de gaulliştii francezi, conform căreia ar fi posibilă crearea unei Uniuni politice
europene numai constituind o organizaţie fondată pe o formă de cooperare şi cu caracter
confederativ, nu una supranaţională.
La 18 iulie 1961, Întâlnirea la nivel înalt a celor şase state membre ale Comunităţii
Europene încredinţează unei comisii de experţi sarcina de a elabora planuri destinate „a da
uniunii de popoare, în timp scurt, un caracter statutar”. Sub responsabilitatea ambasadorului
francez Fouchet, în 10 decembrie 1961 un grup de lucru al Comisiei de experţi prezintă un
proiect referitor la înfiinţarea unei uniuni europene de natură confederală, organizată la nivel
interguvernamental, şi nu o uniune supranaţională. Acelaşi text prevede crearea unei politici
externe şi de apărare comune, şi forme de cooperare în sectoarele culturii şi ale ştiinţei. În
ceea ce priveşte politica economică, planul Fouchet prevede «apropierea, coordonarea şi
armonizarea», dar lasă nerezolvat raportul dintre comunităţile existente (CEE,CECO şi
CEEA)şi competenţele supranaţionale. Lipseşte, însă, recunoaşterea acquis-ului comunitar
supranaţional ale celor 3 comunităţi, de curând adăugat. În 1962, din păcate, atât planul
Fouchet cât şi contrapropunerile referitoare la fondarea unei Uniuni europene ratează din
cauza imposibilităţii de a se ajunge la un acord asupra textului tratativelor.
După tratatul asupra fuziunii executivelor din 8 aprilie 1965 se instituie o Comisie şi
un Consiliu comune. Comunitatea, în prima jumătate a aceluiaşi an, e constrânsă să înfrunte
cea mai importantă criză din istoria sa. Pentru mai mult de un semestru, într-adevăr, Franţa
refuză să ia parte la şedinţele Consiliului de Miniştri şi îi împiedică astfel funcţionarea4.
Motivul care a determinat asemenea comportament este susţinerea menţinerii principiului
unanimităţii, în organele decizionale, în cadrul Consiliului de Miniştri. Mult mai tari sunt însă
aspiraţiile gaulliste, pentru restrângerea mediul de acţiune a Comisiei, intenţionând să
întărească poziţiile statelor naţionale. După formularea unor ample concesii în întâlnirile cu
cererile franceze, criza este definitiv depăşită prin „Compromisul de la Luxemburg” din 29
ianuarie 1966, conform căruia, deciziile referitoare la intereselor vitale ale statelor membre
trebuie să fie luate de comun acord, excluzând deci deciziile adoptate cu majoritate.
După demisia lui de Gaulle şi conferinţa conducătorilor de state şi de guverne de la
Haga din 1şi 2 decembrie 1969 se poate elabora în sfârşit un program asupra viitorului
comunităţii. Oportunitatea de a începe lucrările acestui plan e reprezentată de încheierea în 31
decembrie 1969, a primei faze tranzitorii, cu durata de 12 ani5 . Programul prevede începerea
imediată a tratativelor cu statele care şi-au manifestat dorinţa de a adera la Comunitate;
4 Criză denumită „politica scaunului gol” 5 art., 8 CEE, art.7 CE;abrogat de Tratatul de la Amsterdam
17
înseamnă pe deasupra posibilitatea formulării unui acord asupra noii constituţii financiare a
comunităţilor europene dotate cu resurse proprii care să dea naştere unei Uniuni economice şi
monetare (UEM) alegeri directe în parlamentul european, şi, în sfârşit, crearea unei cooperări
politice europene. Referatul, încredinţat miniştrilor de externe de către şefii de state şi de
guverne6, este aprobat în 27 octombrie 1970 şi indică paşii de urmat în viitor, exprimându-se
în favoarea unei cooperări interguvernamentale, caracterizată prin absenţa elementelor de
integrare supranaţională în sectorul politicii externe.
În cursul anilor `70, obiectivele individualizate la conferinţa la nivel înalt de la Haga
din 1969 sunt realizate numai în parte: se creează o Constituţie financiară, în virtutea căreia
CEE obţine resurse proprii din tarifele vamale comune, din recoltele agricole şi procentele
asupra veniturilor din TVA ale statelor membre. În 1970 încep tratativele pentru aderare Marii
Britanii, Irlandei, Danemarcei şi Norvegiei, care în 1973 duc la aderarea acestor ţări; intrarea
Norvegiei ratează din cauza rezultatului negativ al referendumului organizat în această ţară.
Planul pentru crearea unei uniuni economice şi monetare este din păcate destinat a nu
avea succes. În ciuda diferitelor propuneri (planul Barre din 1969 şi planul Werner din 1970,
iniţiativa Jenkins din 1977), din cauza însemnatelor divergenţe, dintre statele membre, în
materie economică şi pe tema politicii monetare, nu este posibilă realizarea numeroaselor
proiecte elaborate. Cu toate acestea, în 1978,, sub iniţiativa lui Giscard d`Estaing şi a lui
Helmut Schmidt, ia naştere Sistemul Monetar european (SME), micul fragment al uniunii
economice (care nu prevede participarea Marii Britanii). Datorită SME, drumul schimbării în
statele membre devine mai stabil; în principiu este posibilă diminuarea costurilor tranzacţiilor
economice transfrontaliere, care să favorizeze în paralel, sub un profil de politică monetară,
piaţa internă.
Cooperarea prospectată de referatul Davignon în sectorul politicii externe conduce,
înainte de toate, la o mai intensă colaborare între miniştrii de externe ai statelor membre. În
plus, în fiecare an, se reuneşte conferinţa la nivel înalt a conducătorilor de state şi de guverne,
în cursul căreia sunt formulate liniile directive în materie de dezvoltare a Comunităţii.
Începând din anul 1979, la propunerea lui Giscard d`Estaing, asemenea conferinţe la nivel
înalt vor purta numele de «Consiliul european de şefi de state şi de guverne» (sau Consiliul
european tout court). Consiliul ar fi trebuit ca să se reunească de trei ori pe an, prevăzând şi
participarea miniştrilor de externe şi a preşedintelui Comisiei. În 1976, Consiliul ajunge la un
acord asupra modalităţilor de alegere directă în Parlamentul european, alegeri ce se vor ţine
pentru prima oară în 1979.
6 Cunoscută ca „Declaraţia de la Luxemburg, Declaraţia Davignon”
18
II.4. Actul Unic European
În iunie 1986, în cursul întâlnirii la nivel înalt de la Milano, Consiliul Europei, în ciuda
votului împotrivă al Danemarcei, al Greciei (intrată ca să facă pare din Comunitate în 1981) şi
al Marii Britanii, se exprimă în favoarea convocării unei Conferinţe interguvernamentale
căreia îi va fi încredinţată revizuirea tratatelor. După aderarea, în 1986, a Portugaliei şi a
Spaniei, lucrările conferinţei interguvernamentale se concluzionează în elaborarea «Actului
unic european», semnat la 17 februarie 1986 şi intrat în vigoare numai la 1 iulie 1987. AUE
«unifică » numeroasele politici comunitare şi sectoarele până acum extracomunitare (cum ar
fi, de exemplu, politica externă) în «Acte europene». Cu AUE sunt astfel prevăzute în tratate
Consiliul European şi CPE. Din modificările aduse de AUE Tratatului CEE rezultă astfel
prima reformă fundamentală a Comunităţii. Ea se extinde substanţial în următoarele sectoare
ale politicii comunitare:
- al pieţei interne, în care este garantata libera circulaţie a mărfurilor şi a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalului (art. 8A-8C, art. 100A, art.100B CEE);
- al cooperării în sectorul politicii economice (art. 102A CEE);
- al noilor competenţe din sectoarele cercetării, tehnologiei şi protecţiei mediului (art.
130F-130T CEE);
- al politicii sociale (art. 118A şi 118B CEE);
- al dezvoltării economice concentrat ca obiectiv comunitar (art. 130A-130E CEE);
- al reformării procedurii decizionale şi legislative pentru a favoriza o mai intensă
colaborare între instituţiile CE (art. 149 CEE).
Cu AUE se întărea voinţa de dezvoltare ulterioară a proiectului de integrare. În iunie
1988, Consiliul european de la Hannover însărcina un grup de lucru, sub conducerea
preşedintelui Comisiei, Delors, să examineze posibilităţile de realizare treptată a Uniunii
Economice şi Monetare. În baza referatului Delors, prezentat la întâlnirea la nivel înalt de la
Madrid din 26 şi 27 iunie 1989, intrarea în vigoare a primei faze a Uniunii Monetare este
fixată la 1 iulie 1990. Deja în 27 şi 28 octombrie 1989 se fixează 1 ianuarie 1999 ca dată de
începere a următoarei faze, pregătirea instituţională a unui sistem european de bănci centrale.
La Dublin, în 25 şi 26 iulie, pentru a întemeia o largă Uniune europeană, se decide în sfârşit a
se convoca, alături de conferinţa interguvernamentală asupra Uniunii Economice şi Monetare,
o întâlnire la nivel înalt în paralel.
19
În această perioadă căpăta însemnătate problema lărgirii spre est a Comunităţii,
impusă de prăbuşirea sistemului comunist din blocul est-european. Numeroasele probleme de
natură economică, evidente după unificarea celor două Germanii, lasă să se anticipeze ce
probleme vor fi necesare a se înfrunta la nivel comunitar pentru a nu limita calitatea
procesului aprofundării lărgirii Comunităţii cu intrarea noilor state. Reunificarea germană nu
impune un mod particular de accelerare a eforturilor îndreptate spre a construi o uniune
politică, dincolo de cea economică şi monetară; se promite într-adevăr, în interesul tuturor, să
se creeze o legătură mai puternică care să unească Germania de Comunitate. Dacă
încorporarea teritoriilor fostei RDG în Comunităţile europene poate însă să se rezolve prin
adoptarea de măsuri excepţionale care nu vor cauza modificări fundamentale a Tratatelor
comunitare, lărgirea spre est, din contră, demonstrează în mod vădit că se poate realiza chiar
şi o schimbare a structurii comunitare interne. Aceasta premisă prevede posibilitatea de a
primi ulterioare adeziuni, o dată adăugat un acord asupra fazelor următoare ale integrării. Sunt
astfel încheiate, în prima fază, numai diverse Acorduri de asociere (aşa zisele «Acorduri
europene») cu unele state ale Europei centrale şi occidentale. În acest context, se prevede
pentru anul 1992, crearea unui Spaţiu Economic European (SEE) cu statele EFTA (European
Free Trade Association); chiar SEE, este în primul rând destinat a constitui numai o soluţie de
tranziţie.
II.5. Crearea Uniunii Europene şi evoluţia acesteia
În ciuda marii diversităţi de opinii dintre statele membre, Consiliul european de la
Maastricht din 9 şi 10 decembrie 1991 (graţie compromisurilor formulate de preşedintele
Comisiei Delors) reuşeşte să individualizeze un punct de echilibru între diferitele şi
conflictualele păreri susţinute. La Maastricht, cu ieşirea Marii Britanii din Uniunea socială,
divergenţele de opinie ajung ies la iveală în cadrul tratativelor cu privire la politica socială
europeană. «Concluziile Preşedinţiei», formulate la încheierea întâlnirii la nivel înalt de la
Maastrich, întrunesc rezultatul tratativelor, semnate pentru declararea ieşirii Marii Britanii
dintr-o Uniune Socială Europeană dotată, pentru prima oară cu competenţe legislative
supranaţionale: «Consiliul european ia act de faptul că 11 state membre doresc să urmeze
drumul lor pe calea indicată de Carta socială din 1989. În acest scop se adaugă la Tratat un
protocol referitor la politică socială care obligă organele Comunităţii ca să ia deciziile
necesare, conform procedurii de deliberare a modalităţii derivate din aplicarea tratatului la
toţi cei 11 membrii ». Cu aceasta se creează o ruptură temporală în politica socială europeană
20
a celor 12 (astăzi 27), şi o Uniune Socială care, în afară de Marea Britanie, se extinde în toate
cele 27 state membre. În domeniul politicii supranaţionale, aşadar, aceştia din urmă ajung la
un acord social care pus alături de Tratatul CE, este fondat pe o nouă bază pactuală şi, graţie
compromisului propus de preşedintele Comisiei Delors care salvează de la faliment Tratatul
de la Maastricht. Numai înfrângerea suferită în alegeri de către conservatorii britanici şi
venirea la guvernare a laburiştilor aduce Marea Britanie la Întâlnirea la nivel înalt de la
Amsterdam din iunie 1997. Tratatul de la Amsterdam include dispoziţiile din acordul social
din Tratatul CE (art. 136-143 CE Amsterdam); Marea Britanie, în acelaşi timp se declară
dispusă ca să accepte toatele actele juridice adoptate – în absenţa sa pe baza acestui acord.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992 prevede câteva
dispoziţiuni privitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC) organizată la nivel
interguvernamental, şi la cooperarea în sectoarele justiţiei şi afacerilor interne (JAI); Tratatul
Uniunii Europene conţine şi prevederi fundamentale în materia revizuirii Tratatelor CEE,
CEEA şi CECO; Comunitatea economică europeană se transformă în cea mai mare
comunitate europeană (CE); în plus, alături de nucleul dur al Tratatului CE (art. 102A-109M
CE), constituit de Uniunea economică şi monetară, se prevedea introducerea cetăţeniei
Uniunii (prin dreptul de vot activ şi pasiv în alegerile administrative), dreptul de participare la
alegerile Parlamentului european şi, în sfârşit, dreptul de petiţie (art. 8-8E CE).
Tratatul UE a fost semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 de către statele membre ale
celor trei Comunităţi europene; dar din cauza unor întârzieri legate de procedura de ratificare,
Tratatul a putut intra în vigoare numai la 1 noiembrie 1993. În unele state membre ratificarea
a fost urmată, aşa cum este prevăzută de dreptul constituţional propriu, de un referendum
şi/sau de diverse proceduri de revizuire constituţională. După votul din Franţa şi Irlanda, unde
majoritatea alegătorilor s-au exprimat în favoarea tratatului, prima tentativă de ratificare
daneză a ratat din cauza rezultatului negativ ieşit la referendum. După ce au putut obţine unele
concesii, în toate în sectoarele Uniunii economice şi monetare, danezii s-au pronunţat în
favoarea ratificării Tratatului de la Maastricht într-un al doilea referendum. La 12 octombrie
1993, tribunalul constituţional federal german a respins recursul având ca obiect legea
germană de autorizare a ratificării, eliminând astfel ultimul obstacol în calea ratificării lui de
către Germania. Înainte de reuniunea cea mai apropiată a Conferinţei interguvernamentale,
convocată cu scopul de revizuire a Tratatului Uniunii Europene, Finlanda, Austria şi Suedia
au devenit membre ale Uniunii Europene (de la 1 ianuarie 1995) urmând procedura indicată
de art. O7 din Tratatul Uniunii Europene. Aderarea Norvegiei ratează din cauza rezultatului
negativ ieşit la referendum.
7 Art. 49 UE/Amsterdam
21
În cursul Întâlnirii la nivel înalt de la Madrid din 15 decembrie 1995, Consiliul
European ajunge la o înţelegere asupra numelui viitoarei monede europene. «ECU» este
înlocuit cu «EURO», noua monedă comună. În ianuarie 1999 au fost fixate definitiv taxele de
schimb ale valutei din toate statele membre care, fiind în posesia cerinţelor fixate de Tratatul
Uniunii Europene, pot ca să facă parte din Uniunea economică şi monetară, şi în care,
«EURO», va înlocui, în iunie 2002, respectivele valute.
Deja din iunie 1993 Consiliul European de la Copenhaga lasă să se înţeleagă
posibilitatea de a permite aderarea la Uniunea Europeană a statelor limitrofe din Europa de
est, atât cât ele vor respecta cerinţele politico economice. În consecinţă, în decembrie 1994,
Consiliul European din Essen lansează o strategie menită a aduce în Uniunea Europeană
statele din Europa central-orientală care au prezentat cererea de aderare. În decembrie 1995,
Consiliul European de la Madrid fixează un plan de aderare, care stabileşte că tratativele cu
statele interesate vor începe la şase luni după Conferinţa de la Amsterdam asupra revizuirii
Tratatului Uniunii Europene. În agenda 2000 din 15 iulie 1997, Comisia europeană
recomanda să se înceapă tratativele de aderare la început numai cu şase state, Polonia,
Ungaria, Republica Cehă, Republica Slovacă, Estonia şi Cipru (care între timp au prezentat
cererea de aderare); Parlamentul european, dimpotrivă, preferă aşa zisul «model al liniilor de
pornire», conform căruia este bine a începe tratative în acelaşi timp cu toţi candidaţii la
aderare, şi, în particular cu Lituania şi cu Letonia.
În iunie 1997, Consiliul European lansează Tratatul de la Amsterdam, proiectul de
modificări rezultat din lucrările Conferinţei interguvernamentale prevăzute de art. N, 2 aliniat
din TUE pentru revizuirea Tratatului de la Maastricht, şi care este semnat în 2 octombrie
1997. Fiind necesară respectarea procedurii de ratificare de către statele membre, Tratatul va
intra în vigoare numai după ce toate statele Uniunii au dus la bun sfârşit procedurile interne de
ratificare.
Tratatul de la Amsterdam nu aduce modificări fundamentale în construcţia Tratatului
de la Maastricht. Mai mult, Comunitatea Europeană, cu introducerea noului titlu IV în
Tratatul CE («Vize, azil, emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor»)
instituie ulterioare competenţe în domeniul politicii interne: dreptul la veto, şi deci de
influenţă, competenţele parlamentului european asupra legislaţiei comunitare, prin extinderea
procesului de codecizie, extinderea domeniilor ulterior intrate în competenţa legislativă a CE.
Tratatul de la Amsterdam, pe deasupra, adoptă însă o nouă numerotare juridică pentru
introducerea articolelor Tratatului UE şi CE, iar dispoziţiile devenite învechite au fost
abrogate.
22
În ceea ce priveşte viitoarea lărgire a Uniunii, Tratatul de la Amsterdam prevede în
noul titlu VII, o serie de dispoziţii dedicate aşa zisei «cooperări întărite». Ele consimt ca un
mic cerc de state ale Uniunii să urma în drumul integrării graţie mecanismelor decizionale
flexibile. Convocarea următoarei Conferinţe de revizuire, fixată poate cu o anticipare excesivă
în intenţia de a depăşi provocările instituţionale viitoare, a limitat puternic însă la început
posibilitatea de a realiza progresele adecvate. Protocolul asupra instituţiilor de după lărgirea
Uniunii Europene, adăugat la Tratatul de la Amsterdam, prevede că „cel mai târziu în primul
an din momentul în care numărul de state membre a Uniunii Europene va depăşi douăzeci de
membri”, va trebui ca să fie convocată o Conferinţă pentru a reexamina compoziţia şi
modalităţile operative ale instituţiilor comunitare. Mai mult, reformele instituţionale necesare
pentru a face faţă lărgirii Uniunii cu statele Europei central-orientale au fost amânate. Rămâne
însă nepusă în practică, şi reforma dorită de Germania asupra cadrului financiar al Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam denunţă o tensiune puternică între dorinţa de unificare a
Europei şi afirmarea singurelor identităţi statale; chiar rezultatele revizuirilor elaborate în
cursul următoarelor conferinţe interguvernamentale exprimă fără îndoială această
neînţelegere. Provocările iscate de apropiata lărgire spre est stimulează pesimismul faţă de
scăzutele progrese instituţionale prevăzute de Tratatul de la Amsterdam. În viitor, obiectivele
procesului de integrare implicând un număr mereu mai mare de state ar putea să conducă la
divergenţe până în punctul în care să facă să apară menţinerea status quo-ului ca cel mai mic
rău posibil. Nu rămâne decât a se spera că o previziune foarte pesimistă este contrazisă de
alegerile şi de comportamentele statelor şi cetăţenilor Europei, este necesar ca, în ţările lor, să
convingă scepticii că numai renunţarea la oarbele interese naţionale poate conduce la
extinderea Uniunii Europene, respectând, în acelaşi timp, multitudinea şi bogăţia diverselor
culturi ale statelor membre ( art. F, 1 aliniat TUE; art. 6 al 3-lea alin. TUE/Amsterdam).
CAPITOLUL III. PROCESUL DE ADERARE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
III.1. Premisele aderării
23
Art. O UE (art. 49 UE/Amsterdam), înlocuind clauzele de aderare prevăzute de cele
trei tratate constitutive (art. 237 CEE, art. 05 CEEA şi art. 98 CECO), stabileşte că orice stat
european poate „cere să devină membru al Uniunii”. Dat fiind că Uniunea Europeană nu este
o organizaţie internaţională dotată cu personalitate juridică, în teorie nu s-ar putea nici măcar
vorbi de aderare în sens tehnic; a deveni „ membru al Uniunii” însă, conform prevederilor art.
O UE (art. 49 UE/Amsterdam), înseamnă nu numai aderarea la cele trei Comunităţi Europene
(CE, CEEA şi CECO), dar participarea în acelaşi timp, la nivel interguvernmental, la PESC şi
la JAI. Este deci posibilă aderarea la Uniune numai dacă, în acelaşi timp, se aderă la cele trei
Comunităţi, la PESC şi la JAI: inadmisibilă este, din contră, orice dorinţă de aderare parţială,
frecvent indicată ca „aderarea à la carte”.
Interpretarea literară a art. O UE pare să limiteze cerinţele necesare pentru aderarea la
Uniune numai la apartenenţa geografică la Europa şi la calitatea de stat a candidatului; cum
este uşor de intuit, acest ultimă cerinţă exclude a priori organizaţiile internaţionale de la
posibilitatea de a prezenta cererea de aderare la UE. Articolul 6 1°alin. UE/Amsterdam
stabileşte într-adevăr că fiecare stat membru al Uniunii trebuie să ajungă la un nivel egal de
acquis democratic, de respectare a libertăţilor fundamentale, a drepturilor omului, precum şi a
principiilor caracteristice statului de drept. Dacă pentru fiecare membru al Uniunii astfel de
cerinţă capătă caracter de obligaţie, ea se transformă dimpotrivă, pentru fiecare candidat la
aderare, într-o cerinţă preliminară pe care acelaşi candidat trebuie ca să o aibă. În virtutea
referirii exprese prevăzute de art. 49, 1 alin. UE/Amsterdam, asemenea cerinţă a căpătat
contururi mai clare decât cele prevăzute de Tratatul asupra Uniunii; art. 6, 1 alin.
UE/Amsterdam stabileşte într-adevăr că: „Uniunea e fondată pe principii de libertate, de
democraţie, respectare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a statului de
drept; asemenea principii sunt comune tuturor statelor membre”. Statul care doreşte să adere
trebuie, în consecinţă, ca să fie un stat de drept fondat pe principii democratice.
Dat fiind faptul că cele trei Comunităţi şi, mai mult, CE tind ca să realizeze un proces
de integrare a pieţei caracterizat printr-un ridicat grad de dinamism, statele membre care
doresc aderarea la Uniune au obligaţia de a îndeplini nişte cerinţe minime, care învestesc
dispoziţiile constituţionale adoptate în materie economică şi aplicarea lor în practică. Art. 3A,
1 aliniat CE (art.4, 1aliniat CE/Amsterdam) stabileşte că politica economică urmată de CE şi
statele membre trebuie să fie condusă „ conform principiului economiei de piaţă deschisă şi al
liberei concurenţe”: se revine deci la piaţă, în măsura posibilităţii şi în vederea susţinerii
operaţiunilor referitoare la nivelul social, de a decide în spiritul alocării de bunuri şi al
mobilităţii factorilor de producţie, ţinându-de cont, în particular, de concurenţa ce ia naştere
între statele membre în relaţia dintre diversele poziţii ale aceloraşi factori, în sfârşit pentru a
24
putea să adopte, acolo unde este necesar, măsurile comunitare indispensabile pentru a
contrasta cu aşa zisul „dumping social”. Desigur nepotrivit cu cererea de aderare şi
menţinerea pe termen lung a monopolurilor statale cu caracter comercial, care sunt admise
numai pe cale excepţională şi pentru o perioadă de timp limitat de art. 37 CE (art. 31
CE/Amsterdam). Considerând posibilitatea că statele din Europa centrală şi de est ar fi
prezentat cererea de aderare, Consiliul european, în cursul Întâlnirii la nivel înalt ţinută la
Copenhaga în iunie 1993, a reţinut oportun a defini ca „ economie de piaţă eficientă”
economia dotată cu capacitatea de a „rezista la presiunea exercitată de concurenţă şi de forţele
din piaţa internă a Uniunii”.
Însumează o însemnătate determinantă pentru a evalua capacitatea efectivă a unui stat
de a adera deplin la Uniune chiar şi disponibilitatea şi posibilitatea de a face parte din
cooperarea în materie de politică externă şi de securitate în cadrul PESC şi al JAI, şi în
sectorul justiţiei şi al internelor.
Condiţiile cerute pentru aderare:
1. Este necesar ca un candidat la aderare să fie un stat european. Condiţia este de a avea
calitate de „stat”, respectiv de a îndeplini condiţiile cerute de dreptul internaţional
public pentru a fi considerat ca subiect de drept pe plan internaţional. Această calitate
trebuie să fie recunoscută de către toate statele membre ale Uniunii Europene. Altă
condiţie este calitatea de stat european. Bazată pe criterii exclusiv geografice, condiţia
este cuprinsă în prevederile art. 237 al C.E. O problemă deosebită o reprezintă
candidatura Turciei (1987), deşi în cazul acesteia caracterul european este mai evident,
ea fiind şi membră a Consiliului Europei (cu toate că cea mai mare parte a teritoriului
său se află în Asia).
2. Forma de guvernământ a statului trebuie să fie democratică şi să se distingă prin
respectarea principiilor statului de drept, să garanteze procedurile necesare la ocrotirea
libertăţilor fundamentale şi a drepturilor omului (art. F, 1şi al 2 aliniat UE; art.6, 1
aliniat UE/Amsterdam).Constituind un principiu de bază al organizării şi funcţionării
Comunităţilor europene şi al Uniunii Europene, respectarea principiilor democratice şi
a drepturilor omului reprezintă un criteriu de bază pentru primirea unui stat în cadrul
acesteia..
a) Pentru a satisface cerinţele pecuniare ale pieţei comune europene, statul
trebuie să respecte principiile fundamentale ale liberei concurenţe.
b) Să manifeste disponibilitatea de a avea posibilităţile tehnice pentru a
asigura propria cooperare în cadrul PESC şi al JAI. Alte condiţii pentru
25
admisibilitatea cererii de aderare sunt de natură politică şi economică –
destul de delicate de altfel, care fac în unele cazuri procesul de negociere
destul de dificil – precum şi alte elemente de natură principială,
nesancţionabile din punct de vedere juridic, care impun statelor candidate
să accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de
instituire a Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a dreptului
derivat. Aceasta presupune că sunt nu admise derogări de la această ordine
juridică
III.2. Procedura de aderare prevăzută de Tratatul asupra Uniunii Europene
Îndeplinirea cerinţelor de aderare şi depunerea în prealabil a cererii de aderare nu
conferă automat dreptul de a fi admis să facă parte din Uniunea Europeană şi din Comunităţi.
Consiliul şi statele Uniunii Europene dispun într-un anumit sens, în urma unui amplu proces
de evaluare, asupra viitoarelor adeziuni prevăzut de 8° alin. din Preambulul Tratatului CE..
Este necesar ca, în primul rând, Consiliul să decidă „dacă” se primeşte cererea de aderare; în
favoarea sa este necesară unanimitatea; urmează consultarea Comisiei şi a Parlamentului
european, care să se exprime cu majoritatea absolută a membrilor care le compun8 ,. În ceea
ce priveşte conţinutul deciziei, Consiliul se limitează să formuleze propria părere la cererea de
aderare prezentată; fixarea conţinutului referitor la condiţiilor de aderare revine însă statelor
Uniunii.
În următorul moment statele Uniunii decid „cum” să primească cererea de aderare,
confirmând tratatul internaţional (aşa zisul tratat de aderare), condiţiile de aderare şi
eventualele modificări ale tratatelor9 . Părţile tratatului de aderare sunt statele Uniunii şi statul
candidat. Participarea statelor nu se limitează la fixarea modalităţilor de aderare; revizuirea
tratatelor institutive, necesită consensul parlamentar al adunării tuturor statelor din Uniune.
Chiar şi în timpul acestei faze, conduse la nivel guvernamental, este nevoie să se adopte un
act, tratatul de aderare, constituit de specifica poziţie juridică derivată din cererea de aderare.
Aderarea este, supusă aprobării exprese, la propunerea Consiliului, de către fiecare din statele
Uniunii.
Procedura de aderare cuprinde, în linii mari, două faze:
8 Art. O, 1 aliniat, a doua frază TUE; art. 49, 1 aliniat, a doua frază UE/Amsterdam9 Art. O, 2 aliniat, prima frază TUE; art. 49, 2 aliniat, prima frază UE/Amsterdam
26
1) Consiliul se pronunţă în unanimitate, urmează consultarea Comisiei şi opinia
conformă a Parlamentului european, exprimat prin majoritatea absolută de către
membrii săi (art. 49, primul aliniat, UE/Amsterdam).
2) După conducerea tratativelor speciale la nivel interguvernamental, statele Uniunii şi
statul petiţionar încheie tratatul de aderare, care trebuie să fie ratificat de toate statele
membre în conformitate cu respectivele dispoziţiuni constituţionale (art. 49, al doilea
aliniat UE/Amsterdam).
Fazele în legătură cu aderarea sunt astfel întinse:
a) Decizia adoptată la nivel intern de statul candidat.
b) Formularea cererii de aderare.
c) Prezentarea cererii de a face parte din Consiliu.
d) Prezentarea cererii de a face parte din Consiliu şi din Comisie
pentru a obţine opinia acesteia din urmă.
e) Analizarea situaţiei politice, juridice şi economice din statul
candidat şi elaborarea opiniei relative din partea Comisiei.
f) Adoptarea opiniei din partea Comisiei.
g) Deliberarea în Consiliu asupra opiniei Comisiei şi începerea
tratativelor de aderare.
h) Organizarea Conferinţei la care participă statul candidat sau statele
candidate la aderare.
i) Tratativele de aderare.
j) Protocolul de încheiere a tratativelor.
k) Înaintarea rezultatului tratativelor Consiliului european.
l) Opinia conformă a parlamentului european.
m) Ratificarea tratatului de aderare din partea candidatului sau a
candidaţilor la aderare.
n) Ratificarea tratatului de aderare din partea statelor uniunii.
o) Intrarea în vigoarea a tratatului de aderare.
III.3. Strategia preaderării
Consiliul european de la Essen din 1994 a stabilit o strategie în vederea pregătirii
ţărilor central şi est europene pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Această strategie se bazează pe trei elemente principale:
27
- aplicarea acordurilor europene;
- programele PHARE de asistenţă financiară;
- un dialog care să reunească statele membre şi ţările candidate în vederea examinării
unor chestiuni de interes general.
Consiliul european de la Luxemburg din 1997 a stabilit o strategie de preaderare
întărită pentru cele zece ţări care la acea vreme erau candidate precum şi o strategie specifică
pentru Cipru şi a cerut Comisiei să elaboreze o astfel de strategie şi pentru Turcia şi Malta.
Strategia de preaderare pentru ţările candidate din Europa centrală şi de est se bazează
pe:
a) – Acordurile europene;
b) – Parteneriatele pentru aderare şi programele naţionale pentru adoptarea
acquis-ului comunitar (PNAA);
c) – Ajutorul de preaderare, respectiv;
- Programul PHARE;
- Ajutorul pentru investiţii în domeniul transporturilor şi mediului
(programul ISPA);
- Ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală (programul SAPARD);
- Cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale;
d) – Participarea la programele şi agenţiile comunităţilor europene.
III.4. Acordurile de asociere cu ţările central şi est europene
Acordurile europene de asociere sunt instrumente juridice1 de bază încheiate între
Uniunea Europeană şi statele candidate la aderare. Ele conţin reglementări cu privire la
dialogul politic, relaţiile comerciale, armonizarea legislaţiei şi referitor la alte domenii de
cooperare.
Prin aceste acorduri se instituie liberul schimb între Uniunea Europeană şi statele
membre ale acesteia pentru o perioadă delimitată pentru fiecare stat candidat. De la intrarea în
vigoare a acordului cu fiecare stat, nu se poate stabili nici un alt drept de vamă şi nici o
restricţie cantitativă. Pentru alte domenii acordurile de asociere prevăd o perioadă de tranziţie
pentru fiecare stat în parte.
Acordurile de asociere prevăd integrarea progresivă a reglementărilor comunitare în
ordinea juridică naţională a fiecărui stat, precum şi un anumit număr de dispoziţii specifice în
1 Pentru instrumentele juridice de detaliere a acestor acorduri si solutionarea eventualelor conflicte de legi aparute, a se vedea , C.T.Ungureanu, “dreptul european privat al afacerilor “, Edit.Junimea,Iasi, 2002
28
domeniul circulaţiei capitalurilor, a regulilor de concurenţă, dreptului de proprietate
intelectuală şi industrială şi a pieţelor publice.
Cu toată asimetria acestor acorduri care prevăd ridicarea restricţiilor la exportul de
către ţările asociate mai rapid decât cele privind exporturile Uniunii Europene, balanţa
comercială globală a Uniunii cu aceste state rămâne în mare parte pozitivă.
Aceste acorduri urmăresc să contribuie la crearea noii arhitecturi europene, bazată pe
conştiinţa unei identităţi comune europene.
Astfel, începând din 1991, au fost semnate acorduri cu Ungaria, Cehia, Slovacia,
Polonia, România, Slovenia, Bulgaria, Estonia, Letonia şi Lituania. La aceasta se adaugă
acordurile semnate cu Turcia (1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).
Pentru realizarea acestor obiective s-au creat organisme care să contribuie la
desfăşurarea în bune condiţii a dialogului politic, a facilitării libertăţii de schimb şi a liberei
circulaţii, a cooperării economice, culturale şi financiare. Astfel, prin respectivele acorduri de
asociere s-au creat următoarele organe:
- Consiliul de asociere, care este un organ politic cu competenţă supremă şi care se
reuneşte în compunere ministerială, însărcinat cu supervizarea aplicării acordurilor şi
promovarea dialogului politic;
- Comitetul de asociere care este alcătuit din trei înalţi funcţionari şi care are rolul de a
asista Consiliul de asociere şi de a asigura continuitatea desfăşurării reuniunilor
acestuia;
- Comitetul parlamentar de asociere, care are ca sarcină instituirea şi menţinerea
dialogului între reprezentanţii parlamentelor ţărilor asociate şi cei ai Parlamentului
European.
Începând din 1994 cu fiecare ţară cu care s-a încheiat un acord de asociere există un
ciclu anual de reuniuni ale Consiliului de asociere şi ale comitetului de asociere, precum şi
numeroase reuniuni ale subcomitetelor multidisciplinare (tehnice).
III.5. Faza „cu caracter internaţional”
Desemnează faza în care trebuie să fie încheiat câte un acord de aderare între statul
care solicită aderarea şi fiecare stat membru în parte, acorduri care trebuie să fie ratificate de
către toate statele membre şi de statul solicitant, în concordanţă cu reglementările lor
constituţionale. Intrarea în vigoare a acestor acorduri constituie momentul în care statul
respectiv devine membru a Uniunii Europene.
29
Tratatul de la Amsterdam aduce o precizare la art. O din Tratatul de la Maastricht, în
sensul că prevede posibilitatea de a deveni membru al Uniunii orice stat care respectă
principiile enunţate în art. 6 par.1 din Tratatul de la Amsterdam, respectiv principiile libertăţii,
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi celelalte principii ale
statului de drept, principii care sunt comune tuturor celorlalte state membre.
Procedura de aderare nu este modificată.
Negocierile pentru aderare sunt deosebit de complexe, adaptate specificului fiecărui
stat şi presupun, în esenţă, stabilirea modului în care statul respectiv îndeplineşte condiţiile
cerute pentru aderare şi respectarea acquis-ului comunitar.
III.6. Acquis-ul comunitar
Acquis comunitar este un termen francez care semnifică, substanţial, „UE aşa cum e”
– cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile pe care ţările din UE le împărtăşesc. Acquis-ul
cuprinde toate tratatele şi legile, declaraţiile şi rezoluţiile, acordurile internaţionale cu privire
la afacerile UE şi sentinţele pronunţate de Curtea de Justiţie. Cuprinde ansamblul legislaţiei
comunitare adoptată iniţial, precum şi cea de revizuire a acesteia în decursul perioadei de
existenţă a Comunităţilor. Aceasta se referă deci la tratatele de instituire a acestora adoptate la
Paris şi Roma, precum şi la Tratatul de la Bruxelles, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, cel de la Amsterdam şi la toate regulamentele, directivele şi celelalte reglementări
adoptate de Consiliu, precum şi la Jurisprudenţa Curţii de Justiţie Cuprinde şi iniţiativele pe
care guvernele din UE le iau împreună în domeniul „justiţiei şi al afacerilor interne” şi al
politicii externe de securitate şi cooperare. „Acceptarea acquis-ului” semnifică mai mult a lua
UE aşa cum e. Ţările candidate trebuie mai întâi să accepte „acquis-ul” înainte de aderare la
UE şi integrarea legislaţiei UE în legislaţia lor naţională.
Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca ţările candidate să-şi adapteze, în cea
mai mare măsură posibilă, instituţiile întreprinderile şi infrastructurile importante în vederea
respectării normelor comunitare. Desigur că acest proces necesită unele costuri, în special în
ceea ce priveşte aplicarea regulilor comunitare în domeniul mediului înconjurător, al
siguranţei nucleare, securităţii transporturilor, al condiţiilor de muncă, al comercializării
produselor alimentare, informarea consumatorului sau controlul proceselor de fabricaţie. În
acest scop, pe lângă efortul ţărilor în cauză, Uniunea Europeană contribuie cu fonduri pentru
sprijinirea realizării acquis-ului comunitar.
În primăvara anului 1998 Comisia a iniţiat un proces de examinare analitică
(screening) a acquis-ului comunitar nu numai cu cele şase ţări cu care deja se afla în curs de
negocieri de aderare, ci şi cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia. Acest
30
proces are drept scop să ajute ţările în cauză să perceapă mai bine regulile care stau la baza
Uniunii şi să identifice mai clar chestiunile pe care vor trebui să le abordeze pe măsură ce vor
acţiona pentru punerea în aplicare a acquis-ului comunitar şi pentru pregătirea ţărilor
respective în vederea aderării.
Capitolele acquis-ului comunitar asupra cărora se poartă negocieri în vederea aderării
unui stat sunt următoarele:
1. Libera circulaţie a mărfurilor
2. Libera circulaţie a persoanelor
3. Libera prestaţie a serviciilor
4. Libera circulaţie a capitalurilor
5. Dreptul societăţilor
6. Politica concurenţială
7. Agricultura
8. Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
10.Politica fiscală
11. Uniunea economică şi monetară
12. Statistici
13. Politica socială şi angajarea
14. Energia
15. Politica industrială
16. Întreprinderile mici şi mijlocii
17. Ştiinţă şi cercetare
18. Educaţie şi formare profesională
19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
20. Cultură şi audio-vizual
21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor
22. Mediul înconjurător
23. Consumatori şi protecţia sănătăţii
24. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
25. Uniunea vamală
26. Relaţiile externe
27. Politica externă şi de securitate comună
28. Controlul financiar
29. Reglementările financiar bugetare
31
30. Instituţii
31. Diverse
III.7. Efectele aderării
În virtutea aderării, statul devine subiect cu aceleaşi drepturi şi obligaţii ca ale statelor
membre ale Uniunii: între obligaţii, cea mai importantă este acea a acceptării acquis-ului
comunitar (care se extinde şi în interpretarea dreptului comunitar de către Curtea de justiţie), a
dreptului comunitar primar şi secundar în toată complexitatea sa. Dacă în tratatul de aderare
nu sunt prevăzute măsuri tranzitorii, acceptarea are efect imediat. Pe deasupra vine, semnalat
că până astăzi, în acordurile de aderare, era de obicei introdusă o clauză de aderare care
dispune că „poziţia noului stat membru, în ceea ce priveşte declaraţiile, deciziile şi opiniile
ulterioare formulate de Consiliu, de asemenea şi declaraţiile, deciziile şi ulterioarele opinii
cu privire la Comunităţile europene, adoptate de comun acord de către statele membre, este
egală cu aceea a statelor membre în timpul adoptării acelor acte”.
Obligaţia de a accepta acquis-ul comunitar impus statului nou intrat în Uniune
garantează că eventualele modificări ale tratatelor ca urmare a aderării nu au nici o influenţă
asupra „identităţii” Uniunii sau a Comunităţilor: acquis-ul adăugat de integrare în momentul
aderării nu trebuie să fie deci pasibil de tulburare. Comisia a definit aşadar caracteristicile de
recunoaştere a acquis-ului comunitar în cadrul procedurilor de aderare: „Devenind membru al
comunităţilor, statul care a prezentat cererea de aderare acceptă fără rezervă tratatele şi
respectivele obiective politice, deciziile de oricare natură asumate cu începere de la intrarea
în vigoare a tratatelor, de asemenea opţiunile adoptate în legătură cu dezvoltarea,
construcţia şi întărirea Comunităţilor”10 . Principiile individualizate în materia de acquis
comunitar sunt urmate şi în cât priveşte acquis-urile interguvernamentale adăugate în cadrul
PESC şi JAI.
III.8. Retragerea din Uniunea Europeană, excluderea sau încetarea calităţii de membru
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie referitoare la încetarea calităţii de membru al
Comunităţii Europene sau al Uniunii Europene, nici în ceea ce priveşte retragerea, nici
referitor la excludere. Această lipsă de reglementare a tratatelor în acest domeniu este
10 art. 237 CE
32
considerată ca fiind intenţionată în scopul de a sublinia caracterul deosebit de important al
acordului de aderare la aceste organizaţii internaţionale.
Există totuşi posibilitatea de încetare a calităţii de membru în două situaţii: retragerea
statului şi excluderea sa.
III.8.1. Dreptul de retragere din Uniunea europeană, ipotezele de suspendare a Tratatului şi procedura prevăzută de art. 7 UE/Amsterdam
Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nimic în vederea excluderii din Uniune
a unui stat membru. Nu se prevede ipoteza retragerii unilaterale a unui stat membru din
Uniune; numai pe cale excepţională, în cazul în care s-a manifestat imposibilitatea continuării
statutului de membru cu drepturi depline a Uniunii, se poate aplica clauza internaţională rebus
sic standibus11 .
Aplicarea dispoziţiei art. 60, al 2º paragraf, Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul
Tratatelor, adică excluderea unui stat din Uniune numai pe cale excepţională, acolo unde se
constată o încălcare frecventă a tratatului din partea aceluiaşi stat, a fost posibilă numai până
la intrarea în vigoarea a Tratatului de la Amsterdam. Această circumstanţă presupunea că nu a
fost posibilă impunerea altor statelor membre, în ciuda începerii procedurii de infracţiune,
ulterioara permanenţă a statului necorespunzător în interiorul Uniunii.
Cu intrarea în vigoare a tratatului de la Amsterdam, însă, procedura specială de
suspendare a drepturilor corespunzătoare status-ului de membru prevăzut de art. 7
UE/Amsterdam, se introduc mai puţine posibilităţi de a se recurge la excluderea prevăzută de
Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul Tratatelor.
De asemenea în lipsa dispoziţiilor exprese, se apreciază că ar putea fi aplicabile
reglementările generale, de drept internaţional, respectiv art. 54 din Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor, care prevede că denunţarea tratatului sau retragerea nu sunt posibile
decât dacă se stabileşte că acestea au fost avute în intenţia părţilor sau dacă se pot deduce din
natura tratatului, exprimându-se însă şi opinia că aceste două situaţii nu pot fi aplicate în
cadrul tratatelor comunitare.
Se apreciază deci că retragerea din comunităţi nu poate fi privită doar prin prisma
prevederilor internaţionale privind dreptul tratatelor, întrucât dreptul de retragere trebuie
recunoscut. Se argumentează prin faptul că Tratatul de la Maastricht recunoaşte şi respectă
identitatea naţională a statelor membre, iar atunci când apare o neconcordanţă fundamentală
între scopurile Uniunii Europene şi cele ale unui stat membru, în baza respectării acestei
identităţi naţionale, statul respectiv se poate retrage, sens în care este ilustrativ cazul Marii
11 art. 62 Conferinţa de la Viena cu privire la dreptul Tratatelor
33
Britanii, care în 1974 a solicitat o renegociere a condiţiilor de aderare, ameninţând cu
retragerea în caz de neacceptare a cerinţelor sale. În această situaţie, nici unul dintre statele
membre nu a ridicat problema imposibilităţii retragerii din punct de vedere juridic.
III.8.2. Excluderea
Excluderea din cadrul comunităţilor apare ca o altă modalitate de încetare a calităţii de
membru, dar care, de asemenea, nu este reglementată de tratatele constitutive. Din aceste
considerente, ea apare ca imposibilă din punct de vedere juridic. Pornind de la neîntâlnirea în
practică a unor asemenea situaţii, în doctrină se apreciază că în cazul unor încălcări persistente
de către unul din statele membre a unor principii democratice şi a drepturilor fundamentale
ale omului, prin presiuni politice se poate ajunge fie la corectarea conduitei acelui stat, fie la
determinarea retragerii acestuia.
În momentul de faţă, Consiliul poate delibera cu privire la suspendarea drepturilor
corespunzătoarea statutului de membru, a statului membru care a încălcat în mod grav şi
repetat principiile prevăzute în art. 6, 1º paragraf, UE/Amsterdam, respectiv principiul
democraţiei sau al statului de drept, sau nu a asigurat în mod suficient respectarea
procedurilor indispensabile tutelării libertăţilor şi drepturilor fundamentale (art. 7
UE/Amsterdam).
Consiliul, reunit cu participarea şefilor de state şi de guvern, constată, deliberând în
unanimitate, asupra propunerii avansate de un stat terţ, de unul din statele membre sau de
Comisie, în urma opiniei conforme exprimate de Parlamentul european, existenţa unei
încălcări grave şi persistente (art. 7, 1º paragraf UE/Amsterdam), şi, odată efectuată această
constatare decide, în urma deliberării cu majoritate calificată, de suspendare a unor drepturi,
inclusiv a dreptului de vot, corespunzător statutului de membru (art. 7, 2º paragraf
UE/Amsterdam).
CAPITOLUL IV. EXTINDEREA SPRE EST A UNIUNII EUROPENE
IV.1. Relaţiile Uniunii Europene cu ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană
Declaraţia Comună din 25 iunie 1988 a pregătit terenul stabilirii relaţiilor oficiale
dintre comunităţile Europene şi statele est europene membre ale CAER. Aceste relaţii au fost
stabilite începând cu vara anului 1988 şi au dus la deschiderea misiunilor diplomatice
acreditate pe lângă Comisia Europeană începând şi atunci şi negocierile pentru încheierea de
acorduri comerciale şi de cooperare între Comunităţi şi ţările CAER.
34
O relansare1 a relaţiilor dintre Comunităţile Europene şi Europa centrală şi de Est s-a
realizat în vara anului 1989. În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris al grupului celor şapte
(G7) la 14 iunie 1989 s-a hotărât acordarea unui ajutor economic şi financiar Poloniei şi
Ungariei.
Comisia Europeană a fost însărcinată cu coordonarea acestui ajutor.
Polonia şi Ungaria au fost desemnate ca destinatare ale ajutorului nerambursabil
acordat de cele 24 de ţări industrializate, membre ale (OCED) – G24. În cadrul ajutorului
acordat de G24 Poloniei şi Ungariei, Comunităţile Europene şi-au dezvoltat propriul
mecanism de ajutor prin Programul PHARE (Polonia şi Ungaria Asistenţa pentru
Reconstrucţie Economică).
În prezent, în afară de Polonia şi Ungaria, beneficiază de Programul PHARE şi alte
state europene: Albania, Bulgaria, Republica cehă, România, Slovacia, Slovenia, Estonia,
Letonia, Lituania plus fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM).
Asistenţa din partea programului PHARE este condiţionată de stabilitatea politică a
ţărilor respective şi de angajamentul acestora faţă de idealurile democratice şi principiile
economiei de piaţă. Programele de asistenţă se bazează pe o abordare descentralizată, legată
de nevoile beneficiarului în scopul satisfacerii nevoilor imediate ale unei economii în
tranziţie. Asistenţa pentru reformă guvernamentală se realizează prin planuri de acţiune,
recomandări în domeniul elaborării politicilor economice. Cea mai mare parte a fondurilor,
(aproximativ 75%) se acordă pe baza punctelor de vedere comune ale Comunităţilor şi statelor
beneficiare, privind finanţarea anumitor programe.
Obiectivul principal al programului PHARE este de a contribui la procesul de reformă
economică, ajustare structurală şi dezvoltare susţinută a statelor beneficiare.
Programul PHARE îşi propune în continuare coordonarea activităţilor cu cele ale
Băncii Europene de Investiţii, Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Băncii
Mondiale, în scopul asigurării unei abordări complementare a acţiunilor acestor instituţii în
Europa Centrală şi de Est.
Asistenţa PHARE se realizează în cadrul unei proceduri descentralizate, în care statele
beneficiare ale ajutorului financiar poartă răspunderea executării programului. Pentru aceasta
au fost înfiinţate Unităţile de Implementare a Programului (UIP) şi Unităţile de Management
al Programului (UMP).
Sistemul de lucru al programului PHARE constă, în principal, în operaţiuni de
acordare a unor fonduri nerambursabile şi, mai puţin, în operaţiuni de împrumut. În afara
programului PHARE, Uniunea Europeană coordonează şi programul TACIS (Asistenţă
1 Gabriela Prelipcean, “relatii economice internationale” , Editura Universitatii Suceava, 2001
35
Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente), în scopul acordării asistenţei tehnice
Noilor State Independente (NSI), create în urma dezmembrării foste Uniuni Sovietice.
Programul TACIS a fost înfiinţat în decembrie 1990, reprezentând singurul program
de ajutor financiar pentru statele formate în urma dezmembrării Uniunii Sovietice.
Scopul programului TACIS este de a ajuta statele beneficiare să facă faţă problemelor
economice şi financiare pe care le presupune trecerea la economia de piaţă şi întărirea
democraţiei. Asistenţa programului TACIS constă în operaţiuni de acordare de fonduri
nerambursabile.
Fondurile sunt distribuite beneficiarilor în funcţie de anumite criterii între care:
produsul naţional brut, populaţie, starea reformei şi capacitatea de a absorbi asistenţă
financiară.
Declaraţia Comună semnată la 25 iunie 1988 între Comunităţile Europene şi CAER a
deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu ţările Europei Centrale şi de Est.
Astfel, au fost semnate acorduri comerciale şi de cooperare cu Ungaria, Polonia,
Republica Cehă, Bulgaria şi România. În 1992 au fost negociate astfel de acorduri şi cu Ţările
Baltice şi cu Albania.
Acordurile comerciale şi de cooperare economică urmăresc promovarea comerţului
reciproc, cooperarea economică, (în domeniul industriei, minelor, agriculturii, energiei,
cercetării, mediului înconjurător, pregătirii profesionale, alte domenii de interes comun) şi
stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări periodice.
Între Comunităţile Europene şi unele ţări din Europa Centrală şi de Est au fost semnate
acorduri de asociere (Acordurile Europa).
Aceste acorduri reprezintă mai mult decât acordurile de comerţ şi cooperare, ele
oferind cadrul instituţional necesar dialogului politic. Cooperarea dintre cele două părţi este
coordonată prin intermediul organismelor comune create conform dispoziţiilor din acordurile
de asociere.
Acordurile prevăd orientarea graduală spre un comerţ reciproc liber. Îndeplinirea
acestui obiectiv este prevăzută a se realiza în mod asimetric, ceea ce presupune că piaţa
Uniunii va fi deschisă comerţului înaintea pieţelor din ţările asociate. Acordurile europene
favorizează legăturile economice, ştiinţifice şi tehnice, zonele de cooperare cuprinzând
agricultura, industria, tehnologia, pregătirea profesională, cercetarea, transporturile,
telecomunicaţiile, mediul înconjurător şi altele.
Între 1991-1993, Comunităţile Europene au semnat Acordul de asociere cu şase ţări
din Europa Centrală şi de Est:, Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, România şi
Bulgaria.
36
Prevederile Acordurilor cu Polonia şi Ungaria au fost aplicate integral în 1994, iar cu
celelalte ţări în 1995.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a confirmat posibilitatea ţărilor
din Europa Centrală şi de Est de a deveni membre ale UE în raport de îndeplinirea condiţiilor
economice şi politice impuse de calitatea de membru.
Cu prilejul întrunirii Consiliului European de la Essen din decembrie 1994 a fost
adoptată o strategie de pregătire a ţărilor asociate în vederea aderării lor la UE.
Referitor la aderarea ţărilor asociate la UE, la 16 iulie 1997, Comisia a adoptat, agenda
2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă prin care se fac recomandări ţărilor
candidate la aderare, Comisia a propus începerea negocierilor de aderare cu şase ţări: Polonia,
Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. Consiliul European de la Luxemburg din 12-13
decembrie 1997 a decis lansarea procesului de aderare cu: Polonia, Ungaria, Republica Cehă,
România, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru (acesta urmând să fie partea
aplicării art. O din Tratatul de la Maastricht).
La 30 martie 1998 a avut loc la Bruxelles întâlnirea la nivel ministerial cu reprezentaţi
a celor 11 candidaţi.
Tot la Bruxelles au avut loc la 31 martie 1998 Conferinţele interguvernamentale care
au deschis negocierile de aderare cu cele şase ţări nominaliza de Comisie.
Pregătirea ţărilor Europei Centrale şi de Est în vederea aderării la UE are la bază o
serie de măsuri menite să micşoreze decalajul dintre ţările asociate şi UE cum ar fi: stabilirea
unor elemente comune de infrastructură, cooperarea în politica externă şi de securitate şi în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
În decembrie 1999, la Conferinţa Consiliului European de la Helsinki s-a hotărât
începerea negocierilor de aderare cu încă şase state europene: Letonia, Lituania, Slovenia,
Bulgaria, România şi Malta. Primele negocieri substanţiale de aderare între UE şi acest grup
de state europene (Valul Helsinki) au început la 20 martie 2000 când statele candidate au
prezentat domeniile iniţiale avute în vedere în procesul de negociere. Negocierile oficiale se
desfăşoară în cadrul Conferinţei de negociere la care participă negociatorul ţării candidate şi
Consiliul Uniunii Europene. Instituţiile comunitate implicate în procesul de negociere sunt:
Consiliul Uniunii şi Comisia Europeană (Direcţia generală pentru extindere). Scopurile
concrete ale negocierii sunt:
- modificarea Tratatelor constitutive pentru a include noile state candidate;
- modificări instituţionale ca urmare a extinderii (sub aspectul numărului de membrii);
- modificarea legislaţiei derivate a U.E. încât să fie aplicabilă şi noilor state;
37
- stabilirea contribuţiei noilor state membre la bugetul UE precum şi a alocaţiei pe care
o vor primi din acest buget;
- stabilirea condiţiilor participării noilor state la aplicarea politicilor comune a UE.
Procesul extinderii Uniunii Europene are într-adevăr origini îndepărtate (ia naştere la
începutul anilor ’50) şi a fost realizat progresiv şi în etape; numai cu negocierile de rigoare,
premise ale aderării celor 17 state din Europa centrală şi de est; se poate zice că UE tinde să
pună bazele unei adevărate federaţii europene, care nu este numai o uniune de state, dar care
îşi asumă ea însăşi unele caracteristici ale unui stat.
Pentru a face aceasta, statele membre, după ce au renunţat la suveranitatea monetară şi
au instituit o piaţă unică, renunţând ulterior la suveranitatea politică, în favoarea unui sistem
unificat şi din punct de vedere al politicii sociale, şi care realizează consolidarea efectivă a
păcii, democraţiei şi bunăstării între ele.
În decembrie 1994 Consiliul european de la Essen a indicat strategia de urmat pentru a
adera la Comunităţi şi la relativul acquis comunitar al statelor din Europa centrală şi de est
interesate de aderare. Pentru prima dată, la sfârşitul întâlnirii la nivel înalt, şefilor de state şi
de guvern din Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacă, România şi Bulgaria le-a fost
recunoscut statutul de invitat; însă Consiliul european de la Madrid din 1995 a fost cel care a
fixat calendarul de începere a tratativelor de aderare cu ţările în cauză. Tratativele, conform
acestor programe, ar fi trebuit pe cât posibil ca să înceapă în şase luni de la începerea
Conferinţei de revizuire de la Amsterdam.
În Agenda 2000 din 15 iulie 1997 Comisia europeană a recomandat începerea
tratativelor de aderare, la început cu numai şase state, adică Polonia, Ungaria, Republica
Cehă, Republica Slovacă, Estonia şi Cipru (care între timp şi-a prezentat cererea de aderare).
Statele care, având înaintată cererea de aderare, nu erau incluse în lista Agendei 2000 (Letonia
şi Lituania) au protestat împotriva aşa-zisului „pachet de şase state”, care prevede începerea
tratativelor în acelaşi timp cu toţi candidaţii la aderare. Contrar poziţiei adoptate de Comisie,
Parlamentul european s-a exprimat în favoarea aşa-zisului „model de linii de plecare”, care
prevede începerea tratativelor în acelaşi timp cu toţi candidaţii la aderare.
Comisia, în „Cartea albă: pregătirea statelor asociate din Europa centrală şi de est la
integrare în piaţa comună a Uniunii Europene” din 3 mai 1995 ţinea să sublinieze
însemnătatea cererii generale de aderare, în baza căreia statele candidate la aderare la piaţa
comună internă vor trebui să-şi adecveze propriile politice economice şi cerinţe ale pieţei
înainte de aderare; aceasta, printre altele nu ar fi trebuit puse în discuţie admisibilitatea
eventualelor dispoziţii tranzitorii adoptate.
38
Obligaţiile individualizate de Comisie în Cartea albă, pe care ţările din Europa centrală
şi de est candidate la aderare sunt chemate să le îndeplinească, au fost codificate în tratate,
denumite Acorduri europene. Aceste acorduri, încheiate cu Polonia, Ungaria, România,
Bulgaria, cele trei state baltice şi Slovenia, nu recunosc dreptul „automat” la aderare, şi au
conţinutul puternic standardizat. Acordurile disciplinează în mod diferit, în favoarea
singurilor candidaţi, dezvoltarea finalizată cu libera circulaţie a mărfurilor stabilind o perioadă
de 10 ani; pentru a-şi putea adecva propria piaţă cu aceste cerinţe, pe o perioadă mai mare de
timp ca să poată beneficia de drepturi egale cu acelea ale statelor deja membre ale CE.
Importul de anumite produse provenite din statele din Europa centrală şi de est, însă (ca în
particular produsele textile, cărbunele, fierul, produsele agricole), va fi gestionată, în cursul
unei perioade de tranziţie, în favoarea statelor deja membre a CE. După cum s-a stabilit în
Acordurile europene, în plus, libera circulaţie a mărfurilor, poate fi supusă, acolo unde sunt
respectate anumite premize procedurale, la limitări cantitative, sau, de-a dreptul exclusă, în
ipotezele în care cantitatea ridicată de mărfuri sau condiţiile stabilirii preţurilor pot să producă
eventuale distorsiuni în interiorul unui sector economic, riscă să fie necesar să se ia măsuri
pentru a întâmpina eventuala înrăutăţire economică a unei anumite regiuni.
Aceste acorduri disciplinează însă stabilirea cetăţenilor şi a străinilor proveniţi din
teritorii suverane a statelor candidate numai în ce priveşte libertatea se stabilire a
întreprinderilor autonome până la sfârşitul perioadei de tranziţie, cu durata de zace ani.
Egalitatea tratamentului cetăţenilor în cadrul libertăţii de prestare a serviciilor, din contră,
vine mai simplu indicată ca obiectiv de îndeplinit, şi aceeaşi libertate a circulaţiei muncitorilor
rezultă ca fiind limitată persoanelor cunoscute autorităţilor competente care deja se găsesc în
legalitate pe teritoriul statului candidat. interesat. Acordul nu a ajuns la dorita armonizare a
dreptului de liberă concurenţă, şi, în particular în materia ajutoarelor CE şi a Europei centrale
şi de est: lipsa unei legislaţii uniforme în această materie, însă, compromite condiţiile ideale
de concurenţă, contribuind aşadar la împiedicarea libertăţii comerţului, şi probabil la obligarea
CE să adopte o serie de controale antidumping.
IV.2. Perspectivele instituţionale ale lărgirii spre Est a Uniunii Europene
Deja în cursul întâlnirii la nivel înalt a Consiliului european ţinut la Maastricht în
decembrie 1991, unii şefi de state şi de guvern au vrut ca să atragă atenţia asupra riscului unei
slăbiri a idealului de integrare europeană; faptul că o Comunitate puternic lărgită, extinsă cu
participarea a 25 sau chiar a 28 de state membre, ar urma o altă cale dacă instituţiile şi
procedurile decizionale ale instituţiilor nu ar fi supuse la o serie de reforme. S-a născut astfel
conflictul între adepţii lărgirii şi susţinătorii reformelor în Comunitate, la care Tratatul de la
39
Amsterdam, mai mult, nu a adus nici un element rezolutiv. Trebuie amintit că şi Consiliul
European de la Copenhaga, încă din 1993, a subliniat necesitatea de „a păstra forţa
impactului integrării europene şi de a garanta înţelegerea internă”. În această privinţă, şefii
de state şi de guvern au exagerat îndatoririle candidaţilor din Europa centrală şi de est să
realizeze, în primul rând, premizele necesare funcţionării, la nivel intern, a structurii
comunitare instituţionale.
Conferinţa pentru revizuire reunită la Amsterdam nu a furnizat nici un răspuns
substanţial la cerinţele instituţionale evidente ca urmare a extinderii Uniunii Europene, în
afară de ceea ce priveşte limitarea la 700 de parlamentari (art. 189, 2º paragraf
CE/Amsterdam) şi la redactarea „Protocolului asupra instituţiilor în perspectiva lărgirii
Uniunii Europene”. Fără îndoială, statele membre, puse în faţa unor eventuale modificări ale
alcătuirii instituţiilor până acum create, ar putea să-şi manifeste puternice îndoieli motivate de
importanţa unui asemenea proces. Se imaginează, în particular perspectiva creării unui
Consiliu de Miniştri care, format din 25 sau din 28 de membrii, ar trebui să delibereze în
unanimitate în cadrul PESC şi JAI. Pe de altă parte nu trebuie subevaluat faptul că,
capacitatea operativă a instituţiilor ar fi minimalizată şi din necesitatea de a se respecta
folosirea a peste douăzeci de limbi oficiale.
„Protocolul asupra instituţiilor în perspectiva lărgirii Uniunii Europene” stabileşte că,
în perspectiva viitoarei lărgiri, din Comisie va putea face parte, din când în când, numai un
cetăţean din fiecare stat membru. Această limitare este condiţionată de faptul că, „ponderea
voturilor în Consiliu – adoptată prin noua ponderare, vis à vis de introducerea unei duble
majorităţi – este modificată în măsură acceptabilă din partea statelor membre” (art. 1 din
Protocol). Aceasta ar trebui să garanteze statelor membre cu cea mai mare întindere teritorială
(cei care au populaţia mai numeroasă faţă de celelalte state din Uniune, deja numai pentru
chestiuni legate de principiul legitimităţii democratice, nu vor să fie întrecute în interiorul
Consiliului de coaliţia formată din statele membre mai mici) care, la pierderea celui de al
doilea comisar corespunzător, adoptarea unui echilibru adecvat la noua configurare. Cel mai
târziu un an de la termenul conform căruia statele membre ale Uniunii Europene au depăşit 20
de unităţi, va fi convocată o Conferinţă compusă din reprezentanţii statelor membre pentru a
examina dispoziţiile Tratatelor referitoare la modalităţile operative ale instituţiilor (art. 2 din
Protocol).
IV.2.1. Reforma instituţională a Uniunii Europene
Reforma instituţională a Uniunii Europene se justifică în afară de extindere, este
văzută ca o necesitate de a institui o guvernare mai apropiată de cetăţeni. Poporul, într-adevăr,
40
vrea ca instituţiile europene să fie mai eficiente şi deschise scrutinului democratic. Această
premisă, reforma instituţională figurează printre principalele probleme ridicate ca urmare a
extinderii Uniunii. Dincolo de „criteriile de la Copenhaga” pe care noile state trebuie să le
îndeplinească, UE a stabilit în 1993 un al patrulea criteriu pentru extindere, conform căruia
Uniunea trebuie să poată absorbi noi membri pentru a continua să promoveze integrarea
europeană. A început astfel procesul care s-a concretizat în tratatul de la Nisa în 2001.
Reformele instituţionale decise cu această ocazie se limitau la probleme minore indispensabile
(o revizuire „aritmetica” a numărului de voturi şi de scaune în instituţiile Uniunii Europene)
în loc să facă o modificare radicală a sistemului. În realitate Uniunea a invitat noi membrii să
se pregătească de aderare cu o mai mare preocupare, dar nu a adus modificările necesare în
ceea ce priveşte instituţiile şi construcţia sa.
Această constatare a făcut ca UE să instituie în 2002 Convenţia asupra viitorului
Europei, o tentativă inedită de a revizui funcţionarea sa printr-un proces care porneşte de la
tradiţionalele repetate întâlniri interguvernamentale la care să fie asociaţi reprezentanţii ţărilor
candidate la aderare. Plecând de la cele patru aspecte fundamentale (rolul parlamentelor
naţionale, simplificarea tratatelor, Carta drepturilor fundamentale şi separarea competenţelor
între UE şi state), lucrările convenţiei conduc după aceea la redactarea noii constituţii a
Uniunii Europene. Viitoarele state membre participă la lucrările convenţiei şi vor fi invitate să
ratifice rezultatele. Trebuie subliniată necesitatea pregătirii adecvate a viitoarei extinderi vis à
vis de recomandările explicite formulate la lucrările convenţiei, deciziile succesive ale
conferinţei interguvernamentale şi o ratificare urgentă din partea tuturor statelor membre ale
UE extinse. Este nevoie de o constituţie europeană care să aducă un proces decizional valabil
şi de necesitatea legitimării democratice, pentru ca UE să fie mai eficientă în relaţiile cu
cetăţenii. Printre reforme trebuie să figureze:
- extinderea votului majoritar în interiorul Consiliului, pentru a dezvolta viitoarele
politici ale UE;
- întărirea „metodei comunitare” şi respectarea echilibrului instituţional.
Totodată, Convenţia, nu poate să prevadă toate pregătirile cerute de extindere. Sarcina
sa nu constă în a revedea politicile UE extinse, ci în îmbunătăţirea organizării, a metodelor şi
constituţiei, definind modalitatea de adoptare a deciziilor şi a intervenţiei UE fără a-i dicta
conţinutul. Pentru o reuşită a viitoarei lărgiri, este indispensabil a se stabili modalităţile de a
rezolva problemele instituţionale şi constituţionale ale guvernării europene.
IV.3. Negocierile de aderare
41
În martie 1998 au început negocierile de aderare cu şase state candidate: Ungaria,
Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat
Statelor Membre sa înceapă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi
Malta. Aceasta decizie a fost aprobată oficial de Statele Membre la summitul de la Helsinki
din 12 decembrie 1999. Cele 27 State Membre reprezintă Uniunea Europeană în cadrul
negocierilor de aderare. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care este deţinută prin rotaţie, la
fiecare şase luni (Austria pe perioada iunie - decembrie 1998), enunţă poziţiile de negociere
agreate de statele membre şi prezidează sesiunile de negociere la nivelul miniştrilor sau ai
adjuncţilor acestora. Secretariatul General al Consiliului şi statele candidate asigură
secretariatul pe parcursul negocierilor.
Statele candidate îşi enunţă, fiecare, poziţia pe fiecare din cele 31 de capitole de
negociere ale acquis-ului comunitar şi intră în negocieri cu statele membre. Fiecare stat
candidat a numit un Negociator Şef, care este sprijinit de o echipa de experţi.
Comisia Europeană realizează „screening-ul” statelor candidate (evaluează progresele
acestora în adoptarea acquis-ului) şi întocmeşte documentele de poziţie pentru statele
membre. Comisia este în permanent contact cu statele candidate pentru a soluţiona la timp
eventualele probleme apărute în timpul negocierilor. La 21 ianuarie 1998, Comisia a înfiinţat
o Echipă de Lucru (Task Force) pentru urmărirea acestei activităţi. Odată cu instalarea
Comisiei Prodi, aceasta Echipă de Lucru s-a comasat cu serviciile de resort pentru pre-aderare
din noua Direcţie Generală pentru Extindere (DG Enlargement).
Parlamentul European este în permanenţă informat cu privire la progresele înregistrate
şi aprobă tratatele de aderare care rezultă în urma negocierilor.
Fiecare stat membru va trebui sa ratifice tratatele de aderare, de obicei printr-un act al
Parlamentului. Dezbaterile provocate cu acest prilej dau posibilitatea reprezentanţilor
poporului din fiecare stat membru să-şi expună părerea cu privire la extindere. Aprobarea
publică a extinderii este exprimată în principal prin procedura de aprobare a Parlamentului
European, precum şi prin ratificarea fiecărui stat membru şi a fiecărui stat candidat; în unele
ţări se poate organiza un referendum pentru a confirma aprobarea acordata tratatelor de
aderare.
Negocierile determină condiţiile de integrare a fiecărui stat candidat. La aderarea în
Uniune, statele trebuie să adopte acquis-ul, respectiv legislaţia construită pe baza tratatelor
fondatoare ale Uniunii, tratatul de la Roma, Maastricht şi Amsterdam. Negocierile se
concentrează pe termenii în care candidatul va adopta, implementa şi exercita acquis-ul, şi, în
special, eventualele aranjamente de tranziţie, care vor fi strict delimitate în timp şi condiţiile
de aplicabilitate. În condiţiile unor aranjamente similare anterioare, unor state membre
42
proaspăt intrate în Uniune le-au fost acordate răgazuri (stabilite cu exactitate în cursul
negocierilor) până la respectarea, în întregime, a prevederilor anumitor legi şi reglementari.
În 1997, Consiliul a stabilit o procedură de derulare a negocierilor. Sesiunile au loc la
nivel de miniştri sau adjuncţi, respectiv reprezentanţi permanenţi, în numele statelor membre,
şi ambasadori sau negociatori şefi, în numele statelor candidate.
In cursul negocierilor, fiecare candidat este apreciat în funcţie de propriile merite.
Ritmul negocierilor va fi dictat de gradul de pregătire al statului candidat şi de complexitatea
subiectului. Din aceste motive, este imposibil de apreciat durata procesului de negociere
pentru fiecare candidat în parte.
Comisia propune poziţii comune de negociere pentru UE, la fiecare capitol de
competenţă comunitară. Preşedinţia Consiliului, în strânsa legătură cu statele membre şi
Comisia, face propuneri pentru capitolele care acoperă Politica Externa şi de Securitate
Comună şi cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Tot Comisia este cea care
face propuneri cu privire la domeniile cuprinse în articolul K.1 (1 - 6) al Tratatului Uniunii
Europene12.
Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de către statele membre.
Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul tratatului de aderare. Acesta este supus
spre aprobare Consiliului şi apoi Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare
este supus spre ratificare statelor membre şi statului candidat, în anumite cazuri, acest lucru se
face prin referendum. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la data
aderării.
IV.4. Dezvoltarea negocierilor de aderare în cadrul Întâlnirilor la nivel înalt
Modalitatea de intrare a viitoarelor state membre în cadrul Uniunii Europene nu a fost
programată de UE într-o singură etapă, este rezultatul confruntărilor şi dezbaterilor din
cadrul întâlnirilor la nivel înalt la care au participat reprezentanţii celor 27 state membre. În
cadrul Consiliului european de la Luxemburg din decembrie 1997 statele membre au căzut
de acord asupra necesităţii adoptării unei strategii graduale intrării în UE a ţărilor candidate,
bazată pe afirmarea următoarelor principii:
extinderea trebuie să fie considerată ca un proces global şi trebuie să se
desfăşoare în cadrul unei negocieri unice;
deoarece orice stat candidat are o situaţie economică particulară, „cadrul
comun” trebuie să lase locul de negocieri distincte, de la ţară la ţară;
12 Art. 29 UE/Amsterdam
43
eventualele perioade tranzitorii nu trebuie facă excepţii, ci numai timpi
progresivi de adaptare.
Pe baza acestor principii, au început în martie 1998 negocierile de aderare cu primele
şase state candidate (Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Ungaria), şi numai
ulterior, cu ocazia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, UE a început
negocierile de aderare cu alte state candidate (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Republica
slovacă, şi România) confirmând pe deasupra că Turcia e un stat candidat destinat să adere la
Uniunea Europeană în baza aceloraşi criterii aplicate şi altor state.
Mai recent în cursul anului 2000, Consiliul european de la Nisa a îndemnat diferite ţări
candidate ca să îşi accelereze reformele necesare pregătirii pentru aderare; cu ocazia acestei
întâlniri la nivel înalt, şefii de state şi de guverne au afirmat că s-a ajuns la momentul
continuării procesului de extindere a Uniunii pe baza aşa zisului principiu de diferenţiere,
bazat pe meritele proprii fiecărui stat candidat.
Negocierile vin mai mult conduse azi separat, urmărind un ritm necesar condiţionat de
gradul de pregătire a fiecărui stat şi de complexitatea problemelor de rezolvat de fiecare în
parte. Cu ocazia ultimelor întâlniri la nivel înalt s-a afirmat ulterior principiul aşa zis de
aliniere a statelor candidate care au început negocierile de aderare în anul 2000; conform
acestui principiu, cine a plecat în al doilea val poate încă să ajungă printre primii, fiecare
candidat fiind de asemenea considerat pregătit a intra (sau nu) în UE, pe baza meritelor
proprii, şi conform unui calendar prestabilit.
IV.5. Agenda 2000 şi criteriile de aderare
Se spune că drumul extinderii se bazează pe întâlnirile reprezentanţilor statelor şi
guvernelor reuniţi în cadrul diverselor întâlniri la nivel înalt şi pe principiile dezvoltate în
cadrul Consiliului CE; aceste principii sunt transpuse în unele documente oficiale ale UE.
Iese în relief textul denumit Agenda 2000, publicat în iulie 1997 de Comisia
europeană la cererea Consiliului european de la Madrid din decembrie 1995
Este vorba de un document care nu constituie numai un adevărat vademecum pentru
viitoarea ordine europeană în care se stabilesc perspectivele financiare ale UE din 2000 până
în 2006, dar care de asemenea subliniază condiţiile esenţiale de aderare care trebuie să fie
garantate de ţările candidate aşa cum au fost decretate la întâlnirea la nivel înalt de la
Copenhaga din 1993, în timp ce Europa orientală era încă în faza de adaptare după căderea
regimurilor socialiste, acesta fiind momentul în care au fost definite de UE criteriile de
aderare pentru ţările din Europa centrală şi de est pe plan politic, economic şi juridic.
44
În particular, criteriile pentru aderare sunt:
- criteriul politic: prezenţa de instituţii stabile care garantează democraţia,
caracteristice unui stat de drept, respectul şi protejarea minorităţilor;
- criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă competitive şi cu
capacitatea de a face faţă la presiunile concurenţionale de pe piaţa internă a
UE;
- criteriul de receptare a acquis-ului comunitar: capacitatea de a respecta
propriile obligaţii şi în particular de a aproba obiectivele Uniunii politice,
economice şi monetare deja în vigoare în Comunitate.
Agenda 2000 insistă pe o strategie globală pentru dezvoltarea Uniunii Europene în
perspectiva extinderii, fondată pe necesitatea de a furniza asistenţă directă singurelor state
candidate, pentru a putea satisface exigenţele specifice fiecărui stat membru în parte.
IV.6. Tratatul de la Nisa şi Carta drepturilor fundamentale a UE
Cu un diferit conţinut faţă de Agenda 2000, dar de aceeaşi importanţă, Tratatul de la
Nisa a fost adoptat în decembrie 2000 cu ocazia Consiliului european; textul său doreşte să
modifice Tratatul Uniunii Europene şi să pregătească funcţionarea instituţiilor europene în
vederea extinderii. Conţinutul declaraţiilor stabilesc noua pondere a voturilor în Consiliu,
Comitetul economic şi social şi în Comitetul regiunilor, care ar putea intra în vigoare la 1
ianuarie 2005; printre noile propuneri, se remarcă decizia conform căreia Consiliile Europei
lărgite se vor ţine la Bruxelles şi anunţarea iminentei proclamări a Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
Proclamată în mod solemn de Parlamentul european, Consiliul UE şi de Comisia
europeană, la Nisa la data de 7 decembrie 2000, Carta drepturilor fundamentale a UE,
constituie fără dubiu textul de bază al viitoarei Constituţii europene; în Preambulul său se
citeşte de asemenea că ea intenţionează să reafirme, în privinţa competenţelor şi îndatoririlor
Comunităţii şi Uniunii şi al principiului subsidiarităţii, drepturile derivate în particular din
tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune tuturor statelor membre, din
Tratatul UE şi din Tratatele comunitare, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Comunitate şi de
Consiliul Europei, de asemenea din drepturile recunoscute de jurisprudenţa Curţii de justiţie,
din Comunitatea europeană şi jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului.
45
Carta este fondată pe baza valorilor universale şi a demnităţii umane, libertăţii,
egalităţii şi solidarităţii, afirmarea principiilor democraţiei şi a statului de drept şi,
recunoscând importanţa rolului cetăţeniei Uniunii, pune persoana în centrul atenţiei, dictând
regulile fundamentale pentru afirmarea şi tutela sa. Cu această ocazie, preşedintele Republicii
italiene Carlo Azelio Ciampi a declarat că: „ multe ţări aspiră la Europa pentru o ancorare de
libertate şi democraţie; revendică, pentru că o simt, apartenenţa la o societate civilă
europeană. Aceasta este semnificaţia Cartei drepturilor fundamentale, care unită cu
principiile convenţiei europene a drepturilor omului, să contrasteze cu orice uneltire asupra
democraţiei şi libertăţii, să motiveze indivizii să acţioneze împreună întemeind capacităţi
individuale şi solidaritate socială; să consolideze democraţia legitimă a instituţiilor
europene”.
IV.7. Perspectivele unei ulterioare extinderi a Uniunii spre ţări din Europa
orientală, din Caucaz şi din Asia centrală
UE a semnat acorduri de stabilitate şi asociere şi cu ţări din Europa orientală, Caucaz
şi Asia centrală (Armenia, Azerbaijan, Bielorusia, Georgia, Kazakhstan, Kirghistan, Moldova,
Mongolia, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan) care a prevăzut
posibilitatea acestora de a intra într-o zi în UE cu anumite condiţii.
Există într-adevăr între UE şi aşa zisele ţări terţe, un profund dezechilibru de natură
comercială, care este expresia diversităţii structurilor economice ale celor două arii
geografice; ca urmare au fost încheiate acorduri de cooperare cu aceste state care stabilesc
orientările şi obiectivele relaţiilor cu UE, în baza respectării principiilor democratice şi a
drepturilor umane, de asemenea prevăzându-se posibilitatea unei eventuale suspendări a
acestor acorduri, în cazul în care una dintre părţi nu îl va respecta.
Programul TACIS, în particular, constituie principalul instrument cu care UE susţine
actualizarea acordurilor de parteneriat cu statele terţe – care se desfăşoară în sectoare
eterogene (consultanţa asupra reglementării pieţei, furnizarea competenţelor tehnice,
îmbunătăţirea infrastructurilor vamale, dezvoltarea întreprinderilor, formarea personalului şi
recalificarea sistemelor productive, crearea de reţele instituţionale de legătură între asociaţiile
întreprinderilor artizanale şi politica industrială a celor două arii geografice, etc…) – şi la care
durata iniţială a fost prevăzută la 10 ani, cu posibilitatea de prelungire.
Aceste acorduri formalizează pe deasupra o structură de reuniuni periodice între UE şi
statele partenere din timp în timp, destinate a supraveghea punerea în practică a acordurilor şi
46
prospectarea noilor posibilităţi de extindere a cooperării, în vederea unei posibile aderări
ulterioare la UE.
CAPITOLUL V. ETAPELE PARCURSE DE ROMÂNIA SPRE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Decizia istorică a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 de
invitare a României pentru începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană a
însemnat un moment important în istoria post-comunistă a ţării noastre, consacrând intrarea
într-o nouă fază a procesului de integrare europeană. Hotărârea celor 15 şefi de state şi de
guvern ai Uniunii Europene de a negocia cu ţările candidate la aderare, inclusiv cu România, a
dat un nou impuls eforturilor de pregătire intensivă a acestui complex şi dificil proces.
47
În acest context general s-a evidenţiat faptul că nu toate ţările candidate îndeplinesc
încă criteriile de începere a negocierilor la nivelul exigenţelor comunitare şi din această cauză
în interiorul Uniunii Europene decizia de la Helsinki, în special în ce priveşte România şi
Bulgaria, a generat multiple critici şi a fost percepută cu îngrijorare. În final, însă, a fost
adoptată singura hotărâre şi profund adecvată realităţilor din Europa, în care au precumpănit,
în primul rând, în ceea ce priveşte România, considerentele privind loialitatea şi sprijinul
acordat Alianţei Euro-atlantice în războiul din Kosovo şi, în al doilea rând, importanţa
geostrategică a ţării noastre ca factor de stabilitate indispensabil în Europa de Sud-est. Se
poate afirma că Europa are nevoie de România ca de un partener pe care se poate şi s-a putut
baza dintotdeauna. La rândul ei, însă, şi România, conştientă că la Helsinki i-a fost acordat un
mare avans de încredere, trebuie să demonstreze că este hotărâtă să intensifice eforturile şi să
concentreze toate forţele capabile să ridice ţara la nivelul de dezvoltare şi de prosperitate care
să convingă definitiv că decizia Uniunii Europene de începere a negocierilor este profund
realistă şi justificată.
Acţionându-se în continuare în spiritul solidarităţii specifice Uniunii Europene, la 15
februarie 2000 a avut loc Conferinţa Interguvernamentală de deschidere oficială a negocierilor
pentru aderarea României la Uniunea Europeană (alături de alte cinci state candidate din
„valul al doilea”) marcându-se, astfel, oportunitatea istorică şi şansa reală de reintegrare a ţării
noastre în lumea civilizată şi prosperă, de realizare a destinului său împreună cu celelalte
naţiuni europene cu care împărtăşeşte aceleaşi valori şi aspiraţii.
Această aspiraţie este firească pentru poporul român. Integrarea în structurile europene
va garanta o evoluţie de tip democratic, făurirea statului de drept, crearea unei economii de
piaţă moderne, ridicarea nivelului de prosperitate al populaţiei, precum şi asigurarea
stabilităţii şi securităţii în zonă.
Decizia de la Helsinki demonstrează o dată în plus disponibilitatea Uniunii Europene
de a se extinde spre est, prin participarea în condiţii de egalitate a tuturor celor 12 ţări
candidate pe baza principiului şanselor egale aplicat tuturor aspiranţilor la aderare. O
asemenea decizie „revoluţionară” a avut cum este şi firesc, un impact de anvergură asupra
evoluţiilor viitoare atât ale fiecărei ţări, cât şi asupra întregii Europe şi a scurtat orizontul de
timp pentru împlinirea grandiosului proiect de realizare a „casei comune europene”. Proiect,
care, la 9 mai 2000 a împlinit 50 de ani de la lansarea publică a genialului „Plan Robert
Schuman”, denumit astfel după numele părintelui său şi considerat a fi actul de naştere al
Uniunii Europene.
48
V.1. Românii şi europenismul
Încă de la afirmarea politica, în sec. XIV, Principatele române sunt scena unor
confruntări puternice politice şi confesionale. Ele vor sprijini vechile patriarhii – Ierusalim,
Antiohia, Alexandria, Constantinopol – căuta sprijin la Roma, creştinismul creând
certitudinea apartenenţei la o comunitate universală, ca formă superioara de civilizaţie.
Constituite în adevărate bastioane ale creştinătăţii, Principatele române vor fi cuprinse în
planurile de cruciade, iar principii români (Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai
Viteazul) sunt consideraţi de puterile europene „atleţi ai lui Hristos”. Sub semnul crucii,
elitele politice ale neamului si-au asumat în mai multe rânduri misiuni creştine în numele
Europei.
În „Respublica letteraria” umaniştii români (Miron Costin, Constantin Cantacuzino,
Dimitrie Cantemir) sunt atraşi de problemele politice şi implicaţi în derularea „afacerilor
europene”. Aceştia se orientează spre direcţia în care are loc „translatio studiorum”. De
exemplu, Italia pentru Miron Costin este „scaunul şi cuibul a toata dăscălia şi învăţătura,
cum era într-o vreme la greci Athena, acum Padova la Italia, şi de alte iscusite şi trufaşe
meşteşuguri”. Latinitatea românilor este evidenţiată în aceeaşi măsură cu apartenenţa la
creştinătate. Atât stolnicul Cantacuzino, cât şi Dimitrie Cantemir regretă că împăratul (Carol
cel Mare) nu s-a implicat în părţile sud-est europene: „de ar mai fi trăit el, spune stolnicul „...
ar fi scos toată creştinătatea de sub jugul şi robia păgânătăţii turceşti”.
Grigore Râmniceanu face prima referire la ideea de Europa, în prefaţa la „Triodul” din
179813 . Numind Europa „podoaba lumii", el se întreabă „pentru ce pricină, acele însuşiri
fireşti ce dau geografii la Europa nu fac şi la noi pre toate acele săvârşiri câte fac la alţi
europeni”.
Napoleon este primul occidental alarmat de expansionismul rus şi care i-a inclus pe
români în proiectele sale antiruseşti, rezultat a unei corecte evaluări strategice a Europei
centrale. A conceput în acest sens, proiectul unei Confederaţii a Dunării, formata din Valahia,
Moldova, Serbia şi Bulgaria sau, ca alternativă, anexarea celor doua Principate româneşti la
Imperiul Habsburgic.
Promovarea şi dezvoltarea ideilor Revoluţiei Franceze, vor crea imaginea unui
continent în care frontierele confesionale şi imperiale pot fi înlocuite cu frontierele spaţiilor
naţionale. Artizanul acestei imagini este Giuseppe Mazzini, care la 15 aprilie 1834 întemeiază
organizaţia secretă „Tânăra Europă” pentru a facilita exportul de revoluţie. Construită ca o
mişcare paneuropeană, Revoluţia din 1848 a fost receptată în societatea româneasca drept
13 Aici prelucrează articolul cavalerului de Jaucourt din Enciclopedia lui Diderot
49
ocazia, după cum aprecia N. Bălcescu, de a înlătura jugul tiraniilor feudala şi absolutistă.
Mazzini îşi dăduse acordul pentru realizarea unei Confederaţii Danubiene fundamentate pe
principiul lui Bărnuţiu14 încă din iunie 1851.
Harta Noii Europe gândită de Mazzini în 1843 arăta astfel: Peninsula Iberică, Franţa,
Confederaţia Ţărilor de Jos şi Belgia, Statele Britanice, Scandinavia (cuprinzând Suedia,
Norvegia şi Danemarca), Confederaţia germană, Confederaţia Alpilor (formata din Elveţia,
Savoia şi Tirolul german), Italia, Grecia (cu insulele arhipelagului, Epirul, Macedonia,
Rumelia şi Constantinopolul), Iliria (sau Iugoslavia), Confederaţia româna (pod între slavi şi
latini), Confederaţia formata din Boemia, Moravia şi popoarele slovace din Ungaria, Polonia
(cu graniţele dinainte de 1772) şi Rusia. Pentru aceasta trebuia creata „o conştiinţă de
apartenenţă la Europa” şi conceput „un model european” care sa uniformizeze mentalitatea
societăţii civile. Prin fondarea „Societăţii de emancipare balcanică” va milita pentru o
confederaţie sud-dunăreană care urma să se extindă spre nord, pentru a cuprinde şi celelalte
state de „civilizaţie bizantină". Pe baza acestui model proiecta de fapt o confederaţie latină şi
alta protestanta (germanica) utilizând sistemul republican, fiind singurul care conferă
„egalitate intre state şi posibilitatea conducerii lor absolute de către noi”.
Aportul românesc la împlinirea idealurilor supreme şi materializarea principiilor
„Europei Naţiunilor" se traduce prin Unirea din 1859, Independenţa din 1877-1878 şi
România Mare din 1918. Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu în direcţia
consolidării păcii si securităţii internaţionale, în cadrul Ligii Naţiunilor va da noi dimensiuni
misiunii europene a românilor în perioada interbelică.
Faţă de toate acestea, concluzia generală este că între noi şi popoarele continentului nu
pot fi evidenţiate frontiere de civilizaţie şi obiceiuri, de mentalitate şi trăire. Mihai Eminescu
spunea „chestiunea română e o chestiune europeană şi daca puterile europene ar sacrifica
interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii, acesta este rezultatul faptelor istorice”
(iunie 1878).
V.2. Istoricul relaţiilor Uniunii Europene cu România
Primele relaţii dintre Comunităţile Europene şi România au constat în încheierea unui
Acord Comercial în anul 1980, care ulterior a fost suspendat de către Comunităţi.
14 “Numai după ce va fi constituită şi organizată naţiunea română, pe temeiul libertăţii egale, atunci să se facă federaţiune cu ungurii pentru apărare comună, cum face o naţiune liberă cu o altă naţiune liberă” (Simion Bărnuţiu, 1851).
50
Un nou Acord de Comerţ şi Cooperare a fost semnat în 1991, iar la 1 februarie 1993 a
fost semnat un Acord de Asociere.
Din ianuarie 1991, România beneficiază de programul PHARE, prin care a primit
sprijin tehnic şi financiar în domeniile cele mai importante ale economiei.
În perioada 1991-1993 Comunităţile au acordat României, prin programul PHARE,
360 milioane ECU, devenind cea de-a doua mare beneficiară a programului după Polonia
(între 1995-1997 fondurile PHARE s-au ridicat la 284 milioane ECU).
Până în prezent programul PHARE al UE a alocat României 740 milioane ECU sub
formă de ajutor nerambursabil.
Domeniile prioritare pentru sprijinul acordat de UE prin programul PHARE includ:
-privatizarea şi restructurarea întreprinderilor;
-agricultură;
-sector bancar;
- învăţământul (în domeniul învăţământului superior fiind înfiinţate mai multe
programe: TEMPUS, SOCRATES, LEONARDO, având drept obiective restructurarea
învăţământului superior, încurajarea cooperării între universităţi şi întreprinderi, recunoaşterea
reciprocă a diplomelor de studii);
-cercetarea ştiinţifică, (în acest domeniu, un program de asistenţă a început în 1992,
derulându-se în două faze, până în 1997, urmând reorganizarea cercetării, dezvoltarea
institutelor de proiectare, formarea de specialişti, mobilitatea internaţională a cercetărilor; alte
programe în domeniul cercetării sunt:
-COPERNICUS, PECO, EUREKA, COST, din care beneficiază o serie de institute de
cercetare);
-dezvoltarea economică locală desfăşurată de asemenea în două faze, între 1991-1997,
urmând dezvoltarea regională durabilă şi crearea de noi locuri de muncă;
-ocuparea forţei de muncă şi politica socială (în acest domeniu fiind iniţiate Programul
pentru Dialog Social şi Programul PHARE pentru Dezvoltarea Serviciilor Sociale – SESAM);
-reforma în domeniul energetic (în acest domeniu România beneficiază de programul
SYNERGY, coordonat de Comisia Europeană DG XVII);
-protecţia mediului înconjurător (fiind iniţiate Programul Ecologic al Mării Negre,
Programul Ecologic al Dunării, Programul CORINE privind identificarea ecosistemelor aflate
în pericol, Programul European de Cercetare al Calităţii Aerului şi Sănătăţii);
- dezvoltarea infrastructurii (vizând dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor);
-reforma administraţiei publice (vizând ajutorul acordat unor instituţii: statistică, vămi,
standarde, sau susţinerea reformei în diferite ministere: finanţe, industrie, mediu);
51
-dezvoltarea societăţii civile (fiind iniţiată Programul PHARE pentru Democraţie,
Programul pentru Parteneriat şi Consolidarea Instituţională, Programul LIEM privind
acordarea de asistenţă socială categoriilor defavorizate, Programul pentru Dezvoltarea
Societăţii Civile).
La 1 februarie 1993, la Bruxelles, Comunităţile Europene au semnat Acordul
European de Asociere cu România, care a intrat în vigoare în totalitatea sa la 1 februarie 1995
(ratificat de România prin Legea 20/6 aprilie 1993). Acordul stabileşte un cadru favorabil
dialogului politic şi include prevederi privind cooperarea economică, socială, financiară,
culturală.
Prevederile instituţionale cuprinse în titlul IX al Acordului stabilesc:
-înfiinţarea unui Consiliu de Asociere format din membrii ai Guvernului României şi
membrii ai Consiliului şi Comisiei Europene; (având drept de decizie);
-înfiinţarea unui Comitet Parlamentar de Asociere – compus din membrii ai
Parlamentului României şi ai Parlamentului European, (având atribuţii consultative).
În urma semnării Acordului de Asociere, România a acreditat un ambasador pe lângă
UE din Bruxelles, iar Comisia Europeană a deschis o Delegaţie la Bucureşti în septembrie
1993. la 22 iunie 1995, România a depus cererea de aderarea la UE.
La întâlnirea Consiliului European de la Luxemburg din decembrie 1997 s-a hotărât că
Parteneriatele pentru aderare, constituie factorul cheie al strategiei de pre-aderare şi vor
mobiliza într-un cadru unic toate formele de asistenţă pentru ţările candidate.
Comisia a hotărât realizarea Parteneriatului pentru Aderare după consultări cu
România pe baza principiilor, priorităţilor, obiectivelor şi condiţiilor stabilite de Consiliu.
Implementarea Parteneriatului pentru Aderare este controlată de câtre Comisia
Europeană, în cadrul punerii în aplicarea a Acordului de Asociere.
În avizul pe care Comisia l-a înaintat Consiliului în iulie 1997, conform art. O din
Tratatul de la Maastricht (art. 49 UE/Amsterdam)a recomandat ca negocierile pentru aderare
cu România să fie începute atunci când aceasta va face progrese suficiente în satisfacerea
condiţiilor pentru a deveni membru al UE aşa cum au fost definite la Copenhaga de Consiliul
European.
V.3. Demersuri coerente ale României în direcţia integrării europene
România a întreprins o serie de activităţi pe linia aderării la UE15, practic fiind
imposibil de a le prezenta într-un spaţiu limitat. Sintetizând şi sistematizând se pot enumera
următoarele tipuri de acţiuni mai importante:
15 Aurel Burciu, “politici si tehnici de comert exterior, Editura Universitatii Suceava, 1999
52
pe plan instituţional – constituirea unui mecanism naţional de pregătire a
aderării structurat pe trei nivele: bilateral, parlamentar şi guvernamental;
pe linia armonizării legislative – elaborarea şi actualizarea lunară a
armonogramei şi a tabelelor de concordanţă legislativă;
pe linia urmăririi şi evaluării modului de aplicarea a Acordului European –
crearea sistemului de programare şi monitorizare a tuturor activităţilor de
pregătire a integrării;
pe linia informării, documentării şi training-ului – crearea Centrelor de
informare şi consultanţă specializate, în Bucureşti şi în ţară, schimburi de
experienţă, conferinţe, stagii la Comisia Europeană şi, recent, începerea
funcţionării Institutului European din România;
coordinarea asistenţei financiare nerambursabile acordată de UE;
twinning16;
screening17;
începerea negocierilor ş.a.
Relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană se desfăşoară în cadrul oferit de
Acordul European de Asociere, folosind instrumentele Strategiei întărite de pre-aderare
lansată de Agenda 2000 şi consfinţită de Consiliul European de la Luxemburg din decembrie
1997. Cum se ştie, România a depus cererea de aderare la UE în iunie 1995 şi a fost acceptată
ca stat candidat la Consiliul European de la Luxemburg, odată cu lansarea procesului de
lărgire a Uniunii. Punerea în aplicare a Strategiei întărite de pre-aderare a extins cadrul
relaţiilor dintre UE şi România dincolo de cadrul acordurilor de asociere. De aceea, a fost
necesară dezvoltarea şi completarea structurii şi a modului de funcţionare a cadrului
instituţional creat în baza Acordului European, încât să permită îndeplinirea noului mandat în
contextul etapei consolidate de preaderare.
Pe plan intern, strategia de pre-aderare este aplicată prin Programul Naţional pentru
Aderare a României la Uniunea Europeană (PNAR), având ca obiectiv general îndeplinirea
criteriilor de aderare şi ca obiectiv intermediar îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului pentru
Aderare convenit cu UE (PA). PNAR este documentul programatic intern fundamental al
procesului de pregătire a aderării , fiind conceput ca un instrument de planificare strategică
care este supus actualizării anuale şi care reflectă cu acurateţe stadiul acestor pregătiri şi
măsurile de reformă întreprinse, precum şi cele care va trebui să fie aplicate în etapa
următoare. În ce priveşte actualizarea PNAR, eforturile se concentrează, în principal, pe
evaluarea gradului de îndeplinire a obiectivelor prevăzute în PA şi pe remedierea deficienţelor 16 Asistenţă tehnică acordată de experţi din administraţia publică a statelor membre UE17 Procesul de examinare analitică a tuturor capitolelor de aderare
53
semnalate în Raportul periodic al Comisiei Europene (RP). În acelaşi timp, în variantele
actualizate ale PNAR sunt valorificate şi rezultatele procesului de examinare analitică pentru
toate cele 31 de capitole (screening) şi sunt integrate şi programele sectoriale (inclusiv în ceea
ce priveşte fondurile pre-structurale).
În noul context creat de deschiderea negocierilor de aderare, PNAR îşi va amplifica
importanţa ca urmare a contribuţiei majore pe care o are desfăşurarea corespunzătoare a
acestora.
Se poate afirma că România a aderat la Uniunea Europeană bazandu-se pe propriile
sale eforturi, pe amploarea şi ritmul dezvoltărilor din interiorul ţării şi de rezultatele acţiunilor
întreprinse, pe voinţa promovării reformelor şi restructurării economiei, pe modernizarea
aparatului administrativ, pe modul hotărât al Guvernului şi Parlamentului de a susţine acest
obiectiv.
În acest demers, extrem de complex şi de dificil, a fost imperios necesară contribuţia
tuturor forţelor politice, a tuturor cetăţenilor ţării, pentru care deschiderea negocierilor a oferit
noi motive de speranţă şi de concentrare a energiilor creatoare, un stimulent pentru acţiunile
viitoare.
Aderarea României la Uniunea Europeană s-a suprapus în cea mai mare parte cu
prevederile reformelor noastre interne, iar în acest drum dificil România nu a fost niciodată
singură. Conform angajamentelor din Acordul European de Asociere, în urma progresele
înregistrate pe drumul integrării europene România a primit sprijin constant din partea
Comisiei Europene şi a statelor membre ale UE.
V.4. Parteneriatul pentru aderare
În comunicarea “Agenda 2000”, Comisia europeană a formulat o serie de propuneri
pentru a întări strategia de preaderare a tuturor statelor candidate din Europa centrală şi de est.
Această strategie urmăreşte obiectivul general de a oferi un program coerent pentru aderarea
la Uniunea Europeană şi în particular se referă la:
Reunirea diverselor forme de susţinere oferite de Uniunea Europeană într-un
cadru unic,respectiv parteneriatele de aderare;
Familiarizarea candidaţilor cu procedurile şi politicile Uniunii Europene
oferindu-le posibilitatea de a participa la unele programe comunitare.
Obiectivul
54
Scopul parteneriatului pentru aderare (adoptat în martie 1998 şi modificat în
decembrie 1999 şi în ianuarie 2002) este de a introduce într-un cadru juridic sectoarele
prioritare de muncă definite în opinia Comisiei europene asupra cererii de aderare a
României, instrumentele financiare disponibile pentru a consimţi României să realizeze
asemenea priorităţi şi condiţii spre care va fi îndreptată asistenţa. Parteneriatul a constituit
suportul dintr-o serie de instrumente menite să asiste ţările candidate în pregătirile pentru
aderare. Aceste instrumente au cuprins printre altele un program naţional pentru adoptarea
acquis-ului comunitar, evaluarea cu privire la priorităţile din cadrul politicii economice, pactul
pentru combaterea criminalităţii organizate, planul de dezvoltare naţională, de asemenea şi
alte programe sectoriale necesare participării la fondurile structurale după aderare şi punerea
în practică a planurilor ISPA şi SAPARD înainte de aderare.
În 2002 parteneriatul pentru aderare a folosit ca punct de plecare pentru elaborarea
unui plan de acţiune pentru potenţialul capacităţii administrative şi judiciare române. Aceste
instrumente nu au fost parte integrantă a prezentului parteneriat, dar priorităţile au fost
compatibile cu el. Supravegherea realizării parteneriatului pentru aderare a fost asigurată în
cadrul Acordului european între Uniunea Europeană şi România.
Priorităţi
Au fost împărţite în două grupe: pe termen scurt şi pe termen mediu. Chestiunile
prioritare din primul grup sunt acelea pe care România era în gradul de a le rezolva şi care o
făceau să progreseze în cursul anului 2000. Realizarea celor din a doua grupă ar fi trebuit să
fie terminate până la sfârşitul anului 2003. România a respectat parţial priorităţile relative
criteriilor economice şi politice. Au fost însă respectate în toată întinderea lor sau în totalitate
priorităţile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, libertatea prestării serviciilor, libera
circulaţie a capitalurilor, dreptul societăţilor comerciale, politica industrială, telecomunicaţiile
şi tehnologiile informaţionale, cultura şi politica audio-vizualului, politica de mediu şi
uniunea vamală.
În decembrie 1999 priorităţile parteneriatului pentru aderare au fost revăzute. În
februarie 2002 a fost publicată ultima modificare (decizia 2002/92 CE), care constituie baza
evaluării efectuate de Comisie în decursul anului 2002.
Sectoarele prioritare sunt următoarele:
reforma economică
potenţialul capacităţii instituţionale şi administrative
piaţa internă
55
justiţia şi afacerile interne
mediul
criteriile politice
agricultura
transporturi
şomajul şi afaceri sociale
politica regională şi de coeziune.
V.5. Cadrul instituţional al dialogului Uniunea Europeana - România
Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte, şi Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a intrat în vigoare la 1 februarie
1995. Cadrul dialogului instituţionalizat între cele două părţi a fost stabilit la doua niveluri:
parlamentar;
executiv.
1. La nivel parlamentar, dialogul România - Uniunea Europeana s-a desfăşurat prin
intermediul Comitetului Parlamentar de Asociere România - Uniunea Europeana. Comitetul
Parlamentar are în componenţa sa membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului
European, iar reuniunile sale se desfăşoară de doua ori pe an, la Bucureşti, respectiv
Bruxelles. Din 20 aprilie 1995, data primului Comitet Parlamentar s-au desfăşurat mai multe
reuniuni ale acestui organism. Părţile implicate participă cu câte doisprezece membri,
conducătorii delegaţiilor asigurând în acelaşi timp şi co-preşedinţia Comitetului Parlamentar
de Asociere. Reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de
recomandare, document cu valoare politica. Acesta este înaintat în acelaşi timp Guvernului
României şi instituţiilor comunitare. Documentul se consideră adoptat prin votul majorităţii
fiecărei părţi participante la reuniune. Având în vedere importanţa procesului de integrare
europeană, la nivelul Parlamentului României funcţionează Comisia pentru Integrare
56
Europeana. Atribuţiile acestei comisii acoperă un domeniu vast al procesului, de la
problemele de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară până la stabilirea
strategiei şi priorităţilor în domeniul integrării europene. În realizarea acestor deziderate
Comisia pentru Integrare Europeana a Parlamentului colaborează cu comisiile de politica
externă ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
2. La nivel executiv, dialogul instituţional intre România şi Uniunea Europeană s-a
desfăşurat la nivelul Consiliului de Asociere şi al Comitetului de Asociere. Acesta din urmă,
conform art. 110 din Acordul European de Asociere, asistă Consiliul de Asociere în
îndeplinirea sarcinilor sale. Discuţiile s-au desfăşurat la nivel bilateral, Comitetul de Asociere
fiind format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi reprezentanţi ai
Consiliului Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei Europene pe de alta parte.
Reuniunile acestui organism se desfăşoară anual, de regulă în luna octombrie, alternativ în
capitala României şi la Bruxelles. Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere
stabileşte îndatoririle Comitetului de Asociere, inclusiv pregătirea şedinţelor Consiliului de
Asociere şi modul de funcţionare a Comitetului.
Subcomitetele de Asociere, care au o procedură de desfăşurare asemănătoare
Comitetului de Asociere, analizează punctual domeniile care fac obiectul Acordului de
Asociere. În cadrul reuniunilor fiecărui subcomitet sunt discutate problemele legate de
transpunerea în legislaţia naţională a acquis-ului comunitar, dezvoltarea instituţională precum
şi raporturile România – UE apărute ca urmare a aplicării Acordului de Asociere. Având în
vedere monitorizarea şi implementarea întregului acquis comunitar, în funcţie de problematica
fiecărui domeniu de activitate, s-au structurat următoarele subcomitete:
- Subcomitetul 1 - Agricultură şi Pescuit;
- Subcomitetul 2 – Piaţa internă;
- Subcomitetul 3 – Comerţ, Industrie Produse CECO;
- Subcomitetul 4 – Aspecte economice şi monetare, Circulaţia capitalurilor şi
Statistica;
- Subcomitetul 5 - Inovaţie
- Subcomitetul 6 – Transport, Protecţia mediului, energie (inclusiv Reţele Trans-
europene)
- Subcomitetul 7 – Dezvoltare regională, Ocuparea forţei de muncă şi politici
sociale
- Subcomitetul 8 – Vama, Droguri, spălarea banilor
57
Reforma instituţională la nivelul ministerelor, agenţiilor naţionale şi celorlalte instituţii
ale administraţiei publice centrale, precum şi al prefecturilor vizează, în principal întărirea
substanţială a compartimentelor pentru integrarea europeană (sau constituirea lor, după caz) şi
aplicarea efectivă a subordonării directe a lor conducătorului instituţiei respective. Prin
aplicarea principiului subsidiarităţii s-au suplimentat considerabil atribuţiile care revin acestor
compartimente în procesul de pregătire a aderării.
Una din provocările majore cu care se confruntă încă ţările candidate este nevoia de a-
şi consolida capacitatea administrativă şi juridică de punere în aplicare a acquis-ului. Din
1998, Comisia Europeană a început să mobilizeze resurse umane şi financiare semnificative
pentru a le ajuta în acest proces, recurgând la mecanisme de twinning al administraţiei şi
organismelor. Comisia a mai accentuat prioritatea acordată construcţiei instituţionale prin
planuri de acţiune în vederea consolidării capacităţii administrative şi juridice şi prin
elaborarea unei foi de parcurs pentru România.
Procesul de twinning, finanţat în cadrul programului PHARE, pune la dispoziţia ţărilor
candidate gama largă de competenţe ale statelor membre prin detaşarea funcţionarilor publici
pe termen lung, prin misiuni pe termen scurt ale experţilor şi prin formare profesională de
scurtă durată. În plus, ţările candidate au posibilitatea de a profita de experienţa statelor
membre prin „twinning light” care constă într-un schimb de competenţe tehnice în vederea
susţinerii unor proiecte cu întindere limitată. Pentru România, 97 proiecte de twinning au fost
puse în aplicare în perioada 1998-2002. Twinning-ul va continua să fie un element cheie al
programului 2003, aducându-şi contribuţia la 21 proiecte. Proiectele acoperă o gamă largă de
sectoare inclusiv justiţie şi afaceri interne, piaţa internă, reforma administraţiei publice,
afaceri sociale şi ocuparea forţei de muncă.
V.6. Cadrul financiar al aderării1
Programul PHARE
Programul PHARE 2000 pentru România prevedea un împrumut naţional de 250
milioane de euro. A fost pe deasupra încredinţată o suplimentare de 13 milioane de euro
cooperării transfrontaliere cu Bulgaria (8 milioane) şi cu Ungaria (5 milioane). Programul
PHARE 2001 a acordat României 273,7 milioane de euro, cu o suplimentare de 13 milioane
de euro destinat cooperării transfrontaliere cu Bulgaria şi cu Ungaria. PHARE 2002 a acordat
229 milioane, plus o suplimentarea de 36,5 milioane în favoarea întăririi capacităţii
1 Pentru mai multe detalii privind aspectul in discutie, a se vedea , Elena Hlaciuc , “contabilitatea financ iara armonizata cu directivele contabile europene si standardele internationale de contabilitate” (O:M:F:P nr.306/2002,Edit.did.si ped.Bucuresti 2002)
58
instituţionale. Un alt pachet de 13 milioane de euro era destinat cooperării transfrontaliere cu
Bulgaria (8 milioane) şi cu Ungaria (5 milioane).
Autorităţile tării partenere îşi asumă responsabilităţile contractuale şi a plăţilor legate
de ajutoare. Totodată, regulamentul financiar al Comunităţii europene obligă Comisia să
supravegheze asupra procedurii stipulate în contracte şi să aprobe orice contract finanţat
PHARE şi semnat de ţara parteneră înainte de intrarea lui în vigoare.
Ajutoarele de preaderare
Cu începere din 2000 ajutoarele financiare cuprind un ajutor în domeniul agricol şi al
dezvoltării rurale (SAPARD) şi un instrument structural (ISPA) care dă prioritate măsurilor
luate în sectoarele din transport şi mediu. Regulamentul care coordonează ajutoarele PHARE,
SAPARD şi ISPA, adoptat în iunie 1999, dă voie Comisiei să exercite controlul atunci când
consideră insuficient controlul financiar efectuat de ţara beneficiară.
Între 2000 şi 2006, cheltuielile anuale în cadrul SAPARD ating media de 270 milioane
de euro, din care 153 proveniţi din FEAOG. În aceeaşi perioadă, în fiecare an este destinat
României o valoare cuprinsă între 208 şi 207 milioane de euro în cadrul instrumentului ISPA.
În perioada 2000-2002, valoarea ajutoarelor financiare disponibile a fost de 1.890
milioane de euro (PHARE: 242 milioane, SAPARD: 150 milioane, ISPA: între 208 şi 270
milioane). SAPARD 2002 a acordat României circa 157,9 milioane de euro. Pachetul acordat
cu titlu de ISPA în acel an variază între 217,8 şi 283,2 milioane.
Programul PHARE 2003 pentru România prevede o alocare de 265,5 milioane EURO
pentru Programul Naţional. În plus, 13 milioane EURO au fost alocate pentru programe de
cooperare transfrontalieră cu Bulgaria (8 milioane EURO) şi Ungaria (5 milioane EURO).
Alte 7,3 milioane EUR au fost alocate pentru investiţii în domeniul cooperării
transfrontaliere la frontierele externe ale României. Programul Phare 2003 se axează pe
următoarele priorităţi:
- Criterii politice: PHARE continuă să susţină acţiunile în domeniul protecţiei
copilului şi asistă la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a
situaţiei romilor (cu accent pe educaţie). Se acordă sprijin financiar şi pentru
implementarea strategiei de integrare a persoanelor cu handicap, de
consolidare a instituţiilor de prevenire şi combatere a discriminării şi de
susţinere a societăţii civile (34,9 milioane EURO).
59
- Criterii economice: se acordă sprijin Băncii Naţionale a României pentru a-
şi consolida capacitatea în domenii legate de acquis, pentru a ajuta Guvernul
să-şi îmbunătăţească analiza economică şi de planificare macroeconomică şi
pentru cadastrul naţional (11,4 milioane EURO).
- Consolidarea capacităţii administrative: se acordă sprijin pentru
consolidarea capacităţii de a gestiona, monitoriza şi evalua programele
finanţate de UE, pentru dezvoltarea sistemului informatic al Ministerului
Finanţelor, pentru susţinerea reformei administraţiei publice prin
continuarea programului „Young Professionals” şi prin consolidarea
instituţiilor pentru Parlamentul României (27,4 milioane EURO).
- Respectarea obligaţiilor acquis-ului: se acordă asistenţă sub formă de
twinning, asistenţă tehnică şi investiţii în următoarele domenii: agricultură;
energie; transporturi; statistică; afaceri sociale; ocuparea forţei de muncă;
mediu; sănătate; telecomunicaţii; justiţie şi afaceri interne; şi vamă (56,4
milioane EURO).
- Coeziune economică şi socială: se va acorda un ajutor prin investiţii pentru
programele de dezvoltare regională care se axează pe zonele care se
confruntă cu probleme speciale. De asemenea, sunt finanţate măsuri
complementare de construcţie instituţională la nivel naţional şi regional (112
milioane EURO).
- Participarea la programe comunitare (23,4 milioane EURO).
De asemenea, România participă şi beneficiază de programe multinaţionale şi
orizontale finanţate din PHARE, cum ar fi TAIEX ( Biroul de Asistenţă Tehnică şi Schimb
de Informaţii), mecanismul în favoarea întreprinderilor mici şi mijlocii, SIGMA (Sprijin
pentru îmbunătăţirea instituţiilor guvernamentale şi a sistemului de gestionare) şi programe de
securitate nucleară. În afară de acestea, România mai participă la următoarele programe şi
agenţii comunitare: Leonardo da Vinci II, Socrates II, Tineret, Life III, program multianual
pentru întreprinderi şi spirit întreprinzător, Cultură 2000, al şaselea program-cadru pentru
cercetare şi dezvoltare tehnologică, Euratom, Egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi,
Combaterea discriminării, IDA II, e-content, Vamă, Fiscalis, Program de acţiune comunitar în
domeniul sănătăţii publice, Măsuri de stimulare în domeniul ocupării forţei de muncă,
Mecanism de protecţie civilă. Din ianuarie 2002 România participă la Agenţia Europeană
pentru Mediu.
PHARE ajută la acoperirea unei părţi din cheltuielile de participare la aceste programe
şi agenţii. Pentru a eficientiza procedurile juridice comunitare şi pentru a înlesni în acest mod
60
participarea viitoare a României la programele comunitare, în februarie 2002 Consiliul de
asociere UE-România a adoptat o decizie de stabilire a principiilor generale ale unei astfel de
participări.
În general, impactul PHARE a fost pozitiv. Transferul efectiv de know-how, de
echipamente şi de resurse financiare a avut loc într-un număr de domenii importante, cum
ar fi:
- Infrastructura transporturilor (reabilitarea tronsonului Vestem - Miercurea
Ciuc de pe şoseaua Bucureşti-Arad şi a tronsonului rutier Râmnicu Sărat -
Mărăşeşti şi lărgirea tronsoanelor de pe şoseaua Bucureşti – Giurgiu).
- Justiţie şi afaceri interne: consolidarea gestionării frontierelor şi gestionarea
fenomenului migraţiei; sprijin pentru prevenirea şi controlul spălării banilor.
- Susţinerea investiţiilor în vederea înfiinţării de noi întreprinderi şi a
dezvoltării întreprinderilor mici existente.
- Iniţierea activităţilor în domeniul dezvoltării resurselor umane şi al formării
profesionale în conformitate cu priorităţile Fondului Social European.
- Lupta împotriva marginalizării şi excluderii sociale prin îmbunătăţirea
accesului la educaţie al grupurilor defavorizate, în special a romilor.
- Susţinere în favoarea unei colaborări consolidate între autorităţile naţionale
şi locale cu privire la implementarea strategiei naţionale de îmbunătăţire a
situaţiei romilor , în special prin alocarea fondurilor pentru proiecte de
parteneriat local prin Centrul de resurse pentru comunităţile de romi.
- Susţinere în favoarea societăţii civile pentru consolidarea organismelor şi
asociaţiilor neguvernamentale în domenii cum ar fi: prevenirea şi
combaterea discriminării, educaţie civică, promovarea drepturilor omului,
administraţie locală, media, dezvoltarea ONG-urilor şi formare, practica şi
organizarea parlamentară, reforma penală, egalitatea sexelor, susţinere
pentru grupurile defavorizate, parteneriat între ONG-uri şi autorităţile locale
şi crearea unei reţele de birouri de întrajutorare socială.
- Susţinerea dezvoltării unor servicii moderne de protecţie a copilului prin
proiecte propuse şi implementate de autorităţi locale şi sensibilizare cu
privire la drepturile copilului.
Programul PHARE permite o descentralizare crescută a gestionării, ceea ce implică
eliminarea cerinţei de aprobare ex ante de către Delegaţia Comisiei pentru licitaţii şi
contractări. Această abordare a fost evidenţiată în foaia de parcurs pentru România. Pentru ca
acest lucru să fie posibil, trebuie să fie îndeplinite condiţii prealabile stricte care să se aplice
61
gestionării programelor, controlului financiar şi structurii finanţelor publice. Un sistem de
implementare descentralizat şi extins (EDIS) trebuie pus în aplicare până cel târziu la sfârşitul
anului 2004.
România s-a angrenat în pregătirea pentru EDIS în conformitate cu cele patru etape
expuse în „Foaia de parcurs pentru EDIS cu privire la ISPA şi PHARE”. România a finalizat
prima etapă, evaluarea deficienţelor şi s-a angrenat în etapa a doua, înlăturarea deficienţelor.
Comisia a aprobat programul SAPARD pentru România în noiembrie 2000. Suma
alocată de Comisie pentru SAPARD în România pentru 2003 este de 162,2 milioaneEURO.
Pentru 2002 s-au alocat 160,6 milioane EURO.
V.7. Evaluarea progreselor înregistrate de România în baza „criteriilor de la Copenhaga”
Consiliul European, întrunit la Copenhaga în iunie 1993, prevede următoarele: „Ţările
asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc pot deveni membre ale Uniunii Europene.
Aderarea fiecărei ţări va avea loc de îndată ce acesta va fi capabilă să-şi asume obligaţiile
ce-i revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care le implică aderarea.
Calitatea de membru implică următoarele:
ca ţara să aibă instituţii stabile care garantează democraţia, primatul legii,
drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
existenţa unei economii de piaţă funcţionale, cu capacitatea de a face faţă
la presiunile concurenţiale şi la forţele de piaţă din cadrul Uniunii;
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce rezultă în urma aderării, inclusiv
aderarea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare”.
Primul, criteriul politic este o condiţie sine qua non pentru începerea negocierilor de
aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite în momentul aderării. Al treilea
criteriu presupune că noii membrii adoptă şi aplică în mod corect politicile şi normele Uniunii
Europene, aşa-zisul „acquis”.
Consiliul european de la Madrid, din decembrie 1995, a precizat în mod clar că se
impune necesitatea creării graduale a condiţiilor pentru integrarea statelor candidate, în
special prin creşterea calităţii activităţii desfăşurate de administraţiile naţionale ale ţărilor
asociate. De aceea, a decis că este necesar să adauge la cele trei criterii stabilite de Consiliul
European de la Copenhaga un al patrulea criteriu pentru a deveni membru al Uniunii
Europene şi anume: capacitatea administrativă de aplicare şi implementare efectivă a acquis-
ului comunitar.
62
Criteriile politice
Criteriile politice de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga din iunie
1993, care trebuie îndeplinite de către ţările candidate, stipulează că aceste ţări trebuie să fi
realizat „stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectarea şi protecţia minorităţilor18”.
În Avizul din 1997 privind cererea României de aderare la UE, Comisia a constatat că
noile instituţii ale României sunt democratice şi în prezent stabilitatea lor pare să fie garantată.
Alegerile din noiembrie 1996 au fost libere şi corecte. Neajunsuri ar fi: lipsa unei strategii
naţionale pentru eradicarea corupţiei, necesitatea îmbunătăţirii procedurilor judecătoreşti şi
protejarea libertăţilor individuale faţă de acţiunile poliţieneşti şi ale poliţiei secrete sau
derularea proceselor penale, integrarea socială a romilor şi în fine garantarea unor măsuri de
prevedere adecvate pentru susţinerea copiilor instituţionalizaţi.
În Raportul periodic din 2006, Comisia declara că România a îndeplinit criteriile
politice. S-au realizat progrese semnificative prin decizia de demilitarizarea a Poliţiei şi
crearea de structuri instituţionale pentru combaterea corupţiei. Comisia recomandă
îmbunătăţirea sistemului decizional şi legislativ. În special Guvernul să recurgă la cât mai
puţine ordonanţe de urgenţă, iar parlamentul să-şi intensifice sistemul legislativ. Reforma
sistemului judiciar a fost la scară redusă, un motiv principal ar fi lipsa resurselor financiare şi
intervenţia executivului în sistemul judecătoresc. S-au făcut progrese semnificative în ceea ce
priveşte protecţia copilului, prin reducerea numărului de copii instituţionalizaţi şi creşterea
nivelului de trai şi a fost pusă în practică Strategia naţională privind îmbunătăţirea situaţiei
romilor în vederea combateri discriminării şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai deşi sunt
necesare resurse financiare suplimentare pentru a se realiza progrese în continuare.
Avizul Comisiei europene din noiembrie 2005 a constatat că România continuă să
îndeplinească criteriile politice. În anul în curs au fost lansate mai multe iniţiative pozitive de
reformare a administraţiei publice şi a justiţiei. De exemplu, Statutul Funcţionarului Public a
fost revizuit şi a fost iniţiată o profundă reorganizare a sistemului instanţelor de judecată.
18 Între timp, prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam din mai 1999, criteriile politice definite la
Copenhaga au fost consfinţite ca principiu constituţional în Tratatul privind Uniunea Europeană. În art. 6 alin.
(1) din Tratatul consolidat privind Uniunea Europeană se arată: “Uniunea se întemeiază pe principiile libertăţii,
democraţiei, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale statului de drept”. În consecinţă,
art. 49 din Tratatul consolidat prevede că “Orice stat european care respectă principiile expuse în art. 6 alin (1)
poate solicita să devină membru al Uniunii”. Aceste principii au fost subliniate în Carta Drepturilor
Fundamentale aleUniunii Europene, proclamată la Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000.
63
Administraţia publică din România a fost caracterizată în continuare prin proceduri greoaie,
lipsite de transparenţă şi o capacitate limitată de punere în aplicare a politicilor. În sistemul
juridic trebuia îmbunătăţită atât gestiunea cazurilor, cât şi coerenţa deciziilor şi sporirea
independenţei puterii judecătoreşti.
România trebuiea, de asemenea, să elaboreze o strategie pentru a lansa reforma
procesului politic şi legislativ. Utilizarea restrânsă a ordonanţelor de urgenţă a reprezentat un
progres. Legile privind libertatea de informare şi transparenţa în procesul legislativ a
reprezentat, de asemenea, evoluţii pozitive, dar care nu au fost decât parţial puse în aplicare.
Reforma constituţională a sistemului parlamentar ar trebuit să fie însoţită de măsuri privind
mărirea capacităţii parlamentare în vederea exercitării unui control eficient asupra proiectelor
de legi.
Corupţia a fost în continuare un fenomen larg răspândit în România, afectând
societatea sub toate aspectele sale. În cursul perioadei de raportare, au fost lansate o serie de
măsuri însă aplicarea politicii generale de luptă împotriva corupţiei este în continuare limitată.
Măsurile luate nu au încă nici un efect, eforturi mult mai mari fiind necesare în acest sens.
România a continuat să respecte drepturile omului şi libertăţile fundamentale şi a făcut
progrese considerabile în domenii importante. Au fost create structuri pentru punerea în
aplicare a legislaţiei antidiscriminare iar câteva cazuri de discriminare au fost sancţionate.
Capacitatea instituţională a Avocatului Poporului a fost întărită. Progresele semnificative în
ceea ce priveşte protecţia copilului, consemnate în raportul de anul trecut, au fost continuate şi
au fost luate noi iniţiative pentru consolidarea drepturilor minorităţilor naţionale. Strategia în
favoarea comunităţii romilor este încă în curs de aplicare, deşi rezultatele au fost limitate
datorită resurselor insuficiente. În mod similar, procesul de restituire a proprietăţilor a
continuat, dar este încă departe de a fi finalizat.
Au fost lansate reforme şi în alte domenii, cum ar fi: modernizarea poliţiei,
îmbunătăţirea serviciilor de asistenţă acordate persoanelor cu handicap, consolidarea luptei
împotriva excluderii sociale, întărirea dialogului social.
Criteriile economice
Existenţa unei economii de piaţă funcţionale presupune liberalizarea preţurilor şi a
schimburilor comerciale, precum şi instituirea unui sistem juridic care să fie efectiv pus în
aplicare, inclusiv în ceea priveşte drepturile de proprietate. Stabilitatea macroeconomică şi
consensul asupra politicii economice măresc performanţele unei economii de piaţă. Un sector
financiar bine dezvoltat, precum şi absenţa oricăror obstacole semnificative la intrarea pe
piaţă sau la ieşirea de pe piaţă măresc încă şi mai mult eficienţa economiei.
64
Capacitatea de adaptare la presiunea concurenţială şi la forţele de piaţă în cadrul
Uniunii depinde de existenţa unei economii de piaţă şi a unui cadru macroeconomic stabil,
care să permită agenţilor economici să ia decizii într-un cadru predictibil. Acest criteriu
necesită, de asemenea, suficient capital uman şi fizic, inclusiv infrastructură. Întreprinderile
de stat trebuie restructurate şi toate întreprinderile trebuie să investească în vederea
îmbunătăţirii eficienţei. În plus, cu cât întreprinderile au mai mult acces la finanţare externă şi
cu cât reuşesc să restructureze şi să fie mai inovatoare, cu atât mai mare va fi capacitatea lor
de adaptare. Pe ansamblu, cu atât o economie este mai capabilă să îşi asume obligaţiile de
membru, cu atât este mai mare nivelul de integrare economică pe care îl realizează cu
Uniunea, înainte de aderare. Volumul şi gama de produse comercializate cu statele membre
ale UE reprezintă dovada unei asemenea integrări.
În Avizul său din 1997 privind cererea de aderare a României la UE, Comisia a
concluzionat: „România a făcut progrese considerabile în crearea unei economii de piaţă”;
aceasta „ar întâmpina dificultăţi grave în a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor de pe
piaţă în interiorul Uniunii, pe termen mediu”.
În Raportul periodic din 2002, Comisia a constatat că: „România a făcut în continuare
progrese pentru a deveni o economie de piaţă, iar perspectivele în acest sens s-au îmbunătăţit.
Aplicarea susţinută şi pe deplin a măsurilor prevăzute, alături de realizarea programului de
reforme ar trebui să dea României capacitatea de a rezista presiunii concurenţiale şi forţelor
de pe piaţă în interiorul Uniunii, pe termen mediu.”
Raportul periodic din noiembrie 2003 nu constată existenţa unei economii de piaţă
funcţionale în România. În plus,recomandă punerea în practică energică şi susţinută a
programului de reformă structurală, pentru ca România să fie capabilă să facă faţă, în viitorul
apropiat, atât presiunii concurenţiale, cât şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii Europene.
Au fost făcute în continuare progrese în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică,
dat fiind că rata inflaţiei şi-a menţinut tendinţa de scădere de la nivelul relativ înalt înregistrat
anterior, în pofida efectuării de ajustări ale preţurilor controlate.. Măsurile de îmbunătăţire a
administraţiei fiscale sunt treptat puse în aplicare. Angajamentele de a controla fondul de
salarii în sectorul public au fost respectate, pe ansamblu, şi au fost iniţiate o serie de acţiuni
pentru întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor, concretizate în special prin relativa
accentuare a disponibilităţii de a deconecta utilizatorii cu restanţe de plată la consumul de
energie.
Privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat s-a accelerat. Proprietatea de stat a
scăzut şi în sectorul bancar, care a continuat să îşi dezvolte rolul de intermediere. Măsuri
administrative de îmbunătăţire a mecanismelor de intrare şi ieşire de pe piaţă au fost iniţiate,
65
concomitent cu diverse iniţiative de îmbunătăţire a mediului de afaceri. Pentru menţinerea
tendinţei de creştere a stabilităţii macroeconomice, măsurile recente de întărire a caracterului
restrictiv al politicii monetare trebuie să fie însoţite de politici fiscale şi salariale prudente,
precum şi de reducerea în continuare a deficitului cvasifiscal.
Previziunile fiscale pe termen mediu trebuie de asemenea să fie consolidate prin
înregistrarea de progrese în domeniul reformei cheltuielilor şi prin îmbunătăţirea gradului
de respectare a obligaţiilor fiscale. Acestea vor contribui la consolidarea disciplinei financiare
a întreprinderilor, care rămâne una din problemele cheie nerezolvate. Măsurile trebuie să se
concentreze asupra cauzelor care stau la baza acumulării continue a arieratelor la bugetul de
stat şi în sectorul energetic. Eforturile de ameliorare a funcţionării mecanismelor de piaţă
trebuie să fie însoţite de o mai mare disponibilitate către închiderea întreprinderilor cu pierderi
şi către stabilirea unor preţuri pentru gazele naturale care să reflecte corect costurile pe termen
scurt şi lung. Întrucât s-a depăşit etapa iniţială, trebuie începute restructurarea şi privatizarea
sectoarelor cheie, precum cel energetic, extractiv şi de transport. Acest lucru va contribui
substanţial la stabilirea unei economii de piaţă funcţionale şi la dezvoltarea capacităţii
României de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii.
V.8. Capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru al UE
În „Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării
2006” se examinează capacitatea României de a îşi asuma obligaţiile de stat membru al UE –
adică cadrul juridic şi instituţional, cunoscut sub numele de acquis, prin care Uniunea îşi
concretizează obiectivele. Pentru fiecare capitol de negociere, se prezintă o evaluare succintă
a modului în care angajamentele asumate în negocieri au fost puse în practică, precum şi o
vedere de ansamblu a dispoziţiilor tranzitorii care au fost acordate. Raportul îşi propune să
furnizeze o evaluare globală a capacităţii României de a îşi asuma obligaţiile de stat membru
al UE şi a drumului care îi mai rămâne de parcurs.
V.8.1. Evoluţia şi stadiul actual al negocierilor de aderarea a României la UE
Negocierile de aderare a României la UE au fost lansate oficial în 15 februarie 2000.
În primul semestru al anului 2000, pe durata preşedinţiei portugheze a UE, România a deschis
şi a închis provizoriu cinci capitole: Cap.16 - Întreprinderi mici şi mijlocii, Cap.17 - Ştiinţă şi
66
cercetare, Cap.18 - Educaţie, formare profesională şi tineret, Cap.26 - Relaţii externe, Cap.
27 - Politica externă şi de securitate comună.
În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la nivel ministerial, care a
avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocieri pentru încă
opt capitole. Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a
numai patru capitole de negociere cu România, în cursul preşedinţiei franceze: Cap.6 -
Concurenţa, Cap.12 - Statistica, Cap.19 - Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei şi Cap.20
- Cultură şi politica în domeniul audio-vizualului.
Dintre cele patru capitole, numai Cap.12 - Statistica a fost provizoriu închis, pentru
celelalte trei capitole fiind solicitate informaţii suplimentare din partea autorităţilor române.
Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru 9 capitole de negociere şi a închis
provizoriu negocierile pentru 6 capitole de negociere.
Din 2000 s-a urmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor pentru aderarea la
Uniunea Europeană printr-o modificare instituţională care a vizat însuşi nucleul sistemului de
coordonare la nivel naţional a activităţii de integrare europeană, prin înfiinţarea Ministerului
Integrării Europene şi a Delegaţiei Naţionale pentru Negocierea Aderării României la UE.
Delegaţia Naţională este formată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de
negociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei naţionale. La rândul lor,
delegaţiile sectoriale sunt formate din reprezentanţi ai ministerelor şi celorlalte instituţii ale
administraţiei publice centrale cu responsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-
ului din domeniul respectiv.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în
mod special, pe abordarea globală a procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la
capitolele aşa zis “uşoare” (Relaţii externe, Statistica, Educaţie, formare profesională şi
tineret, Politica externă şi de securitate comună) pe capitolele cu impact economic şi social.
Astfel, România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţiale legate de cele patru
libertăţi fundamentale (Libera circulaţie a mărfurilor, Libera circulaţie a serviciilor, Libera
circulaţie a capitalului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârşitul anului 2000.
Pentru a contribui la structurarea funcţională a economiei de piaţă au fost elaborate de către
Delegaţia Naţională, documente de poziţie la celelalte capitole referitoare la piaţa unică, la
principalele ramuri economice, precum şi la coeziunea economică şi socială. De asemenea, au
fost abordate capitolele deosebit de dificile, precum Protecţia mediului, Agricultura, Politici
regionale, Control financiar şi Prevederi financiar bugetare.
67
De asemenea, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor
cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri
substanţiale, având în vedere contribuţiile la PIB şi resursele financiare necesare.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea
preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis
comunitar, precum şi orientarea preponderent internă către desfăşurarea negocierilor inter-
instituţionale în cadrul Delegaţiei Naţionale şi către consultări cu partenerii sociali, partidele
politice şi comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat şi alte dimensiuni
procesului de elaborare a documentelor de poziţie şi negociere, respectiv un amplu proces de
consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu statele membre şi cu echipele de negociere ale
statelor candidate.
Noua abordare strategică şi instituţională a permis o avansare substanţială în pregătirea
procesului de negocieri. Astfel, în 2001 România a elaborat şi trimis oficial Uniunii Europene
un număr de 31 de documente de poziţie (17 documente de poziţie, 8 documente de poziţie
complementare, 4 documente de poziţie revizuite şi 2 documente referitoare la acquis-ul pe
2000).
Până la sfârşitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene
documentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de negociere.
În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene (la Conferinţele Interguvernamentale de
Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie) au fost
deschise negocierile pentru 8 capitole (Cap.4 - Libera circulaţie a capitalului, Cap.5 - Dreptul
societăţilor comerciale, Cap.8- Pescuitul, Cap.9 - Politica în domeniul transporturilor,
Cap.10 - Impozitarea, Cap.13 - Politica regională şi ocuparea forţei de muncă, Cap.23 -
Protecţia consumatorului şi a sănătăţii, Cap.25 - Uniunea Vamală) şi au fost închise
provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 - Pescuitul, Cap.23 - Protecţia consumatorului
şi a sănătăţii, Cap.5 - Dreptul societăţilor comerciale).
Astfel, până la sfârşitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole
de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.
În 2002, Delegaţia Naţională pentru Negocierea Aderării României la UE a continuat
accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanţă cu strategia de Extindere emisă de
Comisia Europeană în noiembrie 2001 şi cu deciziile Consiliului European de la Laeken,
pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în
2002.
Prioritate a avut întărirea capacităţii administrative a României, bazată pe planurile de
acţiune pentru capacitatea administrativă şi PHARE, aprobate de către Comisia Europeană şi
68
prezentate statelor membre. În consecinţă, 13 capitole de negociere (1 – Libera circulaţie a
mărfurilor, 2 – Libera circulaţie a persoanelor, 3 - Libera circulaţie a serviciilor, 7 -
Agricultura, 11 - UEM, 14 - Energia, 15 - Politica Industrială, 21 – Politica regională, 22 –
Protecţia mediului, 24 – Justiţie şi afaceri interne, 28 - Control financiar, 29 - Prevederi
financiar bugetare şi 30 - Instituţii) au fost deschise în cadrul Conferinţelor de Aderare
Interguvernamentale din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2002,
iar 11 - UEM, 13 – Politica socială, 15 - Politica Industrială, 19- Telecomunicaţii şi
tehnologia informaţiei, 20 – Cultura şi politica în domeniul Audiovizualului, 25- Uniunea
vamală şi 30 - Instituţii au fost închise provizoriu.
În 2003, Cap.4 - Libera circulaţie a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul
Conferinţei de Aderare Interguvernamentale din aprilie. De asemenea în luna iunie au mai
fost închise provizoriu Cap. 1 - Libera circulaţie a mărfurilor şi Cap. 10 - Impozitarea.
Si tot în 2003, capitolele 2 - "Libera circulaţie a persoanelor", respectiv 9 - "Politica în
domeniul transporturilor" au fost închise provizoriu la Conferinţa de Aderare România-UE la
nivel ministerial care a avut loc la Bruxelles în data de 9 decembrie, şi de asemenea s-a
confirmat închiderea capitolului "Controlul financiar".
Astfel, pana in 2006 România a deschis 30 de capitole de negociere, dintre care 25 au
fost închise provizoriu.
V.8.2. Adoptarea acquis-ului comunitar de către România
În opinia Comisiei europene din iulie 1997, se constata că România întâlneşte grave
dificultăţi în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, în particular în materia responsabilităţii
şi al controlului autorităţilor însărcinate cu aplicarea legii şi a luptei împotriva criminalităţii
organizate şi a drogurilor, şi că începuse să se confrunte cu alte probleme printre care politica
imigraţionistă, acordarea de vize şi controlul la frontiere. Comisia concluziona că, având în
vedere slabele progrese făcute, România ar fi avut dificultăţi în a se conforma cu normativele
comunitare în termen scurt şi că ar fi avut rezultate numai cu condiţia începerii unei reforme
instituţionale generalizate.
Referatul din noiembrie 1998 constata absenţa unor progrese efective în lupta
împotriva corupţiei, a criminalităţii organizate şi al controlului la frontiere, considerate
priorităţi imediate ale parteneriatului pentru aderare. Unele rezultate au fost înregistrate în
materia politicii de vize, în timp ce au fost semnate, ratificate sau au intrat în vigoare
instrumente juridice internaţionale, dar trebuiau încă ratificate alte convenţii europene, în
particular cele referitoare la asistenţa judiciară în materie penală şi al recuperării veniturilor
obţinute din comiterea de infracţiuni.
69
În referatul din octombrie 1999 Comisia a ajuns la o evaluare mai pozitivă cu privire
la progresele înregistrate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, cu excepţia dreptului de
azil şi al luptei împotriva traficului de droguri. Mari progrese au fost înregistrate în justiţie,
dar şi în materie de emigraţie, de gestionarea a frontierelor, al poliţiei. Se aşteaptă încă o
restructurare a administraţiei române şi în particular al ministerului de interne. Se doreşte o
îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în diferite ramuri ale justiţiei şi ale afacerilor interne, şi
punerea în practică a unei politici concrete a vizelor.
În referatul noiembrie 2000, Comisia constată că progresele realizate în acel an erau
mai puţin semnificative decât cele din anul precedent. Au fost adoptate noi măsuri în materie
de azil politic, vize şi lupta pentru recuperarea veniturilor obţinute cu comiterea de infracţiuni,
în timp ce în alte domenii cum ar fi situaţia străinilor şi controlul frontierelor trebuiau încă
adoptate dispoziţii pentru aplicarea acquis-ului. România trebuie să continue procesul de
reformă administrativă, al poliţiei şi trebuia să continue eforturile pentru lupta împotriva
corupţiei, care rămânea o gravă problemă.
În referatul din noiembrie 2001, Comisia constatată că au fost realizate progrese
semnificative în materie politicii de vize, al controlului la frontiere şi al emigraţiei în timp ce
rămânea mult de făcut în domeniul cooperării poliţieneşti şi a luptei contra fraudelor şi a
corupţiei.
În referatul din octombrie 2002 se sublinia că au fost realizate progrese în toate
sectoarele din justiţie şi afaceri interne, cu excepţia sectorului migraţiei şi a traficului de
droguri.
In cadrul Summit-ului UE de la Bruxelles din iunie 2007 au fost prezentate obiectivele
majore ale României de la momentul semnării Tratatului de Aderare şi până în prezent:
● necesitatea ca intotdeauna Carta europeana a drepturilor fundamentale să prevaleze in faţa
legislaiei interne a fiecărei ţări;
● necesitatea ca Uniunea Europeana să aibă personalitate juridică;
● in ceea ce priveşte disputa referitoare la rolul Parlamentelor naţionale, România consideră
că fiecare dintre ele trebuie să aibă un rol foarte important şi să fie consultate de Parlamentul
European, iar deciziile lor să fie luate in seama de Parlamentul European;
● in politica externă şi de securitate comună - susţinem necesitatea unei politici externe unice
a UE;
● se va discuta şi o clauză referitoare la securitatea energetică unde România va susţine teza
unui sprijin energetic pentru statele aflate in dificultate;
● un punct controversat al noului tratat este viitorul sistem de vot in cadul Uniunii. (Gemania
a propus ca numărul de voturi să fie repartizat in funcţie de populaţia fiecărei ţări, insă ideea
70
este ferm respinsă de Polonia i Cehia. Cele două state vor un sistem de vot proporţional, care
ar face mai bine auzită vocea statelor mici).
Cu toate că, în mare, concluziile acestui raport au fost unele pozitive, ele au atenţionat
şi asupra faptului că, pentru moment nu există loc pentru autosuficienţă, şi posibilitatea
aplicării unor sancţiuni pe viitor se menţine.
Deşi s-au înregsitrat progrese remarcabile la capitolul justiţie şi combaterea corupţiei,
monitorizarea activităţii de la Bucureşti se va menţine încă doi ani, urmând ca în vara lui
2008 să fie prezentat un nou raport.
În ceea ce priveşte ţara noastră, Comisia Europeană a recunoscut progresele din
reforma judicară şi a văzut ca un pas extrem de important hotărârea constituirii Agenţiei
Naţionale pentru Integritate (ANI). Însă în ambele state "progresele în combaterea judiciară a
corupţiei la nivel înalt sunt insuficiente", a precizat raportul.
Documentul dă bile negre României pentru lacunele din Legea Agenţiei Naţionale de
Integritate, pentru posibilele conflicte de interese din cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii, ca şi pentru cazurile de corupţie la nivel înalt, care au fost suspendate pe motive
de neconstituţionalitate.
Executivul UE a fost mandatat să prezinte la fiecare şase luni un raport despre
progresele celor două state în privinţa îndeplinirii obiectivelor din reforma justiţiei, în
combaterea corupţiei şi crimei organizate, prevăzute în Tratatul de aderare. De asemenea,
Comisia va trebui să raporteze separat anul acesta cu privire la capacitatea celor două state de
a administra şi absorbi ajutorul regional şi subvenţiile pentru agricultură, raport ce ar putea
duce la o blocare parţială a unor sume de la Bruxelles, au spus oficiali europeni.
Comisia a decis o serie de măsuri pe care fiecare stat trebuie să le ia pentru
implementarea reformelor şi pentru a demonstra rezultate în privinţa îndeplinirii obiectivelor
pe domeniile justiţiei şi afacerilor interne.
V.8.3. Acquis-ul comunitar
Libera circulaţie a persoanelor
Principiul liberei circulaţii şi a stabilirii tuturor cetăţenilor europeni e prevăzut de art.
14 (ex-art. 7A) din Tratatul CE şi din dispoziţiile referitoare la cetăţenia europeană (art. 18,
ex-art. 8A). Tratatul de la Maastricht a introdus printre problemele de interes comun ale
statelor respectiv politica de azil, traversarea frontierelor externe ale Uniunii şi politica
emigraţionistă. Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a inclus aceste
chestiuni în Tratatul CE (articolele de la 61 la 69), revăzând însă o perioadă de tranziţie de
cinci ani pentru aplicarea integrală a procedurilor comunitare. La sfârşitul perioadei, se
71
discută despre crearea unui „spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie”, fără controlul
persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitatea lor. În paralel, urmează să se
stabilească norme comune pentru controlul la frontierele externe ale Uniunii, vizele, politica
de azil şi de emigrare. Planul de acţiune al Consiliului şi a Comisiei din 3 decembrie 1998
fixează un calendar cu măsurile de adoptat pentru a se ajunge la aceste obiective în următorii
cinci ani, calendar care a fost planul de control din martie 2000.
Unele state membre aplică deja norme comune în aceste sectoare graţie acordurilor de
Schengen, primul fiind semnat în 1985. aceste acorduri interguvernamentale au fost integrate
în cadrul legislativ al Uniunii Europene odată cu intrarea în vigoarea a Tratatului de la
Amsterdam şi fac parte din acquis-ul comunitar pe care ţările candidate trebuie să-l recepteze.
Politica în materia de azil politic
Politica europeană în materie de azil, declarată problemă de interes comun pentru
statele membre de Tratatul de la Maastricht, se bazează în principal pe instrumente care au o
încărcătură juridică, cum ar fi de exemplu rezoluţiile de la Londra din 1992 asupra cererilor
de azil nefondate şi al principiului şi principiul „statului terţ care primeşte refugiaţi” sau
convenţiile internaţionale cum ar fi Convenţia de la Geneva referitoare la status-ul de refugiat.
În cadrul acordurilor Schenghen, în 15 iunie 1990 statele membre au semnat
Convenţia de la Dublin, intrată în vigoare în 1septembrie 1997, care permite a se stabili statul
competent pentru a examina cererile de azil prezentate în unul din statele membre ale Uniunii.
Problema nu era reglementată de Convenţia de la Geneva. Diferitele dispoziţii de aplicare au
fost adoptate fost de comitetul instituit de această convenţie.
Pe lângă planul de acţiune din 3 decembrie 1998 a Comisiei şi a Consiliului, e
necesară o strategie globală. Pentru a răspunde la această exigenţă, a fost creată de Consiliu o
„task force” cu competenţă în materia de azil politic şi emigrare.
Politica de emigrare
Problemă de interes comun ca urmare a Tratatului de la Maastricht şi intrată în cadrul
cooperării interguvernamentale în sectorul afacerilor interne, nu este deocamdată o politică
europeană concretă. Nici o normă nu a fost în materia intrării pe teritoriu şi de şedere pentru
cetăţenii din ţările terţe. Totodată, adoptarea de măsuri specifice în acest sector e prevăzută de
planul de acţiune din decembrie 1998
72
Cooperarea judiciară în materie civilă
Puţine măsuri au fost adoptate în aceste sector, în care UE poate acţiona ca urmare a
Tratatului de la Maastricht. Cea mai importantă până acum este convenţia asupra notificării şi
comunicării actelor în materia civilă şi comercială în UE: principalele instrumente care
facilitează cooperarea judiciară în materia civilă au fost elaborate la nivel internaţional
(convenţiile de la Bruxelles şi de la Roma de exemplu). Planul de acţiune din 3 decembrie
1998 al Consiliului şi a Comisiei prevede adoptarea de noi norme şi în acest sector.
Cooperarea poliţienească, vamală şi judiciară în materie penală
Acquis-ul în aceste sectoare derivă în principal din cadrul de cooperare definit în titlul
VI din Tratatul Uniunii Europene, considerat „al treilea pilon”. Tratatul de la Amsterdam a
modificat dispoziţiunile juridice în această materie. Mai mult, titlul VI se referă în esenţă la
cooperarea poliţienească, la lupta împotriva criminalităţii organizate, contra traficului de
droguri, a corupţiei şi a fraudelor, la cooperarea judiciară în materie penală şi vamală. Rămân
în vigoare aceleaşi proceduri interguvernamentale stabilite de Tratatul de la Maastricht în
1993.
Acquis-ul referitor la justiţie şi afaceri interne presupune un nivel ridicat de cooperare
practică între administraţii de asemenea elaborarea de normative şi aplicarea lor efectivă. Cu
acest scop, între 1996 şi 1998 Comisia europeană şi Consiliul Europei au finanţat primul
program „Octopus”. „Octopus II” (1999-2000) ţintea să faciliteze ţările din Europa centrală şi
de est şi a oarecăror noi state independente adoptarea de noi măsuri legislative şi
constituţionale pe modelul normelor intrate în vigoare în Uniunea europeană, furnizând
formare şi asistenţă responsabililor cu lupta contra corupţiei şi a criminalităţii organizate. Un
pact de luptă împotriva criminalităţii organizate a fost semnat în 28 mai 1998 între UE şi ţările
din Europa centrală şi de est.
Pentru Uniune, planul de acţiune al Consiliului şi a Comisiei din 3 decembrie 1998
indica măsuri care trebuiau adoptate pe termen scurt (doi ani) şi pe termen mediu (cinci ani)
pentru a stabili un real spaţiu propriu de libertate, securitate şi justiţie. Între acestea se remarcă
dezvoltarea biroului european de poliţie (EUROPOL), în particular organizarea de legături
între birou şi autorităţile judiciare din statele membre, integrarea acquis-ului Schenghen în
materia de cooperare poliţienească şi vamală, organizarea culegerii şi păstrării informaţiilor
necesare în materia criminalităţii transfrontaliere.
Acordul european de asociere cu România conţine dispoziţii referitoare la cooperarea
în sectorul luptei împotriva toxico-dependenţei şi a recuperării veniturilor ilicite.
73
Cartea albă cu privire la ţările din Europa centrală şi de est nu cuprinde în mod direct
argumente referitoare la al treilea pilon, dar se referă la probleme cum ar fi recuperarea
veniturilor ilicite şi libera circulaţie a persoanelor, în mod direct legate de sectoarele justiţiei
şi al afacerilor interne.
Evaluare
În domeniul protecţiei datelor personale, România a adoptat numeroase acte
normative până la sfârşitul anului 2001. Mai mult a ratificat Convenţia Consiliului Europei
pentru protecţia persoanelor cu privire la tratamentul automatizat de date şi caractere
profesionale şi protocolul adiţional. Rolul de autoritate de supraveghere a protecţiei datelor
este atribuit Direcţiei pentru Protecţia Datelor din cadrul instituţiei Avocatul Poporului.
În ceea ce priveşte politica vizelor au fost realizate progrese importante. În aprilie
2001 România a modificat legile referitoare la regimul străinilor şi a introdus unele dispoziţii
referitoare la vize, care puteau până acum să fie obţinute numai pe lângă un birou consular sau
diplomatic, din momentul în care intrarea în România era consimţită numai în cazuri
excepţionale. Centrul naţional pentru vize primeşte toate cererile de vize şi ia decizia finală.
Departamentul pentru străini efectuează verificări suplimentare dacă cererea provine dintr-o
ţară cu o puternică tendinţă de migrare. România si-a conformat politica de vize cu ceea a UE.
Mai mult din ianuarie 2002 România beneficiază de un sistem de ridicare a vizelor pentru
toate statele semnatare a acordului Schengen. România nu e încă conformată acquis-ului în
ceea ce priveşte lista cu ţările în care cetăţenii sunt scutiţi de obligaţia vizei de intrare în UE.
În ceea ce priveşte controlul frontierelor externe,au fost realizate progrese însemnate.
În iunie 2001 au fost adoptate două ordonanţe de urgenţă:
- prima, cu privire la frontierele statului român;
- a doua cu privire la organizarea şi funcţionarea poliţiei de frontieră
(ordonanţa prevede o nouă structură şi un sistem de coordonare între poliţia
de frontieră şi alte organe).
În ceea ce priveşte resursele umane a fost simplificată structura ierarhică, a fost redus
numărul de direcţii regionale şi o parte din personal care avea funcţii administrative, are acum
îndatoriri de natură operativă. Comisia salută adoptarea de măsuri pentru combaterea
corupţiei în cadrul poliţiei. În final, pentru a îmbunătăţi controlul documentelor de călătorie şi
al vizelor, poliţia de frontieră a semnat un acord cu compania aeriană naţională (TAROM).
În ceea ce priveşte frontierele statului român şi organizarea şi funcţionarea poliţiei de
frontieră, a fost adoptată legislaţia în materie şi care este intrată în vigoare în martie 2002. A
urmat profesionalizarea poliţiei d frontieră prin înlocuirea treptată a militarilor în termen cu
74
profesionişti. În ceea ce priveşte alinierea la acquis-ul Schengen, în decembrie 2001 România
a prezentat un plan de acţiune Schengen care va fi modificat în fiecare an.
În materia de politică de emigrare, România a încheiat diferite acorduri de reprimire
cu statele membre (cu excepţia Regatului Unit şi a Portugaliei) şi cu unele ţări candidate
(Polonia, Republica Cehă, Slovenia…). Noua lege referitoare la regimul străinilor, adoptată în
mai 2001, conţine dispoziţii asupra condiţiilor de intrare şi şedere a străinilor şi a expulzării.
Pe deasupra, a fost semnat un acord cu Organizaţia internaţională pentru migraţii pentru a
institui un centru de protejare temporară a femeilor victime ale sclaviei. În iunie 2002
România a adoptat o legislaţie pentru eliberarea de noi documente de identitate şi de
documente de trecere a frontierelor pentru cetăţenii din state terţe. Pe deasupra, guvernul a
încheiat în iunie 2002 un acord cu Organizaţia internaţională pentru migraţii cu privire la
repatrierea voluntară cu acordarea asistenţei umanitare. În materia de azil, legea din 1996 a
statutului de refugiat a fost modificată cu introducerea unor noi concepte cum ar fi „cerere
vădit nefondată”, „stat terţ sigur”, „ţară de origine” şi „procedura de urgenţă”.persoanele
cărora le este recunoscut statutul de refugiat în România primesc un ajutor financiar timp d
nouă luni. Pe deasupra au fost prevăzute ajutoare pentru unele categorii de persoane cum ar fi
minorii orfani sau femeile sigure cu copii. După lege, refugiaţii se bucură de drepturi egale cu
ale cetăţenilor români şi au acces la piaţa muncii.
Din noiembrie 2001 guvernul a adoptat o decizie asupra integrării refugiaţilor. În
martie 2002 a fost adoptată o legislaţie care stabileşte o procedură pentru reîntregirea
familiilor refugiaţilor. Aceste legi intenţionează să umple golurile principale din legislaţia
precedentă în materia reîntregirii familiei.
În materia cooperării poliţieneşti şi lupta împotriva criminalităţii organizate, se
întâlneşte o restructurare a poliţiei şi instituirea unei direcţii pentru lupta împotriva
criminalităţii organizate şi a drogurilor. Funcţionarii de poliţie au urmat cursuri de formare
profesională însemnate în domeniul drepturilor omului. În mai 2002 a fost adoptată legea
organizării şi funcţionării poliţiei. În iunie al aceluiaşi an a fost adoptată legea cu privire la
statutul poliţiştilor. Pe deasupra, în decembrie 2001 a fost adoptată o lege şi un plan de
acţiune cu privire la prevenirea şi lupta împotriva sclaviei fiinţelor umane.
În iulie 2002 România şi Bulgaria au semnat un protocol pentru combaterea
criminalităţii organizate transnaţionale. Alte acorduri internaţionale sunt încheiate cu
Republica cehă, Armenia şi Albania.
În ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului, a fost adoptat un decret care
sancţionează unele acte de terorism şi atentate la ordinea şi liniştea publică. Un al doilea
decret intenţionează prevenirea utilizării sistemelor financiare şi bancare pentru acte de
75
terorism. Pe deasupra, Consiliul suprem de Apărare a adoptat în aprilie 2002 o strategie
naţională de prevenire şi de luptă împotriva terorismului.
În cadrul luptei împotriva fraudelor şi a corupţiei, în iulie 2002, Parlamentul a aprobat
o legislaţie care instituie Biroul naţional de luptă împotriva corupţiei care a început să
funcţioneze din septembrie 2002. Asemenea birou înlocuieşte direcţia anticorupţie din
interiorul Ministerului Public şi filialele sale locale. În aprilie şi iulie 2002 au fost ratificate
convenţiile civile şi penale ale Consiliului Europei în materie de recuperare, individualizare,
îngheţare sau sechestrare şi confiscare a veniturilor realizate cu săvârşirea de infracţiuni.
Totodată, România trebuie să-şi alinieze încă propria legislaţie la convenţiile încheiate în
1995 referitoare la tutelarea intereselor financiare ale Comunităţilor europene.
În martie 2001 a fost creată o unitate de luptă împotriva drogurilor. Din punct de
vedere legislativ, România face parte din toate convenţiile internaţionale care intră în acquis-
ul comunitar în materie de droguri. În iunie 2002 România a ratificat acordul asupra traficului
ilicit pe mare. Tot în aceeaşi perioadă a fost adoptată o nouă legislaţie asupra următoarelor
domenii. În materia recuperării veniturilor obţinute cu săvârşirea de infracţiuni, codul penal şi
codul de procedură penală au fost modificate. Cu toate că legislaţia română în domeniu a fost
în totalitate aliniată la acquis, comisia sugerează promovarea unei acţiuni de formare destinată
în mod expres funcţionarilor de poliţie şi procurorilor care se ocupă de recuperare. În august
2002 România a ratificat convenţia Consiliului Europei în materia de individualizare,
depistare şi îngheţare sau de sechestru şi confiscare a veniturilor din infracţiuni. În ceea ce
priveşte organizarea şi funcţionarea biroului pentru prevenirea şi controlul operaţiunilor de
recuperare a capitalurilor, în mai 2002 au fost adoptate regulamente.
În ceea ce priveşte cooperarea vamală, în ianuarie 2001 a fost instituit un serviciu
antifraude. Pe deasupra, a fost creată o bancă de date naţională electronică în conformitate cu
normele convenţiei SIV (sistemul de informare vamală). Au fost instituite echipe pentru
controlul antifraude. În cadrul programului naţional de prevenire a corupţiei şi al planului
naţional de acţiune împotriva corupţiei, au fost elaborate un program de acţiune împotriva
corupţiei în administraţia vamală şi un plan de acţiune sectorială împotriva corupţiei. Au fost
semnate acorduri de cooperare între administraţiile vamale şi alte instituţii cum ar fi poliţia de
frontieră, poliţia naţională, garda financiară şi Biroul pentru drepturi de autor. Mai mult au
fost încheiate acorduri de asistenţă reciprocă cu administraţiile vamale din Bulgaria,
Iugoslavia, Moldova şi Ucraina.
Pentru a avea ratificat cea mai mare parte dintre convenţiile internaţionale care intră în
sfera acquis-ului comunitar în materia cooperării judiciare, România trebuie încă să ratifice:
convenţia de la Haga din 1965 referitoare la notificarea actelor;
76
convenţia de la Haga din 1970 cu privire la angajarea în străinătate a probelor
în materie civilă şi comercială;
convenţia de la Haga din 1980 menită a facilita accesul internaţional la
justiţie;
convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor referitoare
la încredinţarea minorilor.
Totodată România a ratificat protocolul facultativ al convenţiei Naţiunilor Unite
referitoare la drepturile copilului, la vinderea de copii, la prostituţie şi la pornografia infantilă.
Datorită legii referitoare la prevenirea şi lupta împotriva tratamentelor fiinţelor umane,
adoptată în decembrie 2001, a fost parţial realizată acţiunea UE din februarie 2002 referitoare
la iniţiativele menite a combate sclavia fiinţelor umane şi exploatarea sexuală a copiilor.
România a adoptat şi o legislaţie naţională conformă convenţiei europene de asistenţă
judiciară în materie penală. Pe deasupra, în decembrie 2001 a ratificat protocolul adiţional la
convenţia europeană cu privire la transferarea persoanelor condamnate. România a ratificat
toate instrumentele referitoare la drepturile omului în cadrul acquis-ului în domeniul justiţiei
şi al afacerilor interne.
V.9. Consecinţele aderării României
O preocupare permanentă a actualei guvernări a reprezentat-o integrarea în Uniunea
Europeană, într-o „Comunitate cu o durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu
personalitate, cu capacitate juridică şi mai ales cu puteri reale, ce decurg dintr-o limitare a
competenţei ori dintr-un transfer al atribuţiilor statelor către Comunitate19”. Integrarea a
presupus un transfer liber consimţit de drepturi suverane ale României, dar şi acceptarea
tendinţelor sociale ce rezultă din această deschidere către Comunităţi.
Consecinţa aderării este acceptarea ordinii juridice comunitare – traducerea în plan
juridic a întregii construcţii europene. Ordinea juridică comunitară se bazează pe transferul
unor drepturi suverane ale statelor membre în favoarea instituţiilor comunitare; ea nu este
suprastatală, exterioară statelor care alcătuiesc Comunitatea, ci este parte a sistemului juridic
existent în fiecare stat comunitar. Sistemul de drept românesc are deci două componente care
se completeaza reciproc: una comunitară şi alta alcătuită din norme de drept intern. Raportul
între cele două componente va fi subordonat principiului primatului dreptului comunitar.
Altfel spus, în domeniile în care operează transferul de competenţă, dreptul de a legifera nu va
mai aparţine legislativului român, instituţiilor europene.
Altă consecinţă a aderării este intensificarea procesului de regionalizare, ca celălalt
taler al balanţei. Aplicarea principiului subsidiarităţii, limitat iniţial la nivel naţional şi
19 CJCE, 15.07.1964, Costa/E.N.E.L.
77
comunitar, a avut repercusiuni şi în sfera regională şi locală, determinate de necesitatea unei
apropieri mai mari faţă de cetăţeni. Statutul de partener al statului, îndeplinit de regiunile din
statele membre, a început să fie dublat de statutul de partener al instituţiilor europene. Una din
temele dezbaterii asupra viitorului Europei este tocmai conlucrarea dintre nivelul comunitar,
cel naţional, cel regional şi cel local. Europa are un viitor numai dacă toate nivelurile
conlucrează. O provocare – cheie cu care se confruntă Europa postmodernă este asocierea
sensului global al devenirii cu un sens local al apartenenţei.
V.9.1. Raportul cost – beneficii al integrării României20
Calitatea de membru al UE are un impact major asupra tuturor zonelor vieţii
economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice sunt precumpănitoare, însă
înregistreaza mutaţii radicale şi în domeniile politic, de securitate, social şi cultural.
Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor au fost reconfigurate, în
sensul unui transfer de competenţe către instituţiile comunitare; în acelaşi timp însă, România
a beneficiat de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese
decizionale colective, putând astfel să-şi promoveze şi să-şi protejeze mai bine interesele.
Adunând, principalele beneficii oferite de aderarea la UE sunt:
- un climat politic şi economic mai stabil care stimuleaza o dezvoltare durabilă;
- o predictibilitate şi o stabilitate crescute ale mediului economic;
- creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce conduce la motivarea şi
stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a
eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor
moderne şi diminuarea costurilor de producţie;
- dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa
forţei de muncă;
- accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi
sisteme informaţionale, la know-how –ul managerial şi tehnicile organizaţionale
din ţările dezvoltate;
- prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de mari dimensiuni şi cu
importanţă deosebită;
- oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare;
- întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC;
- oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind
viitoarea configurare a Europei;
20 Strategia de integrare a MIE (www.mie.ro)
78
- creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României în relaţiile cu alţi actori
statali, atât în plan politic, cât şi economic;
- dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea
„cetăţeniei europene”;
- perspective de perfecţionare profesională şi cu acces pe piaţa europeană a muncii
pentru cetăţenii români.
CONCLUZII
Din investigaţiile efectuate asupra acestui complex şi actual subiect de dezbatere, am
putut desprinde următoarele concluzii:
uniunea Europeană se confruntă, in prezent, cu două provocări majore :
aprofundarea integrării politice şi extinderea spre est. Uniunea Europeană este, în
primul rând, un element de stabilitate în lume, decizia înfiinţării sale conducând la
peste 50 de ani de pace pe continent. O realizare a Uniunii Europene este crearea
Pieţei Unice, care a contribuit la prosperitatea statelor membre şi a cetăţenilor
Europei să devină o forţă economică într-o lume a concurenţei acerbe şi a
globalizării.
unul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene a fost acela că
integrarea trebuie deschisă oricărei ţări europene. Pentru ţările din Europa Centrală
şi de Est acest lucru a devenit posibil în 1989, odată cu sfârşitul divizării
postbelice artificiale a Europei, când ţările din fostul bloc comunist au ales
democraţia şi libertatea. Integrarea acestor ţări este o prioritate majoră atât a
Uniunii Europene, cât şi ţărilor candidate.
România a fost interesată să se integreze în structurile comunitare europene tinând
cont de coerenţa UE în plan politic, economic si social, fapt de natura să confere
79
stabilitate.
printre principalele avantaje ale aderării României la UE, putem aminti: beneficiul
apartenenţei la o mai mare familie de naţiuni si securitatea pe care această
apartenenţă o conferă; avantajul participării la cea mai mare piaţă unică din lume;
oportunităţile legate de creterea economică; crearea de noi locuri de muncă;
accesul la fondurile structurale destinate regiunilor mai putin prospere ale UE.
Avantajele aderării pentru cetăţeni sunt si ele semnificative: îmbunătăţirea
continuă a calităţii vieţii; standarde înalte privind protecţia mediului; protecţie
socială şi siguranţa la locul de muncă; dreptul de a călători şi de a se stabili în
orice stat membru; protecţie consulară şi diplomatică din partea altui stat membru.
argumentul principal în literatura despre europenizare este cã ţãrile membre şi
candidate sunt influenţate şi transformate de politicile si deciziile luate la nivelul
Uniunii Europene. Autorii din acest domeniu au analizat efectele europenizãrii
(rezultatele impactului Uniunii Europene) si gradul de adaptare a politicilor si
structurilor nationale ca rãspuns la europenizare. Astfel, au fost identificate diferite
grade de europenizare, în funcţie de domeniile si instituţiile studiate:
(1) regres sau europenizare negativã (tãrile reactioneazã în mod contrar la
exigentele formulate de Uniunea Europeanã) ;
(2) inerţie (lipsa de adaptare la regulile europene);
(3) acomodare (adaptare fãrã modificãri majore ale structurilor nationale si ale
logicii comportamentului politic);
(4) transformare (schimbare fundamentalã a sistemului national si înlocuirea
structurilor si politicilor nationale cu cele europene).
integrarea înseamnă pentru România, printre altele un important aflux de capital, iar
pentru actualii membri ai Uniunii, deschiderea de noi pieţe. Multe dintre marile
companii europene şi-au deschis deja filiale în România, sporind competiţia pe
majoritatea segmentelor de piata. În alte sectoare, este încă destul loc pentru intrarea
unor noi jucători, români sau străini.
lansarea României în cursa pentru integrarea europeanã impune în mod concret
reevaluarea performanţelor reale în diferite domenii si, nu în ultimul rând, în ceea ce
priveste piata muncii, ca expresie a raporturilor dintre cererea si oferta de
muncã.Cererea de muncã reprezintã nevoia de muncã salariatã care se formeazã la un
moment dat într-o economie de piatã. Ea se exprimã prin intermediul numãrului de
locuri de muncã. Oferta de muncã este formatã din munca pe care o pot depune
membrii societãţii în condiţii salariale. Oferta de muncã se exprimã prin numãrul celor
80
apţi de muncã sau populatia aptã disponibilã din care se scade numãrul femeilor
casnice, al studenţilor si al celor care nu doresc sã se angajeze în nici o activitate,
întrucât, au resurse pentru existenţã sau au alte preocupãri.
La incheierea lucrărilor Consiliului European de la Bruxelles din iunie 2007, acordul
celor 27 este un succes al Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene unde statele membre au
ajuns la o inţelegere iar Europa va putea să iasă din „faza de reflecţie” şi să meargă inainte.
După doi ani in care s-a discutat pe un teren arid despre „Tratatul Constitutional”, statele
membre nereuşind să ajungă la nici o inţelegere pentru ratificarea sa in unanimitate,
Preşedintia Germană a Uniunii Europene a reuşit să deblocheze impasul in care se afla UE,
printr-o propunere de compromis viabilă şi rezonabilă. Preşedintia Germană a purtat discuţii
bilaterale cu toate statele membre incă de la inceputul mandatului sau, făcand din deblocarea
crizei tratatului constituţional o prioritate de top. Compromisurile făcute de statele membre au
fost reciproce şi nu au afectat cele mai importante elemente de reformă convenite in 2004 prin
Tratatul Constitutional. Cei 27 de sefi de state si de guverne au reuşit să cadă de acord asupra
unui mandat „foarte precis” pentru Conferinţa Interguvernamentală. Deşi in 2005 Franţa a
fost chiar una dintre ţările care au respins tratatul constituţional, odata cu preluarea
preşedinţiei franceze de către Nicolas Sarkozy, acest stat a redevenit un motor al integrării
europene. Astfel, Franţa a avut un puternic rol de mediator in negocieri, iar preşedintele
Poloniei Lech Kaczynski, a ţinut să mulţumească preşedintelui francez pentru rolul de
mediator pe care şi l-a asumat alături de Preşedintia Germană a UE.
In Declaraţia de la Berlin din martie 2007, statele membre UE au fost de acord să
convină asupra unei reforme a tratatelor fundamentale ale Uniunii pană la următoarele alegeri
generale parlamentare europene din 2009. Astfel, era necesar un acord clar al tuturor statelor
membre la Consiliul European de vară, astfel incat amendamentele tratatelor sa fie finalizate
pană la finele lui 2007 iar statele membre să aibă timp să ratifice noile prevederi până în 2009.
Conform Concluziilor Preşedinţiei Germane a Uniunii Europene la Consiliul European din
21-22 iunie 2007, document care include in Anexa I mandatul pentru Conferinta
Interguvernamentala, aceasta se va desfaăşra in timpul mandatului Portugaliei la preşedinţia
UE. Astfel, textul amendamentelor la tratate va fi finalizat pana in decembrie 2007. Jose
Socrates, primul-ministru al Portugaliei, a declarat după summitul de la Bruxelles că doreşte
chiar să devanseze adoptarea tratatelor amendate pentru luna octombrie a acestui an.
Istoria Europei se înscrie pe noi coordonate. În curând, în anii ce vor veni, Europa va
vorbi cu o singură voce în termeni de libertate, democraţie, de respect al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
81
O dată cu viitoarea Constituţie Europeană noi dimensiuni au marcat orizontul european.
Pe de o parte, Uniunea Europeană a parcurs o serie de reforme instituţionale, ca rezultat al
unei extinderi fără precedent, iar pe de altă parte Uniunea a trebuit să-şi adapteze politicile în
funcţie de specificul fiecărui stat membru, în spiritul valorilor împărtăşite în comun.
82
BIBLIOGRAFIE
A. Studii cu caracter general:
1. Aurel Burciu – Politici si tehnici de comert exterior, Editura Universtatii Suceava,
1999
2. Sergio M. Carbone, Riccardo Luzzatto, Alberto Santa Maria – Istituzioni di
diritto internazionale, Editura Giaccomo Giappichelli, Torino 2002;
3. Nicoleta Diaconu – Sistemul instituţional al Uniunii Europene,
Editura Lumina Lex , Bucureşti, 2001 ;
4. Mario Ganino, Gabriella Venturini - L'Europa di domani: verso l'allargamento
dell'Unione : atti del Convegno, Editura Giuffrè, Milano, 2002;
5. Elena-Zenovia Geană – Surse de informare privind Uniunea Europeană,Editura
Institutului European, Bucureşti, 2003;
6. Elena Hlaciuc – Contabilitate financiara armonizata cu directivele contabile
europene si standardele internationale de contabilitate (O.M.F.P.nr.306/2002),Editura
didactica si pedagogica, Bucuresti, 2002
7. Elena Iftime – Construcţia comunitară europeană, Editura Didactică;
8. Christian Koening, Andreas Haratsch, Monica Bonini – Diritto europeo:
Introduzione al Diritto pubblico e privato della Comunità e dell’Unione Europea, Editura
Giuffrè, Milano, 2002;
9. Momcilo Luburici – România în procesul integrării europene, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2001;
10. Octavian Manolache – Drept comunitar; Instituţii comunitare,Editura All Beck,
Bucureşti, 1999;
11. Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001;
12. Adrian Marino – Pentru Europa: Integrarea României, Editura Polirom,
Iaşi, 1995;
13. Dumitru Mazilu – Integrarea comunitară: Drept comunitar şi instituţii europene,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
14. Anton Niculescu – Suveranitate naţională şi integrare europeană, Editura
Polirom, Iaşi, 2002;
15. Bino Olivi - L'Europa difficile : storia politica dell'integrazione europea,1948-
2000, Editura Il Mulino, Bologna, 2001;
83
16. Cornelia Pârlog – Dezvoltare regională şi integrare europeană, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2003;
17. Ghiorghi Prisăcaru – România spre Uniunea Europeană,Editura Niculescu
SRL, Bucureşti, 2002.
18. Gabriela Prelipcean – Relatii economice internationale,Editura Universitatii
din Suceava , 2001
B. Referinţe web:
1) http://europa.eu.int;
2) http://europa.eu.int/allargamento;
3) www.mie.ro;
4) www.ccir.ro/oie;
5) www.leidenuniv.nl;
6) www.ier.ro;
7) www.infoeuropa.ro;
8) www.actrus.ro;
9) www.diritto.it;
10) www.dirittoeuropeo.it .
11) http://www.realitatea.net
C. Publicaţii:
1) Rivista giuridica sarda21 : pubblicazione quadrimestrale, 1997.3, p. 861-905;
2) Economia italiana22, A, 1998, p. 115-144;
3) Revista română de drept;
4) Revista Dreptul;
5) Revista Tribuna Economica
6) Revista de drept comunitar
D. Tratate, acorduri, rapoarte, referate:
1. Tratatul Uniunii Europene23 semnat la Maastricht în 7 februarie 1992;
2. Tratatul institutiv24 al Comunităţii Europene, semnat la Roma în 25 martie 1957;
21 Articolul „Nuovi equilibri istituzionali dell'Unione europea nella prospettiva del suo allargamento” Autor: Giuseppe Onorato;
22 Articolul „Opportunita e rischi dell'allargamento dell'Unione europea verso Est” Autor:Anatole Kaletsky.23 Versiune consolidată cu modificările aduse de TUE/Amsterdam şi Tratatul de la Nisa.24 Versiune consolidată.
84
3. Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării 2003;
4. Acordul european de asociere cu România25 ;
5. Actul Unic European, 1986;
6. Cartea Albă, „Pregătirile ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru
integrarea în Piaţa internă a Uniunii”, Bruxelles, 3 mai 1995;
7. Summit-ul de la Bruxelles din 22-23 iunie 2007
Listă de abrevieri
Art. = articol;
Alin. = aliniat;
AUE. = Actul Unic European
CAER = Consiliul de Ajutor Economic Reciproc;
CECO = Comunitatea Europeană a cărbunelui şi a oţelului;
CEE = Comunitatea Economică Europeană/Tratatul institutiv al Comunităţii
Economice Europene;
CEA = Comunitatea Europeană pentru Apărare;
CJCE = Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene;
COPERNICUS = Program finanţat de PHARE în domeniul cercetării ştiinţifice;
CPE = Comunitatea Politică europeană;
CEEA = Comunitatea economică europeană pentru energia atomică;
CORINE = Programul privind identificarea ecosistemelor aflate în pericol;
DG Enlargement = Direcţia Generală pentru Extindere a Comisiei Europene;
EURATOM = Agenţia europeană pentru folosirea paşnică a energiei atomice;
EFTA = European Free Trade Association;
FYROM = Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei;
ISPA = Ajutor pentru investiţii în domeniul transporturilor şi mediului;
JAI = Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor externe;
LIEM = Programul privind acordarea de asistenţă socială categoriilor
defavorizate;
LEONARDO =Program finanţat de PHARE în domeniul învăţământului;
OCED = Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare;
PA = Parteneriatul pentru aderare convenit cu UE;
PESC = Politica externă şi de securitate comună;
25 Legea nr. 20/6 aprilie 1993
85
PHARE = Program financiar al Uniunii Europene de ajutorare a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est;
PNAR = Programul naţional de aderare a României la Uniunea Europeană;
RP = Raportul periodic al Uniunii Europene;
SAPARD = Ajutorul pentru dezvoltarea agricolă şi rurală;
SEE = Sistemul Economic European;
SESAM = Programul PHARE pentru dezvoltarea serviciilor sociale;
SOCRATES = Program finanţat de PHARE în domeniul învăţământului;
SYNERGY = Program european în domeniul energetic;
TACIS = Asistenţă Tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente;
TASK FORCE = Echipă de lucru instituită de Comisia Europeană pentru a urmări
receptarea acquis-ului de către statele candidate la aderarea la
Uniunea Europeană;
TEMPUS = Program finanţat de programul PHARE în domeniul
învăţământului şi a cercetării ştiinţifice;
TUE = Tratatul Uniunii Europene;
UE = Uniunea Europeană;
UE/Amsterdam = Tratatul Uniunii Europene aşa cum a fost modificat de Tratatul de
la Amsterdam;
UIP = Unităţile de Implementare ale Programului;
UMP = Unităţile de Management ale Programului.
86
