3
Un profesor de neuitat: Henri Wald Cînd studentul de odinioară îşi evocă profesorul, la ce anume se gîndeşte el mai întii? La gesturile acestuia? La intonaţia vocii lui? La cele spuse? La mimică? Pesemne că în chip spontan la toate laolaltă, pentru că altminteri cum s-ar alcătui în noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicăm apoi timpul şi îl împiedicăm să se aşeze, cu nerăbdarea şi uitarea lui, peste personajul real? „Imaginea" lui Henri Wald, cu care eu şi alţii care i-am fost studenţi în anii '60 despicăm astăzi timpul uitării, este aceea ajubilaţiei infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat să văd un om la care peroraţia se însoţeşte cu o bucurie a actului vecină cu impudoarea. Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Fi- lozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scenă pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-şi poate declama rolul decît în necontenită mişcare: mîinile ciocăneau neîncetat aerul, vizualizînd punctuaţia discursului, pe care vocea îl alcătuia din răriri ale silabelor, cuvîntul pă-rînd că se înscrie în aer ca o statuetă micuţă, urmată de îndată de alta, care ieşea la fel, gata modelată, din gura şi mîinile oratorului. Această sculpturalitate succesivă a discursului dădea frazelor lui Wald o materialitate invizibilă, aşa încît, la capătul fiecărei ore, amfiteatrul părea încă plin de dansul vorbelor sale,

0.5.Un Profesor de Neuitat, Henry Wald, P.77

Embed Size (px)

DESCRIPTION

0.5.Un Profesor de Neuitat, Henry Wald, P.77

Citation preview

Page 1: 0.5.Un Profesor de Neuitat, Henry Wald, P.77

Un profesor de neuitat: Henri Wald

Cînd studentul de odinioară îşi evocă profesorul, la ce anume se gîndeşte el mai întii? La gesturile acestuia? La intonaţia vocii lui? La cele spuse? La mimică? Pesemne că în chip spontan la toate laolaltă, pentru că altminteri cum s-ar alcătui în noi imaginea profesorului, imaginea aceea cu care despicăm apoi timpul şi îl împiedicăm să se aşeze, cu nerăbdarea şi uitarea lui, peste personajul real?

„Imaginea" lui Henri Wald, cu care eu şi alţii care i-am fost studenţi în anii '60 despicăm astăzi timpul uitării, este aceea ajubilaţiei infinite a vorbirii. Rar mi-a fost dat să văd un om la care peroraţia se însoţeşte cu o bucurie a actului vecină cu impudoarea. Henri Wald vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Filozofie cu tot trupul. Podiumul cu catedra era scena; o scenă pe care o utiliza intens, folosind tehnica unui actor modern care nu-şi poate declama rolul decît în necontenită mişcare: mîinile ciocăneau neîncetat aerul, vizualizînd punctuaţia discursului, pe care vocea îl alcătuia din răriri ale silabelor, cuvîntul pă-rînd că se înscrie în aer ca o statuetă micuţă, urmată de îndată de alta, care ieşea la fel, gata modelată, din gura şi mîinile oratorului. Această sculpturalitate succesivă a discursului dădea frazelor lui Wald o materialitate invizibilă, aşa încît, la capătul fiecărei

ore, amfiteatrul părea încă plin de dansul vorbelor sale, care continuau să deplaseze bucăţi de aer de-a lungul încăperii şi să ne dea senzaţia că sîntem înconjuraţi de mari roiuri de cuvinte. Un discurs în care fiecare cuvînt devenea important, pentru că fiecare cuvînt era subliniat prin intonaţie, prin convulsia mîinii, prin înclinarea trunchiului, prin scuturarea capului, prin schimbarea călcăturii pe podium, de la tropăitura măruntă, pe loc, pînă la pasul deschis mare şi însoţind, ca un uriaş punct, închiderea frazei. „Cre-tă!" Rostind acest cuvînt, profesorul ia creta în mînă şi o agită demonstrativ, strîngînd-o, cu vîrful în sus, între patru degete şi aducînd-o în dreptul nasului. în clipa aceea creta ne pătrunde în creier. „Cre-ta-e-albă! Acesta e un e-nunţ pre-di-ca-tiv!" Albeaţa predicată despre cretă se înfige, alături de cretă, în creierul nostru. „Lam-pă!" Degetul străpunge aerul în sus, îl somează să se dea la o parte, pentru a ajunge pînă la lampa din plafonul amfiteatrului. Arătată cu atîta vehemenţă, lampa devine pentru noi obiectul cel mai important din lume şi se aşază în mintea noastră, la loc de cinste, alături de cretă şi de albeaţa ei.

Page 2: 0.5.Un Profesor de Neuitat, Henry Wald, P.77

Nu e nevoie să notezi nimic. De altfel nici nu poţi, pentru că vorbirea profesorului e un spectacol-hipnoză, pe care nu poţi decît să-1 urmăreşti cu gura căscată şi cu privirea atîrnată de vibraţia necontenită a degetelor. Puteai să nu te laşi prins în enorma lui bucurie? Cînd un om trăieşte extazul vorbirii, conţinutul ei devine neimportant. La Henri Wald vorbirea devenea erotică şi delirul contamina. A fost un profesor mare, dacă acceptăm că suprema condiţie a măreţiei profesorului este să nu plictiseşti. Or, e limpede, poţi să nu plictiseşti prin ce spui sau prin cum spui. (Cînd ambele se unesc, avem de-a face cu genii ale catedrei.) Wald aparţine celei de a doua categorii. Trebuie să acceptăm că nu era lesne defel să intri în transă vorbind despre „logica dialectică".

Lui Henri Wald îi place să se considere, şi astăzi încă, un gînditor marxist. Nu cred de fapt că a reuşit vreodată să fie, pentru că temperamental acest lucru îi este refuzat. A fost mereu prea personal ca să îi stea bine uniforma unui partid totalitar şi, cu atît mai puţin, uniforma unui partid al gîndirii. Simţul acut al umorului, facilitatea cu care obţine calamburul, ironia cu inflexiuni melancolice şi erotica vorbirii de care am amintit, opusă limbajului gri şi lemnos, nu pot merge mînă în mînă cu o gîndire în esenţa ei tîmpă.

Se mai cuvine să spun că am fost ani de zile foarte aproape de el, cum din păcate nu am mai putut fi în ultima vreme, tocmai cînd avea mai multă nevoie de prieteni, afecţiunea pe care i-o port devenind astfel mai bogată prin sentimentul de vinovăţie care o însoţeşte mereu. Adevărul e că mi-a intersectat destinul într-un moment în care totul înjur, dacă voiai să-ţi păstrezi integritatea, te desfiinţa. Avînd caracter şi înfruntînd lichelele, m-a ajutat să-mi păstrez pînă tîrziu o anumită puritate a fiinţei într-un mediu în care majoritatea sfîrşea prin a se ticăloşi.

Aş vrea să mă ştie alături la cei 75 de ani pe care îi împlineşte în suferinţă, încăpăţînare şi în singurătatea devastatoare a crepusculului. Să-mi dea voie să ritmez patetic, ca el odinioară, fiece silabă a cuvîn-tului: vă îm-bră-ţi-şez!