119817617 Protectia Si Administrarea Fondului Forestier National

Protectia,administrarea si gospodă rirea fondului forestier national……………….. Blaj-Ioan-Răzvan 1

UNIVERSITATEA”TRANSILVANIA”BRASOVFACULTATEA DE DREPT SI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

LUCRARE DE LICENTĂ

COORDONATOR STIINTIFIC:

Lector univ.drd. CRISTINA SALCA-ROTARU

STUDENT:BLAJ IOAN-RAZVAN

BRASOV2009


UNIVERSITATEA”TRANSILVANIA”BRASOVFACULTATEA DE DREPT SI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

DISCIPLINA:

DREPTUL MEDIULUI

TEMA:

PROTECŢIA, ADMINISTRAREA ŞI GOSPODĂRIREAFONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

Subsemnatul, BLAJ IOAN-RĂZVAN,declar pe proprie răspundere,sub incidenta legii penale si a legii dreptului de autor că lucrarea de diplomă prezentată este elaborată de mine si am respectat normele deontologogice de folosire a bibliografiei.

Data predării lucrării, Semnătura,

BRASOV2009


CUPRINS

CAPITOLUL I

DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂN

1.1. Apariţia dreptului mediului ………………………………….....……........5 1.2. Definiţia şi principiile dreptului mediului ……………………....... .......5 1.3. Ocrotirea mediului înconjurător, problema contemporaneităţii .......7

CAPITOLUL II

CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER

2.1. Consideraţii introductive .......................................................................82.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure...............................................9 2.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional........................... 102.4. Proprietatea asupra fondului forestier.................................................11

CAPITOLUL III

PROTECŢIA, ADMINISTRAREA, GOSPODĂRIREA FONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

3.1. Sistemul naţional de administrare şi gospodărire a fondului forestier.................................................................................13 3.2. Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva............................................ ..17 3.2.1. Temeiul legal.................................................................................17 3.2.2. Scopul............................................................................................18 3.2.3. Obiectul de activitate....................................................................18 3.2.4. Patrimoniul ................................................................................ ..193.3. Circulaţia terenurilor din fondul forestier.............................................203.4. Amenajarea fondului forestier ........................................................... ..233.5. Reconstrucţia ecologică, regenerarea si îngrijirea pădurilor.............243.6. Protecţia fondului forestier naţional ....................................................263.7. Paza fondului forestier...........................................................................263.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor ........................................................293.9. Proiectul de dezvoltare forestieră ........................................................31 3.10. Exploatarea masei lemnoase...............................................................35 3.11. Conservarea habitatelor şi a speciilor ...............................................363.12. Principalele ameninţări asupra fondului forestier naţional ..............38


CAPITOLUL IV

REGIMUL JURIDIC AL ARIILOR PROTEJATE ŞIMONUMENTELOR NATURII ÎN ROMÂNIA

4.1. Evoluţia reglementărilor legale în materie.........................................41

4.2. Principalele categorii de arii naturale protejate.................................47

4.2.1. Noţiunea de rezervaţie şi de monument al naturii ...................56 4.2.2 Categorii de arii naturale protejate.............................................59 4.2.3. Propunerile Comisiei Uniunii Europene privind clasificarea ariilor naturale protejate .........................................60 4.2.4. Categorii de arii protejate în viziunea Consiliului Europei .....62

4.3. Regimul juridic general al ariilor protejate.........................................63

4.4. Administrarea şi gestiunea reţelei de arii naturale protejate...........64

CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ SI SANCTIUNILE APLICABILE PENTRU INCALCAREA PREVEDERILOR REFERITOARE LA FONDUL FORESTIER NATIONAL .........................................................68

CONCLUZII ŞI PROPUNERI.........................................................................73

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………...76


CAPITOLUL I DREPTUL MEDIULUI ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂN

1.1. Apariţia dreptului mediului Dreptul mediului înconjurător a apărut şi s-a dezvoltat pornind de la sarcinile imediate încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor elemente ale mediului, ameninţate de dezvoltarea industriei, urbanizării, înmulţirea surselor de poluare.1

Protecţia şi dezvoltarea mediului a devenit treptat o problemă centrală a statului, a agenţilor economici, a tuturor cetăţenilor. În ţara noastră, legislaţia propriu-zisă de protecţie a unor elemente ale mediului natural a apărut treptat, mai ales în anii ’60 şi la începutul anilor ’70 (cu precizarea că au existat mai demult astfel de reglementări, ca de exemplu cele cuprinse în Codul silvic din 1963. Dar, de apariţia şi dezvoltarea unei legislaţii ştiinţific fundamentată, bazată pe o concepţie unitară, cu o strategie globală se poate vorbi numai în ultimele două-trei decenii. În istoria legislaţiei ţării noastre privind mediul ambiant, un moment deosebit de important l-a constituit apariţia Legii nr.9/19732

privind protecţia mediului înconjurător. Scopul declarat al acestei legi a fost exprimarea sintetică a necesităţii asigurării menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii mediului, corespunzător cerinţelor ocrotirii naturii şi desfăşurării armonioase a vieţii pe Terra. În doctrina internaţională se întâlnesc diverse concepţii privitoare la conceptul de mediu, de protecţie a mediului şi desigur, de dreptul mediului.

1.2. Definiţia şi principiile dreptului mediului

Dreptul mediului este o ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul interacţiunii socio-economico-ecologice dintre om şi mediul înconjurător, în scopul protecţiei, conservării şi dezvoltării sale ori altfel spus, ansamblul relaţiilor interumane formate în legătură cu protecţia şi ameliorarea mediului uman.

1 Vasilica Negruţ - “Dreptul Mediului înconjurător”, Editura Fundaţiei Academice « Danubius », Galaţi, 2003, p. 72 Republicată în M.Of., Partea I nr. 70 din 17 februarie 2000


Legea protecţiei mediului nr.137/1995 (republicată)1 face referire expresă în art.3 la următoarele principii şi elemente strategice ce stau la baza prezentei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile a mediului înconjurător, după cum urmează: a) principiul precauţiei în luarea deciziei; a1) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative; b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor; c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural; d) principul "poluatorul plăteşte"; e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor; f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului; g) utilizarea durabilă a resurselor naturale; h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate; i) participarea publicului la luarea deciziilor privind mediul; j) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.

Statul român recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest scop: a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare; b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului; c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism; d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect; e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.2

1 Legea protecţiei mediului nr.137/29.12.1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.304 din 30.12.1995, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.70 din 17.02.2000 2 Art.5 din Legea protecţiei mediului nr.137/19952


Dreptul mediului este chemat să creeze cadrul legal ştiinţific fundamental necesar şi indispensabil realizării sarcinilor complexe privitoare la protecţia mediului. Obiectul dreptului mediului îl constituie un complex de relaţii sociale formate între participanţii la procesul multilateral al protejării şi dezvoltării mediului natural şi artificial. 1

1.3.Ocrotirea mediului înconjurător, problema contemporaneităţii

Ruperea echilibrului ecologic, prin intervenţiile necontrolate ale omului reprezintă o caracteristică a secolului XI, consecinţele practicii iresponsabile acumulându-se treptat, astfel că s-a ajuns la conturarea unor previzibile dezastre ecologice. Oamenii de ştiinţă au fost cei dintâi care au alertat opinia publică în privinţa degradării periculoase a mediului, fenomenul cel mai des întâlnit fiind poluarea din marile oraşe ale ţărilor industrializate, unde atmosfera încărcată de bioxid de carbon şi acid sulfuric a devenit de nerespirat. O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi oceanelor, de pildă Marea Mediterană, datele fiind alarmante. În zilele noastre fenomenului de poluare i s-a adăugat poluarea radioactivă, cu efecte deosebit de periculoase asupra omului. Această formă de poluare este cea mai nocivă pentru om, deoarece este invizibilă, incoloră, fără miros, nu produce durere şi nu are nici limite stabilite.2 Consecinţele deosebit de periculoase ale armelor chimice şi biologice asupra mediului înconjurător au dus la acorduri internaţionale de interzicere a lor. Dezarmarea generală şi menţinerea păcii sunt condiţii indispensabile pentru a obţine şi menţine un mediu sănătos. Concluzia este că progresul nu trebuie respins, ci doar controlat. Se impune ca noile invenţii în producţia industrială, în agricultură, turism, transporturi, să fie dictate de considerente economice care să primeze asupra profitului imediat şi a altor citerii economice tradiţionale.

1 Vasilica Negruţ – op. cit., p. 82 V. Ivanovici – “Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional”, în Revista “Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător” nr.2/1976


Un rezultat important al Conferinţei de la Stockholm din anul 1972 îl reprezintă Planul de acţiune pentru mediu, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor în vederea protecţiei mediului. Prevederile sale se referă în mod deosebit la trei categorii de probleme: Evaluarea mediului – analiza, cercetarea, supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul; Gestiunea mediului, referindu-se atât la resursele naturale, cât şi la aşezările umane; Măsurile de susţinere – informarea şi educarea publicului, precum şi formarea specialiştilor în acest domeniu. În cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro din anul 1992 s-au adoptat o serie de documente, printre care “Declaraţia de principii” – “Carta pământului”, în care sunt enunţate o serie de principii călăuzitoare pentru contemporaneitate, în vederea ocrotirii mediului înconjurător sau programul “Agenda 21”. CAPITOLUL II CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER

2.1. Consideraţii introductive

Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice şi sociale a ţării noastre, aceasta deşi suprafaţa împădurită este de mai puţin de 27% din suprafaţa totală a ţării. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole împotria secetei, la ameliorarea şi refacerea calităţilor naturale ale solului, la apărarea terenurilor împotriva alunecărilor şi surpărilor, la purificarea aerului, pentru păşunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti, constituind în acelaşi timp, o preţioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei şi celulozei, industria chimică, construcţii, transporturi şi alte ramuri ale economiei naţionale, având un rol deosebit de important şi in reglarea climei şi în realizarea unui important rol sanitar şi estetic.1 Menţinerea suprafeţei fondului forestier în conformitate cu planul de organizare a teritoriului şi de folosire a fondului funciar, 1 Răducan Oprea – “Dreptul mediului înconjurător“ , Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos” – Galaţi 2006, p. 93-94


constituie o obligaţie naţională, ce revine tuturor cetăţenilor ţării, impunându-se în acelaşi timp, creşterea acestui fond în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul aşezărilor umane şi în special al celor urbane. Cadrul legal al ocrotirii şi dezvoltării durabile a pădurilor este dat de Codul silvic aprobat prin Legea nr.26 din 24 aprilie 1996,1 de Ordonanţa de Guvern nr.96 din 27 august 1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional,2 precum şi de alte reglementări cu caracter special. Rolul protector al pădurii e foarte divers. Două treimi din oxigenul planetei, consumat de industrie, autovehicule, animale si microorganisme este furnizat atmosferei de arbori şi arbuşti. De asemenea s-a calculat că un arbore matur de fag produce 1, 7 kg oxigen in fiecare oră si prelucrează 2, 35 kg bioxid de carbon emanat din tevile de esapament ale masinilor. Astfel se purifică 4800 metri cubi de aer pe oră, asigurandu-se nevoile zilnice de oxigen ale unui număr de 64 de oameni. Totodată, padurea alcătuieste un exigent filtru natural, retinând in coroanele arborilor particule fine de praf, cenusa etc. . Pădurea trebuie deci protejată pentru a-si putea manifesta si dezvolta rolul ei protector. Si in multe tări s-au luat măsuri de această natură. Romania a fost in 1955 printre primele tări din lume cu fondul forestier integral amenajat pe baze stiintifice. Programul national pentru conservarea si dezvoltarea fondului forestier in perioada 1976-2010, adoptat in 1976 raspunde pe deplin cerintelor unei gospodării multifunctionale si profund stiintifice a acestei importante avutii nationale. 2.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure

Potrivit dispoziţiilor art.1 din Codul silvic: « Pădurile, terenurile destinate impăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, productie ori administratie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum si terenurile neproductive, incluse in amenajamentele silvice, in conditiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier national ».

1 Publicată in M. Of. nr.93 din 05 august 19962 Publicată în M. Of. Partea I nr.320 din 28 august 1998


Totodată, sunt considerate păduri, in sensul prezentului Cod silvic si sunt cuprinse in fondul forestier national, terenurile acoperite cu vegetatie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 hectare. Prin terenuri destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică se înţeleg : terenurile în curs de regenerare, terenurile degradate şi poienile stabilite prin amenajamentele silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile, plantaţiile, culturile de răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi; terenurile destinate asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice; terenurile date în folosinţă temporară personalului silvic; terenurile ocupate de construcţii şi cele aferente acestora, drumuri şi căi ferate forestiere, fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice sectorului forestier (potrivit dispoziţiilor art.3 din Codul silvic). Prin funcţiile economice şi de protecţie pe care le îndeplinesc pădurile constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional, de care beneficiază întreaga societate, în acest scop fiind necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare. 1

Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice. Indiferent de forma de proprietate, întregul fond forestier naţional este supus regimului silvic, care reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme este obligatorie pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.

2.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional

Codul silvic clasifică pădurile, în raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, în două categorii, respectiv: păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreare, păduri de ocrotire a genofondului şi ecofondului, precum şi păduri declarate monumente ale naturii şi rezervaţii.

1 Răducan Oprea – op. cit., p. 94


Prin genofond se înţelege totalitatea genomilor aparţinând vieţuitoarelor unei populaţii, între care există interschimb genetic şi recombinări.1

păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse ale pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.

Pentru fiecare grupă şi subgrupă funcţională, prin amenajamentele silvice se stabilesc măsuri de gospodărire diferenţiate, în vederea realizării de structuri care să asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor atribuite.2

2.4. Proprietatea asupra fondului forestier

Fondul forestier naţional, după forma de proprietate este alcătuit din: -fondul forestier proprietatea publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe, municipii);-fondul forestier proprietatea privată a unităţilor de cult (parohii, schituri, mănăstiri), a instituţiilor de învăţământ sau a altor persoane juridice;-fondul forestier proprietatea privată indiviză a persoanelor fizice;-fondul forestier proprietatea privată indiviză a persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorii acestora. Cu toate acestea, indiferent de forma de proprietate, politica de punere în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului care elaborează politici şi strategii de punere în valoare, gospodărire, administrare şi protecţie a întregului fond forestier al ţării şi a vegetaţiei forestiere din afara acestuia şi exercită controlul asupra respectării lor.3 Exercitarea dreptului de proprietate, publică sau privată, asupra fondului forestier se face în limitele şi în condiţiile legii, urmărind conservarea şi gospodărirea durabilă a pădurilor.

1 Daniela Marinescu – “Tratat de dreptul mediului”, Ediţia a II-a revizuită şi adaptată, Editura Universul Juridic 2007, p. 189 2 Codul silvic (art.20 alin.2)3 Răducan Oprea – op. cit., p. 95-96

http://ro.wikipedia.org/wiki/Genom


În vederea respectării reglementărilor referitoare la regimul silvic, proprietarilor de păduri şi deţinătorilor cu orice titlu le revin următoarele obligaţii: - să elaboreze amenajamentele silvice pentru pădurile pe care le deţin, prin unităţi specializate, autorizate în acest scop de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Costul acestor lucrări se suportă de către proprietari, în cazul persoanelor juridice şi de administrator, în cazul pădurilor statului. Pentru pădurile cu suprafeţe mai mici de 10 ha, aparţinând persoanelor fizice, precum şi pentru suprafeţele mai mici de 30 ha aparţinând unităţilor de cult şi celor de învăţământ, se întocmesc de unităţile specializate, extrase sumare de amenajamente silvice, al căror conţinut este prevăzut în normele tehnice. - să asigure paza pădurilor, în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii sau degradării vegetaţiei forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi a altor fapte infracţionale sau contravenţionale;- să execute lucrările pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor, stabilite de autorităţile publice pentru silvicultură, cu mijloace proprii sau contra cost, prin unităţile silvice specializate;- să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;- să efectueze lucrările de împădurire şi de ajutorare a regenerării naturale, potrivit prevederilor amenajamentelor silvice şi ale normelor tehnice specifice; lucrările de împădurire se execută în termen de cel mult doi ani de la exploatarea masei lemnoase;- să execute tăieri de arbori numai după marcarea şi inventarierea acestora şi după elaborarea documentelor specifice de către personalul silvic autorizat. Aceste obligaţii nu au însă un caracter limitativ, putând fi extinse permanent în scopul respectării reglementărilor referitoare la regimul silvic. In privinţa dobândirii proprietăţii asupra fondului forestier de către cetăţenii altor state comunitare, cadrul legal îl constituie Legea nr.312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de catre cetăţenii straini si apatrizi, precum si de catre persoanele juridice străine. 1

1 Publicată in M.Of. partea I nr 1008/14.11.2006


Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.312/2005, cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul intr-un stat membru sau in România, precum si persoana juridică constituită in conformitate cu legislatia unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor in aceleasi conditii cu cele prevăzute de lege pentru cetătenii români si pentru persoanele juridice române. Cetăţeanul unui stat membru nerezident in Romania, apatridul nerezident in România cu domiciliul intr-un stat membru, precum si persoana juridica nerezidenta, constituita in conformitate cu legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru resedinte secundare, respectiv sedii secundare, la implinirea unui termen de 5 ani de la data aderarii României la Uniunea Europeana. Cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul intr-un stat membru sau in Romania, precum si persoana juridica constituita in conformitate cu legislatia unui stat membru pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor si terenurilor forestiere la implinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană. Persoanele menţionate anterior dobândesc dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor si terenurilor forestiere in aceleasi conditii cu cele aplicabile cetătenilor români, de la data aderării României la Uniunea Europeană, iar destinatia terenurilor agricole, pădurilor si a terenurilor forestiere nu poate fi schimbată de aceştia pe durata perioadei de tranziţie.

CAPITOLUL IIIPROTECŢIA, ADMINISTRAREA, GOSPODĂRIREAFONDULUI FORESTIER NAŢIONAL

3.1. Sistemul naţional de administrare şi gospodărirea fondului forestier

In condiţiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din ţara noastră sunt administrate şi gospodărite într-un sistem unitar, vizând valorificarea continuă, în folosul generaţiilor actuale şi viitoare, a funcţiilor lor ecologice şi social-economice. 1

Fiind o avuţie de interes naţional este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de

1 Daniela Marinescu – op. cit., p. 189-192


administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare, orientate pe următoarele direcţii :1

asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, în condiţiile şi cu respectarea situaţiei rezultate în urma schimbării formei de proprietate asupra acestuia;întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de 35% din teritoriul ţării;reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factori naturali şi antropici;menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităţilor pădurii;conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi polifuncţionalităţii pădurilor. Legea interzice, în vederea gospodăriririi durabile a pădurilor : a) defrişarea vegetaţiei forestiere – respectiv înlăturarea acesteia şi schimbarea destinaţiei terenului – fără aprobarea autoritătii publice centrale care răspunde de silvicultură;b) desfăşurarea de activităti care produc degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea seminţişului utilizabil şi a arborilor nedestinaţi exploatării, conform prevederilor art.45 din Codul silvic. Exploatarea produselor lemnoase ale pădurilor se poate face numai în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi cu respectarea normelor privind termenele, modalităţile şi perioadele de recoltare şi transport a materialului lemnos, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, pe baza actelor de punere în valoare, întocmite de proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu de păduri. Starea de sănătate a pădurilor - este urmărită prin Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice din cadrul Sistemului de Monitoring Forestier organizat în România în concordanţă cu metodologia comună adoptată de toate ţările europene. Suprafaţa fondului forestier al României este de 6.370 mii ha păduri, la care se adaugă circa 320.000 ha terenuri cu vegetaţie lemnoasă (păşuni împădurite, aliniamente etc.). Datorită particularităţilor fizico-geografice ale cadrului natural (relief accidentat, pante accentuate, substrat litologic friabil, albii torenţiale etc.) şi cerinţelor social-economice, circa 52% din pădurile României îndeplinesc funcţii speciale de protecţie, în special hidrologică, antierozionale şi protecţie climatică.



Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate sau în administrare păduri, agenţii economici atestaţi să execute exploatări forestiere şi ocoalele silvice au obligaţia să folosească tehnologii de recoltare şi de scoatere a lemnului din păduri, care să nu producă degradarea solului, poluarea apelor, distrugerea sau vătămarea seminţişului utilizabil, a arborilor nedestinaţi exploatării, peste limitele admise de lege.1

Indiferent de forma de proprietate, proprietarii de păduri sunt sprijiniţi în efectuarea unor lucrări de gospodărire, în scopul asigurării integrităţii fondului forestier naţional şi gospodăririi durabile a acestuia, prin alocarea anuală de la bugetul de stat a fondurilor necesare pentru : refacerea pădurilor afectate de calamităţi naturale sau de incendii a căror cauză este necunoscută;refacerea unor căi forestiere de transport distruse în urma calamităţilor naturale;combaterea bolilor şi dăunătorilor pădurilor proprietate privată;finanţarea unor studii complexe de fundamentare a soluţiilor de gospodărire a pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;sprijinirea proprietarilor de păduri cu funcţii speciale de protecţie, prin acordarea unor compensaţii reprezentând contravaloarea bunurilor pe care nu le recoltează datorită restricţiilor impuse prin amenajamentele silvice acestor păduri. Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional se realizează, potrivit legislaţiei în vigoare, prin: menţinerea integrităţii fondului forestier, fiind interzisă reducerea suprafeţei pădurilor, cu excepţiile prevăzute de lege; regenerarea şi îngrijirea pădurilor; prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere; economisirea masei lemnoase. In scopul creşterii calităţii modului de gospodărire durabilă a pădurilor şi al recunoaşterii internaţionale a acesteia, Hotărârea de Guvern nr. 1476/2002 pentru aprobarea unor măsuri privind gospodărirea durabilă a pădurilor2 a introdus posibilitatea solicitării de către administratorii sau deţinătorii de păduri organismelor recunoscute pe plan internaţional a certificării pădurilor. Pădurile fondului forestier naţional se supun certificării în funcţie de solicitările pieţei produselor forestiere.

1 Răducan Oprea – op. cit., p. 97 2 Publicată în Monitorul Oficial nr. 943 din 23 decembrie 2002


Pentru pădurile proprietatea publică a statului, solicitarea se finanţează de Regia Naţională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale de către consiliile locale, iar pentru cele proprietate privată, de către proprietari. In ce priveşte administrarea fondului forestier proprietatea publică a statului, aceasta se realizează potrivit Codului silvic, de către Regia Naţională a Pădurilor. Pădurile proprietatea publică aparţinând unităţilor administrativ teritoriale, precum şi cele proprietate indiviză, aparţinând foştilor composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorilor acestora, se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu cele ale statului. Pentru administrarea şi gestionarea pădurilor, deţinătorii menţionaţi angajează personal de specialitate, autorizat în condiţiile prevăzute de lege (art.12 alin.1 Codul silvic). De asemenea, legea prevede obligaţia persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi şi moştenitorii acestora, de a se constitui, în prealabil, în asociaţii cu personalitate juridică, consfinţind astfel o tradiţie seculară existentă la noi, chiar dacă apare anacronică.1 Dacă aceşti proprietari nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, ei vor gospodări pădurile ce le aparţin, pe bază contractuală prin Regia Naţională a Pădurilor sau prin unităţi specializate, autorizate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Totodată, pădurile proprietatea privată a persoanelor fizice sunt supuse regimului silvic, proprietarii având obligaţia de a executa, prin mijloace proprii sau prin unităţi specializate, lucrările necesare impuse de regimul silvic. In cazul în care ei nu- şi pot îndeplini individual aceste obligaţii se pot constitui în asociaţii cu personalitate juridică, angajând personal silvic de specialitate. Titularii proprietăţii private asupra pădurilor, individuali sau constituiţi în asociaţii, pot solicita unităţilor teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor să le administreze pădurile ce le aparţin, pe bază de contracte, în condiţiile prevăzute de lege (art.15 alin.3).



Pădurile proprietate privată aparţinând unităţilor de cult, instituţiilor de învăţământ sau altor persoane juridice se administrează de către acestea, fiind angajat personal silvic de specialitate. Aceşti proprietari se pot şi ei asocia cu alţi deţinători de păduri, în vederea gospodăririi durabile a pădurilor, după cum pot încheia contracte cu unităţile teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor. Contractele de administrare a fondului forestier se încheie în formă autentică la birourile notariale (taxele şi comisioanele suportându-se de Regia Naţională a Pădurilor sau de unităţile specializate) şi se înregistrează la Inspectoratele silvice teritoriale în a căror rază se află fondul forestier, pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a amenajamentului silvic. Este interzisă reducerea suprafeţelor din fondul forestier naţional, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege. Ocuparea definitivă sau temporară a terenurilor din fondul forestier naţional se poate face numai cu acordul proprietarilor şi se aprobă de: Inspectoratul silvic teritorial pentru suprafaţa de până la 1 Ha, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare; autoritatea publică centrală care răspunde de siLvicultură pentru suprafeţe de peste 1 Ha, dar nu mai mare de 50 Ha, la cererea persoanelor fizice şi juridice beneficiare, cu avizul Inspectoratului silvic teritorial; prin Hotărâre de Guvern pentru suprafaţa de peste 50 ha, la cererea beneficiarilor şi la propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

3.2. Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA

Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - este persoană juridică, cu sediul central în municipiul Bucureşti, B-dul General Gheorghe Magheru, nr. 31, sectorul 1 şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară, exercitând şi atribuţii de serviciu public cu specific silvic şi de autoritate hipică naţională, în conformitate cu prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare aprobat prin Hotărâre de Guvern.

3.2.1. TEMEIUL LEGAL Temeiul legal specific în baza căruia funcţionează şi este organizată Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva îl reprezintă:


Legea nr. 26/1996 (Codul Silvic) şi Hotărârea de Guvern nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor- Romsilva, cu modificările şi completările ulterioare.1 În structura Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva funcţionează unităţi teritoriale fără personalitate juridică (direcţii silvice) şi o unitate cu personalitate juridică (Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice). Structurile organizatorice şi funcţionale ale unităţilor teritoriale se aprobă de Consiliul de administraţie al Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva funcţionează sub coordonarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, la data actuală fiind Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

3.2.2. SCOPUL Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are ca scop gospodărirea durabilă şi unitară, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi ale normelor de regim silvic, a fondului forestier proprietate publică a statului, în vederea creşterii contribuţiei pădurilor la îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi la asigurarea economiei naţionale cu lemn, cu alte produse ale pădurii şi cu servicii specifice silvice, precum şi coordonarea şi implementarea programului naţional de ameliorare genetică a cabalinelor, promovarea pe plan naţional şi internaţional, a exemplarelor de cabaline valoroase din hergheliile Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, prin organizarea de competiţii sportive, târguri şi expoziţii, precum şi exercitarea atribuţiilor de autoritate hipică naţională.

3.2.3. OBIECTUL DE ACTIVITATE1. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva ARE ca obiect de activitate: a. aplicarea strategiei naţionale în domeniul silviculturii, acţionând pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier proprietate publică a statului, pe care îl administrează, precum şi pentru gospodărirea fondurilor de vânătoare şi de pescuit atribuite potrivit legii, pentru recoltarea şi valorificarea, prin acte şi fapte de comerţ, a produselor specifice fondului forestier, potrivit prevederilor legale, în condiţii de eficienţă economică, exercitând şi atribuţii de serviciu public cu specific silvic;

1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 678 din 26 septembrie 2003


b. coordonează şi implementează Programul Naţional de Ameliorare Genetică a Cabalinelor, Conservarea Patrimoniului Genetic Naţional, constituit din totalitatea populaţiilor de cabaline cu valoare genetică ridicată, creştere, ameliorare, calificare şi perfecţionare a efectivelor de cabaline în rasa pură.2. Produsele specifice fondului forestier, precum şi celelalte bunuri care se recoltează, se prelucrează şi se valorifică din fondul forestier proprietate publică a statului sunt: a. masa lemnoasă pe picior, provenită din tăieri de produse principale, secundare, accidentale şi de igienă ale pădurii şi sub forma de sortimente, precum şi produsele rezultate prin prelucrarea primară a lemnului; b. alte produse lemnoase: arbori şi arbuşti ornamentali, pomi de Crăciun, puieţi forestieri, răchită şi împletituri din răchită, mangal de bocşă şi altele de această natură; c. produsele nelemnoase din fondul forestier, cum sunt: vânatul viu din crescătorii şi din cuprinsul fondurilor de vânatoare, carnea de vânat, trofeele de vânat şi coarnele căzute în mod natural, peştele din apele de munte şi din păstrăvării, bălţi şi iazuri din fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile comestibile, plantele medicinale şi aromatice, cultivate şi din flora spontană, răşina şi altele similare.3. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva poate desfăşura acţiuni de silvoturism şi agrement, echitaţie şi turism ecvestru, folosind eficient capacităţile proprii. 4. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva poate gospodări, pe baza principiilor enunţate mai sus, şi suprafeţe de fond forestier, proprietate privată sau aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, păşuni împădurite, perdele forestiere, pe bază de contract. 5. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva obţine venituri şi din vânzarile de cabaline la intern şi extern, din vânzările de produse agricole excedentare, precum şi din alte activităţi şi servicii.

3.2.4. PATRIMONIUL Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are în administrare fondul forestier proprietate publică a statului, înregistrat ca atare în amenajamentele silvice şi în raportarea statistică SILV 1, actualizat pe baza intrărilor şi cedărilor de terenuri legal efectuate, terenurile aferente activităţii de creştere şi ameliorare a cabalinelor, evidenţiate


în raportarea statistică AGR 1, precum şi fondul funciar proprietate publică atribuit conform legii şi patrimoniul genetic naţional de cabaline, proprietate publică a statului. Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva posedă, foloseşte şi dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în proprietate, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită, în condiţiile prevăzute de lege. Bunurile proprietate publică a statului, administrate de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, fiind inalienabile, se evidenţiază în mod distinct în patrimoniul acesteia, cu excepţia fondului forestier care figurează în inventarul public şi au regimul prevăzut de lege. Regia are în proprietate privată elementele patrimoniale înregistrate în patrimoniul său propriu.1

Unităţile din structura RNP - ROMSILVA Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa 42 unităţi fără personalitate juridică - direcţii silvice, precum şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, ca unitate specializată de cercetare - proiectare - dezvoltare silvică, cu personalitate juridică.3.3. Circulaţia terenurilor din fondul forestier

Potrivit legii, terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul lor sunt şi rămân în circuitul civil. Ca urmare, ele pot fi dobândite sau înstrăinate prin oricare din modalităţile stabilite de legislaţia civilă, în condiţiile respectării reglementărilor legale specifice. Cadrul legal al regimului circulaţiei terenurilor din fondul forestier îl constituie LEGEA nr.66 din 16 ianuarie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră.2 Instrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a se face prin acte juridice încheiate în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de preemţiune, care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor are drept de preemţiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum şi pentru enclavele din acesta.1 1 H.G. nr.1105/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 678 din 26.09.20032 Publicată în Monitorul Oficial nr.74 din 31 ianuarie 2002 1 Art.3 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.226/2000


Dreptul de preemţiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate publică. Sunt supuse dreptului de preemţiune al statului, în primul rând terenurile proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, adică acele terenuri care se învecinează nemijlocit cu fondul forestier proprietate de stat, respectiv o pădure, albia unui pârâu sau teren neproductiv, incluse ca atare în amenajamentele silvice. A doua categorie de terenuri a căror înstrăinare este supusă dreptului de preemţiune o constituie enclavele din fondul forestier. Legea nu defineşte noţiunea de enclavă, dar din redactarea generală a textului rezultă că este vorba de terenurile care sunt înconjurate de fondul forestier proprietatea publică.1 Titularii dreptului de preemţiune (statul, prin Regia Naţională a Pădurilor, coproprietarii şi vecinii) trebuie să se pronunţe în scris asupra exercitării acestuia, în termen de 30 de zile de la data afişării ofertei de vânzare, în care se va menţiona şi preţul oferit. Oferta de cumpărare se înregistrează la primărie. Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preemţiune nu este convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul cu destinaţie forestieră sau enclava oricărei alte persoane. Dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de lege nici unul dintre titularii dreptului de preemţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul ofertat, acesta se vinde liber. Dovada îndeplinirii procedurii de publicitate prevăzută de lege se face în faţa notarului public, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, cu actul eliberat vânzătorului de către secretarul primăriei, după expirarea termenului de 30 de zile. In situaţia dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie.2 Incălcarea acestor prevederi se sancţionează cu reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale. Legea prevede că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere. De asemenea, persoanelor juridice străine nu pot dobândi terenuri forestiere în România, prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte.

1 Răducan Oprea – op. cit., p. 1002 Prin noţiunea de familie, în sensul Legii nr.54/1998 se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor


In cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau juridice străine sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legale privind regimul juridic al investiţiilor străine. Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de schimb atrage nulitatea lor absolută după cum, nerespectarea de către vânzător a obligaţiei de a înregistra oferta de vânzare la primăria în raza căreia se află enclava sau terenul forestier proprietate privată, atrage sancţionarea cu nulitatea relativă a contractului. Art. 9. din Legea nr. 66 din 16 ianuarie 2002 consacră în privinţa terenurilor că: (1) “Cu aprobarea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură, Regia Naţională a Pădurilor, în scopul lichidării enclavelor din fondul forestier domeniu public al statului, cât şi pentru corectarea perimetrului acestuia, efectuează schimburi de terenuri cu proprietarii suprafeţelor respective, inclusiv prin cumpărare, pe bază de acte autentice. (2) Prin schimburile efectuate fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte. Operaţiunea de înregistrare în evidenţele cadastrale revine fiecărei părţi pentru terenul primit, cu plata taxelor de timbru potrivit prevederilor legale." In cazul schimbului operează subrogaţia reală cu titlu particular. De asemenea, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, inapte pentru folosinţe agricole, în vederea ameliorării prin împădurire, prin constituirea lor în perimetre de ameliorare. În zonele deficitare în păduri autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, poate adopta măsuri de majorare a procentului de pădure în vederea combaterii fenomenului de secetă şi a schimbărilor climatice, prin împădurirea unor terenuri cu destinaţie agricolă, obţinute prin efectuarea de schimburi de terenuri cu destinaţie forestieră din celelalte zone prin echivalarea suprafeţelor. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, poate dobândi terenuri cu destinaţie forestieră sau cu destinaţie agricolă în vederea împăduririi acestora şi prin donaţie a persoanelor fizice sau juridice.


Sunt interzise înstrăinările, sub orice formă, ale terenurilor cu privire la care există litigii în instanţele judecătoreşti, pe tot timpul soluţionării acestor litigii. Înstrăinările încheiate cu încălcarea acestor prevederi sunt nule. Nulitatea va fi constatată de către instanţa judecătorească la cererea oricărei persoane interesate. Serviciile de transcripţiuni şi inscripţiuni, precum şi birourile de carte funciară ale judecătoriilor vor evidenţia, în registrele de publicitate, opoziţiile de înstrăinare formulate de partea interesată şi, în aceste cazuri, vor refuza eliberarea certificatelor de sarcini necesare autentificării înstrăinărilor, solicitate de persoanele care vor să înstrăineze. Dispoziţiile aplicabile circulaţiei terenurilor din fondul forestier se completează cu prevederile legislaţiei civile, ale Legii fondului funciar nr. 18/1991 republicată, ale Legii nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, ale Legii nr. 26/1996 - Codul silvic, precum şi ale Ordonanţei Guvernului nr.81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate şi ale Ordonanţei Guvernului nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată, cu modificările ulterioare.

3.4. Amenajarea fondului forestierModul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se

reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier si a titlului de proprietate a statului si stabilesc, in raport cu obiectivele ecologice si social-economice, telurile de gospodărie si măsurile necesare pentru realizarea lor. Amenajamentele silvice se elaborează pe ocoale silvice si unităti de productie, cu respectarea metodologiei unitare si a prevederilor normelor tehnice de amenajare a pădurilor, urmarind asigurarea continuitătii functiilor ecologice si social-economice ale acestora. Pe baza datelor din amenajamentele silvice si din alte lucrări tehnice de specialitate se intocmeste periodic inventarul fondului forestier,la nivel national si teritorial.Elaborarea amenajamentelor silvice se va face in concordanţă cu prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=16958








Amenajamentele silvice se intocmesc pe perioade de 10 ani, cu exceptia celor care privesc padurile de plop, salcie si alte specii repede crescatoare, la care perioadele respective pot fi de 5-10 ani. Elaborarea amenajamentelor silvice se face sub coordonarea si controlul autoritatii publice centrale care raspunde de silvicultura, prin unitatile specializate pe care le autorizeaza in acest scop. Amenajamentele silvice si modificarea prevederilor acestora se aprobă de către conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultura. In raport cu functiile pe care le indeplinesc, pădurile se incadrează in doua grupe functionale: a) grupa I cuprinde păduri cu functii speciale de protectie a apelor, a solului, a climei si a obiectivelor de interes national, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului si ecofondului, precum si pădurile declarate monumente ale naturii si rezervatii; b) grupa a II-a cuprinde păduri cu functii de productie si de protectie in care se urmăreste să se realizeze, in principal, masă lemnoasă de calitate superioară si alte produse ale pădurii si, concomitent, protectia calitătii factorilor de mediu. Pentru fiecare grupă si subgrupă functională, prin amenajamentele silvice se stabilesc măsuri de gospodărire diferentiate, in vederea realizării de structuri care să asigure indeplinirea corespunzătoare a functiilor atribuite.1

3.5. Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilorReconstrucţia ecologică, regenerarea şi ingrijirea pădurilor se

realizează, in concordanţă cu prevederile amenajamentelor silvice si ale studiilor de specialitate, de către Regia Naţională a Pădurilor. La regenerarea pădurilor se va aplica regimul codrului, urmărindu-se conservarea genofondului si realizarea de arborete de calitate superioară, precum si exercitarea cu continuitate a funcţiilor de protecţie a mediului. Regimul crângului este admis numai in arboretele de plopi indigeni, de salcie, de salcâm si de zavoaie. În scopul asigurării permanenţei, stabilităţii, biodiversităţii pădurii, se va acorda prioritate regenerării speciilor din tipul natural fundamental, prin aplicarea unor tratamente cu intervenţii repetate. Tăierile rase sunt admise numai în pădurile de molid, pin, salcâm, plop, salcie şi în zăvoaie, precum şi în cazul refacerii unor

1 Mircea Duţu – op. cit., p. 371


arborete în care nu este posibilă aplicarea altor tratamente. În aceste condiţii, mărimea parchetelor va fi de maximum 3 hectare; în situaţiile în care pentru reîmpădurire este necesară pregătirea mecanizată a solului, suprafaţa parchetului poate fi de cel mult 5 hectare. Regia Natională a Pădurilor este obligată să organizeze si să asigure impădurirea tuturor terenurilor neregenerate si a poienilor din fondul forestier pe care il administrează, destinate acestui scop. Lucrările de reîmpădurire si de completare a regenerărilor naturale se executa in termen de cel mult 2 ani dupa tăierea definitivă. Compoziţia, schemele si tehnologiile de împădurire se stabilesc potrivit prevederilor din normele tehnice de specialitate. In lucrările de impădurire se vor folosi materiale de reproducere provenite din rezervatii de seminte, plantaje si plantatii-mamă de butasi si din arborete sursa de seminte înscrise in catalogul national al materialelor de reproducere admise in cultură. Conservarea resurselor genetice forestiere, cu atributul lor fundamental: genofondul valoros şi variabilitatea genetică intraspecifică este o obligaţie permanentă a autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Pădurile care constituie resurse genetice forestiere, determinate ca atare, sunt excluse de la tăieri de produse principale. Regia Naţională a Pădurilor este obligată să execute toate lucrările de reconstrucţie ecologică, regenerare, întreţinere a seminţişului şi a plantaţiilor şi de îngrijire a arboretelor, astfel încât să se realizeze compoziţiile ţel stabilite prin amenajamentele silvice. Urmărirea realizării acestora se face prin sistem informaţional adecvat. Regenerarea pădurilor, îngrijirea seminţişurilor, a plantaţiilor şi a arboretelor se asigură prioritar din veniturile Regiei Naţionale a Pădurilor.

3.6. Protecţia fondului forestier naţional


Starea de sănătate a pădurilor se asigura de catre Regia Natională a Padurilor, prin masurile de prevenire si de combatere a daunatorilor si a bolilor, indiferent de forma de proprietate a pădurilor. Regia Naţională a Pădurilor, prin sisteme de supraveghere specifice, intocmeste anual statistica si prognoza dăunătorilor vegetaţiei forestiere pentru intregul fond forestier national si ia masuri pentru prevenirea si combaterea acestora. In scopul protectiei faunei si florei, se aplica metode biologice si integrate de combatere a bolilor si daunatorilor vegetatiei forestiere, care să asigure echilibrul ecologic. Măsurile pentru prevenirea si combaterea daunatorilor şi a bolilor care prezinta pericol atât pentru păduri cât si pentru culturile agricole se stabilesc, în comun, de catre autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultură si de catre Ministerul Agriculturii si Alimentatiei. Persoanele juridice si fizice, care desfăşoară activităţi ce pot aduce prejudicii, prin poluare, fondului forestier national si vegetatiei forestiere din afara acestui fond, sunt obligate sa ia toate masurile necesare pentru respectarea indicatorilor de calitate a aerului, apei si solului. Pagubele aduse prin nerespectarea acestor prevederi se recupereaza integral de la cei care le-au produs, deosebit de sanctiunile penale sau administrative ce se aplica, dupa caz.1

3.7. Paza fondului forestier

Urmare a aplicării legilor fondului funciar, aproximativ 1.900.000 ha de fond forestier au trecut din proprietatea statului in proprietatea unităţilor administrativ – teritoriale si a persoanelor fizice si juridice de drept public şi privat. La finele anului 2003 şi în perspectiva anului 2004, odată cu încheierea procesului de aplicare a legilor fondului funciar, tabloul proprietăţii asupra celor 6,3 milioane ha de fond forestier naţional este complex şi, în aceeaşi măsură,diversificat: 71,5% proprietate publică a statului; 12,8% proprietate publică aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale; 9,5% proprietate privată indiviză şi 6,2% proprietate privată a persoanelor fizice şi a unităţilor de cult şi învăţământ.



Indiferent de forma de proprietate asupra pădurilor, persoane fizice sau juridice, acestea au obligaţia, prin lege, să asigure gospodărirea pădurilor ce le-au revenit în proprietate, cu respectarea regulilor şi normelor tehnice de regim silvic. Diversificarea formei de proprietate a dus la necesitatea creării unorstructuri noi de gospodărire a pădurilor, în afară de cele existente. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură a creat cadrul legal în vederea înfiinţării unor structuri de administrare a pădurilor private, prin Ordinul ministrului nr. 116/2002, modificat şi completat prin Ordinul ministrului nr. 557/2002. În baza acestor reglementări, până în prezent, ministerul a autorizat 50 structuri silvice private la nivel de ocol silvic, care administrează o suprafaţă de fond forestier de cca 490 000 ha, aparţinând persoanelor juridice de drept public şi privat. Cele mai multe structuri proprii de administrare a fondului forestie aparţin unităţilor administrativ-teritoriale şi formelor asociative şi a asocierii dintre acestea. Dintre judeţele cu cele mai mari suprafeţe de fond forestier administrate prin structuri proprii, se remarcă Bistriţa Năsăud cu 101240 ha (12 ocoale silvice private), Vâlcea cu 95365 ha (7ocoale silvice private), Sibiu şi Harghita (cu 52500, respectiv 50500 ha, cu 5, respectiv 3 ocoale silvice private). Până la sfârşitul anului, se estimează ca suprafaţa de fond forestier administrată prin structuri proprii, să depăşească 50% din fondul forestier aparţinând persoanelor juridice. Personalul silvic necesar pentru funcţionarea structurilor silvice proprii, format din ingineri, tehnicieni, brigadieri silvici şi pădurari, a fost autorizat de minister, potrivit prevederilor legale şi se ridică la peste 850 persoane. Administrarea fondului forestier aparţinând persoanelor fizice se poate realiza de către proprietari, prin structuri proprii, sau prin contracte de administrare încheiate cu Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, iar paza fondului forestier aparţinând persoanelor fizice seasigură gratuit. Conştienţi de necesitatea gospodăririi durabile a pădurilor, persoane fizice proprietare de fond forestier s-au constituit în asociaţii în scopul administrării, prin structuri proprii, a fondului forestier pe care-l deţin.


Ţinând cont de faptul că fondul forestier nu se poate administra eficient decât pe suprafeţe mari, ministerul este preocupat de a găsi soluţii pentru stimularea asocierii proprietarilor cu suprafeţe mici de pădure. Este cunoscută dorinţa comună de a gospodări pădurile în aşa fel încât să se obţină o serie de venituri materiale (produse lemnoase şinelemnoase) necesare satisfacerii unor nevoi personale sau colective şi în acelaşi timp să nu pericliteze nimeni existenţa şi continuitatea pădurii. Regia Natională a Pădurilor asigură si exercită paza fondului forestier pe care il administrează, impotriva tăierilor ilegale de arbori, furtunilor, distrugerilor, degradarilor, pasunatului, braconajului si altor fapte păgubitoare, precum si măsurile de prevenire si stingere a incendiilor. Prefectii, consiliile judetene si locale, precum si unitătile de politie si jandarmerie, potrivit atributiilor ce le revin in temeiul legii, au obligatia de a sprijini actiunile de pază a fondului forestier. Regia Natională a Pădurilor, persoanele juridice si fizice care desfasoară activităti in fondul forestier, precum si in zonele limitrofe acestuia, sunt obligate să aplice si să respecte reglementările de prevenire si stingere a incendiilor. Instructiunile privind prevenirea si stingerea incendiilor din păduri se emit de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, in concordantă cu reglementările Ministeruluide Interne. Aducerea acestora la cunostintă populatiei si punerea lor in aplicare se vor face de către Regia Natională a Pădurilor. Prefectii, consiliile judetene si locale, unitătile Ministerului Apărării Nationale, ale Ministerului de Interne si formatiile civile de pompieri, potrivit atributiilor legale ce le revin, au obligatia să sprijine actiunile de prevenire si stingere a incendiilor in zonele cu vegetatie forestieră. Persoanele fizice aflate în zonele cu vegetatie forestieră in care s-au produs incendii sunt obligate sa participe la stingerea acestora. Se interzice păşunatul în padurile care fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului, pe terenurile degradate impadurite si in perdelele forestiere de protecţie. Este permisă recoltarea ierbii cu secera din plantatii si păduri, cu exceptia celor cu functii speciale de protectie. Se permite, cu aprobarea organelor silvice, la recomandarea Asociatiei crescatorilor de albine, amplasarea in mod gratuit a stupilor


in vederea valorificarii surselor nectaropolenifere.Prin exceptie de la prevederile alin. 1, autoritatea publică centrală care raspunde de silvicultură poate aproba păsunatul pe durata limitată in unele perimetre ale fondului forestier proprietate publică a statului, pe baza propunerilor autoritătilor publice locale, cu avizul unitătilor silvice teritoriale, temeinic justificate. Trecerea animalelor domestice prin padure spre zonele de păşune, adapat si adapostire se aproba anual de catre unitatile silvice teritoriale, cu respectarea normelor tehnice pe bază propunerilor autoritatilor prevazute la alineatul precedent. Nu poate fi autorizat accesul animalelor domestice in arboretele in curs de regenerare, in plantatiile si regenerarile tinere, in pădurile care indeplinesc functii speciale de protectie, in perimetrele de ameliorare, precum si in perdelele de protectie. In parcelele in curs de regenerare, in plantatiile si culturile forestiere cu inăltimi mai mici de 5 metri, in parchetele in curs de exploatare, in zonele de refugiu al vinatului, in rezervatiile naturale si in pădurile declarate monumente ale naturii, in rezervatii stiintifice, precum si in parcelele din jurul izvoarelor de apa minerală si potabilă, captate pentru exploatare industrială sau pentru consum distributiv centralizat pe o raza de 100 de metri, accesul este permis numai pentru gospodărirea si administrarea pădurilor. Accesul in pădure cu autovehicule si vehicule tractate de animale este permis numai pe drumurile forestiere permanente, in conditiile respectării indicatoarelor de circulatie. Fac exceptie utilajele forestiere, vehiculele tractate de animale folosite la colectarea lemnului din parchetele in curs de exploatare, precum si vehiculele care transporta stupi.

3.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor

Sunt produse ale fondului forestier bunurile ce se recoltează din acesta. Produsele lemnoase ale pădurii sunt:a) produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;b) produse secundare, rezultate din taieri de ingrijire a arboretelor tinere;c) produse accidentale, rezultate in urma calamităţilor si din defrisări de pădure legal aprobate;


d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;e) alte produse: arbori si arbusti ornamentali, răchita, puieti si diferite produse din lemn.Produsele nelemnoase specifice fondului forestier sunt: vânatul din cuprinsul acestuia, pestele din apele de munte, din crescătorii, bălti si iazuri din fondul forestier, fructele de pădure, semintele forestiere, ciupercile comestibile din flora spontana, plantele medicinale si aromatice, răsina si altele de acest fel. Volumul maxim de masa lemnoasă ce se poate recolta anual din păduri se aproba prin hotarâre a Guvernului, in limita posibilitătii stabilite prin amenajamentele silvice pe fiecare unitate de productie si pe natura produselor. Volumul produselor accidentale, rezultate din doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă, defrisări legale, uscari de arbori in masa, se va precompta din posibilitate. Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizatie de exploatare si caiet de sarcini, eliberate de unitatile silvice. Estimarea acestor produse se face prin acte de punere in valoare intocmite de unitatile silvice si se valorifica, potrivit legii, pe baza de licitatie, cu exceptia celor exploatate in regie proprie. Masa lemnoasa care nu s-a putut valorifica prin licitatie se poate vinde prin negociere directa.1

Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recolteaza in conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea publica centrala care raspunde de silvicultura. Vinatul si pestele din apele de munte se recolteaza pe baza de autorizatii emise potrivit legii. Personalul din silvicultura nu poate exercita functii de reprezentare profesionala in cadrul unitatilor cu profil comercial care liciteaza, prelucreaza sau valorifica produse specifice fondului forestier.

3.9. PROIECTUL DE DEZVOLTARE FORESTIERǍA. Obiectivele proiectului, componente

1 Mircea Duţu – “Dreptul mediului”, Editura C.H. Beck - Bucureşti 2007, p. 372


Obiectivul proiectului este menţinerea şi îmbunătăţirea gestionării durabile din punct de vedere al mediului a pădurilor aflate în proprietatea Statului şi în proprietate privată, astfel încât să crească şi contribuţia la economia naţională şi la economiile rurale derivate din resursele forestiere româneşti.1

Obiectivele proiectului vor fi atinse prin implementarea următoarelor cinci componente:2

Componenta 1: Stabilirea sistemelor care să asigure gestionarea durabilă a terenurilor forestiere aflate în proprietate privată prin: (a) Întărirea departamentului pădurilor , cu accent pe inspectoratele silvice la nivel naţional şi serviciile de sprijin, din cadrul MAPAM în vederea oferirii serviciilor extinse şi de consultanţă corespunzătoare necesităţilor noilor proprietari privaţi de pădure, precum şi supervizarea, regularizarea şi monitorizarea activităţilor de gestionare durabilă a pădurilor de pe terenurile aflate în proprietatea Statului şi în proprietate privată. (b) Dezvoltarea Asociaţiei Proprietarilor Privaţi de Pădure (APPR), prin punerea la dispoziţie de personal de bază, suport logistic şi dotări de bază pentru birou; şi prin pregătirea unui plan de dezvoltare a afacerilor pe o perioadă de cinci ani, care va defini profilul membrilor noi şi planul de acţiune pentru recrutări, va identifica şi va dezvolta o plajă de servicii necesare noilor membri, şi va include şi analiza finanţării şi a cash-flow-ului care să asigure durabilitatea financiară a biroului naţional al APPR şi lărgirea reţelei sale de noi membri. Activitatea esenţială a APPR va fi referitoare la facilitarea înfiinţării la nivel naţional şi local a asociaţiilor de membrii deţinători privaţi de pădure şi sprijinirea acestora in vederea obţinerii finanţărilor în cadrul programului SAPARD, cu fonduri primite de la Uniunea Europeană. (c) Sprijinirea înfiinţării Asociaţiilor Locale de Proprietari de Pădure (ALPP) având la bază comunitatea prin intermediul asistenţei orientate spre dezvoltarea comunităţii în zonele cu nivel ridicat de sărăcie unde terenurile forestiere vor fi restituite proprietarilor individuali, proprietăţii comune indivize (con-posesorate,

1 Florin Făinişi – “Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book 20052 Lege nr. 400 din 7 octombrie 2003 privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 31 ianuarie 2003, pentru finanţarea Proiectului de dezvoltare forestieră, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 739 din data de 22 octombrie 2003


obşti etc.) şi comunelor (la nivel de sat şi de comună) care actualmente au capacitate limitată de organizare. (d) Înfiinţarea unui sistem naţional de monitorizare şi management informational forestier (FMIMS) necesar pentru supervizare şi control în vederea asigurării gestionării durabile şi a dezvoltării sectorului forestier, prin punerea la dispoziţie a accesului integrat şi actualizat la amenajamentele silvice, cadastru, legislaţie, inventare ale pădurii şi biodiversităţii, date referitoare la circuitul produselor pădurii, precum şi statistici privind comerţul şi industria lemnului. Componenta 2: Diminuarea consecinţelor restituirii asupra gestionării terenurilor forestiere aflate în proprietatea Statului prin: (a) Sprijinirea reformei şi a dezvoltării strategice a RNP prin pregătirea şi asistarea RNP la implementarea unui plan strategic de dezvoltare şi finanţarea rolului acesteia în gestionarea pădurilor aflate în proprietatea Statului. Acest fapt se va realiza prin :(i) identificarea, cuantificarea şi separarea costurilor şi a beneficiilor bunurilor publice şi funcţiunilor economice ale RNP, precum şi pregătirea unui sistem financiar-contabil care să asigure că toate activităţile dispun de resurse adecvate; (ii) realizarea şi asistarea în implementarea unui plan de reformă şi întărire a capacităţii instituţionale, de îmbunătăţire a eficienţei operative şi comerciale, în acest fel optimizand generarea veniturilor din pădurile de producţie, în timp ce sunt salvgardate interesul public şi serviciile ecologice oferite de pădurile de producţie şi de protecţie; (iii) dezvoltarea unui plan de acţiune detaliat şi bugetat, pe etape, privind activităţile ne-principale ale RNP atât pentru privatizare, cât şi pentru dezvoltare, inclusiv furnizarea serviciilor de management pentru noul sector privat; (iv) asistarea RNP în definirea cerinţelor pentru sistemul sau de gestionare a informaţiilor, pentru a sprijini dezvoltarea sa strategică, şi punerea la dispoziţie a unei legături interactive cu sistemul naţional de monitorizare şi informaţii privind gestionarea pădurii pe care proiectul îl va stabili în cadrul Direcţiilor Silvice; (v) definirea unui obiectiv şi a unui proces care poate fi auditat pentru determinarea preţului la licitaţiile de material lemnos; (vi) furnizarea suportului logistic materializat prin vehicule şi echipament necesar în vederea gestionării reţelei de arii protejate


forestiere, care este în curs de definire cu asistenţă din proiectul Managementul Conservării Biodiversităţii-în curs de derulare.1

(b) Refacerea şi lărgirea reţelei de drumuri forestiere astfel încât să fie redus impactul asupra mediului şi să fie îmbunătăţită viabilitatea economică a exploatării lemnului în pădurile de producţie aflate în proprietatea Statului. Investiţia în 10 km de drumuri noi şi refacerea a 425km de drumuri forestiere vechi va avea un impact pozitiv semnificativ asupra performanţei economice a RNP şi va ajuta la compensarea costurilor crescute apărute ca urmare a descreşterii proporţiei pădurilor de producţie faţă de cele cu rol de protecţie. Locurile unde vor fi realizate toate sub-proiectele de drumuri au fost selectate printr-un proces de analiză amănunţită din punct de vedere economic, social şi de mediu şi toate drumurile noi, ca şi toate sub-proiectele de reabilitare, vor avea la bază Studiul de impact asupra mediului. Elaborarea acestui proiect a presupus si o largă consultare a tuturor factorilor implicati in constructia si reabilitarea drumurilor forestiere din tara noastra: organizatii non guvernamentale, RNP – Romsilva, agentii de mediu locale si centrale, alte agentii responsabile de supervizarea si avizarea constructiilor de drumuri forestiere, precum si companii cu domeniu de activitate in constructii si reabilitari de drumuri forestiere. Componenta 3: Sprijinirea creşterii productivităţii şi competitivităţii industriei lemnului prin: - stabilirea Centrului de Informaţii pentru Afacerile din Sectorul Forestier (ForsBIC), un serviciu de dezvoltare a afacerilor individuale şi de consultanţă, care va stabili legături şi coordonarea din cadrul lanţului industriei lemnului (de exemplu silvicultura, exploatarea, transportul, prelucrarea primară şi secundară), de asemenea va oferi asistenţă industriilor lemnoase şi celor înrudite, prin analiza şi diseminarea informaţiei referitoare la tehnologiile noi, pieţe şi preţuri, cerinţe de igienă şi export, promovarea produselor şi înregistrarea mărcilor, oportunităţi de parteneriate în comun, precum şi disponibilitatea donaţiilor şi a creditelor etc. Componenta 4: Construirea sprijnului public pentru gestionarea durabilă a pădurilor prin: pregătire şi implementarea strategiei de conştientizare a publicului şi a campaniei orientată asupra factorilor cheie, inclusiv a publicului larg, cu accent în mod special pe comunităţile care trăiesc în zonele forestiere; proprietari privaţi de pădure; personalul inspectoratelor silvice; RNP; factori



decizionali din Guvern; precum şi alte grupuri influente cum ar fi Biserica şi ONGurile. Implementarea programului va fi sprijinită de un comitet inter-ministerial care cuprinde Ministerele Industriilor şi Comerţului, Educaţiei, Apelor şi Protecţiei Mediului, Culturii, Turismului şi Administraţiei Publice. Strategiile de campanie vor cuprinde: educaţia mass-mediei; punerea la dispoziţie de ghiduri de relaţii cu publicul pentru personalul inspectoratelor silvice, pregătirea materialelor promoţionale şi educaţionale care să fie folosite în şcoli; organizarea de evenimente educaţionale locale; implicarea ONGurilor de mediu în proiecte educaţionale, precum şi sprijinirea Unitatii de Implementare a Proiectului pentru a-şi dezvolta propria capacitate de relaţii cu publicul şi informarea factorilor decizionali cheie asupra stadiului de implementare al proiectului. Campania de conştientizare a publicului va implica evaluări regulate ale percepţiei factorilor implicaţi; acestea vor fi utilizate în rafinarea implementării campaniei în concordanţă cu necesităţile de schimbare. Componenta 5 : Managementul şi monitorizarea proiectului - va fi făcută de Unitatea de Management a Proiectului (UMP) Managementul Conservării Biodiversităţii, care va fi formată din director de proiect, director financiar,doi specialişti (pentru drumuri forestiere, respectiv pentru conştientizare a publicului), un specialist în achiziţii, un al doilea specialist in achizitii, pentru activitatea de achizitii aferenta constructiei si reabilitarii retelei de drumuri forestiere, şi un asistent-administrativ. ECP va supraveghea şi sprijini implementarea tuturor activităţilor din program în conformitate cu indicatorii monitorizabili asupra cărora s-a căzut de acord. Cadrul legal al Proiectuluide dezvoltare forestieră: Acordul de asistenta financiara rambursabila dintre Romania si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD) pentru finantarea Proiectului de Dezvoltare Forestiera, in valoare de 25 milioane dolari SUA echivalent, semnat la Bucuresti la 31 ianuarie 2003, ratificat prin Legea 400/2003.

3.10. Exploatarea masei lemnoase


Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice şi ale instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi epocile de recoltare, scoatere şi transport al materialului lemnos, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Arborii destinaţi a fi tăiaţi se vor marca, în prealabil, cu ciocane silvice, de către personalul silvic, în conformitate cu normele tehnice. Forma şi modul de utilizare a ciocanelor silvice, precum şi modul de marcare a arborilor sau a unor loturi de arbori se stabilesc prin regulament aprobat de conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură. Ciocanele silvice de marcat au regimul mărcilor şi al sigiliilor. Tiparele lor se înregistrează şi se păstrează la birourile notariale. Pentru aceste operaţiuni se plăteşte taxa de timbru prevăzută de lege pentru primirea în depozit la birourile notariale a înscrisurilor sau documentelor.

La exploatarea masei lemnoase, ocoalele silvice, agenţii economici şi persoanele fizice autorizate au obligaţia să folosească tehnologii de recoltare şi de scoatere a lemnului din pădure care să nu producă degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea sau vătămarea seminţişului utilizabil, a arborilor nedestinaţi exploatării, peste limitele admise prin lege. Pentru parchetele primite spre exploatare, titularii lor răspund pe toată durata exploatării, de la primire până la predare, pentru daunele cauzate fondului forestier. Masa lemnoasă care se exploatează şi se transportă din pădure va fi marcată şi inventariată conform normelor tehnice emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În scopul asigurării fondurilor necesare pentru acoperirea cheltuielilor legate de eventualele prejudicii, titularii autorizaţiilor de exploatare vor depune la ocolul silvic, anticipat emiterii autorizaţiei de exploatare, o garanţie echivalentă cu 5% din valoarea lemnului, stabilită prin contractul de furnizare a masei lemnoase. Masa lemnoasă neexploatată, rămasă pe picior sau doborâtă şi nescoasă din parchete până la sfârşitul anului, constituie cu prioritate resursă, prin precomptare, pentru anul următor, cu obligaţia respectării posibilităţii stabilite prin amenajamentele silvice.


Pentru scosul şi transportul lemnului din fondul forestier se construiesc căi de transport forestier, pe baza unor norme privind amplasarea, proiectarea, construirea, întreţinerea şi exploatarea acestora, aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Fondurile necesare pentru construirea acestor căi de transport forestier se vor asigura anual, potrivit legii. Când transportul lemnului este condiţionat de trecerea prin terenuri aparţinând altor proprietari, aceştia vor fi despăgubiţi de către persoana fizică sau juridică care execută exploatarea masei lemnoase. Despăgubirea se va stabili prin înţelegere între părţi. În caz de dezacord, despăgubirea se va stabili de către o comisie formată din reprezentanţi ai Regiei Naţionale a Pădurilor şi ai administraţiei publice locale sau prin justiţie. Până la pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti definitive, transportul lemnului nu poate fi împiedicat dacă s-a depus, pe seama proprietarului de teren, despăgubirea stabilită de comisia specială stabilită conform legii. 1

3.11. Conservarea habitatelor şi a speciilor

Ocrotirea şi conservarea habitatelor naturale şi seminaturale, terestre şi subterane de interes comunitar, existente pe teritoriul României se face prin declararea de arii speciale de conservare, iar ocrotirea speciilor de plante şi animale sălbatice terestre, acvatice şi subterane de interes comunitar se face prin declararea de arii speciale de conservare şi de arii de protecţie specială. Pentru speciile de plante şi animale sălbatice terestre, acvatice şi subterane, care se află sub regim strict de protecţie, precum şi speciile incluse în lista naţională şi care trăiesc atât în ariile naturale protejate, cât şi în afara lor sunt interzise: - orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare; - perturbarea intenţionată în cursul perioadei de reproducere, de creştere, de hibernare şi de migraţie; - distrugerea şi/sau culegerea intenţionată a cuiburilor şi ouălelor din natură;

1 Codul silvic (art. 42-49)


- deteriorarea şi/sau distrugerea locurilor de reproducere sau odihnă; - recoltarea florilor şi fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenţie a acestor plante în habitatele lor naturale; - deţinerea, transportul, comerţul sau schimburile în orice scop fără autorizaţia autorităţii de mediu competente. Valorificarea plantelor şi animalelor sălbatice se va face în condiţii compatibile cu menţinerea acestor specii într-o stare de conservare favorabilă, luându-se după caz, următoarele măsuri: - reglementarea accesului în anumite zone şi/sau anumite perioade; - interdicţia temporară şi/sau locală a recoltării şi capturării anumitor specii; - reglementarea perioadelor, a modurilor şi a mijloacelor de recoltare/capturare; - instituirea unui sistem de autorizare a recoltării/capturării plantelor şi animalelor sălbatice în scopuri comerciale, inclusiv stabilirea de cote; - încurajarea cultivării şi creşterii în captivitate a speciilor de floră şi faună sălbatică de interes economic, în vederea reducerii presiunii asupra populaţiilor naturale. Conservarea biodiversităţii nu se poate face doar la nivel naţional, presupunând măsuri la nivel european şi internaţional, România s-a aliniat la principalele Convenţii, programe europene şi internaţionale, precum: Ramsar (1971) – Convenţia asupra zonelor umede de importanţǎ internaţională (Legea 5/1991); Berna (1979) – Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa (L. 13/1993); Washington (1973) – Convenţia priv ind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (L. 69/1994); Rio (1992) – Convenţia privind diversitatea biologică (L. 58/1994); Bonn (1979) – Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (L. 13/1998); Paris (1972) – Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural (Decretul 187/1990); Paris (1994) –Conventia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării. România ca ţară europeană este implicată în procesul "Mediu pentru Europa" prin participarea la conferinţele interministeriale de la Dobris, Lucerna, Sofia, Aarhus, adoptând documentele şi rezoluţiile cu privire la conservarea biodiversităţii,

http://www.strategyguide.org/strainit.html

http://www.pronatura.ro/legi/desertificare.htm

http://www.pronatura.ro/legi/paris.htm



http://www.pronatura.ro/legi/bonn.htm

http://www.pronatura.ro/legi/bonn.htm

http://www.pronatura.ro/legi/rio.htm

http://www.pronatura.ro/legi/rio.htm

http://www.pronatura.ro/legi/washington.htm




http://www.pronatura.ro/legi/berna.htm



http://www.pronatura.ro/legi/ramsar.htm

http://www.pronatura.ro/legi/ramsar.htm


printre care cea mai importantă este Strategia Pan Europeanǎ de Conservare a Biodiversităţii - PEBLDS; conform PEBLDS (Action Theme 0.2) şi Convenţiei privind Diversitatea Biologică a fost realizată Strategia Naţională de Conservare a Biodiversitǎţii.

3.12. Principalele ameninţări asupra fondului forestier

Principalele ameninţări asupra fondului forestier le reprezintă :

Agricultura Silvicultura Turismul Transportul Industria

- Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei influenţe puternice asupra activităţilor rurale;

- Păşunatul poate devasta pădurile; poluarea aerului nu respectă nicio graniţă; focul poate fi din cauze naturale, dar în pădurile modificate el poate deveni devastator, în special dacă este urmat de păşunat intensiv.

- Turismul, ca activitate economică poate cauza pagube mari pădurilor, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid, presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât ariile naturale frumoase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lungă durată, vizite de o zi şi chiar sport. Facilităţile turistice intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi strică peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-europene, iar în unele păduri, turismul pur şi simplu nu are loc. Dar, dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul

http://www.pronatura.ro/docs/strategy/default.htm

http://www.strategyguide.org/

http://www.strategyguide.org/


poate fi o forţă foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi binevenit în incinta pădurilor dacă respectă caracterul special al ariei, cum ar fi: turismul bazat pe aprecierea naturii, turismul cultural şi educaţional, sau activitatea grupurilor mici, liniştite şi dacă pagubele şi poluarea sunt minime. Turismul poate ajuta la justificarea înfiinţării ariilor protejate în regiunile marginale şi poate duce la o înviorare a comunităţilor locale din punct de vedere economic şi a culturilor tradiţionale.

- Transportul poate constitui o ameninţare pentru fondul forestier, având în vedere că drumurile noi şi „îmbunătăţite” sunt o necesitate continuă; câteva proiecte de drumuri fac parte din drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale. Canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase. Pagubele produse fondului forestier sunt adesea ignorate sau subestimate în planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a drumurilor cu cerinţele fondului forestier sunt în mod special acute acolo unde arii protejate mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populaţie. Şi totuşi, există alternative, cel puţin pentru transportul local. Câteva arii protejate din fondul forestier au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă marginea ariei şi să folosească mijloace alternative de transport cum ar fi autobuzele, bicicletele sau bărcile – sau să meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun. Ca şi măsurile locale, sunt de dorit şi măsuri naţionale, prin adoptarea de către ţări a unor politici durabile în sectorul transporturilor, acestea fiind necesare urgent, din motive ecologice mai largi – în special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe – dar ar fi necesare şi fondului forestier. Progresul nu va fi uşor: politicile de transport afectează în mod direct stilul de viaţă a milioane de oameni şi durabilitatea va cere reevaluarea relaţiei noastre cu cea mai îndrăgită proprietate după locuinţă – maşina personală.


- Industria - generarea energiei poate afecta fondul forestier în fiecare etapă a procesului tehnologic: extragerea şi transportul combustibililor, procesul de generare a curentului electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea cu petrol din mare ameninţă multe habitate costale şi marine; centralele hidroelectrice, barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice distrug multe peisaje forestiere protejate. Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii ecologice generale, poate crea în acelaşi timp probleme fondului forestier. Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de rezervoare deseori în parcuri naţionale. Energia mareelor poate afecta estuarele biologic productive şi energia eoliană poate afecta peisajele sensibile de coastă sau muntoase. Industria extractivă pune probleme speciale, multe arii protejate se suprapun în locuri potenţiale de aprovizionare cu rocile necesare pentru industrie. Depozitele de nisip şi pietriş sunt deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzeazǎ probleme ecologice. Exploatarea acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate. Dacă toate aceste sectoare produc dificultǎţi fondului forestier, pot exista şi beneficii. Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a pierdut, ci să demonstreze din nou că există oportunităţi ca ariile protejate să fie găsite în cele mai nepromiţătoare circumstanţe, cu condiţia ca să fie urmate politici durabile.

Industria meşteşugărească, la scară mică de obicei, este câteodată benefică. Ea are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează – din prepararea mâncării pe plan local, sau din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lâna, ajută la susţinerea unei populaţii rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, aceşti oameni pot fi necesari pentru a ajuta la menţinerea unui peisaj protejat.

CAPITOLUL IVREGIMUL JURIDIC AL ARIILOR PROTEJATE ŞI


MONUMENTELOR NATURII ÎN ROMÂNIA

4.1. Evoluţia reglementărilor legale în materie

Încă din secolul al XV-lea au existat în ţara noastră preocupări pentru ocrotirea naturii, fiind amintite: Legea lui Ştefan cel Mare – “Legea braniştei”, loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să păşuneze vitele, să pescuiască şi nici să cosească fânul fără voia stăpânului; actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi ale lui Ştefan Tomşa (1621) care reglementează “braniştele”. Primul Cod silvic al României, care reglementează regimul de exploatare a tuturor pădurilor ţării, apare la 19 mai 1881, după acesta completându-se şi Noua Lege sanitară din 1885. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se intensifică preocupările pentru ocrotirea mediului înconjurător, astfel încât Emil Racoviţă înfiinţează în anul 1920 la Cluj, primul Institut de speologie din lume şi pune bazele asociaţiei de turism “Frăţia munteană”, care avea drept scop, cuprins în statut “să apere munţii şi pădurile de devastări”. În anul 1921 se constituie “Societatea de turism pentru protecţia naturii”, aceasta fiind prima formă organizată de ocrotire a naturii. Urmare a campaniei de pregătire a opiniei publice şi a primului Congres al naturaliştilor din România, ţinut la Cluj la 7 iulie 1930, se adoptă prima lege din ţara noastră – Legea pentru protecţia monumentelor naturii.1 Potrivit acestui act normativ, sunt monumente ale naturii acele terenuri care, prin animalele şi plantele care trăiesc pe ele, prezintă o deosebită însemnătate ştiinţifică sau estetică, precum şi toate acelea care, prin frumuseţea lor naturală sau interesul ştiinţific ce prezintă, sunt demne de a fi conservate şi trecute posterităţii. Monumentele naturii erau considerate ca având caracter public şi supuse unui aşa-numit regim de totală cruţare, în temeiul căruia erau ocrotite schimbări de destinaţie, atingeri, înstrăinări, stricăciuni, distrugeri ori comerţ. În plus, acestea erau scutite de orice impozit şi nu li se aplicau servituţi legale care ar fi fost susceptibile să le aducă vreo atingere sau să conducă la schimbarea caracterului de monumente ale naturii.

1 Legea pentru protecţia monumentelor naturii nr.213 din 7 iulie 1930, pb. în M. Of. nr.148 din 7 iule 1930


Nerespectarea regimului de protecţie astfel instituit atrăgea răspunderea civilă şi contravenţională. Calitatea de monument al naturii se dobândea prin declaraţia Comisiei Monumentelor Naturii, sub rezerva aprobării acesteia de către Consiliul de Miniştri. Legea din 7 iulie 1930 instituia, pe lângă Ministerul Agriculturii, o Comisiune a monumentelor naturii, care avea drept atribuţii esenţiale dedarea şi inventarierea monumentelor naturii, precum şi luarea de măsuri pentru conservarea lor. Printr-o modificare a legii din 6 aprilie 1933 au fost extinse atribuţiile Comisiei şi au fost constituite, alături de ea, ca organe de aplicare a dispoziţiilor legale în materie: Biroul central al ocrotirii monumentelor naturii şi Biroul ştiinţific al Ocrotirii monumentelor naturii. Sub imperiul acestei reglementări, în perioada 1930-1944 au dobândit calitatea de monument al naturii 36 de terenuri, cu o suprafaţă de cca. 15000 ha şi au fost trecute sub protecţia legii o serie de specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie. În noile condiţii socio-politice şi economice create în România după al II-lea război mondial, prin Decretul nr.237 din 18 octombrie 1950, Legea din 1930 a fost abrogată. Se instituia de data aceasta, pe lângă Prezidiul Academiei Române, o Comisie pentru ocrotirea monumentelor naturii din România, recomandarea altora pentru a fi luate sub protecţie, planificare şi supravegherea exploatării ştiinţifice a monumentelor naturii, precum şi ocrotirea lor, patronarea publicaţiilor în materie etc. Monumentele naturii erau declarate bunuri ale întregului popor, avut obştesc, libere de orice sarcini şi servituţi (art.5) şi dobândeau această calitate prin recomandarea Comisiei aprobată de Consiliul de Miniştri. La nivel local, măsurile de administrare şi ocrotire a monumentelor naturii, organizarea personalului ştiinţific şi tehnic necesar, precum şi a corpului de paznici intrau în sarcina consiliilor populare judeţene. Prin H.C.M. nr.518/1954, comitetele executive ale consiliilor populare judeţene erau împuternicite să adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei ş.a. aflate pe teritoriile propuse, spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea anumitor lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective naturale. România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte condiţiilor fizico-geografice care includ


munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone umede şi unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi componente continental europene dinspre nord-vest. În sfârşit, relativa stabilitate a populaţiei în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier şi dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai scăzută a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă în diversitatea florei şi faunei, inclusiv în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum şi în existenţa unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor. Astfel, valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecţie a naturii. Analiza istorică a măsurilor de protecţie a naturii prin intermediul ariilor protejate relevă următoarele etape: 1928-1944 - este o perioadă de pionerat privind conservarea naturii şi ariile protejate în România în care primul pas a fost făcut în anul 1928, când la Cluj a avut loc primul congres al naturaliştilor din România, unde la propunerea lui Emil Racoviţă a fost adoptată o hotărâre privind elaborarea legii referitoare la protecţia naturii în România. În 1930 apare Legea nr. 213 pentru protecţia monumentelor naturii din România, pe baza căreia se înfiinţează "Comisiunea Monumentelor naturii", apoi sunt declarate prin lege (Jurnalul Consiliului de Miniştri) primele monumente ale naturii, în 1931 (floarea de colţ si nufărul termal) şi primul parc naţional în 1935 (Parcul Naţional Retezat). Sintetizând, în această perioadă, sunt puse sub ocrotire prin "Jurnale ale Consiliului de Miniştri" 36 de teritorii ca rezervaţii naturale, parc naţional, monumente ale naturii, însumând o suprafaţă de 15.000 ha. Totuşi, datorită eforturilor specifice începuturilor, accentul a fost pus numai pe realizarea unui cadru legislativ şi instituţional incipient şi pe constituirea unui număr limitat de arii protejate şi aproape deloc pe administrarea ariilor protejate constituite. - 1944-1989 – după 23 august 1944 măsurile de protecţie a naturii s-au bazat pe eforturile instituţionale făcute înainte de război de oameni de ştiinţă de renume, cum au fost Al. Borza sau Emil Racoviţă. În 1972 numărul ariilor protejate constituite a crescut la 190


de obiective, însumând aproape 100.000 ha. Din nefericire, măsurile de protecţie se rezumau numai la declararea de arii protejate şi aproape deloc la administrarea acestora, acestea confruntându-se cu pericole din ce în ce mai mari. Investiţiile alocate amenajărilor, pazei şi măsurilor practice de ocrotire ale ariilor protejate erau sporadice şi nu depăşeau suma de 500.000 de lei pe întreaga ţară la nivelul anului 1972. Totodată, deşi creşterea cantitativă a teritoriilor a fost însemnată, totuşi suprafaţa protejată reprezenta în 1972 doar 0.0042% din teritoriul ţării, procent care nu acoperea nici pe departe întreaga diversitate specifică şi ecologică a ţării. S-au făcut proiecte de către institute de cercetare pentru constituirea de alte arii protejate mari - parcuri naţionale (Apuseni, Călimani, Ceahlău, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Valea Cernei, Cheile Bicazului, Rodna) dar care nu s-au concretizat, şi de asemenea a urmat o perioadă în care s-au înfiinţat un număr mare de arii protejate cu suprafaţa mai mică (rezervaţii naturale) prin intermediul unor HCM-uri şi Decrete, cât şi iniţiative legislative la nivel judeţean. De multe ori iniţiativele locale pentru constituirea ariilor protejate s-au făcut din "patriotism local" ci nu doar din considerente bazate pe valoarea naturală a zonelor respective. Totodată se repetă vechea meteahnă a ariilor protejate române, şi anume acestea erau doar constituite dar nu şi gospodărite. Din punct de vedere legislativ, în 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) cu prevederi legate de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi totodată "sunt trasate sarcini ce revin organelor centrale şi locale...", dar alături de această lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea lor, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri naţionale cu administraţie proprie. În aceasta perioadă s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate româneşti, în 1979 Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale Biosferei sub auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB). Dar nici măcar această recunoaştere internaţională nu a condus la o administrare a acestor arii protejate. 1990 - prezent – după 1989 se aştepta o deschidere şi o eficienţă mai mare în ceea ce priveşte realizarea unei reţele naţionale a ariilor protejate care să acopere întreaga diversitate a


ecosistemelor la nivelul ţării dar şi măsuri concrete în plan legislativ şi instituţional care să asigure un management eficient al ariilor protejate, însă rezultatele au dovedit că aceste deziderate sunt foarte greu de atins. Una dintre dificultăţi a fost legată de interpretarea diferită de către diverşi factori de decizie a măsurilor ce trebuie întreprinse privind protecţia naturii, pe fondul unei indecizii a Autorităţii Centrale de Mediu - Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în cadrul căruia abia după 1997 s-a constituit o Direcţie de Conservare a Biodiversităţii care să planifice şi să coordoneze toate activităţile referitoare la conservarea naturii în arii protejate. După 1990, prin Ordin al Ministerului Apelor Pădurilor şi Mediului Înconjurător (nr.7 din 27 ianuarie 1990) s-au înfiinţat 13 parcuri naţionale, act evident ilegal, prin lipsă de competenţă în materie. Ordinul a provocat o oarecare confuzie deoarece se referea doar la suprafeţele de fond forestier din parcurile naţionale, nu şi la suprafeţele ce conţineau goluri alpine. Suprafeţele declarate în fond forestier erau foarte mari, întinzându-se şi în zone în care se desfăşurau activităţi economice de exploatare a lemnului, care nu puteau fi stopate brusc şi cuprindeau aşezări umane, motiv pentru care acest act a primit multe contestări, iar îndrumările tehnice pentru punerea sa în practică au fost blocate. O recunoaştere internaţională a valorii capitalului natural din România a reprezentat-o desemnarea Deltei Dunării în 1991 ca sit Ramsar şi ca sit al Patrimoniului Natural Mondial pentru 50% din suprafaţa sa. Cu titlu excepţional, Delta Dunării este recunoscută ca Rezervaţie a Biosferei prin H.G. 248 / 1994, când a început şi derularea unui proiect GEF (Fondul Global de Mediu) pentru constituirea administraţiei parcului şi realizarea planului de management. Ca urmare a faptului că România a aderat la Convenţia pentru Diversitatea Biologică (Rio), în 1996 s-a realizat cu asistenţa financiară a Băncii Mondiale "Strategia naţională şi planul de acţiune pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor sale în România" care planifica pe termen scurt, mediu şi lung activităţile care trebuiau întreprinse în România. Această strategie nu s-a bazat pe o evaluare făcută recent pentru capitalul natural al României, singurele informaţii mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994 privind Ecoregiunile


României, care clasifica în funcţie de tipul solului şi covorul vegetal principalele regiuni ale ţării, fiind identificate 22 de Ecoregiuni. În 1995 a fost adoptată Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii şi ariile protejate şi totodată recunoaşte toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre, decizie. Sunt recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO - MAB: Retezat, Pietrosul Rodnei şi Delta Dunării, ultima fiind înscrisă pe lista Patrimoniului Natural Mondial şi pe lista Ramsar, a zonelor umede de importanţă internaţională. Pentru majoritatea ariilor protejate constituite în fond forestier, Romsilva, prin filialele teritoriale asigură managementul forestier, dar care doar în puţine cazuri corespunde viziunii ecologilor. Trebuie recunoscut faptul că anumite arii protejate au fost ocrotite datorită intervenţiei silvicilor, dar în orice caz managementul acestora a fost doar unilateral - forestier. Cum nu toate ariile protejate sunt în totalitate în fond forestier, există mari conflicte între toate instituţiile cu expertiză în domeniu (ICBIOL, Romsilva, Academia Română, ICAS), datorită punctelor de vedere diferite asupra managementului ariilor protejate. Totuşi, trebuie recunoscut că majoritatea ariilor protejate din România s-au autoconservat în condiţiile în care intervenţiile umane asupra lor au fost în regimul trecut minime sau inexistente, dar există şi exemple în care arii protejate au fost pur şi simplu distruse, cu toate că încă mai figurează ca existente. Totodată, se poate observa că în ultimul timp tot mai multe organizaţii neguvernamentale şi-au adus într-o oarecare măsură aportul în protejarea unor arii naturale, chiar dacă nivelul profesional al acestora nu este la aşteptările specialiştilor. Dar este la fel de adevărat că în România nu există persoane specializate în domeniu, ci numai în domenii colaterale, fapt pentru care există mari conflicte de idei între silvicultori, biologi, ecologi ş.a. În acest context Guvernul României a solicitat acordarea unei noi finanţări din partea Fondului Global de Mediu (GEF) pentru conceperea şi punerea în practică a unui proiect privind "Managementul Integrat şi Conservarea Ariilor Protejate în România", scopul principal al proiectului GEF fiind întărirea capacităţii de


pregătire şi implementare a planurilor de management al ariilor protejate la nivel local şi naţional. La nivel naţional se acordă sprijin pentru realizarea şi întărirea cadrului instituţional necesar, pentru adoptarea atât de necesarei legi a ariilor protejate şi întărirea cadrului legislativ, pentru pregătirea resursei umane şi de asemenea, există o componentă de participare publică şi de popularizare a ideii de conservare a naturii şi a ariilor protejate. La nivel local se realizează planurile de mangement şi se constituie administraţii (structuri de management) pentru trei arii protejate: Parcul Naţional Retezat, Parcul Natural Bucegi-Piatra Craiului (obţinut prin însumarea a două zone care în mod obişnuit erau nominalizate distinct ca două parcuri naţionale), Rezervaţia de Zimbri Vânători-Neamţ (creată pentru reintroducerea zimbrului în stare de libertate), aceste trei zone urmând să devină modele pentru reaplicarea structurilor de management şi pentru alte arii protejate, proiect ce a fost demarat la sfârşitul anului 1999. În prezent, în ţara noastră există 564 de arii potejate, respectiv: 3 rezervaţii ale biosferei (Delta Dunării, Retezat, Rodna), 12 parcuri naţionale, 44 rezervaţii ştiinţifice, 373 rezervaţii de conservare a naturii şi 132 monumente naturale.

4.2. Principalele categorii de arii naturale protejate

Ariile protejate trebuie să fie declarate pentru a îndeplini obiectivele conforme cu scopurile şi cerinţele naţionale, locale sau private (sau un amestec al acestora) şi numai după aceea “etichetate” cu o categorie U.I.C.N. corespunzătoare obiectivelor de management. Aceste categorii au fost elaborate pentru facilitarea comunicării şi informării, şi nu pentru a conduce sistemul. La baza constituirii ariilor protejate a stat în primul rând, faptul că acestea satisfac nevoi ale oamenilor. Din necesitatea ariilor protejate au rezultat o varietate de tipuri, care se diferenţiază în principal în funcţie de gradul de protecţie (sau gradul permis al intervenţiei umane) şi în funcţie de scopul ariei protejate. S-au constituit arii protejate care ocrotesc cele mai naturale zone de pe glob, în care intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este prezentă, cum este cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală deosebită, fiind de o valoare incontestabilă.


Astfel, forul care şi-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii (U.I.C.N. – The World Conservation Union), care prin misiunea sa avea competenţa necesară să o facă. UICN încearcă să influenţeze, să încurajeze şi să asiste societăţile din toată lumea pentru conservarea integrităţii şi diversităţii naturii şi pentru a asigura că orice utilizare a resurselor naturale este echitabilă şi durabilă. Un sistem pentru definirea şi clasificarea ariilor protejate a rezultat ca urmare a activităţii desfăşurată de UICN în acest domeniu timp de aproape un sfert de secol. Acest sistem a fost adoptat de către guverne şi explicat prin linii directoare. În prezent categoriile UICN sunt răspândite în întreaga lume şi sunt luate drept referinţă în orice dezbateri privind ariile protejate. Scopul acestui sistem de definire şi clasificare a ariilor protejate este acela de a contribui la creşterea gradului de înţelegere a tuturor celor interesaţi a diferitelor categorii de arii protejate. Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamente silvice, la propunerea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, pe baza fundamentării ştiinţifice făcute de Academia Română. Cele declarate până la intrarea în vigoare a Legii nr.137/1995 îşi păstrează această calitate. Constituirea, administrarea şi gospodărirea parcurilor naţionale şi a celorlalte arii protejate din fondul forestier naţional se fac de către Regia Naţională a Pădurilor. (art.12 codul silvic)

a) Rezervaţii ştiinţifice/rezervaţii naturale integrale Spaţiile din această categorie cuprind ecosisteme remarcabile; elemente ori specii animale şi vegetale, prezintă o importanţă ştiinţifică naţională ori sunt reprezentative pentru regiuni naturale particulare. Ele acoperă frecvent ecosisteme ori forme de viaţă fragile, zone prezentând o diversitate-remarcabilă din punct de vedere biologic ori geologic, care sunt în particular importante pentru conservarea resurselor genetice. Dimensiunea lor este determinată prin suprafaţa primită pentru a asigura integritatea teritoriului, care permite atingerea obiectivelor de gestiune ştiinţifică şi de protecţie. Procesele naturale putând să se deruleze în absenţa oricărei intervenţii directe a omului, turismul, activităţile de loisir şi accesul publicului sunt în general interzise. Aceste procese pot fi


fenomene naturale care, alterând sistemul ecologic ori elementul fizic la un moment dat, precum incendiile naturale, epidemiile ori infestaţiile prin insecte, furtuni, cutremure, dar excluzând perturbaţiile artificiale. Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigură un regim strict de protecţie prin care habitatele sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. Situl are ca funcţie educativă de a servi ca subiect de studiu, permiţând avansul cunoaşterii ştiinţifice. b) Parcuri naţionale Un parc naţional este un teritoriu relativ întins: 1) care prezintă unul sau mai multe ecosisteme, în general puţin ori deloc transformate prin exploatare şi ocupare umană, ori specii vegetale şi animale, situri geomorfologice şi habitaturi reprezentând un interes special din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ ori în care există peisaje naturale de mare valoare estetică. 2) în care cea mai înaltă autoritate competentă a ţării a luat măsuri pentru a împiedica ori elimina pe cât posibil, pe întreaga suprafaţă, această exploatare ori ocupare şi pentru a face să fie efectiv respectate entităţile ecologice, geomorfologice ori estetice care au justificat crearea sa şi a cărei vizitare este autorizată, sub unele condiţii, în scopuri recreative, educative şi naturale. Ca regulă, exploatarea resurselor naturale trebuie să fie interzisă într-un teritoriu care face parte din această categorie. Prin exploatare, se înţeleg activităţile agro-pastorale şi miniere, vânătoarea, pescuitul, silvicultura, construcţia de lucrări de interes public (transporturi, comunicaţii, energie etc.), precum şi activităţile imobiliare, comerciale ori industriile. 1

Parcurile naţionale trebuie să fie deschise publicului. Pentru a fi denumit parc naţional în accepţia UICN, zonajul acestor spaţii trebuie să fie modulat după combinaţiile următoare: - zonă de natură sălbatică exclusivă; - zonă de natură sălbatică, combinată, cu un spaţiu intregral ori un spaţiu natural dirijat etc.; - una ori alta, ori amândouă zonele de mai sus, combinate cu o zonă cu vocaţie turistică/administrativă; - una ori alta sau amândouă zonele de mai sus, combinate cu una ori mai multe zone clasificate ca zone antropologice, arhelogice ori istorice.

1 Mircea Duţu – Editura CH Beck, Bucureşti 2007, p. 317-318


Regimul lor de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane.1 Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de comunităţile din zona parcului naţional, activităţi tradiţionale ce vor fi reglementate prin planul de management. c) Monumente naturale/elemente naturale marcante Această categorie conţine, în principiu, unul ori mai multe elemente naturale particulare de importanţă naţională excepţională care, prin caracterul lor unic ori rar ar trebui să fie protejat, în cel mai bun caz, elementul particular de protejat nu prezintă urmele activităţii umane. Astfel, monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice – peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosiliere, precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Dacă monumentele nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie, pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi de deţinătorul terenului. Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei poate fi limitat sau interzis.

1 Anexa 1 a O.U.G. nr.236/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr.625/4.12.2000


d) Rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale dirijate/sanctuare ale faunei

Un teritoriu este inclus în aceste categorii atunci când protecţia siturilor ori habitatelor particulare este esenţială pentru menţinerea bunăstării unei faune sedentare ori migratoare de importanţă naţională ori mondială. Chiar dacă diferite tipuri de teritorii intră în această categorie, acestea vor trebui să aibă ca prim obiectiv protecţia naturii; producerea de resurse exploatabile şi renovabile poate juca un rol secundar în gestiunea unei arii date. Managementul acestor rezervaţii se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora, prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot fi admise activităţi turistice, educaţionale organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care dăunează obiectivelor atribuite.

e) Peisaje terestre ori marine protejate Sunt două mari tipuri de spaţii de acest gen: cele al căror peisaj prezintă calităţi estetice particulare, rezultate din interacţiunea omului şi naturii şi cele care sunt înainte de toate zone naturale pe care omul le amenajează de o manieră intensivă, în scop de loisir şi de turism. În primul caz, peisajele pot să fie expresia unor forţe culturale, precum cutumele, credinţele, organizarea socială ori elemente fizice, precum cele care se exprimă de-a lungul modului de utilizare a solului. Al doilea tip cuprinde frecvent situri naturale ori panoramice situate de-a lungul coastelor, malurilor, lacurilor, în regiuni de coline şi de munţi, de-a lungul văilor şi, frecvent, aproape de marile rute turistice ori în jurul centrelor locuite.

f) Rezervaţii de resurse naturale Spaţiile din această categorie cuprind zone întinse, relativ izolate şi nelocuite, greu accesibile ori regiuni puţin populate dar


asupra cărora se exercită presiuni considerabile de colonizare şi utilizare crescândă. Accesul fiind limitat, aceste zone trebuie să fie supuse unui control în funcţie de presiunile care se exercită, în direcţia locuirii sau utilizării în diverse scopuri.

g) Regiuni biologice naturale/rezervaţii antropologice Regiunile din această categorie se caracterizează prin faptul că influenţa tehnologiei moderne nu se exercită într-o măsură importantă ori că aceasta nu a fost încorporată în modul de viaţă tradiţional al locuitorilor. Acestea pot să fie închise sau izolate şi pot rămâne inaccesibile pe timp îndelungat, iar comunităţile care trăiesc aici sunt considerate deosebit de importante pentru menţinerea diversităţii culturale a umanităţii. Gestiunea regiunilor este orientată spre menţinerea mediului în beneficiul societăţilor tradiţionale în scopul de a asigura perenizarea culturii lor. 1

h) Regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone de gestiune a resurselor umane O arie din această categorie este vastă; ea conţine teritorii întinse supuse producţiei de produse forestiere, apă, păşuni, faună sălbatică, produse marine şi organizarea loisir-ului în aer liber. Unele părţi ale acestor regiuni pot să fie ocupate de om şi să fi fost transformate. Aria poate să posede elemente naturale unice ori excepţionale de importanţă naţională sau, în ansamblul său, reprezintă un element ori o regiune de importanţă naţională ori internaţională.2

i) Rezervaţiile Biosferei Instituite prin programul Omul şi Biosfera (MAB) al UNESCO din 1970, aceste rezervaţii constituie o reţea mondială reprezentativă de modele de gestiune a spaţiului, servind atât conservării resurselor şi speciilor, cât şi satisfacerii nevoilor umane. Sunt zone protejate care includ habitate reprezentative şi prezintă următoarele caracteristici: - fiecare rezervaţie conservă elemente caracteristice de ecosisteme aliate în diferite regiuni naturale ale lumii;

1 Daniela Marinescu – op. cit, p. 3382 Duţu, Mircea – “Dreptul mediului”, Editura C.H. Beck - Bucureşti 2007, p. 315-317


- constituie teritorii (terestre, marine, coaste) ce integrează populaţia şi care sunt administrate în vederea atingerii unor obiective ce pornesc de la protecţia integrală şi până la exploatarea durabilă. Din punct de vedere al statutului juridic, conceptul de rezervaţie a biosferei presupune existenţa a trei zone funcţionale (zona centrală, zone tampon şi de tranziţie), trei funcţii de îndeplinit (de conservare, administrare şi cercetare-reformare) şi existenţa unei instituţii având în componenţă administrarea ansamblului rezervaţiei ori cel puţin zona centrală şi zonele tampon. Textul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei (anexa I1) prevede că pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum al populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone de regim diferenţiat de protecţie ecologică, de conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează: zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare a rezervaţiilor ştiinţifice; zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţilimitate de valorificare a resurselor disponibile în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia rezervaţiei; zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului deteriorat; zone valorificabile economic prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele capacităţii de regenerare a resurselor. Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

j) Ariile Protejate pe plan mondial

Este unanim recunoscut pe întreg globul că ariile protejate sunt printre cele mai eficiente mijloace destinate conservării

1 O.U.G. nr.236/2000, aprobată prin Legea nr.462/2001, publicată în M.Of. nr.433/2.08.2001


biodiversităţii. Astfel, de-a lungul ultimului secol, au fost investite resurse importante pentru constituirea de arii protejate în întreaga lume. Aceste eforturi au avut ca rezultat pentru majoritatea ţărilor crearea sau cel puţin planificarea unui sistem naţional de arii protejate. În prezent există în lume peste 1388 de titluri, consacrate prin lege, care desemnează arii protejate. Se pot găsi arii protejate care au denumiri diferite, dar care au acelaşi scop, cum ar fi: rezervaţie naturală strictă în Bhutan; rezervaţie pentru managementul naturii în Bahamas; rezervaţie naturală în Ontario - Canada; rezervaţie naturală naţională în Cehia; rezervaţie naturală marină în Indonesia; arie pentru conservarea naturii în Japonia şi rezervaţie naturală strictă în Sri Lanka, dar toate reprezentând acelaşi lucru, şi anume o Rezervaţie Strict Protejată – categoria I. De asemenea, acelaşi titlu al unei arii protejate poate implica obiective de management şi caracteristici foarte diferite în ţări diferite. Exemplul clasic este dat de larg utilizata denumire de Parc Naţional, care a început să fie uzitată odată cu înfiinţarea Parcului Naţional Yellowstone în anul 1872. Astfel, în timp ce în multe părţi ale lumii (America, Africa, Asia de Sud şi Sud-Est, Australia şi Noua Zeelandă) parcurile naţionale sunt mari teritorii naturale, în Europa se găsesc arii protejate care poartă denumirea de Parc Naţional dar în care intervenţia omului este evidentă, cum ar fi toate cele 11 parcuri naţionale din Anglia şi Ţara Galilor, majoritatea parcurilor naţionale din Germania şi Parcul Naţional Cevennes din Franţa. Colectarea datelor referitoare la ariile protejate din întreaga lume a fost iniţiată de către UICN prin “Comisia pentru Parcuri Naţionale şi Arii Protejate” (CNPPA), ca răspuns la două rezoluţii ale Naţiunilor Unite ce recunosc importanţa ariilor protejate şi care a condus la realizarea primei liste a ariilor protejate (World List of National Parks and Equivalents Reserves -1961/1962). În 1981, CNPPA a constituit Protected Areas Data Unit care a devenit parte a World Conservation Monitoring Centre (Centrul Mondial pentru Monitorizarea Conservării) care menţine o bază de date a ariilor protejate din întreaga lume. Baza de date a ariilor protejate realizată de către World Conservation Monitoring Centre conţine 30.350 de înregistrări de arii protejate recunoscute de către UICN, 13.915 de înregistrări ale unor arii care nu sunt recunoscute de către UICN şi alte 16.288 de arii protejate care au un statut incert. Baza de date se actualizează


periodic, aproximativ la fiecare trei ani, pentru a asigura producerea unei noi ediţii a Listei cu Arii Protejate a Naţiunilor Unite. Prin integrarea datelor specifice acestui număr impresionant de arii protejate a rezultat următoarea analiză, care în limita erorilor acceptate defineşte într-o anumită măsură situaţia ariilor protejate la nivel global. Reţeaua mondială a ariilor protejate cuprinde 30.350 de arii protejate care se întinde pe o suprafaţă de 13.232.275 km² ce reprezintă 8.83% din suprafaţa terestră a globului. Oricum, acest procentaj trebuie considerat cu precauţie, deoarece poate fi mai mare cu peste un procent datorită numărului mare de arii protejate marine sau care au în componenţă teritorii marine. Această reţea a ariilor protejate pare a fi foarte întinsă dintr-o perspectivă globală, însă are foarte multe goluri la nivel naţional. Ariile protejate sunt considerate adesea insule naturale într-un ocean al dezvoltării; astfel, cu cât acestea au o suprafaţă mai mare, cu atât ele sunt mai protejate de presiunile exterioare. Situaţia actuală relevă faptul că 17.892 (59%) de arii protejate au o suprafaţă mai mică de 1,000 ha care totalizează o suprafaţă de 28.713 km² ceea ce înseamnă doar 0,2% din suprafaţa totală a ariilor protejate. În schimb doar 1,673 (6%) din ariile protejate depăşesc 1,000 km² dar care totalizează 11.56 mil. km², adică 87% din suprafaţa totală a ariilor protejate. Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găseşte o anumită arie protejată şi mai ales cât este de eficient managementul ariei protejate. Multe arii protejate există doar prin legea de constituire (doar pe hârtie), dar în realitate în teren există foarte puţin din ceea ce scria pe hârtie, în schimb se pot identifica activităţi de braconaj, păşunat intensiv, cultivare sau se găsesc aşezări umane, drumuri. Este foarte important ca odată ce aria protejată a fost constituită să se focalizeze toate resursele pentru a asigura un management eficient al ariei. Pentru a rezolva problema “eficienţei managementului”, denumită adesea “sindromul parcurilor de hârtie” (paper park syndrom), Comisia UICN-ului - World Commission on Protected Areas (WCPA) a stabilit un Departament pentru Eficienţa Managementului (Task Force on Management Effectiveness). De asemenea, se anticipează că viitoarele ediţii ale Listei Ariilor Protejate a Naţiunilor Unite vor include indicatori privind


eficienţa managementului. În acelaşi timp, informaţiile valabile referitoare la nivelul fondurilor alocate şi a staffului angajat pentru arii protejate indică faptul că resursele alocate sunt inadecvate pentru ceea ce presupune un management eficient. În ceea ce priveşte mărimea personalului care administrează ariile protejate, diferenţa este mult mai mică, de la 27,3 oameni / 1000km² în ţările dezvoltate la 22,6 oameni / 1000km² în ţările mai puţin dezvoltate, dar diferenţa se face între investiţiile care se fac în echipamentul necesar staffului şi care asigură eficienţa activităţilor de protecţie.

4.2.1. Noţiunea de rezervaţie şi de monument al naturii

Prin rezervaţie naturală se înţelege un teritoriu ocrotit prin lege, pe care nu se pot face transformări, deoarece în cuprinsul lui se găsesc plante, animale, minereuri şi formaţii geologice rare, care prezintă importanţă din punct de vedere ştiinţific. Rezervaţia naturală reprezintă una din formele acţiunii de protecţie a mediului. Rezervaţiile mai mari, în care regimul de protecţie se extinde asupra tuturor componentelor cadrului natural se numesc parcuri naţionale. În parcurile naţionale, turismului îi sunt rezervate numai anumite trasee, iar bogăţiile naturale sunt scoase din circuitul economic şi juridic. După obiectul ocrotirii, se organizează rezervaţii naturale forestiere, zoologice, botanice, geologice etc. Există şi rezervaţii naturale temporare, organizate cu scopul conservării sau refacerii unor resurse naturale. În jurul teritoriului declarat rezervaţie naţională se creează zone-tampon în care amenajările, vânătoarea, pescuitul, păşunatul etc. sunt supuse unui control riguros din partea organelor de stat competente. În ţara noastră s-au creat rezervaţii naturale în Retezat (Parcul Naţional Retezat – 13.000 ha), în Bucegi (4.775 ha), în Delta Dunării (34.200 ha), în Ceahlău (1.836 ha), în Pietrosul Mare (2.700 ha), pădurea şi lacul Snagov (1.737 ha), Codrul secular de la Slătioara- Suceava (609 ha), Cheile Turzii (104 ha) ş.a. Teritoriul căruia i se acordă prin lege o calitate juridică deosebită se numeşte monument al naturii. Prin plantele şi animalele care trăiesc pe ele, monumentele naturii prezintă o deosebită


însemnătate ştiinţifică şi estetică, iar scopul conservării lor este de a fi trecute posterităţii. Calitatea de monument al naturii se acordă şi unor specii de plante şi de animale rare, exemplare unice, precum şi unor copaci bătrâni. În România au fost declarate monumente ale naturii Parcul Naţional al Retezatului, Cazaltele de la Detunata, călifarul alb şi călifarul roşu, lopătarul, stejarul de la Blaj ş.a.

Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul), cele neregenerabile (petrol, cărbune), precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către componentele capitalului natural constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice. Capitalul natural şi componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea). 1

Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a capitalului natural şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale. Conservarea capitalului natural presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot, cum sunt ariile protejate. În scopul conservării structurii ecologice la scara complexelor macroregionale de ecosisteme este necesar să se identifice configuraţia viabilă a unui mozaic de ecosisteme naturale şi seminaturale care să includă toate tipurile de ecosisteme. Conexiunea dintre diferitele tipuri de ecosisteme naturale şi seminaturale, asigurată prin coridoare naturale şi/sau obţinută prin diferite lucrări de reconstrucţie ecologică este o condiţie

1 Mihai Berca – “Ecologie generală şi protecţia mediului”, Ed. Ceres, Bucureşti 2000


fundamentală pentru atingerea obiectivelor conservării diversităţii habitatelor şi a sistemelor ecologice. În spaţiile acestei matrice trebuie să se distribuie ecosistemele antropizate, ecosistemele urbane şi rurale, complexele industriale şi reţeaua rutieră.

Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora este o necesitate, deoarece: - ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor naturale şi seminaturale care pot fi evaluate şi monitorizate, exprimând într-o anumită măsură starea acestora la un moment dat. Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă principalele componente ale capitalului natural care asigură resursele şi serviciile care stau la baza dezvoltării socio-economice; - ariile protejate sunt zone în care se dezvoltă cunoaşterea necesară pentru asigurarea tranziţiei la un model de dezvoltare durabilă; - ariile protejate sunt adevărate "săli de clasă în aer liber" în care oamenii pot fi educaţi cu privire la rolul naturii, la necesitatea conservării acesteia şi a dezvoltării durabile. Principiul central pe care se bazează liniile directoare este acela că ariile protejate trebuie să fie definite de obiectivele lor de management, nu de titlul ariei şi nu de eficienţa managementului în îndeplinirea respectivelor obiective.1

Problema eficienţei managementului trebuie luată în considerare, dar ea nu este văzută ca un criteriu de categorisire. Se speră ca aceste linii directoare să fie utilizate pe scară largă de către toţi cei implicaţi în procesul declarării de noi arii protejate şi în revizuirea celor existente. Ele sunt proiectate pentru a forma o bază utilă pentru crearea planurilor sistemelor naţionale de arii protejate.2

4.2.2 Categorii de arii naturale protejate

Ariile protejate sunt percepute de foarte mulţi oameni doar în sensul lor "conservaţionist", fiind considerate adevărate oaze ale

1 Lucrarea "Liniile directoare pentru categoriile de management ale ariilor protejate", realizată de către UICN2 Daniela Marinescu – op. cit, p. 332


naturii sălbatice într-un deşert al dezvoltării economice, care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul "vieţii" şi implicit, al dezvoltării socio-economice. De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică. Terenurile supuse ocrotirii pot fi împărţite conform clasificării adoptate de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii în următoarele categorii: parcuri naţionale, care cuprind suprafeţe de teren şi de ape ce păstrează nemodificat cadrul natural cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice, recreaţiei şi turismului; parcuri naturale, care cuprind suprafeţe de teren în care se urmăreşte menţinerea peisajului natural existent şi a folosirii actuale, cu posibilităţi de restrângere a acestei folosinţe în viitor; rezervaţii naturale, care cuprind suprafeţe de teren şi de ape, destinate conservării unor medii de viaţă caracteristice şi care pot fi de interes zoologic, botanic, forestier, paleontologic, geologic, speologic, limnologic, marin sau mixt; rezervaţii ştiinţifice, ce includ suprafeţe de teren şi de ape, de întinderi variate, destinate cercetărilor ştiinţifice de specialitate şi conservării fondului genetic autohton; rezervaţii peisagiste, în care sunt cuprinse terenurile pe care se găsesc asociaţii de vegetaţie sau forme de relief de mare valoare estetică, prin a căror conservare se urmăreşte integritatea frumuseţilor naturale; monumente ale naturii reprezentând asociaţii sau specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice – peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte asemenea – precum şi locuri fosiliere, situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite.

4.2.3. Propunerile Comisiei Uniunii Europene privindclasificarea ariilor naturale protejate


În 1980, Comisia U.E. (CEE) a propus o clasificare a ariilor protejate în 8 categorii, cuprinzând grade diferite de protecţie, evaluate printr-o scară descrescătoare de la 1 la 8, astfel: 1. Rezervaţia naturală integrală – este o zonă cu peisaje naturale sau seminaturale cu următoarele caracteristici: o floră, o faună sau elemente geologice deosebite sau o vegetaţie sau comunităţi biotice deosebite (are nevoie de o zonă tampon de protecţie când este mică). Vânatul şi pescuitul sunt admise numai în scopul protecţiei unor specii ameninţate. 2. Rezervaţia naturală - este o zonă ce cuprinde peisaje naturale sau seminaturale, caracterizată prin floră, faună şi valori genetice deosebite, care necesită protecţie pentru evitarea dispariţiei unor specii, inclusiv o zonă tampon, mai ales pentru cele mici. Sunt interzise vânătoarea şi pescuitul, cu excepţia necesităţii de echilibru. Zona este nelocuită, cu excepţia administraţiei. Accesul este numai pe poteci, fără maşini sau câini etc. Regulile sunt cunoscute publicului vizitator. Ele pot îngloba rezervaţii spaciale, de păsări migratoare, de vânat, de repaus, forestiere, etnologie, geomorfologie etc. 3. Parcurile naţionale - sunt regiuni cu peisaje naturale şi seminaturale cu suprafeţe mari de cel puţin 1000 ha. Caracteristici: a) au peisaje naturale deosebit de frumoase, prezintă interes ştiinţific pentru siturile geomorfologice, speciile vegetale şi animale şi au unul sau mai multe ecosisteme transformate de om; b) autorităţile ţării impun eliminarea intervenţiei umane şi respectarea caracteristicilor ecologice, geomorfologice sau estetice; c) gestionarea parcurilor naţionale ţine de un singur organism şi se realizează în baza unui plan de gestiune; d) vizitatorii circulă pe itinerarii stabilite şi cu mijloace stabilite, cu limitări la motorizare; e) amenajările recreative de masă se autorizează în afara parcului, iar în vecinătatea sa ele au ca scop informarea şi educarea marelui public. 4. Peisaje naturale sau seminaturale (exemplu: zone umede sau păduri) sunt regiuni cu vegetaţie naturală sau seminaturală ce prezintă interes peisagistic sau biologic deosebit. Ele pot fi rezervaţii de vânat, sanctuare, rezervaţii naturale etc. Zona asigură conservarea naturii, dar şi a activităţilor forestiere, loisir şi protecţia solurilor contra speculei funciare.


Protecţia se asigură prin legislaţia naţională sau măsuri de amenajare a teritoriului, cu regulament aprobat de administraţia centrală, care este de dorit să-şi gestioneze zona. Aceste zone sunt nelocuite sau locuite doar de cei ce le administrează sunt accesibile pietonal, iar accesul motor este strict reglementat. 5. Peisajul rural protejat – este o vastă întindere de terenuri cultivate, cu peisaj seminatural cu caracteristici tradiţionale (stufărişuri, heleşteie, râuleţe, iazuri etc.). Peisajul este agreabil şi poate conţine rezervaţii naturale. Populaţia se integrează organic în peisaj în sate şi oraşe mici. Patrimoniul biologic, cultural şi estetic este protejat prin reglementări şi o gestiune de ansamblu a unui organism central ce reglementează şi controlează folosirea terenurilor, extinderea zonelor populate. Activitatea recreativă se plasează cu amenajări în vecinătate sau la periferia zonei. 6. Monumente şi situri naturale protejate – constituie unităţi geografice de dimensiuni restrânse, ce prezintă un mare interes din punct de vedere peisagistic, cultural şi recreativ. Ele cuprind: vestigiile sau ruinele preistorice (gorgane, tumuluşi, dâmburi funerare etc.); domeniile cu clădiri de mare interes istoric pe o unitate de exploatare veche cu peisaj seminatural şi siturile naturale; cascade, formaţiuni de roci interesante care atrag turişti şi vizitatori. Dispoziţiile legale şi de amenajare a teritoriului asigură protecţia valorilor. 7. Zone protejate specifice – asigură protecţia unor resurse; ape de suprafaţă, apa freatică, calitatea terenurilor agricole sau vegetaţiei contra eroziunii solului şi sunt resurse protejate provizoriu prin decizii ale administraţiei centrale sau locale. 8. Centuri verzi – cuprind spaţii rurale amenajate, parcuri plantate cu arbori şi arbuşti şi care cuprind zone cu oglinzi de apă etc. Ele servesc drept ecran protector pentru peisajele rurale din vecinătatea aglomeraţiilor urbane pentru stoparea urbanizării. Amenajate judicios, ele pot deveni în timp peisaje seminaturale.

4.2.4. Categorii de arii protejate în viziunea Consiliului Europei

Consiliul Europei a propus încă din 1973, o terminologie europeană comună pentru zonele protejate, care se bazează pe


patru categorii, două fiind zone strict protejate, iar două cu un regim de protecţie mai redusă. 1

Conform Rezoluţiei nr.73 (30) din 26 octombrie 1973 a Comitetului miniştrilor C.E. este vorba de: Categoria A – bazată pe interesul ştiinţific preponderent, cuprinde teritorii (rezervaţii) protejate în mod absolut, în afara oricărei intervenţii umane. Accesul în aceste zone este permis numai cercetătorilor ştiinţifici, pe bază de permis special. Interesul major vizează protecţia naturii şi neamestecul omului în tendinţa naturală a ecosistemelor, zonele fiind sustrase definitiv activităţii umane perturbante, fiind atât zone de referinţă, cât şi rezerve biologice potenţiale de regenerare şi repopulare a zonelor degradate. Categoria B – cuprinde teritorii în care obiectivul major îl constituie conservarea patrimoniului natural (sol, apă, floră, faună etc.), orice intervenţie artificială ce alterează evoluţia şi compoziţia naturii fiind interzisă. Se tolerează anumite activităţi umane tradiţionale, autorizate şi cu reglementări severe, care să nu contravină scopului de conservare, dar sunt interzise activităţi umane noi, moderne; se admit vizitatori, numai cu respectarea strictă a regulamentelor stabilite. Categoria C – cuprinde zone în care valoarea estetică şi culturală, păstrarea echilibrului ecologic şi ocrotirea peisajului prezintă un interes incontestabil. Ele admit activităţi umane tradiţionale reglementate şi activităţi noi, moderne cu reglementări noi adaptate. Amenajările recreative sunt permise doar în zonele clar delimitate, în condiţii de a fi compatibile cu obiectivele protecţiei. Categoria D – grupează teritorii vaste pe care se desfăşoară în general activităţi de loisir de calitate, cu respectarea principiilor de conservare a patrimoniului natural. Pot fi incluse aici sate întregi. Prezintă interes recreativ de repaus şi destindere dar şi interes cultural, estetic şi natural. Circulaţia autovehiculelor este permisă cu unele restricţii în anumite zone. Sunt permise activităţile tradiţionale, cât şi moderne.

4.3. Regimul juridic general al ariilor protejate

Legea protecţiei mediului nr.137/1995 se mărgineşte să stabilească regimul general al ariilor protejate şi al monumentelor



naturii, urmând ca ulterior, printr-o lege specială să se precizeze tipologia şi regimurile specifice de administraţie şi ocrotire. Astfel, menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii potejate şi monumente ale naturii are drept scop conservarea unor habitate naturale, a biodiversităţii care definesc cadrul biogeografic al ţării, precum şi a structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoare ştiinţifică şi peisagistică. Legea face o anumită ierarhizare a acestora, în raport cu interesul internaţional, naţional şi local, pe care îl reprezintă. Aşa de exemplu, rezervaţiile biosferei ori elementele patrimoniului natural mondial sunt de interes internaţional, parcurile naţionale, aşa cum le indică şi denumirea, de interes naţional etc. Ele se declară prin lege sau alte acte normative, inclusiv prin amenajamentele silvice; de asemenea, sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Se consacră instituţia ocrotirii provizorii, măsură care poate fi dispusă de autorităţile administraţiei publice locale, la solicitarea agenţiilor pentru protecţia mediului, a unor organizaţii neguvernamentale, persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de Academia Română, în vederea declarării, arii protejate sau monumente ale naturii sau anumite obiective care justifică aceasta. 1

În afară de această competenţă, autorităţile administraţiei publice locale asigură informarea agenţilor economici, populaţiei şi turiştilor cu privire la existenţa în zonă a ariilor protejate şi a monumentelor naturii, la semnificaţia lor, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora. Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului organizează reţeaua de supraveghere, de pază a ariilor protejate şi a monumentelor naturii, elaborează, editează, ţine la zi şi difuzează Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, precum şi Cartea roşie a speciilor de plante şi animale din România. Deţinătorii de suprafeţe terestre sau acvatice limitrofe monumentelor naturii protejate, sau pe ale căror terenuri s-au identificat elemente susceptibile de a fi ocrotite sunt obligaţi să respecte statutul acestora pentru a asigura transmiterea lor generaţiilor viitoare.

1 Mircea Duţu – “Dreptul mediului”, Editura CH Beck, Bucureşti 2007, p. 316


În sfârşit, culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dizlocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice, provenite din locuri declarate monumente ale naturii, sunt interzise. De asemenea, introducerea pe teritoriul ţării, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, de culturi de microorganisme, plante şi animale vii, fără acordul eliberat de Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române este interzisă. Sub raportul gestiunii, aceasta poate fi realizată, de regulă prin structuri publice stabilite de lege şi indicate prin actul normativ de acordare a calităţii de arie protejată. În mod excepţional, suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale pot fi gestionate de deţinătorii legali “numai în cazul când aceştia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de Autoritatea centrală pentru protecţia mediului”. Având în vedere consecinţele de ordin economic pe care le implică aplicarea acestor măsuri, deţinătorii cu orice titlu ai acestor suprafeţe beneficiază de o serie de facilităţi, precum scutirea de impozit, acordarea de compensaţii în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.

4.4. Administrarea şi gestiunea reţelei de arii naturale protejate

Coordonarea managementului reţelei naţionale de arii naturale protejate este în responsabilitatea Autorităţii Publice Centrale pentru Protecţia Mediului, a Academiei Române, precum şi a Comitetului Naţional “Om-Biosferă”, potrivit atribuţiilor pe care le au, în conformitate cu dispoziţiile art.39 din Lege. Responsabilităţile pentru stabilirea modalităţilor de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare, revin după cum urmează: a) Autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română pentru ariile naturale protejate declarate prin legi sau prin hotărâri ale Guvernului; b) Autorităţilor administraţiei publice judeţene sau locale, pentru ariile naturale protejate declarate prin hotărâri ale acestora.


Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi conservare se stabilesc cu consultarea Consiliilor judeţene şi/sau locale, avându-se în vedere: a) categoria ariei naturale protejate şi regimul de management al acesteia; b) întinderea ariei naturale protejate şi regimul de proprietate al terenurilor şi bunurilor incluse în perimetrul acesteia; c) posibilităţile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului şi a mijloacelor necesare pentru buna administrare; d) capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice, universităţi, instituţii de cercetare şi învăţământ din sectorul public şi privat, organizaţii profesionale guvernamentale şi neguvernamentale de a-şi asuma responsabilităţile de administrare a unor categorii de arii naturale protejate, cu asigurarea resurselor necesare, financiare şi de personal, sub controlul autorităţior naţionale responsabile. Administrarea ariilor protejate şi a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi conservare se poate face prin: a) structuri de administrare special constituite; b) regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale; c) instituţii ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee, organizaţii neguvernamentale, constituite potrivit legii; d) persoane fizice cu calitatea de custode. Planurile de management şi regulamentele ariilor naturale protejate se aprobă de Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu avizul Academiei Române. Respectarea planurilor de management şi a regulamentelor este obligatorie pentru administratorii ariilor naturale protejate, precum şi pentru personele fizice şi juridice care deţin sau administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau desfăşoară activităţi în perimetrul ariei naturale protejate. 1

Pentru supravegherea unor arii naturale protejate şi bunuri ale patrimoniului natural aflate sub regim special de protecţie şi

1 Daniela Marinescu – op. cit. p. 340


conservare, care nu necesită sau care nu au structuri de administrare special constituite, se instituie calitatea de custode. Bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în situri, deţinute în regim de proprietate privată sunt ocrotite şi se conservă de proprietarii lor, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale. Dacă proprietarul nu consimte sau, deşi consimte nu respectă măsurile speciale de ocrotire şi conservare stabilite de Autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri, Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita, în condiţiile legii, măsura indisponibilizării provizorii sau după caz, definitive, în vederea instituirii unei administrări speciale asupra bunurilor în cauză. În aceste condiţii Autoritatea Publică Centrală pentru Protecţia Mediului va înainta instanţei judecătoreşti competente cu soluţionarea cererii, propuneri concrete privind regimul special de administrare a bunurilor. Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de management, administraţiile acestora pot institui un sistem de tarife, ce se aprobă de Autoritatea Centrală pentru Protecţia Mediului, sau după caz, de autorităţile administraţiei publice locale. Tarifele se plătesc de persoanele fizice şi juridice care beneficiază de bunurile, serviciile şi activităţile specifice desfăşurate în ariile naturale protejate.1 Pentru unele bunuri floristice şi faunistice ale patrimoniului natural floristic, faunistic, geologic, paleontologic, mineralogic şi de altă natură, măsurile necesare de protecţie şi conservare vor fi luate de către administratorii sau deţinătorii acestora. Toate aceste categorii luate laolaltă pot să fie încadrate într-un sistem naţional armonizat de arii de conservare; în practică, diversele categorii sunt administrate în general de diferite servicii guvernamentale. Unele categorii sunt administrate de organisme statale, regionale ori chiar de instituţii private ori de asociaţii. Administrarea ariilor amenajate are ca scop utilizarea multiplă, iar categoriile internaţionale, precum rezervaţiile biosferei ori bunurile (naturale) ale patrimoniului mondial necesită frecvent cooperarea mai multor instituţii. Astfel, utilizarea majorităţii ariilor din categoria I este plasată sub responsabilitatea guvernului; în unele cazuri protecţia pe termen



lung este garantată prin măsuri adecvate de salvare şi control la care participă guvernul. Parcurile naturale sunt gestionate de administraţii speciale constituite prin acte normative. Gestiunea monumentelor naturale urmăreşte prezervarea acestora faţă de orice perturbaţii artificiale şi aparţine organismelor publice-naţionale ori de alt nivel – unor administraţii proprii ori asociaţiilor fără scop lucrativ, important fiind să se asigure protecţia pe termen lung a elementelor reprezentative. În privinţa categoriei a IV-a, rezervaţii de conservare – aceste teritorii pot fi proprietate de stat ori a altor entităţi la un nivel mai puţin ridicat, a organizaţiilor ori asociaţiilor fără scop lucrativ ori persoanelor fizice şi grupurilor private, cu condiţia să fie aplicate măsuri de salvgardare şi control. Referitor la peisajele terestre ori marine protejate, dacă asemenea teritorii sunt proprietate privată este necesar un control al planificării, în scopul de a asigura perenitatea utilizării teritoriului şi modului de viaţă al locuitorilor săi. Unele forme de ajutor public pot fi necesare pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă în vederea menţinerii calităţii peisajului printr-o gestiune corespunzătoare.1 În cazul regiunilor biologice, gestiunea este orientată către menţinerea mediului în beneficiul societăţilor tradiţionale în scopul de a asigura perenitatea culturii lor. În cadrul categoriei a VIII-a, formele utilizării multiple a unui teritoriu constituie modul de gestionare a tuturor resurselor renovabile utilizate, combinându-le de o manieră ori alta, pentru a răspunde cel mai bine nevoilor ţării. Principiul esenţial al acestui tip de gestionare este asigurarea menţinerii perpetuării productivităţii globale a resurselor teritoriului în cauză. Pentru bunurile naturale ale patrimoniului mondial, Convenţia UNESCO din 16 noiembrie 1972 stabileşte în sarcina statelor părţi să înfiinţeze pe teritoriul său, în măsura în care nu există, unu sau mai multe servicii de ocrotire, de conservare şi de valorificare a patrimoniului natural, prevăzute cu un personal corespunzător şi dispunerii de mijloace care să le permită să îndeplinească obiectivele speciale (art.5 lit. b).

1 Mircea Duţu – op. cit., p.320-321


CAPITOLUL VRĂSPUNDEREA JURIDICĂ SI SANCTIUNILE APLICABILE PENTRU INCALCAREA PREVEDERILOR REFERITOARE LA FONDUL FORESTIER NATIONAL

Încălcarea prevederilor referitoare la fondul forestier atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a persoanei vinovate, potrivit legii.1

Pe lângă sancţiunile contravenţionale prevăzute de Codul silvic şi Ordonanţa de Guvern nr. 96/1998, creşterea alarmantă a faptelor de încălcare a legii cu efecte dezastruoase asupra fondului forestier naţional al ţării, a determinat adoptarea unei reglementări speciale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, prin Legea nr.31/2000. 2 Legea prevede cinci categorii de contravenţii pentru care, în funcţie de gravitatea faptelor comise şi de persoana vinovată se aplică pedeapsa cu închisoare de la 2-6 luni sau amendă. Limitele minime şi maxime ale amenzii contravenţionale variază între 60 lei şi 3000 lei. Aceste limite prevăzute pentru cele cinci categorii de contravenţii se dublează dacă faptele contravenţionale au fost săvârşite în pădurile şi în vegetaţia forestieră cu funcţii speciale de protecţie sau de către proprietarii de păduri ori de personalul silvic cu atribuţii de pază şi protecţie a pădurilor ori a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional. Sancţiunea amenzii contravenţionale se aplică şi persoanelor juridice, caz în care limitele minime şi maxime ale celor cinci categorii de contravenţii, se majorează de cinci ori. Astfel, ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier naţional, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. (art.96 codul silvic) Tăierea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi sau lăstari din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute la art. 6, dacă valoarea pagubei este

1 Daniela Marinescu – op. cit., p 199-2012 Publicată în Monitorul Oficial nr.144 din 06.04.2000


de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă valoarea pagubei este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de 2 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani.Când fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Maximul pedepselor prevăzute la alin. 1-3 se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârşite în următoarele împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o armă sau substanţe chimice periculoase; c) în timpul nopţii; d) în arii forestiere protejate. Tentativa se pedepseşte. Furtul de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale, ori de arbori, puieţi sau lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, din fondul forestier naţional sau de pe terenurile cu vegetaţie forestieră prevăzute la art. 6, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, ori dacă valoarea pagubei este sub această limită, dar fapta a fost săvârşită de cel puţin două ori în interval de 2 ani, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 20 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Când fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 50 de ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. În cazul în care furtul a fost săvârşit în împrejurările menţionate la art. 97 alin. 4, maximul pedepselor prevăzute în alineatele precedente se majorează cu 3 ani.


Mijloacele de transport şi uneltele folosite care au servit la săvârşirea infracţiunii sunt supuse confiscării speciale în condiţiile prevăzute la art. 118 din Codul penal. Tentativa se pedepseşte. Potrivit art. 99 din cod, falsificarea ciocanului silvic de marcat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Folosirea fără drept sau contrar dispoziţiilor legale specifice a ciocanului silvic de marcat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Dacă, pentru marcare, s-a folosit un ciocan silvic de marcat fals ori alte obiecte sau mijloace potrivite, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani. Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare, prin incendiere, a unor păduri de pe suprafeţe întinse de terenuri constituie infracţiune de distrugere calificată care a avut ca urmare un dezastru şi se pedepseşte potrivit dispoziţiilor prevăzute în Codul penal. Distrugerea sau vătămarea arborilor, puieţilor ori lăstarilor prin păşunare în păduri sau zone în care păşunatul este interzis, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Distrugerea sau vătămarea, în orice mod, a jnepenişurilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. Când infracţiunile prevăzute la art. 97 şi 98 sunt săvârşite de personalul silvic cu atribuţii de constatare a infracţiunilor şi a contravenţiilor, maximul pedepselor prevăzute se majorează cu 2 ani. Pe lângă organele de urmărire penală, sunt competenţi să constate infracţiunile prevăzute la art. 96 - 103 pădurarii, brigadierii, şefii districtelor silvice, inginerii şi tehnicienii silvici, de la ocoalele silvice, unităţile silvice, Regia Naţională a Pădurilor şi autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, precum şi alţi angajaţi împuterniciţi de Regia Naţională a Pădurilor şi de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Organele prevăzute la art. 105 au obligaţiile organelor de constatare a infracţiunilor, prevăzute de Codul de procedură penală. Organele de constatare, însoţite de un poliţist, sunt autorizate să identifice şi să inventarieze, la locurile unde se află materialele lemnoase provenite din infracţiuni, cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedură penală privind percheziţia.


Procesul-verbal de constatare a infracţiunii se trimite, în termen de cel mult 5 zile de la data constatării, ocolului silvic de pe raza teritorială a locului unde a fost săvârşită fapta, pentru calcularea pagubei. Şeful ocolului silvic trimite procesul-verbal de constatare a infracţiunii, împreună cu calculul valorii pagubei, procurorului competent, în termen de cel mult 5 zile de la primirea acestuia de la organul constatator. Evaluarea pagubelor cauzate fondului forestier prin infracţiuni şi contravenţii se face potrivit criteriilor şi cuantumurilor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi aprobate prin lege. De asemenea, se stabilesc prin lege şi criteriile de evaluare a pagubelor care se produc din cauza personalului unităţilor silvice, care nu constituie infracţiuni sau contravenţii, în ceea ce priveşte arborii pe picior, puieţii sau lăstarii şi pentru care răspunderea materială este reglementată potrivit legislaţiei muncii. Valoarea pagubelor se recuperează prin organele Ministerului Finanţelor şi se varsă în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor. Ca pedeapsă complementară legea prevede (art.12 din Legea nr.31/2000) că bunurile rezultate ca urmare a săvârşirii faptei contravenţionale, în cazul în care nu se restituie persoanei fizice sau juridice prejudiciate, sunt supuse confiscării şi se reţin. Despre aceste bunuri se va face menţiune în procesul verbal de constatare a contravenţiei. Dintre contravenţiile silvice prevăzute de Legea nr.31/2000 enumerăm, cu titlu de exemplu: ocuparea unor suprafeţe din fondul forestier mai mari decât cele aprobate legal, reducerea suprafeţei fondului forestier naţional sau a terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara acestui fond, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege; tăierea sau scoaterea din rădăcini fără drept, precum şi sustragerea ori însuşirea fără drept de arbori doborâţi sau rupţi de fenomene naturale, ori de arbori, puieţi, lăstari care au fost tăiaţi ori scoşi din rădăcini, cu sau fără drept, de alte persoane, din fondul forestier naţional sau de pe terenuri cu vegetaţie forestieră din afara acestui fond, dacă valoarea pagubei stabilită, conform legii, este de până la 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior; distrugerea ori vătămarea arborilor, puieţilor sau lăstarilor prin păşunare în fondul forestier naţional ori pe terenurile cu vegetaţie


forestieră din afara acestuia; provocarea de incendii prin diferite mijloace în păduri sau în vegetaţia forestieră din afara fondului forestier (sancţionate cu închisoare de la 206 luni sau amendă de la 10-30 milioane lei), aruncarea de ţigări, chibrituri sau alte obiecte aprinse în păduri sau pe alte terenuri cuprinse în fondul forestier naţional ori aprinderea de focuri în păduri la o distanţă mai mică de 100m de limita acestora, în alte locuri decât cele special amenajate şi marcate.


CONCLUZII SI PROPUNERI

Concluzia care se desprinde în urma demersului ştiinţific privind protecţia, administrarea şi gospodărirea fondului forestier naţional ar fi că reglementarea sa legală este absolut justificată, având în vedere complexitatea problemei fondului forestier naţional, care reclamă ocrotirea corespunzătoare a tuturor zonelor privilegiate. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură coordonează, organizează şi îndrumă activitatea de cercetare ştiinţifică şi inginerie tehnologică în domeniu, sprijină dezvoltarea acestora şi urmăreşte folosirea eficientă a rezultatelor obţinute, în vederea fundamentării tehnico-ştiinţifice a măsurilor de gospodărire a pădurilor. De asemenea, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sprijină iniţiativa şi acţiunile instituţiilor publice şi organizaţiilor neguvernamentale vizând apărarea şi dezvoltarea fondului forestier naţional, precum şi gospodărirea raţională, durabilă a ecosistemelor forestiere. Conservarea biodiversităţii şi a peisajului forestier se asigură, în principal, prin constituirea de parcuri naţionale şi alte arii protejate în fondul forestier şi în vegetaţia forestieră din afara acestuia, după caz. Constituirea acestora se face la propunerea institutelor de specialitate şi a altor foruri ştiinţifice, pe baza cercetărilor întreprinse în acest scop, şi se aprobă prin lege. Constituirea, administrarea şi gospodărirea parcurilor naţionale şi a celorlalte arii protejate din fondul forestier se fac de către Regia Naţională a Pădurilor. Personalul din silvicultură, de toate gradele, este obligat să poarte, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, uniforma şi însemnele distinctive stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, care se atribuie gratuit, fără a fi impozitate. Gradele profesionale şi modul de promovare se stabilesc prin statutul personalului silvic, aprobat prin lege. Personalul tehnic silvic este dotat cu armament de serviciu, în conformitate cu reglementările legale în vigoare. În exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier, constatarea contravenţiilor şi a infracţiunilor silvice,


personalul silvic este asimilat personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice. Unităţile de poliţie şi de jandarmerie sunt obligate să sprijine unităţile silvice în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de prevenire şi de combatere a fenomenului infracţional şi contravenţional din silvicultură. Terenurile din fondul forestier proprietate publică de stat sunt scutite de taxe şi impozite. Pentru clădirile amplasate în fondul forestier se achită taxele şi impozitele prevăzute de lege. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură emite regulamente şi instrucţiuni privind gospodărirea durabilă a pădurilor, care se publică în Monitorul Oficial al României, precum şi norme tehnice specifice. Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură prezintă anual Guvernului un raport asupra stării pădurilor. Este imperios necesar ca ariile protejate şi monumentele naturii ce au drept scop ocrotirea fondului forestier naţional să fie declarate prin acte sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamente silvice la propunerea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, pe baza fundamentării ştiinţifice făcute de Academia Română. Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată, pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Ca regulă cu valoare generală, în cuprinsul rezervaţiilor sau asupra monumentelor naturii ar trebui să fie interzisă desfăşurarea oricărei activităţi ce poate duce la degradarea sau modificarea aspectului iniţial al peisajului, al componenţei faunei şi florei sau al echilibrului ecologic, în afară de cazurile în care organul prevăzut de lege va aproba, în mod excepţional şi în baza unor cercetări de specialitate, exercitarea unor astfel de activităţi. Ocrotirea unor suprafeţe reprezentative ale fondului forestier care să nu fi suferit prea mult de pe urma impactelor umane este legată îndeobşte de generaţiile din ultima sută de ani, întrucât abia de la revoluţia ştiinţifică şi tehnică din secolul trecut, acţiunile umane în ambianţă au ajuns atât de intense, încât au reuşit să aducă grave perturbări în mediul natural şi cel modificat de om.


În Europa, prima rezervaţie naturală este considerată pădurea Biolowez, proclamată în secolul al XIV-lea de regele Jagello al Poloniei pentru a proteja specii de animale ameninţate cu dispariţia. Încă din anul 1832 au luat fiinţă şi alte rezervaţii naturale, cum ar fi – “Hat spring rezervation” din statul Arkansas, în 1864, Parcul “Yosemite” din California, iar în 1872 celebrul Yellowstone Park din Munţii Stâncoşi, cea mai frumoasă rezervaţie din lume, cu 3000 de gheizere; au urmat apoi Marele Canion din Amazonia, Parcul Mc. Kinley din Alaska şi Parcul Everglades, Florida. Prima lege de ocrotire propriu-zisă a naturii este considerată în spaţiul german, cea din 1920 a “statului liber” Lippe Detnold, urmată în 1931 de cea a statului Hessen şi legea “imperială” pentru ocrotirea naturii. Potrivit unor estimări, în 1990 erau înregistrate în Europa (exclusiv Rusia) circa 1400 zone protejate, care se întindeau pe aproximativ 36,5 milioane ha. Ocrotirea mediului înconjurător a devenit în prezent, o problemă recunoscută de majoritatea statelor lumii. Au luat fiinţă diferite organizaţii internaţionale: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii – 1948; Fondul Mondial pentru Natura Sălbatică – 1961; Programul “Omul şi biosfera”, lansat de UNESCO în 1970, iar începând cu anul 1968, în cadrul mai multor sesiuni ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost examinate aspecte variate ale poluării mediului înconjurător. Ca o propunere privind protecţia, administrarea, gospodărirea fondului forestier naţional ar fi iniţierea unor noi acte normative în acord cu cerinţele Uniunii Europene care să sancţioneze aspru pe cei care distrug în orice mod mediul înconjurător. De asemenea, fenomenul defrişărilor masive ar trebuie stopat şi ar trebui sancţionaţi sever cei care comit acte de distrugere a pădurilor şi aduc prin aceasta o gravă atingere fondului forestier naţional, punându-i în pericol existenţa. În concluzie, ameninţările asupra fondului forestier naţional sunt extrem de serioase şi de duratǎ şi pot fi prevenite câtuşi de puţin doar prin eforturi susţinute, atât din partea autoritǎţilor, cât şi a cetǎţenilor.

BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII


Berca, Mihai – “Ecologie generală şi protecţia mediului”, Ed. Ceres, Bucureşti 2000 Duţu, Mircea – “Dreptul mediului”, Editura C.H. Beck - Bucureşti 2007Duţu, Mircea – “Dreptul internaţional şi comunitar al Mediului”, Ed. Economica, 1995 Duţu, Mircea – “Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos”, Revista “Dreptul” nr.9-12/1990 Făinişi, Florin – “Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book 2005Ghinea, L. – “Apărarea naturii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1978 Ivanovici, V. – “Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional”, Revista “Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător” nr.2/1976 Lupan, Ernest – “Dreptul Mediului”, Ed. Lumina Lex, 1993Marinescu, Daniela – “Tratat de dreptul mediului”, Ediţia a II-a revizuită şi adaptată, Editura Universul Juridic 2007 Marinescu, Daniela – “Dreptul mediului înconjurător”, Ed. Şansa, Bucureşti 1996 Mohan, Gheorghe; Ardelean, A. – “Ecologie şi protecţia mediului”, Ed.Scaiul, Bucureşti 1993 Neacşu, P. – “Ecologie şi protecţia mediului înconjurător”, Univ. din Bucureşti, Facultatea de Biologie, Curs, 1984 Negruţ, Vasilica – “Dreptul Mediului înconjurător”, Editura Fundaţiei Academice « Danubius », Galaţi, 2003 Negruţ, Vasilica - "Dreptul comunitar al mediului", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006Răducan, Oprea – “Dreptul mediului înconjurător“ , Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos” – Galaţi 2006 Soran, V.; Borcea, Margareta – “Omul şi Biosfera”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1985 Taniuc, N.; Boşcaiu, N.; Filipescu, Al. – “Ocrotirea naturii în prezent şi în perspectivă”, 1975 Tănase, P. – “Ecologie internaţională”, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti 1992 Ţurlea, Stelian – “S.O.S. Natura în pericol”, Ed. Politică, Bucureşti 1989 “Micul Dicţionar Enciclopedic”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti


Lucrarea "Liniile directoare pentru categoriile de management ale ariilor protejate", realizată de către UICN.

2. LEGISLAŢIE

Legea protecţiei mediului nr.137/29.12.1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.304 din 30.12.1995, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.70 din 17.02.2000O.U.G. nr. 91/din 20 iunie 2002, pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 28 iunie 2002Ordonanţa de Urgenţă nr. 64/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 29 iunie 2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publiceLegea nr. 294 din 27 iunie 2003, privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 91/2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 14 iulie 2003 Codul silvic din 30 ianuarie 1969, publicat în Buletinul Oficial nr. 22 din 8 februarie 1969, modificat prin Legea nr.26/1996 publicată în Monitorul Oficial nr. 93 din 8 mai 1996O.U.G. nr.236/24.11.2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice, publicată în Monitorul Oficial nr.625/4.12.2000 Legea pentru protecţia monumentelor naturii nr.213 din 7 iulie 1930, publicată în M.Of. nr.148 din 7 iulie 1930Legislaţia montană – Regulamentul Parcului Naţional RetezatLege nr. 400 din 7 octombrie 2003 privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 31 ianuarie 2003, pentru finanţarea Proiectului de dezvoltare forestieră, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 739 din data de 22 octombrie 2003 Alte reglementări în domeniul silvic:


10. Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice; 11. O.G. nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier, republicată în Monitorul Oficial nr. 122 din 26.02.200312. H.G. nr. 2293/2004 privind gestionarea deşeurilor rezultate în urma procesului de obţinere a materialelor lemnoaseO.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicatăLegea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere H.G. nr. 85/2004 pentru aprobarea Regulamentului de vânzare a masei lemnoase de către deţinătorii de fond forestier proprietate publică, către agenţii economici O.G. nr.59/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestierăLegea nr. 103/1996 privind fondul cinegetic si protecţia vânatuluiLegea nr. 141/1999, de aprobare a OG nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic si administrarea fondului forestierOG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor aprobată prin legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioareHG nr. 155/2002 privind aprobarea conţinutului-cadru al studiului pentru fundamentarea înfiinţării perdelelor forestiere de protecţieO.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvicOrdinul MAPDR nr. 729/29.07.2005 pentru aprobarea Metodologiei de atestare a experţilor care certifică, din punct de vedere tehnic, calitatea lucrărilor de amenajare a pădurilor şi a studiilor de transformare a păşunilor împădurite şi a Metodologiei de atestare a şefilor de proiect pentru lucrări de amenajare a pădurilor şi studii de transformare a păşunilor împăduriteOrdinul MAPDR nr. 639/14.07.2005 pentru aprobarea Metodologiei de autorizare a unităţilor specializate să elaboreze amenajamente silvice, studii sumare de amenajare şi studii de transformare a păşunilor împăduriteOrdinul MAPDR nr. 217/15.04.2005 pentru înlocuirea anexei nr. 1 la O MAPDR nr. 257/2004 privind componenţa Comisiei de atestare a agenţilor economici în activitatea de exploatare forestieră şi aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea


Comisiei de atestare a agenţilor economici în activitatea de exploatare forestierăOrdinul MAPDR nr. 392/01.06.2005 pentru modificarea art. 1 din O MAPDR nr. 391/2003 privind predarea spre exploatare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică a statului, care face obiectul vânzării de către Regia Naţională a Pădurilor, cu modificările ulterioareOrdinul MAPDR nr. 203/11.04.2005 pentru aprobarea preţurilor de referinţă pentru anul 2005, pe baza cărora se stabileşte contravaloarea materialelor lemnoase care nu se găsesc, la a cărei plată este obligat contravenientul în cazurile de aplicare a sancţiunilor prevăzute de art. 4 alin (1) lit. g) din HG nr. 427/2004 privind aprobarea Normelor privind circulaţia materialelor lemnoase şi controlul circulaţiei acestora şi al instalaţiilor de transformat lemn rotund Ordinul MAPDR nr. 758/18.10.2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind confecţionarea dispozitivelor de marcat materialul lemnos rotund, cioplit sau ecarisat şi folosirea acestor dispozitiveOrdinul MAPDR nr. 545/07.09.2004 (nr. 367/27.09.2004 MAI) privind Condiţiile şi Regulamentul de autorizare a administraţiei pieţelor, târgurilor, oboarelor, a burselor de mărfuri şi altele asemenea, pentru comercializarea materialelor lemnoaseOrdinul MAPDR nr. 616/23.08.2004 privind aprobarea Normei tehnice pentru punerea în valoare şi exploatarea exemplarelor de cireş din arboretele de amestecOrdinul MAPDR nr. 547/03.08.2004 privind stabilirea suprafeţelor din fondul forestier naţional exceptate de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamenteHotărârea de Guvern nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor- Romsilva, publicată în M. Of. nr. 678 din 26.09.2003.

Documents

119817617 Protectia Si Administrarea Fondului Forestier National