DIMITRIE CANTEMIR – repere biobibliografice

PROF. TUDOSE PETRUŢA-SIMONA

Domnitor patriot şi mare cărturar, Dimitrie Cantemir este una din figurile cele mai

de seamă de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Dimitrie

Cantemir, prin prodigioasa lui activitate, reprezintă în cultura românească un moment

hotărâtor, în evoluţia spre lumea modernă. A fost un deschizător de drumuri noi, în

multiple domenii de creaţie, un spirit care respiră atmosfera intelectuală a Europei,

istoric, literat, geograf, dar mai presus de toate un filozof în toate aceste ramuri de

activitate intelectuală pe care le-a ilustrat.

Dimitrie Cantemir s-a născut la Iaşi, la 26 octombrie 1673, ca fiu al viitorului

domn al Moldovei, Constantin Cantemir (1685-1693). Familia este de origine răzăşească

din ţinutul Faldului, împresurată de nevoi în secolul al XVII-lea, dar mândră şi activă în

societatea moldoveană. Tatăl său era pe atunci un mic boier ce-şi petrecuse timpul legat

de cariera armelor. Primele studii de limbă şi literatură greacă, retorică, logică, filozofie

naturală şi teologie ortodoxă Dimitrie Cantemir le-a făcut în ţară, sub conducerea

învăţatului grec Ieremia Cacavelas. Trimis în 1688 ca ostatic al tatălui său pe lângă

Poarta otomană, Dimitrie Cantemir urmează cursurile Academiei greceşti de pe lângă

Patriarhia din Constantinopol, studiind limbi străine, îndeosebi greaca şi latina, literatura

clasică, istoria şi, bineînteles, iarăşi teologia ortodoxă. Dupa terminarea studiilor, el

rămâne, cu mici întreruperi, în capitala Imperiului otoman, ca reprezentant al fratelui său

Antioh Cantemir, până în 1710, păstrând strânsa legătură cu cercurile diplomatice de

acolo, dar şi cu cele culturale, greceşti şi turceşti.

La 10 decembrie 1710, la 33 de ani, Dimitrie Cantemir ajunge domn al Moldovei

ca un credincios al Imperiului otoman. Tratatul cu Petru cel Mare învederează orientarea

lui în problema independenţei Moldovei, încercarea totodată de înlăturare a infracţiunilor

boiereşti, în spiritul unor principii care au originea în raţiunile absolutismului. Lupta

pentru independenţă a legat-o de corespunzătoarele măsuri interne menite să limiteze

supremaţia oligarhiei boiereşti, înfrângerea de la Stănileşti pe Prut a însemnat nu numai o

înfrângere militară, ci şi curmarea unei orientări politice menită să asigure o domnie în

spiritul veacului. Pierderea bătăliei cu turcii din 8-12 iulie 1711, la care Dimitrie

Cantemir a luat parte alături de ruşi, a determinat plecarea lui în Rusia. Contactul cu

Rusia reformelor lui Petru cel Mare deschide în bibliografia cantemiriană seria unor

lucrări fundamentale, care se resimt de pe urma influenţelor iluminismului timpuriu,

alimentat de valorile europene cultivate de cercurile Academiei ruse, ataşate ideilor

leibniziene. A fost nu numai sfetnicul avizat al lui Petru cel Mare în problemele lumii

orientale, turceşti în mod deosebit, dar şi un cărturar ataşat politicii de renovare a

societaţii ruseşti.

Mediul prielnic de la Curtea lui Petru cel Mare a favorizat activitatea sa ştiinţifică

şi dezvoltarea gândirii sale filozofice şi social-politice care, cu toate limitele ei idealiste,

cuprinde valoroase elemente progresiste. Prin erudiţia sa a stârnit curiozitatea şi interesul

Academiei din Berlin, al cărei membru a fost ales la 11 iulie 1714. În 1722 participă la

campania întreprinsă de Rusia împotriva Persiei. În acest timp, boala de care suferea de

multă vreme, diabet, se agravează şi este nevoit să se întoarcă la reşedinţa sa din

Dimitrovka. În seara zilei de 21 august 1723, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă

Corpul neînsufleţit i-a fost transportat la Moscova şi acolo a fost înmormântat în mica

biserică Sfinţii Constantin şi Elena, zidita de el. Osemintele i-au fost aduse în ţară în 1935

şi reînhumate în biserica Trei Ierarhi din Iaşi.