Upload
davidel
View
14
Download
2
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Predica La Sambata Mortilor
Citation preview
Prea, iubiti credinciosi si credincioase,
Randuiala Bisericii Ortodoxe prevede si ne indeamna ca in aceasta sambata,
numita si 'mosii de iarna', sa facem pomenirea mortilor. Aceasta randuiala a Bisericii face
parte din cultul mare al mortilor, al pomenirii si cinstirii celor care au adormit in nadejdea
Invierii si a vietii celei de veci. Aceasta pomenire, asa cum s-a auzit din rugaciunile
rostite, este facuta pentru toti cei adormiti in dreapta credinta, mosi si stramosi, parinti,
frati si surori, maici, fii si fiice, toti cei dintr-o rudenie si intr-o semintie cu noi. Este o
pomenire generala, atotcuprinzatoare. Ceea ce am savarsit astazi este bazat pe credinta
exprimata in ultimul articol al Crezului sau al Simbolului de credinta, atunci cand rostim
cu totii: 'Astept Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.'. Cinstirea si pomenirea
celor dragi ai nostri care au trecut la Domnul si care asteapta impreuna cu noi a doua
venire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos este deosebit de importanta atat ca inteles, cat
si ca folos. Prin pomenirea mortilor savarsim trei acte deosebit de semnificative si de
folositoare.
In primul rand, pomenirea mortilor este un act de credinta ortodoxa. Pomenirea
mortilor se bazeaza pe credinta ca sufletul omului este nemuritor, chiar daca trupul sau,
odata mort, se descompune si este trecator. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca 'cel ce va
crede in El, viu va fi, chiar daca va muri', adica va fi viu cu sufletul, chiar daca va muri cu
trupul. Sufletele dreptilor stau inaintea lui Dumnezeu si se roaga Lui, acestia fiind sfintii
canonizati de Biserica, cunoscuti si necunoscuti, iar acei care au adormit in nadejdea
Invierii si a vietii celei de veci, a caror stare noi nu o cunoastem, decat Dumnezeu singur,
au nevoie de rugaciunile Bisericii, mai ales daca au plecat din lumea aceasta fara o
pregatire cu totul corespunzatoare. Prin rugaciunile pentru morti se iarta acele pacate
pentru care cei adormiti in Domnul nu au mai avut timp ca sa arate pocainta prin fapte. Ei
au aratat pocainta prin rugaciune si spovedanie, dar nu au mai avut timpul necesar ca prin
fapte sa faca pocainta. Sfantul Ioan Gura-de-Aur spune ca 'cei care primesc pentru ei
rugaciunile Bisericii simt o usurare a sufletului si o bucurie atunci cand Biserica se roaga
pentru ei, mai ales atunci cand ei sunt pomeniti la Sfanta Liturghie, cand se savarseste
Parastasul si se impart milostenii in numele lor'. Milostenia, ca expresie a iubirii fratesti,
1
este acoperitoare de multe pacate. De aceea, si milosteniile pentru cei adormiti in Domnul
ajuta mult celor care sunt pomeniti la slujba.
In al doilea rand, pomenirea mortilor este un act de iubire. Iubirea este mai tare
decat moartea, lucru ce se vede tocmai prin rugaciune. Rugaciunea pentru cei morti arata
ca noi ii iubim si dupa moarte pentru ca sufletul lor este nemuritor, pentru ca ei simt de
dincolo, prin sufletul lor, iubirea noastra atunci cand ne rugam pentru ei. Mortii stiu
atunci cand ii pomenim si simt cand ne rugam pentru ei si cand impartim pentru ei
milostenii. Aceasta iubire mai tare decat moartea este aratata in rugaciunea pentru
mantuirea sufletului, precum si in modul in care ingrijim mormintele. Inca din primele
veacuri crestine, crestinii se deosebeau de pagani si prin modul in care cinsteau trupurile
celor adormiti in Domnul. Cimitirul inseamna in limbaj crestin 'dormitorul sau locul de
odihna' unde se afla mortii in asteptarea Invierii. Inainte, acest loc se numea 'necropola',
adica 'orasul mortilor'. Crestinismul a schimbat numele locului din 'necropola' in
'dormitor' unde se odihnesc cei adormiti in Domnul. Mort cu adevarat este omul
necredincios si despartit de Dumnezeu. De aceea, noi nu numim 'morti' pe mortii nostri,
ci ii numim 'adormiti in Domnul': au adormit in Domnul in asteptarea Invierii, intru
asteptarea celei de a doua veniri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos cand va judeca viii
si mortii si a Carui Imparatie nu va avea sfarsit. Iubirea aceasta fata de cei dragi ai nostri
care au trecut la Domnul, care au trecut intru asteptarea Invierii, se arata prin rugaciune si
prin modul in care cinstim crucea de pe mormat si mormantul insusi. Inainte, in timpul
pagan, cutia in care era depus mortul se numea 'sarcofag', iar atunci cand era facut din
piatra se scria numele si cateva date despre cel mort. In limba greaca, 'sarcofag' inseamna
'mancator de trup' sau 'mancator de carne' pentru ca carnea trupului celui mort se topea,
se descompunea si disparea: o mancau viermii. Crestinii nu au mai numit cutia 'sarcofag',
ci au numit-o 'sicriu' sau 'chivot', care inseamna o cutie in care se pastreaza ceva de mare
pret; astfel, intr-un chivot se pastreaza ceva de scump, un odor. Deci, 'sicriu' inseamna
'purtator al unui lucru de mare pret', iar acesta, lucrul de mare pret, este trupul crestinului
care nu se arde, se inhumeaza si se pune cu fata spre Rasarit, asteptand Invierea mortilor
si Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu pregatita oamenilor care au crezut in Iisus
Hristos, L-au iubit si au implinit poruncile iubirii fata de Dumnezeu si fata de semeni.
Deja din terminologia noastra crestina legata de cei adormiti in Domnul se vede cat de
2
mare este pretuirea nu numai pentru sufletul, ci si pentru trupul celui care a adormit in
Domnul. Aceasta pretuire si a trupului se vede prin faptul ca mergem des la morminte,
aprindem lumanari, punem flori si ingrijim mormintele. Acest lucru este cultivator de
civilizatie: modul in care un popor isi respecta copiii, batranii si mortii arata gradul lui de
credinta si civilizatie. Ingrijirea mormintelor este asadar un semn al iubirii noastre pentru
cei care au trecut la Domnul si ne asteapta si pe noi sa trecem, pentru ca impreuna sa
asteptam Invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.
In al treilea rand, actul de pomenire al mortilor, al celor adormiti in Domnul, este
un act de speranta, de nadejde; noi pomenim pe cei care au trecut la Domnul in nadejdea
Invierii si a vietii celei de veci, cei care au marturisit ca asteapt Invierea mortilor si viata
veacului ce va sa fie. Sfantul Apostol Pavel indeamna pe crestini ca atunci cand petrec la
mormant pe cineva care a trecut la Domnul sa nu se intristeze, sa nu fie ca paganii cei
fara de nadejde sau fara de speranta, ci sa se mangaie cu credinta ca Hristos Domnul a
biruit moartea, ca la cea de a doua Sa venire El va invia pe toti mortii si ca El ne
pregateste Imparatia cerurilor. Aceasta este nadejdea sau speranta crestina. Lumanarile pe
care le punem pe morminte sunt lumanarile credintei ca sufletul este nemuritor si ca
trupul va invia la cea de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos. Lumanarea de pe
mormant este ca o floare a iubirii noastre, a rugaciunilor noastre, dar este si ca o lumanare
a sperantei ca noi toti vom invia si ca ne vom reintalni in iubirea nemarginita si
coplesitoare de lumina a lui Dumnezeu. De aceea, luminile de pe morminte sunt lumini
ale sperantei; luminile de pe colacei sau de pe coliva sunt luminile credintei, ale iubirii si
sperantei crestine. In simbolismul lor, ele semnifica viata omului care, trecand prin lumea
aceasta, prin credinta, dragoste si nadejde a lasat lumina in jur. Incetul cu incetul, asa
cum se topeste o lumanare, trece viata fiecarui om; dar nu conteaza atat de mult la o
lumanare ceara si firul de bumbac, cat lumina pe care aceasta lumanare a lasa in jur; ceea
ce conteaza foarte mult este cata lumina am adunat in suflet in viata aceasta si cata
lumina am raspandit in jurul nostru prin credinta in Hristos, prin rugaciune si prin fapte
bune. De aceea, lumanarile se pun pe coliva si pe colac, pentru ca atat coliva, cat si
colacul, sunt semn al comuniunii in Biserica, al comuniunii fratesti si al faptei bune.
Dupa ce s-a terminat slujba Parastasului sau a slujbei de Pomenire a mortilor, colacii si
coliva se impart: prin aceasta se savarseste o fapta buna, o fapta a dragostei crestine, a
3
iubirii fratesti care este simbolizata de lumanarea arzand deasupra colivei. Deci, prin
faptele bune adunam lumina in suflet; prin iubirea fata de Dumnezeu si fata de semeni
devenim lumini in fata lui Dumnezeu, Parintele luminilor, de la Care vine toata darea cea
buna si tot darul. Sa rugam pe Hristos, Imparatul cel fara de moarte,Lumina lumii, El
Care este Invierea si Viata, El Care a zis: 'Eu sunt Invierea si Viata; Cel ce crede in Mine
nu va muri nicioadata.', sa daruiasca lumina si bucurie, pace si odihna, sufletelor celor
pomeniti astazi: stramosi, mosi, parinti, maici, frati si surori, fii si fiice, toti cei dintr-o
rudenie si intr-o semintie cu noi, ca sa ne bucuram de bucuria sfintilor si de bucuria
mantuirii, pentru ca toate aceste rugaciuni se fac intru nadejdea mantuirii si a vietii celei
de veci
Sfintii 40 de Mucenici au patimit in localitatea Sevastia din Armenia, in vremea
domniei imparatului Liciniu (307-323), la porunca guvernatorului Agricola. Cei 40 de
mucenici erau soldati care au marturisit ca sunt crestini si din acest motiv au refuzat sa
jertfeasca idolilor. Pentru marturisirea credintei in Hristos, cei 40 de mucenici au fost
supusi la multe chinuri, ca in cele din urma sa fie scufundati intr-o apa aproape inghetata
de langa cetate.
Precum tinerii din Babilon au invins dogoarea cuptorului prin lucrarea lui Dumnezeu, la
fel cei40 de mucenici au invins frigul si gheata lacului de langa Sevastia. In acea noapte
de 8/9 martie a anului 320, 40 de crestini au biruit moartea, primind in chip vazut
cununile muceniciei.
Multe minuni a savarsit Dumnezeu odata cu moartea muceniceasca a alesilor Lui, pentru
imbarbatarea martirilor, dar mai ales pentru ca necredinciosii sa vada aievea
atotputernicia Sa. Dar minunea cea mai mare este aceasta: ca pentru Dumnezeul nevazut,
Care S-a salasluit in inimile lor, 40 de crestini au ales mai degraba sa moara intr-un lac
inghetat decat sa accepte "un mic compromis" care i-ar fi despartit insa de dragostea lui
Hristos.
Sfantul Candid i-a raspuns tortionarului care il ameninta cu deposedarea onorurilor
4
militare: "Nu doar onorurile militare, ci chiar si trupurile noastre poti sa ni le iei, caci
nicio onoare nu este mai inalta decat aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru".
Unul dintre mucenici nu a mai rezistat si a iesit din lac. Renuntand la credinta in Hristos,
a fost dus intr-o baie calda, dar acolo a murit. Locul sau a fost luat de un alt soldat crestin,
dintre paznici. Iata ca acesta din urma, desi nu era amenintat in niciun fel, a inteles ca
imparatia cerurilor era aproape de el; vazand cununile care se coborau asupra capetelor
celor 39 sfinti, si-a lepadat hainele si a intrat in apa inghetata.
Cand tortionarii au venit dimineata sa vada "rezultatele" rautatii lor, in locul mortii, ei au
vazut viata, caci niciunul din cei 40 nu a murit peste noapte, tinuti fiind in viata de
puterea Duhului Sfant. Dar fiindca rautatea orbeste, tortionarii nu au putut intelege nimic,
ajungand sa creada ca mucenicii beneficiau de o lucrare vrajitoreasca.
In cele din urma, slugile diavolului si-au desavarsit "opera", omorandu-i pe cei 40 de
mucenici.
Cei 40 au savarsit astfel, intr-o dimineata de martie, intr-o cetate mica din Armenia, lupta
cea buna, si sunt pomeniti astazi, ca si atunci, ca simbol al biruintei mucenicesti, pomeniti
fiind fara incetare in Imparatia lui Hristos, fiecare dupa numele lui: Chirion, Candid,
Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul,
Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah,
Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon,
Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie. Sfinii 40 de Mucenici
ai lui Hristos au fost prini spre ptimire la 26 februarie i i-au dat sufletele n minile
Domnului la 9 martie, mprind peste noi Domnul i Dumnezeul nostru Iisus Hristos,
Cruia I se cuvine slava, cinstea i nchinciunea, mpreun cu Tatl i cu Duhul Sfnt, n
vecii vecilor. Amin.
5
6
7