Act Venețian, de Camil Petrescu

Dramă de idei, dramă psihologică modernă

Rezumat decriptiv și analiză detalită

Introducere

Camil Petrescu s-a născut în 1894. El a fost un mare om de cultură în România care a știut

să scrie. Romane, piese de teatru, nuvele, momente și schițe și multe altele. Din 1957 el este

mort. Opera lui este foarte unitară pentru că scrierile lui spun același lucru. El a căutat

absolutul, ceea ce l-a făcut unic în secolul 20.

Drama Act Venețian a fost scrisă în 1919. Avea un singur act, precum în titlu, dar apoi s-au

înmulțit.

Drama este un text dramatic în proză sau în versuri. Act Venetian este un text în proză care a

devenit o dramă când a fost pus în scenă la Teatrul Nottara. El are un titlu greșit pentru e

alcătuit din trei acte. Actele sunt secvențe mari în dezvoltarea conflictului. Ele sunt de mai

multe tipuri: eroice, sexuale și de identitate.

Modul deexpunere principal este dialogul care se realizează prin schimb de replici. Dialogul

este atunci când două personaje vorbesc unul cu celălalt pe rând și fără să se întrerupă. Alte

moduri de expunere regăsite în act venețan sunt solilocviul simplu sau lung și sms-ul. De

asemenea textul abundă în didascalii. Acestea sunt intervenții ale autorului care le spune

actorilor și regizorilor cum să se poarte și ce să facă dacă el nu est acolo pentu că este

altundeva sau este mort. El a fost mort în 1964 când piesa lui a fost jucată și de aceea

didascaliile sunt foarte importante pentru că îl fac să învie și să pună piesa în scenă

contribuind astfel la succesul de care se bucură aceasta. Succesul dramei de idei Act Venețian

nu mai este azi apreciat și piesa nu se mai joacă, așadar trebuie să citim cu atenție didascaliile

prin care autorul vorbește cu noi. Din ele aflăm că un personaj e supărat când înjură dar nu

aflăm de ce și trebuie să ne gândim singuri.

Universul operei rezidă în conflictul interior al personajelor și de aceea nu ne dăm seama

prea bine de el.

Tema apare odată cu lucrarea, mai precis în 1919 și este iubirea absolută, un ideal imposibil

de atins. Idealurile nu se pot niciodată atinge și de aceea piesa a fost jucată în 1964 când

idealurile se puteau atinge iar astăzi textul este predat în școli și face parte din istorie pentru

că idealurile au fost deja atinse și trebuie să ne amintim de iubirea absolută și cum era ea

când idealurile nu se puteau atinge.

Acțiunea Actului Venețian se petrece la Veneția. Aceasta a fost descoperită de cronicarul

român Grigore Ureche în anul 1910. Autorul presară multe informații despre Veneția și

venețieni, descriind datini și obiceiuri venețiene precum renumitele decoruri interioare,

renumitele gondole, renumitul Café Florian unde toată lumea bea ciocolată caldă și

renumitul carnaval de la Veneția care este un laitmotiv al piesei de teatru și al orașului.

Toate acestea informații curioase și utile dovedesc că autorul este un fin cunoscător al

frumuseților acestui oraș. Camil Petrescu a fost și primul român care a vobit venețiana fără

accent. El a murit înaintea apariției faimoșilor turiști japonezi venețieni.

Veneția este un oraș al măștilor în care este tot timpul carnaval pe străzi și în sufletele

venețienilor motiv pentru care Pietro Gralla, personajul principal al piesei Act Venețian este

în Patul lui Procust ca în romanul omonim. Veneția este în zodia crepusculară a declinului

din cauza măștilor pe care le poartă locuitorii săi. Pietro Gralla este un străin care este

comandantul flotei venețiene și care urăște Veneția și pe venețieni pentru că nu sunt ca el.

Rezumat descriptiv

Actul I se împarte în mai multe scene: scena I, scena a II-a, scena a III-a, scena a IV-a,

scena a V-a, scena a VI-a, scena a VII-a și scena a VIII-a care de fapt este scena I din actul

al II—lea.

În actul I decorul se întâmplă în palatul lui Pietro Gralla care este foarte rafinat și luxuos.

Este seară și Republica Venețiană apune în curând. Noi suntem în secolul al 18-lea, în

perioada cu carnavalul. Pietro Gralla comandă bărci de jucărie la el acasă pe podeua

somptuoasă. Bărcile sunt de două culori. Nicola este un uriaș încruntat și taciturn. Alta nu îi

bagă în seamă. Autorul face o caracterizare directă fizică și psihică a peronajelor. Aceasta

este pentru ca actorii să știe cum să joace și ca cititorul să știe cum sunt personajele când

citește sau când actorii nu joacă bine.

În scena I sunt prezente 3 personaje. Primele două sunt căsătorite între ele, al treilea nu.

Cititorul nu îi cunoaște dar nici ei nu se cunosc și își povestesc viața unul celuilalt ca să se

cunoască și așa îi cunoaștem și noi, dar noi nu suntem căsătoriți cu ei de trei ani. Alta află că

soțul ei e comandant de nave și pirat. El este foarte bărbat și se bate cu amândouă mâinile. A

omorât mulți oameni. Alta îl admiră și îl iubește. E mândră că e soția lui și e mirată că el are

încredere în ea.

Nicola este un uriaș tăcut care se luminează la față ca un copil. El și-a omorât nevasta. Alta și

Pietro vor să-i găsească o nevastă nouă.

Alta nu își dă seama că soțul ei va merge la luptă. Dar nu poate, pentru că navele sunt stricate

și trebuie reparate. Danielo depanatorul trage de timp ca să i le predea în ultimul moment ca

Pietro să nu apuce să vadă că nu le-a reparat bine. Veneția este o metaforă pentru România

unde toate lucrurile se fac de mântuială. Nicola zice că Veneția miroase urât.

Alta a fost un pic uşuratică. Apoi s-a căsătorit cu Pietro. După ce fac cunoștință unul cu

celălalt, Alta și Pietro descoperă cartoful.

Scena a II-a: Pietro Gralla, cel mai inteligent om din Veneția, are o întrevedere cu Cellino.

Acesta i se prezintă de mai multe ori, pentu că Gralla nu pare să înțeleagă cine este. Ca în

multe societăți crepusculare precum Veneția, ignoranța și lipsa de înțelegere duc la violență.

Proveditore, depășit de situație, devine agresiv, insultându-și oaspetele: prost ca un păun,

rămășița unui neam ilustru, fără să pară a-și da seama că de fapt știuse tot timpul cine e

Cellino, însă probabil că îl uitase.

Cellino își face intrarea într-un costum înzorzonat, cu maniere de cavaler de curte.

Costumul înzorzonat simbolizează nepotrivrea dintre aparență și esență atât de dragă

autorului. Este un simbol simplu de înțeles pentru toată lumea. Cellino este lepădătura unui

mare erou venețian. Este de familie nobilă și îi place să se îmbrace. Pietro Gralla nu este

lepădătura nimănui și îl admonestează cu asprime.

Deș ieste de viță nobilă, Cellino este o stârpitură gătită ca un cățel. Aceasta este din nou o

nepotrivire între aparență și esență, pentru că stârpiturile nu sunt nobile.

O altă nepotrivire este între deseori pomenita inteligență a lui Pietro Gralla și lipsa luide

profunzime, de vreme ce rolul său este plat și previzibil, aproape caricatural, constând în

accese de furie înlănțuite. Însă această nepotrivire poate fi o greșeală dramaturgică

neintențonată a autorului.

Cellino este comandantul navei Vellocitta. El recunoaște că în decursul celor 6 ani nu a

văzut-o niciodată. Pietro Gralla este comandantul flotei și un strateg neasemuit. El îi cere lui

Cellino să renunțe la comandă în ajunul bătăliei.

Cellino mai întâi refuză, apoi nu refuză. Asta pentru că e un cap de berbec frezat.

Tensiunea psihologică crește odată cu înjurăturile. De asemenea, didascaliile îl asemuiesc pe

Cellino cu un vierme. Astfel înțelegem cu toții ce se întâmplă. Pietro strigă tot timpul și

trântește lucruri. El pare supărat. Este un bărbat bărbătos, care trăiește totul intens, deoarece în

secolul al XVIII-lea încă nu se inventase comoția cerebrală.

La sfârșitul scenei se produce trecerea de la violență verbală la psihanaliză. Aceasta era pe la

începuturi, așa că momentul e scurt. Apoi Pietro Gralla, în vârstă de 40-50 de ani, vorbește

despre condiția tinerilor. El explică în câteva fraze viziuni universalizante și atemporle

împărtășite de toți cititorii și spectatorii. Tinerii sunt de oțel și nu mint. Ei încalecă viața cum

vor și urăsc nedreptatea. Din păcate, venețienii nu au tineri. Ei sunt decăzuți moral și genetic,

sunt anemici și au osteoporoză. Ei sunt un fel de suboameni care trebuie uciși fără milă de

către adevăratul tineret venețian, entuziast și bun.

Scena a III-a începe când Nicola intră cu un porumbel în cușcă.

Pietro e supărat pe păsărica femeii care îl șantajează. El își continuă punctul de vedere despre

venețienii subumani, oferindu-ne argumente și exemple numeroase, ordonate pe categorii, ca

să înțelegem de ce sunt venețienii oameni răi. Din didascalii aflăm că e mereu furios și

izbucnește; el pare a fi nemulțumit și afectat de ceea ce spune. Pietro Gralla trăiește în Veneția

și asta îi consumă tot timpul.

Problema venețienilor e că nu sunt bărbați adevărați ca Pietro și Nicola. Cei doi mănâncă

mereu trei zile la rând, dorm trei zile și trei nopți în șir, zilnic. De asemenea, știu multe

despre s-e-x, dar omit cu discreție durata partidelor. Bărbații adevărați trăiesc mai intens și la

ei totul e mai mare. Venețienii sunt fătălăi și se dau cu pafum și nu mănâncă chebap turcesc

de pe sulița lui Nicola.

Pietro cunoaște și a auzit despre mulți oameni interesanți. Printre ei un englez, un alpinist și

Spinoza, care a trăit acum o sută de ani. Acesta era un evreu sărac care se gândea toată ziua.

Dar în timpul acțiunii este mort și de aceea Pietro Gralla a devenit cel mai inteligent om din

Veneția.

Pietro ne spune că Nicola e foarte frumos dezbrăcat.

Scena a IV-a începe cu prietena lui Cellino, o otreapă nerușinată pe care Nicola trebuie să o

arunce în canal. Ea e un fel de înger păzitor care dă târcoale casei. Ea vine după Cellino care e

un fel de domnișoară de onoare, dar care e băiat. Pentru Cellino, ea e un fel de obiect casnic

cu care el trebuie să flirteze tot timpul.

Cellino trebuie să fie galant și pudrat pentru că trăiește într-un secol de rafinament. Lui

Pietro îi place calitatea și nu cantitatea. El este viril, se uită doar la femei și ele îi dau calitate

pentru că trăiește în alt secol. El l-a cunoscut pe Casanova, care este un obiectiv venețian

faimos vizitat anual de multe femei. Pe Pietro nu îl vizitează femei ci doar o păsărică pe care

i-o trimite o doamnă cu mâncărimi. De ea se ocupă Alta, din milă să nu fie omorâtă.

Dacă scena a III-a ne vorbește despre virtuțile bărbătești pe înțelesul tuturor, scena a IV-a este

dedicată femeii și lucrurilor pe care le știm despre ea. Femeia nu este o persoană, ci un fel de

lucru abstract care nu există. Ea este frumoasă și plină de bunătăți, dar trebuie privită de

departe și în stare de ebrietate. Raționamentul e complex și ambiguu, de aceea Pietro repetă de

11 ori cuvântul femeie ca Cellino și cititorii să nu uite despre ce e vorba.

Scena a V-a începe când Alta, prima femeie concretă, intră în încăpere. După cum sugerează

și numele său, ea nu e aceeași cu femeia din viziunea lui Pietro.

Gralla este topit de dragoste după ea, pentru că simte că i-a luat foc palatul. El povestește

cum înainte era îndrăgostit de mare, pe care naviga alături de alți bărbați (marinari), dar acum

îi place femeia, pentru că este același lucru și mult mai mult, este totală.

Între timp, Cellino se preschimbă într-o orătanie, apoi într-o larvă, apoi într-un vierme. El

iese din scenă târându-se la picioarele Altei. Ea bulbucă ochii și-l privește uimită.

În scena a VI-a, Alta este o monadă, unitate metafizică descrisă de Leibnitz în 1714. Ea

reflectă tot Universul. În secolul 21, Alta este un fractal.

Scena a VII-a conține pe Alta și o babă.

Baba îl cunoaște pe Cellino. Ea e în vârstă și trebuie să poarte o mască. Îi va spune să fie a

doua zi la renumitul Cafe Florian. Acolo îl va bate pe umăr o persoană misterioasă cu o

mască galbenă. Baba pleacă și Alta e halucinată. Nu știm de cine.

Actul al II-lea se petrece într-un chioșc mai prietenos decât venețienii. Este decorat cu gust și

plin de cărți și de perdele, dar în el nu se vinde nimic.

Scena I e foarte lungă și se poate împărți în 3 momente foarte lungi. Din didascalii vedem că

Alta își aruncă bijuteriile în mare, apoi rămâne cu sufletul între două oglinzi.

Cellino se plânge că nu-i place să urce scări și că e ciudat chioșcul. Apoi o prinde pe Alta de

fund. Asemenea multor personaje camilpetresciene, în sufletul lui se dă o luptă interioară

între o femeie în vârstă și un bărbat excitat. Dialogul se poartă la început pe planuri diferite,

cei doi monologând, de fapt, în paralel, marcă a neînțelegerii și a nepotrivirii de caracter.

Apoi încep dulcegăriile.

Vorbesc despre teatru. Alta și Pietro au fost la teatru și au încercat să urmărescă piesa, dar

publicul era format din nesimțiți care făceau gălăgie și nu au putut să înțeleagă nimic. Acest

pasaj este un elegant apel la liniște în sală, transmis din veșnicie de către autor ca țăranii care

fac gălăgie în timpul piesei să se calmeze.

Alta și Pietro sunt singurii bătrâni din Veneția, iar Pietro e și nebun pe deasura. Nici Alta nu

e normală, pentu că a renunțat la teatru. Nu știm dacă la ea publicul era atent. Ce știm e că

Alta s-a îndrăgostit de Pietro și s-a căsătorit, apoi s-a dezdrăgostit și s-a înjunghiat pentru că

nu se înțelegeau. Ei nu s-au înțeles niciodată.

Din acest pasaj deducem complexitatea psihologică a Altei care poate simți și face două

lucruri contradictorii în același timp, ca femeile. De asemenea, deducem iluzia iubirii

absolute care îl înrobește pe Pietro Gralla fiindcă acesta nu a putut vedea urma relativă a

cuțitului în nevastă-sa. Poate din cauză că ea e o pustnică și o filosoafă.

Cellino, când nu face s-e-x mai mult de un sfert de oră, face filosofie singur. Conflictul

camilpetrescian e interior. Fiind pustnică, Alta nu vrea să facă sex. Ea nu are pofte josnice, ci

vrea doar să vorbească și să fie ținută în brațe.

Cellino se plictisește și vrea să plece. În conflictul lui interior câștigă cocalarul de cartier care

nu a prins nimic de f-u-t-u-t. El îi transmite acest sentiment Altei într-o manieră rafinată și

venețiană, conformă statutului său și universului camilpetrescian.

Acest pasaj marchează tranziția de la primul moment la al doilea moment al scenei I.

Influențat de tendința experimentală a vremii, autorul se remarcă aici prin folosirea unor

moduri de expunere novatoare din care menționăm sms-ul, doina de dor și dragoste și

eroarea dramaturgică.

Alta înnebunește subit. Aruncă mai multe obiecte pe geam, printre care pumnalul decorativ

al lui Cellino și cheia de la ușă. Ea își bulbucă ochii și țipă isteric despre întoarcerea lui Pietro

Gralla care speră că îi va omorî.

Cellino devine la rândul lui isteric și țipă că nu, el nu vrea să se întoarcă Pietro Gralla și să îi

omoare pe amândoi. Ei se ceartă într-un gălăgios conflict interior prelungit.

Deși orologiul pe care Cellino îl urmărește, menit să marcheze întoarcerea iminentă a lui

PietroGralla bate mai rapid, dialogul monoton are menirea să creeze cititorului sau

spectatorului impresia că totul se desfășoară în timp real.

Actul al II-lea este asemănător cu primul fiindcă Cellino este din nou un vierme. Diferența

este că Alta devine Pietro Gralla și de aceea se poartă ca o nebună.

La început Cellino încearcă să ia totul în glumă, dar nu înțelegem ce anume. Alta e foarte

serioasă, trăsătură subliniată prin bulbucarea ochilor și schimbările bruște, nemotivate de

atitudini. Rolul Altei este foarte dificil, deoarece actriței trebuie să îi coclescăgura, să știe să

danseze cu sufletul în jurul altor oameni și să zboare înfiorat. Personajele creează impresia

unui atac de epilepsie, din care deslușim conflictul interior.

Pentru a umple momentul de așteptare până la finalul scenei aflăm că lui Cellino îi plac

doamnele în vârstă. Alta are 28 de ani și cearcăne, dar încă nu e babă.

De asemenea, aflăm că Alta a fost, în ordine invers cronologică, soție, actriță, garderobieră,

c-u-r-v-ă și un suflet nevinovat de fetișcană coruptă de Cellino. Cu gingășie și sentiment, ea

se prostitua ca să-i ofere un buchet de flori. Toate acestea pentru că, asemenea lui

Shakespeare, s-a îndrăgostit de un măgar. Apoi s-a căsătorit.

Speriat de sosirea lui Pietro Gralla și de apucăturile Altei, Cellino vrea să se arunce pe geam.

Alta țipă cu rădăcini în suflet.

Al treilea moment începe când Alta se răzgândește să fie nebună. Ea se face normală la fel de

brusc cum a înnebunit și scena devine drăgăstos-pupăcioasă. Asta pentru că îl iubeșe foarte

mult pe Cellino, care este singura ei bucurie în viață. Ea îi repetă variațiuni ale acestei teme

până la sfârșitul scenei.

După ce a fost îngrozit, disperat și a încercat să se arunce în mare, Cellino este acum bine-

dispus, vesel și foarte iubitor cu Alta care l-a chinuit. El înțelege perfect că Alta îl amenința cu

moartea doar pentru că îl iubește și pentru că a fost o foarte mare actriță. Cititorul află la

rândul său ce bună actriță este Alta, deoarece ea a jucat foarte bine și convingător pe țicnita și

a bifat dorința autorului de a ne oferi teatru în teatru precum alți mari scriitori. Restul scenei

decurge previzibil, Alta și Cellino depănând amintiri și platitudini de dor și dragoste cu

intensitate teatrală crescândă. Cellino s-a gândit la Alta de câte ori o vedea, iar Alta a fost

depresivă și ar fi vrut să se otrăvească dar nu s-a otrăvit. De remarcat sunt însă inovațiile

aduse prin didascalii:

Alta se bucură de lalele roșii care nu i s-au oferit. Acesta e probabil un moment experimental

de pantomimă. Idem, trebuie să își căptușească cuvintele. Apoi se transformă într-o pisică

sentimentală. La final se umple de aluat pe dinăuntru.

Autorul introduce efecte pirotehnice când Altei i se ard ochii și se îmbracă într-o cămașă

de foc și nu moare, dar simte spasme de durere. Înaintea ultimei fraze, scenografia se

schimbă brusc în bolți de patimi și tristețe.

Scena a II-a: o voce din afara scenei și a spectatorilor întrerupe efuziunile sentimentale și

anunță sosirea lui Pietro Gralla care nu a mai plecat la niciun război.

Cellino are un nou acces de paranoia, trecând de la giugiuleli și diminutive la blesteme cu

neașteptată naturalețe psihologică, pentru că așa e conflictul lui interior. Nebunia Altei,

declanșată fără un motiv clar, a avut scopul de a-i izola pe ea și pe Cellino în chioșc, astfel

încât momentul sosirii lui Pietro să fie mai dramatic.

În antiteză cu scena I, în scena a II-a Alta îl roagă pe Cellino să se arunce pe geam, dar nu de

tot.

În scena a III-a intră Pietro. Ca de obicei, el este agitat. De data aceasta, pentru că nu mai

pleacă nicăieri. Alta nu înțelege nimic. Pietro îi spune că a venit sfârșitul lumii și că

putregaiul se prăbușește. Veneția e un oraș plin de corupți, de furăcioși și de c-u-r-v-e pe

care Pietro ar fi trebuit să îl apere, dar acum nu îl mai apără și vine sfârșitul.

El a fost dat afară pentru că asemenea multor venețieni, strategia lui de apărare împotriva

piraților a fost să se bălăcărească cu colegii lui și să se ia la bătaie, acuzându-i de furăciuni și

dând vina când pe unul, când pe altul.

Acest pasaj introduce o dimensiune tragică a personajului complex PietroGralla. El trăiește

drama comandantului renumit care nu comandă nimic. Susținut de isteria exterioară,

conflictul său interior se relevă tot mai complex. Ajuns șomer, el se întoarce la nevastă, care a

rămas singura lui proprietate.

El se simte trădat de Veneția putredă și decadentă pe care a iubit-o prea mult. De

asemenea, el nu are prieteni. Nu înțelegem de ce. El a avut un singur prieten, pe Elmo, care l-

a trădat și i-a luat flota după ce s-a luat la bătaie cu venețienii. Din nou, nu înțelegem de ce.

Pentru Pietro, Veneția e moartă.

Alta capătă și ea o dimensiune dramatică. Frământarea ei se împarte între grija pentru

Cellino care atârnă de pervaz și nevoia de a fi drăguță cu soțul șomer. Ea îi propune să iasă la

plimbare și să se liniștească, dar Pietro vrea să se enerveze în continuare ca astfel să

pregătească punctul culminant al piesei.

Alta nu mai e o bună actriță ca în scena I, pentru că râde isteric și nu se poate controla,

trezindu-i suspiciunile lui Pietro. Pradă mai multor sentimente extreme, foarte dramatice,

Pietro țipă că nu vrea să fie mințit și că toate Veneția ar trebui omorâtă cu brutalitate pentru că

Alta e cam c-u-r-v-ă. În aceste trăiri intense, el își menține luciditatea intelectuală descrisă

de autor la început, ca de altfel de-a lungul piesei. Sfărmarea cupei în pumn este o delicată și

surprinzătoare metaforă a intensității emoționale.

Alta îi cere să o creadă pe ea și nu ce vede.

Zdrobit de evidența înșelătoriei, Pietro se întinde alături de Alta să povestească. Aflăm că ce

l-a atras la ea era privirea ei depresivă. De aceea, el a omorât cel puțin o persoană. Pentru că,

fără să o cunoască și să o înțeleagă, o iubește mai mult decât pe Dumnezeu. El crede doar în

dragoste și atât.

Alta vorbește intermitent despre sufletul ei zbuciumat din care deducem zbuciumul ei

sufletesc. Îi promite că îl iubește foarte mult și apoi îl înjunghie pentru că ar muri de durere

fără el.

Dându-și seama că nevastă-sa încearcă să îl omoare, comandantul Pietro Gralla, asemenea

multor războinici viteji, își dezgolește eroic pieptul în toiul bătăliei și îi cere bărăbătește să

îl înjunghie în inimă, moment care va rămâne pe veci în istoria teatrului românesc (vezi

revoluția din decembrie 1989, Cluj Napoca).

Alta vâră-n el baioneta.

Actul al III-lea are loc în același décor ca actul I, doar că Pietro nu mai mută corăbii ci șede

bandajat într-un jilț. Alta șede și ea alături, dar pe un scaun mic, pe care șed oamenii care au

făcut ceva rău (ex. Tentativă de omor), marcă a vinovăției.

În scena I, Alta și Pietro joacă șah, sportul minții. Pietro e acru, iar Alta e exasperată. Cum

ne-am obișnuit, scena e din nou intens-nevrotică, dar în tăcere, pentru că nevroza adevărată

e în suflet.

Alta face mai multe lucruri deodată: potrivește perne, joacă șah și vrea să moară. Pietro nu se

poate concentra decât pe joc și e foarte nervos pe Alta că Alta e un vierme. Ea spune prostii

cu patos. Pietro îi răspunde cu aceeași monedă. Totul ar fi fost mai bine să fi fost un vis dar

nu a fost.

Pietro vrea să joace șah ca să uite. El joacă toată ziua șah singur și se droghează, pentru că nu

vrea să se gândească. Alta îi spune că nu ea a încercat să îl omoare, ci Alta. Pietro se bucură

că e invalid, pentru că altfel ar alerga bărbătește prin piață și ar ucide pe toată lumea. Îl

credem.

Alta face doar mutări greșite, conform lui Pietro, care e mai inteligent. Apoi, Alta îi dă mat.

Acesta este un moment simbolic, cu o puternică încărcătură sentimentală și psihologică,

fiindcă așa cum Alta i-a dat mat pe tabla de șah, tot așa i-a dat mat și sufletește, cu cuțitul.

Jocul de șah este o metaforă subtilă, ca o sculă care ne ajută să întrezărim realitatea ascunsă

ochiului neinițiat în tainele conflictului psihologic camilpetrescian.

În scena a II-a, Nicola intră și povestește pe unde l-a căutat și nu l-a găsit pe Cellino. El

enumeră numeroase frumuseți ale Veneției, toate demne de vizitat de către cititorii culți și

rafinați care s-ar hotărâ să meargă în pelerinaj în legendarul oraș care găzduiește acțiunea

Actului Venețian, anume Veneția. Modul de expunere preponderent este broșura turistică.

Alta se încăpățânează să moară, dar degeaba.

În scena a III-a se anunță vizita inchizitorului de stat. Acesta este un popă-detectiv venit să

ancheteze circumstanțele tăierii lui Pietro Gralla.

Pietro dă dovadă de bărbăția și nervozitatea intelectuală cu care ne-am obișnuit, răcnind că

nu îl va primi pe inchizitor. Pornirea de a se ridica violent din fotoliu ne duce cu gândul la

pălmuirea magistratului din actul al II-lea. Din fericire, Pietro Gralla este bandajat și nu se

mai poate mișca singur. Altfel ar face prăpăd.

Inchizitorul se află în vizită pentru că înjunghierea lui Pietro este cea mai recentă

mondenitate venețiană. Asta fiindcă doctorul care l-a salvat de la moarte prin septicemie

este o metaforă a sistemului de sănătate corupt care nu respectă secretul medical.

Nicola ascultă doar de Pietro fiindcă acesta țipă de-a lungul întregii piese. De asemenea,

deoarece are o inimă de stejar, care este un lemn de esență tare. El trebuie să trimită

inchizitorul la plimbare. Acesta nu pleacă nicăieri, ci trimite bilețele.

Pietro Gralla e uimit fiindcă lui nu-i pasă de lege. El nu declară că nevastă-sa nu a fost în

stare să îl omoare, ci că nu a fost el în stare să se sinucidă. Alta trebuie să scrie și ea un proces

verbal. Și ea trebuie scrie că Pietro nu s-a înjunghiat destul. Ea nu vrea să mintă, pentru că ea

spune mereu adevărul, chiar dacă acesta e contradictoriu.

Ea vrea să fie judecată și executată, dar Pietro o roagă să mintă în acte publice. În urma

rugăminții, Alta e emoționată și siropoasă.

Pietro îi explică apoi că este prea viril și inteligent să se simtă jenat că nevastă-sa îl înșeală cu

un pămpălău și îl înjunghie cu propriul cuțit. Cu atât mai mult cu cât, fiind impulsiv, ar fi

omorât oricum pe toată lumea imediat ce se putea ridica singur din fotoliu. Dimpotrivă, fiind

un personaj complex și intelectual, el oferă o explicație alambicată și improbabilă, prin care

demonstrează că mintea sa e capabilă să debiteze cu aceeași claritate ca în orice altă situație

în care l-am mai văzut. Acum că nu mai are loc de muncă, Pietro Gralla se ocupă cu

introspecția camilpetresciană. Maestrual lirismului și compoziției, autorul introduce în

monologul lui Pietro un culegător de cristale care nu știe să înoate, devoalându-ne în toată

limpezimea sa conceptuală metafora conștientizării destrămării iluziei iubirii absolute, motor

al piesei act venețian și punct de referință al teatrologiei românești.

Alta e arsă de friguri ca un neg.

Ea îl iubește pe Pietro de nu-i adevărat, într-un loc în care nu există preferință, pentru că

Pietro e de o perfecțiune umilitoare. Obișnuit cu minciunile femeii, Pietro devine complexat

și o întreabă dacă miroase a transpirație sau dacă îi pute gura. Severitatea lui ultra-masculină

cu care ne-am obișnuit deja l-a împiedicat să afle teribilul adevăr despre mirosurile sale

corporale. Însă nu l-a împiedicat să fie înșelat cu o orătanie.

El își continuă interogatoriul cu aceeași intensitate emoțională și intelectuală, afirmându-și

prin intermediul didascaliilor și al replicilor virilitatea, din nou marcă a nepotrivirii între

aparență și esență tipică dramelor autorului. Alta se scuză că e prea bătrână și îi recomandă

minore.

Pietro și Alta continuă să amestece psihanaliza cu metafizica într-o gingașă împletitură plină

de gânduri frumoase. Ce strică femeile rămâne stricat.

În scena a V-a Nicola intră din nou cu porumbelul în colivie. Pietro află cu stupoare că

oamenii nu sunt întotdeauna de încredere, apoi se enervează iar. Femeia cu păsărică le știe pe

toate și e îndrăgostită de el, dar lui Pietro nu îi mai plac femeile.

Alta continuă să vorbească folosind metafore și comparații foarte poetice, din care deducem

un tumult estetizant, profund psihologic, ca în viață. Pietro vorbește la fel, dar la el nu mai

înțelege nimic. Deși se plânge de la începutul piesei că lumea e rea și vața e grea, acum pare

surprins să o constate. Propabil din cauza iluziei iubirii absolute. El caută un vinovat pentu

drama sa, găsindu-l, ca de obicei, în marea corupție a oamenilor, în special a venețienilor, a

căror vină e că Pietro nu înțelege dragostea și femeile, care ar trebui să fie un fel de marinari.

Aluzia la Leibnitz ne aduce aminte că este cel mai inteligent om din Veneția și deci probabil

că are dreptate. El trăiește total, intens și fără compromisuri, iar descoperirea complexității

realității îl bulversează. Pietro Gralla ajunge să își analizeze critic propria dramaturgie și ne

spune, dintre rânduri, că a fost prost scris.

Alta nu e capabilă de discernământ, loialitate sau curaj, iar acest fapt o reduce de la stadiul

de monadă la cel de femeie ca toate celelalte.

Ea mărturisește că, la rândul ei, s-a lăsat înșelată de iluzia iubirii absolute – nu înțelegem de

ce și cum anume –îndrăgostindu-se de Cellino. Cei doi suferă soarta celor care văd noaptea

Jocul ielelor și de aceea se poarte ca niște lunatici cu drame psihologice. Dar Pietro este

bărbat și intelectual, un arhetip, iar pentru el e scuzabil.

După ce nu a reușit să îl omoare, Alta trăiește doar pentru Pietro, fiindcă altfel s-ar sinucide cu

succes. Ei îi pare rău că s-a lăsat idealizată timp de trei ani în care nu îi părea rău. Deghizate

în greșeli dramaturgice, aceste contradicții apparent simpliste și irelevante ne arată

profunda complexitate psihologică și existențialăa personajelor.

Pietro e un biet șoarece. Alta nu are voie să aibă păreri, pentru că nu se pricepe la bărbați.

Pietro îi reproșează că l-a înjunghiat și îi spune că de atunci nu mai are ce vorbi cu ea,

contrazicând ultimele 5 scene. Rolul acestora este să ne convingă că dragostea și certurile în

cuplu sunt demersuri intelectuale și psihanalitice, ca în viață.

Ca zbuciumul său să nu pară trivial și inutil, Pietro încearcă, prin intermediul cuvintelor, să

își transforme drama în tragedie. Urmează aserțiuni metafizice despre natura dragostei,

rezumată dialectic în două pagini și jumătate. În timpul unei remarci despre autoevaluarea

capacității de discernământ, candelabrul cedează primul și se zdrobește. Cei doi nu se clintesc,

demonstrându-ne astfel tuturor intensitatea suprafirească cu care își trăiesc dramele firești.

Pietro descoperă că, de fapt, este un bărbat ca toți ceilalți. Nu e adevărat.

Scena a VI-a: Nicola, uriașul taciturn și criminal, cu suflet de copil, dă buzna peste ei,

oprindu-i. El e uluit și se bâlbâie pentru că a sosit Cellino, orătania, și vrea să îl vadă pe

Pietro. Orătania pare să-l fi speriat pe uriaș.

Scena a VII-a începe cu intrarea lui Cellino, schimbat din costumul înzorzonat într-unul

sobru, marcă camilpetresciană a schimbării sufletești. El nu vrea să o vadă pe Alta, care

însă nu vrea să plece. Pietro vorbește, ca întotdeauna, bărbătește, din toate didascaliile. El îi

spune lui Cellino că nevastă-se e un cadavru. Nimeni nu obiectează. Pietro vorbește mult

despre aceleași lucruri. Alta e o invalidă, o biată neputincioasă care e moartă. Ea nu e o

femeie superioară, ci una banală, care minte, ca toate celelalte.

Din dialogul celor doi deducem că bărbații sunt mai virtuoși decât femeia moartă. Cellino a

meditat la condiția sa și în mod greu de explicat dramaturgic a devenit un bărbat curajos și

demn în trei săptămâni. El îl provoacă pe Pietro la duel cu ardoare tinerească, mândrie

rănită dar și respectul cuvenit unui om atât de viril, toate valori bărbătești, deloc caricaturale.

În mod deloc surprinzător, Pietro acceptă, dar își arată și el respectul pentru noul model de

viață al lui Cellino. Cei doi schimbă flirturi și remarci politicoase, din care ne dăm seama că

bărbații adevărați nu sunt niciodată dușmani, ci camarazi aflați în situații conflictuale, care se

respectă și se admiră în ciuda dezacordurilor, pentru că toți gândesc și sunt la fel. Aceste

ipostaze contradictorii și totuși armonioase, extrase din introspecția psihologică

aprofundată, redau complexitatea mai presus de clișee și stereotipii a personajelor camil

petresciene.

Ca în totate marile drame de epocă, Nicola și Cellino își încrucișează săbiile într-un duel pus

în scenă. Deși Nicola îl poate ucide, Pietro îi cere să îl cruțe. În urma unei rapide introspecții,

Cellino își dă seama cât demult îl admiră pe Pietro și îi cere să îi devină mentor și maestru,

deoarece niciodată nu se simte mai viu decât în preajma acestuia.

Asemenea lui Pietro și Altei, Cellino ajunge și el orbit de idealul iubirii absolute, închizând

triunghiul amoros al piesei. El simte că viața merită trăită doar alături de Pietro. Alta începe

să plângă, deși e moartă.

Cellino are acum o inimă de brad care descoperă înălțimile, marcă a schimbării sale totale.

Pentru a ne convinge mai presus de orice dubiu, el etalează noile sale convingeri socio-

politice, atitudinile existențiale și cunoștiințele științifice dobândite peste noapte ca pe o ladă

de zestre. Metafora piliturii de fier exprimă romanțat atracția pe care o simte față de Pietro

Gralla. Acesta îi răspunde că el, Cellino, este dintr-un metal bun, care se atrage cum trebuie.

Cei doi se mai admiră unul pe celălalt cu aceeași monotonie și cu o neschimbată proporție

între erori logice și dramaturgice. Pietro, cel mai mare comandant care nu a fost, nu mai

poate comanda pentru că nu își cunoaște nevasta, singura pe care a comandat-o efectiv de-a

lungul piesei. În Veneția, războiul cu bărbați și legăturile amoroase cu femei erau, în

secolul 18, foarte asemănătoare pentru mintea pătrunzătoare a strategului versat. Din punct de

vedere istoric, deseori aceste două suprateme camil petresciene s-au pretextat reciproc.

Cellino nu înțelege de ce îi plac lui Pietro femeile.

Nici Pietro nu e de acord și recunoaște că toate sunt profesioniste. El își respinge teoriile

metafizice din primul act într-un gest apologetic față de Cellino și de publicul care au fost

nevoiți să le asculte.

Ajungem astfel la morala piesei, migălos construită de autor prin intermediul isteriei, al

supradozei de testosteron și al frecției filozofice delicat întețesute: femeile sunt niște ființe

simple, incapabile de emoții complexe. Femeia este un umanoid interesant în momentul în

care este făcut să sufere. Lipsită de instinctul de conservare, ea e motivată în viață de

masochism. Se apropie de regnul animal, fiind foarte asemănătoare vacilor. Femeia are o

inteligență redusă și este lipsită de instincte altele decât cele materne care, la rândul lor, au

o motivație josnică, autoerotică, în ciuda aparențelor. Femeia este o entitate care trebuie f-u-

t-u-t-ă și schimbată ca un chilot, copii.

Alta învie și spune prostii siropoase, ca orice femeie, confirmând astfel teoria lui Cellino.

După ce o scot afară, Cellino îi propune lui Pietro să dea o lovitură de stat, să bombardeze

Veneția și să omoare aristocrația putredă cu sprijinul poporului. Pietro, strategul

neîntrecut și cel mai inteligent om din Veneția, super-bărbatul menit să conducă revoluția

răspunde că, simțindu-se zdruncinat de greaua tragedie care l-a lovit, își va strânge jucăriile și

va pleca. Este o decizie profund psihologică și existențială, denotând o inteligență greu de

pătruns de majoritatea oamenilor cu studii peste medie care citesc piesa. Autorul se arată un

fin cunoscător al sufletului uman.

Pietro se decide să plece pe mare unde, înconjurat de bărbați musculoși, să uite drama trăită.

Deși Cellino vrea să îl însoțească, Pietro îi spune că pe moment nu e pregătit pentru o relație

cu acesta, dar că, în viitor, ar fidispus. Cei doi se despart afectuos.

Alta și Pietro rămân în scenă. Pietro îi dă voie să locuiască mai departe în palat, dar nu regretă

că e moartă, pentru că el e un om lucid care nu se iluzionează niciodată. Chiar dacă îi plac

bărbații, el nu se travestește. De asemenea, i-ar plăcea să fe omorât, dar de un bărbat.

Greșeala Altei este că e imperfectă, iar imperfecțiunea e din vina ei, pentru că Pietro i-a spus

deseori cum să fie perfectă și nu credea că Alta nu se va conforma, dar se înșelase. Pietro

pleacă iar Alta leșină teatral, cum îi stă bine unei dame tragice într-un costum de epocă. În

sfârșit.