1 _teorii comerț internațional

5/12/2018 1 _teorii comert international - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/1-teorii-comer-internaional 1/14

PARTEA I

FUNDAMENTELE TEORETICE ALE SCHIMBURILOR

INTERNAȚIONALE

Capitolul I

Teorii în comerțul internațional

Schimbul reprezintă baza activităţii economice în orice societatebazată pe producţie, permițând o alocare mai bună a resurselor șicreșterea eficacității întregului sistem economic. Dezvoltarea schimburilorcomerciale a fost însoțită de procesul de specializare a unităţiloreconomice, care renunţă treptat să mai producă toate bunurile de care aunevoie.

Doctrina dominantă a secolelor XVI - XVII, mercantilismul, a încercat să demonstreze faptul că puterea unei ţări depinde de cantitateade metal preţios deţinută, autorii mercantilişti susţinând că schimburileinternaţionale reprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalele trăsăturicomune ale mercantilismului din diverse țări sunt:

- principalul obiectiv al mercantiliştilor era menţinerea uneibalanţe comerciale excedentare;

- necesitatea intervenţiei statelor în direcția creşterii excedentelor în balanţa comercială, prin intermediul politicilor de stimulare aexporturilor şi de reducere, de limitare a importurilor.

Pe fondul acestor trăsături comune mercantilismului, s-au manifestatparticularităţi legate de specificul condiţiilor concrete din fiecare ţară:- mercantilismul spaniol și portughez numit bullionist – punea accent

pe acumularea de bani, sub forma metalelor preţioase;- mercantilismul francez a fost denumit industrialist - punea accent

pe stimularea, dezvoltarea şi protejarea industriei naţionale;- mercantilismul englez şi olandez denumit şi sistem comercial - pe

lângă dezvoltarea industriei naţionale punea accent pe dezvoltarea floteinaţionale, a comerţului la mare distanţă şi a colonialismului.

Doctrina mercantilistă are încă suficienţi adepţi, astfel conceptul deneomercantilism este folosit în prezent pentru a descrie situaţia unei ţări

care caută să realizeze o balanţă comercială excedentară în scopulatingerii unor obiective sociale sau politice (când o ţară caută să realizezeo deplină ocupare a forţei de muncă prin producerea de bunuri mult pestenevoile locale, exportând surplusul în afara graniţelor).

Jarl Hagelstam, Director în Ministerul de Finanţe din Finlanda, făceaurmătoarea observaţie în legătură cu derularea celor mai multe dintrenegocierile comerciale internaționale: „Modul de abordare a negocierilor,indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este de ainsista pentru liberalizarea schimburilor comerciale în domenii în careavantajele lor competitive sunt cele mai mari şi de a limita liberalizarea în



domenii în care sunt mai puţin competitive şi în care importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”1

Putem privi această tendință drept manifestarea unor concepţii neo-mercantiliste, prin care se pune semnul egal între puterea politică, putereaeconomică şi o balanţă comercială excedentară.

1. 1. Teoriile clasice privind comerţul internaţionalEconomiştii clasici britanici, A.Smith, D.Ricardo, J.Stuart Mill, au

prevăzut necesitatea existenţei unui mecanism regulator. Analizele lorprivind comerţul internaţional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanţeicomerciale. Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atâtproblematica schimburilor internaţionale cât şi pe cea a balanţelor deplăţi. Principalele teorii clasice ale comerțului internațional sunt:

- Teoria avantajului absolut - Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian

1.1.1 Teoria avantajului absolutPunctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul internaţional îi

reprezintă tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”(1776), conform cărora ţările ar trebui să se specializeze în producereaacelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut.

Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cuo cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume.

Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu sumă nulă2 șiconsideră că „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită prin participarea lacomerţul internaţional, specializarea urmând a se realiza pe baza

principiului avantajului absolut. Astfel, prin specializarea în producereaacelor produse la care producție este mai eficientă, ţările vor beneficia depe urma participării la schimburile internaţionale.

Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în contextinternaţional, conform căruia dacă fiecare ţară se va specializa înproducerea acelui bun pentru care are un avantaj absolut, se va obţine uncâştig în plan mondial. Teoria lui Adam Smith nu rezolvă problema ţărilorcare nu prezintă un avantaj absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vormai participa la comerţul internaţional ? Răspunsul a fost oferit de DavidRicardo, care a dezvoltat teoria avantajelor comparative sau relative.

1.1.2 Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardianÎn lucrarea „The Principle of Political Economy and Taxation”

(1817)David Ricardo, a demonstrat că o ţară se va specializa înproducerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient şi vacumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin eficient,chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţaraterţă.În fundamentarea teoriei sale Ricardo a pornit de la următoareleipoteze3:

1 Jarl Hagelstam, Mercantilism Still Influences Practical Trade Policy at the End of the Twentieth Century , Jurnal of World Trade,1991, p.95-105, în C.Hill, International Business, 1997, p.1252 Un joc cu sumă nulă este acela în care câştigul unuia din participanţi reprezintă rezultatul pierderii altuia.3 René Sandretto, Le Commerce International, Armand Colin, Paris, 1995, p. 50-60 şi Colette Neme, Economie Internationale.Fondements et politiques, Litec, 1996, p.46-47.



A. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor:- în interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul,

forţa de muncă) circulă liber.- la scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza

liberului schimb), în timp ce factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili,

ţările neintrând astfel în concurenţă4.B. Ipoteza pieţei pure şi perfecte – în interiorul fiecărei țări nici o

firmă nu dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pepiaţă şi a influenţa preţul sau volumul total al ofertei, de asemenea, nuexistă nici o restricţie în calea pătrunderii de noi concurenţi şi nici privinddeplasarea acestora între sectoare (mobilitate intersectorială).

Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, îninteriorul fiecărei ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea demuncă necesară producerii lor. Dacă, de exemplu, producerea unei unităţide ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi de grâu, o oră, omăsură de grâu se va schimba contra două măsuri grâu.

C. Ipoteza echilibrului static – în cazul oricărui bun producțiaimplică utilizarea de factori de producţie în proporţii bine determinate.Astfel, producţia se efectuează în condiţiile unor „coeficienţi ficşi”, fără casubstituţia să fie posibilă. În plus, nu există nici un avantaj (dar nici undezavantaj) în a produce în serii mari şi nu mici. Preţul care revine peunitatea de produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prinurmare, producţia se realizează la „costuri sau randamente de scarăconstante”.

Pornind de la ipotezele amintite teoria lui Ricardo s-a materializat într-o analiză originală a comerţului internaţional, capabilă să explice

fundamentele specializării, eficienţei şi creşterii economice.Conform Teoriei avantajelor relative sau comparative - David Ricardo (1817) - fiecare ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai avantajată sau cel mai puţindezavantajată, respectiv în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puţin ridicate.

Legea avantajului comparativ poate fi enunțată în felul următor: este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii comercialebilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în producerea acelui bun încare înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantajrelativ.

Analiza avantajului comparativ poate fi realizată în termenii costuluide oportunitate care măsoară cu cât scade producţia unui bun pentru a oputea creşte pe a altuia cu o unitate.

1.2 Teoriile neo-clasice privind comerţul internaţional1. 2.1 Modelul Heckscher – Ohlin – SamuelsonEconomiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil Ohlin (în 1933)

au continuat încercarea de explicare a avantajului comparativ,argumentând faptul că sursa acestuia o reprezintă diferenţele în dotareacu factori de producţie. Se porneşte de la premisa că ţările nu dispun de

4 Cele două ipoteze sintetizează specificitatea comerţului internaţional, explicând de ce schimburile externe diferă decele interne. În acelaşi timp, cele două ipoteze reflectă şi concepţia clasică şi neo-clasică asupra naţiunii, definită ca„locul geometric” de întâlnire al factorilor de producţie (perfectă mobilitate intranaţională, imobilitate internaţională).



aceeaşi dotare relativă cu factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative deproducţie. Ei au luat în considerare doi factori, munca şi capitalul.

Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt ieftiniimpactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurileproduselor în funcţie de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în

fabricarea lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările dispun de aceeaşitehnologie, chiar dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel,bunurile pot fi produse folosind tehnici de producţie alternative5,coeficienţii input-output fiind flexibili şi dependenţi de preţul relativ alfactorilor de producţie. De pildă, pentru a produce textile, putempresupune că producătorii au de ales între diferite procedee tehnice,combinând în mod diferit capitalul şi munca.

Teorema Heckscher-Ohlin - O ţară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu partenerul său comercial. Înaceste condiţii, comerţul internaţional corespunde unui schimb de factoriabundenţi contra factori rari (ţările vor exporta produse a căror fabricaţiea necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importabunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari). Caurmare, apare o tendinţă de egalizare a remunerării factorilor de producţie.

În analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerăriifactorilor de producţie nu apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pePaul Samuelson să reia această problemă.

Tendinţa egalizării factorilor de producţie - Samuelson, printr-odemonstraţie extrem de complexă, a arătat că schimburile internaţionale

duc la egalizarea remunerării factorilor de producţie, în următoarelecondiţii6:- pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă

perfectă;- factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi sunt

omogeni (nu se face distincţia între muncă mai mult sau maipuţin calificată);

- factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă încadrul frontierelor naţionale, sunt remuneraţi conformproductivităţilor marginale;

- randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea încadrul fiecărei ţări este parţială;

- sunt neglijate costurile de transport;- funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru fiecare bun;

ele sunt identice pentru fiecare bun în diferite ţări.Demonstraţia lui Samuelson se plasează în ipoteza a două ţări şi

două produse, ţesături-grâu şi doi factori, muncă şi pământ.a) Creşterea raportului salariu/rentă (S/R) provoacă o creştere a

raportului preţurilor pentru tesături-grâu (Pţ/Pg) şi o scădere a raportuluigrâu-ţesături (Pg/Pţ). Într-adevăr, cum fiecare ţară dispune de un stoclimitat de factori, aceştia sunt repartizaţi în funcţie de valoarea produsului,

5 De exemplu, un articol textil poate fi fabricat fie folosind un lucrător şi trei maşini, fie doi lucrători şi două maşini, fie treilucrători şi o maşină.6 Colette Neme, Economie internationale. Fondements et politiques, Litec, 1996, p.81



unui produs scump mai mulţi factori, unuia ieftin mai puţini. Dacă grâuleste ieftin, cum el necesită mult pământ, îi va fi afectată mai puţinămuncă. Deci raportul Pg/Pţ este mic, pământul nu va mai fi foarteprofitabil, renta va fi mai puţin ridicată în raport cu preţul muncii şiraportul S/R creşte. Invers, dacă preţul grâului creşte, Pg/Pţ se măreşte, la

fel renta, iar raportul S/R se diminuează.b) Deoarece comerţul internaţional egalizează preţul relativ alproduselor, un unic raport al preţurilor Pg-Pţ, presupune acelaşi raport S/R în cele două ţări.

c) În cele două ţări, cele două sectoare se adaptează la acest raport(S/R) realizând combinări muncă –pământ (M/P) identice.

Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată7, identificându-sedouă puncte vulnerabile:

1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poaterealiza în practică, pentru că depinde de:

i. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui lucrătoramerican este mai eficientă decât a unuia afgan; calitatea pământuluidiferă de la o zonă la alta, nici factorul capital nu prezintă omogenitate;

ii. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu suntperfecte; sectoarele interne comunică deseori cu dificultate cu celeexterne;

iii. tehnicile de producţie sunt diferite.2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor,

comerţul internaţional poate agrava disparităţile. În sprijinul acesteiobservaţii s-au adus următoarele argumente:

a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că o

ţară se specializează în producerea acelui bun care utilizează factoriiabundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că ea poate face acest lucru, nu şifaptul că îl va face cu siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile deformare a cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile deproducţie sunt identice, costurile constante, specializarea tinde să creascăpreţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al altora, care, dimpotrivă, cresc înexterior, de unde disparitatea între preţul factorilor.

b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două produsepot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi factorii, în funcţie de nivelulde producţie la care se plasează: produsele alimentare pot fi intensive înmuncă pentru o anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentruo altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi factori sauproduse, egalitatea este tot mai rară.

1.2.2 Paradoxul lui Leontief Modelul HOS a fost testat pentru prima dată de W.Leontief în anii 50.

Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în capital, a pus lapunct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americanesunt mai intensive în capital decât importurile. Leontief a construit obalanţă input-output pentru economia americană, știind că fiecareindustrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru

7 James and Pearce, The factor price equalisation, Revue of Economic Studies, 1951-1952, vol.19, nr.49, în C.Neme, EconomieInternationale, Paris, 1996, p. 84



produsele intermediare. În acest fel, modelul input-output permitecunoaşterea nevoilor de capital şi muncă în producţia fiecărei ramuri.

Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industriiexportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu unsold comercial negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu 1

milion dolari, iar importurile cresc cu un milion dolari. Apoi a calculatreducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de acestevariaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând,ramurile importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituirea importurilor), pentru a înlocui 1 milion din importuri printr-o producţienaţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1 milioane dolarisuplimentari. În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ardisponibiliza 182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital.

De fapt, s-a obţinut un raport M/K pentru industriile exportatoaresuperior aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare,exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau,la rândul lor, mai intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opuscelui aşteptat a fi obţinut prin aplicarea modelului HOS, de unde numelesub care a rămas cunoscut acest test, de „paradoxul lui Leontief”.

Explicația dată acestui rezultat aparent paradoxal a fost că unlucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a unuiastrăin, el a conchis că SUA erau de fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă dinexistenţa din abundenţă a unui al treilea factor de producţie specific SUA,managementul, care a permis muncii să fie mult mai productivă decât înalte părţi.

Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi altorţări, precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când oconfirmare a paradoxului, când a modelului HOS.

Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor 1950 a oferitun alt rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai multfactor muncă decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital.Dar descompunând exporturile japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pede o parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea ca evident faptul căexporturile către ţările în curs de dezvoltare erau intensive în capital şicătre ţările dezvoltate intensive în muncă. Cum circa 2/3 din exporturimergeau spre ţări în curs de dezvoltare, explicaţia aparentului paradoxapare cu claritate.

1.3 Teorii contemporane privind comerţul internaţional

Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori8, teoriile clasice șineoclasice au câteva limite importante:

- ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare.- concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu

evoluţiile economice concrete:

8 Rene Sandretto, Le commerce international, Cursus, Armand Colin, Paris, 1995, p.104-120, Jean Louis Mucchielli, Relationseconomiques internationales, Hachette, Paris, 1995, p.56-59, Colette Neme, Economie internationale. Fondements et politiques,Litec, Paris, 1996, Paul Krugman, Maurice Obstfeld, Economie Internationale, Ed. De Boeck Université, 1997, Charles Hill,International Business. Competiting in the Global Marketplace, 1997, p. 132-139



- specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţeleexistente între ţări legate de: costuri, productivităţi, dotarea cu factori,structura cererii, nivelul de industrializare sau modul de organizareeconomică şi socială. Logica diferenţelor ar trebui, cel puţin din punct devedere teoretic, să determine curente de schimb diferite, gama

exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de cea a importurilor. Înrealitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare,realizează, cu alte cuvinte, „schimburi încrucişate” de bunuri similare.

- în prezent9, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu câtţările sunt mai apropiate din punct de vedere economic (nivelul dedezvoltare şi structura cererii sunt asemănătoare).

Discrepanţele existente între realităţile lumii contemporane şisuportul teoretic oferit de teoriile clasice a generat abordări diferite:

- abordarea realizată prin intermediul modelelor tradiţionale estepertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil, nefiind necesarădecât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a numărului de factoriimplicaţi şi a calităţii lor. S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute subnumele de neo-factoriale şi neo-tehnologice, care au pus accentul pecalitatea forţei de muncă şi pe avansul tehnologic, ca factori determinanţiai specializării internaţionale.

- abordarea potrivit căreia schimburile intra-ramură cu produseasemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare economicăasemănătoare, invalidează veridicitatea teoriilor bazate pe existenţadiferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune necesitatea unornoi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă.

Acest hiatus între ipotezele şi concluziile teoriilor clasice şi

observaţiile concrete a generat numeroase intervenţii, prin care s-aurmărit perfecţionarea teoriilor privind schimburile internaţionale. Câtevadintre multiplele contribuţii aduse în domeniul teoriilor contemporaneprivind comerţul internaţional câteva mai reprezentative sunt:

1. abordările neo-factoriale şi neo-tehnologice2. abordările privind specializarea internaţională bazată pe

similarităţi;3. abordările privind specializarea internaţională bazată pe diferenţe;4. abordările privind politica comercială strategică.

1. 3.1 Abordarea neo-factorială

Această abordare pornește de la logica modelului HOS și ia înconsiderare mai mulţi factori de producţie, legaţi în principal de existenţa în fiecare ţară a capitalului uman, respectiv a muncii calificate în proporţiidiferite. Această nouă abordare permite luarea în considerare a educaţieidrept factor primordial în industrializarea unei ţări şi în evoluţia avantajelorcomparative.

Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectivaspecializării, se constituie şi într-o replică la paradoxul lui Leontief.Capitalul uman reprezintă rezultatul investiţiilor în educarea mâinii de

9 Într-adevăr, cea mai mare parte a comerţului internaţional se desfăşoară între ţări cu niveluri de dezvoltare asemănătoare (în1997, fluxul N-N reprezenta circa 50% din comerţul mondial – conform N.Sută, 1999, p.80), în vreme ce schimburile între ţări cuniveluri diferite de dezvoltare sunt mai puţin semnificative (în acelaşi an, 1997, fluxul N-S reprezenta 33,7%).



lucru şi permite obţinerea de muncă calificată, suport pentru creştereaproductivităţii muncii.

R.L.Findlay şi H.Kierzowski10 au realizat un model econometric, princare au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării adoi factori primari, munca şi capitalul. În modelul propus de cei doi,

activitatea educaţională, care transformă muncitorii necalificaţi înmuncitori calificaţi, corespunde unui factor numit capital educativ, carepoate fi asimilat capitalului în general.

În modelul propus, au fost luate în considerare două bunuri, unulintensiv în muncă calificată, celălalt în muncă necalificată şi două ţări, înţara A fiind mai abundent factorul capital decât în B. Cum capitalulserveşte la formarea forţei de muncă calificate, se poate vedea cuuşurinţă că preţul relativ al produsului intensiv în muncă calificată va fimai puţin ridicat în ţara A decât în B.

Rezultatul general este următorul: O ţară relativ abundentă încapital va exporta bunuri intensive în muncă calificată, iar o ţară în carecapitalul este mai puţin abundent va exporta bunuri intensive în muncănecalificată.

1.3.2 Abordarea neo-tehnologicăPentru a depăşi limitele modeluluii ipoteze HOD care pornea de la

premisa că , noile în producerea bunurilor se folosesc aceleaşi tehnologii,adepții acestei teorii introduc, ca determinanţi ai schimburilor, evoluţiiletehnologice şi apariţia de bunuri noi. Cele două elemente sunt bazaabordărilor neotehnologice, care regrupează mai multe curente, în specialpe cele privind diferenţele tehnologice şi ciclul de viaţă al produselor

Ecartul tehnologic şi performanţele la exportModelul propus de P.Krugman11 porneşte de la două ţări sau zone: primacare inovează, inovaţia luând forma noilor produse fabricate cu rapiditate,iar a doua care absoarbe inovațiile după un timp.

Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere permanent ceva nou în prima țară pentru a permite acestei zone să-şi menţină veniturile.Industriile noi intră în declin şi dispar, mai devreme sau mai târziu, în faţacompetiţiei create de salariile mici din Sud. Salariile ridicate din prima țarăreflectă renta de monopol pentru noile tehnologii.

Conform lui Krugman, monopolul tehnologic al țării inovatoare esteîn mod continuu erodat prin transferurile tehnologice şi nu poate fimenţinut decât prin inovaţii constante în noile produse. Abordareapropusă de Krugman îşi are suportul în teoria ciclului de viaţă alproduselor.

Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional sauteoria lui R.Vernon

10

R.L.Findlay şi H.Kierzowski, International Trade and Human Capital. A General Equilibrium Model, Journal of PoliticalEconomy, 198311 P.Krugman, A Model of Innovation, Technology Transfer and World Distribution of Income, Journal of Political Econom y , April1979, p.253-266



Teoria lui Vernon12 a explicat comerţul internaţional cu produsemanufacturate prin prisma ciclului de viaţă al produselor cu cele patrufaze: lansarea, creşterea, maturitatea şi declinul. În prima fază, produsuleste intensiv în tehnologie, în faza producţiei de masă, va necesita ointensivitate ridicată în capital (investiţii), în ultimele două faze avem de a

face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru puţin calificată şicare se va perima încetul cu încetul.Faza de lansare nu influenţează comerţul internaţional: noile

produse apărute răspund unei nevoi existente pe piaţă națională, fiindfabricate şi consumate în ţara de origine a inovaţiei. Producţia naţionalăeste în funcţie de cererea internă, singura reprezentativă în a exprimaaspiraţiile şi achiziţiile potenţiale ale consumatorilor naţionali.Exporturile țării inovatoare spre ţări partenere dezvoltate în careconsumatorii dispun de venituri care să le permită achiziţionareaprodusului apar și se extind faza de creştere. Firma novatoare va căutasă-şi prelungească monopolul temporar, fiind prima care exploreazăpieţele străine; pe teritoriul naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul săude piaţă este permanent atacat.

În cursul acestei faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în raportcu noul produs, devine excedentară, în vreme ce balanţa comercială aaltor ţări dezvoltate este puternic deficitară.

Ultimele două faze, de maturitate şi declin, produc o inversare afluxurilor comerciale. Ţara inovatoare devine importatoare, iar ţărileimitatoare devin exportatoare. Această răsturnare are următoarele cauze:

- banalizarea produsului, firma inovatoare îl abandonează treptat şise consacră noilor produse;

- piaţa naţională devine saturată şi cererea reziduală estesatisfăcută prin importuri;- apare cererea pentru produse de nouă generaţie;- produsele banalizate devin intensive în muncă puţin calificată,

costurile de producţie devin esenţiale pe o piaţă pe careconcurenţa este extrem de puternică.

Treptat, în special în faza de declin, fabricarea produsului sedelocalizează spre ţări în curs de dezvoltare care răspund cerinţelor legatede cost.

1.3.3. Abordări bazate pe similarităţi

Similitudinile între economiile naţionale nu numai că nu reprezintăun obstacol în calea comerţului internaţional, ba chiar îl stimulează.Explicațiile acestul fenomen oferite de S.B.Linder13 se sprijină peurmătoarele premise:

- condiţiile de producţie nu sunt independente de condiţiile cererii -producţia este cu atât mai eficientă cu cât cererea este mai mare.

- condiţiile producţiei naţionale sunt în principal influenţate decererea internă – aceasta reprezintă suportul producţiei, „condiţianecesară dar nu şi suficientă” pentru ca un bun să devină exportabil.

12 Raymond Vernon, International Investment and International Trade in the Product Life Cycle, Quaterly Journal of Economics,May 1966, p.190-2013 Ştefan B.Linder, Un Essay on Trade and Transformation, Wiley & Sons, New York, 1961



- Piaţa externă nu este decât o prelungire a pieţei naţionale, iarschimbul internaţional nu reprezintă decât o extindere a schimburilorregionale.

Concluzia care rezultă din observațiile lui Linder este: Cu cât ţărilesunt mai asemănătoare, respectiv, cu cât sunt mai dezvoltate din punct

de vedere economic în mod asemănător, cu atât „gama produselor pentruexport va fi identică sau inclusă în gama produselor pentru import”. Prinurmare, schimburile se fac între ţări asemănătoare ca nivel de dezvoltareeconomică, cu produse comparabile sau asemănătoare.

Linder afirmă că Legea dotării factoriale nu explică decât o micăparte a comerţului internaţional, ea aplicându-se numai comerţului cuproduse primare, desfăşurat între ţările dezvoltate şi ţările în curs dedezvoltare. În urma schimburilor nu apare însă ca evidentă tendinţa deegalizare a remunerării factorilor de producţie, ba chiar dimpotrivă,discrepanţele dintre N şi S tind să crească.

Modelul HOS nu are nici o influenţă asupra comerţului cu produsemanufacturate, desfăşurat între ţările dezvoltate. În cazul acestora seaplică Legea avantajului comparativ. Acesta îşi are originea înexistenţa unei importante pieţe interne de desfacere (principiul „cereriireprezentative”). La rândul ei, piaţa internă este completată prin piaţaexternă. „Piaţa internaţională nu reprezintă decât o extindere, dincolo defrontiere, a activităţilor proprii ţării respective”, afirmă Linder. Exporturilese dezvoltă, cel mai adesea, plecând de la condiţiile oferite în plan intern,piaţa internă servind drept „pistă de încercare” pentru cucerirea pieţeiexterne. Ca urmare, avantajul comparativ la export este rezultatulexperienţei acumulate de firmele naţionale pe piaţa internă, al

perfecţionării cunoştinţelor (learning by doing) şi, mai ales, al efectelorpozitive ale economiilor de scară, oferite producţia internă desfăşurată lascară mare.

Deoarece caracteristicile unui bun reflectă gusturile şi nivelul de traial locuitorilor ţării care-l fabrică, acesta va fi mai uşor exportat dacă vaajunge pe pieţele unor ţări cu o structură a cererii asemănătoare celei dinţara de origine. Acest lucru implică, pentru cele două ţări, dotări factorialecomparabile. Cererea depinde de factori diverşi, precum gusturi, nivel decultură, religie etc., cel mai important factor fiind însă nivelul venituluimediu pe locuitor. Acesta influenţează, pe de o parte, cantitatea cerută şi,pe de altă parte, calitatea cererii, respectiv gradul de sofisticare.

Cu alte cuvinte, similitudinile în structura şi nivelul de dezvoltare aleconomiilor naţionale favorizează schimburile, în vreme ce disparităţile ledefavorizează.

1.3.4 Abordări bazate pe diferenţeÎn prezent o pondere tot mai mare în comerţul internaţional o au

schimburile, în legătură cu care putem desprinde trei atitudini diferite.- atitudinea conservatoare - existenţa schimburilor încrucişate nu

pune sub semnul întrebării teoriile clasice privind comerţul internaţional.La mijlocul anilor 70, autori precum Finger sau Lipsey au explicat că

schimburile de produse similare (intra industry trade) se pot explicapornind de la premisa că înproducerea acelor bunuri se folosesc înproporţii diferite factorii de producţie din ţară. Rezultă de aici o



specializare mai „fină”, mai subtilă, care se poate realiza în interiorulaceleiaşi ramuri industriale.

O asemenea explicaţie venea în sprijinul logicii neo-clasice:„Schimburile intra-ramură vor fi determinate, la fel ca şi cele interramură,de diferenţele în dotarea cu factori.” (Finger)

- atitudinea „revoluţionară” - existenţa comerţului internaţionalcu produse similare demonstrează faptul că edificiul teoriilor clasice şineo-clasice a fost erodat şi trebuie integral reconstruit (Gray, Agmon,Walter). „Existenţa schimburilor încrucişate reprezintă o dovadă ainadecvării teoriei dotării cu factori de producţie şi a incapacităţii sale de aconstitui o bază realistă de analiză a fluxurilor actuale” (Gray).

- atitudinea moderată - teoriile tradiţionale sunt considerate cainsuficiente pentru a explica lumea contemporană, dar perfectibile, putândfi completate, fără a fi distruse fundamental.( teoria lui Bernard LassudrieDuchene).

1.3.5 Teoria cererii de diferenţe (Bernard LassudrieDuchène)

Bernard Lassudrie Duchene a perfecţionat şi completat teoria luiLinder, realizând astfel o sinteză a teoriei disparităţilor, diferenţelor şi asimilarităţilor. Potrivit opiniei sale, schimburile încrucişate vizează produseasemănătoare, însă acestea nu sunt identice14. Bunurile manufacturate potfi deferențiate prin: calitate, caracteristici, marcă, imagine etc. La unanumit nivel al preţului, este aproape imposibil ca un bun să reunească înacelaşi timp, la cel mai ridicat nivel, toate calităţile posibile, atingereaacestora fiind extrem de costisitoare. Diferenţierea produselor este

rezultatul alegerii făcute privind selecţionarea calităţilor necesare, fiecaretip de selecţie răspunzând unei categorii particulare de nevoi.Drept urmare, putem afirma că produsele sunt diferenţiate orizontal

prin calitatea lor, presupunând că orice consumator doreşte să poatăalege dintre mai multe calităţi diferite. Alături de preferinţeleconsumatorilor, schimbul de bunuri diferenţiate calitativ este motivat prinfaptul că extinde aria posibilităţilor pentru acelaşi bun.

În plus, putem considera că fiecare individ doreşte un singur tip deprodus, diferenţiat în funcţie de gusturile sale, astfel încât având în vederemarea diversitate de gusturi şi preferinţe, la nivel global se manifestă ocerere variată. Această cerere va fi mai bine satisfăcută prin deschidereafrontierelor decât prin autarhie.

1.3.6 Abordări privind politica comercială stategică. Teoriaavantajului competitiv naţional (Michael Porter)

Porter a pornit în elaborarea teoriei sale privind comerțulinternațional de la premisa că că teoriile formulate prezintă doar o parte arealităţii. Astfel, încât el şi-a propus să găsească răspuns la întrebarea: dece o naţiune are succes internaţional într-o anumită industrie, în vreme cealtele eşuează în competiţia internaţională? De ce Japonia în industriaproduselor electronice, Elveţia în producţia de medicamente sau ciocolată,

SUA în producţia de software, calculatoare sau filme ? Altfel spus, de ce o14 Bernard Lassudrie Duchène, La demande de difference et l échange international, Economie et Sociétés, juin, 1971



naţiune devine ţara gazdă pentru atât de mulţi leaderi dintr-un domeniu,la un moment dat?

În 1990, Michael Porter15 a publicat rezultatele unei cercetărilaborioase în lucrarea The Competitive Advantage of Nations (aanalizat 100 de industrii din 10 țări16).

O problemă pe care M.Porter a încercat să o rezolve este definireatermenului de competitivitate la nivelul unei naţiuni. Ce țară putem spunecă este competitivă:

Cea în care fiecare firmă şi fiecare ramură industrială suntcompetitive?

Aceea al cărei curs de schimb permite ca produsele să fiecompetitive în plan internaţional?

Naţiunea cărei balanţă comercială este excedentară? Aceea care poate crea locuri de muncă? Țara acărei forţă de muncă este ieftină?Porter consideră că termenul de competitivitate naţională presupune

existenţa unei prosperităţi economice pentru a ajunge la aceasta, cuvântulcheie fiind productivitatea.17 Productivitatea forţei de muncă determinăsalariile, iar productivitatea capitalului determină câştigurile care-i revinproprietarului.

Competitivitatea la nivel naţional poate fi exprimată prin productivitatea naţională. Prin urmare, un nivel de trai ridicat reflectăcapacitatea firmelor dintr-o ţară de a atinge niveluri ridicate deproductivitate şi de a menţine şi îmbunătăţi aceste rezultate. Pentru asusţine creşterea productivităţii într-o economie, aceasta trebuie să-şi îmbunătăţească permanent performanţele (upgrade itself).

Michael Porter este de părere că obţinerea unui avantaj competitiv într-un anumit domeniu depinde de rolul jucat de mediul economicnaţional, instituţional şi politic, factori care-şi pun amprenta pecaracteristicile naţionale specifice fiecărei firme. Mediul în care firma îşidesfăşoară activitatea include şi localizarea geografică, istoria, tradiţiile,precum şi locul în care sunt instruiţi şi formaţi, atât managerii şi lucrătorii,cât şi primii clienţi ai companiei.

Conform tezei susţinute de Porter, mediul în care acţionează firmeleeste influenţat de patru atribute, care pot stimula sau restricţiona apariţiaavantajului competitiv:

• dotarea/înzestrarea cu factori de producţie (factor conditions );

• condiţiile în care se formează cererea (demand conditions);• industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting

industries);• strategia firmei, structura şi concurenţa (firm strategy,

structure and rivalry).

15 Michael Porter, profesor la Harvard Business School este autorul mai multor lucrări economice: Competitive Strategy (1980),Competitive advantage (1985) şi The Competitive Advantage of Nations (1990).16 Studiul, realizat cu sprijinul a peste 30 economişti, originari din ţările cercetate, a durat 4 ani şi a cuprins 10 ţări: Danemarca,Elveţia, Germania, Italia, Japonia, Coreea, Singapore, Suedia, Marea Britanie şi SUA. SUA, Japonia şi Germania au fost alese

deoarece erau leaderi industriali, iar celelate 7 ţări în funcţie de diferiţi factori, precum mărime, politica industrială, socială etc.Cele 10 ţări, împreună, reprezentau 50% din importul anului 1985.17 Porter defineşte productivitatae ca fiind valoarea produsă prin consumul unei unităţi de factori de producţie, muncă saucapital.



După opinia sa aceste patru atribute sunt asemenea faţetelor unuidiamant , iar firmele vor avea succes în acele ramuri în care structuradiamantului este cea mai favorabilă, cele patru atribute influenţându-sereciproc. Porter aminteşte şi de existenţa a două variabile adiţionale careinfluenţează structura diamantului: şansa (evenimente precum inovaţiile,

care pot oferi noi oportunităţi firmelor din acea naţiune) şi politicaeconomică guvernamentală (de pildă, politicile antitrust pot influenţaintensitatea competiţiei într-o ramură, investiţiile guvernamentale îneducaţie pot modifica mediul în care se desfăşoară afacerile etc.).

1. Dotarea/înzestrarea cu FP (factor conditions ) - Porterierarhizează factorii în douăcategorii:

- factori de bază (FB) (resurse naturale, climă, poziţie geografică,demografie)

- factori avansaţi (FA) (infrastructură în comunicaţii, muncă superiorcalificată, facilităţi în obţinerea know how –ului) .

Potrivit opiniei sale în cazul avantajului competitiv (AC), factoriiavansaţi sunt mai importanţi decât ceilalţi, fiind rezultatul investiţiilorrealizate de agenţii economici privaţi şi publici (guvernamentali). De pildă,investiţiile guvernamentale în procesul educaţional (de la învăţământulprimar la cel superior), prin creşterea nivelului de cunoaştere, calificare,prin stimularea cercetării avansate în cadrul instituţiilor de învăţământsuperior) pot îmbunătăţi (upgrate) calitatea FA.

Relaţia FB – FA este deosebit de complexă: FB pot oferi un avantajiniţial, care va fi ulterior întărit şi extins prin investiţii în FA. Dar nici lipsaFB nu reprezintă un dezavantaj deoarece creează o presiune asupra FA.

Cel mai evident exemplu îl reprezintă Japonia, ţară cu dotare precară înresurse, dar care a compensat lipsa acestora printr-o dotare superioară cuFA18.

2. Condiţiile de formare a cererii (demand conditions ) -caracteristicile cererii interne sunt importante în modelarea atributelorproducţiei interne şi în crearea unei presiuni în direcţia inovaţiei şi acalităţii. Astfel, firmele câștigă avantaj competitiv atunci cândconsumatorii naţionali sunt rafinaţi şi pretenţioşi și obligă firmele naţionalesă producă la înalte standarde de calitate , fără a ignora nici produsele noi.De pildă, existenţa unor consumatori japonezi rafinaţi şi cunoscători îndomeniul aparaturii fotografice a stimulat industria japoneză de profil, însensul creşterii calităţii şi introducerii de produse noi.

3. Industriile conexe din amonte şi aval (related and supporting industries) - existenţa acestor industrii, cu un grad ridicat decompetitivitate, favorizează dezvoltarea ramurii respective. De exemplu,poziţia de leader a SUA în domeniul semiconductorilor, la mijlocul anilor80, a creat premiselesuccesului acestei ţări în industria computerelor şi a produselor electroniceavansate. Succesul Elveţiei în domeniul industriei farmaceutice este legatde succesul în industria chimică.

4. Strategia firmei, structura şi concurenţa dintre firme în

interiorul unei naţiuni (firm strategy, structure and rivalry) 18 Porter face observaţia că, în cazul Japoniei, numărul ridicat al inginerilor/ 1000 locuitori (mai mare decât în alte ţăridezvoltate) a reprezentat un factor cheie în succesul industriei prelucrătoare.



În legătură cu acest aspect Porter face două observaţii importante:- naţiunile se caracterizează prin „ideologii manageriale” diferite

(management ideologies), care le ajută sau nu în obţinerea avantajuluicompetitiv. De exemplu, Porter atrage atenţia asupra numărului mare deingineri din echipele de conducere ale firmelor din Germania şi Japonia, în

contrast cu situaţia din SUA, unde predomină persoanele cu pregătireeconomică, în special financiară. Această situaţie, spune Porter, reflectălipsa de atenţie a firmelor americane pentru îmbunătăţirea proceselorproductive, a designului, situaţie evidentă mai ales în perioada 70-80.Datorită acestor diferenţe de management, a apărut relativa pierdere decompetitivitate a SUA domeniile în care procesul productiv şi designul suntextrem de importante, precum în industria de automobile.

- există o strânsă legătură între concurenţa internă şi existenţa unuiavantaj competitiv într-o anumită industrie. Concurenţa puternică îninteriorul unei ţări obligă firmele să găsească modalităţi de creştere aeficienţei, de reducere a costurilor, de investire în factorii avansaţi. Unexemplu elocvent îl reprezintă poziţia firmei Nokia în domeniul telefonieicelulare, al cărei succes internaţional a fost stimulat de efectele puterniceiconcurenţe din interiorul ţării.

În concluzie, Porter afirmă că succesul internaţional al unei firme într-un anumit domeniu este rezultatul acţiunii combinate a tuturorfactorilor menţionaţi anterior. Cele patru elemente creează mediul în carefirmele naţionale apar şi concurează.

Politica economică promovată de guverne poate influenţa fiecare dincomponente, în mod pozitiv sau negativ, prin subvenţii, politicieducaţionale, reglementări privind standardizarea, politici fiscale etc. Dacă

teoria lui Porter este corectă, ţările ar trebui să se specializeze înexportul acelor bunuri în cazul cărora toate cele patru faţete alediamantului sunt favorabile şi să importe bunuri din acele domenii în care aceste componente nu sunt favorabile. Este acest lucruadevărat ? Răspunsul este greu de dat, deoarece teoria lui Porter este încăatât de nouă, încât nu a făcut obiectul unor verificări empirice.

Documents

1 _teorii comerț internațional