1

Ioan Gligor Stopița Un „Bun venit” din inimă 02

Walter Johrend La Valetta, noaptea 03

Nicolae Stan Petruțiu Transhumanța (VIII) 05

Silviu Crăciunaș Dincolo de uitare 09

Elena Olaru-Miron Draga lui Doică 12

Vasile Spiridon Călătorul neobosit 14

Ștefan Vișan Foileton – din ciclul: Învățăturile lui nea Goe către fiul său Dorel 16

Liviu Modran Fotografie în cosciug 17

Dorel Schor Fratele adevărului 20

Mihai Batog-Bujeniță Viața și opera lui Aligică 21

Nicolae Tudor Destinul și căpătuiala (III) 23

Mihai Batog-Bujeniță Caleidoscopul Gettei Berghoff 26

Maria Toma-Damșa Dănilă Moldovan „Jurnalul cu parfum de Istanbul” 28

Vicu Merlan Pasiune și artă 31

Alexandru Bucur Oameni importanți ai Veștemului (XLIV) 33

Victor Neghină In memoriam - Radu Selejan 56

Victor Neghină Lansare de carte „România ca o pradă” de Radu Theodoru 60

POEZIE

Costel Simedrea (35); Ioan Gligor Stopița (36); Nicolae Munteanu (37); Menachem M. Falek (38); Ioan Ghip (39); Dumitru Cristănuș (40); Sever Purcia (41); Dan Dănilă (42); Adriana Tomoni (43); Lellu Vălăreanu Sârbu (44); Katy Șerban (46); Ioan Friciu (48); Silviu Crăciunaș (49); Liviu Ceava (50);Vasile Cucu (51); Adriana Chebac (52); Aurel Domide (53);Irina Lucia Mihalca (54); Eugen Deutsch (55).

2

Un „Bun venit” din inimă...

Iată, azi 1iulie 2016, la ședința lunară a cenaclului nostru, avem ca invitați scriitori de pe meleagurile hunedorene conduși de către scriitoarea Mariana Pândaru – Bârgău. Le urăm un „Bun venit” călduros și de abia așteptăm să cunoaștem cât mai multe din activitate lor literară, să descoperim în cărțile lor puternica și chatartica rază de lumină din miezul cuvintelor. Pentru că fiecare carte scrisă poartă platina funinginii arderii de sine, un infim miracol dintr-un univers înduhovnicit. Inima cititorului se sincronizează empatic cu a autorului, în ritmuri cosmice, trezind tristeţi şi extaze. Căci nu există nicio carte scrisă, ruptă total de sacralitate, dacă sufletul reverberează esenţe şi sensuri.. Este o fericire că putem trăi clipe înălţătoare prin aceste legături sufleteşti, că putem fuziona cu un câmp literar care generează discursuri interioare şi, de cele mai multe ori, devin supape de eliberare emoţională şi spirituală.

Acum când trăim o perioadă în care tendinţele culturale ale vremii pendulează între o agresivitate cu porniri de autosuficienţă demolatoare şi o naivitate lipsită de profunzime, înduioşitoare, mercantilă, tendinţele culturale ale vremii noastre au fost parazitate de underground-ul lipsit de profunzime, al prostului gust şi al confuziilor de tot felul. Dramatismul mai constă şi în faptul că noi românii n-am pus preţ pe continuarea tradiţiilor, a cutumelor şi a obiceiurilor moştenite istoric. Surogatul a luat loc încet, încet, esenţei identităţii firii româneşti, mă refer la firea cu rezonanţe spirituale de edificare a etnicităţii, unităţii şi coeziunii sufletului unui popor vorbitor de limbă română. Suntem în perioada maximă de occidentalizare, benefică până la un punct, care se sfârşeşte invariabil într-o încremenire în gaura covrigului livrat de Sam, Hans, Mark, Jan… Gheorghe și Ion, Nicolae și Vasile au învățat repede să înlocuiască autenticul cu surogatul. Chiar şi lucrurile esenţiale sunt duse în derizoriu prin ambalarea lor în maţ de mioriţă manelizată. O țară cu peste nouăzeci la sută din populație ortodoxă și-a pus în fruntea ei o mediocritate papistașă cu largul concurs al Preafericitului și al Înaltpreasfințiților noștri arhierei. Păstorul și-a alungat Mioriticul credincios și a pus în locul lui un Dog german, departe de fi un pedigree autentic, să apere turma... De fapt o predare totală în favoarea globalizării, a înstrăinării totale.

Noua scară de valori postmodernistă, postrevoluţionară, are fuşteii din lemn cu esenţă moale, iar carii inculturii îi rod chiar în inimă. Scriitorii nu mai sunt desființați de criticii de profesie. Ei se desființează unii pe alţii sistematic, prin porniri de autosuficienţă şi de aflare în treabă. Cultura, la fel ca întreaga societate, e confuză, malenizată, falsă, grotescă şi incultă. Am ajuns acolo unde Octavian Paler ne atenţiona: La limită, prin băşcălie orice Golgotă devine talcioc. Și, totuși, mai avem speranță. Ea moare întotdeauna ultima... Iată întâlnirea de azi, cea de acum o săptămână de La Băile Herculane cu prilejul Colocviilor „Reflex”, ne fac să sperăm și să vedem viitorul în culori mai luminoase...

3

    

LA VALETTA, NOAPTEA

(din vol. În pregătire Golfuri malteze)

Acum descind Marii Maeștri din cripte, pintenii le zgârie dalele galbene cum un arcuș de oțel strunele ruginite ale viorii Guarneri găsite în podul bunicilor; când luna e mai rotundă decât pântecul amantei părăsite din cauza propriei soacre, geloase, cavalerii își dau întâlnire la câte un auberge supraviețuitor Corsicanului, englezului imperial și îngâmfat sau al ultimului nebun din secolul trecut. Sunetul strident și final se stinge în gresia străduțelor înguste și, din burta umflată periodic, astrul își deșartă lohiile peste cetate, o hulă uscată care ațâță la visare clopotele de bronz.

Când porțile grele din pin autohton, fiert în ulei de măsline, se închid fără cel mai mic scâncet, cum pleoapele virginei în așteptarea surprizei, imnul ordinului, Ave crux alb, se scurge prin plușul roșu al fotoliilor în valuri de bași, iar păianjenii de pe vitraliile cupolelor tresar cum florile de oleandru din Barrakka Gardens în briza ușoară a celor două golfuri care prind într-un clește lichid Humilissima Civitas Valetta-Il Belt.

La Auberge de Provence aerul devine liliachiu de atâta levănțică, oasele Marelui Maestru vibrează, cum aripioara albinei la intrarea în stup, când propune spre dezbatere tema încălzirii mistralului după atentatele teroriste de la Paris și consecințele nefaste ale Codului Napoleonean în paragrafele sale definind națiunea dar, zice el, suntem în Muzeul de arheologie așa că ne vom limita la pietrele rămase intacte după retragerea definitivă a britanicilor: lutul din oalele sparte de Cod nu e maltez.

În sediul primului ministru - fostul Auberge de Castille et Leon - cavalerii se leapădă de ultimele relicve de gașcă iberică și se roagă Celui de Sus să le ierte crimele săvârșite împotriva incașilor, așa cum și maurii alungați i-au iertat fiindcă au intrat în Alhambra în papuci de casă, armuri și arme lăsate afară pe spinări de măgari. Apoi, supun la vot - și asta noapte de noapte - propunerea lui Don Carlos de Barcelona, fost rege de Bourbon y Parma, de acordarea independenței Catalunyiei, ca să mai fie și dânsul undeva rege la bătrânețe. Scorul se menține zero la zero, fiindcă nu vor să renunțe niciunul la dialectul castilian...

La Auberge de Aragon, fost sediul Finanțelor, țăcănitul tocurilor țintuite pe lespezile de aragonit le amintește cavalerilor sunetul scuzilor de argint în pungile de piele umplute de sponsori bogați: de când în auberge s-a instalat Ministerul Europei, dalele sună a monedă din vistieria Berlinului, chiar dacă pe revers strălucește Crucea de Malta. Craniile rele susțin că, după moarte, Carlos de Barcelona va reface marele priorat de Amposta, Aragon și Catalunya sub denumirea de langue catala cu sediul în Sagrada Familia... Autonomia în Europa e o chestiune delicată.

Auberge d´Italie, de când nu mai este sediul Poștei, zace noaptea cufundat într-o liniște mussolinică, demnă de cele mai frumoase poeme ale lui Ezra Pound: singurii care o tulbură sunt călătorii întârziați care speră să mai fie deschis Oficiul de turism. vecin al ministrului de resort și al expozițiilor de pictură malteză contemporană. La o masă în marele salon, după ce luna coboară peste terasele din Sliema și își întinge câte un firicel de rază în sticlele de bere ale mușteriilor străini, cavalerul comandor al flotei și Caravaggio încep ultima partidă de șah, zic dânșii, după fiecare remiză; apoi, marele pictor și aventurier, înainte de a se întoarce în cripta sa din Porto Ercole face un scurt popas la Basilica San Giovanni, pentru a se asigura încă odată că sângele lui Ioan Botezătorul e tot neînchegat, că tava de aur nu i-a scăpat din mâini servitoarei speriate de faptă

4

în așteptarea trofeului destinat acelei Lolite biblice numită Salomé, și că semnătura sa cu sângele victimei nu a fost ștearsă.

În Auberge d´Angleterre et Bavarie se petrec lucruri foarte ciudate: cavalerii îngrămădiți pe scări din funii încearcă să smulgă statuii justiției eșarfa de pe ochi, să știrbească talgerele balanței, să facă dreptatea contemporanilor: o Britanie mândră și salvată din tentaculele Bruxelles-ului și o Bavarie în care Cancelarul Germaniei este binevenit doar la Oktoberfest.

Aici, în Palatul Justiției, miroase prea des a putere...

Ioaniții trec în tăcere pe lângă tine, turist explorator, curios, grăbit să trăiești cât mai multe clipe istorice, și dacă ai suficientă imaginație vei observa salutul politicos adresat umbrei tale din carne și oase, pe care o bănuiesc a fi a unui neo cavaler al ordinului, care și-a cumpărat blazonul reducând note de plată, donând spitalului orășenesc de acasă leacuri expirate, ridicând o tribună în plus arenei de tenis din parc, pentru ca Președintele să se bucure de multe aplauze; câte unul se oprește și îți șoptește la ureche întrebarea, dacă e adevărat zvonul cu ioaniții culpabili din est și dacă la Împăratul Romanilor, ei, vorbesc românește.

Tu, fiind istoric sibian, taci cum Avram Iancu în beznă...

La Teatru Manoel, după ce a plecat și ultimul angajat și foițele de aur din cupolă reflectă luciul scaunelor, sosesc rând pe rând surorile de caritate, brancardierii, medicii fără graniți și prostituatele binefăcătoare: se împart în spectatori și mimi, după cum le e placul, și interpretează un Hamlet cu eroul rămas în viață, condamnat să suporte batjocura unei Ofelii trecute la protestantism când apa i-a umplut traheea de idei, cu un final neașteptat, dar tipic maltez: totul se iartă.

În rest, cum pretutindeni noaptea, perechile în vârstă dorm în paturi diferite, chiar alte încăperi de teamă să nu se deranjeze reciproc cu sunete neprogramate, soții de vârsta a doua își fac datoria conjugală, când amanții au devenit indisponibili din motive identice, tinerii căsătoriți se joacă de-a v-ați ascunselea în fagurii lunii de miere, iar cei neîmperecheați oficial

își oficializează împreunările cu nonșalanță catolică; iar în fața Buckingham-ului de pe Triq Republica schimbul de gardă se face cu aceeași pompă deși singurii spectatori sunt fluturii din globurile albe, beți de lumină, vorba poetului, dar conștienți că lumina rece a neoanelor nu le aprinde colbul de pe aripi.

Uneori, timpul o ia razna, nu se știe din care cauză și invadatorii lui Suliman Magnificul revin în trombă, se cațără pe stânci și contraforturi, muți și cu gânduri viclene ca surele din Coran interpretate de fanatici...

Când ajung în Grădina Bakkara, îi apucă plânsul văzând celebrul lift cu care poți urca fără efort, purtând cu tine lejer provizii și iatagane curbate: uimiți de apariția câte unei perechi de îndrăgostiți își anină poftele de secera lunii albe și dispar în imensitatea paradisului promis unde Allah a uitat să trimită cele șaptezeci de fecioare per fes: se culcă, în speranța că va veni și ziua fericirii, pe arabescuri și litere caligrafiate fără a se întreba de unde atâtea fecioare, dacă pământencele virgine nu își mai împodobesc buricul cu mătănii de exploziv.

Altfel, noaptea în La Valletta e caldă ca pâinea proaspătă, cea mai bună din lume, zic localnicii, iar eu mă asociez fiindcă am gustat-o unsă cu lacrima zorilor la o cafeluță cu lapte de capră îndulcită ușor cu sirop de agave și zâmbetul promițător al văduvei de pe terasa vecină: o londoneză cu dinți de cal cum numai reginele Angliterei îi mai au în ziua de azi...

Și uneori timpul îl ascultă pe marele evreu german, se dilată ca o șină de cale ferată în toiul verii, și nopțile cetății par atât de lungi încât te întrebi, dacă o partidă de sex în plus depășește spațiul vital: am fost în Malta și m-am iubit doar pe mine cum călcam cu grijă pe dalele galbene ca să nu tulbur somnul cetății învăluite în mistere poliglote...

5

TRANSHUMANȚA (Fragmente) - VIII –

* Războiul ruso-japonez, deşi a tulburat pacea Rusiei şi viaţa socială, aducând suferinţe şi jale,

a înviorat, însă, viaţa economică, aşa cum se întâmplă în lume în vreme de confruntare armată între împărăţii şi popoare, spre deosebire de confruntările dintre clasele sociale care aduc distrugeri, teroare şi răzbunări. S-au înmulţit nevoile ţării. Armata trebuia hrănită, îmbrăcată şi dotată cu armament, drumurile modernizate, industria dezvoltată şi agricultura făcută să producă mai mult.

Oierii mărgineni şi-au văzut veniturile crescute. Produselor oilor: brânza, lâna, carnea le-au crescut cererea şi cu ea şi preţurile. Nefiind cetăţeni ruşi, războiul fiind purtat în extremul orient, nu-i simţeau greutăţile decât prin câteva impozite mărite, care nu le micşorau câştigul. N-au simţit nici suferinţa înfrângerii de la Port Artur.

* Nicolae Mosora era nedumerit de ce se bate Rusia pentru câteva insuliţe din ocean, care nu

erau locuite de ruşi şi nici măcar de seminţii ale rasei albe. L-a lămurit părintele Vladimir de unde vine răul şi încrâncenarea:

- Fiule Neculai, înainte cu vreo 500 de ani, cnejii ruşi de la Moscova, ieşind de sub stăpânirea tătarilor, nu le-au mai plătit tribut. Mai mult, unui călugăr, stareţului Filotei, i s-a năzărit că Rusia este chemată să refacă Imperiul Roman şi să domnească peste tot Pământul. Cnejii au ajuns ţari, cuvânt care se trage de la latinescul Cezar. Iată ce i-a spus cneazului-ţar de atunci: „Ţi-am scris mai înainte, aşa îţi vorbesc şi acum. Ţine minte şi ascultă preacinstite ţar, dacă toate imperiile creştine s-ar uni în unul singur, al tău, dacă cele două Rome au căzut (Roma creştină a căzut din cauza necredinţei, iar celeilalte, a doua Romă, Bizanţul, otomanii i-au distrus porţile). Acum există cea de-a treia Romă, Moscova, peste care tu eşti stăpân şi care este în fiinţă. Iar a patra Romă nu va mai putea fi.”

Această învăţătură le-a intrat în sânge ţarilor Rusiei şi mult sânge, în războaie şi din capetele tăiate, a curs şi va mai curge, ca a treia Romă să poată stăpâni pământul şi a patra să nu mai fie. Dumnezeu ştie ce nenorociri vor mai veni pe capul nostru şi pe întinsul globului pământesc, dacă ţarii şi conducătorii Rusiei vor stărui, ca până acum, să împlinească îndemnul lui Filotei, pe care ţarul Petru cel Mare l-a lăsat ca testament de împlinit urmaşilor săi.

* Pentru aşi apăra mai temeinic interesele şi a uşura vânzarea produselor de la stână, Asociaţia

Oierilor Mărgineni a înfiinţat în câteva oraşe – Rostov, Mariupol, Kerci, Sevastopol, Simferopol – depozite ale comerţului cu ridicata, ca brânza să poată fi vândută şi negustorilor nu numai în pieţe. Fiind scutit de a pierde vremea să-şi vândă brânza, la oi rânduiala şi chiverniseala fiind purtate de Bucur Mosora. Dumitru Dancu, ca să nu facă os mort, cum zicea el, s-a încumetat să negustorească miei, oi piei, carne de oaie făcută pastramă, cu mare căutate la tătari, pe care Coranul îi oprea să se spurce cu carne de porc. L-a luat ajutor pe Nicolae, feciorul lui Mosora, care-i ţinea şi socotelile şi care vorbea ruseşte ca un băştinaş, uşurându-i înţelegerea cu negustorii şi măcelarii din alte oraşe.

Nicolae Mosora era mulţumit că a scăpat de monotonia vieţii de la târlă, că i s-a mărit sâmbria şi badea Dumitru, ca să-l tragă inima, îi făcea şi lui parte din ce câştiga. Puţin, puţin, dar vorba aia: Strop cu strop fac al mării potop. Învăţarea unei noi meserii şi încrederea pe care a

6

dobândit-o în priceperea şi puterile lui din frecuşul cu lumea înconjurătoare, l-a făcut să se simtă mai stăpân pe ce gândea, pe ce voia să facă, risipindu-i îndoielile şi dibuielile, dându-i curaj. Se simţea bărbat în putere, deşi abia a trecut de toanele adolescenţei şi a păşit în visările şi momelile tinereţii.

Mare bucurie erau, însă, prilejurile pe care le avea de-a zăbovi mai des şi timp mai îndelungat în familia Nichitenco, mai ales că, Nataşa a ajuns o adolescentă cu priviri galeşe, cu obraz zâmbitor, cu un glas care-i făcea inima să tresară, în cuget să simtă o nelinişte care-i întărea nădejdea şi-l făcea încrezător în viitor. Mai era fericit că după ce în biblioteca părintelui Vladimir a prins îndemn pentru citit, acum avea răgaz să poposească şi la librăriile din oraşe şi să cumpere cărţile care-i luminau priceperea şi înţelegerea tainelor din lume şi din sufletele oamenilor şi îl încântau, îi îmbogăţeau cunoştinţele, îi moralizau pornirile, îl ajutau să judece drept, întărindu-i credinţa şi mărindu-i încrederea în puterea lui de judecată.

Încropindu-şi o mică bibliotecă, i-a îndemnat şi pe ceilalţi ciobani de la stână, ca în clipele de răgaz, când oile sătule rumegă culcate şi în nopţile lungi de iarnă când turma nu se mai mulge şi stă adăpostită în perdelele de scândură şi stuf, ferite de crivăţ, în loc să-şi treacă vremea în taifasuri fără rost, însufleţiţi doar de câte o butelcă de votcă, mai de folos este cititul cărţilor şi povestitul cuprinsului lor.

Un alt câştig pe care i l-a adus ucenicia la negustorie, l-a găsit în posibilitatea ca după o zi de lucru şi de bătaie de cap, seara să se destindă la un spectacol de teatru în oraşele unde poposea. Plăcerea de a asculta graiul limpede şi de a urmării jocul actorilor i-a rămas tot de pe vremea când a fost elev şi familia Nikitenco îl lua şi pe el la spectacole. Şi acum, când trecea prin Simferopol, însoţea familia părintelui Vladimir la spectacole. Odată nimerindu-se în stal lângă Nataşa, nu ştie cum s-a trezit strângând-o de mână şi fata nu şi-a retras-o. Ba i s-a părut că şi mânuţa ei catifelată îi răspunde prin uşoare mişcări. De atunci aştepta nerăbdător să meargă împreună la un spectacol şi după ce se ridica cortina şi numai scena rămânea luminată, să înceapă şi jocul nevinovat a două mâini care se caută să transmită ceea ce nu îndrăznea vocea.

* Reuşind să citească nuvele şi romane ale clasicilor ruşi din epocă şi să vadă piese de teatru

de Gogol, Puşkin, Cehov în mare cinste nu numai în Rusia, a înţeles mai temeinic sufletul rusesc, bântuit de rele şi de bune, înseninat şi potolit de agheasmă şi amăgit şi întunecat de votcă. Călăuzit de virtuţi şi ros de vicii, milostiv până la lacrimi şi pornit spre fărădelegi şi crime. A aflat că rusul ţine într-o mână o cruce care prin iubire şi suferinţă îndeamnă la bună-nvoire şi pace între oameni şi la fapte care aduc mântuire şi smerenie, iar în cealaltă învârte knutul, gata oricând să plesnească pe cel ce îi iese în cale, i se împotriveşte, părerea nu-i împărtăşeşte, aceeaşi femeie iubeşte, orânduirea o cleveteşte sau o critică şi când e înecat în votcă.

Nicolae era mulţumit că a ajuns să cunoască firea rusească. Acum ştia cum să se poarte ca să n-o stârnească. Sta bucuros cu ruşii la un taifas stropit cu puţină votcă, însă se ferea să chefuiască cu ei, că tam-nisam, din te miri ce vorbă sau gest, scoteau cuţitul de după brâu. Se ferea şi de toanele pătimaşe ale rusoaicelor, care, când se îndrăgosteau, pierdeau şi măsura şi capul. Însă, în biserică, la rugăciune, era cuprins şi el de smerenia, de evlavia, de credinţa lor care aducea pace în inimi, iubire în suflete şi bună învoire în cugete. Credinţa şi faptele unora răspândeau sfinţenie. Îl mai încântau şi cântecele lor care acompaniate de vibraţiile celor trei coarde ale balalaicii, făceau orizontul mai senin, mai plin de trăiri sufleteşti şi mai aducător de înfrăţiri şi de linişte între oameni, făcându-i parte din natura înconjurătoare.

* Câţiva ani, în toiul tinereţii, şi-a împărţit timpul, munca şi priceperea între ciobănie şi

negustorie. Din amândouă trăgând şi foloase prin banii pe care-i avea depuşi la o bancă din Simferopol. Nu era cine ştie ce sumă, dar îl mulţumea, amintindu-şi vorba din bătrâni: „Cine nu se mulţumeşte cu puţin, nu se mulţumeşte nici cu mult”. Că lăcomia strică omenia şi cei hapsâni ajung slugi la străini sau taie frunze la câini şi n-ajung stăpâni.

7

Credinţa, mulţumirea şi bruma de avuţie pe care a strâns-o l-a făcut şi mai milostiv. La praznice, din ce a strâns prin sudorile sale, împărţea şi celor săraci şi necăjiţi. Mereu pătruns de sfatul pe care părintele Vladimir i l-a dat şi lui. După prevederea Evangheliei, l-a îndemnat: „Fii milostiv ca şi Tatăl nostru din ceruri. La Judecata de Apoi vei ajunge în partea dreaptă, cea a mântuirii pentru că «Am fost flămând şi m-ai hrănit, însetat şi m-ai adăpat, gol şi m-ai îmbrăcat, bolnav şi m-ai cercetat, în temniţă şi ai venit la mine»”. Toate acestea, zice Hristos, dacă le-ai făcut aproapelui tău, mi le-ai făcut şi mie şi vei lua dreaptă răsplată.

* În acest răstimp, o bucurie şi o mulţumire ce întrecea pe toate celelalte o trăia când

răspunzând invitaţiilor, putea petrece sărbătorile, mai ales, pe cele de iarnă, împreună cu familia Nikitenco. Nu se mai simţea înstrăinat. Mergeau împreună la spectacole şi la biserică, era ospătat cu bucate alese. În prag îl întâmpina zâmbetul Nataşei, vorbele blânde ale preotesei, sfaturile părintelui şi prietenia lui Alioşa şi Serghei. Când Nataşa îl mai fericea şi cu câte o strângere de mână, o simţea ca pe o binecuvântare cerească, pe care el se simţea dator să o răsplătească cu un mic dar, un inel, o pereche de cercei, o cruciuliţă cu un lănţişor de aur.

* Duminică după praznicul Marelui Mucenic Dimitrie, în izba care le ocrotea tărhatul şi-i

adăpostea iarna, Dumitru Dancu şi ei doi Mosora, Bucur şi Nicolae, n-au uitat că în Mărginime „toamna se numără bobocii”. După ce şi-au tras socotelile pentru anul care a trecut, au ascultat concluzia lui Dancu:

- N-a fost un an rău, cu toate că s-au înmulţit răutăţile, au săltat impozitele, traiul s-a scumpit, cei ce conduc obştea ne sunt mai puţin binevoitori şi chiar băştinaşii se uită la noi, veneticii, cu ochi mai tulburi, pizmuindu-ne fiindcă ei trăiesc în sărăcie şi noi strângem avuţii pe pământurile lor. S-a înrăit lumea!

Am şi auzit într-o biserică grecească din Sevastopol, în care ne-am strâns mai mulţi români, o predică ţinută în limba noastră. Preotul ne-a zis: fraţilor, se pare că trăim în vreme de pace fiindcă în Evropa de când şi-au încrucişat săbiile împăratul franţuz, Napoleon al III-lea cu caizărul Wilhelm al Prusiei, n-au mai fost războaie. Deci e pace. Dar să nu ne amăgim. E pace înarmată. Împăraţii şi-au mutat lăcomia pe alte continente. Se bat pentru colonii şi pentru slăbirea şi destrămarea Imperiului Otoman. Toate se înarmează pe întrecute şi nu se ştie când şi de cine se va dezlănţui un nou război, care poate cuprinde toată lumea, aducând suferinţe grele şi pierderi omeneşti de neînchipuit. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne ferească pe noi şi pe copiii noştri de furiile de mărire şi stăpânire dezlănţuite de cei ce cârmuiesc azi popoarele.

- Aşa va fi bade Dumitre! Dar noi ce putem face? Suntem prea mărunţi ca să putem schimba mersul istoriei şi soarta popoarelor. Altceva mă îngrijorează pe mine.

- Ce te nelinişteşte, Bucure? - Bade Dumitre, să nu te superi! Mi se pare că în ultima vreme eşti cam îngândurat şi mai

trist ca de obicei. Ţi s-a întâmplat ceva? Ai dat de vreun necaz? - Mă aflu într-o cumpănă. Am primit o scrisoare de acasă, de la Mărie, nevastă-mea, care-mi

clatină rosturile. Chiar am avut de gând să mă sfătuiesc şi cu voi să mă ajutaţi să aleg calea cea dreaptă. Ascultaţi ce-mi scrie:

„Dumitre dragă. Acasă-s toate la rostul lor. Cele două fete, Veturia şi Vetuca, mulţumite la casele lor. Dar s-a ajuns şi Viorica la anii măritişului şi, un oier, neam bun şi cu stare din Răşinari, Aleman Lungu, ne-a trimis peţitori. Feciorul îi chipeş şi după câte am aflat muncitor şi fără năravuri. Viorica înclină să-l ia de bărbat. De aceea să faci cum îi putea, înainte de sărbători să te repezi până acasă să putem lua o hotărâre.

Ai trecut şi tu pragul celor 60 de ani. Ar trebui să te gândeşti că mai ai şi un suflet de îngrijit şi să urmezi pilda înaintaşilor care, la vârsta asta au lăsat grijile lumeşti pe seama celor mai tineri şi s-au întors la vetrele strămoşeşti să se bucure şi de linişte şi de odihnă câte zile le va mai hărăzi Dumnezeu. Ai muncit şi te-ai zbătut destul şi cu folos. Pentru cine te mai zdrobeşti, că nu

8

moşteneşti tu lumea? Hai acasă să ne mai bucurăm şi împreună, măcar acum la bătrâneţe, că la tinereţe am trăit tot cu dor şi cu griji.”

Voi ce ziceţi să fac? N-aş vrea să mă găsească moartea printre străini, să mi se piardă urma fără o pomenire, fără un parastas, fără o floare şi o candelă pe mormânt. Aruncat într-o groapă neîmpărtăşit, nescăldat şi neiertat de păcate.

- Bade Dumitre, numai dumneata poţi să hotărăşti ce faci cu viaţa dumnitale. Cum te-ai gândit?

- Cum să mă gândesc! Ca toţi mărginenii că din ce zice muierea, din zece, să faci una. Am ajuns să cred că acum are şi Măria mea dreptate. Mi-a venit şi mie vremea să mă adun de pe drumuri şi să mă aciui pe lângă cei pentru care am muncit o viaţă întreagă, întorcându-mă la vatra strămoşească.

Mai întâi, m-am dus la banca din Mariupol unde-mi ţin economiile şi-am aflat că-i primejdios să duc banii în curea sau în desagi. Mulţi oieri mărgineni de aici, când trimit bani acasă au legături de afaceri cu Banca Boben Credit din Hermannstadt, adică din Sibiu. Cu un comision, printr-un ordin de plată pot transfera acolo orice sumă.

Pentru casa din Simferopol sunt în tocmeală s-o vând chiriaşului, părintele Vladimir Nikitenco. Cei 50 de cai arăpeşti pe care-i am, mi i-a cerut un regiment de cavalerie din Rostov. Mai rămân măgarii şi oile.

Cum ştiţi când mi-am măritat cele două fete mai vârstnice, din cele 5.000 de oi pe care le aveam, am vândut 2.000, câte 1.000 de capete pentru fiecare, ca să le întregesc zestrea. Pe fete le-am dat la şcoală, dar nu la una de stat ca să nu fie silite să înveţe ungureşte. Le-am dat la o şcoală de menaj a maicilor Ursuline din Sibiu, să înveţe, pe lângă altele şi cum se ţine o gospodărie şi s-au ales şi cu cunoaşterea limbii germane, de când vorbesc parcă-s nemţoaice. Şi-au şi găsit bărbaţi pe măsură. Un ginere e profesor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov, celălalt e avocat la Sibiu. Pe lângă ceva bani, le-am înzestrat şi cu câte-o căsuţă să n-ajungă chiriaşe la cheremul altora şi cu straiţa în băţ când proprietarii măresc chiria sau vor să-i dea afară.

Oile le voi vinde cu măgari cu tot. M-aş bucura dacă le veţi cumpăra voi care aţi degerat la coada lor. Vă dau răgaz până mâine să vă faceţi socotelile dacă puteţi împlini preţul, care va fi cel din târgurile de vite, cu ceva reducere pentru voi, ca să fim toţi împăcaţi. Mai aduceţi câte o fleică şi mai turnaţi vin în căni. Vom face târgul bătând palma, lăsându-vă rubla de noroc ca ce am pus la cale să fie cu spor pentru toţi.

A doua zi, pe înserate s-au întâlnit după înţelegere şi s-a făcut târgul. - Bade Dumitre, a zis Nicolae, eu şi tata am judecat pe toate feţele propunerea dumnitale de

a ne vinde oile şi ne-am socotit să nu ne întindem decât cât ne e ţolul. Asta înseamnă că nu putem să cumpărăm toată turma. Nu vrem să ne îndatorăm la bănci sau la dumneata mai mult de cât ne ţin puterile. Dacă şi dumneata consimţi, noi îţi cumpărăm 1.500 de capete cu plata pe loc. Ştii şi dumneata că avem însemnate cu preduceaua, tata 1.100 de oi, eu 500 de oi. Tata cu economiile pe care le are şi cu banii pe care-i mai poate dobândi din ce mai are de vândut, poate cumpăra la preţurile de azi, cel mult 1.000 de oi, iar eu cu economiile pe care le am în bancă mai pot cumpăra vreo 500 de capete. Deci cu ce avem şi cu ce vom cumpăra de la dumneata, cu turma de 3.000 de oi ajungem fruntaşi printre oierii rusieni cum ni se zice în Mărginime celor ce ciobănim în Rusia.

Dacă dumneata cazi la învoială noi îţi mulţumim pentru prilejul pe care ni l-ai dat să ajungem din ciobani sâmbriaşi, ciobani stăpâni pe o turmă frumuşică.

- Bine Niculaie şi Bucure, batem palma şi târgu-i încheiat. După datină bem şi aldămaşul şi aşa cum am zis din preţ vă veţi opri o rublă ca s-aveţi noroc şi folos de învoiala făcută. Restul de 1.500 le duc la târg la Mariupol şi voi găsi cumpărători, fie printre mărgineni, fie printre măcelari, fie printre cei însărcinaţi cu aprovizionarea armatei.

Îmi dau lacrimile şi de tristeţe că mă despart ceea ce am avut mai drag pe lumea asta şi de bucuria că alăturându-mă celor de acasă voi putea trăi în linişte, voi fi îngrijit după slăbiciunile vârstei la care am ajuns şi-mi voi putea trăi şi latura sufletească a vieţii netulburat de grijile şi

9

nevoile omeneşti, împăcat că n-am făcut umbră pământului degeaba. - Ca toate să ne fie de folos, eu mai am o dorinţă, bade Dumitre! - Spune-o, Bucure! - Ne-ai făgăduit că ne faci un scăzământ la preţ. În locul lui ca să nu ne mai tocmim, să ne

laşi să alegem oile pe care le-am cumpărat, să nu ni le dai cum trec la numărătoare prin strungă. - Bine Bucure, nu voi duce la târg decât pe cele rămase după ce voi v-aţi ales partea voastră. Mai

batem o dată palma şi mai golim un pahar şi Dumnezeu să ne dea sănătate, să ne îndrume şi să ne ocrotească cu mila Lui.

Dincolo de uitare - fragment de roman -

Pe dealul pustiu, scânteile începură să asalteze cerul senin vrând parcă să umbrească bolta statică, impersonală. Am început să le urmăresc cum urcă spre nicăieri până când întunericul le înghițea în hăul ascuns vederii. Nu-l priveam și știam că nici el nu mă privește. Eram doi străini pierduți de lume și aflați întâmplător în accesași noapte, pe același drum neterminat. Poate ne îndreptam spre aceeași destinație și mâine ne vom simți stingheriți de ceea ce acum, pândind un foc, ne povesteam. Sau poate drumurile noastre se vor despărți și doar amintirea acestei veghe ne va fi martoră a pașilor răspândiți prin lume. Mi-am impus să nu vorbesc. Doar voi asculta. Nu mă voi lăsa pradă tentației de a-mi împărți viața cu un necunoscut. Dacă el are chef de așa ceva, este treaba lui. Poate nici nu o să-l ascult. Mă voi preface. La urma urmei nu este important ca eu să aflu, ci ca el să se destăinuie, să se elibereze. Poate credeți că eu nu am nimic a-mi reproșa. Că am o conștiință ușoară, în culori deschise, că stau la masă cu îngerii, iar de sus El mă privește cu dragoste și-mi aplaudă faptele. De fapt, am trăit, trăiesc fără grija lor, a îngerilor sau a diavolului. De ce oare vorbim de îngeri mereu la plural, iar diavolul este unul singur. La fel ca Tatăl și ca Fiul. Unul este tatăl ceresc atotștiutorul și unul este Fiul, cel născut din sămânța lui și unul este diavolul, stăpân al iadului și el atotștiutor, că altfel cum ar putea să ne chinuie în focul etern sau să ne înece în cea mai neagră smoală. Oare cum poți îneca un mort? O clipă ochii mi-au alunecat spre chipul lui. Voiam să-i fur din privire acea scânteie care ar fi aprins în mine sentimentul ascultătorului implicat. Compătimire sau dispreț. Nu dispreț, poate mânie. Dar el era întors cu spatele și continua să vorbească, de parcă chiar la poalele dealului stătea toată lumea să-l asculte. Toată lumea mai puțin eu. Eu care aș fi putut să-i arunc o vorbă bună, să-l împac cu propria conștiință. Dar poate că el nu dorea o împăcare. Nici cu el, nici cu restul lumii. Așa că nu mai încerc să înțeleg. Doar ascult. Vă las pe voi să-l judecați. Ascultați-l, și vedeți dacă sunteți mai buni sau mai răi decât el. Și să nu-mi spuneți mie să-l judec. Eu doar stau aici. Uneori mă simt de parcă aș trona de veacuri, pentru veacuri, acolo sus pe bolta cerească, cu mâinile întinse a binecuvântare veșnică. Ascultați!

– Dincolo de uitare există doar moarte.

10

Vocea continua să rostească tot mai puternic aceste cuvinte pe care atunci nu le-am înțeles. Am râs din toată inima. O priveam cu dorința de a o avea la fel ca prima dată când ne-am iubit. De sub ochii ei închiși simțeam că răzbate acea chemare de a mă așeza peste trupul ei, de a-i dărui ultima răsuflare înainte de a mă prăbuși în neputință. Acum, lângă mine, în mine, văd chiar moartea de dincolo de uitare, iar eu mă strecor prizonier în trupul ei. O umbră se apropie ținând de mână un copilaș. Umbra se topește în memoria mea îndepărtată. Copilul nu mă privește, dar știu că mă simte până în ultima moleculă a trupului chiar dacă eram ascuns în trupul femeii. Ochii mei, ascunși sub pleoapele ei în abisul care nu pare a fi nici întuneric nici lumină, simt săgețile neiertătoare din privirea lui.

– Ai putea să-mi fii mamă, să mă nasc din trupul tău. Am omorât copilul care implora iertare. Iertare pentru toate prostiile pe care ar fi dorit să le

facă dar pentru care nu voi putea vreodată să-l cert pentru simplu motiv că tu ai refuzat să-l naști. Din sămânța mea și din așteptarea dureroasă a trupului tău, un copil, un adevăr sau doar o minciună.

– Mamă, sunt eu. Copilul care aș fi putut fi. Îi ia mâna și o ridică deasupra capului mimând un semn de binecuvântare. Apoi își strecură

vorbele printre buzele ei și, ușor, să aud doar eu, șoptește: – Sunt copilul tău. Fii tatăl meu până în vecii vecilor. Umbra revine și se năpustește peste trupul copilului. Dinspre vârful capului bucăți din el se

rup înainte de a se pierde în fundalul întunecat. Mi-am întors privirea în trupul femeii și am început să caut cu frenezie sămânța. Acea sămânță care avea înscrise semnele lui, ale copilului. I-am văzut trupul, i-am ascultat glasul, i-am simțit ascuțimea privirii, i-am iubit culoarea ochilor, rotunjimea feței, dar nu știam dacă este fată sau băiat. Încurcat, am încetat să mai caut. Aveam nevoie de ea. Să-mi spună ce are de gând. O fată sau un băiat. Altfel degeaba voi găsi sămânța, degeaba voi aștepta să mori rodind-o, vei aduce pe lume copilul, nu fata sau băiatul. Și lumea va pieri tocmai pentru că el, copilul, nu va ști ce este. Dacă ar fi fată ar spune și ea cândva că dincolo de uitare există doar moarte și se va dărui pentru a-și lăsa trupul posterității, iar dacă ar fi băiat ar găsi și el moartea de dincolo de uitare pentru a putea căuta sămânța.

– Mă iubești? Nu am răspuns, Găsisem sămânța. Din umbră a răsărit copilul și mi-a șoptit: – Sunt fată! Am simțit cum mâna mea se balansează. Mi-am retras gândurile din trupul ei inert dar ochii

nu erau în stare să vadă. O pâclă roșiatică se așternuse ca o perdea ce se arcuia în bătaia vântului. Cum mintea mea se eliberase mă gândeam intens la ce poate fi. Ce este oare acel sac în care privirea mea rămăsese prizonieră? Urmăream o pată neagră care se tot arcuia să străpungă învelișul alunecos, sângeriu. Și dintr-o dată totul a explodat, iar lumina a invadat retina mea acoperind-o cu un alb lăptos ce se disipa înspre cer. Nu era un cer adevărat, știam asta, doar eram într-o cameră închisă lângă un cadavru, dar ochii vedeau doar ceea ce ea ar fi vrut să văd eu. Da, vedeam cum îi cresc aripi și aripile se desfac apoi ca un evantai și se ridică deasupra trupului, apoi coboară ca două fulgere transformând aerul prizonier în jeturi de vânt. O văd cum se ridică. Aripile o scot din lumea mea și îmi pare rău. Încă o mai văd, dar este tot mai mică. Atât de mică încât mă întreb ce am văzut la ea atunci, în metrou, când i-am prins mâna ca din greșeală.

– Mă scuzați, am spus atunci. V-am confundat cu buna mea prietenă. Nu, adevărul este că v-am confundat cu soția mea.

Tu nu ai dat drumul mâinii mele și mi-ai spus zâmbind. – Dar nu te-ai înșelat deloc. Eu sunt chiar buna ta prietenă. Dacă ai avea soție aș fi chiar

soția ta. Dar tu nu ai soție.

11

Acolo, în metrou, mă fascinase statura ei, dar cred că era doar o iluzie. Este un semn minuscul pe un cer luminos din care cad raze care nu fac decât să-mi înghețe acea dorință pe care o avusesem când intrasem în biserică, dorința de a o iubi și de a obține copilul. Simțeam cum trupul meu era cuprins ca într-o cușcă în hainele ei golite de corpul ce luase drumul cerului. Mi se părea cât se poate de firesc. Oasele ei, carnea ei, buzele ei, privirea ei, toate se balansau sub apăsarea aripilor de înger în căutarea lui Dumnezeu, iar mie îmi lăsase doar o umbră îmbrăcată pe care eu să o umplu cu carnea mea, cu gândurile mele, cu sămânța mea. Aș putea oare lăsa gravidă o amintire, o umbră a unei iubiri. Dar nu, cred că nu mai sunt stăpân pe gândurile mele. Ea este aici, de fapt trupul ei este aici, iar eu îi explorez rotunjimile pe dinăuntru în căutarea rodului. Rămâneau libere doar buzele care nu conteneau să repete aceleași cuvinte care au răzbit prin ușa închisă cu furie când m-a părăsit atât de brusc și de neașteptat.

– Dincolo de uitare există doar moarte. Poate era doar aer sub hainele ei. Doar văzusem cu ochii mei cum trupul gol, înaripat, se

ridicase spre cer. Trupul pe care îl iubisem atât de mult era acum trupul unui înger sau, poate, al unui sfânt. O întrebare prostească se strecură fără voia mea în minte. De ce unii sfinți sunt mai importanți decât alții dacă toți suntem la fel în fața lui Dumnezeu? Păcătoșii pot fi trecuți în cartea sfântă undeva foarte departe de gândul Tău, este normal, doar așa ar fi mai feriți de mânia Ta. Dar ei, sfinții, sunt sfinți. Nu au păcate, cred cu adevărat în Tine, iar Tu ai inventat cerneluri de culori diferite ca să-i pui în calendar cu roșu sau cu negru. Poate cei cu negru au trăit o clipă de îndoială pe care Tu, atotștiutorul și atotcunoscătorul, ai scris-o în catastif? Sau poate te-ai gândit că ar fi fost prea multe zile de trândăvie dacă umpleai calendarul doar cu cerneală roșie. Și pe ea, cea care acum se postează în fața ta în costumul Evei, pe ea unde o vei caza? Să știi că era credincioasă. Poate îi plăcea dragostea trupească dar inima ei nu avea dragoste decât pentru tine. Încă îmi ținea mâna în mâna ei, acolo, în metrou.

– Așa este. Am mințit. – Și ai mai mințit spunând că te-ai înșelat. Am tăcut. Sau poate chiar îmi dorisem să fie o minciună și această parte. Dacă tu spui că ești

într-adevăr buna mea prietenă, de ce te-aș contrazice. Capacul căzu greu peste cutia neagră după care cele patru șuruburi sfârtecară lemnul într-o rotire zgomotoasă. Se roteau și îngerii, dar El stătea nemișcat în punctul cel mai de sus al cupolei. El, un reper inamovibil, în fața căruia oamenii, da, numai ei oamenii, nu și animalele, nu și frunzele, nu și aerul, nu și zilele sau nopțile, se plecau cu teama păcatului cerșind iertare pentru viață sau jinduind la veșnicia cerului. L-am privit drept în ochi și l-am întrebat.

– Dincolo de uitare există doar moarte? A venit primul metrou. L-am lăsat să plece. Al doilea, al treilea, apoi altul și altul. În sfârșit,

era el. Metroul în care o găsisem pe ea. Pe buna mea prietenă. În al doilea vagon. I-am luat mâna în mâna mea.

– Mă scuzați, am spus atunci. V-am confundat cu buna mea prietenă. Nu, adevărul este că v-am confundat cu soția mea.

Tu nu ai dat drumul mâinii mele și mi-ai spus zâmbind. – Dar nu te-ai înșelat deloc. Eu sunt chiar buna ta prietenă. Dacă ai avea soție aș fi chiar

soția ta. Dar tu nu ai soție. Apoi am continuat să ne ținem de mână până când a venit răspunsul Lui. – Nu știu domnule. Oamenii nu mă lasă nici să uit și nici să mor.

12

Draga lui doică Maşina de scris rar, ţăcănea sacadat. Din când în când, „carul” zbârnăia tras înapoi şi înainte

până la refuz. O pasăre pestriţă ţopăia din creangă-n creangă în copacul din faţa ferestrei. Pe creştetul ei stăruia un capişon negru, iar ochii în partea de jos erau mărginiţi de două petice albe ca nişte semiluni. Aripile, şi ele în alb-negru, fiind simetric desenate, puteam intui că penelul unui pictor se aventurase a defini cu măiestrie pasărea. Pe un balcon, un şirag de rufe puse la uscat solfegiau icnit în suflul vânticelului. Trotuarul maltratat de tocurile subţiri ale încălţărilor femeieşti se lăţiseră într-un cenuşiu murdar semănat cu tot felul de resturi. Fierbinţeli ale ochilor, sudălmi, scânteieri, scăpărări luminoase. Strada. În birou stăruia un iz de putrezit, conturându-se senzaţia de învechit, de bolnav. Poate venise vremea privitului înapoi căutând a înţelege atitudini, fapte, reacţii peste care trecuse cu repeziciune cu ani în urmă. Cadrul încăperii în care se afla, pereţii, totul dădea impresia a sta pe gânduri. Încet, din fumul tuturor „amăgirilor”, rând pe rând, înaintau spre el chipurile foştilor colegi pe care-i aşeza pe fiecare pe fotolii, pe scaune. Tineri veseli.

În acele clipe, Andrei era puternic atras de amintiri. Se întoarse în mijlocul dragilor amici, duşi din lume, cu o duioşie ce rodea încet, câte puţin, asemeni taluzurilor neobosite malurile apelor. Se transporta în amintirile prăfuite care luau forme cosmice lăsându-se purtat de mirajul vital al celor fără ideal şi fără perspectivă. La amintirea unor episoade amuţea dezolat de vulnerabilitatea şi inconsecvenţa cu care fuseseră trăite. În momentul de faţă, părea că, totul continua a se petrece aidoma vremurilor acelea trecute. Aceleaşi fenomene, aceleaşi anotimpuri, temeri, bucurii, lacrimi, sosiri, plecări ce se perindă şi în momentele de faţă exasperând prin banalitate, lipsă de consistenţă şi de oarecare atracţie, în cele din urmă. Avea senzaţia că, viaţa nu este decât moarte, deoarece, aşa cum se vede, este supus pieirii. Alteori, dimpotrivă realiza, intuia că, moartea poate fi viaţă. Înţelege că totul se perindă urmând un ciclu ciudat, de nedesluşit. Formele, în timp, se transformă, devin totuşi diferite faţă de modul în care fuseseră văzute, deoarece revin aparent sau real sub o nouă formă. Impulsionate de actualele etape care-şi lasă, iată, o altă amprentă pe percepţia diferită şi maturizată a lui Andrei.

Dar, de ce îl năpădiseră astfel de idei tocmai în acel moment? Rămas ţintuit în tăcerea camerei, continua a căuta. Răscolea prin cotloane, sertare vechi

năpădite de cari, criterii, argumente, amintiri afundându-se în hăuri în care nu se încumetă prea mulţi s-o facă.

Se trezeşte, deodată din visare şi încearcă să-şi continue reflecţiile, cugetările mai înviorat, hotărât să le aştearnă pe hârtie.

Privirile-i fură, însă, din nou, atrase ca de un magnet spre ochiul tremurat al ferestrei care îmbia să se contopească în acea învălmăşeală de gâze, petale de flori, microbi, viruşi şi gânduri sprinţare. Un snop de gânduri strânse, răsfirate, ivite şi iarăşi ascunse. Cuvinte răzleţe fără de noimă ţopăiau şi dispăreau, apoi, strivite sub tălpile clipei.

Anevoie, Andrei se rupse totuşi de geamul din faţa sa hotărât să pună în practică ideea de a scrie, de a compune o povestire legată de propriile sale trăiri din trecut. Dar, se întrebă, pe care s-o aleagă? Părea că nici una nu întrunea calitatea de supra-întâmplare, supra-povestire care să incite, deoarece recunoştea că vremurile devenind tot mai dure, pentru a suscita interesul ar fi fost nevoie de tratarea unui subiect cât mai surprinzător, poate chiar năucitor. Doar astfel de subiecte, considerate de Andrei, că ar putea să atragă atenţia unor cititori care, eventual, ar reuşi, aşa între

13

două trenuri sau avioane, să-şi treacă timpul răsfoind filele unui volum ce tratează astfel de... aventuri stresante. Iar el, Andrei, trăise o viaţă moderată, tăcută, dacă e să lase la o parte toate neajunsurile şi durerile sale, care consideră că nu-i prea interesează pe mulţi. Fiecare om are astfel de eşecuri, mai mult sau mai puţin, asemănătoare cu ale sale. Ce rost ar mai avea să le înşire considerând că piedicile aşezate în propria sa cale au fost mai deosebite şi cel care le-ar afla ar putea fi surprins admirând bravurile lui considerate ne mai întâlnite, unice?! Vax!

Să aducă în atenţie vremurile trecute (anii 1940 – 1960 – 1970 ş.a.m.d.)? Să înşire sinistrele măsuri comuniste?

Au fost acoperite multe file, descriindu-se tragicele peregrinări soldate cu victime fără număr şi fiind totodată omagiate personalităţi care s-au sacrificat pentru dreptate şi libertate. Dorim să menţinem trează amintirea acelor dramatice evenimente omiţând adeseori să acceptăm că totul se aşează pe rafturile pe care acestea vor zace dormind sau murind încet. Ne place sau nu, acesta-i drumul. Viitorul şi, în cel mai bun caz, măcar prezentul ar trebui să capteze interesul omenirii, iar tinerii, mai ales, nu doresc să trăiască decât mai mult în viitor, până când şi ei se vor apropia de capătul celălalt al firului. Vor mai privi în urmă numai atunci când viitorul nu va mai avea ce oferi nici pentru ei.

Vidul din capul lui Andrei se instală de-a binelea lăsând golit şi aproape indiferent. Dormi aşa câteva minute bune cu capul lăsat în piept moleşit de căldura pe care o radia soba de teracotă impunătoare. Deodată, se trezi ca şi când cineva îl bătea pe umăr, amintindu-i într-un mod de-a dreptul electrizant, insinuant, următorul aspect, pe care de altfel în uitase aproape cu totul. Iată:

Avea cam cinci ani şi jumătate. De când se ştia pe lume Andrei crescuse având-o ca îngrijitoare pe Lena, o fată de vreo optsprezece ani. Lena îl legănase, Lena îl hrănea cel mai adesea, Lena îl învăţase chiar şi un cântec pe care fata îl cânta adeseori cât o ţinea gura:

„Jos în vale la Ţiganca, / Cară răniţi cu targa. Mai la vale unul moare, / Făr-un strop de lumânare. Căpitanul strigă tare: / Nu-i aprindeţi lumânare, Că el pentru ţară moare!”

Atât ştia Lena. Ba mai ştia un cântec, unul singur:

„În ogradă, lângă poartă, / Doarme Ilenuţa, moartă. Trece Gheorghe şi-o trezeşte, / Ilenuţa bănuieşte. - Taci, Leano, nu bănui, / Că mai mult n-oi mai veni! Am venit ca să te-ntreb: / Să mă-nsor sau să te-aştept? - Însoară-te, n-aştepta, / Că şi eu m-oi mărita, Mai la deal de casa ta / Şi ţi-oi rupe inima!”

Şi Andrei le învăţase şi le cânta şi el, ori de câte ori avea poftă, trezind amuzamentul părinţilor săi. Oricum, Lena devenise icoana lui, prietena lui cea mai dragă. Întotdeauna, rămânea extaziat când Lena cânta. Acum, după atâţia ani, cu zâmbetul în barbă se întrebă: Nu cumva o îndrăgisem mai mult decât se cădea? Nu cumva doar pentru că era atât de frumoasă şi era şi femeie? Iar eu dădeam cumva a deveni mascul? De câte ori nu mă cuibăream în braţele ei şi-mi culcam duios capul pe sânul ei moale şi cald! Şi ce miros de pământ reavăn şi de flori de luncă avea Lena! Când o vedeam intrând pe uşă, inimioara o lua razna. Săream atunci pe divan, făceam tumbe, stârneam pernele şi făceam felurite giumbuşlucuri pentru a o înveseli pe Lena şi pentru ca să mă strângă în braţe. În acele clipe, mă topeam de fericire. Când îmi schimba ea îmbrăcămintea şi mă vedeam complet gol, ceva din interiorul meu se dezlănţuia, făcându-mă să iau foc. Aceste manevre se întâmplau destul de des, deoarece chiloţeii mei, uneori, era necesar a fi schimbaţi. Aceasta era.

Revenind după mulţi, mulţi ani, în satul lui natal, om matur de-acum, mânat de dorul de rădăcini care îl determinase să-şi caute rubedeniile, îi vizită pe toţi la rând.

14

Nu mică-i fu mirarea când în casa uneia dintre acestea, îi fu prezentată o femeie foarte bătrână, cu riduri adânci pe obrajii veşteji. Pleoapele erau atât de lăsate că mai îi acopereau vederea. Cineva zise:

- Ştii, Andrei, noi, rudele tale nu te-am văzut de cel puţin douăzeci de ani şi iată, suntem tare fericiţi că eşti astăzi, în sfârşit, aici, în mijlocul nostru. Este aici însă și cineva, o persoană care-ţi fusese tare dragă. Ei bine, îţi mai aminteşti le Lena? Tânăra care te îngrijise mulţi ani, se află azi aici. Iată, această femeie bătrână din faţa ta este Lena! Dacă doreşti să i te adresezi, fă-o cu voce puternică, deoarece aproape că nu mai aude, biata de ea.

Privind-o îndeaproape, Andrei nu recunoscu nicio trăsătură, oricât de măruntă care să-i amintească fetişcana zglobie de optsprezece ani de odinioară.

Biata bătrână, Lena, îşi ridică atunci capul şi încercă să-l privească. Întinse braţele şi cu degetele ei noduroase de reumatism întinse o mână. Andrei i-o sărută, iar bătrâna îl atrase spre dânsa îndemnându-l să se aşeze pe firavii ei genunchi, întocmai ca altădată. Uşor, cu multă grijă, mai mult mimând, Andrei se aşeză. Din ochii bătrânei curgeau râuri de lacrimi. De bucurie sau de tristeţe. Nu se ştie. Tabloul putea fi apreciat ca nostim pentru cei ce nu cunoşteau vechea poveste a două suflete care cândva erau atât de apropiate.

Rememorând acel episod, Andrei se hotărî să-l înşire pe hârtie, depănându-l încet şi cu răbdare. Începu să „ţăcănească” la maşina sa de scris varianta scurtă a adevăratei sale poveşti, rămânând să „construiască” mai apoi volumul, în detaliu, pe această temă şi pe care, apoi, să-l tipărească. Dacă a reuşit sau nu, nu se ştie.

CĂLĂTORUL NEOBOSIT

Un om trecea zilnic de trei sau patru ori prin cimitirul oraşului, căci era drumul cel mai scurt între locuinţa mamei sale şi locuinţa lui, situată unde se termina acesta, la o şosea. Cimitirul îl cunoştea din copilărie şi nu-i plăcea. Nici nu-l speria. Aleile lungi, înguste sau largi, îl obligau să vadă sute de morminte acoperite cu betoane, parcă să nu fugă morţii, şi negre pe dinăuntru, cu cei care fuseseră oameni şi acum nu-şi mai ştiau nici numele. Erau scrise deasupra. Cunoştinţele lor s-au pierdut, dacă nu s-au comunicat tinerilor. Acum ajunsese să cunoască câte ceva despre mulţi morţi, plecând de la numele lor de pe cruci sau obeliscuri. Îşi făcuse cunoştinţe noi cu oamenii necăjiţi, veniţi să-şi plângă morţii. Unii reproşau morţilor diferite neplăceri din viaţa lor. Cei mai mulţi îşi manifestau regretul pentru despărţire. Îi spuneau călătorului neobosit. „Cel mai bine ar fi fost să nu fi murit niciodată.” Acesta îi liniştea. „Ce să facem! N-am fi avut loc pe Terra.” „Domnule, după bătrâneţe e mai bine aici, căci toate slăbesc în noi, dar nu fiul meu care a fost tânăr!” s-a plâns acesta. Călătorul, nemulţumit şi el, i-a spus. „Nu ne putem explica absurdul din lumea aceasta. Uite, mama mea vrea să moară, că-i bolnavă, foarte bătrână şi neputincioasă, şi nu poate. E mare greutate şi pe ea. Ne spune de multe ori că nu mai vrea să ne ostenească.

Călătorul se mai ducea şi la mormintele familiei, la al tatălui său şi totdeauna se întrista, că-i mai bine să-l ocolească. Găsise şi mormintele unchilor şi ale unor foşti prieteni şi, cu trecerea

15

timpului, nu-l mai tulburau. „Aşa-i legea noastră. Să trăim bine şi moral aici. Dincolo nu-i nimic, sau...”, gândea el. Erau şi morminte fără morţi. Oamenii şi le amenajau din timpul vieţii, chiar şi cu o bancă lângă ele. Stând pe ea, îşi imaginau cum ar arăta dedesubt şi se îngrozeau. Se întâlnea des cu oameni care aduceau preoţi, să îndepărteze neliniştile morţilor cu o rugăciune. Dimineaţa, întâlnea oameni, mai ales femei care veneau în cimitir să tămâieze mormintele, spre a îndepărta duhurile rele.

Aflase, deci, că sufletele morţilor se mai întorceau pe unde se găseau morţii şi generau duhuri rele care stricau liniştea, care ameninţau şi oamenii vii întâlniţi în cale. Aflase şi alte superstiţii şi fiind mereu în lumea lor l-au contaminat, i-au introdus în simţire frica. Totuşi, nu putea abandona drumul acesta mai scurt între mamă şi familia lui.

Cele mai multe treceri rele erau cele din toamnă şi iarnă, când zilele erau scurte. Prin întunericul care se lăsa devreme, se împiedica de borduri, de duhurile morţilor plimbăreţe care, i se părea că-l atacă, că merg după el să-l sperie. Fără să vrea, observa cu lanterna crucea unui fost coleg pe care îl persecutase odată, sau a domnişoarei înghesuită cu promisiuni nerespectate, care îl puteau ataca cu reproşuri. Se încărca cu ele, deveneau remuşcări şi îşi spunea. „Aşa îmi trebuie, am greşit cu cutare, cu cutare, cu prima mea soţie şi acum trebuie să plătesc. Duhurile îmi vor ţine calea. Trebuie să mă grăbesc. Dar un alt mormânt i se aşezase în drum. Era al unei cunoştinţe care îl ajutase odată. A strigat în întunecimea şi liniştea cimitirului. „Să-ţi fie uşoară placa aceasta de beton!” O altă cunoştinţă decedată, ştia el, avea mormântul prin apropiere şi îi spuse. „Ar trebui să fii blestemată! Dar, acum nu mai trebuie. Ai destul, că nu mai vezi soarele, marele nostru binefăcător!”

În sfârşit, văzuse poarta de ieşire a cimitirului şi s-a bucurat, dar morţii erau tot înaintea ochilor. „Odată şi odată voi fi şi eu acolo. Îmi vor scrie numele pe cruce, că îl voi fi uitat.” Necazul este să nu ajungă el acolo înaintea mamei sale în vârstă de peste nouăzeci de ani, că-i foarte chinuit. Şi iarăşi se dojenise. „Voi fi păcătuit cândva. Trebuie să plătesc cu mama şi cine mai ştie? Să o ridic, să o întorc în pat, să o spăl, să-i dau mâncare şi medicamente.” Şi aşa, de peste doi ani. Totdeauna, către amiază pornea la drumul de acasă către locuinţa mamei sale din centrul oraşului, cu mâncare caldă şi lenjerie curată. Întâlnea morţii cu preoţi şi popor după ei, dar după atâtea înmormântări câte văzuse, nu-l mai speriau. Aceasta-i legea noastră tristă. Îşi ridica pălăria şi dacă îi cunoscuse, îi conducea până la locul de veci. Apoi fugea să prindă autobuzul de centru de la poarta cimitirului, să-şi ajute mama, să facă curăţenie şi să rămână acolo până dimineaţa.

Altă dată, după masa de amiază, se întorcea la casa lui pe acelaşi drum, iar către seară se întorcea din nou la mama lui să nu rămână singură peste noapte. Astfel, într-o zi întunecoasă, sub ameninţarea ploii, la întoarcerea către casă, după hrănirea mamei cu mâncarea de amiază, a văzut, parcă, altceva. Ceva cunoscut. O coloană de oameni, pe aleea principală, cu maşina mortuară înaintea lor. Cu mersul lui iute i-a ajuns. I s-a părut că, imediat în urma sicriului era fiul lui, acum avocat în barou. Nu-l văzuse demult şi se temea de o nenorocire. Era obişnuit cu ele. Acum era altceva. Îşi văzuse fiul îndoliat total şi obrajii îi deveneau pământii. A întrebat imediat pe cineva de la sfârşitul coloanei de oameni cerniţi. „ Cine a murit?” „Doamna Cornelia... profesor.” S-a oprit pe loc. Privea lung peste grupul care se îndepărta fără să-l ia în seamă. Bagajele i-au căzut din mâini. Voia să se îndepărteze de grup. Poate-i ruşine după atâta despărţire ? Dar nu, nu trebuie, nu se poate! Şi i-au dat lacrimile. O pereche de oameni l-au depăşit grăbiţi. Îşi amintea de ei. Şi-a acoperit obrajii cu palmele, dar l-au recunoscut şi i-au strigat. „Este soţia dumitale din tinereţe şi fiul. Poate îl mai cunoşti!” Grupul şi-a întors privirea către el. Nu-şi mai văzuse prima soţie de mulţi ani şi nu ştia ce să facă. Nu-i mai purta duşmănie şi, acum închisă în sicriu, n-o mai poate vedea. Mai bine să rămână cu imaginea de atunci. Nu l-a anunţat nimeni. Chiar aşa om rău să fi fost? O fi fost şi el vinovat?

Şi-a aruncat bagajele lângă un container şi, nemulţumit de el, a fugit să ajungă coloana şi, fără o vorbă, să atingă cu mâinile şi cu o lacrimă sicriul înainte să-l coboare. Era iubita lui din studenţie cu care s-a şi căsătorit. Îi pare rău. A murit prea devreme, poate de singurătate, deşi le

16

lăsase locuinţa, a gândit, oprindu-se un moment. Apoi a păşit în urma grupului până aproape de prăpastia adâncă în care se adunase apă. A lăcrimat, oprindu-se la marginea grupului. L-au îngrozit aducerile aminte. „Cum se răsfăţau pe străzile Clujului de la un cămin la altul ! Apoi au mutat-o cu serviciul din Apuseni la Sibiu, cu fiul lor în cărucior şi ce bucurie era în casa unde locuiau provizoriu, casă în care boleşte acum mama lui.” La sfârşit a rămas singur cu amintirile şi mormântul soţiei sale, de care începuse să-i fie frică. FOILETON - DIN CICLUL: ÎNVĂȚĂTURILE LUI NEA GOE CĂTRE FIUL SĂU DOREL

DRAGĂ FIULE,

Răspund cam târziu scrisorii tale din diverse motive. Erau niște turbulențe pe cer și mi-a fost teamă să nu mă prindă… gripa. Bine că ai dat atenție sfaturilor mele iar rezultatele s-au văzut, deci consider că ai devenit destul de înțelept pentru a lua decizii de unul singur. Sigur, te voi sprijini în continuare,însă o voi face așa mai mult din umbră, știi tu din care motive strategice. De fapt cred că ai remarcat cum cei care s-au crezut zei și atotputernici, au luat-o în barbă rău de tot și ulterior s-au bronzat cu gratii. E drept că n-au stat prea mult la beci, doar până s-a găsit suma și subiectul potrivit pentru ofertă. Apoi au fost cazați la propriul domiciliu ca să nu se îmbolnăvească de celulită metalică. Baiul la ora actuală ar fi că se fac săpături prea adânci și se răscolesc morminte ilegale, unde se află efigii ce n-ar fi trebuit descoperite niciodată, care ne barează oarecum drumul spre un viitor luminos. La fel de dăunătoare sunt și autodenunțurile care deși îi salvează pe mulți, sunt periculoase prin prisma încrederii și loialității absolut obligatorii între adevărații parteneri chiar dacă treburile sunt cum sunt. Onoarea are acum cu totul alte sensuri !

În altă ordine de idei. M-am bucurat pentru tine cu fiecare afacere reușită și cu mândrie le trec în revistă când îmi amintesc de ele: prima, aceia cu ,,fiarele vechi” apoi cu petrolul cedat (din care ai scos bani grei),cu gazul metan, cu electricitatea, cu apele minerale, cu sarea, cu pământul și toate, toate celelalte de care poți fi mândru și satisfăcut. Aici de remarcat și de ținut minte: cât de folositoare este plasarea oamenilor de nădejde în locații cheie pe care să îi folosești la momentul și timpul potrivit! Nu neglija nici ,,ajutorul,, extern care face (și câteodată și ia) toți banii. Nu pot să nu mă gândesc cu satisfacție că au fost procese (e drept fabricate) care au durat ani lungi, lungi, unele chiar până au ajuns la faza de prescripție,iar altele, grele care nu vor vedea bara niciodată. Îmi râd în barbă la cei ce visează să recupereze banii ,zic ei, negri ori câștigați ilicit. Cum să scoți ochii orbului când el nu-i mai are ? Cum? Ha, Ha! Cum? Fazanii!

Vezi dacă politichia e de calitate!Ce ți-am spus eu!Clasele, studiile, doctoratele! Trimite-ți copiii în străinătate să aibă ce moșteni. Ai văzut cum lucrurile se ,,aranjează,, încet, încet unele după altele dacă e răbdare,perseverență, și sistem potrivit? Mi-a plăcut tare cum a decurs

17

chestia cu ,,sănătatea,,! A fost suficient ca unul cu vedere… largă să dea drumul la medici în străinătăți, ca principiu al drepturilor omului și libertății mișcării, ca în urmă ceilalți să fluiere a pagubă de viruși și bacterii recunoscătoare. Azi se importă doctori din Cucubauu și Halalupa și se încearcă să se trateze bolile cu păpădie și măgheran! De, leacuri tradiționale. Și acesta e numai unul din multele exemple alese. Că îmi adusei aminte: ai grijă mare cum te porți cu Penelopa fiindcă în caz fortuit, din ce încărcătură de explosiv posedă, poate fi o bombă cu efect întârziat mai rău ca buteliile de la Mihăilești unde totul a sărit în aer de s-a ales praful și pulberea. Dacă e cazul și simți nevoia vin eu să o iau câteva zile la Paris la o expoziție de modă, ca să fie remarcată de lumea bună, timp în care și Lusica să se împace cu rolul și conturile ei. Alte sfaturi nu aș mai avea deocamdată. Cum se spune:toate la timpul lor. De fapt ar mai fi unul : nu neglija fenta! Cele mai surprinzătoare rezultate în toate domeniile au fost în urma unor fente de înaltă clasă. Lasă-i pe berbeci să meargă într-o direcție iar când simți momentul execută fenta și i-ai îngropat. Atunci să vezi surprize, surprize, ca la nu-ți spun cine!

Fiindcă nu-mi place să mă lungesc îți zic: gândește din timp la alegerile viitoare, cum pasezi și cum marchezi, ca nu cumva să te trezești după năucit ca unii, alții pe care-i știi și să rămâi pe din afară de joc. Tot… înainte ! Al tău din totdeauna, Goe.

FOTOGRAFIE ÎN COŞCIUG - Nu mi-am trăit viaţa aşa cum am vrut. Am fost batjocorită, marginalizată, în cel mai bun caz nebăgată în seamă! O societate primitivă, care m-a condamnat la izolare, pentru un handicap atât de minor! - Fii bucuroasă Gica! Cine n-ar vrea să prindă o vârstă frumoasă ca a ta, fără boală sau suferinţă. - Şi fără dragostea unui bărbat cumsecade, ca o ciumată, de parcă n-aş fi meritat! - Ai meritat cu prisosinţă. Dar viaţa adesea nu-i deloc dreaptă. În schimb ai avut parte de prietenia găştii şi în mod deosebit de a mea. - Acum la final, te rog, stă-mi alături. Măcar în coşciug nu se va vedea că sunt şchioapă! Dana, adu meşteri să facem un mausoleu.

Meşterii au avut de executat o comandă bizară. Dar cum pe bani fac orice, au transformat sufrageria în sediu mortuar. Pe faţadă epitaful spunea totul: „Seule avec moi1”.

Bătrânele au mers de braţ la firma Racla, Gica cam şchiopătând, dar susţinută de prietena Dana. Se auziră chicoteli ascuţite când au trecut prin dreptul mottoului: „Viaţa-i un vis moartea o veşnicie”. Clopoţelul acroşat de uşa de la intrare clincăni. - Condoleanţele mele! se anunţă vânzătoarea. - Nu le primim! răspund femeile în duet.

Priviri intrigate pe deasupra tejghelei.

18

- Da-ţi-ne un sicriu din ... - Din lemn de brad, paltin, stejar, nuc sau cireş … - Din nuc închis. - Cu feronerie? - Ce feronerie??? - Adică cu mânere, crucifix şi şuruburi să prindă capacul, tot ce se cere … - Toate argintii. - Căptuşit? - Desigur căptuşit, cu perină şi voaluri din dantelă! preciză Gica cu voce poruncitoare. - Dacă persoana este mai voluminoasă putem livra şi un sarcofag. - Nu, sarcofagul nu-i bun pentru că nu izolează termic la fel de bine ca lemnul. - Dar rezistă mai bine la umezeală. - În mausoleu nu o să am parte de umezeală! - Şi două suporturi de lumânări, cu două lumânări mari de căpătâi! adaugă Dana. Către Gica: Trebuie dragă, am văzut la toate înmormântările! - Suporturi se găsesc numai la capele. Putem să vă închiriem capela noastră cu suporturi, piedestal pentru sicriu şi două bănci pentru rude. - Preferăm să ţinem sicriul acasă. - Dar normele uniunii nu ne lasă să mai introducem mortul în casă! - Şi cine le-a respectat? Aici e România, iar noi convieţuim cu tradiţiile noastre. - Desigur, societatea noastră respectă întocmai dorinţele clienţilor! Mai nou toţi comandă candele cu pahar din sticlă sau plastic. Nu trebuie tăiat fitilul, ard mai mult şi nu emană fum. - Două cu pahar de sticlă!

Angajata fugi în urma lor spre şofer şi le indică cu degetul sporovăind teribil de agitată. Şoferul ridică chipiul şi-l înfundă mai bine pe cap ca şi cum un vânt puternic era gata de a-l face să zboare.

În sufrageria mausoleu citeau zilnic anunţuri mortuare socotind cine a mai murit şi la care parastas să se ducă.

Sicriul fu adus cu o furgonetă şi urcat, din fericire, numai până la etajul întâi de şofer şi însoţitor. Spre seară a venit preotul pentru a citi molitva. Uşa sufrageriei închisă. Gica în dormitor, lungită în pat făcea pe bolnava, ce trage să moară. Dana îl conduse pe părinte, care citi cu glas sforăitor dintr-o carte de rugăciuni.

A doua zi Dana cheamă prietenele la priveghi. Prietenele au adus jerbe şi coroniţe din flori de pai. Pe panglici scria: „Nepreţuitei prietene“ şi alături: „În veci nu te voi uita, Alfreda“ sau „O pierdere devastatoare“; „Fosta ta colegă de bancă Mia Pârjoală“. Coroana de la rude cu garoafe bordo în centru, tivită pe margine cu altele alb polar, toate naturale a fost aşezată tocmai la picioare. - Serviţi vă rog prăjituri! le invită “decedata”. Apoi către Dana: pune şi tu de o cafea!

Dana pune apa la fiert în două ibrice, pentru a avea de rezervă şi a putea completa. Bulversată de importanţa evenimentului, participa doar la înmormântarea celei mai bune prietene, uită ce a pus, în care ibric a pus cafea şi în care a pus zahăr. “Cum de fapt dorea să pună numai într-unul” şi la noroc, pentru că nu găsea ochelarii în poşetă, pune din nou cafea într-unul şi din nou zahăr într-altul, să fie amestecul complet. Le toarnă apă îndulcită, deşi din celălalt ibric ieşeau aburi cu miros puternic ca în pragul unei cafenele.

O damă respectabilă bea şi ţipă surprinsă: “Ce-i aici, dar bine dragă ai uitat să pui cafea”! - Ba am pus, replică revoltată Dana.

Gustă şi prezumtiva moartă apoi umple o ceaşcă din ibricul rămas pe maşina de gătit. - Dar asta e tare să faci infarct! Trebuiau amestecate, mamă! - Mai serveşte lumea cu două felii de cozonac şi un pahar de coniac.

Gazdele aduc cozonacul tăiat felii pe tăviţe, împart păhăruţe şi Dana toarnă tăria. În cameră se răspândeşte un puternic miros de oţet. - Ce-ai făcut mamă, din ce-ai turnat în pahare?

19

- Am crezut că pun coniac. Să ştiţi că n-am miros, sunt răcită tare, am nasul înfundat. - Ai vrut să faci o salată, hohoteşte hămăind, în surdină una din gaşcă puţintel mai tânără. Dar sticlele nu le ştii deosebi? - Dacă nu dau peste perechea, naibii, de ochelari ce să fac? - Nu-i nimic le calmează gazda. Vă dau eu sticla de coniac, dar nu ciocniţi şi nu beţi prea mult că n-aveţi voie să cântaţi. E vorba de-o înmormântare, ce naiba!

Fetele, unele nu tocmai bătrâne spiritual, adună paharele mici, le spală şi Ziţa le reumple boscorodind: “Să n-am parte de perechea mea”! Fredonează o romanţă …

Se petrece, așteptând fotograful pentru poze. Gica s-a urcat cu greu în coşciug folosind un taburet mic pentru legat şireturile la pantofi. Dana i-a ţinut coşciugul să nu se răstoarne. Capacul e sprijinit de perete în spatele uşii Acum îi aranjează coafura, candidata lasă capul pe perină şi se contemplă într-o oglinjoară scoasă din trusa prietenei.

Moarta sta în coşciug înconjurată de prietene, cu lentilele ochelarilor, sclipind carismatic în clipitul flăcărilor de la candele. Fotograful face mai multe poze, din faţă, de pe laterale, din uşă, de aproape şi dă să plece, contemplat de Gica, înţepenită buştean, prin crăpătura pleoapelor. Brusc, o străfulgeră o idee, altădată imposibilă, dar trebuie înfăptuită, înmormântarea nu se va repeta. - Zoli, vină mai aproape să văd dacă îmi plac pozele tale. Noi suntem absolvente de Şaguna şi căutăm perfecţiunea, ţipă moarta.

Zoli urlă un răcnet inuman. Cuprins de-o spaimă ancestrală scapă aparatul şi n-o mai ia pe trepte, ci sare direct pe geamul deschis dispărând în aerul catifelat al serii de vară. Femeile se uită la poze şi îl aşteaptă să revină mai mult timp, dar în zadar. Î n frunte cu Gica coboară în spaţiul verde dintre blocuri. Zoli se sprijinea cu-o mână de un măr japonez pitic, iar cu cealaltă îşi pipăia glezna de la piciorul drept, vătămată la aterizare pe gazonul tuns perie. La vederea Gicăi cu-o lumânare în mână, urmată de alaiul de femei, urlă teribil, ca ieşit din minţi, şi-o ia şontâc la fugă.

După ce celelalte prietene au plecat. - Îl sunăm mâine ca să-i dăm aparatul. Acum nu se poate discuta cu el! decise Dana. - Dar ce-am făcut eu soro, doar n-a luat foc casa? Sperios mai e şi băiatul ăsta, Zoli, nepotul tău, se miră Gica. - Nu-i nepotul meu! - Al cui, poate fii soro? - Al Carmelei, doar bine ştii! - Ce idioată e şi Carmela asta, să nu aducă o jerbă măcar. - Taci dragă că ne-a luat nepotul ei în chip. Hai să profităm de ocazie, să le comandăm mâine pe centru, la atelier. - Ai văzut Luiza ce nearanjată era. Nu şi-a putut da căciula jos din cap. - Pe căldura asta? - Hai, că s-a chinuit! - Să fii văzut cum şi-a chinuit terorista asta bărbatul. Îl înşela cu cine putea şi tot ea-l gelozea! - Zău, soro?! - De viu l-a băgat în mormânt. Dumnealui a intrat la ipohondrie că cică-i făcea vrăji în legătură cu mâncarea. Ajunsese de nu mai putea mânca! Schimba lingura, furculiţa, făcea cruce cu cuţitul peste bucate! - Nu cumva sufla şi-n iaurt? - Nu-i ăla, pe care-l cunosc toţi. Altul cu gura cât un ban şi stomacul cât o nucă.

Acasă la Luiza au loc alte discuţii între alte prietene. - Ce nesimţită şi Gica asta să nu ne servească cu nimic. - Dar când am fost noi la Gica? se miră Carmela, făcând o figură perplexă, ca şi cum un lapsus o făcea să nu-şi aducă aminte nimic.

Celelalte două prietene nedespărţite intră pe uşă, ca de obicei Gica, sergentul în faţă, iar Dana, ordonanţa, după cu aparatul foto în mână.

20

- Formidabil, ţipă Luiza când dă cu ochii de Gica, mai trăieşti scumpo. O prinde în braţe şi-o sărută însufleţită, cu-o putere de nebănuit pe amândoi obrajii: ţoc, ţoc! Tocmai am citit un anunţ comemorativ cu numele tău în ziarul local. - Comemorativ, de la cine?! - Da, din partea foştilor tăi elevi. - Ce glumă macabră. Desigur, numai unul submediocru putea s-o facă, căci trebuie să-l fi lăsat corigent sau chiar repetent, dacă s-a pretat la o răzbunare atât de josnică! Frustrarea, maică, mereu îndeamnă pe tinerii de azi, fără nici-un dumnezeu şi suflet, la rele. ------------------------------------------ - 1 singură cu mine (fr.)

FRATELE ADEVĂRULUI * Şi-a exprimat regretele... Şi gata, nu le mai are! * Vrem victoria cu orice preţ convenabil. * Orice minciună serveşte adevărul cuiva... * Ţi se dă dreptate numai dacă mai ai. * Diplomatul gândeşte de două ori înainte de a... tăcea. * Cine nu are acum timp pentru prieteni, când va avea timp nu va avea prieteni. * Memoria bună serveşte şi adversarilor. * E mai uşor să înjuri când eşti fără cravată. * Ce s-ar face amintirile maturităţii fără păcatele tinereţii? * Cei care împart dreptatea, mai bine ar lăsa-o întreagă. * Fratele adevărului îi seamănă oarecum. * Şi cei răi vor să le fie bine... * Cine caută găseşte, mai ales dacă îl caută pe dracul. * Nu am nimic de spus, dar eu nu tac ca alţii. * Nici iarba nu creşte din lipsă de fonduri. * Trebuie nişte asperităţi pe scara vieţii, ca să nu alunecăm prea des. * E bine să-ţi faci multe planuri, ca să se realizeze măcar o parte. * Poţi avea valori sau poţi avea valoare. Mai rar pe ambele. * Ai toată stima noastră, dar nu o să-ţi fie de mare folos. * Cine s-a fript în stânga suflă şi în dreapta.

21

VIAŢA ŞI OPERA LUI ALIGICĂ

Mare bucurie cuprinse sufletul săteanului cooperatist Iordache Aluigică atunci când nevastă-sa i-a născut primul copil, o frumuseţe de băiat, care semăna cu o broască roşie şi ţipa de-ţi spărgea timpanele. Omul se dovedi un bun păstrător al tradiţiilor strămoşeşti aşa că după vreo trei zile stătea împreună cu un cuscru, secretar la primărie, pupau cu foc o damigeană de molan şi încercau să scrie în catastife numele noului născut. Până la urmă chiar au reuşit. Ieşise însă Fluierel Aligică parte pentru că secretarul, după atâta băutură, avea o foame de lup şi mânase o literă iar numele era dat după talentul incontestabil al mamei, un talent special cunoscut de săteni dar despre care tatăl nici nu aflase, acela de a cânta, eufemistic vorbind, la fluier. Oricum, precum prea bine ştim în rural numele nu are o prea mare importnaţă deoarece porecla este adevărata identitate a unui om. Deşi, foarte interesant, în cazul lui Fluierel nu a fost nevoie de nici o poreclă. Ca să nu mai lungim vorba, Fluierel se dovedi a fi un om al timpurilor sale, prin urmare, la optsprezece ani era deja un tânăr de viitor, tractorist, cu bască şmecheră pe frunte, care se distingea prin abilitatea cu care fura motorină de la ateliere dar şi cu succesul său incontestabil la gagici pentru că le ducea cu tractorul până în luncă, lucru, fie vorba între noi, cu neputinţă de a nu fi răsplătit. Naşă-su, fostul secretar al primăriei, ajuns acum primar, de mult ce-l aprecia, l-a trimis la o şcoală de strungari într-un oraş aflat la sute de kilometri depărtare şi i-a spus că dacă mai calcă vreodată prin sat îi crapă capul cu lopata. Aligică, isteţ, a prins din zbor aluzia şi a dispărut. Şcoala de strungari a durat numai un an, suficient ca flăcăul să dea dovada marilor sale însuşiri şi să ajungă secretar al Uniunii Tineretului Comunist o chestie care-l scutea de a-şi manifesta concret talentele de strungar. Şi aici a dovedise că era omul timpului său! Era devotat partidului, vorbea foarte bolovănos, de ţi se înfundau urechile, despre marile realizări ale clasei muncitoare, înfiernd aprig lenea şi lipsa de idealuri a unora care voiau numai să danseze la baluri cu elevele de la profesionala de croitorie. La absolvire toată lumea fiind de comnun acord că Aligică habar nu avea să facă ceva, a fost numit în Consiliul Judeţean ca instructor pe probleme de agricultură. Perfect! Tânărul tov Aligică alerga pe teren îi dădea cu capul de toţi pereţii pe acei dovediţi de lipsă de entuziasm pentru traducerea în viaţă a indicaţiilor de partid, îşi lua micile atenţii de la ei, se mai îmbuna, mai făcea câte o glumă cu specific rural, mai răsturna câte o tovărăşică sacrificată pe altarul intereselor de către cei vizaţi, apoi raporta şefilor săi cum a rezolvat el problemele astfel încât producţia, în toamnă, să cunoască o creştere conformă cu prognozele ba chiar cu mult peste. Până în toamnă desigur lucrurile se mai schimbau dar competenţa tovului Aligică era de necontestat. Mai ales că, atunci când era întrebat de şefi cum să rezolve vreo problemă din sectorul său de activitate tânărul şi revoluţionarul tov Aligică răspundea ferm: - Tov prim, cu respect raportez că fiind io preocupat de problema aceasta am întocmit un studiu amplu pe tema dată, studiu care va apărea mîine pe prima pagină a ziarului nostru: Agricultorul Socialist. Vă rog să-mi permiteţi să vi-l prezint mâine la prima oră. Aşa se şi întâmpla! A doua zi, se prezenta la şef, abordând un rânjet slinos şi o privire de câine devotat dar cu ziarul cald încă deschis la prima pagină unde, într-adevăr se afla un articol bine documentat despre problema în discuţie. O vreme toţi s-au mirat de capacităţile cu totul

22

extraodinare ale acestui adevărat fenomen cultural ştiută fiind pregătirea sa dar şi faptul că, iată, deşi absolvise şi liceul plus o facultate muncitorească la fără frecvenţă, toţi îl bănuiau de analfabetism. Dar uite că el reuşea, nu se ştie cum, să pară a fi un adevărat savant în probleme de agricultură. Odată, chiar prim-secretarul judeţului, peste măsură de uimit, l-a întrebat discret pe securistul-şef cum de este posibil aşa ceva. Securistul a zâmbit subţire şi a răspuns: - Păi, tov prim, tov Aligică este un exponent demn al acestui popor înţelept şi a fost bine instruit aşa că acum să nu ne mai mire dacă ştie şi toaca din cer. Auzind expresia cu toaca din cer, acum când toaca era un instrument al obsurantismului religios şi un mijloc de îndobitocire a poporului, prim-secretarul, şulfă unsă cu toate alifiile, pricepu mesajul dar şi temeiul pregătirii de excepţie a tânărului Aligică. Adevărul era însă pe undeva pe aproape. Mai precis în biroul refentului trei Tiberiu Luncan zis Tilu. Aici era o întreagă poveste. Aligică îl întâlnise pe Tilu în facultate la petrecerea de absolvire. El avea vreo treizeci de ani, era deja de multă vreme în structuri, iar Tilu un ochelarist speriat cleşte de o repartiţie aflată cam pe unde se varsă Jiul în Dunăre într-un sat unde nu era nici curent electic dar nici apă curentă. Isteţul Aligică îşi făcu imediat un plan, îl luă pe Tilu de după umeri de parcă ar fi fost prieteni din vremuile lui Noe iar Tilu profită de sprijin ca să nu cadă jos de emoţie, mai ales că auzi din gura noii sale cunoştinţe: - Băi, tovule, vrei să mori de diaree în primul an de activitate la ţară sau să-mi fii prieten devotat şi să am io grijă dă tine. Hă, ce zici!? - Tilu, crezând că vorbeşte cu Sfântul Petru, ce să zică? A spus cam cu ultima suflare: Hăăă, hââhhh, ăămmm… - Gata te-ai scos! De mâine vii la mine la Judeţeana dă partid şi om te fac! Bă! Da’ dacă nu mă iubeşti o beleşti! Te las pe drumuri, e clară!? - Hââhhh… Mde, atâta putea, atâta spunea… Cert este că peste o săptămână deja colaborarea dintre cei doi dădea primele roade iar Tilu primea apartament, butelie de aragaz şi, culmea, salariu! Ceva mai târziu a primit şi indicaţia să se însoare ca să dea bine în dosarul de cadre. Aligică i-a recomandat o tovărăşică din sistem, una extrem de apreciată de toţi şefii, iar acesta s-a dovedit a fi o bună investiţie deoarece peste numai şase luni Tilu era deja tatăl unui băieţel minunat născut mai devreme ca să vadă realizările socialismului victorios, cum bine spusese naşul Aligică la botez. Apoi, cam o dată la doi ani, mai venea câte un copil dar şi un apartament mai mare plus tot felul de beneficii salariale, prime de sărbători (este vorba de cele trei sărbători de atunci: Ziua Muncii, Ziua Republicii şi Ziua Recoltei, nu altele, ca acum, cu sfinţi, hramuri şi alte prostii!). Cert este că simbioza dintre cei doi avea specificul unei relaţii între două organisme în care cel toxic îl protejează pe cel vulnerabil, contra unor favoruri. Deci, conform cu teoriile darwiniste că tot erau ele la modă.

Numai că, aşa cum bine ştim, ce este bun nu prea durează! Într-un nefericit sfârşit de an lucrurile s-au schimbat şi oamenii au crezut că intră în democraţie strigând lozinci pe stradă. Tilu, mult mai speriat decât la absolvire a intrat în biroul naşului şi cu genunchii bâţâind a gângăvit:

- Naşiu, am belit-o bre! Hmm! Nu ştia cu cine are de-a face! Aligică l-a luat de-o aripă şi au ieşit în piaţa mare a

oraşului acolo unde şi-au rupt carnetele roşii de partid şi au declarat că ei de fapt au sabotat sistemul din interior şi dacă acum oamenii pot spune ce-i doare lor li se datorează. Lor şi nuai lor!

Oamenii, ştiţi cum sunt! Se iau după cel care zbiară mai tare… Ori Aligică era foarte antrenat la zbierăte. În consecinţă a ajuns ales al poporului, trimis în parlament ca să apere drepturile acestuia şi, curând, ştiindu-se despre capacităţile lui de analiză şi sinteză a ajuns, ba ministru, ba senator cu răspunderi în probleme de retrocedări, ba preşedinte de comisie senatorială, în fine, nu era niciodată pe dinafară deşi schimbase partidele când şi cum avea el interes. Ori

23

interesul era unul legat direct de bunăstarea poporului adică să le redea bieţilor ţărani pământurile înapoi. Alea jefuite de comunişti înainte. Perfect! Doar că totul avea un final. Iar finalul erau averile celor doi Aligică şi Tilu, averi aflate foarte puţin la vedere şi mult mai mult prin numitele paradisuri fiscale.

Într-o seară, săteau ei aşaa, la un pahar de vorbă şi priveau de pe terasa vilei, în zare spre munţii împăduriţi care acum erau, în mare parte ai lor…

- Bă, fine, rosti profetic senatorul Aligică, uite, noi ne-a închinat vieţile spre slujirea poporului, băăă! Iar poporul, el, singurul în drept să o facă, ne-a răsplătit munca noastră de-o viaţă, băi, fine, aşa să ştii de la mine care ţi-am fost ca un părinte toată viaţa, că fără mine erai mort de mult! Hai noroc!

Tilu lăcrimă puţin, înjură în gând cu multă aplicaţie şi bău şi el un pahar… Însă, aşa cum spuneam mai devreme, binele are hachiţele lui şi de cele mai multe ori este

doar o iluzie. Lucrurile s-au schimbat din nou şi o campanie dură de anticorupţie i-a aruncat pe cei doi la

puşcărie. Nu mult, doar atât cât să-i scoată din cărţi ca să le ia alţii locul. Aşa se facă că într-o zi, pe când erau la programul de plimbare prin curte Aligică ajuns acum

un număr de inventar îi spuse colegului Tilu, alt număr de inventar: - Băă, al dracu’ poporu’ ăsta! Ete, la cât l-am slujit noi ca boii toată viaţa şi acum, ce răsplată

avem!? Bine că nu ne-au luat şi averile că după ce ieşim vedem noi cum le dăm la cap! Mdaaa, profet ca de obicei domn’ Aligică!

DESTINUL ȘI CĂPĂTUIALA (III)

Dar din întâmplările povestite mai sus, n-am tras învăţătura de bază. Şi-am mai luat un şut în fund încă odată.

Mă muncea de mult gândul să-mi cumpăr şi eu o maşinuţă. La modă era atunci Trabantul. Avea „fason” de maşină şi simplă ca o căruţă. Dar de unde s-o cumperi? Aveau drept să primească Trabant nou, doar cei cu un anumit grad de handicap locomotor. Acum, doar nu era să mă schilodesc ca să obţin dreptul la un Trăbănţel!

Locuiam deja în Sibiu. Mă înscriu la singura şcoală de şoferi din oraş. Era pe undeva la oborul de vite. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă am maşină.

Ca să am maşină, trebuie mai întâi să am dreptul s-o conduc, îi zic eu secretarei de la şcoală.

– Atunci vei aştepta dumneata tovarășe, până vom avea noi „gol de producţie”. Nu ştiu dacă aveau prioritate posesorii de maşină, sau aştepta şi ea un „ciubuc”.

Ce „gol de producţie” când se înscriau câte 20 pe lună! Aşa m-au tot amânat vreo doi ani de zile. Un aspirant la carnet de conducere auto, mi-a

băgat şi el „morcovul”! M-a văzut ceva mai „bălai” la păr mă întreabă: – Câţi ani ai matale nene? – Patruzeci şi nouă îi zic eu.

24

– La anul dacă schimbi „prefixul” nu-ţi mai dă carnet maiorul Mantale cât îi hăul! Zice că eşti prea bătrân că să-ţi mai formezi reflexele. Că maşina nu se conduce cu capul ci cu reflexele.

Mie când îmi intră aşa o idee nu mi-o mai scoţi nici cu tirbuşonul. Mi-am dat seama că tipul s-ar putea să aibă dreptate. Auzisem că maiorul Mantale era foarte exigent. Şi am simţit-o chiar pe pielea mea. M-a pus odată să repet poligonul.

Aşa că ce mi-am zis: să cumpăr un hârb de maşină să figurez cu ea şi gata. Mă uit prin ziare la mica publicitate. Văd un Trabant de vânzare. Aveam ceva bani strânşi prin vreo trei „ ceareuri” luate în timp şi achitate deja. Sun şi merg să mă-ntâlnesc cu omul la faţa locului, să văd cum arată „ciurul”. Eu nepriceput la maşini, mi-am zis că nu arăta chiar rău. De departe semăna a maşină. Întreb de preţ, să pic jos. „45 de mii”! Când un Trabant nou nouţ ca o bijuterie costa 38 de mii de lei. I-am spus omului:

– Nu vi se pare preţul cam pipărat? Ştiţi cât costă un Trabant nou! – Cumpăraţi unul nou dacă aveţi de unde! îmi spune el în bătaie de joc. Ştiţi cât costă o

Dacie veche? – Ştiu zic eu resemnat. Ştiam pe cineva care a reuşit să cumpere o Dacie nouă cu 70 de mii şi după ce a hămălit-o

vreo opt ani, a vândut-o cu 90 de mii. Aşa erau vremurile. Tot tocmindu-ne noi, tura-vura, o lasă la 42. Îi spun: – Să mă mai gândesc până mâine. – Dar gândiţi-vă repede că am mai mulţi muşterii, îmi spune el la derută şi eu am mare

nevoie de bani. Am început să repar casa de la ţară, şi meşterii nu mă lasă s-o lălăi prea mult. Altfel n-o vindeam.

– Eu am ceva bani, îi zic. Mă aşteptam cam la 30 de mii. Să văd de unde fac rost de restul. Pe drum, mă gândesc, mă tot gândesc, ce hotărâre să iau. Nu exista maşină de vânzare mai

ieftină de 42 de mii. Mai era problema şi de carnetul de conducere. Ca din „întâmplare” mă mai întâlnesc şi cu Doru Ştefan, un coleg de servici, care ştiam că avea şi el Trabant, şi-i povestesc afacerea.

– Domnule farmacist, dacă aveţi bani, puneţi mâna pe ea. Una nouă nu puteţi cumpăra, doar dacă cunoaşteţi un medic ortoped, care să vă dea o adeverinţă că sunteţi şontorog. Dar trebuie să vă şi obişnuiţi să mergeţi „şontâc-şontâc” şi-n baston ca să vă vadă lumea că sunteţi handicapat. Altfel, suflă vreunul o „anonimă” pe la miliţie şi aţi încurcat-o. Vă mai bagă prin tribunale, cu „fals în acte publice” şi pe deasupra vă confiscă şi Trabantul. Eu zic să vedeţi caroseria să fie bună. În rest magazinele de profil sunt pline de piese de schimb. Cu încă vreo 30 de mii o faceţi ca nouă. Aşa sunt preţurile acum.

Ca să vezi „brodeală”. În drum spre casă mă întâlnesc cu Domnul Vulcănescu, văr cu filozoful Mircea Vulcănescu care şi-a lăsat mădularele pe la Aiud. Îl cunoşteam de la Asociaţia Pictorilor Amatori din care făceam şi eu parte. Din vorbă-n vorbă îi povestesc „necazul” meu.

– Dragă Tudorică, prima mea maşină a fost tot un Trabant. Să vii să-ţi arăt pozele. Am cumpărat-o de la un şmecher din Bucureşti. Când mi-a arătat-o arăta „Tzeiss”! Eu aveam deja carnet. Mă urc, facem o tură prin oraş, şi-mi plăcea cum mergea. O cumpăr. Vin cu ea acasă şi-i arăt Olgăi, nevastă-mea ce afacere am făcut. Cum eram în concediu, ne urcăm în ea şi facem un tur prin nordul României. Am făcut atunci vreo două mii de kilometri. A fost fain! Dar sigur că pe un traseu aşa de lung, m-a mai apucat şi ploaia. Când am ajuns la Sibiu, începuse deja să se desciocoleze. Ajunsesem ca „Fred şi Barney” din desene animate. Eram cu picioarele pe carosabil. Toate găurile din pardoseală, în loc să fie sudate, au fost astupate cu câlţi, peste care a dat cu o vopsea faină, să-mi ia ochii. Deci atenţie! Caroseria să fie bună. În rest, piese de schimb se mai găsesc. Cum vezi că vreuna a început să „scârțâie” o înlocuieşti. Te duci la „Ureche”, are el un sas specializat pe Trabanturi şi ţi-o pune la punct de ţi-o face ca nouă.

Am ajuns acasă deja hotărât. Scot banii de la CEC şi a doua zi facem târgul. Dacă aveam carnet, făceam şi eu ca Domnul Vulcănescu o tură cu ea prin oraş. Dar aşa m-am mulţumit, ca individul să mi-o aducă în faţa blocului. În concluzie, când eşti nepriceput, mai bine stai în banca ta! Când faci o tranzacție cu atâta bănet, roagă cel puţin pe cineva care s-a lovit de pragul de sus, să te-ajute. Nu te duci singur în gura lupului.

Hai s-o înscriu în circulaţie, ca să am talon pe numele meu. Cu el trebuia să merg la şcoala de şoferi să le arăt că am maşină în bună regulă. Dar nu putea fi înscrisă în circulaţie fără o

25

expertiză tehnică. Sunt trimis chiar la „Ureche” lângă Autogara Nouă. Pe atunci nu era R.A.R–ul ca acum. Şi o ia sasul la zgâlţâit pe toate părţile şi face constatarea.

– Maşina asta nu ştiu cine a pus-o în circulaţie, dar n-a trecut pe-aici. El era responsabil cu verificarea tehnică a autoturismelor Trabant. Deci se mai putea face

şi „mişmaşuri”, că români suntem! Şi-ncepe să-mi facă o listă babană de piese care trebuiau schimbate. Abia acum m-am

dumirit. Eu nu trebuia să-i dau banii şmecherului ăla până nu făceam expertiza tehnică. Tot păţitu-i priceput!

A trebuit să le schimb, că n-aveam loc de-ntors. Ca să nu mai lungesc vorba, m-a mai costat exact încă 30 de mii cum mi-a spus Doru Ştefan. Deci în total am dat pe un Trabant vechi, 72 de mii, mai mult decât pe o Dacie nouă. Până la urmă a meritat. Caroseria era acceptabilă. N-am avut probleme cu ea. Am luat şi carnetul în anul 1988 înainte de-a împlini 50 de ani. Am făcut mii de kilometri cu Trăbănţelul ăla.

Dar după 1990, a început să circule zvonul că maşinile cu motoare în doi timpi vor fi scoase din circulaţie. Că poluează prea mult. Zic na pacoste! Acuma ce mă fac! Va trebui să-mi iau şi eu o maşină ca lumea. Dar cu ce? Nu mai aveam nici o rezervă substanţială de bani. M-am gândit să vând Trabantul, până se mai putea vinde. Şi chiar am reuşit. Obţin pe el 650 de mărci Germane. O maşină bunişoară la mâna a doua costa cam o mie de mărci. Aveam să completez, dar parcă aş fi dorit să cumpăr şi eu o maşină nouă ca să nu mai am probleme cu verificarea tehnică periodică. Lasă că nici Daciile noi nu erau mai breze. Dacă ajungeai cu ea întreagă de la Piteşti era mare minune. Ca s-o înscrii în circulaţie, tot trebuia să treacă mai întâi printr-un „service auto”.

Văru-meu Valentin, mi-a povestit o chestie haioasă rău. Naşi-său de cununie, îşi cumpără şi el o Dacie nouă şi-l roagă pe finu-său să-i facă rodajul. Vine cu maşina la el acasă, gata de plecare. Dar văru-meu tot bâjbâia printr-o magazie căutând ceva. Naşi-său nerăbdător să iasă din Bucureşti strigă la el:

– Hai mă, ce tot roboteşti pe-acolo? – Caut o sârmă mai ca lumea naşule, strigă el din fundul magaziei. – Ce să faci mă c-o sârmă, că-i maşină nouă, ce Dumnezeu? Apare şi văru-meu cu un colac de sârmă groasă. – Naşule, eu nu plec la drum fără o „sfântă” sârmă la mine! Că eu îs păţit nu glumă cu

maşinile astea româneşti. În fine în cele din urmă reuşesc să plece. Pornesc ei spre Ploieşti şi de-acolo pe Valea

Prahovei. Cam prin dreptul Câmpinei, se-aude deodată în urma lor o hodorogeală şi maşina începe să facă ca motocicleta. Pierduse ţeava de eşapament.

– Vezi naşule? îi spune văru-meu. Dacă nu aveam sârma asta la mine, cu ce înciocălam ţeava? Am uitat să te-ntreb, matale ai băgat maşina în „service” când ai adus-o acasă?

– Ei aiurea! De ce am luat maşină nouă? Să umblu tot cu ea prin ateliere? – Dacă luai una la mâna a doua, precis că era mai bine pusă la punct decât una nouă, îi

spune văru-meu. Maşinile bune, pleacă la export. În ţară, rămân doar ciurucurile. Cu un an înainte începuse nebunia cu CARITAS-ul de la Cluj. M-am gândit eu, „bag o mie

şi scot opt”! Este o afacere! Cu opt mii de Mărci, pe vremea aceea, luam o maşină nouă ca lumea, şi-mi mai rămâneau şi ceva mărunţişi. .

Ştiam că, vorba aceea „cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi-n iaurt” dar şi tentaţia era mare. Şi n-am de lucru şi în vara lui 1993 îl trimit pe fiul meu la Cluj. Depune mia de mărci în gura lupului. Se aştepta trei luni până luai banii cei mulţi. Dar pentru că „şmecherii” pe o uşă depuneau o sumă şi imediat pe altă uşă luau de opt ori, afacerea a început să scârţâie. Iar cel care guvernează destinul ca să-mi dea încă un bobârnac şi mai dur, cu trei zile înainte de data la care trebuiam să încasăm banii, se sparge „buboiul” şi dă faliment Caritasul. Aşa că am mai încasat încă odată un şut zdravăn în fund. Poate-poate m-oi învăţa şi eu odată minte, „câștig fără trudă, nu intră în destinul meu. Şi chiar că mi-a fost destul!”

Să mai zică cineva că nu este destin! Păi când vezi domnule că de-atâtea ori o tot dai în bară, n-o ţii într-una aşa ca înecatul?

Şi de atunci chiar că m-am lecuit de „căpătuială pe nemuncite”! Tot ce-am realizat în viaţă a fost doar cu muncă şi trudă din belşug.

26

MIHAI BATOG-BUJENIȚĂ

CALEIDOSCOPUL GETTEI BERGHOFF

Amintirile unei copilării în care conceptul de „jucărie” era drastic restricţionat din varii cauze reţin totuşi caleidoscopul. O prismă triunghiulară făcută din trei fâşii de oglindă având la unul din capete câteva cioburi de sticlă colorate dar care, prin răsucire, dădeau privitorului imagini de o neasemuită frumuseţe, mereu altele şi te îndemnau să găseşti tot felul de combinaţii cât mai interesante. Se spune că a fost inventat de vechii greci de unde şi denumirea: kalos–frumos, eidos –imagine, skopein –a vedea.

Oricum, este şi acum o jucărie foarte inteligentă cu unele trimiteri către frumuseţea şi diversitatea lumilor înconjurătoare. Lumi pe care, de regulă, nici nu le băgăm în seamă. Cam aşa gândeam citind cartea doamnei Getta Berghoff: Pe firul de aţă. Un volum de proză scurtă, extrem de captivant şi care se bucură şi de o excelentă prefaţă făcută de regretatul Al. Mirodan (ZL). Pentru început voi prezenta o părere a autoarei referitoare la acest gen: proza scurtă. „Nuvela scurtă nu mai e la „modă” ne spune domnia sa şi, eu unul, scriitor la rândul meu de proză

scurtă, înclin să-i dau dreptate deşi consider acest gen ca fiind acela care deschide drumul creaţiei literare în istoria culturală a omenirii.

Da, într-adevăr, fiind un gen dificil, într-o pagină, două, trebuie să spui o poveste de la cap la coadă, să ai personaj dar şi acţiune, să găseşti în miezul ei un învăţământ sau o idee memorabilă, să ai, dacă este cazul, umor dar şi să provoci interesul cu tot ceea ce spui, să închegi frazele fără lungimi nepermise şi să faci asta de mai multe ori de-a lungul unui întreg volum, nu este deloc uşor. Poate din această cauză vom găsi în lumea literară diferite păreri, multe dintre ele reticente, despre acest gen. Se poate afirma că nu oricui îi este dat să poată scrie proză scurtă aşa că vom admite cu înţelepciune orice rostire asupra genului. Personal consider însă cartea doamnei Berghoff fascinantă mai ales pentru faptul că personajele intră în acţiuni a căror sfârşit nu-l întrevăd dar simt o nevoie de a face asta, de cele mai multe ori lucrurile părând a merge pe un drum necunoscut doar drumeţului, iar în cale apar sau dispar obstacole care la prima vedere pot fi considerate de neînvins. Ceva aflat mai presus de biata noastră fiinţă, ceva cu o logică fermă şi coerentă pare a hotărî mersul lucrurilor. Fără să exagereze

27

însă în această direcţie autoarea doar sugerează să ne gândim la cuvintele foarte des găsite în Biblii despre lucrarea Domnului cea care prin oameni se împlineşte.

Atmosfera generală a nuvelelor este una greu de explicat sau chiar de repovestit iar autoarea nici nu încearcă să facă acest lucru mai facil lăsându-ne pe noi cititorii să pătrundem tainele realităţilor narate şi să trăim prin lectură propria noastră aventură, una de cunoaştere, împreună cu personajele. O tânără femeie aflată într-o perioadă de incertitudini stă pe malul mării, singură, şi priveşte oamenii. Constaţi că de fapt răsfoieşte destine iar al ei va cunoaşte o transformare radicală după un fel de experienţă la limită (Legănată de valuri). O altă femeie (deloc întâmplător femeile au roluri hotărâtoare în toate nuvelele din carte) devine, prin blândeţe şi înţelepciune, capabilă să rezolve un conflict ce părea ireconciliabil mai ales că părţile erau despărţite şi de ceea ce numim „conflict între generaţii”. O frumoasă lecţie care ar putea fi foarte bine introdusă în programele didactice destinate copiilor din orice parte a lumii cu atât mai mult cu cât, aici în poveste, valorizează, fără exagerări, sacrificiul unui tânăr mort pentru idealurile poporului său (Piersicul alb). Plină de morală dar şi de un umor subtil este povestea unui gunoier care, prin mijloace discutabile (este doar un eufemism!) se crede bogat. De fapt nu are decât o mare sumă de bani ceea ce nu-l face deloc bogat având în vedere determinările profunde ale conceptului, respectiv: cultură, atitudine, generozitate, comportament, stil de viaţă etc… Chiar dacă, aparent, orgoliul i se satisface, personajul va fi, cu toţi banii lui, tot un biet gunoier în sensul cel mai profund al cuvântului. Admirabilă parabolă! (Gunoierul oraşului). În acelaşi gen, al parabolei, aş încadra şi povestea plină de tandreţe a doi motănei care, printr-o excelentă întoarcere de sensuri, se transformă la sfârşit într-un minunat eseu despre libertate. (Norocul motanilor). Personajele nuvelelor trec de multe ori prin încercări grele, unele chiar dure, luptă cu problemele care apar şi nu de puţine ori totul se întunecă din privinţa viitorului, aparent este pierdută orice şanse însă, şi aici trebuie să privim dincolo de text spre profunzimile lui, după ce trec norii disperării, speranţele renasc. Deşi într-o altă perspectivă, diferită de cea iniţială, dar asta, vom înţelege, este forma unei recompense divine pentru buna purtare a personajului, una care cuprinde şi o altă treaptă de evoluţie spirituală a acestuia, o nouă identitate sufletească.

Uneori textele par a se dilua, par a-şi pierde coerenţa, observi că nu mai vor să curgă pe un vad predictibil iar un fel de nelinişte străbate din orice frază. Tu, cititorul, devii cumva la fel de neliniştit, crezi că nu mai înţelegi nimic iar inima îşi schimbă ritmul spre unul tahicardic. Este de fapt o altă tehnică folosită de autoare pentru a scrie despre evenimente care chiar aşa sunt: greu de prins în logică, anarhice sau sufocante, redând măiestrit schimbările rapide şi de multe ori radicale, poate chiar dureroase, din viaţa noastră a oamenilor.

Este felul unic al Gettei Berghoff de a povesti despre acei oameni care, într-un moment al vieţii, au trăit schimbări dramatice, au fost nevoiţi să ia hotărâri care le-au deturnat întreaga existenţă plătind, metaforic, preţul cuvenit, unul ridicat, pentru curajul cu care au înfăptuit aceste acte definitorii. Vorbim acei oameni care, în condiţii uneori greu de înţeles sau de acceptat, şi-au construit o nouă viaţă pentru ei dar şi o perspectivă mai demnă şi chiar mai luminoasă pentru urmaşi, în condiţiile în care bombele, rachetele, asasinatele sau spaimele inerente firii noastre omeneşti erau (nu se poate spune nici acum că au dispărut!) o prezenţă diurnă. Uneori povestirile din carte te pot face să te întrebi dacă personajele, inspirate fără îndoială din viaţa de zi cu zi, sunt doar simpli oameni sau rodul unor fabulaţii. Ei bine, Getta Berghoff are puterea să te convingă de faptul că oamenii, atunci când au un ideal, pot fi comparaţi cu semizeii poveştilor din vechime.

Şi, da, autoarea te convinge şi pe tine, cititorul, că poţi fi puţin Dumnezeu şi stă în puterea ta să faci în aşa fel încât caleidoscopul vieţii să capete cele mai frumoase forme. Chiar formele sufletului tău!

28

Maria Toma-Damșa

Dănilă Moldovan, Jurnalul cu parfum de Istanbul

Jurnalul, ca depozitar al reflecțiilor personale asupra unor călătorii, evenimente și acțiuni, dobândește – de-a lungul timpului – valoare literară prin pregnanța personalității autorului, prin spiritul unic și – nu în ultimul rând – prin talentul autentic al autorului. După opinia lui Emil Cioran, jurnalul creează autorului impresia de libertate, iar Eugen Simion apreciază în jurnale „sinceritatea față de sine însuși, obținută prin interiorizarea profundă și neținând seama de barierele convenționale”.

Jurnalul cu parfum de Istanbul a apărut în 2012, la Editura Argonaut din Cluj-Napoca și s-a născut din curiozitatea și din dorința autorului de a descoperi „misterele fostei capitale imperiale din care, aproape o jumătate de mileniu, sub o formă sau alta, ne-a fost influențat destinul neamului”. Înaintea plecării spre Istanbul, se impunea – în opinia autorului – cunoașterea „parfumului cu iz dâmbovițean al Bucureștiului”. Este un bun prilej de a zăbovi trei zile în orașul lui Bucur, pentru a putea compara „tăriile parfumurilor celor două orașe puternic legate între ele prin coordonate istorice măsurate în veacuri”.

Jurnalul lui Dănilă Moldovan este „rodul consemnării faptelor trăite în decursul a două șederi autumnale la Istanbul în anii 2006 și 2009”, precum al câtorva zile ale „unei primăveri bosforice capricioase” ale anului 2011 și – am adăuga noi – rodul unei temeinice documentări privind istoria Imperiului Otoman și a noastră.

Autorul, după propriile mărturisiri, îmbină în mod fericit descrierea peisajului cu evocarea, meditația și cugetarea, îndemnându-l și convingându-l pe cititor să viziteze „capitala romano-bizantino-otomană”, situată la „gura apelor în sărutare”, (Bosforul, Cornul de Aur, Marea Marmara). Partea întâi a Jurnalului readuce în realitate câteva zile din octombrie 2006 și din septembrie 2009, după escala din București, petrecute în „orașul-simbol al lumii întregi”, „oraș bicontinental”. Zilele lui octombrie 2006 (20 – 27 octombrie) s-au consumat dominate de sentimentul primului contact cu orașul miraculos și împrejurimile sale. Astfel, ajuns „la porțile Orientului”, călătorul admiră statuia lui Barbaros Hayrettin Pașa, Muzeul Marinei Militare, Piața Taksim, strada Independenței, pentru ca seara să trăiască emoțiile unui cutremur.

A doua zi, vizitează Galata Kulasi, Tacsim, liceul franco-turc Galatasaray Lisesi, vestitul Hotel Pera Palace, construit în 1892, menit să-i găzduiască pe pasagerii Orient-Expresului, Centrul Cultural Atatürk.

„Chemarea Bosforului a devenit irezistibilă” și, astfel, călătorul se îmbarcă pe vapor de lângă Moscheea Mare Imperială, pentru a admira „spectacolul [...] de o frumusețe aproape ireală”. Sunt surprinse cu o deosebită sensibilitate reflectarea, în apele Bosforului, a palatelor, precum Dolmabahçe Sarayi – reședință a sultanilor – și Beilerbeyi Sarayi, apoi „strâmtoarea Bosfor”, unde „s-au îngemănat sâmburii cunoașterii umane euro-asiatice”. Pe cele două maluri se oglindeau vechi cetăți medievale: pe malul asiatic, Ydirim Baiazid a construit Fortăreața Anatoliană (1393), iar pe malul european, Mehmet al II-lea Fatih a construit, în 1452, Fortăreața Rumeli Hisari. Palatul Topkapi Sarayi (prima reședință a sultanilor) „stă cocoțat” pe Sarayburno, separând Golful Cornul de Aur de Marea Marmara.

Sunt descrise, cu măiestrie, cele două poduri suspendate peste strâmtoare, Parcul Ulus, Podul Bosfor, apoi „giuvaerele turistice al Istanbulului”: Moscheea Albastră, Hagia Sofia, Palatul

29

Topkapi, Palatul Sacru, Hipodromul, Moscheea lui Soliman Magnificul, Bazarul de mirodenii, Moscheea Nouă de pe malul Cornului de Aur, Moscheea Cuceritorului, Fanarul, casa în care a locuit 22 de ani Dimitrie Cantemir (din păcate rămasă în mare paragină), Catedrala Patriarhiei Constantinopolului, Turnul Galata, de unde se deschide o splendidă panoramă a Europei și Asiei.

Pașii l-au purtat, în zilele următoare, în „cartiere cu aură aristocratică europeană”, vizitând megacolosul comercial Cenahir Mall, apoi obiectivul militar de mare importanță și valoare Rumeli Hisan, cartierul de vile, statuia amiralului flotei, Barbaros Hayrettin Pașa, „orașul labirint negustoresc”, „capitala comerțului tradițional”, unde „aurul și argintul sunt expuse precum rufele la uscat”. Vizitarea haremului este un bun prilej de informații detaliate asupra acestuia și asupra „curților” Palatului Topkapi.

Ultimul obiectiv vizitat în această „primă toamnă” a fost „Palatul Dolmabahce ridicat la concurență cu palatele regilor Europei”. Vizita „autumnală” din 2009 a durat din 15 până în 22 septembrie, când, „mantia verde a naturii începe să capete contururi galben-arămii”.

Călătorul e decis să străbată spațiul până la Beșikoș „pe propriile picioare”, pentru a savura, pe îndelete, frumusețile peisajului natural și arhitectural. Astfel, trece pe lângă Universitatea Istanbul, Biserica Sfinților Apostoli, Poarta lui Charisios, ce „deschidea drumul spre Adrianopol”. După revederea „Memorialului Marelui Sultan”, pașii călătorului se îndreaptă spre Bazarul Egiptean, cu poarta Perama, intrarea pe podul Galata, pentru a parcurge „Cetatea mirodeniilor”, piața moscheii Yeni Camii, stația portuară, bulevardele Dolmabahce și Șair Nedim.

Vizita de a doua zi avea ca obiectiv gara unde își are punctul terminal Orient-Expresul, Sirkeci.

A treia zi, se îndreaptă spre stația portuară Kabataș, pentru a ajunge la Turnul Fecioarei, situat pe un „pumnuleț de pământ împietrit”, în mijlocul apei, având un trecut legendar, dar „realitatea depășește cu mult nimbul legendelor”, așa cum rezultă din ampla descriere a Turnului și a panoramei.

În ziua următoare, itinerarul începe în stația navală Kabotaș, spre Adalar, cele nouă insule din Marea Marmara, până la stația Kadiköy, apoi Adaler, unde turiștii sunt întâmpinați de „escadrile de pescăruși”, realizând un „spectacol interactiv om-pasăre”. S-au făcut escale la Kinaliada, Burgazada, Heybeliada și Büyükada. Turul insulei se face cu caleașca, iar „colierul de insule [...] picură esența parfumului de Marguara peste esența parfumului de Istanbul”.

În penultima zi a sejurului, într-o duminică, s-a ajuns cu taxiul direct la Rumeli Hisari, cetatea construită în 1452, de către sultanul Mehmet al II-lea Fatih, o „fortăreață pumnal”. A urmat, ca obiectiv, Turnul Fatih, un turn cilindric, cu nouă etaje, fiind, un timp, închisoare otomană. În ultima zi sunt vizitate Fortăreața Yedicule, Cetatea „celor șapte turnuri”, care a devenit, în timp, „cel mai înfricoșător loc de încarcerare din tot Imperiul Otoman”, unde au fost martirizați Constantin Brâncoveanu și cei patru fii ai lui, trădați de boierii Cantacuzini. Partea a doua a cărții include jurnalul zilelor de primăvară bosforică (aprilie – mai 2011), autorul consemnând momente din a patra vizită în „orașul ce stăpânește pământuri pe două continente”, începând cu „Vinerea Mare”..., când reculegerea se face într-o biserică armenească. Participă la slujba de Înviere la biserica ortodoxă grecească din cartierul Ortaköy, unde era preot un moldovean basarabean.

„Ceasul de promenadă” și-l consumă în centrul Beșiktașului, pe Faleza pescarilor, urmând Piața Centrală, Bulevardul Barbaros, statuia Vulturului Negru, pentru ca în zilele următoare să ajungă la Constantinopol „pe îndelete”, pentru a revedea obiective deja cunoscute: Catedrala Sfânta Sofia, Moscheea Albastră, Muzeul Maritim, Parcul Küçük Ciflik, Parcul Yldiz, iar apoi să viziteze Asia, cu destinația Fethi, Pașa Koruse, „așezat pe o coastă abruptă, împădurită Sclipiri hunedorene de har (cronici literare) natural”, unde se înfrunta „armata” lalelelor cu cea a copacilor, până la cota 390.

30

Impresionat peste măsură de peisajul natural, autorul marchează și „cele mai expresive lucrări de artă” din galeria strâmtorii.

Pentru a se închina la sfintele moaște, neobositul călător ia drumul Patriarhiei Constantinopolului, pe care o descrie cu lux de amănunte.

În „Dünya Bariș Parki 2000”, pot fi admirate simbolurile celor 30 de state, prin drapelele naționale înălțate în rotonda catargelor, fără steagul României, din păcate... În una din zile, „norii [...] au început să-și verse lacrimile”, dar seara a oferit un concert de muzică și dans flamingo de „o expresivitate aproape ireală”.

În altă zi, obiectivul a fost Gâtul Seraiului, punctul cel mai nordic al peninsulei, pe care s-a edificat „Noua Romă”.

În 6 mai, este evocată „Ziua Sfântă a Islamului”, când, în 6 aprilie 1453, Mehmet al II-lea începea asediul Constantinopolului. La căderea orașului, Islamul a intrat „în fieful ortodoxiei [...], la hotarele catolicismului”, iar turcii nu vor mai păsări această „oază de rai”. Autorul, entuziasmat de peisaj și de vestigiile istoriei, mai vizitează Muniatürk Parc of Turkey, situat în aer liber, aproape de „capătul” Cornului de Aur, unde „se cultivă mândria imperială, se prezintă realizări ale trecutului otoman, odată cu marele salt al turcilor în modernismul civilizației occidentale”. Este comparat Zidul Teodosian cu

Marele Zid Chinezesc, pentru a motiva vizitarea Muzeului Panoramei, care prezintă „panorama circulară a marii bătălii” din 1453, când împăratul Constantin și-a pus speranța „în Dumnezeu și în Fecioara Maria”.

Vizita cuprinde și „Împărăția Negoțului Oriental Medieval”, pe dealul la Nisantași, la Kadiköy, în Asia. Apoi sunt vizitate faleza cu tunurile flotei otomane expuse, apeductul lui Valesis, Yenikapi; cu avionul deasupra Mării Marmara, a Istanbulului „admirând din ceruri”, călătorul se îndreaptă spre Nordul Mării Negre... Jurnalul... este scris cu nerv și talent, domnul Moldovan dovedind reale calități narative, descriptive și evocative.

Impresionează meditația retrospectivă pe „firul istoriei”, vasta documentație asupra arhitecturii vechi și noi a construcțiilor, paralelismul cu istoria noastră, nostalgia unor vremi apuse, dar inteligent imortalizate de către turci, dramatismul istoriei noastre zbuciumate, dar și mândria de a fi român. Cartea este captivantă, se citește „pe nerăsuflate” și aduce un „plus” de experiență literaturii de călătorii, încheindu-se cu mai multe poze color, ilustrative pentru obiectivele vizitate.

Domnul Moldovan promite a fi un scriitor dăruit cu talent, atent la amănunte, cu simțul umorului, dar și cu înclinații spre meditație privind existența și istoria, cele două laturi ale conviețuirii demne.

(Din volumul Sclipiri hunedorene de har, Editura Emma, Orăștie, 2013)

31

Vicu Merlan - Huși -

Pasiune și artă

De-a lungul vieții noastre suntem atrași de lucruri, fapte și oameni

Unii se rânduiesc la a aduna fapte bune, prin ajutorul altruist față de semenii săi, alții urcă treptele ierarhice ale unei slujbe, alții adună și colecționează obiecte ce amintesc de vremuri ăndepărtate sau apropiate, iar unii vor să cunoască lume… Cei care adună de-a lungul vieții lor numeroase obiecte vechi sau străvechi, o fac deoarece percep o rezonanță ocultă cu energia timpului, cu vremurile îndepărtate. Prin atingerea acestora, prin introspecția avidă a detaliilor, dar și prin prezențe lor în spațiul în care locuiesc, fac să deschidă în sufletul colecționarlui o rezonanță isterioasă cu energia timpului, a celor care l-au creat sau folosit.

În acest context dat se înscriu și colecționarii Lucreția și Roman Aurel Flutur din Chișcău, com. Pietroasa, jud. Bihor.

Fiind într-o excursie prin țară, ne-am abătut în Țara Crișurilor, mai exact spre frumoasa

Peșteră a Urșilor, din comuna Pietroasa. După vizitarea acesteia am oprit la câteva sute de metri spre a vizita Muzeul de Etnografie din Chișcău. Acest muzeu face parte din seria de colecții particulare de etnografie din țară, care face cinste zonei și comunității care o adăpostește.

Am întâlnit colecționari care erau și creatori de artă (pictură, sculptură) chiar cercetători (înv. Marin Rotaru din Găgești, jud. Vaslui, înv. Lazăr Corneliu din Gura Bohotinului, artistul popular Ioan Bălan din Rotăria, jud. Iași ș.a.).

Așadar, pasiunea de a colecționa obiecte vechi și străvechi se leagă intrinsec de dorința colecționarului de a se ancora în frumos, cu tainele oculte ale energiei timpului.

Batoza de altădată din colecția Flutur

32

Familia Flutur din Chișcău, de la poalele Munților Bihor începe să colecționeze obiecte încă din anul 1968. În 1974, prin cele adunate reușește să amenajeze o expoziție permanentă la Casa de Cultură din Ștei, urmată de expoziții temporare la Oradea.

Pasiunea celor doi nu se limitează doar la colecționarea unor astfel de piese, ci și la reconstituirea unor ateliere de olărit, fierărit, pielărit, cismărit, dogărit și minerit. Fiecare reprezintă ocupațiile casnice, portul popular, ocupațiile agricole zonale

Căruțe din lemn .

Sala de clasă De odinioară Colecția familiei Fluture se întregește de la un an la altul, numărând astăzi peste 3000 de

obiecte. În casa lor s-a organizat un spațiu expozițional alcătuit din încăperi cu specific tradițional din zonă, o sală de clasă (cum arăta școala de altădată), odaia în care sunt expuse fotografii de familie cu înaintașii și membrii fam. Fluture, obiecte care au aparținut haiducului Ioan Gabor (străbunicul Lucreției), troițe, mese de altar din piatră, cruci din lemn, cenotofe.

La colecție se adaugă obiecte militare, clopote, telefoane vechi, mașini de scris, sănii din lemn, pluguri, râșnițe, cuptoare, căruțe, mașini de epocă, tractoare, locomobil, batoză, mori de apă sau mecanice etc.

Lucreția Flutur alături de vizitatori în fața locomobilului

Pasiunea de-o viață a familiei Flutur, lasă ca moștenire generațiilor de azi sau mâine, o valoroasă moștenire culturală, care risca să ajungă fier vechi sau mâncate de rugina timpului. Muzeul particular a familiei Fluture din Chișcău este unul din cele mai mari și mai diversificate muzee de acest fel din țară și din Europa. Vizitând Muzeul ai ocazia să călătorești prin numeroase timpuri demult apuse.

33

OAMENI IMPORTANŢI AI VEŞTEMULUI (XLIV)

  Dintre mai mulți reprezentanți valoroși ai familiilor Stoia, în rândurile următoare ne vom ocupa de viața și activitatea unuia care a activat în domeniul educației.

Teodor Irimie Stoia s-a născut la Veștem, jud. Sibiu, în data de 15 martie 1876, ca fiu al lui Irimie Stoia și Evei născută Hentea. A fost botezat la data de 19 martie, nașă fiind Ana, lui Nicolae Dorobanțiu. Vaccinarea lui a fost realizată în 13 iulie 1879. A urmat cursurile școlii grănicerești din localitate apoi, probabil, a unui curs preparandial, la Blaj. În perioada 1898-1916 a activat ca învățător la școala veștemeană, fiind şi director al acesteia o bună perioadă de timp (Foto 2). S-a căsătorit cu Rozalia Arieşanu (Roszalia, Rosalia, Rozalia, 15 octombrie 1871-7 februarie 1939), la data de 23 noiembrie 1904, învățătoare care a predat la şcoala veştemeană în perioada 1898-1923. Ca naşi i-au avut pe Aurel Moga (notar), și pe soția acestuia Victoria Bozdoc, iar ca martori pe Aurel Moga şi George Ogrean (primar), logodna fiind la 14 octombrie 1904. După anul 1916 și până la pensionare a deținut funcția de inspector (revizor) şcolar în județul Trei Scaune. S-a stabilit la Târnăveni (Diciosânmărtin), unde a și decedat. Din nefericire, nu a avut urmaşi. A fost un învățător și un director de excepție, dedicat carierei alese. S-a preocupat și de apicultură, îndeletnicire pe care a inoculat-o și elevilor săi. A fost un mare iubitor al localității de baștină și al bisericii. În august 1933 a anunțat Oficiul Parohial din Veștem că dorește să doneze bisericii veștemene suma necesară pentru construirea unui amvon, din beton armat, placat cu granit. La data de 13 august 1933 a avut loc prima ședință a curatoratorului bisericesc dar, unii dintre membri, nu au fost de acord cu propunerea, motivând că sunt necesare strane noi în biserică, nu amvon. După încă trei ședințe (23 aprilie, 1 mai și 3 iunie 1934) s-a aprobat cererea lui Teodor Stoia. La data de 29 mai 1934 familia Stoia a donat suma de 5.000 lei pentru edificarea noilor case parohiale. După aprobările de rigoare ale Mitropoliei de la Blaj, la data de 9 iulie 1934 s-a anunțat parohia că poate începe edificarea amvonului. Lucru care s-a realizat în același an, constructor fiind Rudolf Binder din Sibiu, contra sumei de 22.000 lei. A solicitat parohiei veștemene să-i aprobe un loc de veci în cimitir, într-o zonă retrasă, chiar în colțul de sud-vest. Cererea i s-a aprobat în 1834 și, tot în acel an, și-a construit – din beton – monumentul funerar și lespezile. Jenant că la această dată, mormântul este invadat de bălării! Așa ne respectăm valoroșii înaintași!

Simțindu-și sfârșitul aproape, Teodor Stoia și-a întocmit testamentul, în luna martie 1935, prin care dispunea ca din agoniseala de o viață, o parte să revină fratelui Vasile Stoia (15 familii de albine) și cameristei soției, Anica Hancu (2 familii de albine). Cealaltă parte a averii a dispus să fie repartizată astfel: pentru școala din Veștem, cărțile, biblioteca, un dulap, un barometru și două fotografii (el și soția); bisericii veștemene, 28 de stupi a 36 familii de albine și ustensilele pentru apicultură. Din vânzarea obiectelor apicole și a stupilor (care se aflau la Târnăveni) să fie înființat un fond care să fie utilizat pentru înălțarea cu încă un etaj a turnului bisericii din localitatea natală. Obiectele și stupii s-au scos la licitație și, la data de 7 octombrie 1935, s-au vândut cu suma de 14.000 lei. Banii au fost trimiși bisericii din Veștem care i-a utilizat apoi pentru edificarea caselor parohiale, turnul rămânând la fel până astăzi.

34

Teodor Stoia a decedat la Târnăveni, în data de 28 iulie 1935 de ,,cancer pulmonar” (Foto 4) și a fost înmormântat la Veștem, în data de 30 iulie. La înmormântare a participat, pe lângă rude, oficialități locale, consăteni, foști elevi și colegi și Victor Aaron, protopopul greco-catolic al Sibiului. Pe piatra funerară este scris:

,,Dormim în așteptarea învierii de veci…(foto 3)

          Foto 2. Alături de preotul Foto 3. Mormânt (foto autor, 12.06.2016) localității, Ioan Papiu (stânga)

 

Foto 4. Fila 92 din ,,Protocolul morților” 1935,

Veștem (foto autor) 

35

Costel Simedrea - Reșița -

BOLOVANUL LUI SISIF Mă cocoșează scrisul ca pe dobitoace Jugul greu, pe care îl poartă zi de zi, Însă acesta-i visul, și-atât de mult îmi place, Și nu știu ce m-aș face, din el, de m-aș trezi! Cumplita lui povară atât de blândă-mi pare Chiar dacă mă rănește, adânc, adeseori, Dar dulce este rana, o rană e, de care Chiar dacă ți-ai dori-o, nu poți nicicum să mori! Tu, dragul meu complice, iubite cititor, Mă iartă de mai șchioapăt, vreodată, câte-un pic Și dacă nu-mi dai mâna să-mi fi de ajutor, Măcar nu da cu biciul! Nu ți-am făcut nimic! Am încercat de toate, ce vrei și ce nu vrei În carul meu de aur la care cu greu trag... Dar, dacă sunt Sisiful, și-s blestemat de zei, Mă lasă bolovanul, te rog, să-l port cu drag! OUĂ DE CUCU (I) Cumplit bate vântul...! În pendule vechi, Un cuc solitar pune ouă trioste. Eclozând, ciudate ființe neperechi Udă borangic de albe batiste... Cumplit bate vântul... Clipele au șters Primăvara veche din fila de humă, Toamna născocește un alt univers, De-o nedefinită culoare postumă... Apoi se preface totul în lumină... ( Arde în făclia de singurătate Anotimpul pe care nu o să mai vină...) Cumplit bate vântul... Doamne, de ce bate?

36

CHIPUL IUBIT DIN ÎNCĂPERILE UMBREI În încăperile umbrei tremură și se destramă chipul iubit Lumina ei orbește, sinucigașă, aparținând altei aprinderi, din alte timpuri. Acum doar absurdul univers al secului Degeaba destinul ne-a aplecat peste palipseste sub formă de inimă , terenuri pustii în albă hermină, ca să scriem cu picuri de suflet. Podul iubirii, șubred de la început, s-a dărâmat. Nici sufletul nu mai trece spre partea cealaltă, mâna e și ea amorțită pustiul rămâne pustiu, că e alb, că e altfel… Veștede sunt toate, chiar și cuvintele. Mâna are doar sânge fără țipăt… Noi ne privim în oglindă să vedem dacă ne-au crescut eternități și luceferi în păr. DEȘARTELE SPERANȚE DIN OCHIUL STINS Și eu aveam odată ochii vii și deschiși, acolade cu pereți căptușiți cu amintiri, în care îngrămădeam secvențe de viață, trăite cu voluptatea omului viu, sărutat în fiecare zi de un înger alb, poate o pasăre ciugulind lumini... Și mă întrupam atunci în cuvinte, rezonând în emoțiile unei armonii superioare, ca un vierme în gogoașa din poala lui Dumnezeu înainte să deven fluture Azi zbârcitura luminii mi-a îngreunat pleoapele, umbra cărnii a trecut prin cioburile frigului casantdin buchete fosforescente. Cavoul albei bezne din marmora oaselor mele găzduiește o pasăre ce ciugulește albul luminii. Și mă tot gândesc la timpul când iubeam, și aveam ochii vii, și trăiam voluptatea omului viu, și eram...

37

LAIE Hazul de-i pornit pe haz Și începe-a face jocuri, Îți creează un necaz Aruncându-te în focuri Vrând să-l facă de ocară S-a legat de bietul Laie, Ca să vadă, bunăoară, Cum o face el de oaie Îl știa un om de lume Ce-aprindea pe loc scânteia, Slăbiciuni avea, anume: Banul, vinul și femeia Într-o seară fără lună, Ocolit de gânduri sumbre, Plin de chef și voie bună Se-ntâlni cu... două umbre... Două doamne care-n ceață, Nici prea `nalte, nici prea scunde, I s-au proțăpit în față Când veneau de nu știu unde Ca în fața unui zid Laie s-a oprit alene Și cu ochii de candid Le-a privit pe sub sprâncene Chibzui cu mintea vagă, Cum lipsea acum și luna, Ce să facă, ce să dreagă Să rămână doar cu una Cum gândea la un „trofeu” Fu-nșfăcat de cineva Și săltat cu icnet greu Într-o cârcă a cuiva

Nu știa ce se petrece Și credea că-i un favor, Neputând ca să disece Se lăsă în voia lor Dus a fost întreaga cale De ceva misterios, Iar la poarta casei sale Aruncat din cârcă jos Țeapăn, ca „bătut în cuie” Desluși prin noapte poarta... Lângă el, ca o statuie, Nu era decât consoarta Ce-a urmat, ce să mai spui, Că s-a declarat furtuna, Iar scăparea dumnealui N-a putut a fi minciuna Când scăzu oleacă cearta, Amintindu-și mici crâmpeie, Întrebă smerit consoarta: Unde-i cealaltă femeie? I-a răspuns pe loc nevasta În cuvinte mai domoale, Că vinul i-a adus năpasta Și doar ea a fost în cale! Părăsit de voia bună Laie-acum, mai realist, Neavând ce să mai spună Degajă un zâmbet trist Și gândi profund mâhnit Ce-și dorise-acum un ceas, Iată i s-a împlinit: Doar cu una a rămas...

38

Menachem M. Falek

- Israel -

ÎN VALEA ÎNĂLȚIMILOR Eu privesc de la înălțimea singurătății luminoase Spre anii ce mi‐au rămas. Pun întrebarea ce nu se mai pune Şi răspunsul nu se află între literele scrise ale articolelor de lege. Ochii mai încearcă să vâneze O mică rază de speranță evadată Care‐şi respiră ultimul aer din plămân Pregătită să se îndrepte spre balonul negru Care ne va cuceri cu Totul. Trec ore, zile sau numai secunde. Ochii se redeschid. Te ciupeşti pe obraz Controlezi dacă mai eşti aici Pe terenul pe care‐l mai poți pipăi. Respiră adânc din plămâni Ca să‐ți ajungă pentru Încă zeci de experiențe nedorite De rețineri şi de muşcat până la sânge al buzelor Până ce se iveşte picătura de sânge Până la simțământul adânc al vieții. Mă privesc lung în oglindă Văd culoarea căruntă a părului ce‐mi mai acoperă fruntea Şi nu vreau să ştiu Ce e dincolo de ea, În tăriile conştiinței mele, Până la momentul următorului surâs Binevenit Chiar dacă nu ştiu de ce. Numai acolo, departe Există fericirea absolută…

CATEGORII Pe coridor umblau imagini deloc zâmbitoare Cu halate nelegate la spate. Rugăciune tăcută către domnul cu stetoscopul. Popouri dezvelite, îngrijorate, ce Nu‐şi recunosc neruşinarea. Un păhărel în mână, Plin cu pastile colorate. Al doilea, umplut cu apă. Egalitate. Echilibru sfânt al sistemelor organice Aşteptarea minunilor. Oameni cu halate verzi Bonete, apărătoare pe gură Lângă oameni îngrijorați. Scaune. Paturi pe mâini sigure. Zeci de foi. Computere. Rezultate de la computerul tomograf. Înghițirea salivei. Clipele înghețate. Temporare. Fixe

39

VENIȚI... Veniți, veniți, e luna mai Că în livezile-nflorite E ca în rai!... Sub cer albastru de cicoare Veniți, veniți, e sărbătoare! Pe unde mergi e veselie Și mieii zburdă pe răzoare, Iar greierii-și încearcă struna, Veniți, veniți, e sărbătoare! Și peste tot sunt flori și fluturi Și-i galben câmpul de păpădie, Concert de păsări prin poieni Și ciocârlii cântând spre soare Veniți, veniți, e sărbătoare! Din fluier grangurii ne cântă, Săgeți de aur zburătoare, Ei, ultimii veniți la noi, Veniți, veniți e sărbătoare! Veniți, veniți, urcați pe deal Sub fagi bătrâni, bătrâni de veacuri, Mirați-vă că-n depărtare Vedeți încărunțite țancuri Ce par niște bătrâni ce stau, Cu plete pline de ninsoare, Când jos, la poale-i rai în codru Veniți, veniți, e sărbătoare!

 

40

 

19

(...despre fericire nimic nou în intimitatea râsului...) (...și acum visul spulberat de pleoapa singurătății duminica o aud prăbușindu-se-n mușuroiul furnicii, la o a treia bătaie a fricii un ceasornic decolorat de moartea mea anunța masca de iarbă a oglinzii palide de obrazul amintirii, cuvântul urca în trupul poemului ca un Sisif pe munte veșnicia se sprijină pe lacrima unei fotografii contemplând orașul pe schelele acestor libertăți o pasăre își face cuibul în timp ce un tânăr scrie cu razele lunii pe sânul iubitei și se aud tot mai dens spaimele unor călătorii, noaptea și-a înroșit pântecul întorcându-se către cer la sugestia dumneavoastră mă apropii de oglinda poetului lovit de o mașină în fața unui magazin de copilării împăiate se cunună aceste conversații în secțiunea văzduhului de cerneală rămânând partener al imaginii în această lume cu visul devorator despre fericire nimic în intimitatea râsului și am impresia că mai întârzia o clipă luna într-un lan de grâu asasinat se frământă chipul meu de copil poem neterminat...)

41

CUTUME CU MORALĂ SUBŢIRE Moto: “E bine să fii blând ca un miel; dar când în jurul tău sunt lupi, e bine să fii leu” (N. Kazantzakis)

Un ţânţar C-un gând bizar Cugeta plenar - „Pe om când îl înţepaţi, Nu-l maltrataţi Ba c-un bâzâit Sâcâit, Ba-l injectaţi Şi-enervaţi, Încât, c-un plesnit V-a turtit!” - „Ce-ţi pasă de dumnealui? Fiecare-n felul lui: Omul prinde mielul, Harşti! Pretinzând, mişelul, Că-i Paşti!” Şi umplu spitalele Că iară-i dor foalele ... MORALA nu e de gâze, ci umană Ce ar pretinde-nţelepciune: Fatalitatea, ştim, emană Adesea dintr-o slăbiciune! FABULA CONDIŢIEI SINE-QUA-NON Moto: «Cunoaşte-te pe tine însuţi! » - stătea scris pe porticul lumii antice. Pe portalul lumii noi va fi scris: «Fii tu însuţi!» O. Wilde)

Leul-împărat A proferat Un dictat, Ca,-n jungla-i lată şi lungă, Supuşii s-ajungă Cu mult mai învăţaţi, Mai civilizaţi, Ca oameni avizaţi, Nişte entităţi Cu calităţi Pe lângă biologice, Şi psiho-sociologice; Nu doar să pândească, Ba, chiar să gândească În limbaje unice. Să comunice, Să râdă, să cânte ... Să binecuvânte Pe cei ce se-nmulţesc În stil omenesc: Unu, doi copii În rest, să te-abţii Să nu faci exces Zi şi noapte: sex Căci statul-leu Le-o da câte-un leu Să-şi crească urmaşii Voinici, drăgălaşii Vă dau şi soluţia: „Păstraţi Constituţia!” - „Craaa, a strigat o coţofană, Cum putem fi siguri C-o să ne asiguri Condiţia-umană Cu fondul ei etic Din CODUL GENETIC?!”

42

 ACT visul, act de identitate spălat mereu sâmbăta, odată cu haina de lucru numai din frica de a găsi cenușiul ca o cărare pe sub apele amneziei prizonier al neputinței de a inventa ceva mai pietros ori mai însuflețit, mai ales dintr-un cuib în altul, acum dai înapoi lanterna magică, arunci anatema lustruită, cu limba uscată, o umbră peste mâna cerșetorului furișată ca un ucigaș singuratic o parabolă aprinsă lângă pădure, fermentul poamelor blestemate, cameea ca o minciună politicoasă. POD lasă-mă să urc în podul casei să pun urechea pe lada de zestre ca pe o piatră cândva vorbitoare dar care amuțește tot mai des pe când cerul se face tot mai mare și se umple de păsări măiestre va ninge curând peste scara înaltă cu uitări, sfidare și multă zăpadă, pe cartea uitată deschisă lângă fântâna prietenului adormit - dar nu se cade mâna să îmi cadă mâna de lut, mâna cea de clisă, de parcă te mângâie omul iubit

43

SUNT Sunt frumuseţi pe care nu poţi să le-atingi prin cuvinte. Sunt atât de pure, divine, încât ar dispărea miracolul, ca zorii dimineţilor, ca roua de pe flori, ca puful păpădiilor sau colbul de pe aripile fluturilor. Chiar şi o privire poate fi prea mult. Doar simţirea este suverană. Doar simţirea… Sunt frumuseţi care trebuie să rămână Celeste. CUFERE DE ARGINT Să cauți în cufere de-argint, să guști din jarul de cuvinte, te arzi sau flacără aprinzi, din șoapta zidită de minte. Aleși sau răstigniți să scriem poezie, să-ntindem sufletele la mezat, pedeapsă ni-i răsplata ce-o să vie, că am atins în versuri stele, cu păcat. Zăresc doar ochii perlelor din scoici, nu sunt surfer ce știe valul, spiralic, nechemate voci, perle-n palme-mi pun și îmi arată malul. Lacrima ce-mi curge pe obraz, o pun în rima unui vers, aripi îi cresc și-apoi îl las, să plece lin în univers. Iubirea-n taină o cunun, în catedrale de cuvinte, cu poezia și-o adun, în cufere de-argint, în locuri sfinte.

EMITEM Vorbim despre Șirul lui Fibonacci și Curba lui Gauss, emitem teorii și facem filozofii, cu inimile tot mai pustii. Unii ne salvăm prin poezii. La sfârșit de drum, îi dăm dreptate lui Socrate, care a spus că: ,,Știu că nu știu nimic și nici asta nu știu”. Săraci muritori de lut! Doamne Doamne! Nu lăsa ca aripile cocorilor să zgârie cerul. Zborul diafan al libelulelor, n-aș vrea să păteze rochiile florilor. Lasă rogu-Te, ochii candizi ai copiilor limpezi, nu-i învăța ce înseamnă tristețea. Gândul meu Doamne, nu vreau să răstignească suflete. Cuvântul meu, nu vreau să fie durere. Drumul meu, ține-l drept Doamne, să nu trebuiască îngerii să-mi facă semne. Fă-mă ușoară ca un fulg, să nu strivesc viața în picioare. Lumina prin vitralii, trimite-mi-o Doamne și luminează-mi viața. Sunt om de lut Doamne, sufletul meu este al Tău.

44

NORII ȘI VÂNTUL Norii se lovesc fugărindu-se pe cer, lasă fulgere de foc pe umerii zeilor. Vântul aduce ploile repezi şi trecătoare, oamenii se ascund ca puii sub cloşti sub cel mai apropiat adăpost. Furia dezlănțuită a naturii vine cu teamă scufundă pentru o vreme orice gând, orice mişcare rămâne blocată-n aşteptare, rupe din întuneric dungi de lumină, eliberează cerul ca pe un câmp de luptă în care se reaşază pacea şi bucuria vieţii. Tu priveşti cum se rostogoleşte vremea ca nişte zaruri pe faţa pământului, cu orizonturi diferite pentru ochii noştri, cum totul e spălat şi cu miros proaspăt de care se bucură florile, păsările şi fluturii. Ne înveselim dintr-o dată şi râdem cu râsul acela sănătos cu sunete ce face din dragoste o dorinţă imediată în spiritul trăirii depline a clipelor ce alunecă peste noi cu lumină.

O UMBRĂ CARE-I LASĂ LUMINII NIMBUL

Libera ta trecere prin sufletul treaz tăioasă şi fierbinte de care mă zbat să te eliberez, nu poate fi decât o himeră care se îndepărtează de om. O umbră care-i lasă luminii nimbul acela care pătrunde în adânc ori se înalţă pe culmi,

existent în fiecare celulă care-şi ştie rostul dat ori dobândit, sărac de orice formulă care-l inhibă. Ea poate fi doar creaţia minţii, simbolul libertăţii de acţiune, cuvântul care-i traduce sensul în vorbe dintr-o clipă-n alta a vieţii până la momentul ultim când o înghite universul. Poate nu mai există nimic în fapt de care să ne ferim doar o sămânţa de omenie şi nu cred că din lutul uscat o să mai răsară! MAI BOGAT DECÂT MINE Mai bogat decât mine, este înţeleptul senin asemenea zilelor verii, măsurat în cuvinte, în liniştea sa se-neacă corăbierii piraţi ai orgoliului pe mările cu pielea de sânge albastru. Mai bogat decât mine, este cuvântul de la începutul lumii făcător de lume, întregitor de suflet şi de viaţă în trup înflorit sub ochiul cel mare al creatorului. Mai bogat decât mine, este neamul meu pe verticală şi orizontală cu ridicări şi căderi dar cu oasele şi sângele-n pământ mai mult decât pot spune izvoarele de azi. Mai bogat decât mine este pământul, ţara cu bogăţiile furate de venetici de aiurea, cu inimi fără sânge cu filon românesc şi nici măcar cu respect pentru dăruirea de sine. Mai bogat decât mine este crezul, limba în care rostesc jurământul de credinţă

45

şi nimic nu mă face să mă abat de la faptul că orice nedreptate se va izbi de o stâncă, stânca este poporul trezit la realitate. SÂNGELE MEU LUMINĂ VA ÎMPĂRȚI La fel cum întunericul a dat seamă luminii şi s-a născut soarele pământul a fiinţat cu viaţă şi moarte. Oamenii îşi vor da singuri seama de mişcarea astrelor şi devenirea lor în timp. Niciodată nu-i târziu să pătrundem în inima lucrurilor în fiecare zi, să aducem o parte a necunoașterii în cunoaştere. Acum, sângele meu lumină va împărţi, în inimi iubirea-i rămâne Domnului şi aproapelui deopotrivă. STAU ȘI PRIVESC DIN AMINTIRI Satul cu casele joase, deşirate, au porţile deschise la alte orizonturi, sub norii de ploaie, acoperişurile argintii se-nclină obosite spre sud. Undeva pe la mijloc o şcoală cu copii zburdalnici la joacă pe un teren cu pomi pe laturi ce pare al lor. Stau şi privesc din amintiri cum totul se topeşte într-o legendă nouă. O, şi împreună cu gălăgioasele păsări cu zborul frânt prin gânduri, cu fluturi coloraţi peste florile câmpiei ierburile coapte îţi sărută gleznele subţiri. Iubito, să alergăm la fântâna cu ciutură sub cumpăna ei să ne răcorim frunţile, să străbatem arşiţa uscată a amiezii până la satul cu casele deşirate unde vieţile oamenilor intră-n poveste, o împărtăşanie la fiecare sărbătoare îi smulge din păcat.

SE PLIMBĂ TĂCEREA PRIN GÂNDURI Umbre de fantome fâlfâie prin castel. Trec dintr-o cameră într-alta cu volte de aer în mişcare. Uşile se deschid singure şi se aude cum prind putere. Pereţi par a fi liniştiţi. Simt cum noaptea se curbează, cum se stinge. Stelele îşi îngroapă-n bolta cerului colţurile fiecare-şi ocupă locul în constelaţia veche. Se plimbă tăcerea prin gânduri luna le grăbeşte. De lumina lor m-ar găsi împreună cu tine ar fi o minune. Noaptea ajunsă pe buza rece a izvoarelor se crapă sub greutatea dimineţii, soarele dă din vâsle să sosească de dincolo de mări. SPLENDOARE Cu noaptea învinsă de dragoste, cu ochii mari, spălaţi de roua dimineţii sclipitoare, învăluiai ispita ce dominantă mă stăpânea. Cu atitudini voluptoase ne-am despărţit de ea de înflorea sufletul în interior cum grădinile regilor tineri. Muselină acoperindu-ne trupurile în dans se luminau prin mişcare. Spune-mi că nu m-ai uitat şi vii fără teama că fac parte din tine.

46

EMINESCU... Am tot tras de trena nopții - Poete, Ca să rămân la umbra stelei Tale, Ce-mi trimitea razele-i discrete Cu versuri ce-mi ieșeau în cale. O, cât aș fi stat sub a ei lumină, Să o pot cuprinde, să mă umplu de ea! În cor de îngeri pe-o muzică divină Numele tău ca sfânt se tot repeta! Eminescu, Eminescu, Eminescu – Azi ești cer, dar fosta-i și terestru... Și pe când erai doar pământ, Prin cer s-adăpostea al tău cuvânt. Aprindeai iubind stelele toate, Cum și marea prin al să tumult Șterge țărmuri de păcate Nu mă satur să te-ascult - Eminescu... ASEARĂ... aseară, pregăteam patul insomniei apoi te-am recitit în taină și mi-am amintit că odată mi-ai cerut iubirea doar ca să înnoptezi cu mine pe o filă de poem... AZI pasul tău pare purtat de uitare și gândurile -

rătăcesc într-o liniște mimată ca niște clowni ce-ascund sub fardul bucuriei o lacrimă ... mai lasă-mi doar liniștea frunții să caute fără chin o sfântă înnoptare, în care veșnic munții să-ți poarte ecoul rămas cu împăcare. VIAȚA MEA... Viața mea, copile - viața mea? nu este altfel decât alte vieți... Este apus în seri întunecate și răsărit în albe dimineți. Este roua plină de străluciri în soare pe orice fir de verde întâlnit... Este iubire plânsă când inima mă doare și fericirea trăiește-ntr-un clipit. Este greul ce-l refac la fiecare urcare pe-aceeași scară veche pe unde și cobor... Este pod crescut din dor, cu stele aplecate din cer înspre pământ să nu-și găsească nefericitul capăt nici măcar într-un poem în care stăpânește un Cuvânt... Nu mușcați din rădăcină - că durerea o resimte trunchiul și o transmite-n frunze...

47

AMINTIRI RĂMASE ÎN LUMINĂ... Știi iubire?... Desigur că știi citindu-mă din filă-n filă - dorința mea acută de zbor - peste toate poienele înflorite: ale copilăriei, ale adolescenței, ale maturității ce nu vroia îmbătrânirea... cerșind încă în muguri primăveri iluzorii de iubire. Destinul face piruete uneori pe sub picioarele noastre prea obosite-n rătăciri pământene și acum încearcă zborul ce poate fi-n cădere? Când ne-ndepărtăm de lumină, prăpastia fără sfârșit cu pereții lutului din lut, așteaptă să te cuprindă flămândă de suflete noi... lipitori cinice savurează viul iar tu – încă procesezi în minte - amintiri rămase-n lumină. O VESTE PRECUM O BOARE... Suflet drag, în această dimineață, A trecut așa ușor, precum o boare - O veste, despre-o nouă viață Ce-mi pune visul la-ncercare... De zi singurătate, du-te pe-altă stradă! Pe sensul giratoriu poți chiar să treci, Lasă-mi doar visele toate, grămadă, Să le-aleg pe cele vii, când o să pleci. Mi-ai ros destul din aripile-mi crude Ce cresc în verde-n fiecare primăvară! Aștept mântuitorul de aripi ude... Prea plânse de o stea aprinsă-n vară. RAIUL NU NE MAI VREA... Raiul, nu ne mai vrea, iubite... și umbra se așterne peste noi, lumina strălucea în clipe fericite și nu ne-ntuneca nici tina după ploi... Am strâns în acoladele, după retină, îmbrățișări de vise date-n pârg -

și mă credeam iubita fără vină, ce-admira lăstunii într-un crâng... Pereți de suflet abia mai respiră, tapetați de vise încă nenăscute... cine oare crud și cinic le deșiră călcând pe apele ne-începute? Pleoapele își trag oblonul greu și se zbârcește chipul luminat... îngreunează drumul tău și-al meu, sub pașii noștri plini de păcat. TOTUL ÎN MIȘCĂRI PĂGÂNE... În lipsa îngerilor de lumină, doar sufletul își țipă disperarea când este nevoit a se despărți de trup - ca templu al altarului Cuvânt - chiar și moartea-și face loc în noi tot prin mișcări păgâne... În câmpul de grâu crescut milenar, liniștea respiră doar în noaptea înstelată, reflectând în oglinda cerului cu stele chipul Unicului Fiu de Dumnezeu deodată re-înviat în fiecare bob... În dimineața cea plină de rod, măcinate chipuri de lumină fac și refac o Pâine coaptă-n arșiță stelară, și guri flămânde vor devora firesc - ”Pâinea cea de toate zilele ” ce n-a mai evoluat în timpuri... dar noi? IUBIRE - POEZIE Iubire, oare suntem liberi în real, sau libertatea noastră zburdă pe câmpul iluziei în care florile poartă chipul și parfumul tău și unde ne îmbăiem visele sub clar de lună... recităm apoi versete cu mâinile împreunate-a rugă la umbra unei biserici și devenim prizonieri de bună voie întru numele tău?

48

Iubire, numele tău este Poezie ce trăiește-n visul pliat peste real când se confundă conturul și se topesc luceferi în noapte la geam de suflet luminat, ieșit dintr-un surghiun de bezne ca-ntr-o formulă a veșniciei în care fierbem de dorințe cum fierbe clorofila-n câmpuri verzi, pentru lichefierea spaimei când suferința mustește a divinitate. Iubire...

CÂND TACE CLOPORUL... Când tace clopotul din turla-naltă Și slujba de vecernie se sfârșește, Tot Cerul pare-a fi o Poartă De unde înger păzitor zâmbește... Când spre odihnă tace un blând ecou, Iar muntele iar îmi sărută valea... Te-aștept în al meu vis din nou - Luceafăr blând – să-mi luminezi cărarea! Când tace totul amuțind în noapte, Doar vocea ta sonorizează tăcerea Și-n geam bat degete și dulci șoapte Ce-așteaptă-n vis atinsă – mângâierea.

RONDELUL LUMINII DIN OCHI Luminile din ochii tăi Sunt o caldă unduire, Cu un iz de mulţumire S-aprind ca veşnice văpăi. La orizont e asfinţire Şi umbrele adorm în văi, Luminile din ochii tăi Sunt o caldă unduire. Totul este-n amorţire, Noaptea-i stăpână în odăi, Iar eu încerc pe orice căi Să mai adaug strălucire... Luminilor din ochii tăi.

SONET AVIAR Lăstuni şi alte păsări zburătoare planează-n cerc primăvăratic; clipind din pleoape roşii de jăratic scrutează înălţimi ameţitoare. E soarele mai pal şi mai tomnatic, dar cu razele-i scânteietoare aruncă unda lui mângâietoare peste zboru-nalt şi acrobatic... În crepuscul, ceru-i cam apatic, văzduhul e-ncărcat cu văl de nori, pe-nserate trece un cârd de ciori şi-un sumbru stol de corbi croncănitori, ce-şi caută năuci un alt sălaş; în pădure... mai departe de oraş.

 

49

 LANŢURI DE IUBIRE Strâns de mâini ne vom lega cu lanţuri de iubire, spre a nu ne pierde în neant să fim văduviţi de fericire! Vom pleca definitiv, ca doua note pe acelaşi portative, cu gândurile îngemănate pe necunoscutele tărâmuri... Acolo vom renaşte înfloriţi în roşu, ca firele de mac din marea spicelor de grâu, cuprinşi de dansul holdelor, de mângâierea visului ancestral...

ANOTIMPURI

Vei fi zâmbit şi tu ca primăvara cu soare nou, strălucitor, ce aluneca-n tăcere peste-o aripă de nor...

Vei fi dansat şi tu ca vara, cuprinsă-n cercul holdelor cu maci, când un greier mângâie chitara...

Vei fi plâns şi tu ca toamna, cu lacrimile ploii reci, ce-ţi picurau din ochi pe frunze, covor umed din poteci...

Vei fi tăcut şi tu ca iarna, încremenită sub copaci, cu gândul dus în depărtare, în lanul verde plin cu maci...  

 

PORTRET DE FEMEIE Surâsul ţi-e hrană de buze flămânde, uitarea se pierde-n gropiţe plăpânde, oglinda te cheamă să-ţi spună minune, fiinţa să-ţi prindă în clar de genune. Sprâncene se-ngână în unghiuri de taină, prin gene se-nchide a ochiului haină, pe frunte seninul se rupe din soare, bujori în obraji, un rotund de culoare. Cătări de plăceri se desprind din privire, albastrul spre verde e-n ochi izbăvire, portretul vorbeşte ce sufletul cere, un strop de iubire, un strop de durere. Străjeri îmi sunt ochii când noaptea se stinge, în visul de ziuă plăcerea se-ncinge, din pânză mă cheamă un chip ce scânteie, mă arde mocnit un portret de femeie.    

50

SE-NTOARCE Motto: „Luceafărul nu moare, el devine Soare„

În iunie când teii plâng Și susură izvoarele A jale multă și a dor, Când plouă lacrimi grele-n crâng Și nu mai pasc mioarele, Că a plecat ciobanul lor…

În iunie, pe lacul sfânt Se-adună nuferii-mbrăcați, Ca regii buni în galben strai, Când florile de pe pământ Stau la priveghiul în Carpați, Că împăratu-i dus în rai…

În cireșarul cristalin Cu vechiul astru la zenit, Scăldat în roua din eter, Când răsărit dintr-un suspin, Din raza unui neam smerit, Un soare crește, sus, pe cer.

În vară, când în nopți de vis Regina nopții a venit, Puzderie de stele curg, Când paradisul e deschis, Luceafărul neprihănit Se-ntoarce-acasă, la demiurg! RUGĂ Mai paşte-mă, Doamne, cu oile tale ! – Din turma cea blândă-s demult rătăcit, Te rog să mă cauţi în Jalnica Vale Şi ia-mă, căci răii prea mult m-au muncit! Pe drumuri străine şi căi neumblate, Mânat de dorinţe şi pofte lumeşti, Am strâns în desagă atâtea păcate, Că-i peste puterile mele-omeneşti,

Şi singur nu pot s-o deşert din spinare; Mă zbat, câteodată, şi sunt disperat Şi, inima, ziua şi noaptea, mă doare, Şi sufletul plânge de când am plecat... Cu faţa la Tine, în lacrimi, Părinte Mă-ntorc, păcătosul, cu sufletul greu; Nu taurul gras să îl tai, - înainte, Să-mi spui bucuros : "S-a întors fiul Meu"! Şi mâna Ta caldă - pe fruntea-mi uscată, Să-ți simt mângâierea, c-am fost un nătâng, Şi ceartă-măţalungă-mă, iartă-mă-TATĂ,- Dar lasă-mă-, o clipă, pe umăr să-ți plâng .

51

UITARE

A mai trecut un an de când nu ne-am văzut, În lumea asta mică nu-i loc pentru-amândoi, Rămânem cu-amintiri dintr-un frumos trecut, Când bucuria vieţii o împărţeam la doi.

A mai trecut un val peste nisipul rece, Păşesc tăcut pe ţărm, fără să las vreo urmă, Peste furia mării doar soarele mai trece, Peste uitarea noastră doar dorul mai răsună.

A mai trecut un gând prin clipe efemere, S-a stins încet pe bolta nepăsării, La tine-a mai ajuns doar pulbere de stele, Cu care să îţi vindeci rănile uitării.

A mai trecut un dor, printre atât de multe, Rămâne doar ecoul strigătului său, Păstrez o scoică-n suflet cu vuietele mute Şi sper să te revăd, când o vrea Dumnezeu! VORBE NESPUSE

Mai sunt multe de spus, în dimineţi tăcute, Când soarele-şi trimite mesajul printr-o rază, Trăiesc cu bucurie aceste clipe mute Şi mă gândesc că viaţa-i o floare într-o vază.

Mai sunt multe de spus, despre această casă, În care omenirea doar cântă şi dansează, Părem nişte străini, căzuţi din cer la masă, Ce uită, la final, că visul nu durează.

Mai sunt multe de spus, despre această lume, În care mincinoşii prezintă „adevărul”, Prin nepăsarea noastră le-am făurit un nume Şi-acum, cu nonşalanţă, ne-arată viitorul! Mai sunt multe de spus, fără cuvinte, Frumosul străluceşte în creaţii mute, La care-ar trebui să luăm aminte... Mai sunt multe de spus, dar cine să asculte?

52

CEAȚĂ ALBASTRĂ Pleoape de răcoare îndrăgostiții coboară Peste tainele lor. Înserare de aur. Munții intră în țara poveștilor, iar tu Pe malul râului treci fantomatic. Pleoape de răcoare. Mă părăsește Chipul diurn. Ceață albastră Peste văile cerului. Departe tu La marginea apei imense! PASTEL Sub stele pârguite Ca boabele de strugur Corăbii, case albe… Îți urcă-n pânze vântul, Iar noaptea-auzi la geamuri Maternal molcom murmur Al mării, dând în leagăn Ca pe-un copil-pământul! DOR …o, amintește-ți de iubirea-ceea: Ardeai în dor cum arde orhideea Printre minuni de ierburi și răcoare Iar tu veneai cu aura de soare Și înflorea în mine-atunci femeia; O, amintește-ți de iubirea ceea…

LUMINA Lumina, pe sub coaja de noapte, felurit, Răsfrânge ca oglinda, încețuie ca gheața, Dar îmi cunoaște chipul, cât e de aburit Și palid, o lumină ovală, dimineața. Mă caută și-așteaptă ca năvălind de sus Unindu-și depărtată, a lor asemănare Și-n răsărit, să treacă prin zi către apus Ca focul alb cristalul, uitate fiecare. Bătându-mi obrajii cu visuI sticlos Lumina se topește pe mine, o ninsoare, Grăbită-n coborâșu-i, se liniștește jos Și viscolele toate rămân interioare! VISUL Visul tresare-n zbor, amețit, În beția de stânci neumblate: Cuib de frunze aprinse, în spate Soarele cade risipit. Cere întoarcere, dă târcoale Cuibului roșu, cald și apus, Dar neîmpăcat se-adâncește în sus Visul cel mic peste stâncile goale!

53

ÎN VREMEA ACEEA În vremea aceea iubeam un vis curat, numai al meu, dar mi l-a lovit un sloi de spaimă ce se clatină în mine Mi se părea că în vremea aceea sunt viteaz ca o săgeată și-n doruri mă scăldam; dor de mama, dor de bunica, dor de-acasă... Minunat e dorul de casă, dor scump poleit cu aur, pe care nu-l poți înșela niciodată și nici să-l faci străin... Alături de mine au fost, ca o brățară, ca un colier, ca o răsuflare și lacrimă... Multele mele doruri, desele suferinți, le-am stropit cu parfumul neuitării... Singurătatea și dorurile mele, cătușe de neuitare poetică, o să le pun pecete pe frunte din mirul nestinsei treceri spre alte lumi...

NE SPERIE VARA S-a stins asfințitul în jarul din vie un spulber al vremii cu scaldă-n nectar și-o vară rebelă cu iarnă târzie ce-aprinde prin țarini reprize de jar Rămasă-ntre flăcări, o rază de lună pe dealuri așterne, în aur, polei aprinsă pe zarea în care se-adună puzderii ce-aruncă fiori de scântei... Eu știu asfințitul în plopii din zare adus de furtuna topită-n călduri când vise mă cheamă la marea cea mare, ne sperie vara cu jaru-n securi... FETIȚEI MELE, LUMINIȚA, DE ZIUA EI Ca lacrima-ntre pleoape De mine, mereu, îmi ești aproape Topit de dorul tău, mă știu Ce-mi arde-n suflet mereu viu... Când pleci tristețea mă încinge, Așa va fi până m-oi stinge... Mereu o lacrimă curată, În dorul meu aprins de tată!...

54

Irina Lucia Mihalca - București -

IMPOSIBILA DESPRINDERE Vino să te sărut, iubita mea, pe conturul trupului tău. Pe conturul liniei inimii noastre... În visul meu atingi perfecţiunea, acel minus al tău era în plus la mine. O întâlnire pe care timpul şi destinul ne-a oferit-o pentru-a intra în aurorele boreale ce ne acoperă nopţile noastre?! M-am îndrăgostit de tine, închid ochii, îmi răvăşeşti toate simţurile şi-o dulce nebunie mă cuprinde, de nedesprins, zidită eşti în mine Imposibila desprindere Vino să te sărut, iubita mea, pe conturul trupului tău. Pe conturul liniei inimii noastre... În visul meu atingi perfecţiunea, acel minus al tău era în plus la mine. O întâlnire pe care timpul şi destinul ne-a oferit-o pentru-a intra în aurorele boreale ce ne acoperă nopţile noastre?! M-am îndrăgostit de tine, închid ochii, îmi răvăşeşti toate simţurile şi-o dulce nebunie mă cuprinde, de nedesprins, zidită eşti în mine adâncul l-am simţit în cuibul de fluturi, acolo, am gustat aroma fructului copt. Sunt lângă tine acum, te privesc în adevărul ochilor tăi, în lumina ta. În inima nopţilor tale mă găseşti, o alchimie contradictorie, o lume aparte, totul respiră, totul vibrează, amestecul de forţă şi vulnerabilitate - imposibila desprindere -. Cu mângâieri divine ne-am bucurat sufletele, am pornit, am trecut bariera. Cobori din vis! Treaz mă cuprinde plăcerea, instant mă tulburi... Dincolo de frontiere păşim împreună prin absolutul născut în mine, în tine, în noi. Dincolo de cuvântul însuşi, păşim împreună în necunoscut, în universul subteran ni se dizolvă toate codurile.

55

SUPERBELE MARCHIZE

Prin superbele Marchize, Insuliţe cu blazon,

Poţi s-ajungi cu simple vize Şi… dolari (vreun milion!).

Însă poţi să ai surprize De te prinde un ciclon

Prin superbele Marchize, Insuliţe cu blazon.

Totuşi, cu mai simple mize,

Poţi visa c-ai fost baron (Stabilit prin expertize!)

Şi te plimbi, pe lângă-un tron,

Cu superbele marchize!

LA PLIMBARE PRIN ATLAS

Prin munţii ATLAS, la plimbare De mergi, când e aprigă vara,

Pe sus poţi găsi şi răcoare Chiar dacă-i aproape Sahara.

Eroul cu lumea-n spinare,

Din mituri, te-ntâmpină seara Prin munţii ATLAS, la plimbare De mergi, când e aprigă vara.

Da-ţi trebuie, lângă răbdare, Să ai, spre-a afla cum e ţara,

Atlasul cu hărţi în dotare, De mergi, când e aprigă vara,

Prin munţii ATLAS, la plimbare

FINALUL DE ATLAS

Acest ciudat atlas, Cu care v-am atras, Ajuns într-un impas, Azi cere un popas.

A fost doar un taifas

Şi-un mic zbor de Pegas, Acest ciudat atlas,

Cu care v-am atras.

E cert: n-am fost un as, Dar cred că n-am rămas

Dator, nici fără glas, Când v-am ţinut vreun ceas

Cu-acest ciudat atlas.

ÎN LOC DE… EPILOG

Între un prolog şi-un epilog, După cum ne-nvaţă-un filolog, Poţi afla un simplu monolog Sau produsul unui… pisălog!

Uneori se-ascunde-un demagog,

Ce-ar dori să tragă de dârlog, Între un prolog şi-un epilog,

După cum ne-nvaţă-un filolog.

Iar de-ar fi să crezi un astrolog, Ce a consultat un vechi hârţog,

Pe al demiurgului vast blog Lumea-i un rondel pus ca zălog

Între un prolog şi-un epilog!

 

56

  

IN MEMORIAM Scriitorul Radu Selejan

(5 noiembrie 1935 – 7 iunie 2000)

- Interviu cu soţia scriitorului, Ana Selejan -

În ziua de 7 iunie a.c. s-au împlinit 16 ani de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor sibian Radu Selejan. În semn de aducere aminte şi preţuire a distinsului scriitor Radu Selejan, din partea cititorilor Revistei „Rapsodia”, am solicitat îndureratei doamnei prof. univ. Ana Selejan, soţia defunctului, să realizăm prezenta evocare a scriitorului şi iubitului său soţ, Radu Selejan. Cu amabilitatea caracteristică, a răspuns la această solicitudine. Menţionez că subsemnatul am fost în relaţii foarte apropiate cu Radu Selejan, de al el am deprins multe secrete în gazetărie şi cu care am realizat un scurt scenariu de film, din viaţa Şcolii Militare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” din

Sibiu, transmis la „Ora Armatei”. Pentru toate acestea, îi port poetului Radu Selejan o nestinsă amintire cât voi trăi şi regretul pentru plecarea lui dintre noi prea timpurie, aflat în plină creaţie literară. 1. Pentru început vă propun să ne vorbiţi despre ultima carte scrisă de Radu Selejan. „Privind înapoi cu mirare”. Acesta este al soţului meu, apărut postum, în 2001, la Editura Cartea românească. O carte copleşitoare, atât ca efigie a unui destin dramatic, cât şi ca document de viaţă trăită ori de istorie ieşită din matcă, aşa cum s-au manifestat ele în perioada 1940-1970. O lume fabuloasă, cu sute de personaje memorabile şi toate adevărate – care au fost şi sunt. Dar, dintre toate, cel mai fascinant este naratorul însuşi. În plus, dimensiunea reflexivă, de natură istorică, morală sau religioasă, dă cărţii profunzime şi un orizont filosofic. Era primul volum dintr-un proiect mai larg, dezvăluit în ultimele fraze ale volumului: „Atunci, din octombrie 1967 am pornit pe alt drum. La început am rătăcit, câteva luni am fost şomer, nimeni nu voia să mă angajeze pentru că nu aveam carte de muncă, apoi am început să practic o nouă meserie. Am devenit ziarist. şi, în paralel, scriitor. Dar despre toate acestea, în cel de-al doilea volum al amintirilor”. 2. Despre momentul sfârşitului din viaţă al lui Radu Selejan, ce vă mai reamintiţi? „Radu Selejan - scriam eu în Postfaţa cărţii – n-a mai avut răgazul existenţial pentru a-şi scrie acest al doilea volum al amintirilor. Ultimii paşi în spaţiul scenariului existenţei sale pământene i-a făcut în miezul unei strălucitoare zile de vară, în 7 iunie 2000, pentru ca, la ora 16.35, după un ceas de operaţiuni medicale de resuscitare a inimii (Inima mea avea sânge pe frunte / o pusese destinul să jure/ că va încerca din nou să mă-nfrunte sau De undeva dintr-o inimă, picura sânge (...) / Câinii

57

urlau a turbare, de prea puţină pradă (...) când, undeva, noaptea binecuvânta un nou născut) – după acel dramatic ceas în care de două ori a alungat „lebăda neagră” din spaţiul său vital, atunci soţul meu a trecut în cealaltă formă de viaţă, cea nepământeană – cea din urmă şi cea dintâi, pe care o părăsise în urmă cu 64 de ani când, ca picur de dumnezeire desprins din clocotul Energiei Universale, şi-a început aventura existenţială. 3. Care era concepţia lui Radu Selejan despre viaţă şi moarte? De fapt, un scenariu prestabilit, cum încearcă să ne convingă în atâtea rânduri, în această tulburătoare carte de memorii. Dar, oricât de convingător este exerciţiul de nemurire şi de murire pe care ni-l propune dimensiunea reflexivă a cărţii (…), „după moartea mea pământeană – scria el într-o însemnare – mă voi preschimba în alt fel de energie, cu siguranţă superioară, adică având mai multe calităţi şi proprietăţi, şi-mi voi ocupa locul, ca element constitutiv, în infinitul clocot de energie care este Universul, Eu vin din începuturi” – nimeni nu poate măsura întinderea şi adâncimea tragediei produse în acel nefast ceas şi-n acea fatidică zi. Doar eu şi fiica noastră, Bianca Andrada (…). „Că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am amestecat-o…” 4. V-a fost de ajutor scriitorul Radu Selejan în proiectele dvs. literare? În vremea din urmă, mai exact în ultimul an, aşadar de prin 1999, degrevat fiind şi de solicitările mele – căci soţul meu mi-a cules toate cărţile pe care le-am scris, ultima fiind încheiată în vara anului 1998, el fiind de fapt marele meu sprijin şi sfătuitor, cel care mă scotea întotdeauna la liman atunci când mă descurajam ori mă împotmoleam în hăţişul ternei prese şi literaturi totalitare (…) – aşadar de prin toamna anului 1999, soţul meu scria foarte mult. 5. Vă rog să reveniţi la activitatea lui literară. Dimineaţa, când mă trezeam, zgomotul inconfundabil al claviaturii îl auzeam de cum păşeam pe holul ce dădea spre bibliotecă, unde lucra. La început, credeam că-şi scrie articolele pentru ziarul local Tribuna; era editorialist de mulţi ani, dar zilnic publica, în ultima vreme, nu numai articolul de fond, ci şi alte însemnări, toate semnate cu pseudonime. Dar mai ştiam că avea o uşurinţă extraordinară a scriiturii (de orice fel: publicistică, literară); scrisul, pentru el, era o sărbătoare a spiritului, astfel că putea scrie în orice condiţii: zgomot, frig, căldură, numai inspiraţia să existe. Şi, în general, exista. Căci cunoştinţele lui erau de cea mai mare temeinicie şi de cea mai largă diversitate. Puţine erau domeniile în care să nu primeşti de la el un răspuns satisfăcător care se dovedea a fi şi cel exact şi corect. Toate acestea se datorau acelei mirări native, permanente, care l-a caracterizat (…). Seara, când mă întorceam de la facultate, îl găseam tot în faţa ordinatorului. Până la urmă, auto-argumentul meu privind obligaţiile publicistice (…) nu mi s-a părut mulţumitor. „Ce tot scrii acolo?” l-am întrebat în cele din urmă, intrigată de hărnicia voioasă în care trăia de câteva săptămâni. Căci avea acel aer de om fericit şi inspirat pe care-l avem noi, condeierii, când suntem „în mână”, în formă. Era pe la începutul anului. Al ultimului lui an. „Surpriză, iubito, surpriză!”, mi-a răspuns, ridicându-se de la birou, iar îmbrăţişarea şi sărutul nu mi s-au părut adresate mie, ci paginilor acelora scrise sau celui care ne favorizează inspiraţia şi fericirea scrisului. Ştiam că-i place să facă daruri şi surprize, dar cum nici curiozitatea mea nu era satisfăcută, şi cum, invariabil, la întrebările mele primeam acelaşi răspuns, eventual cu adăugiri de felul „Va fi o carte care o să-ţi placă” sau „Este o carte care se scrie singură”, am început să trag cu ochiul. Aşa am înţeles că este o carte de memorii. Şi nu înţelegeam de ce trebuia să fie o surpriză, mai ales că de nenumărate ori i-am sugerat să-şi noteze amintirile (…). Până la urmă, înţelegând c-am înţeles, bucuros că-i susţin proiectul, mi-a destăinuit şi cealaltă

58

parte a surprizei: voia ca în mai 2000, în cadrul manifestării „Zilele scriitorilor zărăndeni”, organizate în Brad, oraşul său natal, din doi în doi ani, să lanseze acest volum de amintiri şi să-i invite pe principalii protagonişti ai cărţii. Eram entuziasmaţi. Mai ales că organizatorii (Inspectoratul pentru Cultură Hunedoara, Biblioteca Judeţeană Deva şi bineînţeles, biblioteca locală) îi pregăteau o aniversare în avanpremieră a celor 65 de ani (…). Dar n-a fost să fie aşa. În mai, Bradul şi împrejurimile au fost atinse de inundaţii devastatoare. Simpozionul s-a amânat pentru luna septembrie. Prea târziu. Pentru Radu Selejan, prea târziu. Căutând prin fişierele calculatorului, am găsit, însă, şi alte surprize. Cum ar fi câteva excelente cicluri de poezie mistică. (…) Am mai găsit, însă, şi câteva zeci de pagini ale celui de-al doilea volum de memorii, cel în care Radu Selejan îşi propunea să reconstituie cel de-al doilea ciclu al întrupării energiei celeste: acela al destinului de scriitor. 6. Evocaţi-ne unele momente din viaţa lui Radu Selejan, înainte de a deveni scriitor şi gazetar. Destin început exact la jumătatea vieţii sale: la 32 de ani. În primul ciclu (…) de la 14 ani, Radu Selejan a fost robul şi privilegiatul minelor aurifere, rând pe rând ca elev practicant, apoi ca tehnician şi inginer minier. Misiunea lui (dar nu numai a lui), aceea de constructor de lumi subpământene, a asemuit-o în multe rânduri, în publicistică şi proză, cu misiunea divină. Nu cred că există un scriitor român care să fi aureolat cu atâta nobleţe şi spiritualitate această meserie: mineritul (…). De la jumătatea vieţii, marele regizor al scenariului existenţial al lui Radu Selejan a hotărât ca energia dumnezeiască să se consume şi să se întrupeze pe pământ, în lumina strălucitoare sau mai puţin strălucitoare, dar întotdeauna pură, a inspiraţiei. şi inginerul minier a devenit scriitor. La început poet, apoi ziarist, apoi prozator şi dramaturg. Spaţiul lui de lucru era limba română, pe care a iubit-o aşa cum a iubit mina: un spaţiu sacru, predestinat, în care, oricât de grele sunt condiţiile de muncă, ele trebuie înţelese şi acceptate ca o oficiere, ca un ritual în unele misiuni. Aici, în spaţiul limbii române, Radu Selejan a săpat la rădăcina cuvintelor (…) A săpat galerii, abataje, orizonturi, puţuri şi cerimi poetice, construind un sistem inefabil şi original de imagini, pulsând de energie şi de viaţă poetică, pentru că erau întrupări, mai mult sau mai puţin elocvente, ale Logosului (…). 7. Prezentaţi-ne în încheiere, în sinteză, opera literară a lui Radu Selejan. Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii. Ediţie integrală. Sibiu, Tribuna, 2008. Proză şi memorialistică: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000; Privind înapoi cu mirare. Memorii. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2001.

59

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980 Vă propun să citim împreună o poezie, în stil haiku, scrisă de Radu Selejan:

Teiul înflorit.

În mijlocul cetăţii, apa vieţii.

Fluture cernit

Dimineaţă de toamnă. O floare s-a stins.

Înstelatul cer. Intrusă luna.

Noapte de cristal.

Cerul împuşcat. Dinspre Rai veni glonţul.

Pescăruşul mort.

Pasăre cerul, ciugulind bobi de soare.

Se înserează.

Voce divină.

Lanul foşneşte ciudat. Se coace grâul.

Lan de grâu cu maci.

Privelişte-mirare. Pâine rănită.

În miez de vară.

Trandafirul purpuriu. Flacără vie.

Ascunse sub praf. Copitele cailor. Poteci uitate.

Între tăcere

şi linişte, cuvântul născocit de zei.

Pui de pisică

mâncând pui de vrabie. Crimă perfectă.

Construieşte flori

în parcuri părăsite. Facerea lumii.

Ochi de pisică.

În noapte fără lună. Stele de pământ.

Bătrâna lună,

La căpătâi de izvor. Şi nici un murmur.

8. Cum a fost apreciat de către organele administraţiei locale, scriitorul şi gazetarul Radu Selejan? Reamintesc în acest sens doar de simbolicul şi marele gest de a da numele scriitorului Radu Selejan Şcolii Gimnaziale nr. 13 din cartierul Vasile Aaron, în semn de respect şi de neuitare a lui, în veşnicia timpului. Radu Selejan este aşezat în locul de nuntire, în cimitirul Bisericii Bunavestire de pe strada Justiţiei din Sibiu, la câteva minte de casa lui pământeană. Pe piatra funerară, sculptate în miezul tare al marmurei negre, este dăltuit crezul fierbinte al omului, creştinului şi poetului Radu Selejan:

„Şi tac şi-aştept, sămânţa de-nceput de Tine prefăcută-n har Aştept alt cer sub care să răsar!”

În numele cititorilor Revistei „Rapsodia”, vă adresez cele mai calde mulţumiri pentru amabilitatea cu care aţi acceptat realizarea acestui proiect, în care se reprofilează viaţa şi opera nepreţuitului gazetar şi scriitor Radu Selejan. Dumnezeu să-l odihnească în pacea Lui!

60

Lansare de carte „România ca o pradă”

Joi, 2 iunie, membrii Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere filiala Sibiu „General Ilie Șteflea” au retrăit bucuria de a-l avea oaspete pe distinsul scriitor militar, veteran de război General de Flotilă Aeriană (r.) Radu Theodoru. Nici de această dată, scriitorul militar Radu Theodoru nu a venit cu ranița goală la această nouă întâlnire: domnia sa și-a lansat a 66-a carte, „România ca o pradă”, Ediția a 4-a revăzută și adăugită, apărută la Editura Paco, București, 2015. Cartea este structurată pe trei capitole, acoperind un spațiu de 557 de pagini. La realizarea cărții, autorul s-a documentat din 136 de izvoare (din fondul documentar național) și cărți și publicații apărute în străinătate. De menționat că, de la primul roman istoric, „Brazdă și paloș” apărut în două volume și editat în 1956 la Sibiu, când autorul era cadru didactic și comandant la Școala Militară și Ofițeri, Maiștri Militari și Subofițeri Tehnici de Aviație, autorul a scos de sub pana inimii sale 66 de cărți din diverse genuri, dintre care 10 literatură politică, în cadrul căreia se înscrie și „România ca o pradă” (partea 1 apărută în 2005 la Editura Lucman). Despre valențele științifice și literare ale cărții și despre autorul ei, au făcut aprecieri profunde col.(r.) Ioan Părean, președintele ANCMRR „General Ilie Șteflea” din Sibiu și scriitorul profesor Vasile Rusu. Tot cu acest prilej, autorul cărții a făcut o prezentare a acesteia, enunțând motivațiile cărții, conținutul acesteia și izvoarele documentare de valoare națională și internațională. Pe coperta 4 a cărții, autorul dezvăluie, în sinteză, motivația cărții, la care a trudit câțiva ani în șir, ne oferă următorul text: „Războiul Rece a finalizat încă o etapă istorică a ofensivei imperialismului evreiesc împotriva STATELOR NAȚIONALE, rămase puternice în Europa de Est prin sistemul economic CAER și sub scutul militar al Uniunii Sovietice. Cartea de față este un răspuns românesc la ofensiva generală a imperialismului iudeu și, îndeosebi, la asaltul dat României, stat unitar, suveran și independent, ofensivă imperialistă susținută prin valuri succesive de atac încă de la începutul secolului trecut.”

După lansarea cărții, autorul a oferit autografe celor care au ținut să intre în posesia acestei valoroase cărți, pentru a-și îmbogăți bibliotecile personale, așezând-o alături de celelalte cărți semnate de distinsul scriitor militar, veteran de război General de Flotilă Aeriană (r.) Radu Theodoru. În încheiere, membrii asociației l-au felicitat pe distinsul oaspete, adresându-i urarea La Mulți Ani, însoțită de mulțumiri pentru vizita făcută, totodată transmițându-i invitația pentru o nouă întâlnire, la care distinsul oaspete a promis că, nu peste mult timp, va onora invitația.