24

SISTEMUL IMUNITAR

Sistemul imunitar este mecanismul de aparare al organismului impotriva bolilor si a

infectiilor. In mod natural, o disfunctie a sistemului imunitar se afla la baza unei liste lungi de

afectiuni ale sistemului imun.

Sistemul imunitar este cel mai puternic si mai eficient mecanism de auto-aparare

impotriva unei mari varietati de microorganisme. In momentul in care sistemul imun intalneste

unul se activeaza si il distruge in intregime. Exista o serie de bacterii periculoase, virusuri si

organisme straine care au un potential mare de a declansa infectii letale la om. Sistemul imun

produce anticorpi speciali pentru fiecare dintre aceste microorganisme. Astfel, daca nu ar exista

sistemul imunitar, oamenii ar fi victime sigure ale diverselor infectii. Totusi, o disfunctie a

sistemului imunitar in exces poate duce la aparitia unor afectiuni.

FIZIOLOGIA SISTEMULUI IMUN

Imunitatea – Definitii:

D1. Condiţie în care organismul, în contact cu un agent patogen (microbian sau de altă

natură) nu contractează în mod specific starea patologică (boala) indusă de agentul patogen

respectiv;

D2. Totalitatea mecanismelor de aparare impotriva microorganismelor invazive (bacterii,

virusuri,paraziti) si a structurilor non-self.

Imunitatea organismului este un sistem complex si dezvoltat, cu o misiune simpla

aceea de a cauta si de a distruge “invadatorii” care pun in pericol sanatatea organismului. Atunci

cand o persoana se naste cu un sistem imunitar deficitar, lipsa unor enzime de baza conduce la

acumularea unor deseuri toxice la nivelul celulelor imunitare, iar in final, la moartea acestora.

Procesele si structurile biologice ale sistemului imunitar nu au doar rolul de a detecta

diversii agenti patogeni (de la virusuri, pana la paraziti intestinali), ci si de a-i distinge de

tesuturile sanatoase ale organismului.

Imunitatea innascuta nespecifica: structuri si mecanisme cu rol protector (tegumente,

mucoase, enzime din secretii exocrine – lizozimul, bactericidina),pH-ul secretiei gastrice,

temperatura corpului ce ofera conditii precare de dezvoltare unor microorganisme, presiunea

24

mare a O2 in alveolele pulmonare ce inhiba dezvoltarea germenilor anaerobi,nivelul

cortizolemiei ce influenteaza raspunsul inflamator si rezistenta la infectii.

Imunitatea innascuta specifica: rezistenta unui organism fata de anumiti agenti

microbieni care il particularizeaza de alte organisme din aceeasi populatie sau specie, sensibile la

actiunea acelor agenti microbieni.

Atunci cînd rezistenţa caracterizează toţi membrii unei specii, aceasta nu este o condiţie

de imunitate, ci o lipsa de susceptibilitate a speciei, sau lipsă de agresivitate a agentului

microbian.

Imunitatea dobandita: condiţia organismului care prezintă o stare de rezistenţă specifică

faţă de un anumit agent patogen microbian. Această rezistenţă se poate instala activ, ca imunitate

naturala, în urma contactului cu diferite microorganisme, sau artificiala, în cazul administrării de

antigene sub forma vaccinurilor.

Imunitatea naturala dobandita in mod pasiv: este consecutivă pasajului anticorpilor

materni la făt.

Imunitatea dobandita artificial: se poate instala în mod pasiv, în urma administrării de

seruri imune sau anticorpi preformaţi.

Antigenul: este orice substanţă de origine endogenă sau exogenă capabilă să declanşeze

un raspuns imun.

Raspunsul imun: implică în mod absolut necesar stimularea şi proliferarea limfocitelor

antigen-specifice şi sinteza unor molecule de recunoaştere a antigenului, reprezentate de

anticorpi şi/sau receptori membranari.

O substanţă este antigenică dacă ea declanşează un răspuns imun şi reacţionează specific

cu anticorpii sau receptorii membranari apăruţi în timpul răspunsului imun.

Răspunsul imun se derulează în trei secvenţe:

1.Selecţia clonală este etapa în care sînt selectate de către antigen doar acele limfocite

capabile să recunoasca antigenul, denumite limfocite antigen-specifice.

24

O clonă limfocitară este o populaţie de limfocite capabilă să recunoasca un singur tip de

antigen, datorită prezenţei pe suprafaţa membranei celulare a unui singur tip de receptor pentru

antigen.

2.Activarea clonală: activarea metabolismului intermediar al limfocitelor selectate;

3.Expansiunea clonală: proliferarea celulelor selectate şi activate metabolic; consecinţă:

creşterea numărului limfocitelor din clona stimulată de antigen.

Antigenul: caracter imunogen; imunogenitatea este complementară unei alte calităţi a

antigenului, specificitatea: capacitatea antigenului de a reacţiona specific numai cu receptorii

antigenici solubili (anticorpi) sau membranari, apăruţi ca urmare a stimulării antigenice.

Antigenele se împart în două categorii: antigenele complete sau imunogenele şi

antigenele incomplete sau haptenele.

Imunogenele: antigene caracterizate de imunogenitate şi specificitate. Ele sînt

timodependente şi timoindependente.

Antigenele complete timodependente declanşează fie răspuns imun de tip celular, fie

răspuns imun de tip umoral; apariţia răspunsului imun este condiţionată de implicarea lifocitelor

T helper (LTH) într-un proces complex de cooperare intercelulară. Majoritatea antigenelor

aparţin acestei categorii, fiind de natură proteică.

Antigenele complete timoindependente sînt capabile să declanşeze doar răspuns imun

de tip umoral, ele stimulînd direct limfocitele B, independent de prezenţa LTH. Ele reprezintă o

categorie minoritară de antigene.

Antigenele incomplete (haptenele) sînt substanţe cu greutate moleculară mică sau foarte

mică incapabile să declanşeze un răspuns imun în lipsa cuplării cu o macromoleculă complexă şi

intens imunogenă, denumită purtător sau carrier. Haptenele au numai specificitate, nu şi

imunogenitate. Un antigen complet este alcătuit dintr-o componentă haptenică, responsabilă de

specificitatea antigenului, denumită determinant antigenic şi de o componenta carrier, întreg

ansamblul haptenă-carrier fiind responsabil de imunogenitatea antigenului.

ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUN

Sistemul imun cuprinde două compartimente:

24

1. Compartimentul central: alcătuit din măduva hematogenă (unde se produc şi

maturează limfocitele B şi se produc limfocitele T) şi din timus, sediul maturării limfocitelor T şi

2. Compartimentul periferic: reprezentat de ţesutul limfoid capsulat şi necapsulat.

Splina şi ganglionii limfatici alcătuiesc ţesutul limfoid capsulat şi reprezintă sediul derulării celei

mai mari părţi a răspunsului imun. Ariile timodependente ale organelor limfoide secundare

capsulate, populate de limfocite T, sint: paracortexul ganglionar si stratul limfoid periarteriolar

intern al splinei. Ariile bursodependente, populate de limfocite B, ale acestor structuri sint:

cortexul ganglionar si stratul periarteriolar extern al splinei. Celulele B sint dispuse in aglomerari

denumite foliculi.

Ţesutul limfoid necapsulat este localizat la nivelul epiteliului digestiv, bronşic şi la nivel

cutanat.

CELULE IMPLICATE IN REALIZAREA RASPUNSULUI IMUN

Celulele din sîngele periferic implicate în geneza răspunsului imun se regăsesc în

formula leucocitară astfel: neutrofile 62%, eozinofile 2,3%, bazofile 0,4%, monocite 5,3%,

limfocite 30%. Dintre acestea, unele îndeplinesc rol de celule prezentatoare de antigen, şi sînt

profund implicate în diverse etape ale răspunsului imun, iar altele au rol auxiliar în acest proces,

fiind implicate însă în tipuri particulare de răspuns imun, cum este apărarea antiparazitară în

cazul eozinofilelor sau reacţiile de tip alergic în cazul bazofilelor şi mastocitelor.

Macrofagele sînt celule produse la nivelul măduvei hematogene. Forma circulantă a

acestora e reprezentată de monocite, care după ce tranzitează pentru numai 12-24 de ore torentul

circulator, ajung în ţesuturi. Macrofagele se întîlnesc în alveolele pulmonare, splină, ganglionii

limfatici, măduva hematogenă, sinusoidele hepatice, cavitatea sinovială, ţesutul conjunctiv,

rinichi, creier.

Neutrofilele reprezintă 95% din granulocitele circulante. Au durată de viaţă scurtă (2-3

zile) si conţin un întreg arsenal de proteine stocate în granulaţii lizozomale.

Eozinofilele: celule cu slabe performanţe fagocitare care reprezintă 2-5% în formula

leucocitară a sîngelui periferic. Ele sînt totuşi capabile de a distruge microorganisme endocitate

şi joacă un rol important în apărarea antiparazitară.

24

Bazofilele si mastocitele sunt celule implicate în realizarea răspunsului imun, dar nu sînt

celule prezentatoare de antigen. Bazofilele sînt foarte puţin numeroase în sîngele periferic, ele

reprezentînd numai 0,2% din leucocitele circulante. Mastocitele sunt celule extrem de

asemănătoare bazofilelor din punct de vedere funcţional; se găsesc doar la nivelul mucoaselor şi

ţesutului conjunctiv, fiind clasificate din acest motiv în două categorii: mastocite ale mucoaselor

şi mastocite ale ţesutului conjunctiv. Prima categorie pare T-dependentă, în timp ce cea de a

doua categorie de mastocite proliferează independent de limfocitele T.

Limfocitele B au capacitatea de a capta antigenele solubile şi nu pe cele de tip

corpuscular. Reprezintă 15-20% din totalul limfocitelor periferice. Ele sînt puţin recirculate şi au

durată scurtă de viaţă.

Limfocitele T reprezintă o clasă celulară foarte heterogenă,în cadrul căreia se descriu

patru subclase de limfocite T: helper, citotoxice, supresoare şi contrasupresoare. Limfocitele T

reprezintă 60-80% din totalul limfocitelor periferice şi au o durată de viaţă mare (ani, zeci de

ani), ele fiind intens recirculate.

Afectiunile sistemului imunitar pot fi bolile autoimune, bolile inflamatorii si cancerul.

Imunodeficienta se petrece atunci cand sistemul imunitar nu este suficient de activ, instalandu-

se infectiile recurente care pun viata in pericol. Pe de alta parte, bolile autoimune sunt cauzate de

un sistem imunitar hiperactiv, care isi ataca propriile tesuturi, confundandu-le cu agentii

patogeni. Boli autoimune comune sunt tiroidita Hashimoto, artrita reumatoida, diabetul melitus

de tip 1 sau lupusul eritematos sistemic.

AFECTIUNILE SISTEMULUI IMUNITAR

Afectiunile sistemului imunitar se caracterizeaza in functie de activitatea acestui sistem.

Un sistemul imunitar cu activitate in exces poate avea acelasi potential de a determina diferite

afectiuni ca si un sistem imunitar deficitar. Mai jos este prezentata o lista de afectiuni ale

sistemului imunitar, in functie de activitatea acestuia.

Afectiunile sistemului imunitar:

Sistem imun cu activitate scazuta:

deficientele sistemului imun;

SCID (Sindromul Imunodeficientei Severe Combinate);

24

SIDA (Sindromul Imunodeficientei Umane Dobandite – manifestare a infectie cu

HIV). 

Sistemul imun cu activitate exagerata:

Alergiile (alimentare, medicamentoase, la intepaturile de insecte, la anumite

substante);

Anafilaxia;

Astmul;

Afectiunile autoimune 

Alte afectiuni ale sistemului imunitar:

Sindomul Chediack-Higashi;

Imunodeficienta comuna variabila;

Febra fanului;

Eruptiile cutanate;

Infectia cu HTLV (virusul leucemiei cu celule T a adultului);

Sindromul de hiperglobulinemie IgE;

Sindromul de hiperglobulinemie IgM;

Imunodeficienta primara;

Deficienta selectiva de IgA;

Alergiile cutanate;

Agamaglobulinemia legata de X.

Acesta este cel mai mare grup de afectiuni ale sistemului imunitar si cuprinde o varietate

de boli care suprima activitatea sistemului imun. Deseori, cauza deficientei imune este o

afectiune cronica nedescoperita. Simptomele afectiunilor sistemului imunitar pentru deficienta

imuna sunt aceleasi cu cele ale bolii care le determina. 

SCID (Sindromul imunodeficientei severe combinate)

Sindromul imunodeficientei severe combinate este o afectiune imunitara ereditara.

Aceasta boala genetica produce disfunctii grave la nivelul sistemului imunitar, bebelusii

nereusind sa supravietuiasca pana la varsta de 1 an. Transplantul de maduva poate

vindeca anumite forme ale bolii.Cauzele SCID-ului sunt o serie de anomalii genetice,

24

aflate in mod special pe cromozomul X. Mai multe tipuri de infectii recurente sunt

frecvente la pacientii cu SCID. In plus, ei au predispozitie

pentru meningita, pneumonie, rujeola, varicela, candida orala, afectiuni virale respiratorii,

boli sanguine. Afectiunile sistemului imunitar la copiii cu SCID devin evidente in jurul

varstei de 3 luni. 

Virusul imunodeficientei umane HIV si SIDA

Virusul HIV infecteaza si distruge celulele sistemului imunitar care lupta in mod normal

cu infectiile. Pe masura ce numarul anticorpilor scade, vulnerabilitatea in fata infectiilor

creste, pana in punctul in care se poate instala decesul.

SIDA este o deficienta severa a sistemului imunitar si o cauza importanta de deces in

toata lumea. SIDA apare in stadiul tardiv al infectiei cu HIV si determina colapsul

complet al sistemului imunitar. SIDA este considerata o afectiune amenintatoare de viata

cu transmitere sexuala, dar care poate fi trasmisa si pe alte cai de transfer sanguin.

Sansele de supravietuire ale pacientilor cu SIDA sunt neglijabile, daca boala este

diagnosticata intr-un stadiu avansat. Afectiunile simptom ale deficitului imun in cazul

SIDA merg de la raceala comuna pana la afectiuni severe cum sunt pneumonia

si cancerul. 

HTLV (virusul leucemiei cu celule T a adultului)

Virusurile limfotrofice umane, HTLV-I si HTLV-II afecteaza serios sistemul imun uman.

Au o incidenta mare la persoanele care folosesc droguri si la cele cu multiplii parteneri

sexuali. Pacientii cu ulcere genitale si istoric de sifilis sunt de asemeni predispusi la

infectia cu HTLV. Modul de transmitere al HTLV este prin contact sexual, transfuzii de

sange si in timpul sarcinii. 

Alergiile

Alergiile pot fi definite ca o exagerare a raspunsului imun la o substanta in mod normal

inofensiva. Exista o multitudine de alergii cum sunt cele la polen, spori de

mucegai, latex si anumite alimente ca arahidele sau medicamente cum este penicilina.

Deseori, exista mai mult de un alergen responsabil pentru inducerea reactiilor alergice la

o persoana. Desi simptomele alergiilor sunt in general usoare, interventia medicala este

recomandata pentru descoperirea cauzei ascunse. 

24

Alergiile apar ca efect al reactiei imunitare exagerate in contact cu o substanta straina

organismului, care nu este in sine amenintatoare pentru sanatate. Anumite alimente,

particulele de polen sau acarienii sunt alergenii cei mai comuni. Simptomele alergiilor

sunt dificultatile de respiratie, iritatiile ochilor, eruptiile cutanate, congestia nazala, greata

si varsaturile. Evitarea alergenilor este cea mai buna cale de control al manifestarilor

alergiilor

Anafilaxia

Anafilaxia este o forma de alergie extrema. In aceste conditii, alergenul actioneaza ca un

declansator si determina o serie de reactii fizice la pacient. Anafilaxia poate fi o urgenta

medicala, daca nu este diagnosticata si tratata la timp. 

Astmul

Astmul este o afectiune in care sistemul imunitar devine hiperactiv la nivelul cailor

respiratorii. Persoanele care sufera de aceasta boala experimenteaza episoade periodice

de constrictie a cailor aeriene (bronhospasm), cand procesul respiratiei este semnificativ

ingreunat. Alergenii, iritantii sau orice stimulanti cum ar fi activitatea fizica pot declansa

inflamatia si induce o serie de simptome severe la pacient. Simptomele astmului

includ wheezing (respiratie suieratoare), tuse, dispnee, constrictie toracica. Majoritatea

pacientilor diagnosticati cu astm prezinta inflamatii recurente in zona cailor respiratorii.

Tratamentul pentru astm include inhalarea zilnica de corticosteroizi, care diminueaza

hiperactivitatea sistemului imunitar si inflamatiile produse de acesta. Astmul 

Afectiunile autoimune

Afectiunile autoimune reprezinta un grup de afectiuni ale sistemului imun in care celulele

sistemului imun intepreteaza gresit semnalele si declanseaza un atac asupra propriilor

celule. Afectiunile autoimune pot determina imbolnaviri serioase la pacient. Lista

acestora este foarte lunga. Ca raspuns la un stimul necunoscut, sistemul imunitar poate

incepe sa produca anticorpi care, in loc sa lupte cu infectiile, ataca tesuturile

organismului. Tratamentul bolilor autoimune vizeaza in special reducerea activitatii

sistemului imunitar. Cele mai frecvente dintre acestea sunt:

Diabetul melitus de tip 1

24

Anticorpii ataca si distrug celulele care produc insulina in pancreas.

Bolile inflamatorii intestinale

Sistemul imunitar ataca peretele intestinelor, cauzand episoade de diaree, sangerari

rectale, miscari anormale intestinale, crampe abdominale, febra si scadere in greutate.

Colita ulcerativa si boala Crohn sunt doua forme importante de boli inflamatorii

intestinale.

Artrita reumatoida

Anticorpii produsi de sistemul imunitar ataca tesuturile care acopera incheieturile,

aparand inflamatii, umflaturi si durere. Netratata, artrita reumatoida afecteaza permanent

si iremediabil articulatiile.

Lupusul eritematos sistemic 

Persoanele care sufera de lupus produc anticorpi care pot ataca orice tesut al corpului

incheieturile, plamanii, celulele sangvine, nervii sau rinichii sunt afectati de cele mai

multe ori. Tratamentul presupune administrarea unei doze zilnice de prednison, pentru

reducerea activitatii sistemului imunitar.

Scleroza multipla

In acest caz, sistemul imunitar ataca celulele nervoase, cauzand simptome precum dureri

cronice, pierderea vederii, slabiciune corporala, coordonare incetinita a miscarilor sau

spasme musculare, evoluand treptat pana la paralizia completa si moartea prin asfixie.

Sindromul Guillan-Barre

Sistemul imunitar ataca nervii care controleaza musculatura membrelor inferioare, mai

rar a mainilor sau a trunchiului superior. Slabiciunea corporala se instaleaza, de multe ori

la un grad inalt de severitate. Filtrarea sangelui printr-o procedura numita plasmafereza

este tratamentul principal pentru sindromul Guillan-Barre.

Psoriazisul

Celulele hiperactive ale sistemului imunitar numite celulele T se acumuleaza in piele, se

reproduc cu rapiditate si produc plagi scuamoase la nivel cutanat.

24

Tiroidita Hashimoto

Anticorpii ataca glanda tiroida, distrugand gradual celulele care secreta hormonii

tiroidieni.

Sindromul Chediack-Higashi

Acest sindrom este o afectiune rara, cu transmitere autozonal recesiva determinata de o

mutatie a genei LYST. Acest sindrom afecteaza toate organele majore si le altereaza

functionarea. Distruge celulele sistemului imun si il fac ineficient impotriva

microorganismelor si a altor invadatori. Astfel, pacientul sufera de infectii recurente.

Trasplantul de maduva osoasa este cel mai eficient si de succes tratament pentru pacientii

cu sindrom Chediack-Higashi sever. Alternativ, vitaminele pentru intarirea sistemului

imun pot fi luate, pentru cazurile mai putin severe.

Imunodeficienta comuna variabila

Acest sindrom apare datorita unui numar redus de anticorpi in organism. Aceasta

afectiune apare aproape intotdeauna la persoanele adulte. Desi afectiunea poate fi

prezenta de la nastere, simptomele nu apar pana cand persoana nu devine adulta.

Simptomele includ infectii bacteriene ale urechii, sinusurilor, bronhiilor si plamanilor. De

asemeni, deseori pot apare tumefieri dureroase ale articulatiilor, gleznei, cotului si

pumnului. Unii pacienti pot raporta de asemeni, si marirea de volum a nodulilor limfatici

si splinei. Pe fondul unui defect congenital, sistemul imunitar produce prea putini

anticorpi pentru a lupta eficient cu infectiile. Copiii cu acest diagnostic sufera infectii

frecvente ale urechilor, plamanilor, nasului, ochilor etc.

Febra fanului

Febra fanului este similara cu alergiile la substante purtate de aer ca polenul, sporii de

mucegai sau chiar scuamele animalelor. Simptomele includ secretii nazale abundente,

lacrimare oculara, stranut. Febra la fan se mai numeste si rinita alergica si afecteaza un

numar foarte mare de oameni. 

Urticaria

Urticaria este raspunsul pielii la un alergen. In acest caz alergenul este reprezentat de

alimente sau unele plante. Eruptia aparuta la suprafata pielii este o reactie la acest

24

alergen. Deseori acestea sunt pruriginoase, de forma rotunda sau aplatizate. In afara de

eruptia cutanata pruriginoasa, alte simptome includ tumefierea buzelor, limbii si fetei. 

Sindromul de hiperglobulinemie IgE

Sindomul hiperimunoglobulinemiei IgE este un grup ce cuprinde mai multe afectiuni

imune. Afectiunea se caracterizeaza prin infectii stafilococice recurente si eruptii

cutanate, similare eczemei. Este o afectiune genetica, iar transmiterea poate fi dominanta

sau recesiva. Persoanele cu hiper-IgE dominant nu sunt capabile sa piarda dantura de

lapte si astfel au doua randuri de dinti.

Sindromul hiperglobulinemie IgM

Sindromul acesta este o imunodeficienta rara. In cazul ei, sistemul imunitar esueaza in

producerea a doua tipuri deanticorpi, IgA si IgG. Cauza acestei afectiuni este o gena

deficienta in celulele T. Datorita acestui defect, celulele B nu primesc semnalul de

producere a anticorpilor IgA si IgG si astfel, continua sa produca doar anticorpi IgM.

Imunodeficienta primara

Acestea sunt un grup de afectiuni ale sistemului imunitar datorat unor anomalii genetice;

in aceste cazuri, pacientii se nasc cu un sistem imunitar deficient. Simptomele si efectele

sunt aceleasi ca si in cazul SIDA, dar spre deosebire de SIDA cauza nu este dobandita. 

Deficienta selectiva de IgA

Aceasta este un tip special de imunodeficienta in care sistemul imun esueaza sa genereze

anticorpi de tip IgA. Acesti anticorpi protejeaza organismul impotriva infectiilor

membranelor mucoase de la nivelul gurii si din tractul digestiv. Evident, in lipsa lor,

organismul este expus la anumite tipuri de infectii ale mucoaselor.

Alergiile cutanate

Acestea sunt similare cu orice alte alergii, doar ca raspunsul imunologic se exprima prin

piele. Alergiile cutanate sunt un raspuns exagerat al sistemului imunitar la anumite

substante daunatoare. Alergiile cutanate se caracterizeaza prin aparitia unor eruptii rosii si

pruriginoase. 

Agamaglobulinemia legata de X

24

Aceasta este o afectiune genetica in care abilitatea organismului de a lupta impotriva

infectiilor este afectata. Sistemul imunitar nu produce suficienti anticorpi pentru a lupta

impotriva infectiilor. Astfel apar o multitudine de infectii.

Afectiunile sistemului imunitar descrise mai sus reprezinta doar cele mai importante

afectiuni. In afara de cele mentionate mai sus, exista mai multe imunodeficiente genetice sau

dobandite care afecteaza milioane de oameni in toata lumea. Intrucat sistemul

imunitar protejeaza organismul uman de diferite infectii si boli, sunt necesare eforturi pentru

intarirea lui.

Sistemul imunitar mai poate fi afectat de anumite medicamente sau boli. Imunodeficienta

este de multe ori prezenta la nastere, din cauza unei afectiuni ereditare. Cateva exemple comune

sunt:

Imunodeficienta indusa de medicamente. Medicamentele care suprima activitatea

sistemului imunitar predispun imbolnavirilor grave cauzate de infectii.

Boala grefa contra gazda. Dupa efectuarea unui transplant de maduva, celulele

sistemului imunitar ale donatorului pot ataca tesuturile persoanei care beneficiaza de

transplant. Prednisonul si alte medicamente imunosupresoare pot ajuta organismul-gazda

sa accepte celulele imunitare ale donatorului.

Diferenţa dintre imunitate şi imunodeficienţă

Imunitatea reprezintă proprietatea organismului de a se apăra de diverşi agresori externi

(bacterii,

viruşi, paraziţi, ciuperci) prin intermediul unor celule şi al anticorpilor specifici (produşi de alte

celule specializate); se induce, deci o stare de rezistenţă specifică faţă de acţiunea unui agent

inductor de boală.

Imunodeficienţa congenitală sau dobândită în cursul vieţii reprezintă o stare anormală,

patologică, ce se manifestă prin disfuncţii, reduceri ale capacităţii de apărare a organismului.

Imunodeficienţa câştigată apare, insă ca urmare a unei cauze externe care acţionează asupra

sistemului imunitar. Una din cele mai importante cauze ale imunodeficienţei câştigate este

infectarea cu virusul HIV. Imunodeficienţa se exprimă în diverse niveluri de gravitate si poate

ataca diverse componente ale sistemului imunitar.

Sistemul Imunitar

24

Sistemul imunitar constituie un întreg complex de apărare a organismului împotriva

agenţilor infecţioşi, străini de organism; numărul agenţilor infecţioşi cu care s-a confruntat şi se

poate confrunta organismul uman este foarte mare. În evoluţia speciei umane contactul cu agenţii

infecţioşi a constituit şi constituie un permanent factor de presiune care a determinat şi determină

selectarea răspunsului imunitar convenabil supravieţuirii speciei.

Organismul este obligat să facă faţă multor agresori:

- microbi (bacterii, viruşi, paraziţi, ciuperci)

- celule străine (de exemplu, cele transplantate - grefe)

- celule care prin transformare malignă (canceroasă) devin "străine" şi deci devin ţinta

apărării imune.

Sistemul imunitar este capabil să repereze, să recunoască şi să identifice agresorii,

preluându-şi sarcina de a-i distruge sau de a le neutraliza acţiunea.

VIRUSUL IMUNODEFICIENŢEI UMANE DOBÂNDITE (HIV)

Date generale

Infectia cu Virusul Imunodeficientei Umane (HIV) este o afectiune contagioasa, specific umana,

caracterizata printr- o evolutie stadiala, cu semne initiale de infectie acuta, clinic reversibile,

urmate de o lunga perioada de latenta, cu o stare de sanatate aparenta si cu reexprimare clinica

finala progresiva. HIV este virulul ce produce Sindromul Imunodeficientei Dobandite .

Totusi a fi infectat cu HIV nu inseamna a avea SIDA.

SIDA este ultimul stadiu si cel mai sever stadiu al infectiei cu HIV. Unii oameni traiesc cu

infectia cu virus HIV multi ani, chiar 10 ani pana a avea SIDA. Odata cu patrunderea virusului

HIV in organism, acesta infecteaza un grup de celule numite limfocite CD4+. Aceste celule albe

sanguine reprezinta o parte importanta a sistemului imunitar, care ajuta organismul in lupta cu

infectiile. Prin infectarea si distrugerea limfocitelor CD4+ de catre HIV sistemul imunitar devine

mai putin capabil sa se lupte impotriva infectiilor.

Etiologie

Infecţia HIV este determinată de Virusul Imunodeficientei Umane. HIV (HIV - Human

Immunodeficiency Virus), care face parte din familia Retroviridae , genul Lentivirus. Virusul

HIV se subdivizează în două tipuri: HIV-1 şi HIV-2 care se deosebesc structural şi antigenic.

HIV-1

• mai virulent;

24

• responsabil de epidemia globala actuala;

• severitatea infectiei variaza de la o persoana la alta;

HIV-2

• descoperit initial in vestul Africii;

• transmiterea sa nu este atat de usoara ca in cazul HIV-1;

• genomul sau este mai inrudit cu genomul SIV decat in cazul HIV-1.

Istoric

Virusul imunodeficienţei umane a fost izolat şi descoperit în 1983 de Prof. Luc

Montagnier si colaboratorii săi din Institutul „Pasteur” din Franta, de la pacienţii cu adenopatii

axilare, inghinale, cervicale, iar în 1984 Prof. Robert Gallo si colaboratorii de la Laboratorul din

Betsheda (SUA) au izolat acelasi virus din limfocitele sîngelui periferic de la bolnavii cu SIDA

în stadii diferite ale bolii. Ambele virusuri izolate erau identice şi OMS în 1985 a aprobat

denumirea unică de HIV cu subtipurile: HIV-1 – cu repartiţie mondială şi HIV-2 – limitat în

Africa de vest.

Viabilitatea virusului HIV:

sensibil în mediul exterior;

se distruge uşor la aplicarea dezinfectanţilor chimici cunoscuţi (hipoclorid de

sodiu 0,5%, alcool etilic 70%.);

sensibil la iradierea ultravioletă solară şi artificială,

la uscarea plasmei la temperatura 23-27°C activitatea virală se menţine 7 zile;

la 30°C – se distruge in 3 zile; la 55°C – in 5 ore;

în mediul lichid la temperatura camerei activitatea se menţine pînă la 15 zile;

în plasma şi spermă congelată este viabil mulţi ani;

la 56°C – se inactivează în 30 minute, la 70-80°C – în 10 minute;

la prelucrarea cu alcool etilic 70% - se inactivează într-un 1 minut;

Actiunea virusului HIV in organismul uman

Virusul Imunodeficienţei Umane atacă direct sistemul imunitar, sistemul de apărare al

organismului care de regulă înlătură, elimină mulţi agenţi infecţioşi, asigurându-i protecţie, stare

24

de rezistenţă de-a lungul vieţii. Distrugând treptat sistemul de apărare, virusul imunodeficienţei

umane este cauza principală, deşi indirectă, a tuturor complicaţiilor care apar ulterior. Virusul nu

omoară prin acţiune directă, ci prin intermediul unor microorganisme, prezente in mediul

exterior, care găsesc în organismul infectat şi lipsit de apărare "o pradă uşoară".

Virusul HIV face parte dintr-o familie specială denumită “Retroviridae”. Ca orice

organism viu, capabil de înmulţire, viruşii conţin un "genom" constituit fie dintr-o

macromoleculă de acid dezoxiribonucleic (ADN), fie ribonucleic (ARN), deţinător al informaţiei

genetice care face ca descendenţii să fie asemănători părinţilor.

În celulele animale şi umane, genomul este constituit numai din ADN, singurul deţinător al

informaţiei genetice. Acesta are rol de "matrice"; prin intermediul unei enzime transcrie

informaţia genetică şi produce acizi ribonucleici "mesageri" (ARN), capabili să transmită mai

departe "proiectul" după care se construiesc in celulă proteinele structurale funcţionale.

Diferit de celulele cu organizare complexă, HIV posedă însă un genom care conţine numai acid

ribonucleic (ARN). Ca să infecteze o celulă umană, al cărui genom este reprezentat de ADN, are

nevoie de o enzimă (transcriptază) de transcriere a propriului mesaj genetic care să inverseze

fluxul normal de transcriere a informaţiilor genetice; această enzimă va acţiona deci invers decât

enzima existentă în celulele umane (ADN > transcriptează > ARN) fiind denumită

“revertranscripteaza” (ARN > revertranscriptaza > ADN-copie). Aceasta revertranscriptare

permite ca ADN-ul viral (provirusul) "copiat" după ARN-ul viral să se integreze în genomul

celulei infectate, unde se poate menţine perioade îndelungate, fără a se evidenţia (stare latentă);

sub această formă, el este la adăpost, ascuns de atacul anticorpilor şi al celulelor apărării imune.

Prezenţa revertranscriptării reuneşte toţi viruşii în ceea ce s-a denumit familia “Retroviridae”.

Într-un organism care nu are HIV şi care are sistemul imunitar sănătos, celulele albe ale sângelui

şi anticorpii atacă şi distrug organismele străine care intră în corp, în aşa fel ocrotind corpul

împotriva infectării. Această reacţie imunitară normală este coordonată de celulele albe ale

sângelui, numite “CD4 limfocite”. Din păcate, odată ce a intrat în organism, HIV atacă aceste

celule. Virusul intră în aceste celule CD4 şi le foloseşte pentru a face copii ale propriului

organism, în esenţă, transformând fiecare celulă CD4 într-o fabrică de producere HIV. Când

aceste noi copii de HIV sunt produse, ele explodează din celula gazdă CD4, intră în circuitul

sângelui şi caută celule CD4 pentru a le ataca şi de a continua procesul. De fiecare dată când

HIV este în celula CD4, această celulă gazdă este omorâtă, în aşa fel distrugând sistemul

24

imunitar al organismului. Pentru a putea lupta cu acest proces, sistemul imunitar produce

aproape 2 miliarde de celule CD4 pe zi, însă, cu toate acestea, pot fi produse zilnic aproximativ

10 miliarde de particule noi de HIV. Fără tratament, cantitatea virală (cantitatea viruşilor în

plasma sângelui) va continua să crească şi numărul de CD4 va scădea considerabil, până în

momentul în care sistemul imunitar al organismului nu va mai putea lupta cu virusul. Întrucât

numărul celulelor de CD4 scade în permanenţă, individul infectat va dezvolta o deficienţă

imunitară aspră, ceea ce înseamnă că organismul lui nu mai poate combate eficient viruşii şi

bacteriile cu care vine în contact, lăsând corpul vulnerabil la diferite boli şi infecţii.

Cai de transmitere

HIV se transmite prin:

1. contact sexual,

2. sange contaminat si derivate de sange (transmitere parenterala),

3. de la mama infectata la copil, in timpul si dupa nastere (transmitere verticala).

Principalele grupe de risc sunt: homosexualii, hemofilicii si primitorii de sange,

prostituatele, toxicomanii care folosesc droguri injectabile, personalul medico-sanitar pasibil de

expunerea accidentala prin intepare in instrumentar sau ace de la pacienti infectati.

1. Contactul sexual

Prin contact sexual virusul poate intra in organism printr–o discontinuitate a peretului

vaginului, rectului, uretrei, cavitatii bucale. 75-80% din totalul cazurilor de HIV/SIDA au ca

model de transmitere contactul sexual.

Contact sexual neprotejat cu o persoana infectata sau cu cineva al carui status HIV este

necunoscut, prezenta unei alte boli cu transmitere sexuala ca sifilisul, herpesul genital, infectiile

cu gonoreea tind sa creasca susceptibilitatea de achizitionare a infectiei cu HIV prin contact

sexual cu un partener infectat.

2. Transmiterea pe cale parenterala

Prin acest mod de transmitere sunt afectate in principal trei grupe de risc: consumatorii

de droguri pe cale intravenoasa, hemofilici si primitorii de sange contaminat. La aceste grupe

majore, se adauga grupe secundare de risc cum ar fi personalul medical, din anumite sectoare,

24

care se pot infecta prin expunerea accidentala (accidentari cu instrumentar sau ace contaminate

cu HIV).

a. transfuzii de sânge - HIV poate fi transmis prin sânge şi produse de sânge obţinute

prin transfuziile de sânge. Introducerea screeningului obligatoriu si a anticorpilor anti- HIV la

donatorii de sange (din 1985 pentru tarile occidentale si in 1990 pentru Romania) a redus

considerabil riscul de infectare prin transfuzii de sange integral.

b. folosirea aceloraşi seringi - Folosirea instrumentelor pentru drogurile intravenoase cu

mai multe persoane îl pune pe consumator la un risc înalt, pe lângă alte boli infecţioase cum ar

fi hepatita. Transmiterea HIV poate fi prin ace şi seringi care sunt contaminate cu sânge infectat.

La începutul fiecărei injectări intravenoase, sângele este introdus în ace şi seringi. Refolosirea

unui ac sau a unei seringi de către un alt consumator de droguri are un risc înalt în transmiterea

HIV, pentru că sângele infectat poate fi injectat direct în circuitul sanguin al unei persoane

neinfectate. Transmiterea poate avea loc prin introducerea în soluţia drogului a unor seringi care

conţin sânge contaminat, prin refolosirea apei, dopurilor, a lingurilor sau a altor vase pentru a

dizolva drogurile în apă şi de a încălzi soluţiile. De asemenea, virusul se poate transmite şi prin

reultilizarea tampoanelor de vată sau filtrelor de ţigări folosite pentru a filtra particulele care pot

bloca acul.

c. intepari accidentale cu ace- mai puţin de 1% din indivizi care capătă răni cu acele

contaminate cu HIV devin infectaţi, insa riscul exista.

d. transplant de organe- Riscul transmiterii prin organe sau a transplantelor de organe

este foarte mic pentru că toate donările de organe trebuie testate până a fi transplantate.

e. un echipament dental sau chirurgical nesterilizat- riscul transmiterii printr-un

echipament dental sau chirurgical nesterilizat este foarte mic.

f. sărutul îndelungat - sărutul este considerat o activitate cu risc foarte mic pentru

transmiterea HIV. Saliva din gură poate să ajute la distrugerea HIV, iar şi cantitatea virală

prezentă în salivă nu este suficientă pentru a cauza transmiterea la un individ care înghite saliva

unei persoane seropozitive. Cu toate acestea, sărutările prelungite au un potenţial de a deteriora

gura sau buzele, permiţând infecţiei HIV să treacă de la sângele unei persoane infectate la

sângele unei persoane neinfectate. Transmiterea poate fi posibilă, în special, pentru persoanele

care au gingii sângerânde.

24

3. Transmiterea verticala de la mama infectata cu HIV la produsul de conceptie este

evaluata la 12-30% dintre mame.

Riscul de transmitere verticala a fost asociat cu:

- Factori materni: nivelul scazut de celule CD4+ si de anticorpi neutralizati, incarcatura

virala plasmatica mare, transfuzii de sange.

- Factori perinatali: varsta gestationala, tipul nasterii, travaliul. Femeia infectata poate

transmite virusul la fat in timpul nasterii sau in timpul alaptarii la san.

Exista 3 cai prin care fatul sau copilul poate contacta virusul HIV de la mama:

a. în uter- Infectarea poate apărea când fătul dobândeşte HIV prin lichidul sau sângele

infectat de la mamă (inainte de nastere).

b. în timpul naşterii- copilul este într-un contact direct cu secreţiile vaginale sau sângele

infectat în canalul de naştere.

c. alăptarea- HIV este prezent şi în laptele matern al unei mame infectate şi poate fi

transmis la copil în timpul alăptării.

In ceea ce priveste infectia neonatala, 40% dintre sugarii nascuti de mame infectate

dobandesc infectia HIV si 30% dintre sugarii infectati sunt pozitivi la nastere (ARN-HIV

prezent), element ce sugereaza infectie in utero, in timp ce 75% sunt HIV-negativi la nastere,

dar pozitivi dupa 7 zile, ceea ce sugereaza infectie intrapartum. >90% dintre sugarii infectati

sunt HIV-pozitivi la 14 zile. Depistarea gravidelor HIV-pozitive este esentiala pentru prevenirea

transmiterii infectiei la fat.

Riscul de infectare in toate cazurile expuse mai sus poate fi apreciat, din considerente

etice medicale, doar prin statistici retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că

riscul este direct dependent de următorii factori:

concentrația virala din produsul contaminat

contagiozitatea (virulența) virusului

transferul de celule infectate

starea generală a sistemului imun a celui expus

24

Diagnosticul pozitiv

Productia de anticorpi este detectabila dupa 4-12 saptamani uneori chiar 6 luni de la

infectie si dureaza toata viata.

Diagnosticarea infectării cu virusul HIV se împarte în depistare și confirmare. Scopul

depistării este descoperirea tuturor persoanelor seropozitive, cu riscul de a depista în această

primă fază și falși seropozitivi. Din cauza posibiltății unui test fals pozitiv, se recurge la

confirmarea seropozitivității, testare care se supune unei stricte confidențialități medicale pentru

protejarea sferei de intimitate a celui posibil seropozitiv. Acest proces de secretizare a identității

celui testat este reglementat în România prin lege. Confirmarea infectării cu HIV se face în

laboratoare specializate. Depistarea infecției cu HIV este posibilă în oricare fază de boală.

Includrea infecției într-una din cele patru faze de stare se face în baza rezultatelor de laborator și

a tabloului clinic a celui infectat. Un test HIV pozitiv în primele două faze demonstrează

infectarea cu virusul HIV. Abia faza a treia și faza a patra de infectare cu HIV justifică folosirea

termenului de boală SIDA. 

Evolutia bolii

Evolutia naturala a infectiei cu HIV se desfasoara în mai multe stadii. Fiecare din aceste

stadii este caracterizat de aparitia unor semne si simptome specifice, de numarul acestora, de

evolutia imunitatii si a virusului (ce se stabilesc prin investigatii de laborator).

Astfel, la copii stadiile infectiei sunt: 

asimptomatic (N),

cu simptomatologie minora (categoria A),

cu simptomatologie moderata (categoria B) si

boala severa (categoria C).

La adulti infectia cu virusul HIV are urmatoarele stadii:

A (asimptomatica),

24

B (simptomatica),

C (stadiul SIDA). 

Factorii care influenteaza negativ, respectiv grabesc evolutia infectiei HIV spre faza

SIDA sunt:

rezistenta individuala scazuta,

aderenta la tratament

nutritia precara a individului,

stresul si stilul de viata.

În absenta unui tratament, evolutia de la infectare pâna la aparitia bolii SIDA este în

general între 5-10 ani. Durata supravietuirii, dupa instalarea bolii SIDA variaza între 9 luni si 2

ani. Aceasta perioada poate fi mult prelungita în conditiile unui tratament adecvat si sustinut cu

medicamente antiretrovirale.

Aparitia manifestarilor de boala anterior mentionate nu arata si viteza evolutiei. Exista

situatii în care, desi exista simptomele anterior amintite, boala are o evolutie lenta si exista

situatii contrare, fara semne, care sunt însotite însa de un deficit imunitar sever si evolutii

defavorabile.

O persoana afectata de HIV/SIDA poate avea o viata normala, mai ales daca sistemul sau

imunitar este înca în stare buna. Daca sistemul imunitar cedeaza, apar riscuri legate de evolutia

infectiei.

Progresarea HIV (stadializarea) poate fi împărţită în 4 perioade:

1. Seroconversie - Apariţia în sângele celui infectat a anticorpilor specifici anti-HIV, ca

urmare a contactului dintre virus şi sistemul imunitar. Seroconversia nu se produce imediat,

după contactul virus - sistem imunitar, necesitând o perioadă de timp, variabilă ca durată, de

care organismul are nevoie ca să producă anticorpii specifici. În cazul infecţiei cu HIV, apariţia

anticorpilor necesită 4-12 săptămâni chiar 6 luni din momentul infectării. Prin seropozitivitate

se înţelege prezenţa în ser a anticorpului sau/şi a antigenului. A fi HIV-pozitiv sau seropozitiv

este, deci, sinonim cu prezenţa anticorpilor specifici în serul persoanei testate, după cum HIV-

24

seronegativ atestă absenţa anticorpilor specifici în serul testat în momentul recoltării probei de

sânge. Perioada de latenţă dintre momentul contagierii şi cel al seroconversiei ne obligă să

ţinem cont de momentul recoltării, rezultatele testului referindu-se la prezenţa sau absenţa

anticorpilor numai la data recoltării probei.

2. Perioada asimptomatica - HIV rămâne activ în organism, dar simptomele nu sunt

aparente. Această perioadă poate dura de la câteva luni până la mulţi ani.

3. Perioada simptomatica, de boala- persoana infectată nu se simte bine şi suferă din

cauza infecţiilor care nu sunt specifice pentru HIV, dar sunt cauzate de bacterii şi viruşi care

înconjoară zilnic organismul uman. Simptoamele pentru SIDA şi pentru HIV sunt cauzate de

condiţii speciale, de infecţii şi tumori, care însă nu sunt cauzate direct de HIV.

SIDA (Sindromul Imunodeficienţei Achiziţionate)- Un organism sănătos are în jur de

800 -1200 de celule CD4 pe mililitru cub în sânge. Cu scăderea acestei cantităţi, individul

devine foarte vulnerabil la viitoare infecţii. Când cantitatea de CD4 a unui individ seropozitiv

ajunge mai jos de 200 de mililitri cubi în sânge, această persoană poate fi clasificată ca bolnavă

de SIDA. SIDA este o condiţie cronică, ameninţătoare pentru viaţă, care apare ca rezultat al

distrugerii sistemului imunitar, şi care nu este o boală specifică, dar mai degrabă o „colecţie” de

boli care afectează organismul şi la care nu poate răspunde sistemul imunitar slăbit.

Semne si simptome

Dupa infectarea cu HIV exista o reactie individuala fata de acesta. Reactia organismului

difera de la o persoana la alta în functie de cantitatea de virus patrunsa în organism, virulenta

acestuia si rezistenta naturala a persoanei infectate. Initial, semnele infectiei HIV pot lipsi sau

sunt adesea nespecifice.

La aproximativ 1-5 saptamâni dupa contactul cu virusul HIV si infectarea organismului,

în 50% din cazuri, apar unele semne de boala, dar acestea sunt nespecifice si se pot confunda

usor cu simptomele unei gripe. Semnele initiale dispar dupa cel mult o luna. Aceasta etapa este

cunoscuta sub numele de "primoinfectie".

Dupa disparitia semnelor primoinfectiei exista o perioada îndelungata de timp în care

infectia este asimptomatica. Aceasta perioada variaza între 2 si peste 10 ani. În toata aceasta

perioada persoana arata si se simte foarte bine, dar poate transmite virusul. Pe fondul

24

multiplicarii virale si a scaderii imunitatii organismului apar apoi semnele si simptomele

specifice. Acestea pot fi:

Adenopatiile înseamna marirea în volum a ganglionilor si persistenta acestei mariri

câteva luni, fara identificarea unor alte cauze. Adenopatiile pot apare în diferite stadii ale

infectiei si pot determina unele complicatii ce necesita tratamente îndelungate sau chiar

interventii chirurgicale. De asemenea, ganglionii pot dispare pur si simplu, iar acest lucru poate

sau nu sa semnifice o ameliorare a bolii.

Manifestari respiratorii (tuse seaca, productiva, dispnee) datorate infectiilor cu

diferite bacterii, virusuri sau ciuperci (pmneumonii recurente, TBC, etc.). Acestea sunt printre

cele mai frecvente si grave suferinte ale persoanelor infectate cu HIV.

Manifestari digestive sunt cel mai frecvent traduse prin diaree cronica care duce la

scaderea în greutate pâna la situatia extrema de casexie. De cele mai multe ori ea este urmarea

unor parazitoze, a unor infectii virale sau bacteriene de la nivelul tubului digestiv. Cea mai

frecventa afectiune este stomatita micotica (depozite albicioase la nivelul cavitatii bucale si a

stomacului). Alte manifestari pot fi: varsaturile, disfagia, anorexia, durerile abdominale,

scaderea în greutate. De asemenea, pot exista atingeri hepato-biliare, esofagiene si altele.

Manifestarile cutanate sunt foarte variate si pot fi cauzate de infectia cu diferite

virusuri, paraziti sau ciuperci ce dau manifestari diverse cum ar fi: piele uscata, herpes zoster,

diferite eruptii) .

Manifestarile neurologice pot aparea în toate stadiile infectiei cu HIV si sunt destul de

frecvent întâlnite. Afectiunile ce pot aparea la acest nivel sunt: meningite, neuropatii, accidente

vasculare cerebrale, tumori, diferite infectii oportuniste (ex. toxoplasmoza). Acestea au o gama

larga de simptome: dureri de cap, paralizii, tulburari de comportament, tulburari ale functiilor

cognitive, degradari motorii si ale limbajului etc. În fazele avansate ale bolii apare encefalopatia

HIV, care reprezinta complicatia neurologica cea mai de temut în infectia cu HIV. Encefalopatia

apare datorita actiunii directe a virusului asupra sistemului nervos si are o evolutie gradata, dar

progresiva, cu scaderea functiilor motorii, cognitive si comportamentale, pâna la deces. De

asemenea, în cursul infectiei cu HIV, apar tulburari psihice care fie se asociaza cu leziunile

cerebrale, fie sunt date de dificultatile de acceptare a bolii sau de adaptare la problemele

implicate de aceasta.

24

Tumorile pot avea diverse localizari în organism. Unul din cancerele caracteristice în

infectia HIV este sarcomul Kaposi ce se dezvolta la nivelul pielii, dar si în alte zone ale corpului,

în fazele înaintate de boala. Mai frecvente sunt, de asemenea, si limfoamele - cancere ale

sistemului limfatic, ce pot avea localizari diverse .

Tulburarile de crestere si dezvoltare apar frecvent la copiii infectati cu HIV. Acestea se

refera, în special, la dezvoltarea staturo-ponderala datorata disfunctiilor endocrine sau evolutiei

infectiei cu HIV.

În faza de boala SIDA, organismul este afectat pe mai multe planuri pe fondul ineficientei

sistemului imunitar, simptomatologia fiind complexa si diferita de la un individ la altul.

Infecţiile oportuniste

Infecţiile oportuniste sunt infecţiile care apar atunci când sistemul imunitar nu poate

reacţiona. Acestea sunt cauzate de agenţi patogeni care, de obicei, sunt manevraţi de sistemul

imunitar, dar care nu evită „ocazia” de a cauza o boală dacă sistemul imunitar a fost slăbit. Într-

un organism cu sistemul imunitar sănătos, aceste infecţii nu ar fi ameninţătoare pentru viaţă.

Însă, într-un individ seropozitiv, aceste infecţii pot fi fatale, din cauza incapabilităţii sistemului

imunitar de a lupta cu infecţiile care cauzează boala.

Stadiul B cuprinde afecţiuni care nu definesc SIDA, care par a fi dependente de un deficit

imun.

o angiomatoză bacilară

o inflamaţii de bazin, mai ales anexite repetate

o herpes zoster repetate sau larg răspândite

o purpură trombocitopenică

o temperatură ( hipertermie ) şi diaree de lungă durată, peste o lună

o listerioză

o candidoză bucală, cea vaginală cronică sau greu de tratat

o displazie de col uterin

o carcinoame in situ

o neuropatii periferice.

24

Stadiul C cuprinde acele afecţiuni care definesc SIDA. Sunt de regulă afecţiuni

oportuniste sau maligne care nu apar la organisme cu un sistem imun intact sau nu apar cu o

asemenea prezentare şi evoluţie.

Infecţii micotice

o candidoze bucale, ale căilor respiratorii şi esofag

o histoplasmoză cronică

o coccidiomicoză extrapulmonară sau diseminată

o criptococoză extrapulmonară

o pneumonie pneumocistică carinii

Infecţii virale

o infecţie cu virusul citomegaliei (cu excepţia afectării ficatului, splinei şi

ganglionilor limfatici ) retinită citomegalovirică

o encefalopatie determinată de HIV.

o herpes simplex cu ulceraţii cronice depăşind 1 lună, bronşite produse de herpes

simplex

Tratament

Preventie

Pentru seropozitivi este recomandat de a evita contactele sexuale neprotejate atat cu

persoane aparent sanatoase, cat si cu cele infectate HIV sau suferinde de alte boli infecţioase.

Cu cît sistemul de apărare va fi mai puţin solicitat de alţi agenţi infecţioşi, cu atât îşi va păstra o

mai mare disponibilitate de a se apăra de HIV. S-a semnalat existenţa la acelaşi seropozitiv a

unor tulpini diferite de HIV - mutante, care pot accelera evoluţia către boala atât a infectatului,

cît şi a reinfectatului. Mai mult, ca urmare a tratamentului antiviral, pot apărea tulpini-mutante

rezistente la acţiunea acestuia; dacă un seropozitiv se reinfectează cu asemenea tulpini, nu va

putea beneficia de tratamentul chimioterapeutic respectiv, virusul "propriu" fiind deja rezistent

la acţiunea respectivului tratament.

Persoanele seropozitive vor fi informate exact, pentru a cunoaşte riscul inerent

reinfectării şi a le determina să-şi schimbe comportamentul, a evita epuizarea sistemului

imunitar propriu prin prevenirea infecţiilor de orice gen, a stresului si oboselii; Masuri precum

24

cele de mai jos se impun pentru încetinirea evoluţiei infecţiei către boală: sex protejat,

alimentaţie sănătoasă, abandonarea fumatului, evitarea consumului de alcool şi a utilizării

drogurilor.