181723943 Alexandru Struteanu Fluturii Albi Mor Spre Sfarsitul Verii Doc

Fluturii albi mor spre sfârşitul verii

ALEXANDRU STRUŢEANU

Fluturii albiFluturii albi mor spremor spre

sfârşitul veriisfârşitul verii

EDITURA EMINESCU1974

2

95

Alexandru Struţeanu

Cuprins

PARTEA ÎNTÂI....................................................................61.....................................................................................................72...................................................................................................113...................................................................................................174...................................................................................................225...................................................................................................306...................................................................................................377...................................................................................................488...................................................................................................689...................................................................................................8110.................................................................................................89

PARTEA A DOUA............................................................10111...............................................................................................10212...............................................................................................141

PARTEA A TREIA............................................................18413...............................................................................................18514...............................................................................................301

3


În fericire se ascunde nefericirea În nefericire trăieşte fericirea

LAO TSEU

Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu venise, dar lăsase vorbă să-l aştept la el în birou şi să nu intre nimeni cât voi fi eu acolo. Am fumat la fereastră, privind acoperişurile şi pavajele mohorâte lucind vag în ploaia măruntă de afară. Începea să se-nsereze. Am văzut Chevrolet-ul intrând pe poarta Marelui Stat Major. Era 6 şi douăzeci şi cinci. Când a intrat în birou, şeful părea preocupat şi plictisit. Şi-a agăţat mantaua şi chipiul în cuier, a deschis un sertar la un Fichet.

— E totul aici, paşaport, ausweis. Plicul i-l dai lui Boniş. Ai vreo idee?

Cât timp i-am vorbit, m-a ascultat în tăcere, jucându-se cu un coupe-papier miniatural cu mânerul în formă de picior de căprioară. Am tăcut şi el s-a mai jucat câteva secunde cu cuţitaşul acela, apoi a ridicat ochii spre mine: căutătura atât de cunoscută părea plină de maliţie.

— Palatul e alertat, cât se poate de neplăcut pentru toţi, căpitane. Şi domnul mareşal a ciulit o ureche. Dar nemţii şi le-au ciulit pe amândouă… realizezi? Şi vezi, nu primesc comunicări de acolo, pe nicio cale.

Şi-a notat ceva repede pe o hârtie, apoi mi-a întins mâna.

— Cu Boniş să iei contact cu cât mai puţină brutalitate. Mă bizui pe dumneata.

Întrevederea se terminase. Am ieşit din clădire şi am suit spre catedrala Sf. Iosif. Ploaia continua să cadă. În camuflajul nu prea riguros, felinarele punctau întunerecul umed şi ceaţa, într-o fantomatică aură albastră. M-am dus

4


la Odette. Odette locuia într-un bloculeţ de trei etaje, aproape de Griviţei. Uşa de jos era închisă, dar ştiam că e acasă, nu se putea să nu fie acasă: Savciuc era înmormântat de două zile. Poate ar fi trebuit să-i dau un telefon în prealabil, dar nu era niciunul prin apropiere. Chiar ea mi-a deschis.

— Dumneata eşti, a murmurat – şi i-am simţit un fel de plictiseală în voce. Tocmai voiam să mă duc la mama. Intră, n-are importanţă.

Am suit la ultimul etaj, unde avea o garsonieră. Era plină de flori şi excesiv de titirită – Odette simţea o adevărată manie a ordinii şi aranjatului. Pe dormeza joasă se afla un geamantan galben închis. Ea m-a privit şters, poate şi taiorul negru cu care era îmbrăcată să-mi fi dat această impresie. Obrazul îi era fardat cu îngrijire.

— Te-au trimis să-mi spui vorbe bune, şi-a privit unghiile.

Ceva în tonul ei mi-a atras atenţia.— E stupid, dar în astfel de clipe nu ştiu ce vorbe bune

mai pot fi rostite. Am venit să te-ntreb dacă pot să-ţi fiu de folos, i-am pus o mână pe braţ.

— N-am nevoie de nimic, s-a ferit de atingere.A rămas cu ochii la mine, închizând pe jumătate

pleoapele oblice de tătăroaică: era frumoasă şi stranie, întotdeauna fusese aşa.

— Şi acum. Iartă-mă, am cam întârziat şi trebuie să plec. Nu te superi, a adăogat zâmbind.

Am coborât. Omul căruia i-o dădusem în filaj se afla la post. Nu mă mai interesa dacă pleca sau nu pleca la mama ei, fiindcă omul meu ştia de minune să-şi facă meseria.

5


PARTEA ÎNTÂI

6


1

La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere serioasă, dăduseră prioritate pe parcurs unor trenuri militare cu muniţii, se părea că şi la ferry-boat o să aşteptăm. Plictisitoare chestie. Şeful îmi indicase trenul. Un avion cu însemne româneşti, pentru a doua oară în interval de nicio săptămână pe aeroportul Sofiei, ar fi dat loc la bănuieli. Actele mele erau în regulă, iar identitatea la fel: permisionar de pe front, în vizită la rude macedonene. Trebuia să evit autorităţile germane de orice natură, ministrul nostru de asemenea urma a fi abordat doar în ultimă instanţă. Boniş era singurul care avea să ştie cine sunt.

— E bine aşa? îmi spusese şeful.— E perfect. Biroul să mă prezinte, să spunem „de la

cifru”. Nu ne cunoaşte organizarea şi oamenii.Şeful zâmbise abia simţit. De fapt eu chiar

reorganizasem biroul cifrului, dar şeful mă luase de acolo pentru că aprecia că am suflet de Harry Piel în mine. (Una din glumele şefului, cam anostă, recunosc ce-i drept, dar una din puţinele pe care şeful şi le permitea din când în când.)

M-am dat jos din tren. Gara camuflată era plină de soldaţi germani şi utilaje acoperite de prelate. Sentinelele noastre şi locotenentul văzut prin fereastra comandamentului militar al gării, vorbind cu nişte trufaşi seniori în lungi mantale feldgrau, păreau efectiv dezbrăcaţi prin comparaţie. Am făcut câţiva paşi prin faţa gării. Şi aici ploua, era ceaţă şi fluviul din apropiere

7


umplea noaptea cu adierea lui putridă de peşte şi ierburi răscolite-n mâluri. În contrast cu gara, orăşelul era pustiu, amorţit, înecat în întuneric şi noroi. Câteva birje coşcovite şi cu coşul lăsat aşteptau la intrarea gării. Caii somnolau trişti între hulube, scoţând aburi. Am fumat o ţigară, apoi m-am dus la comandamentul gării. L-am întrebat pe locotenent cât mai întârziem.

— Biroul de informaţii e alături, m-a repezit plictisit.I-am întins ordinul de serviciu şi legitimaţia care era

unul din cele mai strălucite falsuri ale experţilor noştri.— Iertaţi-mă. Am crezut că sunteţi un civil oarecare, de

dimineaţa până seara sunt obligat să dau tot felul de explicaţii neroade. Cred că într-o oră aveţi drum liber, domnule căpitan. De la Ruse e mai simplu, din cauza liniei. Poate aveţi o ţigară… am rămas fără ţigări, debitul din gară e închis, cele din oraş închid la 9. Am trimis un soldat să-mi ia de la restaurantele din centru, da l-a uitat Dumnezeu acolo, sau l-o fi agăţat comenduirea.

I-am oferit un Camel. Şi-a aprins cu o brichetă grosolană şi a dat într-un fel bizar din cap, ca o găină. Vestonul lui decolorat nu era prea curat. Şi degetele cu care ţinea ţigara erau cam neîngrijite.

— De multe ori mă gândesc la ce-or fi folosind aiurelile astea, a vorbit deodată brusc. Oricum, e mai bine să fii eşuat la Giurgiu pe linia a doua de manevră, decât la Kerson în linia întâia de front, nu găsiţi? Nemţii ăştia, a dat iar din cap ca o găină spre fereastra cu vopseaua albastră aproape ştearsă, de-acolo vin. Se duc în Grecia. Jumătate din efectiv. Hazlie situaţie. Din punctul de vedere al ruşilor, bine-nţeles.

A sunat telefonul şi eu m-am întors la tren. La 12 eram în Ruse, la 7 dimineaţa în Sofia. N-avusesem de răspuns la întrebări în plus nici pe malul românesc, nici pe cel bulgar. Cu un taximetru găsit printr-o minune, m-am dus la hotelul unde stase şi Savciuc. Era un hotel mic, dar civilizat şi destul de elegant, la parter cu un restaurant

8


care tocmai deschidea. Un instrumentist slab şi puţin cocoşat străbătea holul tăcut cu gulerul pardesiului ridicat, ţinând sub braţ o ghitară. Omul de la chei citea o carte în dosul contuarului.

— Une chambre.A lăsat cartea pe contuar. Era Thomas Mann, Leiden

und Grosse Richard Wagners. (Ştiam că Thomas Mann e interzis, poate aici se schimba socoteala.)

— Oun chambr, a repetat într-o franceză stricată, guturală, şi a privit tabloul cu chei. Chambr tout ocoupé.

I-am întins paperăsăria dată de şef. A frunzărit-o cu luare aminte şi a ridicat privirea la mine: la fel de liniştit, ca şi gestul cu pusul cărţii sub contuar. Nu mi se uita în ochi, ci într-un punct fix, situat între sprâncene. Aveai impresia că se uită şi nu se uită la tine. Era un exerciţiu yoga extrem de simplu şi curent, destul de obişnuit pentru un portar de mare hotel. A lăsat actele pe tăblia contuarului şi a început să întoarcă foile unui registru.

— Roumen, a întrebat, răsfoind înainte şi înapoi foile registrului. S-a uitat la un rând, a dat fila. Mai avem o cameră liberă, cu duş. O cameră foarte bună, domnule.

De data asta mi se uita drept în ochi. Nepăsător şi calm.

— Pentru câte zile?— O săptămână, poate ceva mai mult. A desprins o cheie de pe tablou.— Suiţi scara, şi la dreapta, pe culoar. Lăsaţi aici

documentele.L-am simţit că-mi pironeşte spatele, în timp ce urcam

scările… el sau alt schimb îl întorsese pe Savciuc din drum cu acel apel telefonic ce se dovedise a fi un truc, un bluff? Ajuns pe palier, m-am răsucit spre el şi omul a lăsat imediat capul în jos.

Camera era într-adevăr o cameră bună, cu toate accesoriile în perfectă ordine. Pe peretele opus dormezei, portretul lui Simeon al II-lea de Saxa-Coburg mă privea cu

9


o seriozitate de copil bosumflat… la naiba, piciule, dacă Savciuc n-ar fi trebuit să aducă mesajul acela de la Sinaia, ar fi fost acum în viaţă. Înţelegi sau nu prea? Am făcut un duş rece, am fumat câteva ţigări. Am dormit exact două ore, călătoria mă cam obosise. M-am gândit la Odette, mă gândisem şi în tren: se arătase puţin impresionată de această moarte, ba ca să fiu sincer, nu se arătase impresionată de loc.

10


2

— Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi a doua oară aici, mi-a spus maiorul Boniş.

De fapt şi aici tot legaţie era, Boniş locuia în legaţie, un mic, un foarte mic apartament cu o baie şi chicinetă. Nu-l mai văzusem până atunci şi nu pot spune că-mi lăsa o impresie dezagreabilă: dimpotrivă. Se mişca frumos, vorbea la fel, direct la obiect şi era de o mare civilitate. Înainte de plecarea mea din Bucureşti, obţinusem tot ce era necesar să obţin despre el. Cu mici retuşuri, da, maiorul Boniş se înfăţişa conform fişelor noastre signaletice. Inclusiv mirosul de săpun bun şi colonie. Îmi oferise un kümmel şi ţigări de Macedonia. Plicul şefului îl citise în faţa mea. După ce terminase de citit, arsese mesajul cu bricheta şi răvăşise resturile calcinate în scrumieră, până le prefăcuse în praf mărunt.

— Ar fi prima dată când iau contact cu serviciile dumneavoastră speciale – şi-a scuturat palmele, privindu-mă impasibil. Obişnuit, nu prea citesc romane şi, ca să fiu cinstit, nu ştiu dacă riscul poate echivala satisfacţia acţiunilor îndeplinite. Dar aceasta este o chestie de psihologie, vivere pericolosamente mă depăşeşte. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos, domnule căpitan. Cazul Savciuc nu este un caz închis?

— V-aş ruga să-mi relataţi amănunţit cele două întâlniri cu căpitanul Savciuc.

Prin fereastra întredeschisă, se auzea larma vrăbiilor din grădina legaţiei. Dimineaţa era cu vânt, nori întunecaţi se apropiau dinspre nord de marginea oraşului.

11


— Savciuc e sosit în Sofia la 10 martie, venind cu avionul. Seara, căpitanul Savciuc a fost văzut la restaurantul hotelului, cu un grup de ofiţeri germani şi câţiva civili.

— Ce civili? am ciulit urechea, deşi informaţiile noastre corespundeau relatărilor maiorului.

— N-aş putea să vă spun. Au mâncat şi au băut şampanie. S-au retras devreme din restaurant. A doua zi dimineaţa, mi-a făcut o vizită. Nu-mi comunica nimic special din ţară. O vizită de curtoazie, o vizită oarecum regulamentară, ca ofiţer mai tânăr şi mai mic în grad, într-o garnizoană străină. Mai ales că trebuia să-şi vizeze şi documentul de serviciu, a zâmbit. Mi se pare că-n obişnuinţa regilor nu stau astfel de vize.

— Ştiţi cumva, v-a spus ce mesaj adusese aici?— Nu, s-a încruntat imperceptibil. Am vorbit despre

lucruri lipsite de mister şi destul de palpabile ca realitate: am vorbit despre război. Pe urmă mi-a cerut să-i împrumut câteva gloanţe. Plecase din neatenţie cu încărcătorul golit la revolver. Din fericire sau, cred, din nefericire, avea un tip de pistolet asemănător cu al meu la calibru.

— I-aţi dat?— Da. I-am dat un încărcător, a spus încet. A plecat şi

nu l-am mai văzut până când m-a căutat la telefon. Asta se petrecea peste o zi, la 12 martie, pe seară. A apărut agitat aici în apartament – după mesele nu lucrez în legaţie. Relatarea lui a fost abracadabrantă.

— Iertaţi-mă, l-am întrerupt, Savciuc nu putea fi găzduit la legaţie? Nu există o cameră de oaspeţi, ceva asemănător? Purta cu dânsul documente secrete.

— Sigur că se putea, dar nu mi-a cerut-o. Documentele cu care venise la Sofia le predase. Despre alte documente nu ştiu, şi nici nu mi-a vorbit. Iată relatarea lui: la 7 seara, este vorba de ziua de 12 martie, trebuia să se-ntoarcă cu trenul în ţară. Avioneta care-l adusese făcuse doar acest

12


oficiu. Căpitanul Savciuc a coborât la 6 şi jumătate în holul hotelului şi a cerut să i se cheme un taxi să-l transporte la gară. După câteva minute taxiul a sosit şi el a urcat într-însul. Exact când maşina se pregătea să demareze, portarul a ieşit din hotel şi i-a spus că-l caută cineva la telefon. A revenit în hotel, dar la telefon n-a răspuns nimeni. Ieşind din nou afară, a constatat că taxiul dispăruse.

Maiorul a reumplut păhărelele cu kümmel, a aşezat sticla pe tava de argint: fără să se audă un clinchet, totul făcut cu gesturi liniştite, moi, complete, trădând o îndelungată practică a evitării zgomotelor.

— Pe perinele banchetei din spate a taxiului îşi lăsase servieta. A sorbit din şnaps şi s-a uitat o clipă pe fereastră. Savciuc a alertat hotelul, apoi a venit la mine. „Ce să fac?” mi-a spus. „Or să urmeze teribile complicaţii, pentru mine şi pentru alţii. Sunt dezonorat.” Poate am fost crud, domnule căpitan, dar, ca şi căpitanul Savciuc, ca şi dumneata, eu sunt ofiţer de carieră şi am un jurământ dat ţării şi superiorilor mei, cum avea el şi cum ai şi dumneata.

De data asta nu se mai uita pe fereastră, se uita ţintă la mine, cu nişte ochi distanţi, totuşi limpezi şi hotărâţi.

— I-am spus să se împuşte, dacă nu rezolvă cazul. Mi-amintesc chiar că am deschis sertarul de la birou şi i-am întins revolverul meu. A fost un gest mecanic şi absolut nedeliberat.

Povestea asta mi-o turuise şi şeful, cuvânt cu cuvânt. De fapt era propria relatare a maiorului care ne parvenise, părând s-o fi învăţat pe dinafară. Acum spunea totul pentru a doua oară, detaşat şi precis, consemnând faptele în stricta lor înşiruire.

— Căpitanul Savciuc a privit o clipă pistoletul de pe birou şi a dat dispreţuitor din cap. „Am şi eu revolver, domnule maior. Dacă o fi cazul, o să uzez de gloanţele dumneavoastră.” A pocnit din călcâie şi a plecat. Am

13


telefonat imediat după el la hotel, dar mi s-a spus că liberase camera şi nu se mai întorsese acolo. Pe 13, a fost găsit cum ştiţi.

A urmat o tăcere. Am auzit primii picuri ai ploii pleznind geamurile. Maiorul a mers să închidă fereastra şi a rămas acolo, privind zbaterea pomilor din grădină.

— Poliţia bulgară a făcut primele cercetări, am dat şi eu o declaraţie, l-am recunoscut la morgă: era complet desfigurat, glontele îi zburase aproape jumătate de obraz. A fost transportat cu un sicriu sigilat în ţară, pe data de 16 martie, după terminarea rapidelor cercetări. În plus, nu mai ştiu. Nimic. Ministrul a fost destul de afectat. Dar bănuiesc că le cunoaşteţi toate mai bine ca mine.

Tăcerea s-a lăsat iar. Afară turna cu găleata, când şi când fulgere bubuiau în canonadă. Maiorul a revenit de la fereastră şi a ridicat din umeri.

— Bănuiesc, iarăşi, că te interesează să ştii ce gândesc eu despre asta. Am să-ţi răspund cu mare sinceritate: eu nu gândesc. Deşi parcă ţi-am mai spus că nu gust romanescul şi romanele, în tinereţe am consumat destule romane poliţiste, foiletoane, sau cum le mai spune acestor producţii. Mi-a rămas de la unul din ele o aserţiune pe care, cu voia dumitale, am să ţi-o reproduc, odată ce mi-am însuşit-o ca pe un adevăr indiscutabil al modului în care obişnuiesc să mă comport în viaţă şi faţă de semenii înconjurători. La întrebarea pusă unui inspector de poliţie, ce gândeşte el despre un anume caz, inspectorul a răspuns că el nu gândeşte niciodată. Capetele sunt făcute să poarte pălării, nu să gândească. Inspectorul privea doar faptele şi lăsa faptele să gândească pentru el. Ca şi acel fericit inspector, eu nu gândesc nimic despre fapta căpitanului Savciuc: fapta lui gândeşte pentru mine.

— Atunci am să vă-ntreb ce gândeşte fapta lui pentru dumneavoastră.

14


— Şi-a luat viaţa ca să nu răspundă celor în drept de dispariţia servietei. Dacă a făcut-o conform codului de onoare ofiţeresc e una, dacă a făcut-o din spaimă, din laşitate – iartă-mă, te rog – e alta. În sine, fapta lui devine exterioară, servieta fiind dispărută. Fiindcă pe dumneavoastră asta vă interesează în clipa de faţă: unde, la cine şi de ce a dispărut servieta.

Mi s-a părut că aud o trosnitură în camera alăturată, ceva se mişca uşor acolo. I-am făcut semn să tacă.

— E cineva în odaia de alături?S-a îndreptat iute spre uşa ce da desigur în camera de

dormit, aceea în care ne aflam era un salonaş-birou şi am constatat cât de agil şi fără zgomot se deplasa, cu toată anchiloza unuia din genunchi. A deschis uşa, după o foarte scurtă ezitare. Un cotoi mic siamez a apărut în prag, începând să i se frece mieunând de picioare. Maiorul l-a luat în braţe şi s-a apropiat de mine.

— Mi l-a dat soţia ministrului, o are pe mamă.M-am ridicat de pe fotoliu. Abilitatea lui Boniş era

flagrantă. Cotoiaşul mă privea din braţele lui cu nepăsare. Nu-mi plac pisicile, îmi plac numai câinii, mă şi pregăteam să-i spun maiorului ce fotografie straşnică şi-ar putea face, o fotografie straşnică şi eroică, în uniformă şi cu pisicul la piept, când brusc acesta mi-a sărit pe umăr, lipindu-mi-se de obraz. Boniş a râs tăcut, un râs de ventriloc, de isprava protejatului lui, şi mi l-a luat de pe umăr. Dar eu n-am râs. În clipa când mica lighioană mi s-a lipit de obraz, o undă de parfum mi-a izbit nările… unde mai simţisem eu parfumul ăsta amărui? Nu era colonia maiorului, era un parfum cu care mă întâlnisem recent ca să mi-l reamintesc.

— Vrei să fii invitatul meu diseară, mi-a spus maiorul cu amabilitate. Să zicem pe la 8. Şi dacă nu te deranjează, cobori în restaurantul hotelului, e un restaurant bun, poate singurul de aici cu o bucătărie excelentă.

15


Ploaia încetase când am ieşit afară. Câte un rar trăznet mai lumina cerul şi frunzele pomilor din grădina legaţiei. Iar peste câteva minute, cum îi întindeam mâna de rămas-bun maiorului la poarta grădinii, peste umărul lui vedeam partea de clădire unde-şi avea el locuinţa – fără doar şi poate că la una din ferestre cineva ne privea pe jumătate ascuns de perdele.

16


3

La prânz am mâncat la un bufet-bar, gen Herdan-urile noastre dinainte de război. Nu mai ploua, dar norii erau negri şi compacţi, încât lumina electrică ardea pe străzi şi-n magazine. După asta am băut un şvarţ la cafeneaua Esplanade. Nu era prea plină. Mai aglomeraţie era la mesele de table şi biliard, unde fridolinii cu grade inferioare jucau chegle şi ghiulbahar: în ordnung şi ţepeni de parcă cu toţii ar fi înghiţit bastoane, de aceeaşi lungime şi grosime. Şi cu mutrele unora care găsesc întotdeauna satisfacţii elevate în a deniá să se coboare, din înălţimea lor cultivată, până la nivelul celor mai de jos lucruri. Retras la o masă lângă estrada goală a orchestrei, care probabil cânta numai seara, am încercat să urmez exemplul maiorului Boniş şi să las laptele să gândească pentru mine. Logica mă obliga să-mi întăresc o convingere: Savciuc, dacă se sinucisese, însemna că în servietă se aflau documente importante… la naiba, eram un idiot, sigur că erau importante, de-aia şi venise la Sofia, dar ce documente anume? Răspunsul consiliului de regenţă la mesajul, sau ce-o fi fost el, al lui Mihai? Sau altceva? După aparenţe, în servietă era altceva. Fiindcă regele se alertase, dar nu din cale-afară. Desigur că aştepta un răspuns necompromiţător de la tutorii amicului Simeon, iar din antenele ce le aveam noi la casa noastră regală, se părea chiar că n-aşteaptă niciun răspuns, sau că primise răspunsul pe altă cale. Servieta nu conţinea scrisoarea lui Mihai, Savciuc fusese la ţar în ziua sosirii lui aici şi fusese primit de acesta. Problema

17


era clară. Dar de ce mai stătuse două zile după asta? Şi ce era povestea cu gloanţele cerute de la Boniş şi incredibila uitare a servietei în acel taxi-fantomă? De la Bucureşti plecase fără nicio servietă. Cine ceruse taxiul, iar portarul hotelului, dacă o făcuse el, nu fusese anchetat de bulgari? Există o legătură între portar şi şofer, dar cum de ştiuse portarul că Savciuc avea să-şi uite servieta în taxi?

Aici era nodul. Nici şeful şi nici altcineva nu dăduseră importanţă faptului; nici poliţia bulgară, care nu găsise urma misteriosului şofer şi nu părea că are de gând s-o găsească, iar noi chiar vream să n-o găsească întrucât evitam contactele cu asemenea instituţii şi ne urmam anchetele pe alte căi şi cu alte mijloace: de altfel mortul era român, fusese văzut în anturajul germanilor. Bulgarii, indiferent de alianţa axei impusă cu forţa nenorocitului Boris al III-lea, predecesorul lui Simeon, erau slavi şi nu-i înghiţeau pe nemţi. Ochii lor erau îndreptaţi cu încredere spre Marea Neagră şi nordul ei, de unde trupele lui Jukov, Konev şi Malinowski începuseră marşul forţat spre vestul patriei lor, plantând din nou în teritoriile eliberate, vechiul drapel roşu, cu secera şi ciocanul. Şi cu ce germani băuse şampanie Savciuc, cu ce civili? Când ofiţerii germani beau în public cu civili germani, aceştia le sunt sau rude, sau fraţi de uniformă de la fostele SD şi SA, de la Geheimstadtpolizei sau Abwehr’ cu toţi aceştia din urmă Wehrmacht-ul bând de nevoie şi numai siliţi de împrejurări.

M-am întors la hotel şi am urcat la mine în cameră. La contuarul cu chei din hol se afla alt schimb, un tinerel pomădat şi graţios, luşând un pic. Întinzându-mi cheia cu un gest efeminat şi doar din două degete, zâmbea fără motiv. Sau poate era eternul smile al salariaţilor de lux.

— Et vôtre camarade?— Permission. Affair familial, mi-a răspuns cu o voce

atât de subţire, încât am tresărit involuntar. Cât despre

18


franceza pe care o vorbea era egală cu pronunţia omului dinaintea lui. Avuseseră acelaşi profesor, fără-ndoială.

La 8 şi câteva minute am coborât în salonul restaurantului. Mi-am rotit ochii prin sală, în căutarea maiorului. Restaurantul avea câteva mese ocupate, orchestranţii tocmai îşi aranjau instrumentele pe estradă. Se vorbea pe ton scăzut, aplicele de pe pereţi răsfrângeau lumini palide în grelele catifele albastre ce astupau ferestrele. L-am zărit pe maior la o masă retrasă, vorbind cu un chelner. M-a văzut şi el şi s-a ridicat în picioare: era în civil, purtând o jachetă fantezistă extrem de elegantă. S-a înclinat corect şi m-am simţit nu ştiu cum, era mai mare în grad ca mine. Iar când mi-a strâns mâna, mi-am dat seama că era puternic şi voia să arate asta. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Masa era de trei persoane, cu tacâmul aranjat. Un vas mic cu flori trona în mijloc.

— Aşteptaţi pe cineva?— Sper că nu te deranjează, m-a privit în felul lui

impasibil. M-am gândit că în această tură… ocazională, ca să-i spun aşa, pe care o faci pe la noi, să te mai înveselim un pic. Deşi timpurile nu-s prea înveselitoare, ca să exprim exact ce gândesc.

Chelnerul reapăruse cu o tavă pe care se aflau două păhărele, o sticlă şi o farfurie cu măsline artistic înşirate.

— Mi-am permis să comand doar pentru noi doi o băutură care să ne aducă aminte de naţionalitatea noastră, domnule căpitan. Ştiu că-ţi place asta. Nu, servesc eu, a făcut semn chelnerului, care s-a retras imediat.

Îi vorbise într-o germană aproape fără cusur. A turnat în cele două păhărele, şi din nou i-am remarcat gesturile tăcute. Mi-a închinat păhărelul.

— Ţuică românească. Au şi bulgarii ţuica lor, dar nu se compară. Totul e să ştii cum să întorci şi cât să întorci

19


pruna. Pentru succes. A dat tot păhărelul pe gât. Pentru succesul nostru.

A luat o măslină, a înghiţit-o cu sâmbure cu tot.— Sâmburele de măslină este singurul pe care

stomacul îl digeră în întregime. Îl dizolvă, ceea ce nu face cu niciun alt sâmbure. Ştiai acest lucru? Unul din misterele naturii.

A vrut să-mi reumple păhărelul şi, nu-mi dau seama de ce, l-am astupat cu palma. Gândisem involuntar că vrea să mă îmbete, nu credeam însă ca mişcarea să şi fie transmisă atâta de rapid de cortex. Maiorul a zâmbit imperceptibil.

— Abstinent? Atunci, ca superior în grad, am să-ţi ordon să bei încă un păhărel cu mine. Zâmbetul i s-a accentuat. Sunt ardelean, şi strămoşii mei daci mi-au lăsat în sânge şi acest obicei, cu toată opreliştea lui Deceneu şi pildele lui spre cumpătare.

Primele acorduri ale orchestrei au rupt liniştea demnă din jur: uvertura la Califul din Bagdad. Maiorul şi-a aprins o ţigară, mi-a oferit şi mie una.

— Aici, ca şi la noi, presupun că întreaga arie a balcanilor are doar două piese de rezistenţă în restaurante: Califul din Bagdad pentru antreuri şi Cavaleria uşoară pentru fripturi. Este o remarcă pe care am stabilit-o pe bază de experienţă şi cunoaştere. Şi mai cred că uverturile astea vin cu atâta precizie la antreuri şi fripturi, potrivit unor semnale cu care este legată bucătăria de orchestră. S-ar putea ca releul să fie instalat sub estrade.

Vorbea serios şi convins. Dar ochii îi străluceau.— Ia o măslină, sunt italieneşti. Şi multe alte lucruri

necartelate, pe care aliaţii ni le pun cu atâta graţie la dispoziţie prin restaurante şi-n diferite locuri ale Europei, vin numai şi numai prin ei şi de la ei. Acum câteva zile am mâncat aici nişte portocale cu ştampila unei firme germane pe coajă. Cu ocazia asta mi-am amintit că în

20


Germania, de totdeauna pe marginea drumurilor şi a şoselelor au crescut livezi cu măslini, portocali şi mandarini, că viţa de Champagne a umplut până la refuz bazinul Ruhr-ului, iar în landele nordului nisipos, lanurile cu grâu s-au copt din timpuri imemoriale sub ceaţă şi furtuni hanseatice. Mi se pare însă că măslinele nu prea se mănâncă în Reich: se dau la găini, la vite, se aruncă la vrăbii.

— Aveţi informaţii solide.— Da, aş putea spune că posed aşa ceva. A mai luat o

măslină. Meseria mă obligă să le posed, căpitane… te superi că devin cam familiar? Gândeşte-ie că noi doi, la masa asta şi la ora asta, reprezentăm un lucru foarte concret: România.

Răceala ochilor lui literalmente mă fascina. A sorbit din păhărel, a pus păhărelul jos şi şi-a lăsat capul pe un umăr. Tamburinà din degete pe faţa de masă, în tactul muzicii.

— Ce va face România în următoarele luni? În momentul în care-ţi vorbesc, Ungaria este ocupată de nemţi, ştirea mi-a parvenit câteva minute până să mă întâlnesc cu dumneata. Ruşii îşi continuă ofensiva în Ucraina, zece divizii germano-române încercuite pe Bug sunt pe cale de a fi lichidate. Cernăuţii au intrat sub tirul artileriei şi al Catiuşelor. În sud, Jukov a forţat Niprul. Americanii înaintează încet, dar sigur, în Italia. Şi noi? Noi, căpitane, care mereu ne-am întărit armă şi mână pentru patria română?

S-a ridicat în picioare, privind peste umărul meu. Mai-nainte să mă-ntorc să văd ce este, să mă ridic şi eu, am simţit un parfum amărui învăluindu-mă. Iar când efectiv m-am întors, în spatele meu se oprise zâmbitoare Odette.

21


4

…Odette! Într-o pempantă rochie neagră, scoţându-i în evidenţă umerii goi, înveliţi cu un şal tot negru de kashmir, pieptănată à la sfânta Lucia lui Zurbaran, cu ochii prelungi de tătăroaică savant pictaţi şi-n ochii aceştia pâlpâind o luminiţă plină de savoare şi voioşie!

— Bună seara, i-a întins mâna maiorului, şi acesta a depus un sărut pe vârful degetelor subţiri. Bună seara, domnule căpitan. Iată o întâlnire plăcută ambelor părţi.

Maiorul l-a chemat pe maître d’hotel. Ca şi cum apariţia ei aici ar fi fost un fapt extrem de natural, Odette privea curioasă prin salonul restaurantului ce se umpluse pe nesimţite. Foarte multe mese erau acum ocupate de ofiţeri germani. Orchestra făcea o pauză; instrumentiştii coborâseră estrada, rămăsese doar pianistul, un băiat melancolic, cu ochelari şi părul vâlvoi. Şi-a plimbat evaziv degetele pe clape, apoi într-o foarte alambicată parafrază a început să cânte Rapsodia ungară de Liszt. Lumea din restaurant mânca, vorbea, îşi ciocnea paharele, dând puţină atenţie la ceea ce se petrecea pe estrada orchestrei. Nici nemţii din local nu păreau să sesizeze melodia. Unul singur dintre ei întorsese capul spre pianist şi se uita cu atenţie la el: chiar lângă noi un hauptmann înalt, din blindate, singur la masă, în faţă cu o sticlă cu bere brună. Îi vedeam obrazul din profil, un obraz tăiat în colţuri, ars de soare şi cu sprâncene arcuite. Un fel de zâmbet îi plutea pe buzele subţiri. Încet, s-a răsucit spre mine şi o căutătură fără expresie s-a oprit un moment,

22


asupră-mi, apoi a măsurat în acelaşi mod silueta Odettei. Boniş s-a plecat spre ea.

— Ce vrei să mănânci?— Oh, cât se poate de frugal, o omletă, poate nişte

caşcaval. Nu mi-e foame.— Vrei vin? Sau înainte o ţuică? — Nu, vin.— Am comandat ciuperci cu smântână. Merge?— Fie şi ciuperci cu smântână. Nu vă bateţi capul, ni s-

a adresat amândorura.Maiorul o tutuia. Ea sta strălucitoare în capul mesei şi

parcă se amuza secret de ceva ştiut numai de ea. Maiorul nu mă prezentase, nici ea nu ceruse să-i fiu prezentat, eu nu mă făcusem că n-o cunosc, ea arătase că mă cunoaşte, iar maiorul nu punea nicio întrebare de prisos, găsind absolut normal să fie aşa: la urma-urmelor, dacă mă gândeam bine, chiar era normal să fie aşa.

— Cum a fost vizita la mama, am întrebat-o cu candoare.

— Abia de acum înainte mă duc. Şi lăsând să floteze un suspense: mama e aici, suntem din Bazargic. Ochii mei nu-ţi spun nimic? Sunt urmaşa lui Gengiz-khan.

Maiorul a început să râdă, a râs şi Odette, am râs şi eu, deşi nu prea înţelegeam ce motiv aş fi avut. Pianistul îşi terminase improvizaţia îndrăzneaţă, şi-n timp ce colegii lui reurcau estrada, el o cobora cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor, cu capul în piept şi un chiştoc stins de ţigară atârnându-i pe buze. În felul ăsta a şi dispărut spre oficii.

— Înconjurat de exemplare feminine ca dumneata a fondat el marele imperiu mongol, a spus maiorul. E şi explicabil. Nu, căpitane?

— Precis, am aprobat zâmbind dintr-o parte. Şi tot precis ar fi cucerit întreaga Chină, dacă ar fi avut-o în timpul acela lângă el pe doamna Savciuc.

În ochii Odettei a trecut o umbră şi am citit un reproş.

23


— A, da, Savciuc, a murmurat şi maiorul şi am tăcut toţi trei.

Pe tăcerea noastră a apărut chelnerul obsecvios, cu platoul comandat. Ne-a servit, a destupat sticla cu vin. Maiorul i-a privit eticheta.

— Chablis. Ce-ţi spuneam eu? În Bulgaria tot Chablis s-a băut înainte de război. Chablis cu praz verde. Îl bem simplu, i-a spus chelnerului care se pregătea să ni-l dozeze cu sifon.

Chelnerul ne-a lăsat singuri. M-am gândit că fiinţa ispititoare din dreapta mea îl înmormântase alaltăieri pe bărbatu-său; azi, volatilizată de sub nasul celui mai bun filator pe care-l aveam în Bucureşti, îşi muia buzele roşii în vinul scump comandat de maior. În mişcare, curbura dulce a gâtului i se adâncea moale, ochii perverşi păstrau însă un sclipăt metalic care te punea în alarmă.

— După ce-ai plecat de la mine ieri seară, a precizat ea, am coborât să caut o maşină să mă duc la gară. Un tip m-a urmărit… şi eram atât de grăbită!

Mi-am muşcat buzele, să nu devin grosolan. Jucându-se degajat între degete cu piciorul paharului, a dat din umeri.

— Am oroare de tipii care se ţin după tine, mai ales noaptea. Şi încă pe ploaie, ceaţă şi camuflaj. Poate că asta m-a şi favorizat să scap de el. Ce părere ai de astfel de oameni, domnule maior?

— Domnul maior n-are păreri, am răspuns eu pentru el. Lasă faptele să aibă păreri pentru dânsul.

— Bine-nţeles, a spus Boniş, trecând peste sarcasm. Un bărbat care se ţine noaptea după o femeie frumoasă, faptul în sine arată că: sau se ţine din proprie iniţiativă, sau este pus de cineva să se ţină… să zicem de un amant sau un soţ gelos. Sau se ţin chiar aceşti amanţi sau soţi geloşi.

Slalomul începea să mă enerveze.

24


— De ce nu iei ciuperci? m-a îndemnat încurajator Odette. Şampinioane de cultură. Delicios preparate.

— Când ai sosit la Sofia? am întrebat-o brusc.— Ieri noapte. Am călătorit în acelaşi tren cu dumneata.— Şi cât stai?— Depinde, mi-a suportat privirea. Până o găsesc pe

mama. Mama mea, a adăogat pe un ton visător, mama mea cam circulă.

Luminile din local scăzuseră. Toba emitea un semnal de atenţie. În faţa microfonului de pe estradă a apărut un tip jovial – reflectorul din fundul restaurantului i se plimba cu dezinvoltură pe chelia lucioasă, poleindu-i-o în mov – şi a anunţat-o pe cântăreaţa Karin. O femelă înaltă şi voluptuoasă, cu sânii prinşi într-o cazacă brodată care mai mult îi dezbrăca decât îi îmbrăca şi-a rotit ochii somnolenţi, peste mesele cufundate în semiobscuritate. A început să cânte cu vocea Zarahei Leander (pe care o imita la perfecţie) Tango notturno.

— Pune suflet, a spus Odette. S-ar putea pune şi mai mult, dar asta-i situaţia pe moment. Dansezi, căpitane?

— Nu dansează decât o singură pereche, m-am alarmat.

— Şi noi vom fi a doua. Invită-mă, s-a ridicat rezolut de la masă.

Voia să-l lase singur pe maior, poate acesta îi făcuse un semn pe care nu-l văzusem eu. Am plecat amândoi pe ringul de dans.

— Ce-s toate astea, Odette?— Sună mai bine decât doamnă, şi-a ridicat ochii

frumoşi la mine. Ştii că vinul m-a ameţit? Şi n-am băut decât o jumătate de pahar. Sau poate sunt ameţită că mă învârţi numai pe dreapta.

— Ce cauţi aici?— Ţi-am mai spus o dată.M-am uitat spre masa noastră: era goală. Deci asta era.

La masa alăturată, hauptmann-ul din blindate ne privea

25


nemişcat cum dansăm. Chelnerul îi mai adusese o sticlă cu bere. Cântăreaţa terminase tangoul, dar Odette m-a reţinut pe ringul de dans. Apăruseră şi alte perechi.

— Karin e o celebritate de music-hall, la Berlin. Înainte de război o frecventa şi Göring. Acum se pare c-o frecventează căpitanul de lângă masa noastră, cu trecerea timpului te adaptezi vrând-nevrând şi la grade mai mici.

— Văd că ştii o grămadă de lucruri.— Ca un om mare, căpitane, ca un om mare. D-aia am

ochii ăştia de tătar, să observ bine stepele. Mi s-a transmis din generaţii deprinderea. Ai să vezi că după fiecare cântat, Karin se aşază la masa lui. Beau bere şi ronţăie alune prăjite. Îl vizitează şi-n camera de hotel.

— Te-ai uitat prin gaura cheii?— Am văzut-o ieri seară ieşind de acolo. Ne-ntoarcem? Maiorul reapăruse la masă, şi acum fuma imobil una

din ţigările lui macedonene.— La ce hotel stai? i-am spus îndreptându-ne spre el.— Cum: la ce hotel, a făcut ochii mari. Bine-nţeles că la

ăsta. E singurul acceptabil din oraş. Ocup a doua cameră de lângă camera dumitale. Între noi stă căpitanul german.

Treceam pe lângă masa acestuia. Odette şi-a scăpat jos punga cu farduri. Căpitanul a luat-o de pe parchet, oferindu-i-o ridicat de pe scaun, cu o înclinare ţeapănă.

— Danke, i-a zâmbit Odette şi a trecut mai departe.— Wahre freude, Madame1, s-a înclinat el a doua oară.Într-adevăr, după cinci minute Karin s-a aşezat la masa

lui, cu un pardesiu subţire alb zvârlit pe umeri. Avea ceva de junonă obosită în ea şi o carnaţie fără cusur. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Odette mi-a pus o mână pe braţ.

— Vă las, s-a ridicat în picioare. Mâncată sunt, dansată am fost, nu-mi rămâne decât să mă culc, să dorm şi să

1 Cu o reală plăcere, Madame.

26


visez lucrurile care oricărei femei îi place să le viseze. Nu, nu mă conduce, domnule maior. Noapte bună, căpitane.

Am privit-o cum se depărta printre mese.— Interesantă femeie, am auzit glasul maiorului.

Interesantă şi deşteaptă. Mai luăm o sticlă?— N-aş mai bea, domnule maior. Vă întreb însă ceva:

spuneaţi că l-aţi recunoscut pe căpitanul Savciuc la morgă. Dar locul în care a fost găsit îl ştiţi?

— Am fost acolo. Şi, cum aşteptam să continuie: S-a telefonat la legaţie. M-am dus şi am asistat la primele cercetări. Am iscălit şi un fel de proces-verbal sau aşa ceva, la bulgari. După amiaza l-am recunoscut din nou, la morgă.

— Deci în aceeaşi zi?— Da, în aceeaşi zi, pe 13 martie.— În ţară a ajuns pe 16… de ce a fost ţinut aici trei zile?

Au durat atâta cercetările?— Nu ştiu. Misiunea mea faţă de cadavrul căpitanului

Savciuc s-a terminat pe 13 martie. Sicriul a fost luat de oamenii dumneavoastră, în orice caz de oameni veniţi din ţară, nu noi l-am trimis. Şi aşa era o afacere urâtă pentru ministru. Nemţoaica asta, mi-a arătat-o din cap pe Karin, are nişte sâni sărbătoreşti. Din punct de vedere germanic, absolut patriotici.

— Da, dar nu despre sâni patriotici vreau să vă întreţin. Spuneţi-mi unde este locul în care a fost găsit Savciuc. Desenaţi-mi-l.

— Vorbeşti serios? Părea mirat. Să-ţi fac o schiţă, un crochiu?

— Dacă aveţi amabilitatea.— E mai bine să ţi-l descriu altfel, căpitane. Nu te

supăra, nu prea am gustul macabrului în mine. Şi nici ambianţa nu mă predispune la un astfel de gust.

— De când am văzut-o pe nevasta lui Savciuc tocmai în această ambianţă, pe mine mă predispune, i-am replicat tăios.

27


— Ah, nevasta lui Savciuc. (A spus-o exact cu tonul cu care spusese o oră înainte: a, da, Savciuc, când pentru întâia oară la masă îi atribuisem Odettei titlul de „doamnă”.) Nu eşti un bun cunoscător al femeilor. Femeile au o altă judecată, un alt comportament. Un filosof spunea despre femei că judecă cu sexul. O spunea mai mult sau mai puţin în sens peiorativ şi mai mult sau mai puţin avea dreptate. Ce-i o nevastă, căpitane? O fabrică de copii, o amantă, o amică, o spălătoreasă şi cârpăcitoare de indispensabili şi ciorapi, sau ce? Un partener specific la dragoste? Şi la urma-urmelor, ce-i dragostea? De ce se colează oamenii, de ce se căsătoresc, astea-s întrebări care niciodată nu vor fi clarificate decât prin perifraze de înţelepciune de doi bani duzina. Poate doamna Savciuc nu şi-a iubit soţul sau nu vrea s-arate că l-a iubit. În fond, ce importanţă are… dacă va plânge neconsolată după el până la sfârşitul vieţii, sau se va cuibări alintată în braţele întâiului om viu care-i va spune ce-i spunea şi căpitanul Savciuc în asemenea ocazii, pe când trăia. Nu merită să te frămânţi, mai ales în meseria dumitale.

Lucirea de maliţie îi sclipea din plin în ochi. Apoi m-a lămurit în cele mai mici detalii, unde fusese găsit agentul nostru.

— Eu am să mai rămân, mi-a spus când am vrut să plec. Trebuie terminată sticla, e păcat de ea. Sper să ne mai vedem, cu toate că în plus de ce ai reuşit să scoţi de la mine, nu văd cum ţi-aş mai putea fi de folos. Dar, chi lo sa?

— O cunoaşteţi de mult pe Odette? A schiţat un gest vag.— Ce-nseamnă: de mult? Niciodată nu cunoşti o

femeie. Poţi sta alături de ea ani în şir, şi să constaţi după acei ani în şir că n-o cunoşti. Fără şansa de a o cunoaşte vreodată.

28


Omul de la chei era tot tinerelul pomădat, în trup şi gesturi cu şerpuiri de balerin.

— Bien manjé, bien distré? Şi-a dus un deget la buze şi a închis ştrengăreşte ochiul care luşa. Letr por voú.

Mi-a întins odată cu cheia un bilet împăturit:CAUTĂ-MĂ LA CAMERA 8 CÂND URCI, INDIFERENT DE

ORĂ, O.Am început să sui scările.— Bon nouit! mi-au urat din spate coardele subţiri, cu o

intenţie vădită şi fără echivoc. Imbecilul. Am intrat întâi la mine. Karin cânta iar, vocea

ei străbătea pereţii, tristă şi voalată, în lamentările aceluiaşi tango nocturn. Cam sărac programul. Am vrut să mă spăl pe mâini, când am văzut servieta pusă pe noptieră: o servietă neagră de piele, legată cu o singură curea mediană. Am deschis-o. Era goală. Am pipăit-o cu atenţie, n-avea dubluri secrete… ce mai era şi asta!

29


5

Un lucru nu-l puteam încă situa nicicum, în privinţa lui Savciuc. De fapt erau câteva aceste lucruri, dar cel mai important dintre toate – şi care mă intriga cel mai mult – se referea, prin Savciuc, la maiorul Boniş. Mi se părea, şi nu mi se părea, după masa de astă-seară eram sigur, că el are informaţii mai vaste şi mai complete despre moartea agentului nostru, dar nu le spune. La rândul lui, şeful mă avizase să-l abordez pe maior cu cât mai puţină brutalitate: de ce? Boniş era un tip deştept, cultivat, plin de spirit; tăcerile lui păstrau nişte tâlcuri care momentan îmi scăpau, ieşea cu abilitate din impasuri, reuşea să întoarcă orice discuţie care l-ar fi dezavantajat. Ca reprezentant militar al ţării noastre la Sofia, acestea erau calităţi indiscutabile. Pentru mine, erau sublinieri de fişe personale. Ce ştia maiorul Boniş? Fiindcă ştia. Iar Odette ştia şi ea, apariţia ei aici mă deruta teribil. Numai pe ea nu m-aşteptam s-o întâlnesc, veselă, făcând pe copila nevinovată, ca invitată la cină de maior. Servieta, însă, servieta neagră de pe noptieră, era o cursă. La atâta mă pricepeam şi eu, ca vechi meseriaş.

Mi-am luat un pachet cu ţigări şi m-am dus la Odette. Coridorul era pustiu, slab luminat doar de becul de la lavabouri. Am ciocănit la uşă. Mi-a deschis imediat. Îşi schimbase rochia, înlocuind-o cu o fustă şi o bluză simplă. Se demachiase.

— Intră şi fă-te comod… pe scaunul acela, bănuiesc că ai şi dumneata unul la fel şi-n acelaşi loc, în camera

30


dumitale. Să-ţi fierb o cafea? Maiorul a uitat să ne ofere. O secundă, am un reşou de voiaj.

A început să robotească în cămăruţa băii.— E cafea naturală, mi-a spus de acolo. Vrei şi puţin

vermut?— Eşti aprovizionată în delicatese.A apărut la uşa băii, cu o linguriţă în mână.— Pentru mutti, şi-a scuturat şuviţele brune, acum

lăsate liber pe jumătate de obraz. Unde mai găseşti cafea naturală? Surogatele mă predispun la nechezat, când le ingurgitez. Ah, după masă am fost la cinema, treceam întâmplător, şi am văzut Münchausen, cu Hans Albers – pălăria jos, ăsta nu-i surogat. În completare, am văzut un jurnal UFA, cu moarte, bubuituri, ziduri dărâmate… după Münchansen! Parcă dinadins, să nu rămânem cu un gust bun în cap. Mai bine dădeau o silly-simphonie, ce dor mi-e de ele. Ştii, a întins linguriţa spre mine, Disney a făcut din desenele lui animate, ce făceau şi grecii antici cu lumea din jurul lor: o populau cu poezie şi frumuseţe, Disney a dat şi el poezie şi frumuseţe frunzelor, animalelor, duhurilor apelor, pădurilor şi cerului. Vezi ce cultă sunt.

Un miros pătrunzător de cafea arsă şi un sâsâit în crescendo parveneau din baie.

— Cafeaua! S-a repezit în baie. De ce mă ţii de vorbă, mi-a strigat. Acum ai să bei doar un degetar de cafea, da’ poate-i spre folosul dumitale, pari inimos şi cafeaua nu face bine la inimă.

A reapărut după un timp, cu un pahar umplut pe jumătate cu cafea. L-a pus pe noptiera de la capul dormezei.

— Să nu comentezi la hotel că fac cafea în cameră, e interzis. Nu mi-ai spus dacă vrei vermut.

— Lasă prostiile. De ce m-ai chemat?S-a aşezat pe dormeză. Un moment, a stat cu capul

plecat, cu palmele lipite, vârâte între genunchi. Apoi şi-a scuturat părul şi m-a privit zâmbind.

31


— Ce vină-mi găseşti?— Răspunde întâi la întrebare.— Nu-i normal să te chem? Ne cunoaştem, locuim în

acelaşi hotel… vorbim aceeaşi limbă.— Exact ca maiorul Boniş. Am apăsat.— Bine-nţeles. După sosirea mea aici, m-am dus la

legaţie, aveam nevoie de o viză. Maiorul Boniş m-a întors în oraş cu maşina.

— Azi dimineaţă am fost şi eu la legaţie, erai acolo? Mi s-a părut când am plecat că mă privea cineva de la o fereastră a apartamentului lui.

— Boniş e un tip şic. A luat de pe noptieră o ţigară şi a aprins-o. A tras un fum. Te ocupi de moartea lui Savciuc? mi-a zis încet. D-aia eşti aici.

— Lasă-mă pe mine să pun întrebări. Şi nu-nţeleg de ce mereu pronunţi: Savciuc, şi nu spui: soţul meu.

— Nu e… nu era soţul meu, a murmurat. Mărturisirea m-a uimit. Toată lumea ştia că ea şi

Savciuc stau împreună, că se căsătoriseră. O scânteie s-a aprins repede şi mi s-a stins la fel de repede mental: de fapt nimeni nu asistase la căsătoria lor, se spusese doar la un moment dat că Savciuc s-a căsătorit, cu vreo două luni în urmă, iar pe Odette o văzusem de câteva ori în compania lui, dar el, într-adevăr, nu mi-o prezentase ca nevastă. Cine spusese… ah, da, şeful. Şeful spusese „nevasta lui Savciuc”, venind vorba despre ea. Situaţia începea să se bruieze. Totuşi, şi ca simplă prietenă, nu avea voie să arboreze aerul acesta nepăsător, de-a dreptul ca o sfidare, pe care-l arbora ea în permanenţă.

— Era amantul dumitale?— Cam dură exprimarea, şi-a strâns buzele. N-are

importanţă. Era, să spunem, era ruda mea.— Şi moartea lui nu te afectează cu nimic? Savciuc se

afla în serviciu comandat, poate aducea, ducea documente care au dispărut, documente de care avem

32


nevoie să luăm cunoştinţă, strâns legate de sinuciderea lui.

O pâlpâire bizară i-a strălucit în ochii oblici, stingându-se imediat. Şi-a îndreptat trupul, privind spre uşă. Se auzea un râs de femeie pe coridor, apoi a clincănit o cheie într-o broască.

— S-au întors, mi-a făcut semn să vorbesc încet. Căpitanul şi cântăreaţa. Să nu mai ridici tonul, s-aude. Ieri seara mi-a venit chiar să le ciocăn în perete, zburdau prin cameră ca viţeii la păşune. A zâmbit uşor. Dac-o să fii văzut când ieşi de la mine, o să se spună că şi ei şi noi facem cu toţii parte dintr-o societate pentru răspândirea amorului fizic prin hoteluri.

— Totuşi mi se pare bizar să te afli, o săptămână după moartea prietenului dumitale, pe locurile unde s-a petrecut tragedia.

— Ai fi vrut să rămân în garsoniera mea şi să mă uit pe fereastră la omul pus să mă supravegheze? Să fim serioşi, căpitane. Crezi că n-am observat? Am şi eu fler. Bărbatul care m-a urmărit în noaptea plecării mele era pus să mă urmărească, să mă controleze. N-ai făcut bine. Fiindcă l-am lăsat cu buza umflată şi acum este rândul meu să te întreb, deşi mi-ai atras atenţia că numai dumneata îţi permiţi să-mi adresezi întrebări: de ce m-ai pus sub urmărire? Cu ce drept? Sunt o persoană liberă, chiar dacă frumoasa noastră constituţie e suspendată. Sunt liberă conform unui drept natural, sper să ştii ce-i asta, ce nu poate fi prescris de nicio lege din lume…

— Liru-liru, am ricanat, întrerupând-o. Eşti o perfectă jezuită, Odette. Şi dumneata, şi maiorul. O pereche sacrosanctă de jezuiţi.

— Mă flatezi cu teologia dumitale. Abţine-te, eşti pe picior greşit: am urmat literele şi filosofia, diploma obţinută are note excelente. Şi acum, de ce ai pus, sau aţi pus, să mă urmărească?

— Se adevereşte că am făcut bine, odată ce te afli aici.

33


Râsul Karinei a gâlgâit din nou, senzual, de alături, urmat de o tăcere care se prelungea.

— În fine. Te-am iertat. La ce punct ai ajuns cu Savciuc?

— Te interesează?— Enorm.— Nu s-ar zice.— Multe nu se zic, dar se spun. Unor vechi amici, a

adăogat cu gravitate. Pentru asta te-am chemat. În restaurant mi-era mai greu să te întreb.

— Nu pentru asta m-ai chemat.— Dar pentru ce atunci?— Pentru servietă. Ca să vezi ce mutră fac.O clipă, a părut că nu înţelege. Pe urmă s-a plecat

neliniştită spre mine.— Ce servietă?— O servietă care a apărut în seara asta la mine în

cameră. O servietă neagră. Poate servieta care i-a dispărut lui Savciuc.

A scos o exclamaţie gâtuită şi s-a ridicat în picioare. Devenise palidă. „Ah, Odette, Odette, ce şotron îmi joci.”

— Nu se poate. Imposibil, a repetat şi şi-a dat nervos cu palma la o parte şuviţele ce-i cădeau pe obraz.

— E atât de posibilă servieta aceasta… doar dacă n-o fi o simplă iluzie. Nu cred. Am pipăit-o, este o servietă arătoasă şi solidă. Dar cu nimic înăuntru, ar fi fost nu-ştiu-cum să găsesc şi ceva în ea. În ceea ce-l priveşte pe nefericitul de Savciuc, poate o să vă hotărâţi, dumneata şi Boniş, să fiţi ceva mai clari. Până atunci, îţi doresc noapte bună şi revedere plăcută cu mutti, i-am mai spus din uşă şi am ieşit.

Am revenit la mine în cameră. Era 12 şi câteva minute. În restaurant, tropăiau pe ringul de dans ca la nuntă. Programul cântăreţei desigur se terminase definitiv, o auzeam uneori prin perete, vorbind şi râzgâindu-se. A fost

34


un moment când a ţipat: 'kann dich nicht leiden2

căpitanul a protestat şi ea a scâncit: …nein, muss zu erst wasche'3 şi a dat imediat drumul la duş. M-am trântit pe dormeză, cu ochii la servietă. După o jumătate de oră, timp în care am fumat aproape zece ţigări, m-am ridicat. Cu o batistă udă am şters servieta înăuntru şi pe dinafară. Am pus-o sub calorifer să se usuce. Fiindcă mă gândisem bine: servieta s-ar fi putut să fie introdusă în cameră, ca să-mi las amprentele pe ea. Celui sau celor interesaţi la asta le-ar fi fost uşor, pe baza amprentelor lăsate, să spună că servieta dispărută de la Savciuc a trecut prin mâinile mele. Trucul m-ar fi întâlnit cu poliţia oficială, ceea ce în niciun caz n-o doream, spre diferenţă de ceilalţi, care sigur doreau asta şi m-ar fi scos din cursă până la clarificarea problemei. Am coborât cu servieta la poartă.

— Am găsit-o la mine în cameră şi nu-mi pot da seama cum a ajuns acolo.

— Adevărat? Băiatul cu voce de scopit privea ţintă servieta. Poate a uitat-o oune camerist.

— Posibil.(Nu i-am mai spus că după amiaza până la 8 stasem în

cameră şi că servieta n-o putea uita o cameristă decât după acea oră, când am coborât să mă întâlnesc cu maiorul la restaurant.) I-am întins servieta, ţinând-o de mâner. A primit-o cu două degete, apucând-o tot de mâner. A pus-o cu grijă sub contuar.

— O să facem o mică anchetă. Nu merita să coborâţi pentru atâta lucra, la ora asta. Cest justeman maintenan que vou l’avé trouvé la serviet?4

— Am găsit-o acum o oră, da’ m-am gândit dacă s-o dau sau să n-o dau. M-am hotărât greu s-o dau. E o servietă nouă şi de bună calitate. Pielea nu prea pică din

2 Nu pot să te sufăr.3 Nu, nu, întâi să mă spăl.4 Chiar acum aţi găsit servieta? (Incorect)

35


cer, prin hoteluri. Nu pică nicăieri, afară de bocancii şi cizmele armatei.

— Ah, da, da, vou-zavé raison.La mine în cameră, mi-am adus aminte că, la fel cu toţi

românii care se respectă în voiaje, aveam şi eu o bucată de salam de Sibiu în valiză şi o jumătate de pâine albă (luată de la Athénée). Mi-am făcut două sandviciuri. Le-am mâncat pe întunerec, vârât în pat şi gândindu-mă, ca şi în prima seară, la Odette. Mirosul parfumului amărui m-a urmărit până am adormit.

36


6

Dimineaţa devreme. L-am chemat de la un telefon public pe maior.

— Îmi acordaţi maximum o oră de conversaţie? I-am auzit răsuflarea egală în receptor.— Eşti ceremonios, domnule căpitan. De fapt dumneata

propui şi tot dumneata dispui. Da, putem să ne vedem. Când?

Am stabilit întâlnirea pentru ora 11. La cafeneaua Esplanade. Cafeneaua, barul cu menu fix şi restaurantul hotelului erau singurele locuri cunoscute mie, unde-ţi puteai şterge cu uşurinţă identitatea în ambianţă. După asta m-am reîntors la hotel şi am întrebat dacă doamna de la camera 8 coborâse. Odette era sus. Pe cel de la chei nu l-am întrebat şi ce a făcut cu servieta, dar mi-a spus el, fără să întreb. Mi-a spus tot fără să-l întreb, că schimbul lui este învoit pentru o săptămână. În ceea ce priveşte servieta, cercetase fetele, care bineînţeles nu ştiau nimic. Dar poate că un instalator (s-au tot vânturat pe acolo cei de la vopsitul unor jaluzele) s-o fi uitat în camera mea, au avut de lucru ieri dimineaţa la etaj. Să n-am grijă, că el întreabă în continuare şi dacă până la plecarea mea nu vine nimeni s-o reclame, pot s-o iau sănătos cu mine unde mă duc. El n-are ce face cu servieta. Doar s-o decupeze şi să-şi facă o pereche de pantofi. Ştie sigur însă că n-are să găsească talpă şi cauciuc nu poartă, că lunecă pe ploaie şi nici nu-i higienic să porţi pantofi cu talpa de cauciuc: nu respiră piciorul. Toate astea mi le-a spus cu vocea lui subţire, pe un ton

37


fermecător, mlădiindu-şi trupul cu o dexteritate surprinzătoare în dosul contuarului.

M-am plimbat prin centrul oraşului, aşteptând întâlnirea cu maiorul. Dimineaţa se limpezise, crâmpeie de cer erau prelinse de nori repezi. Oamenii arătau destul de prost îmbrăcaţi – nu-i vorba că nici la noi n-arătau altfel. În dreptul unui kiosc cu reviste ilustrate, Karin cocheta cu un grup de ofiţeri germani. Ofiţerii îşi ţineau kepiile în mână, înconjurând-o cu un fel de respect amuzat, hipnotizaţi de mişcările gurii cărnoase şi a vocii speciale. Cântăreaţa purta un paltonaş scurt, extravagant şi cizmuliţe îmblănite. Era cu capul gol, părul i se zburlea în vânt. Se lăsa când pe un picior, când pe altul, înfruntându-şi din sânii kolossali compatrioţii. A fluturat degetele înmănuşate peste capetele acestora şi toţi s-au întors. Pe trotuar venea spre grup hauptmann-ul din blindate: cu palmele vârâte în buzunarele mantăii lungi având gulerul ridicat, cu cozorocul kepiului lăsat pe ochi, drept, suplu, într-o călcătură largă şi sigură. Bareta crucii de război îi dunga cheotoarea de sus a mantalei. Ofiţerii s-au înclinat toţi deodată peste mâna întinsă a cintăreţei.

— …’wiedersehen, le-a strigat şi a pornit iute spre căpitan.

Împreună, au traversat strada. Ofiţerii rămaşi priveau în urma lor. Un leutnant tânăr a spus ceva, şi ceilalţi au râs în hohot. Apoi am întâlnit-o pe Odette. Bereta dată pe ceafă şi cum umbla un pic zgribulită în puţinul soare îi confereau un aer de şcolăriţă. Întâia oară am văzut ce frumoase picioare avea.

— Să trăiţi, m-a salutat cu palma dusă milităreşte la bereta albastră.

Un trecător, cărând o plasă cu conserve, s-a uitat posomorât la ea.

— Te-am căutat la hotel, dar plecaseşi. Trebuia neapărat să vorbesc cu dumneata, bine că te întâlnesc. Şi pe un ton schimbat, aspru: Ce-ai făcut cu servieta?

38


— Am dat-o.— Ai comis o greşeală… cui ai dat-o?— Asta-i bună. Ce te interesează?— Ai comis o greşeală, fiindcă mai-nainte de a înapoia

servieta trebuia…S-a oprit, o luptă se da în ea. Căutăturile ei deveniseră

speriate, parcă voia şi nu voia să-mi spună ce trebuia să fac înainte de a da servieta. Mi-a fost oarecum milă. (Şi-n meseria noastră încerci sentimentul – pe urmă, ce-i spuneam eu acum Odettei nu schimba situaţia, ba era foarte bine să-i spun.)

— … Mai-nainte de a înapoia servieta trebuia să-i şterg cu grijă eventualele amprente, asta voiai să-mi atragi atenţia?

— Le-ai şters?— Mi-a trebuit un timp până să mă conving că ştersul

lor era necesar, dar le-am şters.— Eşti isteţ. Şi fiindcă eşti isteţ, poate mă serveşti cu o

prăjitură. Am mâncat vizavi un doboş-doboş.— Nu te duci la mutti, cum îi spui dumneata?— De fapt când te-am întâlnit, mă duceam la coafor.

Vasăzică nu-mi oferi un doboş, iar eu o să intru la coafor tânjind după aşa ceva.

Îmi ocolea întrebările cu dibăcie. M-am enervat.— Ţii să mergem la cofetărie ca să nu mă-ntâlnesc cu

maiorul Boniş?— Te întâlneşti cu el? s-a mirat sau s-a prefăcut că se

miră. Văd că v-aţi împrietenit.— Nu i-ai telefonat? Să-l mai întrebi de vize, de una…

de alta.Un lung moment n-a zis nimic, aranjându-şi baticul la

gât, apoi a încrucişat braţele la piept.— E la mintea cocoşului că i-am telefonat. Eram

obligată să telefonez. Ai să te miri, dar chiar despre o viză i-am telefonat.

39


— Las-o încurcată. Aş vrea să-mi dai o informaţie. Eşti singura în măsură să mi-o dai cu precizie.

— Dacă pot, îţi dau, m-a privit bănuitoare.— Savciuc scria curent cu dreapta?— Da, se educase la asta, a răspuns după o pauză

imperceptibilă. Iarăşi i se schimbase tonul: în aşteptare, precaut.

— În rest se servea de mâna stângă?— Şi chibriturile le aprindea cu stânga. Era amuzant să-

l vezi. Eu n-am reuşit niciodată. Iartă-mă, mă căznesc cu destulă bunăvoinţă să-ţi urmăresc, în colţul ăsta de stradă, raţionamentele sinuoase.

— E un exerciţiu cât se poate de odihnitor pentru intelect.

— De acord… baremi dacă ţi-ai schimba cravata jalnică pe care o porţi… ştii, s-a stabilit că dungile şi culorile au o mare influenţă asupra stărilor psihice şi chiar a mentalităţii purtătorilor. Ne mai vorbind de privitori. Cravata dumitale pe mine mă paralizează, nu mă odihneşte. Ar trebui să porţi cravate cu dungi inverse, negru pe roşu, verde pe alb şi aşa mai departe. Întâlnire plăcută!

A izbucnit în râs şi mi-a întors spatele, depărtându-se grăbită. M-am dus la Esplanade. Prin vitrină, i-am văzut la o masă pe căpitanul german şi pe cântăreaţă. Şi într-o fracţiune de secundă mi-am reamintit de întâmplarea lipsită de semnificaţie de la dansul de ieri seară: Odette scăpase jos punga cu farduri şi el i-o ridicase. Dar poate Odette o scăpase dinadins. Mă pregăteam să intru în cafenea, când un claxon discret m-a oprit. Un Adler mic staţiona lângă trotuar. Boniş mi-a deschis portiera opusă volanului. Am urcat, destul de surprins. Maiorul a ambreiat motorul.

— O să facem un tur cu maşina, mai recomandabil. În cafenea e multă lume, şi eu sunt în uniformă. Vreau să

40


spun într-o altă uniformă decât cea obişnuită. Găseşti vreun neajuns?

— Nu. Maşina e a dumneavoastră?— Maşină e cam pretenţios spus. Un flecuşteţ

economicos şi practic. Da, e a mea. Am cumpărat-o aici.Conducea la un mod dezabuzat, dar repede şi abil.

Foarte curând am depăşit periferia. În faţa noastră se înălţau acum coastele abrupte şi acoperite de vegetaţie arborescentă ale Vitoşei. Se mai vedeau ici şi colo pete răzleţe de zăpadă.

— Nu-s pregătit pentru o ascensiune alpină, i-am spus maiorului.

— Va fi o semi-ascensiune, a zâmbit. Oprim imediat, de altfel drumul devine prost şi, fără un permis special, inabordabil.

După vreo zece minute de urcuş, a oprit.— Aici e perfect.Am coborât amândoi. Ne-a întâmpinat doar vântul rece

în rafale. Jur-prejur, râpele turboase, cu rare pâlcuri de conifere şi făget, păstrau o linişte severă. Iarba se colorase în nuanţa aceea crudă, vestitoare a primăverii. Jos, oraşul îşi îngrămădea coperişurile întunecate, străpunse de rotundul turlelor de biserici. Drumul se pierdea printre stânci, bolovănos şi spart de scurgerea zăpezii.

— Cu ocazia asta am să schimb uleiul, şi o să stăm de vorbă. În spatele dumitale este o bancă: dacă i-au pus piciorul lipsă, poate fi utilizată.

I-l puseseră. Mi-am aprins o ţigară. Maiorul ridicase capota maşinuţei şi cotrobăia acolo.

— Frecventaţi des locul.— Te referi la faptul că ştiu că banca n-are un picior?

Da, vin uneori aici, în special vara când am timp. Sunt câteva văi interesante mai sus, pline de morene care curg la vale ca nişte râuri de granit. Pe soare mult, strălucesc

41


mirific, li se şi spune punţile de aur. Iar pe banca aceasta am stat ore întregi, ascultând vântul şi fluieratul păsărilor.

— Poetic.A ieşit de sub capotă, ştergându-şi mâinile cu o cârpă.

A privit îndelung peisajul.— Poetică este natura, nu eu care o înregistrez,

căpitane. Eu n-am nicio poezie în mine. Sau poate am: poezia tuturor maiorilor din lume. Pe care o s-o capeţi şi dumneata, când ai să avansezi la acest grad. Acum ai doar poezia de căpitan.

Deşurubând bidonaşele cu ulei, le-a aşezat cu grijă pe una din aripi.

— Aş fi fericit ca aici, loc destul de singuratec şi pustiu, să nu fim ţinuţi sub observaţia unui binoclu şi asta, încă de când ne-am oprit. Un binoclu german sau de franc-tiror.

— Vreţi să spuneţi că în munte sunt partizani?— Aşa se pare. Bulgaria e împărţită în douăsprezece

zone de luptă, conduse de un centru unic. Cât despre binoclurile germane sunt ale unităţilor AA, amplasate prin apropiere. Mai ai răbdare un minut-două?

A terminat de schimbat uleiul, şi-a spălat mâinile cu benzină. Apoi a venit la bancă, lăsând capota deschisă. Şi-a pus ţigările alături pe bancă.

— Îţi stau la dispoziţie. Auzi? Fluieră graurii, au început devreme cu dragostea anul ăsta. Iar noi, cu sufletele seci, încătuşate în prejudecăţi şi ţeluri obscure nu simţim nicio chemare de dragoste, nicio dulceaţă a vieţii înconjurătoare. Simţim doar dedesubtul lucrurilor.

— La urma-urmelor, ce e dragostea, domnule maior, m-am strâmbat cum se strâmbase şi el la restaurant, pronunţând aceleaşi cuvinte.

A râs.— Asta e altfel de dragoste. Dragostea omenească – şi

mă refer la tertipurile premergătoare şi ulterioare ei – este o invenţie necesară minţilor noastre. Dragostea

42


păsărilor, a florilor, a animalelor şi a insectelor este o dragoste pură, firească şi în concordanţă cu legile naturii. De altfel specialiştii, ca s-o diferenţieze de dragostea parcurilor publice şi a patului, nici nu-i spun dragoste: căprioara se nunteşte, nu se iubeşte; se împerechează cu cerbul, nu se culcă cu el… à propos, ai mai văzut-o pe doamna Odette?

Cam nelalocul ei alăturarea Odettei de nunta căprioarelor. Maiorul Boniş făcea des însă, astfel de apropieri, aparent fără legătură între ele.

— Am văzut-o înainte de a mă întâlni cu dumneavoastră. Se ducea la coafor. După cât mă pricep eu, avea părul cum trebuie, cel puţin ieri seară, coafura ei era migălos de artistică. Dar şi l-o fi stricat dormind. Ce voiam să vă întreb: procesul-verbal cu moartea căpitanului Savciuc. Mă refer desigur la una din copii, se află în posesia dumneavoastră?

— Da, e pe undeva la birou.— Aş putea s-o văd, sau să-mi par vie în vreun fel…

poate când ne-ntoarcem trec o secundă pe la dumneavoastră.

— Dacă-mi spuneai la telefon, o luam cu mine.Sta liniştit pe bancă, cu capul gol (kepiul îl lăsase în

maşină) dat pe spate şi ţinând ochii închişi, să-l prindă soarele.

— E un proces-verbal sumar şi ştiu foarte bine ce conţine.

— Pe Savciuc l-aţi văzut, l-aţi recunoscut dumneavoastră. Ce parte a obrazului avea desfigurată?

A deschis ochii şi a întors capul spre mine.— Partea dreaptă sau partea stângă a obrazului? E

important să aflu. Bănuiesc că procesul-verbal a consemnat ce aţi observat şi dumneavoastră.

— E chiar aşa de important, a spus încet şi a luat pachetul cu ţigări de pe bancă. Alegând pe îndelete o ţigară, a ciocănit-o de podul palmei. Când ne-am privit

43


iar, căutăturile lui erau interogative. Îi pândeam mişcările mâinii în care nu avea ţigara. Într-o doară, mi-am dus degetele la revere: purtam arma agăţată sub braţul stâng. Dar maiorul şi-a scos bricheta şi a zâmbit o părere.

— Unde vrei să ajungi?— La capătul poveştii. Dreapta sau stânga? A tras un

fum şi a spus scurt:— Stânga.— Precis?— Precis. Căpitanul Savciuc era stângaci.Nu-mi dam seama în clipa aceea ce i-aş fi făcut

Odettei, ceva i-aş fi făcut, fără-ndoială. Ceva să mă ţină minte… când avusese timp să-i spună? Îl întâlnise în fugă, înainte de a mă întâlni eu cu el.

— Scrie şi în procesul-verbal?— Nu-mi dau seama. Mi se pare că nu. Se constată

doar sinuciderea.— Sau omorârea.— Omorârea cui?— A lui Savciuc. — Glumeşti?— Nu prea obişnuiesc, în anumite situaţii. Un stângaci

îşi zboară creerii pe stânga, ştie orice ageamiu. Inclusiv cei care l-au găsit trebuiau să fie frapaţi. A fi stângaci nu este o calitate exterioară, ca aceea a unui cântăreţ din trombon: este un semn particular, uneori înscris în acte. Aţi văzut actele lui Savciuc?

— Cred că nu.Cu răspunsurile lui în doi peri, cu părerile despre

dragoste, natură, viaţă, şi grauri îndrăgostiţi, maiorul putea scoate din sărite şi o statuie. M-am hotărât să trec peste indicaţiile şefului şi să-l abordez cu cât mai multă brutalitate, conform planului meu, nu al unuia înmănuşat discret. Am părăsit banca, făcând câţiva paşi pe drumeagul ud şi pietros.

44


— Îţi murdăreşti pantofii, i-am auzit din spate vocea devenită subit atonă.

Trebuia să fiu calm. Extrem de calm. M-am întors, oprindu-mă în faţa lui.

— Revolverul îl avea în mâna stângă?— Da… cred că da. Odaia ce era stângaci. Uită-te în

spatele meu, căpitane: vezi o moviliţă străjuită de un boschet?

La treizeci-patruzeci de metri de bancă, tăpşanul cobora în pantă spre moviliţa indicată de maior. Dincolo de ea, la mică distanţă şi la aceeaşi înălţime cu moviliţa, despărţit de o vale puţin adâncă, se înălţa o căsuţă singuratecă, ascunsă de câţiva pomi.

— Căpitanul Savciuc a fost găsit la movila aceea. Aprinde o ţigară, fă un tur de orizont din priviri, ca orice turist ocazional prin aceste paragini. Abţine-te de la yodlere, pereţii muntelui au un ecou fantastic. Locul seamănă cu descrierea făcută la restaurant?

Semăna. Mă miram chiar că suind aici, nu-mi dasem seama. Doar maiorul îmi spusese că Savciuc a fost găsit într-o văgăună de pe Vitoşa.

— Ambianţa e cam ciudată pentru o sinucidere. În camera de hotel ar fi fost mai simplu, a zvârlit ţigara.

— Poate a urmărit pe cineva, poate a umblat fără rost, stăpânit de disperarea celor întâmplate. M-am uitat cu atenţie la maior. Ce e casa aia?

— Un canton părăsit de pădurar.— Nu stă nimeni acolo?— Nu. Ne întoarcem? Am cam întârziat.— …Deci când v-am telefonat, aveaţi intenţia să mă

aduceţi în acest loc, i-am spus în maşină.— Tot trebuia să schimb uleiul, a ocolit brusc o spărtură

a şoselei şi m-am pocnit cu tâmpla de portieră. Iartă-mă, găurile astea nu le mai repară nimeni… da, am avut intenţia, mai ales că mi-ai cerut o descriere. M-am gândit să profiţi de visu de descriere.

45


— Cu ce a fost adus în oraş?— Cu o maşină a poliţiei bulgare. Să ţi-o descriu?— Uneori glumele dumneavoastră nu-s deloc

reconfortante.— Nici n-am glumit. Sper că ai remarcat că seriozitatea

este una din devizele mele de fond. Altfel n-aş fi ajuns unde am ajuns.

M-a lăsat în centru, pe o stradă din dosul hotelului.— Dacă mai ai nevoie de mine, dă-mi un semn. Poate

într-una din seri să ne întâlnim, săptămâna viitoare, mi-a precizat. Suntem invitaţi, corpul diplomatic, la un fel de vânătoare de urşi, la hochstand, în pădurile Rilei. Sper să stai până atunci.

M-am decis să mănânc la restaurantul hotelului. Chelnerul care ne servise o seară în urmă mi-a prezentat politicos lista.

— Schnitzel und helles Bier.5

Salonul restaurantului era absolut gol. Doar la o masă depărtată, sub o oglindă, un tip mustăcios se lupta cu o enormă porţie de varză cu carne. Draperiile astupau şi ziua ferestrele. Un râset sonor şi gâdilat de femeie s-a auzit dinspre oficiu, în momentul când a ieşit chelnerul de acolo. S-a oprit o clipă, aruncând o privire reprobativă la uşa batantă, apoi şi-a continuat mersul. M-a servit cu multă îndemânare. Cartofii prăjiţi de lângă şniţel păreau îmbietori. Mi-a turnat bere în pahar, cum mi-ar fi turnat şampanie, cu sticla învelită în şervet.

— Nichts anderes als’…?6

— Nein, danke.7

În timp ce atacam şniţelul cam vânos, au apărut Karin cu pianistul. Au deschis pianul, vorbind pe şoptite. Pianistul a început să cânte melodia italienească Vivere. Karin îl acompania din voce: repetau. Cu sânii sprijiniţi de

5 Şniţel şi bere blondă.6 Nimic altceva în plus?7 Nu, mulţumesc.

46


capacul pianului, aproape prindeau să mă pasioneze şi pe mine gura, întreaga ei înfăţişare. Sta cu spatele spre salon – rochia scurtă i se ridica peste pulpe, dar cu toată statura ei înaltă şi un pâc masivă, trupul îl avea extraordinar de cald şi armonios rotunjit.

…Vivere senza malinconia, Vivere mai più gelosia…

Glasul straniu se izbea de pereţi cu o forţă, o vitalitate care pur şi simplu enervau. Ţinând o scobitoare între dinţi, mustăciosul de sub oglindă se răsturnase pe spătarul scaunului şi o privea cu ochi înduioşaţi. Karin pronunţa cuvintele italieneşti cu un r germanic, şi asta le da şi mai multă savoare. Cântăreaţa îşi cunoştea bine meseria, Odette n-avea dreptate, cânta excelent. Odette… când mă-ntorsesem, trecusem prin hol, cheia ei nu era la tablou. Am mai cerut o sticlă cu bere şi, privind gambele pulpoase de pe estradă, m-am gândit la maior şi la dimineaţa petrecută împreună: mă aflam în plin puzzle, iar misiunea mea aici era mai grea decât mi-o închipuisem.

47


7

…Ce ştiam eu de maior? Ce ştiau şi alţii, cu mici retuşuri. Într-o dimineaţă de primăvară a anului 1943 (avea treizeci şi patru de ani) Boniş intra la Ministerul de Război, purtându-şi uniforma de artilerist şi kepiul cu cozoroc drept, cu un fel de neglijenţă studiată. Sigur că sentinela de la poartă, ca şi ofiţerul de serviciu căruia-i prezentase documentele de acces îi adulmecaseră mirosul de săpun bun şi colonie subtil distilată. La fel ca astăzi, maiorul şchiopăta o părere din piciorul stâng şi avea acelaşi obraz impasibil şi distant. Stătuse foarte puţin în anticamera unuia din aghiotanţii ministrului, mai intrase în câteva alte birouri din acea severă clădire, lăsând pretutindeni în urma lui mirosul de săpun şi colonie şi spre prânz, coborâse la fel de impasibil scările, ieşind afară: era momentul anual în care, din Cişmigiu, aromele crude ale arborilor reînverziţi pluteau în unde moi şi reconfortante spre oraş. Cred că primise toate aceste efluvii cu o bătaie mai aparte a inimii şi într-o dispoziţie sufletească total diferită de aceea care-l stăpânea cu un an în urmă, în 1942.

Maiorul Clement Boniş avusese o tinereţe precară şi zbuciumată. Băiat sărac, orfan de ambii părinţi de timpuriu, făcuse liceul militar disciplinat şi cu note strălucite, dar ieşind întotdeauna al doilea – şi-n liceu, şi-n şcoala militară, şi la obişnuitele avansări în grad. (Pentru că tot întotdeauna i se găsea cu încăpăţânare în drum, un fiu de senator, de general, de om politic, care să-i bareze prin nume sau rudenii oculte, ce i se cuvenea de drept

48


lui, în primul rând.) Vorbind perfect trei limbi străine – şi cu câte strădanii le învăţase, el, copilul de pripas, sosind la liceul militar cu o ladă de lemn purtătoare a unor mizere bulendre, date de un amărât de unchiu care-l crescuse, sobru şi detaşat de ceilalţi, avea un suflet închis şi zgârcit la prietenii. Nu se apropiase de niciun camarad, de nicio femeie statornică. În iarna anului 1941 fusese trimis pe front, cu gradul de căpitan. După Sevastopol, la începutul bătăliei Stalingradului, din septembrie 1942, fusese evacuat în ţară şi numit instructor la şcoala de ofiţeri de artilerie. Iar în acel început de primăvară bucureşteană a anului 1943, de care pomenesc, de bună-seamă că el se gândea că stepele nesfârşite, vânturile îngheţate, nopţile străine şi de coşmar erau înlocuite de cerul acesta limpede şi prietenos, de pavajele pe care forfoteau oameni vii în toate părţile, nu nefericitele cadavre în devenire de care fusese înconjurat de la începutul războiului. Viaţa merita trăită oricum, fiindcă, indiferent de glontele rătăcit de la Sevastopol ce-l lăsase cu un genunchi anchilozat, nu se mai întorcea la Don, la Doneţ, nu se mai întorcea nicăiri pe front: după opt luni de profesorat la şcoala de ofiţeri de artilerie, în buzunarul mantăii impecabile păstra altă numire, generalul se ţinuse de cuvânt, chiar dacă era mare nevoie de cât mai mulţi comandanţi pentru trupele în derută de pe front. Ce bine să fi căscat gura la palavrele ireale şi strategice ale’ generalului, referitor la Crimeea, în timp ce ceilalţi îşi dau coate şi se strâmbau plictisiţi. Promisiunea lui de astă dată nu fusese doar o palavră, fără îndoială că generalul îi remarcase atenţia. Sofia rămânea încă un orăşel ocupat de nemţi, dar merita să fii ataşat militar fie şi într-un astfel de orăşel, cu graniţe spre Grecia şi la mai puţin de o oră de zbor de Turcia. Războiul se precipita. Cu un fel de secretă bucurie, neoglindită nicicum pe chipul lui impasibil, maiorul îi prevedea şi sfârşitul inevitabil. Îi văzuse şi pe ruşi luptând, cunoştea şi grozăvia

49


bombardamentelor ce dislocau, centimetru cu centimetru, zidurile medievale şi sufletul neguroasei Germanii.

La sfârşitul lui mai 1943, maiorul îşi lua postul în primire. Boniş nu era „al nostru”. Obişnuit, biroul avea legături strânse cu ataşaţii militari, unii provenind chiar din diversele noastre servicii, fapt ce ne uşura nespus munca. Numirea lui Boniş la Sofia venise pe o cale lăturalnică. Şeful nu se amestecase, dar reţeaua îl supraveghea: Belgradul era ocupat din 1941, de asemenea Atena şi insula Creta; agenţii noştri intuiau că va urma o debarcare anglo-americană în Italia, poate şi un impuls spre Balcani. (Părerile lui Churchill nu lăsau dubii în privinţa asta, întrevederea cu Roosevelt de la Casablanca atinsese problema.) Bulgaria deţinea o cheie în operaţiuni, Sofia sta în permanenţă în colimatorul nostru. Poziţia lui Boniş, ca ofiţer român la o legaţie dintr-o ţară aliată nouă şi germanilor, ocupată de trupele Wehrmachtului, coridor de trecere spre sud şi strâmtorile turceşti încă neutre, practic această poziţie era redusă la zero: şi menţinută de nemţi numai în virtutea canoanelor diplomatice de uzanţă.

După un an, în martie, precis pe data de 10 martie 1944, Savciuc sosise la Sofia, venind din Austria, cu un scurt popas la Bucureşti, unde-l văzuse pe şef. Într-unul din punctele graniţei austriece cu Elveţia, pe valea Innului, luase contact cu un agent căruia şeful îi spunea: agentul 5, probabil un agent al IS. (Spun.. Probabil”, fiindcă nu cunosc biografia lui 5, relaţia cu el depindea de şef, în cadrul operaţiunilor nord-vest.) Căpitanul Savciuc era omul nostru, deşi curier regal. Faptul ne lărgea aria de informaţii, în privinţa asta şeful avea imaginaţie şi era foarte intrepid. Savciuc plecase în Bulgaria în mare taină. Şeful a ţinut neapărat să vadă documentele lui Savciuc. Dar n-a putut. S-a resemnat să-i aştepte întoarcerea. Pe 13 martie, Savciuc a fost găsit mort, sinucis. Ciudăţenia

50


morţii agentului nostru îl hotărâse pe şef să mă trimită pe urmele lui. Presa bulgară şi română pomeniseră vag de întâmplare, conform unui consemn la care colaboraseră tacit şi nemţii. Ultima persoană care-l văzuse pe Savciuc în viaţă era maiorul Boniş. Informaţiile noastre şi cele primite de la anturajul regelui coincideau cu ideea că maiorul aproape-l împinsese la acest gest tragic.

…Dar îl împinsese efectiv? După două zile de contacte cu maiorul, această idee trebuia abandonată. Boniş avea alt amestec în poveste. Sau urma să aibă. Rămâneau însă două semne de întrebare persistente, primo: toţi acceptaseră faptul dispariţiei servietei, motiv pentru care Savciuc îşi luase şi viaţa, dar o servietă apăruse şi la mine în cameră, nimeni neştiind cum a ajuns acolo; secundo: rolul Odettei în jocul încâlcit, şi aranjamentele ei cu maiorul… şi de ce şeful nu voia să primească de aici niciun fel de comunicare?

O ciocănitură în uşă, ce părea să se fi repetat şi mai-nainte, m-a rupt din gânduri. Am deschis: era Odette – uza de telepatie?

— Dormeai? Cred că mi-au căzut două degete de la mână, b[tând la dumneata. Pot să intru, nu deranjez?

S-a oprit în mijlocul camerei. Avea ceva schimbat în înfăţişare, ceva spiritual şi bătăios în acelaşi timp; se tunsese scurt.

— Remarci ce căpşor nostim mi-am compus? Fata care m-a aranjat a spus că e „tunsoare de casă”, adică o să fiu obligată să stau nişte zile bune în casă, până-mi creşte cum trebuie părul la loc. Dac-o mai creşte, natürlich. S-a trântit cu dezinvoltură pe dormeză. Sunt groaznic de obosită. Habar n-aveţi voi, bărbaţii, ce-nseamnă să se ducă o femeie la coafor, un adevărat marathon al răbdării şi nervilor. Sper să scapi curând de mine, căpitane. Am dat de mama şi plec.

— Sunt excesiv de indiscret dacă te-ntreb şi unde pleci?

51


— În sud, spre Saparevo. Arăt şi cam palidă, camerele astea de hotel sunt prea mici, aerul de aici nu-mi prieşte, e greu şi îmbâcsit, cu tot muntele din apropiere.

Provocarea era directă, ştia că am fost cu maiorul pe Vitoşa.

— Ca să punem punct la nedumeririle vechi, sau ca să-mi creez altele noi, ia spune: cu ce te ocupi tu, Odette, la urma-urmelor?

— În clipa de faţă? şi-a ridicat sprâncenele.— Şi-n clipa de faţă. Care-i profesiunea ta? Din ce

trăieşti?— Parcă ţi-am spus că am absolvit o facultate.— A absolvi o facultate nu-nseamnă că şi câştigi bani

din asta.— Nu? a făcut ochii mari. Am citit prin cărţi că

dimpotrivă. Lucrez ia Direcţia Statisticii, fiindcă ministerul mă trimisese la dracu-n praznic. Ţara ce cu onoare ne adăposteşte între fruntariile-i ciuntite n-a prea avut mai niciodată nevoie de filosofi. De filosoafe să nu mai vorbim. Le are în plenitudinea concepţiei pe damele de la consiliul de patronaj aşa că eu, adios muchachos. Intrasem la dumneata cu gânduri bune, căpitane, înainte de plecare, crezând din tot sufletul meu romanţios că o să mâncăm diseară împreună. Dacă n-ai altceva mai bun de făcut, a adăogat repede, sărind de pe dormeză. Mi-a întins mâna: Se zice că cine tace, consimte. E un principiu de drept. Atunci ai să vorbeşti pentru o masă? E sâmbătă, sâmbăta restaurantele sunt foarte aglomerate.

— Savciuc a fost găsit pe Vitoşa, i-am reţinut mâna într-a mea.

— Ştiu de la maior, şi-a retras mâna. De ce ţii mereu să-mi aduci aminte de acest lucru? În uşă s-a întors: Baremi a murit într-un loc frumos.

…Saparevo. Am coborât şi am întrebat dacă hotelul are un orar al mersului trenurilor.

52


— Le plou resán8. Tânărul de la contuar mi l-a întins zâmbind cum putea doar el să zâmbească. Plecaţi? Vă duceţi la rude? Mă privea cuprins de o bucurie de nedescris. Şi domnişoara de la 8 pleacă la rude. Noi şi românii suntem prieteni, Pleven, non? Întotdeauna venim la români, românii vin la noi, avem rude acolo, aveţi rude aici. Sufletul nostru, şi-a mângâiat reverele din palme, mişcând sprâncenele cu fineţe, sufletul nostru să rămână tare, cum am citit într-un almanah… altfel, pouah, tout est pouritourre, tout est malsain.9

M-am uitat în orar, în timp ce-mi vorbea: Saparevo, pe linia Sofia-Kulata-Salonic.

— Cunoşti Saparevo?— Saparevo! s-a minunat, împreunându-şi palmele.

Tré, tré joli. Brazi, mesteceni, izvoare termale… tei, comprené? Tei până la Rila, autobuz la mânăstire, la Kustendil, oriunde. Vedi Saparevo e poi mori, a chicotit ca o fetişcană ciupită de şolduri. Neapărat s-aduceţi de acolo mere de Kustendil de astă-toamnă. Foarte bune mere… e oun parfoume, oun parfoume!

Mult timp am răsfoit la mine în cameră teancul de Domenica del Corriere, luate de pe măsuţa din holui hotelului. O revistă era din ianuarie: comenta pe larg procesul şi executarea celor optsprezece membri ai marelui consiliu fascist italian, Ciano, De Bono şi ceilalţi; în alta, asta era chiar din martie, se sprijinea cu satisfacţie suprimarea repaosului duminical la partenerul japonez. Toate aveau însă nişte coperţi colorate teribile, iar conţinutul nu mai pomenea decât vag de Mussolini. În schimb, un Signal rătăcit printre ele repovestea pe scurt lovitura de stat din iulie 1943 şi arestarea dictatorului. Trei pagini desfăşurau pe larg peripeţia răpirii lui Mussolini, peste nici două luni, de către paraşutiştii lui Otto Scorzeny, şi creierea republicii socialiste italiene în

8 Cel mai recent. (Incorect)9 Puah, totul este putreziciune, totul este nesănătos. (Idem)

53


nord, la Salo, sub prezidenţia fantomei eliberate, dar obosite de eşecuri şi de revărsările amoros-funeste ale Clarei Pelacci: informaţii pe care le cunoşteau toţi. Pozele erau straşnice. Am adormit cu ochii lui Mussolini pe obraz… sărind ca ars la un moment-dat. Odaia se întunecase, zgomotul circulaţiei urca din stradă, mai plin, mai vibrant. Reverberele se aprinseseră şi-mi băteau albastre în perdea. Saparevo, Mussolini, japonezii… masa Odettei!

M-am dus jos s-o reţin, apoi i-am telefonat maiorului:— Aţi dat de procesul-verbal de care v-am vorbit?— Da, ai nevoie imediat de el?— Nu, citiţi-mi-l la telefon. Partea care mă interesează.— Eşti perfid, căpitane. Mă supui unei şarje a

depărtării. A urmat o pauză. Partea care te interesează nu este trecută, se menţionează în limbajul clasic cele ştiute exterior.

— Nu vi se pare bizar?— Nu întru totul. Altceva?— Atâta. Bună seara.— Când mă-ntorc de la Rila, ne vedem. Bună seara.Declicul din receptor mi-a dat de înţeles că a închis.

Rila… cine îmi vorbise de Rila, de teii până la Rila, la care poţi ajunge şi de la Saparevo? Am urcat să mă bărbieresc şi am coborât în restaurant. Bine că reţinusem o masă, altfel am fi stat amândoi în picioare lângă estrada orchestrei, pândind zadarnic, cum făceau acum câteva grupuri dezolate, pe vreunul care să ceară plata şi să plece, ceea ce, apreciind atmosfera din restaurant, nu aveai impresia c-o să se petreacă prea curând. Era o masă acceptabilă, lângă una din colonadele cu struguri şi frunze aurite, mascând-o cu discreţie. Odette a apărut în jur de 8 şi jumătate. N-a intrat prin uşa din holul hotelului, ci pe aceea care da în stradă. M-a zărit şi s-a apropiat repede.

54


— Dacă nu erai, aş fi traversat doar localul şi ieşeam pe dincolo, a spus în timp ce o ajutam să-şi scoată pardesiul. Ce-ai comandat, azi chiar mi-e foame.

— Raci, friptură de miel cu ţelină şi vin rose de Burgas.— Şi o să mâncăm mortăciunile astea, s-a cutremurat. — Peşte cum mănânci?— Peştele are formă, ochi, are o înfăţişare onorabilă.

Gângăniile din farfurie mi se par material paleontologic dezgropat.

— Vrei altceva!— Nu, am să fiu bravă şi am să-i mănânc. Da’ de ce au

aşa de multe picioare sau ce sunt?În timp ce alegea de friptură garnitura de boabe de

mazăre (orchestra cântase potpuriurile remarcate de Boniş, în plus atacase zgomotos şi ceva de Bizet, dar poate fiindcă era sâmbătă seara) ea a privit peste umărul meu. A dat uşor din cap, zâmbind. M-am întors: câteva mese în spate, căpitanul german din tancuri tocmai îşi scotea mănuşile, în picioare la o masă liberă. El o salutase pe Odette. M-a salutat şi pe mine. Aglomeraţia era în toi, masa aceea îl aşteptase însă pe el, ca o mică oază albă în mijlocul unei mări agitate. Privirea lui albastră plutea peste capete, detaşată şi dispreţuitoare. Nu era singur, un camarad de aceeaşi carură îi sta alături, tot un căpitan, mai tânăr şi mai vesel, din Luftwaffe. Fata de la garderobă venise să le ia mantalele şi kepiele. Aviatorul i-a spus ceva şi a vrut s-o mângâie pe obraz. Ea s-a ferit, iar hauptmann-ul a surâs îngheţat. Cei doi s-au aşezat unul în faţa altuia, aviatorul încrucişându-şi degajat braţele la piept. Un ceas cu brăţară lată de aur îi încolăcea încheietura unuia din pumni.

— Îmi plac ochii lui Kopplitz, a spus Odette. Adevăraţi ochi de junker, de von. Celălalt e căpitanul simplu Heinlein. Nicio legătură cu sudetul Heinlein, e un as al aviaţiei de vânătoare. A făcut parte din formaţia Galland.

— În două zile de când eşti aici. Te descurci binişor.

55


— Băiatul de la chei mi-a spus – spune tot şi ştie tot… ah, ţi-ai schimbat cravata! Într-un cens bun, căpitane.

Von Kopplitz, numele nu-mi era necunoscut. Cândva, o fişă de-a noastră îl pomenise, fişa nu trecuse prin mâna mea: un von Kopplitz fusese semnalat în acţiunea care dusese la lichidarea ghetto-ului varşovian, în primăvara lui 1943. Privirile Odettei mi se plimbau îndelung pe obraz, ca şi cum ar fi vrut să afle ce gândesc. Pe urmă, a ridicat paharul, continuând să mă privească cu el la buze. Tunsă scurt cum era, semăna cu Luise Reineman, într-un film cu Paul Muni, văzut înainte de război. O clipă – şi fără să-mi dau seama, m-am înfiorat: în mecanismul nostru complicat avea un rol, să nu uit asta.

— Pe aviator nu l-am mai văzut.— A sosit azi din Iugoslavia, de la Podgora. Pe coasta

Adriaticei.— Tot băiatul de la chei ţi-a spus?— Maiorul Boniş m-a informat. În altă ordine de idei. Ce

ştiri mai ai de la servieta dumitale misterioasă?— Pe când dansam ieri seară, maiorul a lipsit un timp

de la masă. Exact timpul necesar ca să urce, să deschidă o cameră şi să lase o servietă. Şi dumneata aveai această posibilitate. Ai venit după noi.

A sorbit încet din vin.— Ce motiv am fi avut s-o facem?— Poate să glumiţi. Sunteţi amândoi glumeţi.— Nu-mi place tonul dumitale.— Unii spun că am un ton agreabil, m-am plecat spre

ea. Fii atentă: de când am venit, mă izbesc de maior şi de dumneata la tot pasul. De maior e normal să mă izbesc, dar pe dumneata n-a fost normal să te întâlnesc, nici să mă izbesc în continuare. Cât despre Mata-Hari e depăşită. Plotoanele de execuţie încă nu.

— Oh, vrei să-mi rămână racii în gât. Ai devenit tenebros. Nu mă indispune. Hai să vorbim de altceva.

Mi-a apucat mâna peste masă şi a strâns-o încetişor.

56


— …De ce nu înveţi de la maior să n-ai păreri, să laşi faptele să aibă păreri pentru dumneata. Mai bine spune-mi ce părere ai despre mine, cum mă găseşti tunsă, spune-mi ce-ţi trece prin cap.

— Prin cap, în clipa asta îmi trece: Rila. Ce stii de Rila?— Rila? Mânăstirea Rila sau ce? — Rila în general.— E un munte şi o mânăstire, la o sută şi ceva de

kilometri de Sofia. E şi un râu parcă. Păduri de brad, miros de răşină, de ferigi, mânăstirea zidită cu sute de ani în urmă de un anahoret, Ioan, Gheorghe, Dumitru, nu mai ţin minte. Un domn din calendar.

— Saparevo este departe de Rila?— Pe aceeaşi linie, la nord, nici n-a clipit. La Rila îl ai

aproape pe Dumnezeu, la Saparevo prunele şi ţuica pe orice cărare. După ce-ţi îndopi porii cu smerenia sfinţilor părinţi ai bogomilismului, coborî în vale să ţi-i qestupi la Saparevo. Cam asta-i tot.

Aici s-a închis şi discuţia despre Rila şi Saparevo. M-aşteptam să fie interesată de întrebarea mea, maiorul se ducea la Rila. Nu s-a arătat interesată. Nici eu n-am insistat, fiindcă trebuia să intru în ambiguitatea ei. Karin a apărut pe estradă mai târziu ca de obicei. În pauzele orchestrei, venea la masa celor doi căpitani. Se părea că Heinlein n-o mai cunoscuse, von Kopplitz i-a prezentat-o întâia oară când a venit la ei. Aviatorul i-a sărutat cu galanterie mâna. Au stat amândoi în picioare până s-a aşezat, şi când s-a aşezat, probabil că i s-a dus un fir de la ciorapii negri: s-a plecat, şi cu un gest destul de vulgar, a muiat arătătorul în gură, punctând cu salivă locul cu pricina de pe pulpă. Von Kopplitz a spus câteva cuvinte. Ea a dat din umeri. Aviatorul i se uita în corsaj. (Am văzut toate astea, Odette mi-a atras atenţia.)

— Îţi place?— E foarte carnală, foarte femeie. Puţin cam multă

pentru o cocotă de mai bun sau mai puţin bun gust.

57


— Wie ich sehe, are un gen care te predispune la mărturisiri intime, a strâmbat din nas.

Karin vorbea cu pianistul, sprijinită de capacul instrumentului. Plecase cu paharul cu bere pe estradă. Reluându-şi programul, cânta cu el în mână. Odette o asculta, i-am observat o concentrare neobişnuită în acest ascultat. Se lăsase pe spătarul scaunului, cu capul un pic întors spre estradă. Palmele-i prelungi, puse pe masă, rămăseseră nemişcate. Căutătura ei m-a tulburat: o căutătură voalată, lăsând impresia că dincolo de pleoape se derulau cu repeziciune imagini ştiute numai de ea. Aplauzele subliniind sfârşitul cântecului n-au scos-o din imobilitate. Continua să urmărească mişcările cântăreţei: Karin se aşezase pe scaunul unuia din orchestranţi. Cu picioarele întinse şi desfăcute, sfida voluptuos localul.

— Şi totuşi, a murmurat Odette, femeia asta nu e proastă.

— Că stă aşa, iartă-mă, răscrăcărată?— Limbajul l-ai învăţat în şcoala militară, căpitane? s-a

încruntat. Nu e proastă de loc. Şi este şi foarte bună actriţă. Toate pozele pe care şi le ia sunt minuţios studiate. Suntem colege de sex, mă pricep.

— Şi atitudinile dumitale ar putea fi luate drept poze.— Crezi? a zâmbit şi zâmbetul i s-a accentuat brusc.

Atenţie, urmează un moment dificil de depăşit, a spus repede, ridicând nevinovat pleoapele: căpitanul Heinlein se oprise în spatele meu.

— Gestaten Sie…?10

O invita pe Odette la dans.— Bitte11, am spus tare.Cei de la mesele vecine au întors capul. Se aflau destul

de mulţi militari germani în restaurant, unii însoţiţi de femei de aspect dubios. Până în clipa prezentă, însă, niciun neamţ nu invitase la dans pe cineva străin. Odette

10 Îmi permiteţi?11 Vă rog.

58


s-a ridicat de pe scaun, lăsându-şi şalul pe spătar. Aviatorul i-a făcut politicos loc, ferindu-i talia cu palma, fără s-o atingă. Mi-am aprins o ţigară, urmărindu-i cum se depărtează printre mese spre ringul de dans. Când s-au reîntors, ea era roşie şi transpirată, dansaseră numai swing. Căpitanul a aşteptat să se aşeze, s-a înclinat cu un fel de superioritate bine-dispusă.

— … Ich habe so manches gesehen, aber… Sie sind eine Nixe. Über und über12, s-a înclinat iar spre Odette, mie mi-a adresat un zâmbet fugar şi a plecat. Odette a băut vin şi şi-a apăsat dosul palmelor pe obraji.

— Ce uşor ameţesc… din nimica toată. Te superi c-am dansat?

— Nu mi-ai făcut semn să accept să dansezi?— Ţi s-a părut.Karin coborâse la masa căpitanilor. Toţi trei mâncau

alune. La un moment dat, ea s-a răsucit spre masa noastră şi s-a uitat la Odette: vorbeau de noi. Aviatorul deschisese capacul unei cutii cu cigarillos subţiri, cafenii şi-o îmbia pe cântăreaţă să aprindă una. Von Kopplitz a aprins în locul ei şi s-a uitat şi el spre masa noastră. Dar el s-a uitat la mine. Pentru o clipă, albastrul imobil al ochilor lui de faianţă m-a cântărit într-o prelingere scurtă şi întrebătoare.

— În zece minute de dans am aflat o groază de lucruri interesante. De când nu mai zboară pentru front, iar dacă zboară, zboară doar pentru propria-i plăcere, i-a intrat în sânge aerul de la patru mii de metri în sus, norii şi vuietul motoarelor. Heinlein a fost în Franţa, în Norvegia, în Iugoslavia. La Podgoro a avut o cabană de lemn numai a lui, cocoţată pe un flanc, Bilcovo, Milcovo, Bicovo, ceva în genul ăsta. Pescuia, făcea plajă şi împuşca pescăruşi, să-i dea la împăiat. M-a întrebat de dumneata, iar tăcerea mea demnă l-a încurajat să mă pipăie pe şira spinării. Îl

12 Am văzut multe şi de toate. Dar… sunteţi o nimfă. Din cap până-n picioare!

59


cheamă Gerhardt şi prietenii, îi spun: Geri. — Mit doppelt r und ypsilon? l-am întrebat. — Nein, nur mit ’ypsilon.13

Mi-a mai spus că vorbesc nemţeşte ca o germană. De fapt aşa şi este. Vrei să ne plimbăm puţin pe afară, e îngrozitor de mult fum şi gălăgie aici.

Am ieşit din restaurant prin uşa care da în stradă, unde era garderoba. Fata cu ţigări vorbea cu garderobiera grasă şi veştejită. Pe cea cu ţigări o mângâiase Heinlein pe obraz. Când am trecut pe lângă ea, ne-a aruncat o căutătură cu subînţeles: sub ochii tuturor din local, Odette evoluase pe ringul de dans lipită de pieptul unui german. Nevenind cu el, ci cerută de la o masă. Din spate am auzit vocea destul de tare a fetei, şi un şşşt, scos de cealaltă.

Afară, noaptea era rece şi înstelată. Lampadarele camuflate parcă accentuau în plus întunerecul. Două taxiuri antediluviene aşteptau în faţa restaurantului. Odette şi-a vârât mâinile în buzunarele pardesiului şi a făcut câţiva paşi pe caldarâmul pustiu. Pocnetul tocurilor a animat şoferii. Unul din ei a claxonat o invitaţie.

— Ştii ce-a spus fata cu ţigări? Ceva urât. În limbajul ei periferic a sunat chiar mai urât.

— Nu-ţi bate capul.— Nici nu mi-l bat.Tonul ei era liniştit şi nepăsător.— Asemenea chestii se petrec oriunde în lume. Mai ales

pe timp de război. În fond, putea să te invite oricine din restaurant, în locul lui Heinlein.

— Şi dacă mă invita altcineva?— Îi răspundeam că probabil n-a observat că ai un

picior de lemn sub masă.— De ce nu i-ai răspuns aşa şi lui Heinlein, a râs. Poate

dansul cu el te-a ofensat.— De ce să mă ofenseze? Nu pe mine m-a invitat la

dans. Dar, e atât de important faptul?

13 Cu dublu r şi y? Nu. Numai cu y.

60


Şi-a strecurat braţul sub al meu, strângându-mi-se alături. Parfumul amărui mi-a dat din nou târcoale. Ne-am aşezat pe o bancă sub zidurile bisericii Nevski. Suflul muntelui coborâse în vale, printre pomi şi case. O bună bucată de vreme am tăcut amândoi, ascultând liniştea nopţii. Şi totuşi… totuşi nu mă înşelasem: Odette voise să danseze cu Heinlein, la fel cum voise ca von Kopplitz să-i ridice punga cu farduri. Deci ştia că el va veni la restaurant, altfel de unde, până unde cheful să mâncăm împreună. Când şi când, şi numai la momentele potrivite, informaţiile ei mi le plasa parcă cu sensul de a-mi trezi luarea aminte asupra unor fapte concrete, pe care eu nu le ţineam încă strâns în mână, iar ea (şi maiorul) le ţineau. Un ciuf din clopotniţa bisericii şi-a lansat apelul plângător.

— Mâine-i echinocţiul de primăvară, i-am auzit vocea lângă mine. Totul se redeşteaptă la viaţă, luptă cu înverşunare pentru viaţă. Se cer drepturi noi de la soare… în cinstea echinocţiului aş sta la nesfârşire pe banca asta şi sub stelele astea de vis.

Ei, la naiba. Gargara ei nu-mi atingea deloc sensibilitatea, cum nu mi-o atinsese nici a maiorului, pe Vitoşa. Aveam impresia că frazele acestea în gura lor erau lipsite de conţinut şi că erau rostite pentru a ascunde altceva, sau pentru a-mi abate atenţia la altceva. Un mieunat subţire s-a auzit din mijlocul străzii: acolo se ghemuise o pisică. Sta nemişcată, lipită de caldarâmul pustiu la ora asta. În depărtare duruiau motoare de camioane. Un trasor s-a înfipt în cer, ca o stea ascendentă.

— Şi greierii când încep, căpitane? Aş vrea să înceapă acum, să-i aud în iarba din jur. Am citit undeva că în China sau în Japonia, greierii se ţin în colivii. Şi eu aş dori să am unul într-o colivie… l-aş fi adus şi aici. Să mor de nu l-aş fi adus.

61


S-a oprit: venea cineva pe trotuarul opus. De fapt veneau: în ceaţa subţire strecurată pe nesimţite, înaintau trei siluete, doi bărbaţi încadrând o femeie. Femeia îşi ţinea paltonaşul scurt pe umeri. A gâlgâit un râs cunoscut, urmat de vocea unuia din bărbaţi:

— …assen Sie das bleiben.14

Vocea aviatorului.— O ja, doch15, s-a alintat glasul cântăreţei.Staseră în loc. Se aflau destul de departe de noi. A

urmat o flăcăruie mică, însoţită imediat de un pocnet ca destupatul unei sticle cu şampanie. Pisica din mijlocul străzii a făcut o săritură, şi a rămas ţeapănă pe caldarâm.

— Amen, s-a auzit a treia voce, a căpitanului. Bien touché, ma chére. Si ç’étaient des Italiens, ils l’aurnient mangé sur place.16

— Pfui, ’sehr gefährlich für ’Magen, a strigat cântăreaţa. Sei nicht widerlich… ich erbreche’!17

— …’ch bitte dich18, i-a răspuns scurt căpitanul şi s-au depărtat râzând. Paşii le-au răsunat un timp pe trotoar, apoi s-au stins treptat.

— Au omorât-o. Vocea Odettei era aşa şi aşa. Cine a tras?

— Cred că isprava se datoreşte colegei dumitale de sex. Pistol de calibru mic.

— E o ţintaşă remarcabilă. A lovit-o cu precizie de la mai mult de cincisprezece metri. Pe întunerec, este o performanţă.

— O performanţă sordidă. Să te distrezi împuşcând pisici şi pescăruşi, trebuie să ai un suflet destul de josnic.

S-a mişcat uşor pe bancă.

14 Lăsaţi-o aşa.15 O. Sigur că da.16 Amen. Bine lovit, draga mea. Dacă erau italieni, o mâncau pe loc.17 Pfui, foarte primejdios pentru stomac. Nu fi scârbos… vomit!18 Te rog.

62


— Toţi avem suflete josnice, căpitane. Nu ţi-ai dat seama? Războiul ne-a accentuat josnicia. Cântăreaţa are un pistol mic în poşetă şi un suflet josnic… ei şi? N-are de dat socoteală de asta decât ei însăşi. Pe front mor milioane de oameni, şi nu văd pe cineva să dea vreo socoteală şi nici n-a dat de când există războaie pe lume. Facem un tur în jurul piaţetei, da? S-a lăsat rece.

După câţiva paşi, s-a oprit şi a schiţat un gest nelămurit:

— …Războaiele au legile lor. Nu înţeleg de ce sunt judecate după legile păcii, cu abstracţiuni care n-au nicio legătură cu violenţa şi cu omorul în massă… ah, când odată, războaiele vor fi puse în afara legii încă din timp de pace, atunci vom discuta altfel despre pistoalele din poşete şi despre josnicie. Sunt adepta luptei oricum, fiindcă însăşi viaţa este o luptă…

Vorbise în continuare, dar n-o mai auzeam, o simţeam doar ca o prezenţă alăturată. Un bec mare mi se aprinsese în creier, luminând exact circumvoluţiunile pe care trebuia să le lumineze: evidenţa de necontestat mi-a sărit în ochi. Pleznindu-mă pe dinăuntru cu o palmă răsunătoare, neauzită, sper, decât de mine. Eram o mazetă.

— …iar lupta-luptă, lupta generoasă şi cavalerească, am auzit-o iar, se petrece doar în filmele de far-west. Singur John Carradine l-a împuşcat pe frumosul Tyrone Power pe la spate, restul grămezii se împuşcă corect şi după normele aventurierilor de rasă: ochi în ochi, piept împotriva piept şi câştigând cel care scoate întâi pistolul Colt. Tom Mix, Billy the Kid n-au împuşcat într-altcumva. De ce te uiţi aşa la mine?

— Nu mă uit nicicum. Mă gândesc că băieţii la care faci aluzie împuşcau şi bizoni şi-n special indieni Navajos, plus alţii întâlniţi în drum.

63


Speram ca tonul meu să fie cât se poate de natural. Odette m-a fixat cu o cută între sprâncene, lăsându-şi capul pe un umăr. Ce gene dese avea.

— Alte timpuri. Timpul în care alături de cabana trapeurului se înălţau templul mormon sau baptist, casa cu fete, spânzurătorile lui Lynch, şcoala. Astăzi am mai evoluat. Ne batem ca chiorii între noi pentru supremaţia lumii, a petrolului, a raselor. Dărâmăm sub bombe temple, incendiem sonde şi rafinării, şcoli, chiar case cu fete, pe astea din urmă grăbindu-ne să le clădim iute la loc, pentru higiena şi moralul ridicat al soldaţilor. Nu-i de mirare că în timpul liber, în pauzele dintre focuri, mai împuşcăm pisici vagabonde pe stradă, să nu ne pierdem obişnuinţa mâinii.

— Nu ştiam că diseusele au nevoie să-şi păstreze o astfel de obişnuinţă: eram convins că se străduiesc doar la păstrarea în bune condiţii a vocii personale. Şi unde-ţi culegi ideile expuse anterior, de la oficialitate, BBC sau radio Moscova?

— De la toate trei. Întâi de la oficialitate, pe urmă de la alelalte două, adăogând şi Berlinul, doar sub zodia lui trăim. Ca să compar.

— Ce?— Tonul speakerilor, a pornit înainte. Germanii anunţă

printr-un sondermeldung că au scufundat jumătate din flota engleză: supuşii lui Churchill nu mai au decât câteva ambarcaţiuni şi butoaie înarmate, ca să-şi apere coastele, fabricile de whisky şi în pace şi onor, pe his majesty the king; Churchill declară că Germania a pierdut războiul încă de când l-a început şi că resursele Albionului sunt departe de a fi nimicite. Poţi nimici o ţară, material, dar moral nicicând: fiindcă el şi compatrioţii lui poartă în piept tăria lui Richard Inimă-de-leu, a ducelui de Wellington şi a lui Sherlock Holmes, claie peste grămadă; ruşii vorbesc mai puţin, doar dacă are Stalin vreo plenară vorbesc mai mult, şi vorbesc că în curând vor fi aici. Ascultându-i pe ai

64


noştri, ai impresia că frontul este de fapt un gumilastic ce tot se întinde de către o parte sau alta, în funcţie de buna dispoziţie de moment a fiecăruia. Sus inima – şi cine limbă lungă are cinci ani va săpa la sare. Poate pentru că din ’41 se sapă din plin la sare, e inundată piaţa noastră sufletească de atâta acreală.

Ajunsesem iar la hotel. Un singur taxi mai aştepta în faţă. Odette a fluturat din mână, ne aflam pe celălalt trotoar, şi şoferul a văzut-o.

— De ce-l chemi?— Gara, totuşi, e cam departe ca să mă duc pe jos. Maşina trăsese lângă noi, înainte să oprească, şoferul şi

deschisese portiera din spate.— Sunt sigură că ai să mă conduci, să ne despărţim

înduioşaţi pe peron, cum scrie la carte.Am urcat în taxi, siderat. Ea i-a spus câteva cuvinte în

bulgăreşte şoferului. Omul a dat din cap, a întins o labă pătrată să se convingă că am închis bine portiera în urma mea, şi a demarat, cramponat cu siguranţă de volan. Odette a cotrobăit în poşetă după ţigări.

— Ştiu că fumezi Camel. Şi eu tot Camel am.— Unde pleci? I-am refuzat ţigara, dar i-am aprins-o pe

a ei.A tras un fum şi s-a lăsat moale pe perina din spate a

banchetei.— Ţinerea de minte este o calitate a intelectului. Dacă

ţi-aş spune pentru a nu ştiu câta oară unde mă duc, te-aş înjosi în propriii dumitale ochi. Ghiceşte.

— De ce n-ai pomenit de asta la restaurant?— Nu-mi dau seama cât ar fi fost de necesar.— Nu te juca cu focul, Odette.— Te repeţi.Deşi taxiul umbla cu luminile interioare stinse, îl

vedeam pe şofer cum ne priveşte cu curiozitate prin oglinda-retrovizor.

65


— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar eşti sub observaţia mea.

— Observă-mă. Cine te opreşte? Eu în niciun caz. Ba sunt dispusă să-ţi facilitez râvna: şi-a întors obrazul spre mine, privindu-mă cu seriozitate. Un vag surâs i s-a ivit pe buze. Şi se uita prin mine, cu surâsul acesta care nici nu creştea, nici nu scădea în intensitate. Nu se poate război fără morţi, căpitane. În fond, toţi îşi dau viaţa pentru patrie, şi învingători şi învinşi, indiferent de se bat cap în cap crezurile unora cu ale altora. Dar crezuri greşite au mai întotdeauna învinşii, asta-i de când lumea. Cei tari îşi impun crezurile, chit că iarăşi nu întotdeauna ele sunt adevărate şi luminoase. Şi asta-i de când lumea. Posibil însă că în academiile militare sau prin refectoriile internatelor unde v-aţi tocit coatele să învăţaţi dozajul morţii, să nu vi se fi spus aceste nimicuri. Omul învaţă cât trăieşte. Am ajuns.

Am vrut să plătesc taxiul. M-a oprit. I-a dat ea banii şoferului, probabil cu un bacşiş bun, fiindcă omul şi-a scos şapca din cap şi i-a adresat două-trei vorbe, rânjind larg. Abia după ce maşina s-a depărtat, am remarcat că Odette n-avea bagaje.

— N-ai bagaj?— E de azi dimineaţă lăsat în gară. Nu-ţi face griji. Am

trecut pe peroane după ce şi-a luat valiza de la consigna bagajelor. Trenul ei era la linia a treia, învăluit în aburi albi. Odette s-a uitat la tichet şi ne-am oprit: un schlafwagen nemţesc, nou-nouţ. Tăblia indicatoare arăta a fi un expres pe ruta Sofia-Salonic.

— Ies la geam imediat.A suit în vagon. Peroanele erau animate de forfota

militarilor germani şi bulgari. Foarte puţini civili, de aspect extrem de anonim. Lângă un stâlp din faţa uşii capătului opus al vagonului de dormit, l-am zărit pe Heinlein. Aviatorul, cu scurta îmblănită agăţată pe un umăr, citea un ziar sub lumina slabă, filtrată de globul

66


stâlpului. Un câine roşu, un setter, îi sta culcat la picioare. Odette a apărut la geamul cuşetei.

— Am şanse să călătoresc singură, ce fericire.— Până unde… M-am oprit. Ea a început să râdă.— Până la, căpitane. Sunt entuziasmată că te-ai

stăpânit la timp. Dovedeşte că m-am înşelat şi că ai ţinere de minte.

— Heinlein e în gară.Nu s-a uitat după el. A înălţat din umeri.— Şi aviatorii merg cu trenul, nu zboară numai cu

avioanele. Şi-a privit ceasul de mână. Plecăm.Conductorul de lângă uşa noastră şi-a privit şi el ceasul.

Un megafon a sporovăit imediat pe tonul nazal al tuturor megafoanelor din gări. S-a auzit un şuier la frâne. …Bitte, einsteigen! a mai spus în germană megafonul. Heinlein s-a desprins de stâlp, zvârlind ziarul pe jos. S-a suit în vagonul de dormit, întâi câinele, pe urmă el. Trenul a prins să se mişte încet. Odette a zâmbit.

— A rividerci, comandante.Am rămas cu această imagine întipărită pe retină:

chipul ei ironic, subit înveselit, privindu-mă ca pe unul căruia i-ai jucat un truc bun.

67


8

A doua zi, oraşul era inundat într-un soare orbitor. Străzile se umpluseră de lume. În piaţeta din faţa hotelului, grămadă de porumbei albi foiau în jurul unui individ slab, prost îmbrăcat, care le zvârlea firimituri de pâine scoase dintr-un sac de merinde jerpelit, petrecut pe după gât. Câţiva militari germani fotografiau scena foarte interesaţi. Toate astea le vedeam prin geamul cel mare al holului hotelului, vorbind la telefon cu maiorul. M-aştepta la legaţie într-o oră. Mă ruga să vin prin dos, pe la poarta grădinii, unde-şi parca el maşinuţa, va fi acolo fix la ora stabilită. Nu se arătase mirat că-l sunasem, cu toate că-mi spusese că nu vom mai vorbi decât după întoarcerea lui de la Rila.

Băiatul de la contuar tria aferat nişte bonuri. Cu toată îndeletnicirea lui importantă, m-a salutat cu o cordialitate binefăcătoare (adresată bineînţeles numai membrilor familiei sale). Un aparat mic de radio cânta în surdină pe un raft în spatele lui: se transmitea obişnuita slujbă religioasă duminicală. Nu mi-a mai spus nimic de servietă, dar după atitudinea lui am intuit că dorea cu întregul conţinut şi întreaga circomferinţă a inimii lui vesele, să nu se arate nimeni s-o reclame şi eu s-o las încurcată, ca să devie el stăpân pe ea.

Am ieşit în stradă. Echinocţiul Odettei împinsese oraşul pe caldarâmuri, în cinstea evenimentului: mult senin şi multă lumină pretutindeni. Se auzeau clopotele de la biserici, pe cer nu cobora un nor. La timpul hotărât am fost la poarta grădinii. Maşina maiorului staţiona trasă

68


lângă trotoar, străduţa din spatele legaţiei era însă pustie. Maiorul mi-a deschis imediat poarta – cred că m-aştepta în grădină şi se uita în stradă prin fantele zidului.

— Am preferat să vii pe aici, dacă ai fi în uniformă, sergentul de la poarta cealaltă ţi-ar consemna cu nepăsare intrarea şi ieşirea din legaţie. Nu l-ai interesa mai mult decât oricare alt vizitator. Ca civil, s-ar putea să-l interesezi şi ştiu că nu ţii la aşa ceva.

M-a primit cum mă primise şi întâia oară, în apartamentul lui, m-a tratat cu acelaşi kümmelbranntwein, cu aceleaşi ţigări macedonene. Cotoiaşul siamez dormea pe pervazul ferestrei întredeschise, cu lăbuţele puse caraghios peste ochi. I-o mai fi mirosind blana a parfumul Odettei…?

— Mi s-a dat ieri un cifraj de la Bucureşti, l-am recepţionat personal. Mi s-a comunicat că te priveşte şi-ţi aparţine.

A scos o bucată de hârtie dintr-un sertar şi mi-a întins-o: trebuia să revin imediat în ţară. Cât timp am descifrat indicativul, maiorul a fumat cu spatele la mine, privind pe fereastră şi mângâind cotoiul.

— Când l-aţi primit?— Pe seară. După ce m-ai chemat dumneata la telefon,

s-a întors. Veşti proaste?— Nu ştiţi despre ce este vorba?— Nu,m-a privit ciudat. E un cifru pe care nu-l folosim.— Folosiţi în schimb o tactică specială, domnule maior.

Spre diferenţă de blitz-krieg, dumneavoastră folosiţi tactica loviturilor moi, aparent insignifiante, aparent simple coincidenţe, tactica mit Umstände, ştiu că vorbiţi perfect germana, nu vă mai traduc. Personal, sunt pentru blitz-krieg, pentru operaţiunea-şoc preconizată de tacticienii nemţi, deşi ultimele evenimente par să-ntoarcă blitz-krieg-ul împotrivă-le.

— Îţi reţin cu surprindere părerile, căpitane.

69


— Cum şi eu le-am reţinut pe ale dumneavoastră, alaltăieri seara la restaurant. Dar dumneavoastră vorbeaţi de mandarine şi măsline italieneşti.

— Atunci suntem chit. A umplut păhărelele cu rachiu, întinzându-mi unul din ele: Nemţii pe care-i pomeneşti au o expresie, einer Lage gewachsen sein, a face faţă unei situaţii. Amândoi facem faţă situaţiei. Noroc.

A dat rachiul pe gât, plescăind apoi din buze.— … Ca urmaşi ai lui Traian, bine-nţeles. Şi pe cât ne

stă în putinţă.Cunoscuta sclipire de maliţie i se aprinsese în privire.

Ce puteam să-i spun eu maiorului – şi cât puteam să-i spun? Boniş ştia cine sunt, şeful îl şi menaja: m-am hotărât să-i adopt tactica, à rebours.

— Odette a plecat ieri noapte. În acelaşi tren cu un oarecare Heinlein… vă spune ceva numele?

— Aviatorul? Îl bănuiam în Iugoslavia. A sosit aici?— A şi plecat de aici. În tren cu Odette.Ţinea păhărelul cu rachiu în mână. L-a pus pe măsuţa

de lângă el.— …Deci Gerhardt Heinlein a venit la întâlnire.

Felicitări, căpitane.Am căscat gura la el. Maiorul a început să se plimbe

prin cameră în felul lui tăcut, neauzindu-i-se paşii. Doar parchetul scârţâia uşor, sub greutatea trupului.

— A venit la întâlnirea cu propriu-i destin, fac şi eu figuri de stil, referindu-mă la frumuşica noastră cunoştinţă comună. La urma-urmelor ai fi putut s-o însoţeşti dumneata, nu? Dar în materie de femei sfaturile-s inutile, mai ales sfaturile celor în afară de problemă.

— La aşa ceva mă gândeam şi eu… à propos, fiindcă de fapt suntem în problemă, aş face cu dumneavoastră un pact, mai înainte însă, să-mi răspundeţi cinstit dacă-l acceptaţi.

70


— Depinde, a zâmbit. Poate vrei să-mi scoţi un ochi şi eu să-ţi scot la rându-mi un pantof. Ar fi un pact de neacceptat pentru mine.

— Vreau doar să-mi răspundeţi la nişte întrebări. Şi să răspundeţi foarte sincer.

— Un fel de joc de societate.— Mi-ar fi cam neplăcut să vă atrag respectuos atenţia

că n-am sosit la Sofia pentru jocuri de societate între bărbaţi. Vă atrag iarăşi atenţia că nu sunteţi obligat să-mi răspundeţi.

— Întreabă-mă cu încredere. Mi-eşti prea simpatic ca să nu-ţi răspund.

S-a aşezat în fotoliul din faţa mea, şi-a aprins o ţigară. O lungă clipă, s-a uitat la flacăra brichetei, apoi a închis capacul acesteia cu un pocnet sec. Învăluit în fumul ţigării parfumate, a devenit dintr-o dată impenetrabil. Un soi de oboseală dezabuzată i se lăsase pe trăsături.

— Sunt sigur că întâi vrei să mă întrebi unde este căpitanul Savciuc. Zilele astea ai cam umblat cu ocolişuri. De la Bucureşti nu ţi s-a spus unde este? Poate nu trebuia să ţi se spună. Au existat raţiuni pentru asta.

— Ca să fac o jalnică figură, nu, mi-am muşcat buzele. — N-ai făcut nicio jalnică figură. Ai impresia.— Am fost momeala, pur şi simplu.— Ei şi? Aşa era jocul pentru dumneata. Şi acum, până

să-mi pui întrebările dumitale, am să-ţi povestesc ceva şi, fii atent, că nu-ţi puteam povesti decât exact în momentul acesta ceea ce nu ţi-am povestit de când ai venit aici. Sper că sesizezi clar.

— Iertaţi-mă: pe tabla pusă la dispoziţie, sunteţi pion sau piesă de rezistenţă?

— Aşa te vreau, căpitane. S-a plecat spre mine şi m-a bătut cu palma pe umăr. N-are importanţă. Nici nu ştiu să joc şah. Savciuc este la Cairo. Am să iau totul de la început… mai serveşte şnaps, nu te jena că sunt mai mare în grad, serveşte chiar fără să servesc eu. Numai pe

71


la popotele regimentare, subalternii nu servesc nimic până nu serveşte colonelul. Eşti invitatul meu. Deci, Savciuc soseşte la Sofia, dar misiunea lui era să-şi continue drumul mai departe. Eşti informat de tatonările politice ce se duc cu anglo-americanii, în eventualitatea unei clemenţe la sfârşitul ostilităţilor, poate a unui sfat de cum să facem să ieşim cu faţa curată din acest război nefericit. Se duc tratative şi cu ruşii, bineînţeles, dar cazul nostru, cazul Savciuc, se limitează la tratativele cu aliaţii occidentali ai acestora. Ruşii oricum se apropie de graniţele noastre – pentru asta te-am şi întrebat la restaurant, că: şi noi? Noi ce facem? Se joacă partida până la capăt, suportând rigorile inevitabilului faliment şi plătind şi ultima fărâmă de oală ce trebuie plătită, sau o întrerupem când încă nu este prea târziu să fie întreruptă, pentru ca plata să fie mai puţin dureroasă şi usturătoare? A scăpa din cleştele german – iată sensul iniţiativelor din anul în curs. Războaiele, în ultima instanţă, le fac oamenii politici şi soldaţii. Serviciile secrete planează însă deasupra câmpurilor de bătălie, chiar când oamenii politici şi soldaţii dorm: găseşti că-i necesar să-ţi înşir asemenea truisme? Le cunoşti prea bine toate astea. Aici la Sofia, Savciuc a fost depistat de nemţi. Nu în calitatea lui de curier, îi interesa prea puţin corespondenţa între feudalul nostru şi cel bulgar, crede-mă, în eventualitatea unei victorii totale germane, Hitler mătură dintr-un singur dos de palmă aceste figurine impuse popoarelor prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională. N-are ce face cu ele, e de ajuns el singur. Revoluţiile, adevărate sau pretinse, nu se fac cu regi şi prinţi.

— Mă uimiţi, domnule maior.— Nu găsesc că am de ce. Eu port o uniformă

onorabilă, am pretenţia ca şi arma ce mi se dă să apăr această uniformă să fie la fel de onorabilă. La ora actuală, arma nu mai e onorabilă: în sfârşit, altă mâncare de peşte.

72


— Cine l-a depistat pe Savciuc?— Von Kopplitz. În 1942, tria corespondenţa lui Walter

Schellenberg, fostul şef al serviciului VI al SD-ului. A fost întotdeauna o „umbră”. În după amiaza zilei de 11 martie, dimineaţa fusese întâia oară la mine, căpitanul Savciuc mi-a făcut a doua vizită. Într-un restaurant, îl abordase direct şi fără semne speciale de recunoaştere, un agent al serviciilor engleze pentru Balcani. De fapt era un agent al Gestapoului, lucrând în flancul lui Kopplitz, conform ştiutei rivalităţi dintre Himmler, Kaltenbrunner şi serviciile conduse de Canaris. Urma să se întâlnească cu el seara, în locul pe care-l ştii pe Vitoşa, unde celălalt pretindea că are un post paraşutat de radio emisie-recepţie. Între ora despărţirii de el şi cea a reîntâlnirii, căpitanul Savciuc a venit a doua oară la mine.

— Permiteţi-mi, în prima versiune mi-aţi spus că seara sosirii lui, Savciuc şi-a petrecut-o la restaurantul hotelului, cu nişte germani şi câţiva civili. Poate acum ştiţi şi ce germani şi ce civili.

— Acuma ştiu, da. Neînsemnaţi. Reţine că von Kopplitz nu se afla printre ei: von Kopplitz a sosit la Sofia după moartea căpitanului Savciuc. Von Kopplitz, ca şi Heinlein, a venit din Iugoslavia. Cine l-a informat de prezenţa căpitanului Savciuc aici… bănuiesc că această posesoare a unui mai mult decât suficient spaţiu vital mamelar, care ţi-a atras şi dumitale privirile.

— Karin.— Da, fiindcă după toate aparenţele nu cred să fi fost

visul ei să cânte în Bulgaria, indiferent că steaua i-a mai apus. Nu este o cântăreaţă de duzină, iar prietenia ei cu Kopplitz nu pare deloc a fi o prietenie de garnizoană. Kopplitz face parte încă din anturajul mărimilor Abwehr-ului, iar Karin a fost destul de intimă cu von Bentivegni, am ferma convingere că numele nu-ţi este necunoscut. Ei, jocul se joacă strâns, căpitane – şi noi la mijloc, cum spunea acel mare şi inegalabil tragedian care a fost

73


Şalom Alehem. În vizita făcută de căpitanul Savciuc, acesta mi-a cerut părerea şi sfatul. L-am povăţuit să amâne întâlnirea cu o zi, ca să aibă mai mare libertate de mişcări. Ce i se oferea de pretinsul agent englez? Un schimb, acest schimb ni s-a părut suspect mie şi căpitanului: părerea românilor în eventualitatea deschiderii unui front balcanic, şi cum se vede abandonarea războiului de către păturile militare româneşti, contra informaţii căpătate de la aliatul rus în aceeaşi problemă, în special pentru latura a doua a problemei; agentul era un nepriceput: întâi, fiindcă Savciuc nu reprezenta o verigă-cheie de informaţii, doi, în ce fel ar fi urmat să se facă schimbul, şi cum te puteai baza pe simple păreri emise de un om întâlnit într-un restaurant, fără măcar să ştii că-l vei întâlni acolo? Căpitanul Savciuc contactase un agent englez, cu puţin timp în urmă, la graniţa elveţiană. Acest om avea altă misiune, iar faţă de el, serviciile dumneavoastră îl dotaseră pe căpitan cu depline puteri… ce mai era şi noua contactare, de care nimeni n-avea habar? Omul din restaurant vorbea cu volubilitate de Roosevelt, de Churchill, de Stalin, de democraţie, de rolul hotărâtor pentru război pe care l-ar fi avut o ieşire românească din el: provocarea era prea vădită, şi ne-am hotărât să acţionăm cu destulă prudenţă. Căpitanul Savciuc mi-a spus că nu prea se obişnuieşte ca doi agenţi diferiţi să atace fondul aceluiaşi caz, doar dacă nu este vorba de o diversiune. Oricum, Sofia nu era totuşi bulevardul pe care să se plimbe pe sub nasul ocupanţilor agenţi ai unei puteri duşmane. Asta se poate petrece în Grecia, Italia, Turcia sau Egipt. Bine-nţeles că se putea petrece şi la Sofia, dar cu deosebite riscuri.

Şi-a aprins altă ţigară. Fuma enorm, cealaltă ţigară se consumase aproape întreagă în scrumieră. Trăsese doar câteva fumuri din ea, la începutul povestirii lui. N-aş putea spune că ascultam această poveste într-o totală

74


linişte sufletească. M-aşteptam să mi se furnizeze date în plus de către maior, deoarece de la un moment dat, şi asta graţie semi-frazelor Odettei, evenimentele referitoare la Savciuc mi se ordonaseră altfel în minte şi le dădusem o altă explicaţie. Şi totuşi… poziţia lui Boniş nu-mi era încă clară. Să-l abordezi cu cât mai puţină brutalitate: cuvintele şefului la plecarea mea din Bucureşti prindeau să ia adevărata lor semnificaţie. Mă indispunea numai faptul că eram momeală şi că asta s-a ştiut din prima clipă a sosirii mele aici, maiorul o aflase din plicul trimis de şef… dar de ce-i trimisese un plic, abia acum mă lămuream perfect. Dar să-l ascultăm cu calm pe maior. Mâine eram în Bucureşti, probabil misiunea mea se încheiase prin mărturisirile lui Boniş. Poate şeful va avea o a treia variantă. Şi Odette, mai mult ca sigur, o a patra. Poţi să ştii, cu meseria noastră…

— …Căpitanul Savciuc i-a telefonat omului – îi dăduse un număr de telefon – amânând pentru seara următoare întâlnirea. Deci pe 12 martie. După amiaza a urmat chestia cu taxiul, cu servieta, inutil să te rog s-o apreciezi ca pe o pură invenţie, fiindcă în realitate n-a fost nicio servietă uitată în el. Stabilisem mascarada pentru „acoperire”, înţelegi de ce: la rândul lui, Savciuc o depistase pe Karin, pe Schaki Herner pe adevăratul ei nume. Aceasta trebuia să creadă în dispariţia servietei, în documentele ce s-ar fi putut afla în ea. S-a dovedit ulterior, dar un pic cam târziu (aici maiorul a scos un mic şi neaşteptat chicotit) că n-a crezut. Dovadă, ca să ştie ce-i cu dumneata aici, ţi-a introdus o servietă în cameră. Te-a subestimat, căpitane. N-avea de unde să bănuiască că eşti isteţ ca toţi românii.

— Mulţumesc, am spus cu dinţii strânşi.— N-ai pentru ce. Ne-om fi sustras noi istoriei timp de o

mie de ani, cum susţin cu perfidie inamicii naţiei noastre, dar dacă am făcut-o, tot din isteţime am făcut-o. Ca să

75


supravieţuim. Urmăreşte-mă cu atenţie: căpitanul Savciuc…

— Un moment, l-am întrerupt. Mi-aţi spus iniţial că Savciuc a cerut un taxi la hotel, că i s-a chemat un taxi, că s-a urcat în el, că a revenit în hotel fiindcă-l chema cineva la telefon, dar că nu era nimeni la telefon, că etcaetera, etcaetera.

— Aşa a şi fost, m-a privit mirat. Un truc foarte bine pus la punct. Şi trucul s-a petrecut înainte de întâlnirea căpitanului cu omul lui pentru ca ulterioara sinucidere să fie motivată, nu? Să se afle de servietă, că e înnebunit din cauza asta, că a dispărut. Ne trebuia timp, ca să dispară realmente.

— Cine?— Cum: cine? Căpitanul Savciuc, de el vorbim. Sper ca

aranjamentul să fi depăşit cu mult stilul Leslie Charteris. Cel puţin asta a fost remarca un pic acră a camaradului dumitale. Am pus totul la cale cu o minuţie aproape atingând sadismul. Şoferul de taxi am fost eu, sau mai bine zis prepusul meu, m-a privit triumfător. După amiaza de 12 martie era zi liberă pentru mine. Am un om aici, român din Peştera, care nu o dată mi-a închiriat hârbul lui, ca să fac diverse plimbări, pe vremea când nu aveam Adlerul. Un băiat care nu obişnuieşte să pună întrebări superflue, şi care m-a servit întotdeauna ca pe propriu-i frate. Ne-am potrivit ceasurile, eu şi căpitanul, la secundă şi am declanşat operaţiunea. Fix la 6 şi jumătate, el a coborât în holul hotelului, cred că şi-a calculat şi paşii pe scări. A cerut un taximetru să-l ducă la gară. Portarul a ieşit afară, omul de la Peştera i-a venit înainte. Eu eram vizavi, într-o cabină telefonică, ai văzut-o, sunt sigur, ieşind din hotel şi dumneata… pe trotuarul opus, lângă un kiosc cu ziare. În momentul când l-am văzut pe căpitan îndreptându-se spre taxi, am format numărul hotelului. Căpitanul mă vedea şi el din taximetru, înţelegi că, dacă aş fi întârziat cu apelul telefonic, ar fi aşteptat în maşină

76


să-l cheme de la hotel: ca-n filme. Portarul a revenit afară, şi eu am închis. Savciuc a intrat din nou în hotel, iar taximetrul m-a cules imediat după colţ.

— Să-ţi ţii gura, am spus. Totul a fost să le jucăm o festă nemţilor.

— N-aveţi grijă, mi-a spus acest admirabil compatriot. Şi nici n-am avut. El şi-a văzut de drum, iar eu am intrat la cafeul Esplanade, unde am jucat liniştit, singur, preţ de o jumătate de oră, carambolaj. Ca să-mi creez un eventual alibi. Cu Savciuc m-am întâlnit la 8. În hotel, toţi fuseseră deosebit de afectaţi de neplăcuta întâmplare cu dispariţia servietei. Gerantul a şi întrebat portarul dacă n-a reţinut numărul taximetruiui. Nu-l reţinuse, nu reţinuse nici maşina: dacă şi-ar fi aruncat ochii pe geam, ar fi zărit-o aşteptând în rând cu alte două-trei taxiuri, în faţa intrării hotelului, căci şi şoferul meu se aşezase acolo, citind un ziar şi părând că stă de ore întregi în acel loc. La 9 şi câteva minute, eram pe Vitoşa: nu pe drumul pe care am fost noi, pe o potecă de excursionişti. L-am lăsat să se ducă singur la întâlnire, eu m-am ascuns în apropiere. După alte câteva minute, am auzit o exclamaţie înăbuşită, o scurtă pauză, apoi căpitanul a venit alergând la locul tufărit unde mă ascunsesem, ca să-i pot sări în ajutor imediat ce mi-ar fi dat de înţeles că are nevoie de ajutorul meu.

— Ar fi nimerit să ne retragem, mi-a spus precipitat. Se petrece un lucru neobişnuit… omul e mort! Ţeapăn, împuşcat în cap.

Era o chestie. Căzusem în cursă. Am vrut să fugim: prea târziu. Din întuneric au răsărit nişte siluete, ne-au înconjurat. Civili. Ce mai vorbă-lungă, căpitane, în următoarele secunde s-a consumat un final a la Dumas, nu te deranjează că-ţi citez scriitori disparaţi ca gen şi inspiraţie. Partizani, în frunte cu un rus, paraşutat din greşală în Bulgaria, în loc de munţii lui Tito. Ei îl omorâseră pe neamţ, căci neamţ era:

77


Geheimstadtpolizei. Ca să înţelegi ce s-a petrecut nici zece minute după asta, nu-i greu deloc, mai ales pentru o minte ca a dumitale. Rusul ne-a felicitat, bulgarii şi-au dat bucuroşi coate, şi ne-am pus pe treabă. Sus pe Vitoşa, un reflector german se rotea lent, brăzdând cerul mereu în acelaşi loc, iar noi, sub el, am substituit persoanele. Partizanii, rusul şi căpitanul Savciuc au plecat împreună în pădure, şi eu, singur, în jos. A doua zi, am fost chemat să-l recunosc pe căpitan la morgă şi l-am recunoscut… bietul: se împuşcase cu calibrul 9 lung, teribilă devastare, calibru de mitralieră. În momentul când aţi transportat cadavrul în ţară, a apărut hauptmann von Kopplitz. Iar în momentul când ai apărut şi dumneata, a apărut Herr Kapitän-Flieger Gerhardt Heinlein. Asta-i tot. Şi acum, într-o neliniştită stare sufletească, îţi aştept întrebările. Sau, şi-a privit unghiile, poate nu mai este cazul să mi le pui?

— Nu vi le mai pun, mi-am muşcat buzele. Sau am să vă pun doar două întrebări, în loc de trei cât îmi propusesem. Să jucăm cu toate cărţile pe faţă, domnule maior. Sunteţi patriot.

— Este una din întrebări? Tonul dumitale n-a fost interogativ.

— Am să-l schimb: a doua relatare a aceluiaşi fapt mi-aţi făcut-o în această calitate, de patriot?

— Nu înţeleg.— Luptăm şi acţionăm cu toţii pentru binele ţării

noastre. Pe faţă, subteran, nu mai are importanţă. De ce nu mi-aţi spus de la început povestea asta?

— Uşurel. Sosirea dumitale a fost imediat avizată, dovadă persoanele care şi-au făcut apariţia în restaurantul hotelului, bând bere brună şi mâncând alune prăjite, cu ochii pironiţi pe pulpele Schakiei Herner – Karin cea cu voce de aur. S-ar fi putut, a oftat o părere, s-ar fi putut ca lucrurile să se petreacă şi altfel: să fii înhăţat de cum ai sosit. Nu ştiu, vorbesc şi eu. N-ar fi primul caz, şi

78


nu vorbesc de mijloacele Karinei sau ale lui von Kopplitz, ci de ale altora care ar fi pus mâna pe dumneata… cât poate să dureze tăria fizică a unui om, căpitane? Cât? Ce ai fi putut spune într-un asemenea prilej? Exact ceea ce ştiai, adică povestea sinuciderii cauzată de volatilizarea servietei. Dacă Kopplitz & compania miros totuşi ceva dubios, nu se poate să nu le pară bine că le-a fost anihilat un concurent crescut în spiritul faimosului Gestapo, care vrea să lucreze paralel cu Abwehr-ul şi insinuează pe lângă Hitler defăimările de rigoare la adresa celor conduşi de amiralul Canaris. Rusul de pe Vitoşa l-a luat sub aripa lui ocrotitoare pe camaradul dumitale. Indiferent de orientare, sper ca acesta din urmă să fi ajuns la Cairo. Dar asta s-ar putea s-o ştie şi grupul Kopplitz. Rememorează-ţi zilele scurse aici, şi ai să vezi că te-am acoperit bine. Chiar de s-au alarmat, până în prezent n-au ce să-ţi impute. Că te-au văzut stând cu mine la masă? Cu căpitanul Savciuc nu m-au văzut.

— Ne-au văzut în schimb cu Odette. E a doua întrebare.— Bine-nţeles că s-au luat după ea. Mi se pare că

dumneata trebuie să te întorci în ţară, şi-a privit iar unghiile. Cei de acolo or să-ţi vorbească de Odette cu amănunte. A treia întrebare nu vrei să mi-o pui?

Am ezitat. În fond… de ce nu?— Şi dumneavoastră? m-am uitat drept în ochii lui.— Un artilerist solitar, asta sunt eu, dragul meu. Un

maior artilerist, iubitor de păsări, flori şi animale. Şi român pe deasupra. Biografia-i cam sumară, dar e o biografie. Nu găseşti?

Nu găseam, m-am abţinut să i-o spun, însă.— Dacă mă înhaţă acum, vorba dumneavoastră, am

două poveşti de relatat.— Sper să nu fii înhăţat, a dat din umeri. Pentru binele

nostru al tuturor. Şi lui Dumnezeu i-ar părea rău, mă refer la Dumnezeul românilor, precis i-ar părea rău să fii înhăţat. Îţi propun să părăseşti hotelul fără tapaj, mă ocup

79


eu de rest: te duc cu maşina până la Dunăre. Plecăm la noapte.

Derutant stil. Nu mi-am mai bătut capul să-l întreb şi de unde ştia că mă reîntorc la Bucureşti. Povestea asta cu Savciuc luase un astfel de contur, încât am ştiut precis că atunci când voi da ochii cu şeful, îmi va fi necesară o nemaipomenită stăpânire de sine, ca să-i pot suporta căutăturile: cărora le şi vedeam ingenuitatea special compusă să te scoată din minţi.

80


9

Cinci sute de kilometri pe nişte şosele într-o stare mai mult decât deplorabilă, sparte de şenile de tancuri şi camioane grele, noaptea, plus că trei sferturi din aceşti kilometri făcuţi pe drumuri secundare, să scurtăm călătoria, (de la Mezdra, am trecut peste Vit, să ieşim iute la Plevna): numai unui om ca maiorul Boniş îi putea trece asta prin cap. Ce i-o fi venit să mă conducă, habar n-am. Poate să mă vadă dincolo de Dunăre cât mai curând. Şi avea acelaşi drum de parcurs la întoarcere… ajungea înapoi mâine după-masă. Nu m-am mai căznit să înţeleg şi, ca să fiu cât se poate de sincer, mă şi bucuram că plecasem, în aste trei zile misiunea mea nu se arătase a fi o simplă misiune de cercetare, aşa cum mă aşteptam, ci ceva infinit mai complicat, pentru care nici măcar instrucţiuni ca lumea nu primisem. Treabă românească. Chiar grefată pe un suflet de Harry Piel, cum spunea şeful că port în pieptu-mi de aramă, tot treabă încâlcită rămânea povestea asta a lui Savciuc; plecasem bou şi mă-ntorceam vacă. Amândouă variantele cazului păreau neverosimile, deşi încercam să mă conving că a doua variantă era cea verosimilă… la naiba, eram tare plictisit! Nesatisfăcut, cum să spun. Mi se pomenise de von Kopplitz, de von Bentivegni, de alţii… şi din toate acestea mă alesesem cu două nopţi dormite într-alt pat decât al meu, cu o atmosferă plină de semne de întrebare, cu jumătăţi de discuţii şi adevăruri, ba nu… tot mă alesesem cu ceva: cu o cravată adevărată, în dungi inverse. Chipul Odettei mi-a apărut dintr-o dată în dosul parbrizului,

81


privindu-mă veselă cu ochii ei de tătăroaică, daţi cu bleu pe pleoape. „A rividerci, comandante.” Iar eu mi-am închis ochii personali – fără bleu şi destul de obosiţi – ca să dorm şi să n-o mai văd. M-am trezit după un timp, fiindcă maşina oprise. Cât dormisem? Maiorul se dase jos şi fuma, sprijinit de una din aripi.

— Ce s-a întâmplat?— Avem bariera lăsată.Am coborât şi eu. Se auzea un tren venind. Noaptea

mirosea a pământ ud, proaspăt răscolit. Mirosea a primăvară şi a frunze. Trenul a trecut prin faţa noastră, într-o fulgerare rapidă de ferestre palide, şi bariera s-a ridicat încet şi scârţâind.

— Trenul dumitale, a spus maiorul, zvârlind ţigara. Peste zece minute opreşte la Plevna. Oprim şi noi, să luăm benzină. E o staţie deschisă toată noaptea.

— Ne întrecem cu el? m-am întins lung, în noaptea plăcută.

— A plecat înaintea noastră cu o jumătate de oră din Sofia, mi-a răspuns nepăsător. Dar dumneata ai dormit. La Plevna să nu dormi, să te gândeşti la Peneş Curcanul şi la urmaşii lui gonind în bezna adâncă.

Tonul lui era un ton să te zgârii pe ochi, auzindu-l. Ne-am continuat drumul. N-am prea vorbit. Maiorul conducea ca un şofer al diavolului, mă mir că tărtăneaţa în care ne aflam nu se desfăcea în bucăţi, sărind peste pietre şi hârtoape. La 3 (o performanţă, indiscutabil), eram în Ruse. Despărţirea noastră n-a avut nimic patetic în ea. Trenul nu sosise încă.

— Şi totuşi… cam care a fost raţiunea dumneavoastră să mă conduceţi cu maşina la Dunăre, nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb.

— E primăvară, căpitane. Am simţit şi eu nevoia dorului-de-ducă, fie şi noaptea, fie şi pe şosele proaste. Dumneata şi camarazii dumitale sunteţi nişte oameni fericiţi: aveţi misiuni, călătoriţi prin ţări străine. Eu văd

82


cerurile prin fereastra biroului meu… şi e atât de mică această fereastră!

— Un dor-de-ducă de o mie de kilometri e o chestie!— Este. A întors capul: trenul intra în staţie. Stă peste o

jumătate de oră aici. Te las.Mi-a întins mâna, zâmbind. M-am pomenit, nu ştiu de

ce, strângându-i-o cu putere. A remarcat. S-a uitat o clipă la mine, într-un anume fel.

— Drum bun… şi încântat de cunoştinţă. Mă-ndoiesc că am fost o gazdă folositoare; dacă n-am fost, dumneata, ca un bun şi drept iubitor de oameni, ai să treci cu vederea. Numai bine.

În jur de 6 dimineaţa, mă dam jos în gara Filaret. Furasem o oră de somn şi în tren, şi încă îmi venea să dorm, totuşi am tăiat prin parcul Carol, să mă dezmorţesc. De la baracamentele germane din spatele mormântului eroului necunoscut, se auzeau tropăituri de bocanci şi un fluier cadenţat. Băieţii ieşiseră la „înviorare”. Se treziseră şi păsările şi ciripeau prin frunzişuri de mai mare dragul. O barcă desprinsă noaptea de la debarcader se rotea lent în mijlocul lacului. Aerul rece mi-a umplut plămânii. N-am mai căutat niciun taxi, am mers pe jos spre Sfântu Gheorghe. În piaţeta lupoaicei, m-am oprit să-mi aprind o ţigară, chiar lângă soclul statuii.

— Dă-mi şi mie.Un fluturaş de noapte, cam veştejit şi şleampăt, mi-a

surâs profesional, ivit naiba ştie de unde. Poate stase ascuns după soclu. I-am întins pachetul cu ţigări.

— Foc îţi ceream, am ţigări. Da’ dacă fumezi d-astea bune, nu refuz niciodată.

A luat trei Camel, una şi-a vârât-o în gura cu fardul şters, pe celelalte două în poşetă.

— Stau aproape. Am şi irigator cu trei viteze şi marşalier, şi-a accentuat surâsul. Ce zici, puişor? Şi p-ormă facem nani.

83


— Cam devreme ai luat-o cu colindu’. Aşteaptă baremi zece mai.

— Du-te dracului.Mi-a întors spatele şi s-a depărtat. Îi atârnau ciorapii,

iar jambirbocul subţirel de pe umeri nu părea s-o apere îndestul de răcoarea pătrunzătoare a dimineţii. După trei paşi s-a întors şi mi-a zvârlit cu demnitate:

— Şi mai pupă-mă şi-n… ştii?Ei da, ajunsesem acasă. Am început să râd. Şi totuşi, ce

bine era acasă: baremi puteai vorbi româneşte cât voiai. N-am rezistat să merg pe jos până la Foişoru-de-foc, cu valiza în mână, m-am suit într-un autobuz. La 7 şi jumătate, ras, duşat, cu ferestrele deschise spre mica grădină din spatele casei, mi-am făcut o cafea şi am aruncat o ochire fugară prin ziarele aduse de poştă în lipsa mea… pline de aiureli, de fraze emfatice şi de avertismente patriotice. Încercuirea şi zdrobirea diviziilor germano-române de pe Bugul inferior era urmată de o nesfârşită listă de cruci negre la pagina ferparelor – bieţii, bieţii băieţi. Bombardamentele asupra Germaniei continuau la acelaşi mod masiv. Şi de ce o fi refuzând Irlanda să rupă relaţiile cu Axa? Eamon de Valera nu-şi dezminţea sângele încăpăţânat şi potrivnic inoculării cu hemoglobina englezească. Presiunea rusească în Crimeea atinsese apogeul, ştirile din sectorul Kerci, Simferopol, Eupatoria nu erau deloc încurajatoare. O nebunie să-ncerci să te mai agăţi de istmul Perekop. Şi la Odessa pluteau nori grei. Am zvârlit ziarele. Vrând să-mi aprind o ţigară, am constatat că „fetiţa” cu irigator de la lupoaică mi le luase pe ultimele din pachet… o clipă, i-am revăzut surâsul şi ciorapii atârnând. Ar fi fost o chestie să mă duc cu ea şi p-ormă să facem nani: într-o cameră sordidă cu lighean şi cană de tablă, mirosind a parfum de garoafe şi a mâncare sleită pe funduri de reşouri – ei, Doamne! Era şi asta o viaţă, poate înainte de război purta un portjartier ca lumea şi o frecventau domni bine, de la administraţia

84


financiară sau poştă. M-am îmbrăcat în uniformă şi am plecat să-l văd pe şef. L-am văzut cum am sosit.

— Te ascult, mi-a spus fără nicio curiozitate în voce, şi imediat a luat de pe birou coupe-papier-ul cu mâner în formă de picior de căprioară şi a început să se joace cu el între degete, fără să se uite la mine. Când am terminat, a lăsat cuţitaşul şi şi-a încrucişat braţele la piept. Tot fără să se uite la mine.

— Cum s-ar spune, a fost un voiaj destul de instructiv. Te-ai împăcat bine cu Boniş. Şi pe urmă, fără niciun fel de tranziţie: Nu-mi place povestea asta cu partizanii şi cu rusul, picaţi exact la momentul oportun… adică la momentul neoportun, înţelegi?

Vorbea uitându-se cu multă atenţie la mânerul cuţitaşului. I-a şi scrijelit din vârful unghiei o pată.

— …N-aş fi crezut ca muştele să păteze şi argintul. Scârboase lighioane. Un rus paraşutat din duhul-sfânt, un român cu nume de rutean… nu ţi-a atras în mod deosebit atenţia? Poate ar fi trebuit să mai rămâi acolo.

Nu-mi pomenea nimic de Odette, de Kopplitz sau Heinlein. Mă ascultase jucându-se cu cuţitaşul ăla stupid tot timpul. Nu făcuse o remarcă. Părea însă preocupat.

— Trebuia să-mi spuneţi că am fost trimis ca momeală, domnule colonel. Şi că dublam pe cineva… sau eram dublat de cineva.

N-a răspuns. Când m-a privit, ochii lui erau total inexpresivi.

— Am cam încurcat-o, căpitane, a şoptit. Am crezut că Heinlein te va aborda direct, la Sofia, de îndată ce te va vedea. A abordat-o în schimb pe Odette, şi asta a produs încurcătura: înseamnă că s-a înţeles cu Boniş, cum sper că te-ai înţeles şi dumneata. Dar noi doream altcumva. S-a uitat iar cu pasiune la coupe-papier. Dacă Savciuc n-a ajuns la Cairo – şi am toate motivele să cred că n-a ajuns – criza de ficat pe care o va face domnul mareşal (azi îi

85


spunea „domnul”, cam scârbit) o să aibă repercusiuni şi asupra noastră.

Am vrut să casc gura, dar şeful s-a ridicat în picioare, aşa că m-am ridicat şi eu, fără s-o mai casc.

— Îţi ordon să-ţi laşi mustaţă. La revedere. Am ieşit din biroul lui cu o figură de zile mari.Câteva zile nu l-am văzut pe şef. În tot acest timp am

întors călătoria mea la Sofia pe o parte şi alta; dar curând nu m-a mai preocupat s-o frământ în gol, mai ales că şeful îmi dase de înţeles că rolul meu se terminase, odată cu revenirea în ţară. Pe Boniş îl cam dibuisem eu, dar pe Odette nu prea. Şi ce curios: de câte ori mă gândeam la ea, şi mărturisesc că mai mult mă gândeam la ea, simţeam o ciudată zvâcnitură în inimă… la dracu’, nu m-oi fi îndrăgostit de tătăroaica asta învăluită în parfum amărui şi-n mistere? Era şi ea de a noastră?… zău de nu-mi părea rău să fi fost aşa, lua-l-ar naiba de război. Că în timp de pace ar fi fost o profesoară iubită de colegi şi elevi, şi de alţii, nu-i aşa? Pe 29 martie şeful m-a chemat la el.

— Nu ţi-ai lăsat mustaţă.— Am crezut că glumiţi.— Am mutra unuia care te face să crezi asta? Stai jos.

O să fiu cât se poate de scurt. Mă gândesc c-ar fi bine să-ţi iei un concediu, să zicem o lună, o lună şi ceva.

M-am uitat lung la el.— Nu simt nevoia de concediu, domnule colonel,— O simţim noi, mi-a răspuns un pic nerăbdător. Am

să-ţi explic mai târziu cum şi de ce.— De ce nu-mi explicaţi acum?— Îţi ordon să pleci în concediu, a ridicat tonul. Ce

dumnezeu, nu pricepi? Ieri am primit un avertisment din partea… ştii dumneata a cui, nu-i nevoie şi să-ţi precizez persoana. E corect să te avertizez la rându-mi că Savciuc nu s-a întâlnit cu niciun fel de agent englez, cu partizani:

86


mortul era englez, iar rusul era neamţ. Agentul lui Kopplitz. Am fost lucraţi în foi de viţă.

— Şi unde-i acum Savciuc?— Cine ştie, a înălţat din umeri. La ei, dat pe mâna

bulgarilor. Maiorul e în pom, suntem cu toţii. Nemţii întreabă ce-i cu chestia asta, a fost neplăcut să fim întrebaţi la rându-ne.

A cotrobăit în sertarul biroului şi mi-a întins o fotografie de dimensiuni reduse: eu, din profil, uitându-mă pe geamul din holul hotelului în care stasem la Sofia. Interesant profil, îmi dam seama întâia oară ce interesant profil aveam, chiar fotografiat într-o ţară străină.

— …Probabil că nu e singura pe care ţi-au făcut-o acolo.

Mi-am adus aminte că şi la masa cu maiorul în restaurant, şi la cea singur cu Odette, un fotograf ambulant, din aceia care se strecoară în orice loc unde-i aglomeraţie şi o sursă de câştig, ne zâmbise în ambele rânduri, ţintindu-ne cu aparatul lui în semn de invitaţie la un suvenir de neuitat. Dar nu văzusem niciun bliţ clipind, omul nu păruse să ne fi fotografiat.

— Lasă-ţi mustaţă şi intră în concediu, căpitane. O să ţi-l antedatez, 1 martie, 10 martie, vedem noi. Fotografia asta e făcută să circule, o mustaţă, cât de cât, te mai schimbă. În ceea ce priveşte prezenţa dumitale la Sofia, ne vom mărgini să ne declinăm competenţa la recunoaşterea unei poze fără mustaţă.

— Formula mi se pare cam… aiuristică, domnule colonel. În fine. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc de-a contele de Monte Cristo. O să mă joc în continuare. Reprezintă o tărie de caracter, nu? Vă-ntreb, totuşi: şi maiorul Boniş? Îl lăsăm în pom, şi pe el şi pe Savciuc?

Răceala ochilor lui m-a îngheţat.— Momentan asta-i situaţia.— Şi… Odette, am adăogat încet.

87


— În Odette ne punem toate speranţele, a luat cuţitaşul de pe birou şi a început să se joace cu el. Absolut toate. Cum rămâne?

— Cu mustaţa? De acord. Cu concediul, lăsaţi-mă să mă mai gândesc.

— Ah, şi gândeşti, căpitane?L-aş fi strâns de gât, deşi-mi era foarte drag.— Nu totdeauna. Uneori nu gândesc mai deloc: las

faptele să gândească în locul meu, l-am citat pe Boniş.— Perfect, a zâmbit. Văd că maiorul face necontenit

prozeliţi la sistemele lui. Atunci lasă faptele să gândească pentru dumneata – termen de gândire până la 5 aprilie. La revedere.

La urma-urmelor, n-aveam cum să discut ordinul şefului. Nu era pe luatelea sau pe neluatelea, ci numai: pe luatelea. Cu toată nesiguranţa în care se afla la ora aceea maiorul, dacă nu cumva se afla în siguranţă, iar calamburul mental nici măcar nu mă mâhnea, asta era culmea în care ne cufundase uscăciunea meseriei noastre, m-am gândit cu un fel de groază la teribilul amuzament, neapărat încercat de Boniş faţă de atitudinile mele de anchetator, la Sofia, când în realitate… Sigur că şi Odette, vorbind cu maiorul, nu putea să aibă decât cuvinte de laudă la adresa mea. O mică bucurie secretă tot aveam: deci exista şi a treia variantă în cazul căpitanului Savciuc, aşa cum îmi imaginasem, din nenorocire, singura adevărată. Şeful voia să dispar pentru un timp din circuit, să nu-i dau bătăi de cap. Să dispărem atunci, şi să îndeplinim voinţa zeilor.

N-a mai fost nevoie s-o şi fac: pe 4 aprilie am întâlnit-o întâmplător pe Odette şi, o oră după întâlnirea noastră, am fost îngropaţi amândoi sub dărâmăturile blocului ei, pulverizat de o mână aeriană americană. Alţi zei, infinit mai trufaşi şi insesizabili, avuseseră grijă să-l ajute pe şef în dorinţa lui. Toţi zeii, şi pământeni şi ceilalţi, se ajută al naibii între ei.

88


10

În dimineaţa zilei de 4 aprilie mă oprisem la vitrinele librăriei Bucholtz, la începutul pasajului Kretzulescu. Era devreme, cerul limpede şi un aer de primăvară nespus de plăcut. La palat, se schimba garda. Soldaţii păşeau rar, în stilul colegilor lor inamici de la Buckingham. Din spate şi un pic pieziş, statuia ecvestră a întâiului Hohenzollern poposit pe aceste binecuvântate plaiuri valahe îmi pironea din ochii lui de bronz spatele uniformei. Câţiva porumbei păşeau dând din cap în jurul statuii. Poate d-asta m-am gândit la Boniş, văzând porumbeii: aveau aceeaşi culoare cu cei de la Sofia… ce depărtate mi se păreau întâmplările de acolo. Oamenii căzuţi rămâneau căzuţi, nimeni n-avea interes să-şi mai aducă aminte de ei. Afară de aceia care le provocaseră căderea, bineînţeles. La Bucholtz, apăruse ultimul volum din Meyers Lexikon, al 12-lea, Atlasband. Nemţii scoteau nişte cărţi foarte bune, mai ales tehnice şi de artă, ce-i al lor e al lor. Am intrat în librărie, să răsfoiesc atlasul, sub privirile posomorâte ale lui Hitler şi Antonescu agăţaţi pe peretele din faţa mea. Am răsfoit şi alte cărţi şi am ieşit: prea scumpe, cu toate că meritau banii. Ce am mai făcut…? Am băut un pahar cu vermut la Café de la Paix (oare când o veni pacea tot aşa o să se numească, sau patronul o să-i schimbe denumirea?) în faţa Cercului Militar m-am întâlnit cu un fost camarad de promoţie, întors de pe front. Scăpase la Dalnic, scăpase la cotul Donului. Scăpase şi din Crimeea, dar fără o mână. Totuşi era vesel şi vorbăreţ. „Auzi”, mi-a spus gesticulând cu

89


mâna rămasă, stângă, „zice că la ocuparea Parisului (aici s-a uitat iute în jur şi a coborât tonul), Hitler a făcut o vizită în oraş. Însoţit de suită a intrat într-o cafenea, să vază cum se distrează franţujii în orele libere. Toţi din cafenea s-au ridicat în picioare şi au zbierat: Heil! Doar la o masă, doi tipi, îmbrăcaţi la fel, cu aceleaşi meloane negre pe cap, cu aceleaşi umbrele puse pe scaune, cu aceleaşi mustăţi, şi-au văzut mai departe de citirea ziarului, nu s-au ridicat şi n-au zbierat. Hitler a văzut, a văzut şi suita. Un ofiţer a alergat trap la masa celor doi. «N-aţi observat cine a intrat în cafenea?» Tipii s-au uitat la Hitler, apoi la ofiţer. «Ba da.» «Nu vă spune nimic figura domnului care a intrat?» Tipii s-au uitat iar la Hitler. «Parcă», a şovăit unul din ei. «Da, da, am mai văzut-o undeva… în ziare, sau într-o carte», a spus şi celălalt. «Este Führer-ul», s-a făcut vânăt ofiţerul. «Adolf Hitler!» a urlat. «Scuzaţi», au spus tipii, «scuzaţi că nu l-am recunoscut, dar noi suntem din Intelligence Service». Nu e bună? Ei, te las, dragă. Cu bine – şi s-avem toţi noroc. Mă duc să-mi fac manichiura… ştii ce e nostim? Că nu plătesc jumătate, ci tot preţu’ întreg!” S-a depărtat repede, la fel de vesel… dar de ce-mi spusese chestia asta idioată? Pentru că ştia că…? Am traversat absent Calea Victoriei.

— Îndrăgostit, căpitane?Vocea sonoră m-a făcut să tresar: trecusem pe lângă

un splendid colonel din cavalerie, fără să-l salut. Spre diferenţă de tipii din IS ai camaradului meu, eu chiar nu-l văzusem.

— …Fruntea sus, ochii la cer şi-n patru!M-a depăşit în sens invers, cu cozorocul lui à la fonfé

neregulamentar, cu cizmele cu rozetă (să nu le-ncalţe pe dos), sclipind în soare, călcând apăsat ca la o inspecţie de regiment. În ceea ce priveşte ultima frază, pentru orele care au urmat i-a fost gura de-a dreptul aurită. M-am dus la magazinul Mischonzniky să cumpăr discuri. Poate

90


singura pasiune solidă şi nedezminţită ce-o aveam încă din liceul militar: Bach, Brahma, Grieg, Sibelius. În ultimul timp, redescoperisem muzica preclasică şi farmecul clavecinului, al gavotelor şi alemanelor. Unul din vânzători mă cunoştea: un evreu în vârstă, „rechiziţionat” pe loc, putând să lucreze dimineţile în meserie, dar cu o leafă de nimica toată; bună şi asta, în loc să fie într-un lagăr de muncă forţată.

— Nicio noutate, domnule căpitan, mi-a spus dezolat. Muzică de dans, în schimb, câtă vreţi. Ce se mai dansează, ce se mai dansează pe la noi.

Mă privea cu ochi de câine bătut. Înainte de „românizare”, conducea un raion asemănător, la Galeries Lafayette, de acolo îl ştiam.

— Nu vreţi să ascultaţi o imprimare a Mariei Tănase, Busuiocul, în franţuzeşte?

Nu voiam, totuşi l-am lăsat să pună placa. În timp ce ascultam, în magazin a intrat un maior neamţ din Geniewaffe19. Mi-a răspuns cât se poate de corect la salut şi s-a apucat să se uite la rafturile cu plăci. A rămas la un moment dat cu capul uşor plecat înainte, ascultând discul Mariei Tănase.

— Sehr interessant, a zis după ce s-a oprit pick-up-ul. Sehr, sehr interessant, Maria Tanass, nicht war? Ein fröhlichen Volkslied20.

A cerut să-i împacheteze placa, a mai luat Tauber, în Zigeuner Baron, şi un disc mare cu Debussy. I-a spus câteva cuvinte glumeţe vânzătorului, pe când îi împacheta şi restul de plăci. Desigur nu ştia că era ein vermischten Jude21, din cei pe care compatrioţii lui îi căsăpeau pe capete, îi căsăpiseră şi cu două săptămâni în urmă la Râbniţa. Şi-a aprins o ţigară de foi. În magazin nu era permis să se fumeze. Vânzătorul s-a ferit să-i atragă

19 Geniu.20 Foarte interesant, Maria Tănase, nu-i aşa? Un cântec popular vesel.21 Un evreu impur.

91


atenţia. Maiorul mi-a oferit şi mie cu amabilitate un trabuko. L-am refuzat la fel de amabil. A înălţat din umeri.

— … Kein Gift, Kamerad. Amerikanischen Tabak. Sehr, sehr gut.22

A plecat nepăsător, cu discurile sub braţ. Vânzătorul m-a privit iar, cu ochii lui de câine bătut.

— Cain ghieft, a şoptit cu tristeţe. (Pronunţase cuvintele cu un accent idiş). Tţţ, tţţ. Vedeţi, mi-a arătat pe unul din rafturi un patefon-jucărie în miniatură, un drăguţ „His master’s voice” cu pâlnie, de tipul „Baby”. Ne-au sosit recent de la München. O bijuterie, nu găsiţi? Cu plăcile respective: O wie herrlich, o wie schön, Ein männlein steht im Walde şi altele. Plăcile au cinci centimetri în diametru. Când faci astfel de lucruri, când eşti din sângele lui Beethoven, al lui Cranach şi Thomas Mann, cum poţi să…?

A tăcut, terorizat: vorbise prea mult neîntrebat, şi eu eram în uniformă, o uniformă pe care coreligionarii lui n-o purtaseră nicicând în ţara asta, decât cu gradul de soldat, iar de la dictatura lui Carol al II-lea li se interzisese s-o poarte şi cu acest grad.

— …Cum poţi să fumezi trabuce americane, asta ai vrut să spui? l-am privit cu seriozitate, dar el n-a înţeles, şi a dat afirmativ, timorat, din cap. (Gândind, totuşi, în sinea lui, că eram un neghiob.)

Exact când a dat din cap, m-am uitat prin vitrină, în stradă, să nu-i mai văd ochii şi exact atunci, prin faţa vitrinei trecea Odette: cu bascul de şcolăriţă dat pe ceafa tunsă băieţeşte. În pantaloni şi un trois-quart roşu, cu carouri mari. Ei… păsărică se reîntorsese la cuib.

— Mai trec pe la dumneata, i-am spus vânzătorului şi am ieşit repede afară.

Am zărit-o mergând grăbită prin mulţime, spre statuia Brătianu. Am grăbit şi eu pasul, dar la staţia de la Colţea, a traversat brusc printre două tramvaie, pe celălalt

22 Nicio otravă, camarade. Tutun american. Foarte, foarte bun.

92


trotoar. A trebuit să aştept. Când am ajuns în staţie, trois-quart-ul roşu în carouri dispăruse, câteva secunde după, a urmat o aiureală de nedescris: furgonete ale crucii-roşii, câteva maşini de pompieri, balăngi stridente şi militari cu brasarde la braţ au inundat străzile. A sunat alarma aeriană. Lumea se-mprăştia spre adăposturi. Tramvaiele s-au oprit. În staţie, nu mai rămăsesem decât eu şi un tip plictisit, aşezat pe un vas de WC cu capacul lăsat: probabil nu găsise un taximetru să şi-l transporte, sau voia să-l transporte cu tramvaiul; ca să nu stea în picioare, se aşezase comod pe el – şi acum fixa inexpresiv caldarâmul plin de agitaţie dinaintea lui, complet nepăsător la tot ce se petrecea în jur. Cum îl vedeam din profil, părea că stă chiar pe closet, la aer liber, deşi celebrul pissoir de pe trotoarul Colţei era la doi paşi de el, în spate. Un sergent din formaţiile AP-ului a patinat din ţintele bocancilor lângă umărul meu.

— Să trăiţi! Intraţi în adăpost, don căpitan, ezerciţiu dă apărare pasivă!

— Ţine mult?— Pân’dă ordin don colonel să înceteze, şi

dumneavoastră trebe să intraţi la adăpost, numa’ forfoteşte nima pă stradă! S-a repezit ca un uliu la tipul de pe closet: Şi tu ce stai pă latrină? Intră-n adăpost! Ce-i debandarea asta?

Bulevardul se făcuse pustiu. Am trecut spre trotoarul Universităţii. În mijlocul bulevardului, o maşină militară cu un sublocotenent agăţat pe scară, mi-a tăiat drumul, frânând brusc… drace, era cât p-aci să mă ia în bot. Un maior gras de la antiaeriană a scos capul prin portiera opusă şoferului. Sublocotenentul sta pe scara din dreptul acestuia. Se uita la mine peste capotă, batjocoritor. Am scos ţigara din gură – o aprinsesem în timpul traversării bulevardului, ba nu lipsise mult s-o şi înghit, evitând maşina.

93


— …De ce nu vă conformaţi ordinelor, domnule căpitan? Maiorul mi-a fixat cu curiozitate petliţele de la gulerul trenciului. Toată lumea la adăpost, inclusiv militarii… tocmai noi nu dăm exemplu? Cunoaşteţi circularele comandamentului. Vă daţi în spectacol cu civilii, şi-a strâmbat buzele roşii.

Aveam un permis special, care prevedea că posesorul lui poate să nu se conformeze circularelor. I l-am întins, tocmai pentru ca civilii, acum ascunşi sub pământ, să nu vadă spectacolul ce se petrecea deasupra lor. Nu i-a deschis decât prima pagină şi l-a închis imediat, la en-tête-ul MStM.

— Oricum, ţigara aţi putea s-o zvârliţi, mi-a spus scurt, înapoindu-mi permisul. Ţigările sunt strict interzise pe timpul alarmelor. Dă-i bătaie, s-a răsucit spre şofer, şi maşinuţa a ţâşnit cu un salt.

Nici maiorul şi nici sublocotenentul de pe scară nu m-au salutat, şi eram extrem de mâhnit din pricina asta. Amerikanisch Tabak, mi-au venit în minte vorbele celuilalt maior, din magazinul Mischonzniky. Sehr, sehr gut, Kamerad. Nu bun: foarte bun, genistule amator de Maria Tanass şi de Richard Tauber. Am tras un fum straşnic din ţigara mea Camel, care efectiv era din tutun american şi interzisă pe timpul exerciţiilor de apărare pasivă şi la alarme veritabile. Totuşi am intrat în adăpostul din subsolurile Arhitecturii, nici aşa nu mă puteam plimba ca vodă-prin-lobodă, într-un oraş total pustiu, cu permisul ţinut ridicat în mână, să fie văzut de departe la fiecare colţ de stradă.

Adăpostul era arhiplin, şi fundul lui, slab luminat de câteva becuri chioare, populat cu studenţii coborâţi de la planşete, să se joace de-a războiul. Domnea acolo o veselie de nedescris, jucau bâza, cântau:

Trageţi la pompe, Haznaua s-o golim, Şi cui nu-i place

94


Să ne pupe unde ştim.— Gura, derbedeilor! a tunat o voce din faţă, acolo

unde se adunaseră pietoni de pe stradă. Pe maidane zbenguiţi-vă, nu aici! Nu vă e ruşine? Taţii şi fraţii voştri mor pe front şi voi vă ţineţi de porcării! Mâine-poimâine o să vă duceţi şi voi acolo şi o să muriţi aiurea-n-tramvai, fără măcar să ştiţi de ce!

S-a lăsat o tăcere. Scurtă, de altfel, fiindcă fundul adăpostului s-a agitat şi s-a auzit o voce groasă:

— Sssst… duşmanul ascultă!Sâsâitul prelungit al colegilor vocii ameninţa să nu se

mai sfârşească. Cei din adăpost râdeau sau stau detaşaţi de ceilalţi. Se împărţiseră în două tabere. Unii erau revoltaţi, alţii interveneau îngăduitori:

— Ei, tinereţe, dom’le, ce să-i faci? Curând, o să le albească şi lor oasele prin stepele bolşevicilor, cum a zis dânsul… până-atunci să-şi trăiască viaţa, că una au, una avem cu toţii.

— Tocmai, a intervenit un chel cu ochelari. Să nu şi-o risipească în prostii. Trăim vremuri grele, nu-i momentul să facem pe malagambiştii. Ce profesori or fi având, de nu le spune lucrurile astea, mă mir. Pe vremea mea era altfel. Da’ – cinstiţi să fim – şi timpurile s-a schimbat. Prea multe cozi, cartele, oprelişti. Prea mulţi morţi. O mai ţine?

Nimeni nu i-a răspuns. Chelul a zâmbit cu fineţe:— Exerciţiu. Că la el mă refeream. L-am admirat în ghid, cum o întorsese.— Gata, a zis careva: într-adevăr, se auzeau sirenele

lungi de încetare.Am ieşit cu toţii din adăpost. Afară, vacarmul era în toi:

se reluase circulaţia, şirurile de tramvaie oprite clopoţeau exasperant… Şi Odette? Unde era dulcea mea Odette revenită de peste graniţele sudice? Cu căpşorul ei nostim şi bereta de şcolăriţă la Notre-Dame? Am sunat-o acasă, de la un telefon public. N-a răspuns. Am mai sunat-o de două ori de la mine din birou, unde mă dusesem să-i

95


raportez şefului că mi-am lăsat mustaţă, dar şeful era plecat. A doua oară i-am auzit vocea:

— Da…?Am închis imediat: de fapt voiam să mă conving că

este acasă. M-am dus la ea. Nu ştiu dacă a fost mirată, văzându-mă; în orice caz n-a arătat. Tonul ei părea contrariat:

— Ah, dumneata erai… intră, te rog.— Aşteptai pe altcineva? i-am spus intrând. (Şi când o

vizitasem înainte de plecarea în Bulgaria, tot aşa îmi vorbise, aproape cu aceleaşi cuvinte. Dar poate avea ea o formulă stereotipă de întâmpinare a oaspeţilor.)

Ca şi atunci, garsoniera era foarte aranjată şi plină de flori: crenguţe de liliac alb. Jaluzelele erau lăsate, o penumbră plăcută învăluia toate, mărind şi mai mult mirosul ei ciudat.

— Suntem în ţinută de campanie, m-a privit lung. Ne impresionezi, căpitane… eşti în uniformă fiindcă ai condus personal frumosul şi bărbătescul simulacru de exerciţiu astăzi? Abia am reuşit să ajung acasă.

A rămas rezemată de tocul uşii, continuând să mă privească. Ochii ei prelungi, de astă dată nepictaţi, ascundeau o mică nelinişte.

— Sunt sigură că dumneata m-ai sunat acum douăzeci de minute şi ai închis. Mintea mea pribeagă refuză în continuare să înţeleagă ce ai cu mine. Îţi laşi mustaţă? Te credeam mai serios.

— Voiam să ştiu ce mai faci. Şi când te-ai întors de la… mama dumitale.

— Nu trebuia să vii, a spus brusc. N-ai primit…A tăcut, ascultând. S-a auzit frâna unui automobil. A

trecut repede la fereastră şi s-a uitat prin fantele întredeschise ale jaluzelei.

— Acum e prea târziu – şi le faci după capul dumitale! Şi nu e bine, a şoptit. Nu mai contează.

96


A început să zâmbească, un zâmbet pierit – n-am să-l uit niciodată. A zâmbit aşa până s-a sunat la uşă.

— Aşează-te în fotoliul ăla, scoate-ţi trenciul, mi-a mai spus şi s-a dus să deschidă. După trei secunde, în pragul uşii s-a conturat silueta înaltă a lui Heinlein.

Aviatorul s-a uitat la mine fără surprindere. Nu se putea să nu mă recunoască, poate semiobscuritatea în care ne aflam să-l fi derutat în primul moment. S-a înclinat uşor, rămânând în uşă. M-am ridicat în picioare de pe fotoliu. Lângă umărul aviatorului, s-a strecurat Odette.

— Faceţi prezentările. Ein alter Freund, Kommandant.23

— Es freut mich, Sie zu wiedersehen24, s-a înclinat a doua oară.

Accentuase pe acest: „să vă revăd”. Deci mă recunoscuse. Nu ne-am dat mâna. O clipă, s-a lăsat o tensiune între câteşitrei.

— Nehmen Sie Platz25, l-a invitat Odette pe celălalt fotoliu. A vrut să ridice jaluzeaua. Heinlein a oprit-o cu un gest politicos.

— …Stören sich nicht, Madame.26

A ridicat el jaluzeaua. Lumina plină de soare de afară a inundat brusc camera. Heinlein s-a aşezat iar în fotoliu, a scos cutia cu cigarillos cafenii, mi-a întins-o. Am scos şi eu pachetul cu Camel şi i l-am întins în acelaşi gest. A zâmbit – trebuie să recunosc că avea un zâmbet deschis şi frumos, descoperindu-i dinţii albi în contrast cu obrazul pârlit de vânt. I-l remarcasem şi în restaurantul din Sofia.

— A, bruderschaft.A luat un Camei, am luat şi eu o cigarillos. Odette ne

privea cu aceeaşi căutătură pe amândoi: o căutătură excesiv de concentrată. Îi oferisem şi ei o ţigară, refuzase

23 Un prieten vechi, comandante.24 Mă bucur să vă revăd.25 Ia loc.26 Nu vă deranjaţi, Madame.

97


habaneza lui Heinlein. Heinlein ne-a aprins ţigările, a tras un fum.

— Soldaţii americani primesc în pachetele militare ţigări Camel. Este o ţigară de genul Naţionalelor dumneavoastră, a spus deodată în româneşte, cu ochii pironiţi în tavan. Mult mai bună, natural.

A coborât ochii la mine: nişte ochi căprui, puţin cam apropiaţi. Odette s-a mişcat pa dormeza unde stătea, şi s-a ridicat.

— Beţi ceva? Vă fac şi o cafea.Şi ne-a lăsat singuri. Heinlein vorbise perfect, fără

accent şi cu o mare siguranţă.— Este o mică satisfacţie personală, să fii înconjurat de

oameni care habar n-au că le ştii limba, astfel că pot să exprime orice sub nasul tău, ferm convinşi că nu înţelegi. Poţi face sumedenie de experienţe. A zâmbit nepăsător: Experienţe interesante… sau mai puţin interesante. După împrejurări, domnule căpitan. Chiar acum, când am venit încoace, am luat un taxi. Şoferul mai avea pe cineva în faţă, un cunoscut, un asociat, poate. „Ia-i mai mult”, a zis tipul. „Fraerul are de unde.” Şi la coborâre i-am dat mai puţin. „N-am de unde”, am spus în româneşte. „Trece-o în spiritul amiciţiei fraerilor româno-germani.”

— Mă uluiţi cât de bine vorbiţi româneşte.— M-am născut aici, mi-a replicat, suflând fumul într-o

parte. La Sibiu, tata era medic acolo. Am părăsit România în 1933, ne-am repatriat în Reich. În toamna când mi-am dat bacalaureatul. Cât se poate de explicabil să vorbesc bine româneşte, e a doua mea limbă paternă, ca să spun aşa: tata era sas şi mama maghiară. Şcoala am făcut-o însă la români. Habar n-am de ce, ca să fiu sincer. Poate fiindcă tocmai se alipise Transilvania la dumneavoastră, şi tata s-a gândit că nu-i rău să ştii limba majorităţii, saşii rămânând oricum, tot o minoritate.

— Aţi aşteptat totuşi până în ’33 ca să vă repatriaţi, am suflat şi eu fumul într-o parte.

98


— Da, şi-a privit cu atenţie vârful ţigării. Din 1933 în Reich a venit un om care a dat încredere germanilor în destinul lor istoric.

Spusese: a dat, la trecut. Până la Stalingrad, poate Hitler dase. Acum nu mai da, când frontul se-ntorsese şi venea tăvălug înapoi.

— … Misiunea noastră, domnule căpitan, curând… ce se aude?

Afară sunau din nou sirenele alarma. S-a ridicat în picioare.

— Altă alarmă-exerciţiu?S-a apropiat de fereastră. Brusc, geamurile au început

să zăngăne. Un uruit în crescendo, un bâzâit continuu şi curios făcea să palpite până şi aerul din cameră.

— Flugzeuge.27

Odette a apărut cu tava în mână.— Ce e?— De data asta, avioane veritabile, Madame. S-a

aşezat iar în fotoliu şi a schiţat un gest nelămurit. Sunt Boeing-uri americane. Le cunosc motoarele. Boeing-uri 29, Boeings twenty-nine, a adăugat zâmbind.

Uitasem că e aviator. Odette pălise. A pus tava cu cafele şi două păhărele pe măsuţa cu crengi de liliac dintre fotoliile noastre, ca într-o acţiune mecanică.

Antiaeriana a bubuit într-un şir de grele explozii, geamurile au zăngănit şi mai tare. Primele bombe au explodat foarte aproape de noi. Vasul cu liliac de pe măsuţă s-a răsturnat. Un tablou mi-a căzut pe umăr. Am sărit de pe fotoliu, am apucat-o pe Odette de braţ.

— Unde-i adăpostul? am strigat.Se ridicase şi Heinlein, zâmbind mereu.— … Jetzt…28

Atât l-am mai văzut spunând. Urletul bombei venind peste noi a redus totul la un soi de pantomimă. Peretele

27 Avioane.28 Acum…

99


din faţă s-a depărtat, s-a frânt, podeaua a dispărut ca trasă în jos de o mână uriaşă şi nevăzută. Ţinând-o pe Odette încleştată de braţ, în timp ce Heinlein fugea de-a-ndăratelea odată cu peretele, un ciocan de foc m-a izbit în piept şi-n creştet şi, într-un vacarm de troznete, ţăndări şi zgomote halucinante, am fost supt şi eu de golul căscat sub picioare: cu ultima senzaţie conştientă, că Odette mi-a scăpat din strânsoarea mâinii.

100


PARTEA A DOUA

101


11

27 iunie

De doua zile mă aflu la Poiana-Ţapului, la Elvira şi bărbatu-său. Mi-au dat camera cu vedere spre munţi: de două zile, ieşind violeţi din pădurile de brad, Jepii, Caraimanul, Coştila atât de dragi mie se profilează peste acoperişurile de tablă şi şiţă, învăluiţi în splendoarea verii, aici abia-ncepute. Casa Elvirei e pe Zamora, pădurea coboară până-n livada din spatele casei. Singurul nostru vecin, de care ne desparte drumul forestier suind prin spatele castelului Cantacuzino, e păstrăvăria, redusă la jumătate din bazine. Elvira mi-a spus că împreună cu venirea mea a venit şi timpul frumos. Din mai, cerul stătuse mai mult acoperit. Fată bună, Elvira. Şi Valentin e băiat bun – de Costelo nu mai vorbesc: a crescut un lungan mare şi voinic, pe 15 şi-a terminat bacalaureatul cu opt şaptezeci, dar mi-a spus scârbit că nasolu’ de geografie i-a pus nişte întrebări aiurea, şi i-a scăzut nota fiindcă a zis că Dantzig este port polonez. Dacă-i da opt în loc de cinci, cât i-a dat – şi ştia materia, p-onoarea lui de gentilom – ieşea cu nouă.

— Şi dacă n-ai fi fost obraznic, l-a privit cu severitate Elvira. Nu uita că pe nasolu ăsta, cum îţi permiţi tu să-i spui cu neruşinare, îl cunosc şi mi-a fost coleg de facultate.

— Cu atât mai bine pentru el, nu trebuia să umble cu viclenii, s-a strâmbat nepotu-meu. Ascultă şi tu, Toni.

102


Dantzig ca Dantzig, dă-l încolo. Mă mai întreabă ce-i Dobrogea din punct de vedere morfologic… tu ştii?

— El nu trebuie să ştie, s-a enervat sor’-mea.— De ce nu trebuie să ştie? N-a învăţat şi el carte? Nu e

major şi vaccinat?— Costelo! Sor’-mea s-a supărat de-a binelea şi

Valentin a râs cum râdea el de obicei, doar din buze, cu sunete în cascadă, adăogând: „Căpitan şi vaccinat”, la care sor’-mea i-a aruncat una din privirile ei numărul şaişpe.

— …Aflaţi că eu nu am ştiut ce-i Dobrogea din punct de vedere morfologic, nu ni se vorbise de morfologie la geografie. Mi-a venit să-i spun că din punct de vedere morfologic Dobrogea e substantiv – şi încă propriu – da’ m-am abţinut. Mi-a spus el: „Din punct de vedere morfologic, Dobrogea este o peninsulă. Ştii de ce, domnule candidat?” I-am mărturisit cu sinceritate că nu-mi dam seama de ce este Dobrogea, din punct de vedere morfologic, peninsulă. Şi chiar nu-mi dam. „Fiindcă este înconjurată la est de mare, la vest şi nord de Dunăre.” Aşa-i că-i bună? Nu-mi trecuse prin cap chestia asta, „Şi Moldova ce e din punct de vedere morfologic?” mă-ntreabă iar. „Peninsulă”, îi răspund, dacă Dobrogea este, de ce n-ar fi fost şi Moldova… începusem să pricep chiţibuşul. „Moldova nu este peninsulă, fiindcă o taie Siretul pe din două.” Quod erat demonstrandum. Şi mi-a dat cinci.

M-am amuzat teribil. Elvira era în minoritate, se înroşise şi căuta să se stăpânească. Şi ea este profesoară – de ştiinţele naturale, la gimnaziul din Sinaia, nu putea tolera ca breasla să-i fie luată peste picior, fie şi de propriu-i băiat. M-am uitat bine la ea: tot frumoasă rămăsese, şi se apropia de patruzeci şi patru de ani. Între mine şi soră-mea era o diferenţă de unsprezece ani; mai avusesem un frate, născut trei ani după soră-mea, dar murise la zece ani, de meningită, în anul când murise

103


tata. Mama se chinuise cu noi până-n 1939, când murise şi ea, de cancer: tocmai căpătasem gradul de căpitan… îi părea atât de rău că n-a avut zile să mă vadă colonel, visul ei, să aibă un băiat colonel. Biata mama – dacă m-ar fi văzut astăzi… Mai bine că nu m-a văzut.

…Scrisoarea Elvirei. Prin care mă poftea să vin să stau la ea „cât vreau”, o primisem pe 20, în ziua ieşirii mele din spital: din ziua de 4 aprilie, murisem aparent de trei ori, şi tot de atâtea revenisem la viaţă, sub eforturile îndârjite ale medicilor care ţineau cu orice preţ să mă bucur în continuare de această fermecătoare viaţă. Treizeci de zile am tot fost operat. A şaizecea zi mi s-au scos bandajele de la cap şi ochi, totuşi – ce fericire că nu orbisem. Eram ciopârţit întreg trupul, din tălpi şi până-n creştet, părul îmi fusese ars – naiba ştie cum se mai regenerase, se miraseră şi doctorii, afară de tâmpla dreaptă – pagubă-n ciuperci. Trăiam, ăsta era esenţialul, mi-a spus colonelul-medic profesor, când am reuşit să pricep ce mi se vorbeşte – a patruzecea zi de la scoaterea mea de sub dărâmăturile blocului Odettei. Aveam douăzeci şi şapte de tăieturi, coastele fracturate, mi se aplicaseră cincizeci şi opt de copci, ambele picioare şi mâini staseră cincizeci de zile prinse în scripeţi, la şoldul stâng mi se introdusese o legătură de platină, de argint, de plumb, habar n-am. Jumătate din dinţi rămăseseră printre cărămizi. Cred că mi s-a returnat sânge în trup prin transfuzii, cât sângele unui ploton cu efectivul complet: ce bine că purtasem la încheietura unuia din pumni brăţara mea cu grupa sangvină, a uşurat mult treaba. Solidă brăţară, ce să spun. Şi acum când scriu „jurnalul” ăsta (m-am apucat să-l scriu, doar ca să am impresia că fac şi eu ceva), mă uit la ea şi tot nu pot înţelege cum de a rămas intactă. Material bun, oţel cromat. Dar şi materialul meu fusese bun. Asta mi-a spus-o un locotenent care-mi făcea injecţii antigangrenoase.

104


— Aici n-a mai fost vorba de noroc, domnule căpitan. A fost vorba de constituţia şi temperamentul dumneavoastră de bolnav. Noi am făcut în cadrul meseriei noastre ce am putut şi ce am învăţat să facem. Nu e totul. Ca un bolnav să se vindece este nevoie şi ca el să vrea să se vindece, şi dumneavoastră aţi vrut.

— Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau.— Organismul a vrut, chiar dacă dumneavoastră n-aţi fi

vrut. Lui să-i mulţumiţi.I-auzi! Nu i-am mulţumit. Le-am mulţumit doar

medicilor care puneau în libertate un alt Frankenstein. I-am mulţumit în felul acesta şi unui general în halat alb, venit la patul meu să vadă minunea.

— Finkelştein-nefinkelştein, zi bogdaproste că vezi iar soarele, căpitane, mi-a tăiat-o scurt. Câteva mii de morţi n-or să-l mai vază.

Da. Odette o să-l mai vază? Săptămâni întregi, gândurile mele nici măcar nu erau gânduri: scântei palide, aprinse şi stinse imediat, câte un chip încetat, un contur – şi beznă, beznă adâncă. Auzeam la rare intervale un clinchet, un glas, dispăreau şi ele. Pe urmă, a fost o zi când am auzit, şi am şi priceput ce auzeam, înăuntrul trupului ardeam cu un foc îngrozitor: dar auzeam, sesizam, înţelegeam. Întâia imagine a fost a peretelui care se depărta odată cu Heinlein… şi Heinlein fusese acolo, pe când mă prăbuşeam de mână cu Odette în golul acela sinistru… Am gemut, şi n-am mai ştiut de mine. Pe urmă, când mi-am revenit, ţin minte că am spus:

— Apă.Am simţit o linguriţă la buze: era apă cu cloroform.— Beţi, am auzit o şoaptă de femeie, nu, nu era vocea

Odettei. Beţi.Nu vedeam nimic, şi când am cerut apă, m-au atins

nişte cârpe. Am mai auzit o uşă deschizându-se, un apel. Şi în momentul acela am perceput cu claritate vaerul sirenelor de alarmă – şi imediat tropot de paşi, chemări, o

105


agitaţie care îmi răsucea înnebunitor nervii… porneam de-a-ndoaselea cu gândurile…?

— Rămân eu, domnule maior, am auzit iar vocea de femeie.

— Dumneata şi domnul locotenent. La adăpost, a mai strigat vocea şi în creier mi-au rămas zvâcnind aceste cuvinte: la adăpost, la adăpost, adăpost, post, post…

— Nu vă agitaţi, a şoptit vocea de femeie. Nu vă agitaţi. Nu e nimic.

— Unde sunt?— La spitalul militar. Oh, nu vă daţi seama ce zi este

pentru noi toţi. Am să mă rog lui Dumnezeu pentru dumneavoastră şi sufletul dumneavoastră, şi ca să treacă şi acest pericol de sus, cum au trecut şi altele.

Murmurul vocii ei m-a liniştit. Am adormit. Mult mai târziu am văzut vocea: sora-maică Clotilde, care în timp de pace era la Saint-Vincent-de-Paul. O călugăriţă de douăzeci de ani, palidă şi efilată ca o Madonă. I-am văzut, după ce mi-au scos bandajul de la cap, pe toţi. Iar când am putut să mă mişc, m-am dus şi eu la adăpostul spitalului când veneau avioanele, ca ceilalţi, m-am plimbat binişor prin curtea plină de pomi. Sora Clotilde mă ajuta. Două luni mi-a pus plosca, m-a curăţat, m-a spălat cât se putea. M-a vegheat nopţile şi se ruga pentru mine. Şeful mi-a trimis felicitări. De Odette şi Heinlein nu ştia nimeni nimic, sau n-au vrut iniţial să-mi spună. Foarte târziu, mi-a spus locotenentul cu injecţiile anti-gangrenoase:

— Tot aţi fi aflat pe alte căi, domnule căpitan. Acum psihicul este pregătit. Sau sper că este pregătit… oe credeţi?

— Ce crezi şi dumneata.— Eu cred, sper că da. Bombele, au fost două, au lovit

una strada, alta apartamentul alăturat celui în care vă aflaţi. Norocul a fost că planşeul desfăcându-se, betonul a rămas totuşi prins între el de unele bucăţi, care v-au

106


acoperit ca un fel de scut. Mai mult suflul bombelor v-a rupt cum v-a rupt. Şi bineînţeles căderea în gol. A tăcut, pe urmă a adăogat încet: Doamna cu care eraţi a murit. Era moartă când s-au debleiat dărâmăturile.

Stam în curtea spitalului, pe o bancă, sub teii umbroşi. Prin frunzişuri se agitau păsări, ciripeau toropite de căldură.

— Pe 4 aprilie au fost peste trei mii de morţi. Şi nu mai vorbim de răniţi. Cred că până la ora actuală, bombardamentele anglo-americane au trecut de cinci mii de victime.

Am revăzut-o mental pe Odette, aşezând tăviţa cu ceştile de cafea pe măsuţa dintre mine şi Heinlein.

— Un ofiţer german… un aviator n-a fost găsit acolo?— Nu ştiu. O fi fost… ah, staţi: parcă a fost găsit un

german, dar în stradă. Decapitat. S-ar putea să fi fost aruncat de explozie.

Ce oroare.— …Să vorbim de lucruri mai vesele, domnule căpitan.

Vă daţi seama că eu sunt tăbăcit la de-astea, dar n-aş mai vrea să aud de ele. Cum merge cu piciorul?

I-am arătat.— Eh, un baston bun, un pic de voinţă, şi e-n regulă. Aţi

făcut ceva sport în viaţa dumneavoastră.— Da.— Se cunoaşte. V-a ajutat. Eu nu practic decât un

singur sport, dacă se poate chema sport: ping-pong. Când o cădea o bombă şi peste mine, atunci să te văd pe unde scoţi cămaşa, domnule locotenent, a râs – şi râdea atâta de simpatic, că am râs şi eu. O s-aveţi un concediu îndelungat. Să staţi la soare, să citiţi, să vă gândiţi doar la lucruri frumoase… cam greu cu războiul ăsta ce nu se mai sfârşeşte, dar încercaţi. Eu asta şi fac, de trei ani de zile. Ştiţi că ieri, englezii şi americanii au debarcat în Normandia.

— Mi-ai spus să mă gândesc doar la lucruri frumoase.

107


— Şi acesta nu e un lucru frumos? m-a privit drept în ochi. Data de 6 iunie, anno domini 1944, îmi iuţeşte bătăile inimii. Nu mă sfiesc să v-o spun. Am fost medicul lagărului de la Vapniarka, domnule căpitan. Ce am văzut eu acolo nu se poate descrie. Ce am văzut pe front nu se poate descrie. Vă las, vine îngerul dumneavoastră păzitor.

Pe aleea dintre tei apăruse sora Clotilde, mişcându-şi cu graţie aripile scrobite ale bonetei de carmelită.

— Vă cheamă domnul colonel.Se uita la mine, subţire, cu mâinile prinse în poale.— De ce eşti dumneata călugăriţă? am luat-o de braţ.

Eşti aşa de tânără.N-a răspuns, potrivindu-şi paşii după ai mei. Din

veştmântul sever urca un iz dulceag de eteruri. I-am observat pe furiş mâinile albe, de fildeş, profilul dulce şi întristat. O mireasă a lui Christos, când ar fi trebuit să fie mireasa indiferent cărui bărbat, mai puţin mistic, un bărbat care s-o iubească şi să-i facă copii. Ce idioţenie. M-am mai gândit la vorbele locotenentului… cam liberi la gură, băieţii. Le ajunsese cuţitul la os. Mie, îmi ajunseseră doar schijele de bombă şi cărămizile. Altă idioţenie.

Colonelul-medic m-aştepta la el în cabinet. Iscălea în fugă nişte foi de observaţie, pe care i le adusese un plotonier cu halatul alb pătat la poale de sânge.

— …Ce, şi ăsta a murit? Când moaş-sa a murit?— Azi dimineaţă, domnule colonel. Ştiţi, e ăla cu

ambele picioare amputate.— Mai bine. Colonelul a ridicat ochii, privindu-mă pe

deasupra ochelarilor. Salutare. Ce să mai facă cu el acasă, la muncile câmpului. Ar fi fost o povară pentru toţi… mama lui de război. Moare floarea ţării, căpitane. Viitoru’ neamului, plotonier. Pricepi?

— Da, domnule colonel. Moare viitoru’ ţării. Da’ se nasc alţii să completeze efectivele.

— Gura, că nu te-a întrebat nimeni. Mai sunt foi?

108


— Le-aţi iscălit pe toate.— Atunci închide uşa pe dinafară.— Să trăiţi.Plotonierul a ieşit, şi colonelul s-a ridicat în picioare din

dosul biroului aflat într-o neorânduială de nedescris.— Stai jos, căpitane. Dumneata plimbă-te niţeluş pe

coridor, sfântă surioară, i s-a adresat maicii Clotilde, care intrase la el odată cu mine. Şi, după ce maica Clotilde a ieşit: Duioasă făptură. Cu un picior a şi intrat în rai, dac-o fi vreo scofală în asta. Îl ştii pe sublocotenentul Hartel… e la salonul dumitale, internul ăla cu mutră parşivă. Mai zilele trecute sta cu mucenica asta la o fereastră de lângă sala de mecanoterapie, ea cu capul plecat, şi el privindu-i sternul: şopa-şopa – şi îi tremurau nările ca la armăsari. L-am chemat la mine şi i-am spus: „Domnule, nu umbla la lucruri sfinte. Aici se lasă cu scandal, cu Papa şi ne faci şi neamul de râs. Dacă aude domnul mareşal, ţi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, te trimite să recucereşti Odessa.” L-am convins cu asta s-o lase imediat în pace. Ai dracului. Trăim în putoarea morţii jur-împrejur, când mai slăbeşte mirosul un pic, tineretul parcă e cuprins de streche amoroasă. Nu-i vorbă că şi ăi bătrâni manifestă aceleaşi simptome: să-nchidem ochii, căpitane, zarurile se joacă la margine de imperiu. Şi să fim filosofi, când zeiţa Ananghi te ia în braţe, n-ai alta de făcut decât să filosofezi. Ei, ia să te vedem. Frumuşel-păpuşel, mai lipseşte să te-nsurăm urgent, să fii ca nou-născut. Cum te simţi? Moralul? Mă uit la dumneata ca la un golem, fiindcă efectiv noi te-am re-creat.

— Vă mulţumesc.S-a încruntat uşor, dar eu îi mulţumisem fără niciun fel

de intenţie.— Căpitane… S-a oprit şi m-a privit stăruitor pe

deasupra ochelarilor. Ţi-am repus funcţiile vitale în circuitul obişnuit. Cât s-a putut, de aci înainte cade în sarcina dumitale să le menţii în acest circuit. (La fel îmi

109


spusese şi locotenentul.) Sigur, o să mai urmeze ceva doze masive de Sandoz, fier, magneziu, soare din belşug, o oarecare grijă la eforturile fizice şi chiar intelectuale… şi după o gripă te fereşti de excese, în măsura în care organismul, anumite părţi din el ţi-au fost afectate de boală. Dumneata ai fost afectat în tot. Grijă mare – şi dac-am dat un ban, să stăm şi-n faţă. Nu? Ca chirurg, deşi este curios, mă pasionează fenomenele neuropsihice ale pacienţilor mei – şi-ţi imaginezi ce măcelăresc eu aici, zilnic. Dacă m-ai întreba câte membre tai de dimineaţa până seara, să mor dac-aş şti să-ţi spun numărul exact. Şi numai, sau aproape numai la tineri. Când s-o termina războiul, şi băieţii ăştia or ieşi cu cârji şi bastoane în stradă să-şi ceară drepturile neglijate, că nu le-a dat regele pământul promis, că n-au pensii sau proteze gratuite ca lumea, primăria pune pe ei furtunurile cu apă colorată. Aşa a făcut şi după ’918. Conform tradiţiei acestui popor, o va face şi în cazul de care-ţi vorbesc. În sfârşit, ai noştri ca leii, cu mucii pe piept. Pe mine mă interesează, în cazul dumitale, să ştiu tot. Câţi ani ai?

— Treizeci şi trei.— Lasă-mă! Vârsta lui Iisus Christos, când a fost pus pe

cruce. Bate-n lemn, dumneata la aceeaşi vârstă te-ai dat jos de pe ea – şi noi toţi te-am văzut efectiv înviind, te-am înviat noi, cu mâinile astea ale noastre de îngeri pământeni. Mi-a arătat cu mândrie o pereche de labe mari, voinice, de omorâtor de profesie. Respiri, umbli, mănânci, te duci la privată, dormi, te scoli. Perfect. Înainte de chestia care te-a picnit, erai un regulator, de tip-splendid? Îţi plăceau femeile?

— Nu în mod deosebit.— O să trebuiască să-ţi placă de urgenţă, fiule. Şi cum

m-am uitat surprins la el, a râs. Vrei-nu-vrei, bea Grigore aghiasmă… las’ că-i bună aghiasma asta, nu mai face pe nebunu’ din amor. Poimâine intri la comisie. Ţi-am cerut iniţial trei luni concediu, cu revenire: 15 iunie-15

110


septembrie. În septembrie ne vedem iar, şi dacă te-o pensiona, nici să nu lăcrimezi, fiindcă-n trei luni se pot petrece destule, care să-ţi dea alte griji. Aş vrea ca până la comisie, să verificăm o funcţie ce nu se poate verifica decât pe baza propriei experienţe a pacientului, de când e omul pe pământ e aşa… vezi dumneata, când tot te-am cârpăcit, am mai legat şi nişte cordoane seminale, am mai ajustat nişte ligamente… a-ha, a-ha, văd după privirile dumitale că-mi sorbi cu nesaţ, vorbele, de ce râzi?

— Nu e de râs, domnule colonel?— Îţi vorbesc foarte serios, s-a impacientat. E necesar

să ştim cum îţi merge şmecheria.— Vă fac un raport scris?— Când ţi-oi compune memoriile de război, ca Foche, îl

incluzi în ele. N-ai o cunoştinţă discretă, o prietenă care să te-nţeleagă, să te ajute?

— Sora Clotilde.— Hai să discutăm ca oamenii, căpitane. Uite, te-

nvoiesc să te duci acasă, să-ţi iei haine pentru „liberare”, aici te-au adus un pachet de carne stâlcită, amestecat cu resturi de stofă. Poţi dormi la dumneata o noapte, mâine te prezinţi la datorie şi ne spui dacă. Nu e o curiozitate a mea, ci o obligaţie profesională. Aş prefera să nu iei o damă, atât ar mai lipsi să te tratăm pe urmă şi la dermato-veneriene. E bine să înţelegi că oricât nu-ţi plac dumitale în mod deosebit femeile, o să mai ai nevoie de ele. Contează la factorul psihic al cazului clinic. Îţi dau şi o maşină, mâine vine să te ia înapoi, şi dumneata faci rost de sujet şi-ţi verifici ostromentu’. Dragoste-dragoste, nu platonism şi aiureli.

M-a ameninţat cu un deget arătător butucănos şi cu unghia pătrată. Iar eu i-am fixat părul cărunt, căzându-i în coamă peste gulerul halatului, şi ochii obosiţi, plini de sinceritate şi bunăvoinţă.

— Recunoaşteţi că poziţia mea e cam insolită.

111


— Ei aş! Dacă ai vrut să trăieşti trebuie să trăieşti cum se trăieşte: inclusiv cu jucărele de-astea. Instinctele naturale, nefarafastâcate, sunt cele mai sănătoase. De-i spuneam unui simplu soldat ce ţi-am spus dumitale, sărea pe fereastră să termine cât mai iute „corvoada” impusă. A se slăbi. Astea-s mofturi de aşa-zis rafinament şi pudoare. D-aia avem atâţi sifilitici în armată, atâta gârlă de blenoragii prin licee, facultăţi şi şcoli de ofiţeri; fiindcă nu le-am vorbit deschis despre sexe şi raporturile dintre ele, ci cu ocolişuri şi false înfiorări, lăsând să se înţeleagă ruşinea şi oroarea unor îmbolnăviri venerice. Ca şi cum tu ai vrea să te îmbolnăveşti. Te-ai întors?

Am plecat din cabinet, recunosc, cam buimăcit. La urma-urmelor… de ce nu? mi-am zis zărind-o pe sora Clotilde stând la o fereastră, pe coridor.

— Să mergem la administraţie să vă luaţi biletul de voie.

— S-a şi făcut? am căscat gura.— Da, a pâlpâit din genele prelungi. Să vedem şi ce

maşină vă duce acasă. A înălţat ochii la mine cu candoare. Să nu vă obosiţi, domnule căpitan, că mă supăr.

— Vezi, soră Clotilde, dacă nu erai călugăriţă, ci o infirmieră civilă, ţi-aş fi spus de ce m-a chemat domnul colonel la dânsul, şi… cine ştie? Poate te-ai fi sacrificat pe altarul ştiinţei, cum s-a sacrificat colega dumitale, Florence Nightingale.

I-am pus mâna pe braţ. Nu s-a ferit. Zâmbetul ei copilăresc şi detaşat de cele lumeşti i s-a stins pe buze.

— Nu. Nu m-aş fi sacrificat, a spus cu sfială. Comuniunea mea spirituală cu Mântuitorul nu-mi mai îngăduie alte sacrificii, de o clipă şi pieritoare. Am să mă rog însă pentru succesul dumneavoastră deplin.

Cred că m-am făcut roşu. Cu roşeaţa asta am străbătut şi oraşul, în maşina dată de colonel. Sergentul de la volan era bine dispus şi flecar.

112


— Nu vă supăraţi că gonesc aşa, dom’ căpitan, da’ să nu ne prindă fo alarmă. Staţi cam de multişor în spital, n-aveţi dă unde şti cum arată momental Bucureştu’, pă unde trecem noi n-a prea bombardat, să vedeţi numa’ ce-i pân juru’ gării, la triaj, pă Griviţei, vă luaţi cu mâinile dă cap. Cu covoru’ dă bombe le-a prăpădit.

— De unde eşti, l-am întrebat ca să întreb şi eu ceva.— Din Teleorman, a rânjit larg sergentul. Unde să rad

găinili pă burtă, să le sugă puii. Acum, la dreapta, la stânga?

— La dreapta şi pe prima străduţă tot la dreapta. Când m-am dat jos, sergentul s-a uitat în spate:— N-aveţi bagaj? Aşa-i, n-aveţi, îl luăm mâine. La opt

punt sunt la dumneavoastră, să fiţi gata, să nu ne-apuce şmecherii ăia cu avioanele, că de la nouă în sus e cam oara lor. Să trăiţi. Ce-o să se bucure ăi de acasă că v-aţi întors.

Maşina s-a depărtat în viteză, şi eu am rămas pe marginea trotoarului, în halat vişiniu şi papuci, sprijinit de baston. Mirosul teilor plutea cu dulceaţă pe strada copilăriei mele. Ce-o să se bucure ăi de acasă… într-adevăr: stam singur în casa galbenă din dosul grilajului de fier, ruginit, năpădit de viţă sălbatică. În 1925, Elvira se măritase şi plecase în casa lui Valentin de la Poiana-Ţapului. Rămăsesem singuri, eu şi mama. În ’38, mama vânduse etajul, şi-i dase banii soră-mi, când se măritase nu plecase cu niciun ban de acasă. Elvira a vrut să-mi dea jumătate din bani, dar am refuzat-o. Şi când a murit mama, m-am aranjat cu Elvira să rămână ale mele cele trei camere de la parter: socoteală cinstită. Etajul (tot trei camere, plus dependinţele asemănătoare cu cele de jos), îl cumpărase unul din procuriştii băncii Chrissoveloni, un evreu. În ’41, plecase din ţară, şi-n locul lui se mutase un director de minister, cred că la Justiţie, văduv şi posomorât, cu două fete în schimb extrem de gălăgioase şi vesele. Verile umblau prin curte în chiloţi şi sutiene, şi

113


indiferent de anotimp, erau frecventate de o groază de mosafiri la fel de gălăgioşi şi veseli. Cea mică, Mili, încă urma un fel de facultate; Liliana, cea mare, terminase dreptul, se măritase şi divorţase după câteva luni: soţul ei, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, era neputincios. „N-ah fi fost nimic asta”, mi-a mărturisit într-o zi, graseind de mama-focului, „se mai întâmplă şi la alte case, mai mahi şi mai bune… dah zicea că eu sunt de vină, că până la mine eha hecomandat în ohaş pe chestii d-astea – şi că sunt fhigidă. Să nu mohi? Imbecilul… i-am zvâhlit şi eu un vas Gallé în chelie, şi-am hevenit la matcă.” Nefericita ei poveste familială mi-o spusese în poartă, unde ne-ntâlnisem întâmplător. Venea de la un bazin de înot, bronzată şi mirosind a Nivea, într-o rochie atât de scurtă şi atât de transparentă, lipită pe corpul gol, încât frigiditatea ei manifestă l-a obligat pe un trecător de pe trotoarul opus să se împiedice fără motiv. Liliana avea un stil nemaipomenit de dezinvolt de a se purta cu lumea. Un stil de „auh”, cum zicea. De multe ori îi împrumutam plăci, îi plăcea muzica simfonică, ceea ce o ridica în ochii mei – însemna că sufletul ei nu era chiar de duzină, cu toate aparenţele înşelătoare.

— …Domnul căpitan!Ea mă strigase, în momentul când am împins grilajul.

Sta la fereastra deschisă, citind o carte. În trei secunde a fost în curte: în costum de baie, nici nu se putea altfel. Mi-a sărit de gât, n-am putut, s-o opresc. Izbitura m-a descumpănit. Mi-a căzut bastonul. Abia atunci s-a uitat mai bine la mine. Brusc, a albit.

— Doamne, a şoptit, şi imediat şi-a muşcat buzele. Te-ai intohs, a bâiguit. (Mă tutuia pentru întâia oară.)

Primise un şoc… zău de-mi păsa. Rămăsese cu braţele atârnând pe lângă coapsele arcuite, respirând iute. Dar şocul a trecut: n-am spus că avea un stil de aur?

— Cheile! a ţipat uşor. Cheile… sunt la mine. Mi le-a lăsat doamna Elviha. Să-ţi dau cheile!

114


— A fost aici?— De câteva ohi, o săptămână a dohmit la dumneata.

A fost şi la spital.Draga de Elvira. Habar n-aveam.— Ţi-a lăsat şi o schisoahe, tot la mine. Le aduc înth-o

clipă, a alergat spre dosul casei (pe acolo era intrarea etajului), a revenit:

— Când te-am văzut în pijama la poahtă, eha să cad de pe feheasthă. Îi thagem o beţie diseahă, să se audă până la phezidenţie!

Când s-a întors, aruncase un capoţel pe ea.— Descui eu, îmi dai voie? Ştii, sunt singuhă în

Bucuheşti, tata şi Mili s-au hefugiat la Dăhăşti, la Ahgeş. Din cauza bombahdamenteloh. Sunt păzitoahe şi sus şi jos. Soha dumitale e foahte simpatică, thebuie să fi fost fhumoasă… şi acum e fhumoasă, dah mă gândesc cum ahăta la vhemea ei. O splendoahe.

Vorbea mereu. Nu se uita la mine. I-am făcut faţă.— Spune-mi: sunt chiar Boris Karloff?— Unde-ah fi pomana! Te-ah duce la Hollywood în thei

timpi şi thei mişcăhi, iah eu nu m-aş mai putea bucuha că te-ai întohs.

— Eşti o fată bună, Liliana, am tutuit-o şi eu tot pentru întâia oară.

— Şi ţine cont că azi e mahţi, când toţi oamenii sunt spahţi.

La prânz mi-a adus ouă şi trufandale, fusese să le cumpere de la magazinul Athénée. A mâncat cu mine. Mi-a spus că nu se mai găseşte nimic de mâncare în oraş, iar cozile au devenit „infehnale”. Adusese şi unt şi chifle. Nu le cumpărase pe cartelă de la brutarul din colţul străzii, de la 10 mai nu mai cumpăra aproape nimeni de la el şi asta fiindcă lumea era idioată, cu ea în cap, dar ce păţise brutarul merita să te strici de râs. Omul avea o fată, terminase câteva clase de profesională, două-trei, şi acum făcea pe domnişoara ofensată. Începuse s-o

115


curteze un simpatic (întrebuinţez limbajul Lilianei), care o ducea pe la cofetării, la cinematografele din centru, la Aro, Regal sau Trianon, venise şi la ea pe acasă. Câştiga bani, spunea că umblă cu un camion şi face transporturi de materiale şi mobilă. Tatăl fetei, pornit de jos şi venit, de la ţară cu o desagă şi o pereche spartă de opinci, deşi-şi deschisese brutăria şi simigeria din colţ, plus că cumpărase pe nimica toată şi „perechea” de case în care sta cu familionul, nu se considera mai mult decât ceea ce era de fapt. Pentru fata lui, bun şi un şofer, dacă era aducător şi ştia să se descurce în viaţă. Nevasta lui, însă, devenise madam. L-a pus pe unul din băieţi să vază ce camion şi ce învârte pretendentul fie-si, că n-o alăptase la ceasuri de noapte şi-i spălase scutecele, ca să se mărite cu un şofer. Băiatul a venit cu bomba: da, umbla cu o maşină, o maşină-cisternă. O cisternă a primăriei, de vidanjarea haznalelor. Scandalul care a urmat a întors întreg cartierul cu fundu-n sus. Şoferul a fost izgonit, iar peste două luni, fata se logodea cu un cassier, doritor nevoie mare să-i ţină socotelile lui socru-său la vânzarea pâinii şi a făinii, şi la manipulatul bonurilor de cartele. Logodna au făcut-o în ajun de 10 mai, în casele din fund, cu lăutari şi ferestrele larg deschise. La miezul nopţii, respinsul în amor şi-a băgat neobservat de nimeni cisterna în curte, şi a vidanjat prin ferestre o proaspătă încărcătură în casă, peste mosafiri.

— …Hăzbunahea Comanşiloh, sau nu jigniţi căcănahii. Ai imaginaţie să-ţi heconstitui scena, bălăcăheala tutuhoh, Inclusiv mihosul îmbătătoh de cahe cahtiehu a fost satuhat zile-n şih. Au thebuit să zughăvescă, să scoată duşumelele, să spele. Phocesul se judecă la Thibunal. Şi lumea nu mai cumpăhă de la nefehicitul de tată, fiindcă zice că-i mihoase şi pâinea a ştii tu a ce!

După amiază a dispărut, spunându-mi că se întoarce la 9… ce am făcut până atunci? Am dormit, m-am spălat pentru prima oară de la 4 aprilie sub un duş ca lumea, m-

116


am ras. (Abandonasem portul mustăţii, cum arătam, efectiv eram de nerecunoscut.) Am constatat că niciodată nu voi mai putea încălţa o cizmă. Am dormit în patul meu. Am citit scrisoarea Elvirei:

„… Te aşteptăm toţi cu mult drag, Toni. Costelo baremi este în al şaptelea cer, ştii cât ţine la tine. Nemaivorbind de Valentin, bărbatu-meu REALMENTE te preţuieşte şi stimează. Întotdeauna a spus că eşti exemplarul cel mai reuşit al familiei. Nu ştiu dacă e aşa… ba-i aşa, ţi-o spun şi eu. (Voia să fie amabilă, bine-nţeles.) Pe urmă, munţii, pădurile, soarele te aşteaptă împreună cu noi. Am vorbit cu colonelul-medic care te-a scăpat, mi-a spus că odihna ţi-e necesară. Pe 1 iulie eu intru în vacanţa de vară – ce mai vacanţă! – pe 15 Costelo termină bacalaureatul. Ţine-i pumnii. O să fim tuspatru umăr lângă umăr, pe la noi găseşti mai uşor o pasăre, un zarzavat, un fruct. Vino, Toni. Stai cât vrei. Ne anunţi printr-o telegramă când porneşti încoace, da?…”

Elvira întreagă era în rândurile din scrisoare: precisă, fără ocolişuri şi vorbe frumoase, stăpână pe ea şi faptele ei. Trântit pe studio, am închis ochii: în dosul pleoapelor am văzut poenile cu margarete şi clopoţei albaştri, potecile din pădure şi stâncile dominând cerul, m-am regăsit printre toate acestea, ascultând vuietul de apă pornită din zăgazuri, al brazilor stârniţi de vânt. Din vara lui ’41, nu mai fusesem la Elvira, şi atunci n-am stat decât o zi sau două: izbucnise războiul. M-a cuprins un dor nebun după ea şi munţi. Liniştea din casă era reconfortantă. M-am gândit apoi la colonelul-medic… tâmpită situaţie, în fond, şi nu din punctul lui de vedere, ci din al meu, avea perfectă dreptate: cum naiba să…? Nu puteam să-i spun direct Lilianei treaba asta, iar bucuria ei la revederea mea era o manifestaţie datorită stilului şi sufletului ei de „auh”. Liliana nu era chiar de doi-lei-perechea… dac-aş fi întâlnit-o pe dameza de la statuia lupoaicei, din ziua sosirii mele din Bulgaria, indiferent de

117


ciorapii ei căzuţi la care am avut întotdeauna o repulsie fizică, aranjam cât se poate de imediat. Ei, cu câtă graţie voi fi în stare, o să-i spun colonelului că s-a făcut – şi dacă nu s-o face – şi adios muchachos. Adios muchachos… cine întrebuinţa expresia asta? Odette. „Da, fetiţo”, mi-am auzit gândul stupid, (oare poţi opri gândurile să nu se declanşeze când au ele chef să se declanşeze?) „acum, pentru tine, însăşi viaţa ta, dacă pot să-i mai spun astfel, a devenit adios muchachos: tango argentin.” Am deschis radioul, Les français parlent aux français. În surdină, ferestrele erau deschise. CFLN-ul se proclamase guvern provizoriu al Franţei. Comentatorul cerea guvernului britanic să abroge măsura prin care de la 17 aprilie se suspendaseră imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici şi consulari străini din Marea Britanie. Bătălia armadei aliate la zidul Atlanticului continua cu furie. Capul de pod ajunsese până la Bayeux. Mareşalul Badoglio demisionase în Italia, îi urma Bonomi.

A suivre le message du jour: L’archevêque viendra ce soir. Nous répétons, l’archevêque viendra29 era răsucit la un post elveţian, pe unde scurte… ce aparat bun era Telefunken-ul meu. Bâzâia doar ca un motănaş, iar paraziţi nici să-i observi. Doar bruiajele germane şi româneşti funcţionau din plin. Elveţienii transmiteau cam aceleaşi ştiri, la un ton foarte ponderat. În Roma intraseră trupele aliate. Les hitlèriens încă luptă în Albania. Japonezii îşi continuă ofensiva în China de sud şi cea centrală. Am trecut la noi: Lia Crăciunescu îşi da şi inima din ea, cântând La marginea neamului e hotarul ţării, unde bate tot ce-i suflet românesc. Moscopol a secondat-o cu duioşie, atrăgând atenţia cui trebuia să-i atragă că Pentru dumneata, madam, eu mi-am pus cravata verde, apoi s-a dat ora exactă – opt, a urmat lista cu morţii şi dispăruţii pe front căutaţi de rude, un avertisment al lui

29 Urmează mesajul zilei: arhiepiscopul va veni în seara asta. Repetăm…

118


Ilse Zwo pentru noaptea ce se lăsa, un scurt comunicat cu situaţia încâlcită a frontului din Ucraina, un altul anunţând că maiestatea sa se află la Sinaia, împreună cu regina-mamă şi câţiva generali teritoriali – şi, Hau, ha-u, hau, la Sabego.

La nouă fără un sfert, Liliana mi-a ciocănit în fereastră. Purta o sacoşă cu flori, brânză, trei sticle cu vin violet şi un pui fript. Rece.

— …Am fost la Dăhăşti, cu o ocazie, m-am întohs cu alta, o duc bine cu toţii acolo: făhă bombahdamente, cu mai multă mâncahe… cu şi mai mulţi bani, dah mehită. Mili şi tata au două camelie simpatice, (ce-i plăcea cuvântul ăsta) la învăţătohul din sat. Foahte multă lume bună, pun patefonul, fac baie la sthand, e un sthand ghozav. Puiul şi flohile ţi le thimite Mili, a plâns când i-am spus că ai venit. (O fi plâns când i-a spus cum am venit.) Tata te salută. Vinul e molan, aşa se spune, nu? de la nea Teniţă, gazda tatii şi a sohă-mi… o comoahă de băhbat.

— Tatii nu-i e greu să vină în Bucureşti?— Nici nu phea vine. S-a pensionat. Iah Mili e în

vacanţă, îşi dă examenele la toamnă… dacă.Pe la zece, după ce am mâncat şi am băut din molanul

lui nea Teniţă, am ascultat plăci. La unsprezece, am terminat şi cu Şeherezada, şi cu nocturnele lui Chopin cântate la pian de William Murdoch. S-a lăsat o tăcere. Discurile le ascultasem în salonaşul unde dormeam obişnuit. Liliana se ghemuise pe covor, rezemată cu spatele de un fotoliu, ţinându-şi genunchii goi şi pârliţi înlănţuiţi cu palmele. Avea degete frumoase, picioare la fel. Nu-i vedeam obrazul, cum sta cu capul plecat, părul i se revărsa pe el. Şi-a scuturat părul şi a zâmbit. A luat paharul cu vin pus lângă ea pe covor, a sorbit o înghiţitură. Am sorbit şi eu. Pe urmă s-a ridicat şi s-a dus la mica bibliotecă aşezată în colţul opus uşii. S-a uitat la cărţi.

— Ce-i asta, „Sthaniul Intehludiu”?

119


— O piesă de teatru.— Bună?— Americană. O’Neill. Premiul Nobel.— Mi-o împhumuţi? — Ia-o. E cam bizară.— Ah, nu, făhă bizahehii. Vheau ceva vesel. Sau cu

dhagoste.— Uită-te la titluri.Parcurgea rafturile. Am venit în spatele ei. Cu

certitudine Liliana îmi plăcea… dar nu puteam, doamne-iartă-mă, nu puteam nici aşa. Mă umileam şi pe mine, şi pe ea. Totuşi, i-am pus mâna pe umărul bronzat.

— Da? s-a întors.Nu-mi dau seama ce a citit în ochii mei. Dar s-a ferit

uşor de atingere. Şi-a trecut limba peste buzele nefardate.

— Ce este, a spus încet. Ce este, domnule căpitan? — Voiam să te mingii pe obraz.— De ce să mă mângâi pe obhaz?— Habar n-am. Voiam să te mângâi.Am tăcut, privind-o ca un imbecil. Ea şi-a dat părul la o

parte de pe jumătatea de obraz ascunsă de el şi a zâmbit… Zâmbetul avea ceva de panică în el: o panică nelămurită, dar o panică.

— N-am venit penthu asta. Mi-a făcut plăcere să viu, dah nu ca să mă mângâi pe obhaz. Când oi vhea eu să fiu mângâiată pe obhaz, am să-ţi spun. Bună seaha.

A plecat repede. Iar eu am scos un oftat de uşurare. Să fie sănătos domnul colonel şi testul lui neuropsihic, ăsta era modul cinstit în care puteau să se petreacă lucrurile. Am mai băut un pahar de vin, am fumat o ţigară, trântit pe studio. Aproape adormisem, când am tresărit: intrase cineva în odaie. O pată albă s-a apropiat uşor pe întunerec, s-a ciocnit de fotolii.

— Te bahicadezi? am auzit vocea Lilianei. Ca să-mi sthivesc degetele de la picioahe?

120


Şi s-a strecurat lângă mine, sub pled.— …Ai uitat uşa deschisă. Şi chiah dacă o închideai, tot

intham, şi cheile le-ai uitat la mine. M-am gândit bine: am venit să mă mângâi.

Mirosea a femeie. Cu o mişcare aproape insesizabilă, s-a plecat peste obrazul meu, şi mi l-a înfăşurat cu părul. Şi-a plimbat degetele peste cicatrice. Mă apăsa pe un umăr. Fără să vreau, am scrâşnit din dinţi.

— Iahtă-mă… te doahe? Oh, dhagul, dhagul meu căpitan, cât ai sufehit. M-a sărutat pe frunte, ca o mamă. Cum să facem să fie bine… ştii, o fată pleca penthu întâia oahă la bal, şi mamă-sa i-a spus: „Uite, dacă băieţii oh să-ţi dea phăjituhi, oh să te invite la dans, tu mă-nâncă phăjituhile, dansează. Dacă te invită în ghădină, du-te făhă fhică. Dacă oh să te săhute, nu-i nimic, săhută-i şi tu pe ei. Dah dacă vezi că te culcă în iahbă, şi voh să stea peste tine, să nu te laşi, să nu-i laşi, că moahe mama”. Fata a plecat la bal, şi când s-a întohs, mama o întheabă: „Cum a fost? Te-ai păzit cum am spus?” – „Siguh că da… păi ce, chezi că vhoiam să mohi dumneata: am făcut aşa ca să moahă mama loh.’”

…Era atât de veche anecdota! În gura ei însă, în momentul acela, suna cu o gingăşie neasemuită. A fost cea mai agreabilă noapte petrecută de luni încoace. Fhigiditatea ei era mângâioasă, de o puritate de fetiţă neştiutoare. Şi am înţeles şi de ce: ea făcea dragostea ca pe un sport, pentru plăcerea şi mulţumirea ei, căutând să te antreneze la aceeaşi plăcere şi mulţumire, nemurdărite de niciun gând ascuns, dubios. La cinci dimineaţa, am simţit-o că se mişcă şi m-am trezit. Se dase jos şi-şi căuta sandalele. Lumina de afară îi contura trupul într-un fel de aură mişcătoare.

— Pleci?— Mai ne ocupăm şi cu câştigatul baniloh muhdahi,

căpitane. Nu ştii că-s avocată? Am, n-am theabă, la opt thecute fix sunt la Thibunal, să hacolez clienţi. Penthu

121


phocese, bagă-ţi bine în cap. Ne vedem diseahă. Sau la phânz, cum îţi convine. Nu-s champon.

— La opt trecute fix mă întorc la spital.— Ah, şi ţi-a thebuit o vehificahe, a spus după o pauză,

în timp ce-şi lega baretele de la sandale. S-a răsucit brusc şi m-a sărutat apăsat pe gură. N-ahe-a-face. De mult doream să fac dhagoste cu tine. Nu mă mai phivi aşa: n-ai de ce să te plângi, vehificahea a heuşit.

Am tras-o la mine, am strâns-o la piept. I-am mângâiat sânii mici şi sfârcuiţi, pe sub cămăşuţa subţire de noapte.

— Pe 15 intru la comisie. După 15 mă întorc. Continuăm verificările.

— Şi să ştii că te-am menajat, şi-a scuturat pletele. Stai… dacă vii acasă pe 16, s-a gândit un moment, cade înth-o joi şi joi ai de fuhcă cu noi. Phegăteşte-te.

La opt fără cinci, m-a claxonat la poartă şoferul. Când m-a văzut în jachetă şi pantaloni civili, cu bujorii aduşi de Liliana de la Dărăşti-Argeş, şi-a despicat gura într-un surâs plin de subînţelesuri.

— Arătaţi ca dom colonel prefect al nostru dă judeţ. Numa la ăla am văzut, că i-am fost ordonanţă dă răcute şi şofer, haine ca a dumneavoastră. Că noi, teleormănenii, ne ştiţi: brăcinari şi brâu roşu.

I-am dat bujorii maicii Clotilde. A fost rândul ei să roşească. Eu roşisem la plecare.

— De la dumneavoastră din curte, domnule căpitan?— De la nea Teniţă, soră.A palpitat cum ştia să palpite din genele întoarse. În

ochii albaştri a palpitat de asemenea un licăr.— Înseamnă că rugăciunile mele v-au ajutat să vă

întăriţi.— Aşa s-ar spune. Ăsta e termenul.M-a privit mirată, brusc, roşeaţa i s-a accentuat. A vrut

să deschidă gura, dar s-a stăpânit, mi-a întors spatele şi a plecat cu bujorii la piept, lunecând pe coridor ca o păsărică neagră cu cap alb, scrobit.

122


În comisie am intrat pe 18. A fost aşa cum spusese colonelul-medic, trei luni concediu, cu revenire. Preşedintele comisiei m-a fixat cu curiozitate. Era un general.

— Să mă uit mai bine la dumneata, domnule… ai putea fi pus pe un afiş împotriva spaimei pe care ne-o lasă bombardamentele anglo-americane: PRIVIŢI-MĂ, ŞI APRECIAŢI MEDICINA ROMÂNEASCĂ ”

Toată comisia, formată din maiori şi colonei medici, a râs cu bunăvoinţă. Generalul şi-a suflat nasul, modest.

Am mai stat până pe 21 în spital: forme, certificate, un ultim control. Până la comisie, mă puseseră într-o rezervă. Acum, rezerva i-o daseră unui maior, ars de un aruncător de flăcări. L-am văzut şi eu. Un trup de mumie peruviană, învelit în fâşii albastre, fără ochi, fără gură, cu carnea abia ţinându-i-se pe oase. Şi totuşi, trăia, îl hrăneau artificial, îl dopau zi şi noapte cu injecţii, era străpuns pretutindeni de ace legate de tuburi de cauciuc venind din borcane cu fel şi fel de lichide. În comparaţie cu el, eu fusesem în avantaj – şi am realizat dintr-o dată bucuria de a mă mişca şi trăi. Sărmanul om… dar de ce-l mai chinuiau, ce va mai fi din el? Nu ştiu, îmi făcea impresia că în astfel de cazuri, medicina ar trebui să găsească o soluţie, să te scutească de suferinţe. I-am şi spus-o colonelului.

— …Cum? a urlat. Nu suntem criminali! Medicina merge până-n pânzele albe, căutând să vindece şi să păstreze viaţa! Adepţii teoriei euthanasice n-au ce căuta printre fiinţele civilizate! Cu dumneata aşa am procedat?

— Nu-mi dau seama cum ar fi fost mai bine, domnule colonel.

Mă aflam la el în cabinet, lângă camera de gardă. S-a dus la fereastră şi s-a uitat în curtea spitalului. Vedeam şi eu, peste umărul lui, aleile pe care se plimbau, şontâcăind sau împinşi în cărucioare, alţii pur şi simplu întinşi pe băncile de sub crengile copacilor, soldaţii şi

123


ofiţerii aduşi bucăţi de pe front. Ca maiorul ars de aruncătorul de flăcări. Iar cerul senin de deasupra care trimitea la rându-i, aproape zilnic, o altă moarte la fel de sinistră, învăluia într-o transparenţă binefăcătoare viermuiala nefericită de sub el. Când s-a întors, pe obrazul colonelului se lăsaseră o tristeţe şi o oboseală fără de margini.

— Paştele mă-si, a mormăit. Înţelegi, căpitane? Paştele mă-si. Am ajuns ca nici eu să nu mai ştiu ce e bine şi ce nu… dar e necesar să luptăm şi să ne străduim să alinăm suferinţa. Cum am luptat cu viaţa dumitale. Cum luptăm cu viaţa maiorului şi a altora. Cum n-am ştiut să lupt cu viaţa fiului meu pe care l-am dat ţării în ’41: în primele zile de front. Mi-a murit ţipând, în braţe. Ştiam că e pierdut, că nu se mai putea face nimic. O injecţie i-ar fi curmat chinurile. Aş fi spus: euthanasie, îi sunt şi tată. Nu am avut curajul. Profesia mea m-a oprit. L-am vegheat, ascultându-i îndobitocit ţipetele, calmându-l cu morfină. Asta aveam voie. Mi-a murit în braţe. Cum o să moară şi maiorul, dar în braţele nimănui. Cum puteai să mori şi dumneata. Învaţă de la mine: un medic linişteşte moartea şi apără viaţa. Cât despre viaţa în sine, habar n-are nimeni ce e. Aşa că apărăm ceva ce nici nu ştim dacă trebuie sau nu apărat, dar apărăm fiindcă de asta ne-am dedicat carierei noastre, şi fiindcă omul are nevoie să trăiască pentru a gândi la lucrurile astea, să se bucure de ele, să sufere, să lase urmaşi şi să facă războaie împuţite.

De ceilalţi din spital m-am despărţit în fugă. Un locotenent rezervist, cu care stasem ultimele două zile de după comisie, într-un salon de alte şase paturi, m-a tras la un colţ şi mi-a zis înfrigurat:

— Americanii au debarcat în Saipan. Locotenentul fusese îngropat de un obuz, pe front. Era

şocat. Făcea duşuri, electricitate, era supus la teste. Uneori nu vorbea zile întregi.

— Ce spuneţi?!

124


— Da, m-a privit cu ochii strălucitori. Închipuiţi-vă că au debarcat. Au debarcat pe atolul Saipan. În Pacific. Înseamnă că într-o săptămână debarcă şi la Piteşti. Nimeni nu-şi dă seama de asta, dar eu îmi dau. Cunosc geografie. Şi mă doare şi capul. Îngrozitor ce mă doare când mă gândesc. Întâi au început cu Sofia. Doar au bombardat-o, pe 10. Fiindcă toate avioanele erau blocate pentru Saipan, la debarcare. Atolul Saipan. În Pacific. După Sofia, vin la noi. La Piteşti.

— De ce tocmai la Piteşti, i-am oferit o ţigară. A aruncat-o pe jos. S-a uitat iute în jur.— Cunosc geografie. Ştiu ce-i Saipan şi Piteşti. Fac

legătura. Daţi-mi o ţigară.I-am mai dat. A aruncat-o şi p-asta pe jos.— Nu-i mai daţi, a spus din unul din paturi un căpitan.

Nu fumează. Daţi-ne nouă, că noi fumăm.Le-am lăsat un pachet. Căpitanul s-a uitat la el.— Credeam că o daţi pe Mărăşeşti, de când fabricanţii

tutunului ăsta v-au făcut pocinogul.La ieşire, locotenentul a strigat în urma mea:— Or să înceapă şi bombardamentele cu V-1, să te

păzeşti!Am închis binişor uşa, nu înainte de a-l auzi pe căpitan

răcnind cu un fel de scârbă:— ’Ia mai termină, domnule, cu aiurelile dumitale…

infirmier! Infirmi-e-er! Mai plimbaţi nebunul prin curte, distraţi-l la cinema, la crematoriu, că ne-a luat şi nouă minţile!

Sora Clotilde m-a dus până la poarta spitalului. Cu palmele vârâte în mânecile largi ale rassei, şi-a plecat fruntea bombată, apoi a ridicat-o şi m-a privit din ochii ei albaştri. Irisul, un pic mai întunecat, şi de culoare mauve, creştea şi descreştea în soare: mai observasem asta la ea.

— Drum bun, domnule căpitan. Şi să vă gândiţi uneori la noi. O să continui să mă rog pentru dumneavoastră.

125


— Ca să mă… întăresc?— Da. Nu şi-a mai ferit căutătura, n-a mai roşit. A spus

un „da” plin de curaj şi hotărâre. Odată ce Dumnezeu ne-a lăsat şi acest dar, înseamnă că voia Lui este să-I ajutăm mărinimia.

Mi-a întins mâna, bărbăteşte… ah, soră Clotilde, soră-carmelită Clotilde, ce piatră de pe inimă mi-ai luat cu vorbele astea: credeam că intrasem în păcat cu avocata Liliana. Unul din păcatele capitale ale bisericii, pentru care uşa raiului mi-ar fi fost pururi închisă, ce nenorocire. I-am sărutat degetele albe.

— Am să-ţi scriu.— Scrieţi-mi. Dar numai lucruri serioase. Rândurile

bolnavilor pe care i-am îngrijit întotdeauna le primesc cu plăcere. Dumnezeu să vă aibă în pază.

Şi s-a pierdut printre pomii din curtea spitalului, uşoară, aeriană, plutind spre noua datorie: maiorul ars de aruncătorul de flăcări.

N-aveam bagaj. Am pornit cu bastonul, spre gară, să caut un taxi. Era cald, puful plopilor acoperea rigolele trotoarelor pătate de dude negre. Forfota din jurul gării era în toi: ambulanţii strigau, grataragiii îşi prăjeau mititeii şi cârnaţii de oaie prin faţa bodegilor arhipline, (majoritatea clienţilor beau bere sau vin stând pe bordure) gangurile hotelurilor mişunau de dame, ţigănci pudrate, soldaţi germani. Prăpădul de pe Griviţa nici nu m-a emoţionat, bănuiam că aşa trebuie să fie, ascultasem în spital destule relatări. Şi Liliana îmi vorbise. Mirosul de molozărie, ars şi canale sparte urca peste toate acestea, amestecat cu mirosul de tren parvenind din gară şi cu cel de oţetari striviţi. Un moment, am vrut să-i spun şoferului să treacă pe lângă fostul bloc al Odettei, dar m-am răzgândit… la ce bun? Când am sosit acasă, ferestrele erau închise, storurile trase. Cheile i le lăsasem Lilianei, ştiam de unde să le iau. Vazele din camere aveau flori ce-ncepuseră să se ofilească, camerele erau însă curate şi

126


cu praful şters. Pe dormeză, am găsit un bilet: „Te-am aşteptat şi miercuri, şi joi, şi vineri, când e rândul ălor TINERI – (ce era prostia asta cu zilele săptămânii cărora le dădea rime?) sâmbătă dimineaţa am plecat la Dărăşti, tata nu se simte în apele lui, mi-a telefonat Mili. Niciodată nu s-a simţit prea, zdravăn cu inima. Mănâncă şi bea mult de când s-a pensionat… ce alta să facă? Am să stau, dacă treburile merg bine (e vorba de tata, de nimic „altceva”) până miercuri, şi aşa pe 1 iulie, tribunalul se închide. Miercuri o să ne spargem în cercuri. L.” Deci, mâine: azi era marţi. Cinstit vorbind, aş fi vrut să se întoarcă şi mai târziu de miercuri, după ce voi fi plecat la Elvira, căci mă hotărâsem să mă duc la ea. Colonelului-medic îi spusesem că nu mă dam în vânt după femei şi nu minţisem. Chiar nu mă dam. Era o chestie a familiei: nici mama nu se dase în vânt după bărbaţi, nici soră-mea. Mama se căsătorise din dragoste – o singură dragoste; Elvira la fel, până la Valentin n-o văzusem cu altcineva, făcea pe superioara, iar problemele sexuale păreau să n-o intereseze. Sau cel puţin lăsa impresia asta. Cât despre tata, ca profesor laic la Facultatea de teologie, cu studii de filosofie absolvite în Anglia, trăia în nişte sfere în care dragostea nu putea fi acceptată decât ca o consolidare legitimă a căsătoriei, legiferată civil – şi mai ales religios, deşi nu era om de religie, prin ce se înţelege în accepţiunea curentă, şi ne dase o educaţie liberală, neîncorsetată de principii austere sau mistice. Icoanele din casă nu reprezentau obiecte de cult, ci obiecte de artă, în privinţa asta tata fusese un fanatic, neajutându-l banii să colecţioneze relicvele atât de dragi sufletului lui, regretând până în momentul morţii că n-a putut să pipăie şi să aibă mereu sub ochi, ce ar fi dorit să pipăie şi să privească zi de zi. Eu fusesem îndrăgostit o dată, chiar când ieşisem sublocotenent: o iubire consumată repede, la vârsta când şi sentimentele se consumă repede. Îmi rămăsese un gust neplăcut şi o anume neîncredere în

127


femei. (Poate şi asta m-a îndreptat spre meseria mea, spre o energie mai severă, mai ascetic comandată.) În clipa de faţă, îmi ardea de femei cum îmi ardea să fiu şef de trib în Saipanul locotenentului şocat de la spital. Liliana, însă, nu-mi intrase nicicum în viaţă. Încă. Să batem în lemn… ajunsesem într-o fază în care, atenţie, aplecarea înduioşată a unei femei spre frumuseţea mea bărbătească ciopârţită, putea fără doar şi poate să-mi mişte inima de piatră.

Spre seară, am vrut să ies, să mă plimb un pic. Am preferat să se întunece, să nu fiu văzut de ţaţele de prin porţi. N-am mai ieşit singur, ci cu Liliana: apăruse val-vârtej, tocmai când mă pregăteam să-ncui uşa. Avea o privire ciudată, ca şi cum ar fi plâns.

— A murit? i-am spus impresionat aşa şi aşa, trebuia să-mi compun o figură de circumstanţă. Pentru ea. În afară de „bună-ziua” şi vreo banalitate când îl întâlneam întâmplător, nu ştiu să-i fi spus tatălui ei alte vorbe.

A dat afirmativ din cap, cu buzele strânse, pe urmă a deschis ochii mari.

— A, nu… de tata vohbeşti? N-a muhit, când am ajuns la Dăhăşti, sta la plajă şi mânca ciheşe tâhzii. Alahmă falsă, i-am thas un pehdaf lu’ Mili să mă ţină minte. Dah n-am reghetat, a fost o folie. D-aia am şi stat atât. M-a cuhtat şi un maioh cahe e cu nişte tunuhi acolo… întheabă-mă şi să vezi dacă nu ştiu ce-i aia tih balistic! La plecahe, m-a dus până la autobuz şi şi-a scos chipiul din cap: „Când mai heveniţi, domnişoahă? Cu dumneata, se umple satu’ de intelectualitate”. Ce să-ţi spun… nu, am văzut nişte dehbedei cum înecau un căţel în Dâmboviţa. Am vhut să-i ophesc, dah m-au înjuhat. M-au înjuhat şi thecătohii, se uitau şi hâdeau. „Hai mai bine cu mine”, a zis un nespălat, „să-ţi pună nenea un câine ce n-ai mai văzut.” Înainte de hăzboi nu eha aşa, nu îndhăznea ohice tehchea-behehea să hidice ochii la tine şi să-ţi spună

128


vohbe muhdahe. Mă simt sfâşiată, călcată-n pi-cioahe… pleci? Unde te duci? Nu anivehsăm nimic?

— Ce să aniversăm?— Mahţea thecută, mi-a pus mâna pe bhaţ.Ochii căprui se muiaseră. A ridicat sacoşa din mână.— Hidichi, hoşii şi ciheşe din cahe s-a făcut tata bine.

Decolteul bronzat s-a umflat şi el nestăvilit: Inclusiv pehsoana mea, cahe te-a ajutat şi pe tine să te faci bine, căpitane. Când câştig un phoces, clienţii-mi spun săhu-mâna… tu mi-ai spus?

— Eu ce-am câştigat, i-am sărutat degetele, cum i le sărutasem şi maicii Clotilde.

— Expehienţă.Ce-i drept. Nu mă dau în lături să mărturisesc. S-a dus

iute sus să se schimbe, m-a chemat să urc şi eu, am aşteptat-o la ea în cameră. Nici măcar frapat n-am fost când a ieşit din duş, doar cu un prosop multicolor înfăşurat în jurul coapselor. Cu o săptămână în urmă, o simţisem. Azi o vedeam. M-am mişcat totuşi stânjenit pe marginea canapelii pe care mă aşezasem.

— … De ce? A deschis uşa şifonierului cu oglindă, alegând cu ce să se îmbrace. În mişcări, sub pielea de culoarea cafelii cu lapte, muşchii se întindeau elastici. Te-ntheb şi eu: de ce? Pahc-ai fi un licean. Eu găsesc că după ce cunoşti un băhbat, aşa cum ne-am cunoscut noi, e absolut nohmal. Numai o mătuşă a tatii, tante Luiza, dohmea noaptea cu hochia pe ea, am văzut-o eu. „Şi când thăia unchiu’ Pol, tot cu hochia dohmeai pe dumneata?” – „Siguh”, mi-a hăspuns, „cum o să mă vadă GOALĂ?” Aveau şi thei copii, nişte tâmpiţi… dinth-o femeie cahe dohmea cu hochia pe ea lângă băhbatu-său, nici nu se puteau naşte alţii. Eu vheau să nasc copii deştepţi, domnule căpitan.

Ne-am plimbat încet, apoi ne-am dus la un local mic cu grădină, din cartier, pe o străduţă care da în Moşilor. Grădina era aproape pustie, de frica alarmei, chelnerii,

129


plictisiţi, sub becurile albastre de camuflaj. Un lăutar adormit cânta aşezat pe un scaun, la o masă goală, Avant de mourir: exact ce trebuia atmosferei. Am comandat şampanie. Chelnerul s-a uitat la mine atent, examinându-mi obrazul, bastonul agăţat de spătarul scaunului.

— Şampanie, a repetat, şi a şters cu şervetul un colţ de faţă de masă, deşi n-avea motiv să-l şteargă. S-a uitat şi la Liliana, dar cu altă privire: Şi domnişoara? A şters celălalt colţ al feţei de masă.

— Îmi hecomanzi altceva? i-a zâmbit ea.— Aş zice o plachie de crap, carne n-a venit astăzi, şi o

juma’ din vinul casei, Urecheşti. Patronu’ e pe cale să-nchidă localu’. Ştiţi, de avioane.

— Adu şampanie, m-am impacientat.— O sticlă?— Dac-o serveşti la ţoi, dă-ne două ţoiuri cu şampanie. Liliana a început să râdă. Chelnerul s-a uitat iar atent la

mine, şi s-a depărtat cu o lene indescriptibilă. La jumătatea drumului s-a întors şi a revenit la masa noastră.

— Mott. Avem numai şampanie Mott.— Ad-o mai repede.Abia după trei sferturi de oră am reuşit să ciocnim

paharele cu şampanie, de cupe n-a fost vorba. „Le-a luat patronu’ să le depoziteze, să nu se spargă la alarme”, ne-a spus chelnerul, turnându-ne şampania Mott, de altfel bună şi frapată… dar până s-a petrecut şi asta, am fost pe punctul de a adormi şi eu şi Liliana. Lăutarul ciulise urechea la conversaţia cu chelnerul. Îşi mutase, oftând, scaunul lângă masa noastră şi acum ne cânta cu o convingere rău simulată, romanţe despre tei în floare, lămpi ce se sting în aşteptarea unui iubit ce nu mai vine, despărţiri datorate sorţii haine: Liliana se distra grozav. A băut câteva pahare, îi făcea ochi dulci lăutarului, încurajându-l la cântat. Eu am băut puţin, mi se atrăsese atenţia să nu abuzez de alcool. Sprijinită în coate pe

130


masă, uşor plecată înainte, Liliana sorbea şampania ţinând paharul între palme, zâmbindu-mi şi când şi când scuturându-şi pletele castanii. Îmi plăcea că nu se fardează şi nu întrebuinţează colonie. Pielea ei emana o prospeţime firească şi atrăgătoare. Fără să vreau, m-am gândit la un parfum amărui care mă învăluise…: când, unde?

— …La ce te gândeşti?— La nimic. Sau mai bine zis, mă gândeam la viaţă şi la

moarte.— Nu te mai gândi, m-a mângâiat pe mână. Gândeşte-

te la mine. Mehsi penthu şampanie… n-am mai băut şampanie de la nunta mea. Am avut o nuntă de cucoană, să ştii.

— Nu aniversăm marţea trecută?— Aici? s-a strâmbat. Ţi-ah conveni. Nu, domnule,

anivehsahea uhmează. Vhei? A devenit dintr-o dată serioasă. Să nu minţi. Mi-ah păhea hău.

— Vreau. Tonul meu a fost sincer. I s-au luminat ochii. — Cheamă atunci la plată.În timp ce făceam plata, în grădină a intrat un tip, cu o

jachetă de piele. S-a aşezat la o masă şi a bătut cu un cuţit în farfurie. Chelnerul i-a zvârlit peste umăr:

— Ora de închidere, nu mai servim.Omul a bătut din nou. Chelnerul s-a dus la masa lui. Au

vorbit un minut-două, apoi s-a întors, să-mi dea restul.— Nu ştiu ce vrea. Nu vorbeşte româneşte. Parcă-i rus.

Omul se ridicase de la masă şi se apropiase de chelner. — Molea, podaite mi edna bira.30

Un bulgar. L-am privit… unde-l mai văzusem? Omul mi s-a adresat pe un ton extrem de politicos:

— Parlé vu fransé, môssié? Deutsch?— Qti’est-ce-que vous désirez?— Oun bier. Seuleman oun hier. Je boit vit, et je part

vit.

30 Te rog, dă-mi o bere.

131


— Vrea o bere, i-am spus chelnerului. Pleacă imediat. E bulgar.

— Să dea banii, a ezitat chelnerul. Şi să nu stea mult, că de bulgari ne arde nouă acum, i-a aruncat celuilalt, o căutătură spre pantofi. I-am spus tipului cât să dea.

— Blagodarea… mersi, mossié. Tré janti. Bonsoir, madame.

Omul era portarul din dimineaţa sosirii mele la Sofia, îmi aduceam aminte. Dar el nu mă recunoscuse. Portarul care citea Thomas Mann. Sau mă recunoscuse, şi n-a arătat. Am ieşit din grădină, pe când lăutarul, după ce se înclinase până la pământ (polii lăsaţi în palmă îi justificau plecăciunea), se apropia scârţâind din arcuş spre masa noului venit: îi cânta sârba. Afară, i-am spus Lilianei:

— Ţi-e teamă să te duci singură acasă?— Singuhă… de ce singuhă?— Vin după tine, intri la mine. Uite cheia. Te rog.— Ce s-a întâmplat?— Nimic.A dat din umeri şi s-a depărtat. N-a pus întrebări. Făcea

zece minute până acasă. Am trecut pe trotoarul de vizavi, sub un pom. Am aşteptat circa cinci minute, şi mi-am văzut omul ieşind. N-a pornit spre Foişor, ci invers, în sus pe Moşilor. M-am reîntors acasă… habar n-am de ce-i pândisem ieşirea; mi se redeşteptase brusc obişnuinţa, ce căuta omul acesta aici? Parcă-mi era nu ştiu cum că-l aşteptasem să iasă. Ca un filator de rând. Dar posibil ca el să fi venit la rude, în plimbare… venim la români, românii vin la noi, avem rude acolo, aveţi rude aici, tinerelul, veşnic zâmbitor şi cu gesturi de pederast de la hotelul din Sofia, mi-a jucat graţios prin faţa ochilor. El îmi spusese asta. Ei, eu eram în concediu trei luni de zile, cu certificat medical în buzunar, n-au decât să se plimbe ei la noi şi noi la ei, ce-mi mai păsa.

Liliana m-aştepta în salonaş, cu luminile stinse. Sta la fereastra deschisă. Cu tot camuflajul, de cum am intrat

132


pe poartă i-am văzut silueta decupată în cadrul ferestrei: ca să se zgâiască bine şi vecinii, m-am gândit, ce pui de lele mi-e şi căpitanul ăsta, abia scos de sub dărâmăturile unui bloc de trei etaje şi năpustit iar spre viaţă cu o poftă de zile mari. Nu mi-a zis nimic, m-a privit doar pe furiş. Şi-a cules sacul colorat de pe un scaun.

— Te hog şi eu ceva. Să mehgem să stăm la mine. Am urcat la ea. A lăsat „thanspehantele” de camuflaj, a

deschis larg ferestrele, a aprins o lampă mică cu abajur, pe care a pus-o sub un fotoliu. Camera a luat un aspect misterios şi vag romantic. Avea un băruleţ mic, rulant. A adus cafea de la gheaţă, frişcă.

— E de thei zile, dah am băgat-o în hefhigehent când am plecat la Dăhăşti, şi a ţinut. Aşa ţine fhişca şi îngheţata.

Era prima oară când dormeam în patul unei femei o noapte întreagă. I-am spus. S-a zbenguit lângă mine ca un peştişor. Iar mai târziu, cu pleoapele închise, cu părul revărsat pe perină şi întinsă pe cearceaful alb, am simţit-o cum se domoleşte treptat, în scurte convulsii. Respiraţia ei egală m-a făcut să cred că adormise, când i-am auzit vocea înceată:

— La Odette ehai în blocul ăla?Am întors capul spre ea. Nu deschisese ochii. În bătaia

abajurului ascuns sub fotoliu, obrazul ei nemişcat părea aurit în luciul unei zeităţi venind de foarte departe în timp. Nerăspunzând imediat, a deschis ochii şi a întors şi ea capul. A zâmbit.

— Nu eşti obligat să hăspunzi.— Ce ştii, am murmurat.— Ce ştiu şi alţii. Ce ştie şi cahtiehu. Că atunci când a

bombahdat, ehai cu o femeie. Şi eu te-am înthebat dacă femeia eha Odette. Fiindcă se ştie că femeia a muhit.

— Ce ştii tu de Odette? am repetat.

133


— Ohicum, mai multe decât ştie cahtiehu’. Am învăţat la aceeaşi şcoală, eha mai mahe ca mine cu doi ani, dah o cunoştea tot liceul. Le cunoştea, mai phecis.

— De ce: le cunoştea?— Ehau două gemene, Odette eha cea mai mane… mai

mahe cu nişte minute, îţi dai seama. Pe cahe ai cunoscut-o dintre ele?… Ce ai hămas aşa… te doahe dacă vohbesc de asta?

S-a ridicat într-un cot. Continuând să mă privească cu intensitate.

— Iahtă-mă, dah totuşi sunt femeie, dhagul meu. Pot să tac, nici n-aş fi vohbit de ea sau de Mahianka, dah am văzut pe noptieha unde dohmi, fotoghafia ta, dansând cu una din ele… înth-un local, se vedea şi ohchestha.

Da, schimbându-mi haina, îi golisem buzunarele. Cele câteva fleacuri, batista, un briceag şi fotografia dată de şef, într-adevăr le lăsasem pe noptieră: şeful îmi dăduse şi o fotografie în timp ce dansam cu Odette.

— …Cu cahe ehai, cu Odette sau cu Mahianka? De fapt n-o chema Odette. Ea îşi spunea aşa. O chema Olena. Nu mai ţin minte numele de familie: un nume macedonean. Dah ched că ehau tătăhoaice. După ochi se cunoştea. Nişte fetiţe vesele, pline de haz.

Olena-Odette, Marianka: două gemene, Odette avea părul lung – se tunsese scurt la Sofia. Când m-am dus pe 4 aprilie la Odette, avea părul lung sau scurt… nu mai reţineam, ba nu, parcă îl avea lung, dar îmi aduceam aminte cu precizie de asta? Care din ele fusese la Sofia – sau fuseseră amândouă? „Savciuc era ruda mea”, mi se răspunsese când întrebasem dacă i-a fost amant… cine răspunsese astfel: Odette? Cealaltă, Marianka? Toate aceste întrebări probabil mi se citeau în ochi, chiar în semiobscuritate. Liliana şi-a plecat obrazul aproape de al meu. I-am simţit uşorul abur al şampaniei băute la grădină.

— …Ai iubit-o?

134


— Nu.— O plâng c-a muhit. Şi mă bucuh c-ai scăpat tu. Nu

sunt chudă sau insensibilă. Îţi hepet, sunt femeie. Şi ca femeie n-ah thebui să-ţi spun, totuşi îţi spun. Şi a spus atât de încet, încât abia am înţeles ce-mi spune: Mi se pahe c-ai început să mă tulbuhi, domnule căpitan. S-a ghemuit în mine, oftând. Ce mică e lumea… când alehgam phin cuhtea de la Centhală, sau săheam la pas-pas-pasăheâ-la-ihina-histihea, şi eu, şi Odette, şi Mahianka, şi altele, n-aveam de unde să ştiu că peste ani, una din fetiţele de atunci o să moahă sub ochii unui băhbat şi alta o să se culce din dohinţă de dhagoste cu acelaşi băhbat. Şi acum să dohmim, să nu ne mai gândim la nimic. Sau să visăm la un mâine făhă hăzboi, făhă mohţi şi bombahdamente, pe o plajă pustie plină de pescăhuşi, scoici şi alge uscate la soahe. Şi noi doi, thântiţi în nisipul fiehbinte, mână în mână. Tu ca să te bhonzezi şi eu să-mi calmez fhigiditatea.

Mi-a apucat mâna în palma ei îngustă şi catifelată. Târziu, să fi fost unu, poate două, am auzit telefonul sunând jos. L-a auzit şi Liliana şi s-a trezit.

— Lasă-l să sune, i-am liniştit tresărirea.A mai sunat o dată, după vreo jumătate de oră, l-am

auzit şi atunci. Nu dormeam. Nu dormea nici Liliana. — Cine poate să sune la oha asta?— Habar n-am. O atingere.S-a dat jos din pat şi s-a dus în bucătărie. A revenit cu

un pahar cu apă minerală.— Bei?Am băut o înghiţitură: era bună şi rece. Înainte de a ne

culca, Liliana ridicase transperantul la fereastră. Noaptea se colorase cu tenta aceea adâncă pe care o capătă la apropierea zorilor. Nu se auzea un zgomot de afară, decât foşnetul copacilor şi zbaterea transperantului în slabul vânt… ce căutam eu în patul ăsta străin, cu femeia asta

135


străină lângă mine, la urma-urmelor, nu devenisem eu însumi un străin? Nu trebuia să mă mai mir.

Liliana s-a vârât în pat. S-a tot învârtit când pe o parte, când pe alta. Era cald, vântul nu reuşea să destrame înăbuşeala din cameră. Mi-a căutat din nou mâna, de astă dată cu un soi de fereală, am ghicit după ezitarea degetelor.

— Luchezi în sehviciul sechet?— Îţi răspund după terminarea concediului.— Bine. Până atunci ai să luchezi în sehviciul MEU. Şi te

hog să-ţi dai intehesul.Mi-a strâns, fericită, mâna şi a adormit.Dimineaţa, ea s-a dus la judecătoria sectorului galben,

unde copia o „grămadă de pohcăhii”. Pohcăhiile erau sentinţe judecătoreşti la încălcarea ordonanţelor mareşalului; nici zece minute după ce a plecat, a sunat telefonul tot la mine. Era şeful.

— Umbli cam mult, căpitane. Ieri noapte te-am căutat. Nu dormi acasă? Şi după o pauză: Bombardamentele încă continuă. Vino încoace.

Şeful m-a tratat cu ciocolată (murea după ciocolata Suchard) şi-a şters palmele cu o batistă fină, albă, şi a început să se joace cu cuţitaşul de pe birou.

— Trei luni ai să te odihneşti, ceea ce-i mare lucru, a ridicat, ochii de pe cuţitaş, pironindu-mi nodul de la cravată. Nu ţi-e cald cu cravată? Eu pleznesc literalmente. Vreau să afli… asta, în treacăt, că printr-o fentă am trecut tangenţial de fulgerele declanşate de cazul Savciuc.

— Nu mă mai interesează, domnule colonel. Permiteţi-mi, totuşi, să vă raportez regretul de a nu mă putea prezenta în faţa dumneavoastră cu mustaţă. Ca o încheiere, din punct de vedere personal, a cazului de care pomeniţi.

A zâmbit glacial.

136


— Ştii, căpitane, dacă mi-ar fi stat în puteri, în ziua de 4 aprilie i-aş fi îndrumat pe băieţii de la Foggia spre alte zări mai calde, spre Hamburg sau Berlin, unde se cam duc ei de obicei. E bine să ştii că toţi ne-am bucurat aici că ai scăpat teafăr.

— Teafăr, prin eufemism.— Prin ce? Mi-a plăcut, şi-mi place la dumneata că

întrebuinţezi expresii nemilitarizate şi delicate. Mda. Ce ştim de Savciuc, este că se află în mâna nemţilor. Un timp l-au anchetat bulgarii, apoi l-a preluat îţi închipui cine.

— Canaris sau Gestapo.— Se pare că ultimul. Veriga Odette a pierit. Ne-a pierit

şi veriga Heinlein. (Nu se uita la mine.) Heinlein era agent dublu, ne-a făcut multe servicii. Dacă reuşim să-i atragem pe ceilalţi încoace şi să facem un schimb pentru Savciuc, dacă, am spus, Boniş mai poate rămâne la Sofia. Dacă nu… nici nu mă mai gândesc. Ah, avem informaţii că între 13 şi 14, au avut loc întâlniri conspirative între comunişti pe de-o parte, anumiţi ofiţeri, oameni politici vechi şi casa regală, pe de alta. Aştept rapoartele. Poate în timpul liber, a apăsat, vrei să te ocupi.

— Nu.— Păcat, a înălţat din umeri. Este o pistă bună şi de

viitor.— Pentru cine?— Pentru toţi, căpitane. Încărcăm cu lest pozitiv

talgerele balanţei. Fiindcă şandramaua se cam clatină. Trebuie să ştim să-i suportăm dislocarea, cu atú-urile de caro în ambele mâini. Întotdeauna serveşte să ai atú-uri bune în mână.

— Ce-a fost la Saparevo? Unii din cei pe care aţi dori să reuşiţi să-i atrageţi încoace, am impresia că au şi reuşit să fie atraşi.

— Ah, da? E un punct câştigat. Cât despre Saparevo, în împrejurimi era un lagăr. Eram informaţi că Savciuc se află acolo. S-a sosit prea târziu: nu mai era. Învălmăşeala

137


festivităţilor de la Rila a fost inutilă, ne gândeam să profităm de ea, să organizăm un kommando de răpire, în schimb, s-a încercat un atentat împotriva preşedintelui consiliului de regenţă, un buştean s-a prăvălit dintr-un jilip, trei secunde după ce maşina acestuia trecuse pe serpentine… şi germanii au insinuat pe lângă conducător şi regele Mihai, că este o legătură între acţiune şi Savciuc. Heinlein ştia ce se va petrece, ne-a avizat. D-aia te-a dus Boniş la Dunăre cu maşina, şi n-a fost la Rila. Kopplitz în el ţintea… sau poate a vorbit Savciuc… Cât poate să dureze tăria fizică a unui om, căpitane? Maiorul Boniş s-a substituit şefului în dosul biroului, privindu-mă cum mă privise şi în apartamentul lui din grădina legaţiei de la Sofia. Cât? În ce imbroglio fără ieşire fusesem aruncat… să mor dacă mai regretam 4 aprilie. Şi ce era chestia asta cu ofiţeri, oameni politici, comunişti?

— …Să sperăm că n-a vorbit. (Parcă şi Boniş spera asta.) Te-am chemat să te ţin la curent, să-ţi doresc odihnă bine-meritată şi să-ţi prezint pe cineva, care o să te bucure să-l revezi.

A ieşit din birou, iar eu mi-am aprins o ţigară. N-am tras un fum, şi şeful a reapărut cu omul care citea Thomas Mann la hotelul din Sofia. Pe bulgarul de ieri seară. Într-o minunată uniformă militară bulgărească.

— Ţi-l prezint pe domnul maior Blagoerov. Biroul II.Maiorul s-a înclinat. M-am ridicat în picioare.— Anşanté, capitain. Et merci pour ier soar. Oune bier

tré, tré bon.31

…La ce să mă mai mir, să mă mai uluiesc? Îmi venea să latru, să mă sui cu picioarele pe pereţi.

— Ah, aţi fost împreună ieri seară? s-a mirat cu nevinovăţie şeful. D-aia n-ai răspuns la telefon. Domnul maior are treabă la noi, la mesteme. L-am adus pe scara

31 Încântat, căpitane. Şi mulţumesc pentru ieri seara. O bere foarte, foarte bună. (Incorect.)

138


de serviciu, nu s-a supărat. A fost umbra dumitale la Sofia, cot la cot cu maiorul Boniş.

I-a tradus în franţuzeşte ce-mi spunea. Maiorul a dat din cap.

— Ah, Bonisci… tré intelijan.32

— Dânsul ne-a dat informaţia Saparevo, i-a oferit ciocolată şeful.

— Heinlein porté des docouman sour loui. Savé vou ou son ees docouman? Ça nou enteress bocoú33, mi s-a adresat maiorul cu gura plină.

— Et moi aussi, m-am înclinat… mais il faut les chercher avec patience, puisque Heinlein est bien mort.34

Am onoare.Ne-am strâns toţi trei cu putere mâinile, ca într-un final

de operetă, îmi făcea impresia.— Jelaia Vi zdrave i priiatna pocivka! m-a bătut pe umăr

maiorul Blagoerov. C’est a dir, santé et bon loazirr!35

Am ieşit cu cicatricele de pe obraz atâta de înflăcărate, încât soldatul de la poartă m-a salutat ca pe un general.

Pe 25 după-masa, am plecat la Elvira. Liliana m-a condus la gară. După ce m-am suit în tren, am ieşit la o fereastră pe coridor.

— Îmi schii?— Am să-ţi schiu.— La schisohile mele ai să hăspunzi? (Îi lăsasem

adresa.)— Am să.A rămas sub vagon, strângându-şi umerii goi cu

palmele. Luasem un tren fără prea multă aglomeraţie, peroanele erau cu lume, dar nu la modul exagerat. În

32 Ah, Boniş… foarte inteligent. (Idem.)33 Heinlein avea documente la el. Ştiţi unde sunt documentele? Ne interesează mult. (incorect.)34 Şi pe mine. Dar trebuie căutate cu răbdare, odată ce Heinlein este cât se poate de mort.35 Adică, sănătate şi petrecere frumoasă! (Incorect.)

139


schimb, enorm de mulţi soldaţi şi civili tropăiau pe acoperişurile vagoanelor. La pornirea trenului, ea a făcut câţiva paşi după vagon. Dintr-o dată ochii i-au devenii mari şi speriaţi.

— …Să nu mă uiţi!Până la Ploieşti am rămas singur. Dar şi după Ploieşti,

doar două persoane au intrat în compartiment. Curând, treptele succesive ale barajului de baloane din jurul oraşului cu miros de petrol nu s-au mai văzut, dealurile, sondele mi-au furat privirea şi, în fund, albastre, contururile munţilor spre care mă duceam din tot sufletul. A rividerci, comandante. Da, Odette, Olena, Marianka sau cine oi fi fost, A rividerci. A rividerci, Liliana: să fii sigură că am să-ţi schiu şi n-am să te uit.

La căderea serii, pe peronul gării triste şi pustii din Poiana-Ţapului, Costelo s-a repezit la mine.

— Mama n-are dreptate, mi-a spus cu curaj, luându-mi valiza. După înfăţişare, nu bomba te-a trăsnit, ci tu te-ai luptat cu ea, Toni.

Şi s-a plecat să mă sărute: mă depăşea cu un cap, pramatia.

140


12

10 iulie

Mă simt excepţional la Elvira şi Valentin: una dolce famiglia, cum citeşti prin romanele italieneşti din secolul al XIX-lea. Mănâncă toţi împreună, la ore fixe, îşi văd de treburi fiecare în parte, dar şi despărţiţi, ai senzaţia că tot împreună sunt, legaţi prin nu ştiu ce antene, fire invizibile. I-am spus Elvirei. N-a părut mirată.

— Şi nu e bine aşa? Noi trei de fapt suntem societatea, ce ne pasă de alţii? Oamenii au devenit răi, invidioşi, n-ai văzut ce priviri au căpătat? Şi eu, şi Valentin încercăm să ne distanţăm. Sperăm ca şi Costelo să se distanţeze.

Au destul de rare apropieri cu oamenii de cealaltă parte a Zamorei, locuind propriu-zis în Poiana. Dimineţile soră-mea şi le petrecea la Sinaia, împreună cu bărbatu-său. Valentin fusese intern la Braşov, la Şaguna, venea doar sâmbetele acasă. Poiana-Ţapului nu e frecventată decât de Crăciun şi Paşte, pentru lumânările ce trebuie aprinse pentru morţi, şi la aprovizionarea cu anumite cilimente, ulei, zahăr, făină; dar şi pe acestea le aduc de la Sinaia. Pe întâi, Elvira a intrat în vacanţă, Valentin n-are concediu decât în septembrie, nu se ştie nici atunci dacă-l va căpăta. Întreprinderile „Costinescu” unde lucrează ca inginer, produc cu o serie de secţii pentru nemţi şi front. El conduce una din aceste secţii, militarizată: acumularea comenzilor nu permite decât scurte „permisii” de două-trei zile, şi astea acordate mai mult muncitorilor, ca să nu

141


saboteze producţia şi să le mai închidă gura la revendicări.

— …O iluzie să se creadă că păziţi de puşti şi uniforme, or să dea un randament sporit. Sunt obosiţi şi dezgustaţi, plătiţi prost, îndârjiţi. Baremi cei de aici mai au o pasăre prin curte, câţiva pomi fructiferi, o grădină cu zarzavat. Cei de la oraş rămân la discreţia raţionalizărilor şi a speculei. Cum să muncească şi pentru ce să muncească?

Valentin, deşi inclus famigliei, are o viaţă a lui proprie, tolerată de Elvira, care este şeful incontestabil al clanului. Îi place să hoinărească de unul singur, să adune bureţi şi ciuperci pe care să le pregătească cu mâna lui. Duminicile bricolează, repară şi ce e şi ce nu e de reparat prin casă. Îl vezi sau auzi ba ciocănind pe acoperiş, ba zdrăngănind în dosul casei. Pictează uneori, peisaje futuriste, cu mult galben şi verde. Se enervează rar, e de temperament egal şi echilibrat, iar când se enervează, spune printre dinţi:

— Elvira (sau Costelo) m-am enervat. Mă duc să mă culc.

Ceea ce şi face. Costelo îi seamănă, în pornirile spre singurătate. Ca înfăţişare, mai ales la ochi şi gură, este Elvira. Ca suflet, este Valentin: je m’en fiche-ist, cu porniri lipsite de echivocuri. De fapt asta-i şi caracteristica soră-mi, dar ea se arată mai romanţioasă ca vederi, din alte puncte de considerare e uscată. (Pe timpul şederii la ea, am constatat că uscăciunea aceasta se păstrează în aparenţă. Ca orice femeie deşteaptă, profesând o meserie şi câştigându-şi banii proprii, trebuie să se considere şi superioară faţă de alte semene rămase la alăptat de copii şi la spălatul cratiţelor; şi-i place să spună despre ea, pe un ton dispreţuitor, că şi-a trăit traiul şi şi-a mâncat mălaiul. Cât despre asta… am mai spus-o: mers de regină şi nişte ochi ce cu optsprezece ani în urmă îl făcuseră cât p-aci să-şi abandoneze studiile la politehnică pe bravul Valentin.) Costelo are aceiaşi ochi mângâioşi,

142


catifelaţi, de fiinţă oropsită. Altfel, te priveşte de la înălţimea de un metru optzeci şi doi cu ochii ăştia de fată bătută pe nedrept, bombând un piept muşchiulos şi arătând umeri ţepeni, destul de agresivi. Camera lui, deasupra verandei, transformată dintr-un fel de foişor, are toate mărcile de cuţite şi bricege înfipte în grinzile de susţinere, poze şi afişe: Joe Louis, Toma Aurel, Max Schmelling (în uniformă de paraşutist, pregătit să fie lansat în insula Creta) faimoasa şi plina de carne Mae West, Viviane Romance trăgându-şi ciorapii negri, finlandezul Nurmi, cai de curse şi sumedenie de caricaturi de Dubout, cu sobe cu burlane cârpite sau legate între ele, şi nu cap la cap, alături de femei mustăcioase, saşii şi cu mamele uriaşe, sub care se adăpostesc domni bărboşi la fel de saşii, dar înspăimântaţi. Un perete întreg e plin cu fotografiile de amator ale unei fete urâţele, pistruiată şi cu cozi, râzând din dinţi de şoricel în prea multul soare. Fiecare fotografie are o dată sau o floare uscată lipită sub ea. De când am venit, de cel puţin trei sau patru ori Costelo a încălecat pe bicicletă şi s-a făcut nevăzut. A revenit pe seară, tăcut şi preocupat, mâncând însă cu o poftă nebună tot ce întâlnea din priviri pe masă.

— Ce te-a mai înfometat şi bacalaureatul, i-a spus ultima oară Valentin, pe un ton ironic.

— Grozav, şi-a umplut Costelo gura cu o întreagă felie de pâine cu unt, nedând nicio atenţie tonului. Mai e lapte?

— Pe unde te duci nu se gândeşte nimeni să te şi hrănească? Te ţin nemâncat?

— Sunt Kneipp-işti, maestre, s-a ridicat de la masă. Cură de apă rece şi pâine prăjită. Hai să ne plimbăm spre Buşteni, Toni. A ieşit luna.

— Lasă-l pe Toni să-şi termine cafeaua, şi Costelo a ieşit, fluierând.

— …Are o prietenă la Braşov. La ea se duce. O prietenă, colegă cu el, a adăogat repede soră-mea, ca nu

143


cumva să cred cine ştie ce. Au dat bacalaureatul împreună.

— Nu-i cam obositor? La dus, în fine, are Timişul, dar la întors trebuie să-l suie, şi nu e o jucărie cu bicicleta.

— Se descurcă el, n-avea grijă, şi-a aprins o ţigară cumnatu-meu. Mă-ntreb, totuşi, chiar nu mănâncă nimic acolo?… I-ai văzut fotografia, în cameră la Costelo, mi s-a adresat Martha. Costelo mi-a spus că are optzeci şi şapte de pistrui pe obraz: i-a numărat. Primăvara sunt mai mulţi, dar „nu-i poate număra, că e intern”. Le face socoteala doar în vacanţa de vară, când are timp liber.

— Ia lăsaţi-mi băiatul în pace, a zâmbit soră-mea. Ochii i s-au muiat într-o tandreţe de nedescris. Costelo îndrăgostit, a spus în şoaptă. Nu-mi vine să cred că a ajuns şi la vârsta asta… şi dacă nu intră în toamnă la facultate? i s-a schimbat brusc tonul, s-a înfiorat. Îl ia la armată, acum, vă daţi seama?

— La ce vrea să dea?— La medicina veterinară. Ce i-o fi venit? Nu putem să-i

scoatem din cap chestia asta. E drept că e mare iubitor de animale, o să ai ocazia să vezi… toate pisicile şi câinii vagabonzi îi aduce acasă, înseamnă însă să te faci şi medic veterinar pentru că îţi plac animalele? Nu ştiu ce să spun, nici nu vreau să-l influenţez.

— Nu-l influenţa, a zis Valentin. Dacă asta doreşte, asta să şi facă. Un medic veterinar, iubind animalele, e de o mie de ori mai folositor decât un medic uman, nepăsător faţă de oameni. Este o meserie ca oricare alta. Doar să şi-o dorească din tot sufletul. Ca să nu regrete mai târziu că se-nvârte fără rost prin viaţă. Ai terminat râşniţa?

— Dacă nu intră? şi-a repetat Elvira preocuparea, nelăsându-mă să răspund întrebării lui Valentin. Trebuie să-i facem rost de nişte pile… pe cine cunosc eu la minister?

— Frumos, doamnă profesoară. Valentin a stins ţigara şi şi-a încrucişat braţele la piept. Frumos şi educativ. Nu

144


m-aşteptam tocmai din partea ta: intransigentă la note, la proptele, la dragoste.

Elvira a roşit, cred pentru ultimul cuvânt.— În timpuri anormale, procedee anormale, a spus cu

semeţie, să-şi ascundă tulburarea. N-am chef să-l vad pe front. E singurul meu copil.

— Să mai facem unul cât e Toni la noi, să fie martor că cel puţin ăsta e şi al meu, nu numai al tău.

— Nu fi idiot.Valentin se ridicase în picioare. S-a dus la ea, i-a luat

capul între palme. Ea s-a zbătut, s-a ferit, dar el tot a sărutat-o.

— …Şi dac-ai s-auzi prin vecini că soţia domnului inginer este o scorpie şi umblă cu tot felul de învârteli, să nu plângi, Toni: e purul adevăr. Sunt un soţ nenorocit, orfan de copii.

— Să mor de nu eşti idiot.Dar râdea, îmbujorată. Şi m-am emoţionat: ea, Toni şi

Costelo, care se plimba sub clar de lună după vizita făcută fetei din Braşov, erau nişte fiinţe minunate.

— Ai terminat-o? mi-a spus Valentin, după ce soră-mea ieşise cu resturile de pe masă.

— Am terminat-o. O încercăm mâine.— O încerci, ce: s-o încercăm. Mă descurc perfect cu

motocicleta.Terminasem Citroën-ul, de dimineaţă. (Asta se

petrecea pe 5 iulie, când primisem şi scrisoarea Lilianei.) M-apucasem de el cu o săptămână în urmă. Citroën-ul era model 1935, cu motor bun însă, mă pricep la motoare. În ’41, Valentin îl „sabordase”, după expresia lui, să nu-i fie rechiziţionat; blocase cutia cu viteze, îi demontase roţile şi una din uşi. Nici când o ţinea întreagă, n-o folosea decât pentru plimbări urgente sau ocazionale: la mare, în alt loc unde-şi petreceau ei concediul înainte de război. Cel mai adesea se duceau cu maşina la părinţii lui, în Turnu Severin. În 1937 îi murise şi mama (tatăl murise cu

145


un an înainte) aşa că nici acolo nu s-au mai dus. Obişnuit, el folosea motocicleta, un moto-Guzzi rezistent, cu consum redus de benzină. Cu ea se ducea şi la serviciu.

— În fond aţi fi putut să vă duceţi, tu şi Elvira, cu maşina la Sinaia, odată ce lucraţi în acelaşi oraş.

— Elvira se duce cu trenul, are abonament gratuit. O cursă Predeal-Câmpina, orar foarte convenabil. Maşina ne mai poate lăsa în pană şi ea ţine să nu întârzie la şcoală. Nu te oboseşti prea mult reparând rabla? De fapt… ţi-am propus s-o repari ca… (o extrem de scurtă şovăire) ca să te poţi mişca civilizat, cu bicicleta sau cu motocicleta nu ştiu dacă te avantajează.

Se referea la şold şi la picioare, drăguţ băiat.— M-am uitat la Citroën – e perfect. O să m-ajute şi

Costelo.— Îţi trimit eu un mecanic de la noi. Cum faci cu

permisul, maşina e scoasă de trei ani din circuit.— No problem. S-o fac gata, şi-i scoatem şi permis.

Mulţumesc, Valentin, Vă mulţumesc la toţi.— N-ai de ce. Să nu-ţi rupi a doua oară gâtul sau

picioarele cu ea, că doctorii de pe aici nu sunt ca la Bucureşti.

— Costelo ştie să conducă?— Ştie, dar nu-l interesează. Bicicleta e sport, spune.

Dai din picioare, te agiţi, rulezi. În automobil nu depui efort, iar motocicleta e automobil fără geamuri, viteză cu roata-n fund. Foarte bine. Cât e elev de liceu, de nasul lui este o bicicletă; student, o să umble şi cu motocicleta. Toate la timpul lor. Ştii că eu şi Elvira suntem destul de îndestulaţi, Toni. Totuşi, nu vrem să ne creştem băiatul ca pe un fecior de bani gata. Nici el nu vrea. Mai bine zis cred că Martha nu vrea, tatăl ei este maistru mecanic la IAR, la avioane şi ca băiatul să se ducă s-o vază, preferă să vină asudat, pe bicicletă. E Braşovul oraş mare dar e provincie, iar strada Marthei, tot din porţi, din ţaţe şi din

146


cleveteli e formată, cleveteli ca oriunde în lumea asta mare.

…M-a ajutat Costelo, a venit şi mecanicul din Sinaia, şi am pus Citroën-ul iar pe roatele dosite de stăpân. Săptămâna în care lucrasem la el a fost o săptămână de reale satisfacţii, repet: mă îndeletniceam şi eu cu ceva. Magazia din fundul curţii unde se afla maşina are trasă lumină electrică. M-am dus cu Valentin la ea. A cercetat automobilul în cunoscător.

— O să meargă.— Da… nici ca „Blue-Bird-ul” lui Campbell, fiindcă

maşina ta nu e „Blue-Bird”, iar eu nu sunt Campbell. O s-o folosesc între.

— …Ai curaj să te sui în ea?Costelo apăruse în uşa magaziei, cu mâinile vârâte în

buzunarele pantalonilor de pânză albastră. Mesteca un fir de iarbă.

— De terminat o terminarăm, problema e ce curaj îţi trebuie să apeşi şi pe accelerator? Ştiu că numai aşa porneşte.

— Gata cu luna? i-a spus taică-său.— A intrat în nori. E şi o aură în jurul ei, de n-ar ploua

mâine.— Faci iar un tur de orizont?— Ne ducem câţiva colegi pe Tâmpa, a continuat

Costelo să mestece firul de iarbă.— De ce tocmai pe Tâmpa, a insistat Valentin şi mi-a

dat cu cotul.— Fără semne ascunse, maestre. Ne suim pe Tâmpa,

fiindcă probabil ne-am gândit că este o ascensiune tâmpită. Auzi, tată…

— Strigă tare, să auză şi maică-ta din casă, ea zice că eşti numai copilul ei.

— Auzi, TAT-A-A-A, s-a conformat Costelo, de-au zbârnâit pereţii magaziei.

La una din ferestrele casei a apărut silueta Elvirei.

147


— De ce ţipi aşa, Costelo?— E bucuros să ştie că nu ţi l-ai făcut singură, a

răspuns Valentin în locul lui, iar Elvira a dispărut imediat.Costelo a zâmbit, i-au lucit dinţii pe întunericul din

curte.— Hai să ne facem comunişti, tată! Domnul Papuşec

spune că viitorul e al comunismului, poţi să-i şi simţi mirosul, dacă ai nas bun. Îi spunem, adică îi spui tu, doar eşti cap de familie: „Domnule Papuşec, uită-te bine la noi, ne-am făcut comunişti şi am venit să discutăm cu dumneata despre asta. Să ne faci teorie, domnule Papuşec, fiindcă, cum îi spui dumneata mereu băiatului meu şi al mamei sale, Elvira, sora domnului căpitan Toni, adus de la Bucureşti deoarece a dus-o prost cu avioanele, că: teoria fără praxă e ca roata fără axă, bine zis, nu-i aşa, noi vrem să aflăm cam cum este cu chestia asta.”

— Şterge-o. Are dreptate mama, cu obrăznicia.— Cine e domnul Papuşec? l-am întrebat pe cumnatu-

meu.— Tatăl Marthei.Pe Martha am cunoscut-o peste trei zile, în timp ce mă

pregăteam să mă duc la Bucureşti, să scot permisul Ciroën-ului. Eram singur acasă, Elvira plecase la Sinaia, Valentin aşijderea, Costelo, cu bicicleta. Deschideam poarta pentru maşină, când am văzut apropiindu-se repede pe drum o fată. Venea direct spre casă, cu puloverul înfăşurat în jurul mijlocului, în pantaloni şi bluză cadrilată, cu o tichie roşie pe vârful părului roşcovan, împletit în două cozi. În picioarele goale purta espadrile cu talpă de sfoară. Era foarte pistruiată: fata urâţică din fotografiile lipite pe pereţii camerei lui Costelo, Martha.

— Bună ziua, mi-a spus zâmbind prietenos. Dumneavoastră sunteţi unchiul lui Costelo… mi-a vorbit. Costelo nu-i acasă? Eu sunt Martha Papuşec.

— Costelo a plecat cu bicicleta. Cred spre dumneata.— De mult?

148


— Cam de o oră.— Ah, doamne, a făcut un gest plictisit. Eu vin încoace

şi el vine la mine… şi ne-nţelesesem. Dacă mă-ntorc la Braşov, exact când ajung eu acasă, ajunge el iar aici.

— Ei, nici chiar aşa. O să te aştepte, duduie. M-am gândit o clipă. Cât e ceasul la dumneata?

— 9 şi jumătate.Cu maşina, într-o jumătate, maximum trei-sferturi de

oră, o puteam întoarce la Braşov, Costelo tot o să stea acolo cam tot atât, la ora asta nici nu sosise.

— Suie-te, i-am deschis portiera din faţă.— Să mă duceţi unde, m-a privit mirată.— La Braşov.— Zău? Faceţi asta pentru mine? s-a bucurat. Nu de

zahăr sunteţi… de zahăr-candel, că ţine mai mult! A sărit în maşină ca o veveriţă. Până la Predeal n-am prea vorbit. La Azuga am fost opriţi la control, dar Buştenii îmi daseră o hârtie provizorie, până la eliberarea permisului.

— …E maşina lu’ domnu inginer, o cunosc, mi-a spus plotonierul care se ocupa cu treburile astea… parcă noi nu ştim de ce n-a ieşit până acum din garaj. Mi-a făcut cu ochiul. O reînnoiţi dumneavoastră, domnule căpitan? Frontu’? mi-a arătat din degete cu dezinvoltură, obrazul lui.

— Bombardamentul de aviaţie.— N-aş fi crezut, a dat din cap impresionat. Noi le

auzim zumzetul când vin spre Braşov… mă credeţi că auzim şi antiaeriana de la Ploieşti? spunea cabanieru’ şi ăi de la meteorologia de pe Omu’ că le şi văd. Acu’ să-mi iertaţi, da’ nu vă faceţi sânge rău, sunteţi tânăr… şi un bărbat, ştiţi, poate să fie un pic mai frumos ca dracu’. De alta are el nevoie, şi nu-i mai trebe nimica, poa’ să-l facă harcea-parcea toate avioanele din lume.

Mi-a limitat din cele două degete arătătoare ale mâinilor pe marginea mesei de lângă el, de ce alta are nevoie un bărbat, chiar făcut harcea-parcea de avioane…

149


idiotul. Totuşi, la controlul de la ieşirea din Azuga, mi-am amintit de precizarea plotonierului: sergentul care se uitase la hârtia provizorie, îmi cercetase obrazul şi se uitase apoi cu o sprânceană ridicată, la carnetul elevei Martha Papuşec.

— Liberi.Am zâmbit, ambreind. Am continuat să zâmbesc.— De ce zâmbiţi?Fata se uita contrariată la mine, cu palmele vârâte între

pulpele subţiri.— Prostul râde de ce-şi aminteşte, duduie.— …Şi ce vă amintiţi? Că militarul de la Azuga s-a uitat

pătrat la mine?— S-a uitat pătrat la mine, nu la dumneata.A tăcut. Am privit-o pe furiş. Din profil, obrazul ei urâţel

şi pistruiat avea totuşi o dulceaţă şi ceva îndrăzneţ, poate îi da aerul ăsta nasul în vânt şi tichia roşie aruncată pe ceafă. S-a întors la mine şi a pufnit în râs.

— Dumneata de ce râzi?— Ca o proastă, tot de ce-şi amintesc proastele! Eu

călătoresc excepţional, fără bătăi de cap, şi Costelo pedalează, pedalează… acum stă de vorbă cu mama, dac-a ajuns, şi cum ştiu că la mama vine el de obicei, mă umflă râsu’. Să nu-i spuneţi ce v-am zis, m-a privit muşcându-şi buzele, că intră într-una din crizele lui de demnitate, şi-mi strică vacanţa.

Până la Braşov, am tăcut amândoi. Pe pantele Timişului, Citroën-ul patina cu 80 pe oră. La un moment dat, Martha mi-a arătat pe geam:

— Uitaţi, i-au scos pe aviatorii americani şi engleji la soare.

Într-o livadă, aproape de rambleul căii ferate, grămadă de busturi despuiate stau trântite în iarba necosită, jucau cărţi pe pleduri, fumau; soldaţii care-i păzeau, retraşi mai la o parte, stau şi ei în iarbă, cu puştile între genunchi sau se plimbau pe rambleu. Băieţii arătau graşi şi frumoşi…

150


care din ei îmi aruncase bomba în cap sau cel care mi-o aruncase se-napoiase teafăr, mestecând chewing şi aşteptând zborul următor, să arunce altui neghiob în cap o bombă cenuşie de două mii de kilograme cu o stea albă pictată pe ea. Sau cu un Mickey-Mouse. Sau cu un trifoi cu patru foi.

— …Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama.Ca şi cum mi-ar fi ghicit ghidul, Martha Papuşec se

făcuse roşie.— Costelo mi-a spus că americanii v-au bombardat: a

adăogat încet.— N-au venit special pentru mine – sau „numai” pentru

mine, l-ar fi costat enorm escapada. Dar poţi să ştii. Nimeni nu ştie nimic, spuneau unii dintre filosofii greci.

— Socrate, de exemplu. Sunteţi un tip tare. Costelo n-a minţit.

…Ce i-o fi spus Costelo? Nu mi-am bătut mintea să şi aflu. În Braşov, ea sta pe o stradă care urca drumul spre Poiana, din dreptul Bisericii Negre. O maşină s-ar fi angajat pe ea cu greutate.

— Opriţi aici.S-a dat jos.— Nu veniţi cu mine? Haideţi, un minut. Nimeni din

casă nu mănâncă din dulceaţa făcută de mama, baremi să-i faceţi dumneavoastră bucuria.

Am urcat împreună străduţa bolovănoasă, cu locuinţe mici, năpădite de verdeaţă: o uliţă veche, în care soarele arunca pete de lumină şi melancolia vremurilor dispărute. La ultima casă, Martha Papuşec a scos un mic chiţăit.

— N-a plecat, uitaţi-i bicicleta!A împins poarta şi a fugit spre casa ce răsărea dintre

flori şi arbuşti tufăriţi: o casă galbenă, cu pridvor de lemn şi acoperiş de ţiglă înverzită. Rezemată de scara de piatră plină de ghivece cu muşcate şi busuioc se afla Peugeot-ul lui Costelo. Fata a sărit treptele câte două.

— M-am întors, Costelo!

151


A dispărut în casă. Am rămas la poartă şi m-am uitat jur-prejur. Simpatic, aici. Câţiva stupi, îngrijiţi şi sistematici, se aliniau în fundul curţii. Albinele bâzâiau printre flori, mirosea a iarbă udă. Costelo a apărut în pridvorul cu geamuri.

— Păi ce faci, Toni? Nu intri?— Ţi-am adus-o cu maşina familiei… şi ştiu şi eu?

Trebuie să ajung la Ploieşti pentru permis, să mă şi întorc. — Şi n-ai timp? Lasă mofturile.M-am uitat la ceas: nu era încă 11, de dormit tot aş fi

dormit în Bucureşti, dacă nu terminam până la 5 după amiaza treaba… mă şi gândisem să rezolv prin Bucureşti permisul maşinii, indiferent de numărul ei. Costelo m-a apucat de braţ.

— Mersi, bătrâne. Asta se cheamă camaraderie. Când mă-ntorc de aici, rad velocipedul în cârcă şi merg pe blat până la Predeal cu vreun mărfar, dar uneori am şansa să mă oprească tocmai la Comarnic. Se mai întâmplă şi d-astea, ce, crezi că viaţa-i pardosită doar cu unt şi pricomigdale? Adică, tu ştii. Mă gândeam să plec să-mi caut mărfarul de ocazie… dar acum o să-l caut mai pe-nserat. Şi pe un ton scăzut: Nu-i neapărat nevoie să-i spui săru-mâna lu’ madam Papuşec, dacă-i spui, totuşi, îi face plăcere.

Şi m-a împins în casă. În odaia în care am intrat, era umbră şi linişte. O pendulă veche ticăia pe un perete, înconjurată de farfurii la fel de vechi, de faianţă albastră. O femeie slabă, semănând leit cu Martha, la pistrui, nas, ochi şi păr, mi-a ieşit în întâmpinare, desprinsă de un bufet de stejar masiv, cu uşile pictate.

— Bine aţi venit la noi. Luaţi loc.I-am sărutat mâna. Madam Papuşec a fremătat ca o

fetiţă. Să fi avut vârsta Elvirei, cu un an sau doi mai mare. Era mai trecută, aşa cum o s-arate Martha peste ani. Simplu, dar corect îmbrăcată, cu un aspect trist şi vetust în înfăţişare.

152


— …Martha, serveşte pe domnul căpitan. Vreţi un pahar cu vin?

— Sunt cu maşina, doamnă.— Doamna Papuşec are nişte idei teribile despre

educaţie, a spus cu seriozitate Costelo, dar îi tremurau nările. A fost instructoare la o grădiniţă de copii, au dat-o afară legionarii.

— Ah, mă înnebuneşte nepotul ăsta al dumneavoastră, a zâmbit un pic constrâns doamna Papuşec. Să nu mai vorbim.

— De ce v-au dat afară, m-am interesat într-o doară.— Să nu mai vorbim, domnule căpitan, a repetat şi a

luat tava cu dulceaţă din mâna Marthei care tocmai intra în cameră.

— De nuci verzi, a clipit Costelo. Delicioasă. Dulceaţa, nu de ce au dat-o afară legionarii pe doamna Papuşec de la grădiniţă.

Martha a pufnit în râs. Madam Papuşec l-a ameninţat cu o privire plină de simpatie. Costelo a încălecat scaunul de sub pendulă şi s-a uitat cum mănânc. Dulceaţa nu era rea deloc. Am mai stat vreo zece minute şi am plecat. Martha şi Costelo m-au dus până la maşină.

— De ce au dat-o legionarii afară pe mama dumitale? Se putea întoarce, acum nu mai sunt legionarii la putere.

— Din cauza lui tata. — Pe el nu l-au dat afară?— A stat câteva luni închis, dar a venit războiul şi

aveau nevoie de el la fabrica de avioane. E cel mai bun de acolo.

M-am gândit pe drum la prietena lui Costelo şi la familia ei… Elvira şi Valentin i-or fi cunoscând? N-o prea vedeam eu pe Elvira, printre farfuriile şi dulceaţa de nuci verzi a doamnei Papuşec; pe Valentin cred că l-ar fi interesat stupii şi cum de înfloreşte busuiocul în ghivece… că tatăl fetei cu care-şi pierdea timpul Costelo era doar un simplu maistru de fabrică de precizie, mă-ndoiesc să-l

153


preocupe sau irite în vreun fel: şi tatăl lui fusese un simplu vaporean, comandând un vaporaş de pasageri făcând cursa Severin-Orşova. Din acest punct de vedere, nici Elvira n-avea de zis nimic. Dar atmosfera de harababură studiată din casa soră-mi se bătea cap în cap cu atitudinea domestică şi tradiţionalistă a casei Papuşec. Am zâmbit în gând, fiindcă gândisem la „casa Papuşec”, cum aş fi gândit la un anumit tip de „casă”, conţinând în ea şi-n cei care o locuiau, germenul de inspiraţie pentru scrierea unui roman. (Costelo îi spunea uneori Marthei: Păpuşica; întors la Poiana-Ţapului mi-a declarat că nu-i spune aşa fiindcă e chiar păpuşică, ci din pricina numelui de familie, Papuşec-Păpuşica.)

Nu m-am mai oprit în Ploieşti, am gonit direct spre Bucureşti. O să-i cer şefului să mă servească MStM-ul cu permisul. Nu se putea să mă refuze. Iar dacă o să fie nevoie de schimbatul numărului cu unul de Bucureşti, îl schimb, Valentin n-avea de ce face obiecţii, îi era tot una, nu voia să întrebuinţeze Citroën-ul. Poate şi scrisoarea Lilianei să mă fi îndemnat la asta. O scrisoare destul de ciudată… întâia de acest fel pe care o primeam:

„Mă ţin de cuvânt şi-ţi scriu, nu ştiu dacă o să am hârtie suficientă pentru toate gândurile pe care vreau să ţi le adresez. Poate ai să-ţi spui că sunt cam sărită de pe linie, sau că dimpotrivă stau bine fixată pe linia mea. Să mă explic. Am făcut dragoste cu tine aproape fără să te cunosc. Când o femeie procedează aşa, orice bărbat este normal să gândească că o astfel de comportare nu poate fi decât a unei fiinţe foarte uşurele în concepţii şi apucături. Sau al unei isterice, al unei sexomane. Primul aspect al problemei. Când o femeie face dragoste cu un bărbat, fără să-l cunoască, înseamnă iarăşi că o face cu un scop: e singură, e dezamăgită, are nevoie de ocrotire, de stimulent. Al doilea aspect al problemei. Nu eram nici singură, nici dezamăgită şi nici nu tânjeam după stimulent sau ocrotire… ah, ţi-am spus că DEMULT voiam

154


să fac dragoste cu tine. Da. E adevărat, that’s true, captain. Una e să «vrei», orice femeie, orice bărbat are când şi când asemenea gânduri, văzând un om de dorit sau o femelă atrăgătoare. (Deie Domnul ca onor cenzura să citească bine-dispusă confesiunile mele, am şi un cunoscut acolo, poate îi cade lui în mână, aşa că sper să mă poţi citi şi tu BAREMI gramatical, fără rânduri scoase.) Dar alta e să doreşti sufleteşte un bărbat. Făcând abstracţie de cuvinte frumoase, de mângâieri sau de pat. Înţelegi ce vreau să spun? Fiindcă tot ce urmează de aici înainte nu mai este o scrisoare, ci o înşiruire de gânduri şi mărturisiri care mă uluiesc şi pe mine, nu mă sfiesc s-o spun, să-ţi spun.. Ce ţi-a venit să mă primeşti cu molanul de la nea Teniţă, în seara aceea, căpitane? N-a fost frumos din partea ta. Trebuia să spui «Du-te, fata neichii, şi lasă-mă naibii în pace». Să zicem că m-aş fi dus şi te-aş fi lăsat: aş fi fost mai mulţumită, sper c-ai fi fost şi tu. Aşa, acum fac fel şi fel de presupuneri pe care nu mai ştiu să le rezolv nicicum. Mi-e ruşine şi de mine, şi de tine…Îţi sunt eu oare partenerul ideal, voi reuşi să-ţi fiu…? Nu ca în cuplul Merle Oberon-Laurence Olivier, astea-s doar în filme, şi mie, ca să fiu sinceră, nu-mi prea place cinema-ul raportat la viaţă, dau cezarului ce este al cezarului. Nu-ţi vorbesc, adică îţi scriu, ca o fată mare. Statutul ăsta juridic l-am abandonat cam de multişor, ceea ce din punct de vedere feminin este un mare câştig al sexului nostru, conform acelui principiu pe care îl toceam cu ferocitate la dreptul roman, (pe atunci, zău, eram fată mare) – SUI MANCIPII ESSE, a fi propriul său stăpân.”

…Ce mai erau şi prostiile astea? De ce or fi trebuind femeile să complice atâta toate, când în fond ele sunt cât se poate de simple? Un pic ruşinat ar fi trebuit să mă simt eu, faţă de Liliana; ea realizase, însă, de ce mă întorsesem întâia oară acasă, şi nu se arătase jignită. Nu făcea, din exaltare, o dramă într-un pahar cu apă… dar nici pe prinţul şarmant nu-l întâlnise în persoana mea, ca

155


să-mi lanseze acest apel patetic şi tânguitor. În jur de 3 ajungeam în Bucureşti. Ploieşti-oraşul îl făcusem cu 100 la bord. Începuse să mă doară şoldul, stasem cam mult înţepenit pe loc. M-am dus direct la MStM, ştiam că serviciul durează până la 4, oficial, oricât, neoficial.

Şeful fusese înlocuit – asta era bună! Şeful îşi luase frumuşel chipiul şi trenciul englezesc agăţate de cuierul din colţul biroului, pusese ordine în hârtiile în care se putea pune ordine, celelalte hârtii în care nu se putea pune ordine bănuiesc că le distrusese sau le luase cu el. (Procedeele întrebuinţate de Joseph Fouché n-aveau de ce să fie trecute cu vederea chiar şi după aproape un secol şi jumătate de la practicarea lor.) Dar etajul unde lucram noi era la fel de somnolent ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am vrut să mă duc la cei de la transporturi, să mă servească ei, cunoşteam un locotenent foarte amabil şi serviabil; schimbarea şefului nu presupunea şi o schimbare a cutumelor: nu coborâsem etajul, când am fost rechemat să urc. Şeful cel nou mă chema la el. I se raportase că eram în clădire. La intrarea mea în birou, înlocuitorul fuma, cu ochii aţintiţi la uşa pe care am intrat. Între cel care venise şi cel care plecase, mai bine mă împăcam cu ultimul; lucrasem un timp şi cu primul, la cifru… un om tăcut şi prea personal. Crucea Mihai Viteazul îi lucea discret pe unul din piepţii vestonului de o tăietură de asemenea prea personală. S-a ridicat şi mi-a întins mâna.

— Ne-ntâlnim mereu, domnule căpitan. Nu te laşi deloc.

— Dar nici dumneavoastră.A râs. Extrem de scurt, şi parcă doar să arate că râde

ca să-şi manifeste curtoazia. Mi-a cercetat la fel de scurt, obraz, trup, picioare. A părut satisfăcut de examen şi m-a poftit să iau loc. Schimbase aranjamentul mobilierului, Fichet-ul era acum în spatele biroului, şi biroul sub fereastră.

156


— N-arăţi rău, te-ai bronzat. Surprins?— Puţin.— Te obişnuieşti. Omul se obişnuieşte cu toate şi cu

situaţii mai complicate decât astea. Ne vizitezi întâmplător, ştiu că ai un fel de… concediu.

— Chiar am concediu, domnule colonel.— Bine înţeles, bine înţeles, s-a impacientat de

răspuns. Am precizat că acest concediu n-a venit la modul normal. În fine, bine că eşti teafăr şi cu moralul nezdruncinat: e esenţialul.

Mi-am dat seama că nu-l felicitasem pentru numire. Era o gafă. Cam târziu, s-o repar. Poate de asta era oarecum nervos. Am vrut totuşi să-l felicit, m-a oprit la jumătatea cuvintelor.

— Felicitări se primesc doar la biserică. Cât stai în Bucureşti? Mai ştiu că te afli undeva pe valea Prahovei, merg cum trebuie trenurile?

I-am spus de ce am venit. A deschis sertarul, a scos un carnet, a detaşat o filă.

— Ţi-l completează cei de jos. Să pună termen nelimitat. Şi ştampila roşie. Când te-ntorci?

— Mâine dimineaţă.— Aş vrea să nu pleci până nu-mi faci un raport despre

tot ce ai aflat în problema Savciuc.— Un raport scris? m-am mirat.— Scris şi clar, domnule căpitan. Tocmai eram pe

punctul de a te căuta. Îţi, trimiteam un curier de al nostru, să nu te oboseşti cu drumul, odată ce ai sosit, simplificăm lucrurile. Prefer să-l baţi la maşină.

— Bat destul de prost.— Îl dictezi căpitanului D. Aici. Eu plec şi mă înapoiez

pe seară. Sper să termini până atunci… ai mâncat?— Un măr, la Băneasa, am spus cu seninătate.— Du-te şi mănâncă, s-a încruntat, şi te-ntorci. Şi în

timp ce ieşeam, şi-a aprins altă ţigară, fuma Plugar galbene: Raportul îl cere urgent domnul mareşal. Apropo,

157


maiorul Clement Boniş a fost trimis pe front, sigur, la brigadă, din cauza piciorului.

— Şi…?A înţeles că întrebam de cel care stase în fotoliul

ocupat acum de el. Mă oprisem în uşă, cu mâna pe clanţă. Mi-a aruncat o privire ştearsă.

— A plecat cu un avion în Elveţia. Şi culmea, cu un avion german. Nu ţi-a ajuns la urechi povestea? Să nu faci în raport niciun fel de caracterizări, a trecut deosebit de repede peste relatare.

Am coborât să-mi iau permisul, cu un soi de nelinişte în suflet. L-am obţinut imediat. Am lipit anexa pe parbriz, şi m-am dus să mănânc, la „Pui de urs”, colţ cu liceul Sfântul Sava, mâncasem deseori acolo preparate reci şi delicatese. La 4 şi jumătate eram înapoi. Noul şef plecase, mă aştepta căpitanul D., sorbind visător dintr-o sticlă cu limonadă, înaintea unui Remington înalt. Am dictat raportul până la opt, plimbându-mă prin birou sau stând pe fotoliul şefului. Căpitanul D. bătea repede, în pauzele în care-mi adunam cât mai clar gândurile de adresat lecturii domnului mareşal, rămânea cu ochii pe clape, cu degetele abia desprinse de ele, ca un pianist în aşteptarea intervenţiei la un sfârşit orchestral. Cu mucul stins de ţigară în colţul buzelor, şi cu o expresie total lipsită de interes. Am terminat, am iscălit raportul. Căpitanul D. l-a strâns, a descuiat Fichet-ul, l-a vârât înăuntru. Cu ocazia asta am remarcat că Fichet-ul era complet gol, şi că el avea un rând de chei… şeful cel vechi nu umbla decât singur la Fichet, care tot timpul era arhiplin. Plecase în Elveţia şi cu ce era în Fichet… ce chestie.

— Şi acum? am întrebat.— Aşteptăm, a răspuns plictisit. Spuneţi-mi… urâtă

afacere.— Cu căpitanul Savciuc?— Cu dumneavoastră. Ce ghinion.

158


După dictarea raportului, chiar fusese? Şeful volatilizat, Boniş pe front… şi pe mine ce mă aştepta? În orice caz, mă aştepta Liliana, să-mi spună: „…Ce păcat că nu mai sunt fecioahă, dhagul meu. Ciopâhţit cum eşti, ai fi pethecut o noapte de neuitat cu subsemnata.” Eram frânt, de aproape douăsprezece ore nu mă odihnisem. Ca în timpurile bune… numai că pentru mine „timpurile bune” reprezentau altceva, oricât aş fi încercat eu să fac pe frumosul; o flacără de plumb, grea şi împovărătoare, îmi ardea membrele şi lăuntrul. Mă şi pregăteam să înjur, când a sunat telefonul. Căpitanul D. a ridicat receptorul, a vorbit câteva minute, apoi mi-a făcut semn şi mie să vorbesc. Era noul şef.

— Mulţumesc pentru serviciu, i-am auzit vocea. Ţi-ai făcut şi dumitale unul, bine înţeles. Poţi să dispui, domnule căpitan. Dacă mai avem nevoie de dumneata, ştim unde să te găsim. Bună seara.

— …A, aveţi o maşină, mi-a spus în curte căpitanul D. Haideţi la „Bandi”, e singurul loc unde se mai poate vedea pe camuflaj o pulpă frumuşică de femeie.

— Sunt foarte obosit, te superi dacă te refuz? Tot ce-mi doresc la ora asta, e un duş şi un somn frumuşel ca de pe lumea ailaltă.

— Pe lumea ailaltă tot asta o să facem… nu ştiu cu duşurile cum o să fie, cu somnul, sigur c-o să dormim somnul ăl de pe urmă, pân’ la judecata de apoi; acolo o să ne întâlnim pe grade şi căprarii. Domnul mareşal o să facă ordine şi printre îngeri şi-o să-i românizeze, să fim toţi o apă şi-un pământ, să n-avem probleme. Păcat, la „Bandi” ne-am fi distrat din plin. Am onoare.

M-am dus acasă. La etaj transperantele erau lăsate.N-am simţit nicio mişcare în casă. Am luat cheile de

unde ştiam că o să le găsesc, şi am intrat. În răcitor am găsit şi gheaţă, lapte, nişte unt ţărănesc. Eu n-aveam „hefhigehent” ca domnişoara, adică doamna avocat. Am băut un pahar cu lapte, şi am adormit bându-l. Cu

159


greutate m-am dezbrăcat ca să mă culc. Am dormit un somn greu, şi m-am deşteptat în soneria insistentă a telefonului: abia se luminase de ziuă. Vocea de la telefon m-a paralizat. Era vocea Odettei.

— Dumneata eşti, căpitane? Te-am sunat şi azi noapte… dar n-a răspuns nimeni. Alo, de ce taci? Alo!

— Cine e, am spus cu o voce pe care mi-o simţeam străină în gâtlej. Am tăcut.

— Nu e casa… alo, răspundeţi, vă rog!— Pe cine căutaţi?— Vasăzică tot n-ai ţinere de minte. Căpitane, trebuie

să te văd imediat, înţelegi? Imediat. Spune-mi cum ajung la dumneata. Sunt cu un taxi.

— Unde eşti?— Lângă Piaţa Romană. Spune, cum ajung?— De la Foişorul de Foc, pe Ferdinand în sus, a doua la

dreapta, pe urmă prima stradă la stânga. La numărul 15. Străduţa se înfundă.

— Să le fie ruşine pentru asta la ăi care au făcut-o. Deci până la Foişor, apoi pe Ferdinand în sus, a doua la dreapta şi prima la stânga. În zece minute sunt acolo.

Era patru dimineaţa. Vorbisem ca-n transă, închisesem telefonul ca-n transă. Vocea Odettei… dar Odette, sau era cealaltă, de care-mi vorbise Liliana. Mi-am tras pantalonii, am îmbrăcat un flanel. La patru şi un sfert, am auzit o maşină stopând în faţa casei. M-am uitat pe fereastră: ODETTE împingea poarta, intrase în curte. Purta pantaloni albi şi un scampolo marinăresc, cu mânecă scurtă. Poşeta agăţată de umăr era un fel de sacoşă de voiaj, din pânză cauciucată. A venit cu paşi repezi spre treptele de la intrare. I-am deschis înainte de a suna. A clipit din ochi, fără să mă privească.

— Eşti singur? Am uitat să te-ntreb când ţi-am telefonat – şi e de mare importanţă.

— E de mare importanţă să nu fii o stafie, dar orice ai fi, intră.

160


A intrat repede. A rămas dezorientată în mijlocul holului, privind în jur.

— Dincolo nu te-aş pofti, i-am spus. Acolo dorm şi e deranjat, dacă ne-ar surprinde cineva, ar spune că ţi-ai petrecut cu mine noaptea. Te-aş compromite.

— Sunt şi aşa. A cotrobăit în poşetă după ţigări. I-am oferit eu.

— Sunt prea tari pentru mine. Ia să te văd… ştii că m-am interesat de dumneata şi la spital. Ţi s-a spus?

— Nu.Scampoloul pe care-l purta era negru, cu dungi

albastru-închis. Şi sandaletele puse pe piciorul gol erau negre. Şi banda ce-i lega părul: părul scurt. Era nefardată şi foarte bronzată. Mai slăbise, i se subţiase obrazul care-mi părea întristat.

— Eşti Odette sau cealaltă, am spus brusc.— Cu aviatorul era Odette, a tras un fum, privind în gol.

Şeful ţi-a spus?— Nu şeful… de ce stai aşa încordată? Parc-ai aştepta

pe cineva.— Sunt urmărită. Sper să-i fi încurcat.— Şi ai găsit cel mai bun refugiu la mine? Sunt în

concediu, dragă.…Era Odette sau sora ei… cum aş fi putut şti. Semănau

leit. Se auzea o maşină pe stradă. Ea s-a ridicat pe jumătate, întoarsă spre fereastra care da în curte. M-am apropiat de fereastră: un automobil stopase la poartă.

— Au venit, am auzit din spate vocea înfrigurată a matinalei mele vizitatoare.

Din taximetru cobora Liliana, cu sacoşa plină de verdeţuri şi fructe. Se uita mirată la Citroën-ul în spatele căruia oprise taximetrul. A plătit şi a intrat în curte.

— Dumneata aştepţi pe cineva, s-a crispat Marianka. — Stă deasupra.— Figura ei nu mi-e necunoscută.

161


— Se pare c-aţi fost colege de liceu, am tras-o de la fereastră (ferestrele erau închise, doar cu perdelele lăsate) fiindcă Liliana se apropiase de unul din burlane şi căuta cheile. Negăsindu-le, a privit o clipă casa, şi a sunat la intrare.

— Să n-o chemi aici!— Asta ar mai lipsi. Treci, totuşi, dincolo.Ea m-a apucat de braţ:— Căpitane, unde-s documentele pe care le avea

Heinlein la el? Planurile acelea… ştii ceva de ele? Ochii ei mă cercetau cu reproş. Ţi le-a dat sau nu ţi le-a dat Marianka?

— N-a avut când… cum ai spus? am tresărit.Soneria suna iar, repetat şi lung: desigur, Liliana se

proptise cu degetul pe buton, fără să-l mai ridice de pe el.— Nu ştiu de ce am spus aşa, a şoptit. Se crede că

planurile sunt la mine… schiţele cu eventualitatea debarcării prin Balcani. Sunt urmărită pentru ele.

— Nu era o treabă pentru tine, pentru VOI.Soneria încetase. Liliana trecuse în dosul casei, dar şi

ferestrele de la salonaş erau închise. Am auzit-o ciocănind la un geam.

— …Eşti acasă? Eşti acasă, căpitane?— Mi-au pierdut urma. Până când, însă?— Ce căutai noaptea pe stradă? am împins-o spre

fotoliul pe care stase, o auzeam pe Liliana urcând scările spre apartamentul de sus, primejdia trecuse pentru moment. Personal nu mă mai interesează povestea asta. O continui cu noul şef?

— N-are importanţă. Jocul se joacă până la capăt. Savciuc era soţul meu, a adăogat încet. Pentru el joc jocul. Ochii de tătăroaică se învăluiseră şi mai mult în tristeţea pe care i-o remarcasem la sosire. Maiorul Blagoerov… S-a oprit şi şi-a muşcat iar buzele. Dar a continuat cu o scuturătură din cap:…maiorul Blagoerov spune că este la germani. Încă. Dar planurile lui, Heinlein

162


le-a dat sau trebuie să le dea, când… când s-a întâmplat ce se ştie.

Ce tari erau fetele astea, ce tare fusese şi cea care a murit. O undă obscură de înţelegere mi s-a strecurat în suflet: de Odette, mă gândisem la un moment dat că sunt chiar îndrăgostit. Ce suflete ciudate… n-aş fi crezut.

— Fronturile sunt pe cale de a se prăbuşi… ah, nu mai am ţigări. Vrei să-mi dai una din care fumezi dumneata? Mulţumesc. Americanii desenează cămile pe pachetele cu ţigări, dar SS-ul n-a abandonat capul de mort, ca emblemă. Ei nu se joacă, nu s-au jucat niciodată cu nimic. Am nevoie de planuri, să-l schimb pe Savciuc cu ele. Maiorul Blagoerov mi-a spus că este o soluţie. Din punctul lor de vedere, varianta balcanică este intolerabilă: sunt slavi şi nu-şi vor teritoriul străbătut decât de către ruşi. De nimeni altcineva.

Vorbea clar, fără ezitări. Îşi recăpătase sângele rece şi stăpânirea de sine. Bizară dimineaţă mă întâmpinase: odată cu raportul cerut de noul şef al biroului, socotisem că se-ncheiau, cel puţin până în septembrie când îmi expira concediul medical, şi amintirile mele bulgare, recunosc nu prea plăcute. (Şi în ceea ce mă privea, şi în ceea ce-i privea pe ceilalţi.)

— Cine te-a urmărit?— Cred că era Schaki Herner.— Karin? E aici?— Da. A zâmbit abia simţit, un zâmbet repede

reprimat. Nu se poate să-i fi uitat circomferinţa coapselor.— Nu uit şi că îi plăcea, cu aceeaşi voluptate cu care-şi

arata picioarele, să împuşte noaptea pisici pe stradă. Te poate aştepta o soartă asemănătoare, îţi dai seama? Sau, atunci, pe banca de lângă biserica Nevski, eram cu sora dumitale?

N-a răspuns.— … Şi? a spus într-un tirziu.

163


Era în acest „şi” atâta nepăsare şi curaj, că am vrut să-i sărut mâna.

— Ai să mă ajuţi să le găsesc, s-a uitat drept în ochii mei.

— Nu, n-am să te ajut. N-am voie. Eu sunt scos din joc.— Spune-mi, a murmurat, spune-mi… cum a fost

atunci?— Nu, nici asta n-am să-ţi spun. Bei o calea? Şi a sunat telefonul. I-am spus repede, de ce oi fi

procedat aşa?— Schimbă-ţi vocea şi zi că e greşeală. A ezitat, totuşi a ridicat receptorul.— Da. (Nici eu nu i-aş fi recunoscut vocea.) Alo… A pus

receptorul în furcă. A închis.Paşii Lilianei mi-au parvenit prin tavan, străbătând

camera de deasupra. Acolo avea pus telefonul. Ea sunase… tâmpită situaţie, de un tragi-comic sinistru: în faţa mea, o femeie hăituită, angrenată într-o acţiune subterană, periculoasă şi consumându-se pe muchea unei prăpăstii, iar dincolo de tavanul cam afumat (abia azi remarcasem că apartamentul necesita o zugrăveală serioasă) o altă femeie, socotindu-mă un om de nimic şi un impostoh scabros. Viaţa părea să-mi ofere cu tot dinadinsul o parte din surprizele hazlii – maligne pe care le oferă uneori anumitor muritori, aleşi cu o perfidă nonşalanţă. În sfârşit, asta era situaţia.

Când m-am întors cu cafeaua, adormise ghemuită în fotoliu. I-am tras un scăunel sub picioare, i-am pus o perină sub cap; nu s-a trezit: a scâncit doar, lăsându-mă să-i aranjez culcuşul. Mai mult de o oră am stat lângă ea, fumând şi privind-o cum doarme. Era Odette, era cealaltă, parcă era Odette şi parcă nu era. În clipa aceea din blocul ei, când o apucasem de mână, întrebând unde-i adăpostul, ea întredeschisese buzele, răspunsese în locul ei aviatorul. Rămăsesem pe retină cu gura ei şi expresia acelei guri contorsionate de teroare. Femeia de azi din

164


fotoliu dormea cu buzele întredeschise, destul de calm şi relaxat: expresia buzelor era asemănătoare, ca formă şi personalitate, cu cele din clipa bombei… dar nu erau două surori gemene? Nu le alternasem eu, probabil, în întâlnirile mele de la Sofia? Şi ca iluzia să fie şi mai pregnantă, un miros amărui, vag şi stins, urca din scampoloul de doliu… dulce şi curajoasă dispărută… ai devenit la rându-ţi o obsesie a lui Baudelaire. Să nu mai gândesc. N-aveam voie. Un timp, sus la Liliana a fost linişte. Acum a răspuns semnalul tare al radioului, s-a redus, ceva a căzut pocnind pe duşumea. Am mai auzit sfârâitul transperantului ridicat. Ce trebuia să fac? Ceasul arăta şase şi jumătate… să urc, să-i explic că, oricum, a fost o întâmplare neprevăzută şi că cine venise la mine n-avea interes să fie întâlnit, astea aş fi putut să i le spun şi la telefon, când mă sunase: pentru că ea mă sunase, nu mai încăpea îndoială. Am întârziat să iau o hotărâre, tocmai bine ca s-o văd apărând de după colţul casei. S-a dus la lada cu gunoi, i-a ridicat capacul, a aruncat în ea verdeţurile aduse… de ce le-o mai fi adus, ca să le arunce. Ţinea în mână şi un geamantănaş mic. La poartă a şovăit, a revenit spre casă. N-o mai puteam vedea, am auzit un fâşâit uşor sub uşa de la intrare, pe urmă a reapărut, şi a plecat. Drace, nu mă comportasem chiar ca un „monsieur”… nici să alerg după ea pe stradă nu-mi venea. M-am dus la intrare: îmi vârâse o foaie de hârtie pe sub uşă. „Mă-ntorc la Dărăşti, venisem doar să iau câte ceva pentru Mili. De ce te-ai ascuns? Nu înţeleg. Întreg drumul m-am gândit că te-aş putea găsi acasă. Ştiam eu c-ai să mă tratezi ca pe o femeie de COLORATURĂ, mai ales după scrisoarea fantezistă pe care ţi-am scris-o. Sper că n-ai luat-o ad litteram. Îmi pare rău că nu te-am văzut, şi sunt bucuroasă că, graţie MIE, colinzi ţara în chetă de verificări substanţiale. La Dărăşti stau până la sfârşitul lunii.” Şi un post-scriptum: „Ce-i cu maşina din faţa casei, e a ta sau a ei?”

165


La şapte, vizitatoarea mea s-a trezit – bine şi la ora asta. În casa părintească, unde nu domniseră ca femei decât mama şi soră-mea, începuseră să mai doarmă şi altele… ce ţi-e şi cu somnul femeilor, cad în el pe unde apucă. S-a întins, a deschis încet ochii. Întâi n-a ştiut unde se află, a tresărit şi şi-a ridicat capul de pe perina pusă de mine pe spătarul fotoliului.

— Ţi s-a răcit cafeaua. Ştii că nu sforăi? Asta-i mare lucru. Bună dimineaţa.

— Am dormit mult? Era jenată. Te rog să mă ierţi. Habar n-am când am adormit. Ţi-am produs bătaie de cap?

— Mi-ai produs mereu, aşa că nu mai are importanţă. Nenorocirea e că eu trebuie să plec din Bucureşti, de fapt eram revenit de ieri, doar pentru câteva ore. Dar asta nu mă împiedică să-ţi mai fac o cafea, dacă ţii minte îţi sunt dator două, din acea cafea naturală păstrată pentru mutti, am privit-o cu nepăsare, şi-n acest timp dumneata ar fi bine să te duci să faci un duş. E un boiler în baie, dispune de el.

Bându-ne cafeaua însoţită de un pahar cu lapte, după ce, graţie apei calde şi reci îşi ştersese somnul din ochii ei migdalaţi, nu i-am spus decât:

— Să nu te miri că nu-ţi pun întrebări sau nu te descos. Abandonează pista. Indiferent de cine te dirijează.

— Pot să dau un telefon, a fost singurul ei răspuns. N-ai remarcat la telefon vreun ecutor.

Nu mă ocupasem de problemă, cu toate acestea m-am uitat dacă nu este un fir separat. Nu era.

— … Dobro utro… a zis după câteva clipe în receptor. Ne… ne. Neamam nişto protiv. Dobre. Mnogo săm vi blagodarna… kolko e ceasăt? Ne, de osem, osem i

166


cetvărt. Da, nepremenno. Razbira se. Dovijdane.36 A închis.

— Blagoerov? am întrebat-o.— Da. Ziceai că nu pui întrebări.— Nici nu pun. A terminat de citit Thomas Mânu?— Ce: Thomas Mann?— Când l-am întâlnit la Sofia citea „Măreţia şi pătimirile

lui Richard Wagner” de Thomas Maim. Un portar de hotel cult, mi-am zis. Citind cărţi interzise în cel de al treilea Reich, ocrotitorul de moment al ţării lui.

Brusc, s-a făcut palidă.— Eşti sigur, a şoptit. Cartea era a lui Savciuc. Şi la fel

de brusc: Plec, căpitane. Cât este ceasul?— 8 fără un sfert.— Mulţumesc pentru noaptea acordată. Poate o să ne

mai vedem… după concediul dumitale.I-am reţinut mâna într-a mea.— De fapt unde stai?— Fiindcă am aţipit la dumneata? Ici şi colo. Ţi-am spus

că sunt urmărită.Zâmbea din dinţii ei albi, cu capul dat pe spate,

înfruntându-mă… era Odette, ea avea aceste atitudini: să înnebuneşti, nu alta.

— De unde mi-ai ştiut adresa?— Telefonul, adresa mi-ai dat-o dumneata. Nu-i greu de

aflat un număr de telefon. La revedere.— Dacă poţi să mai aştepţi zece minute, te duc cu

maşina unde vrei să ajungi, sau te las în drum, m-am corijat remarcându-i pornirea spre refuz.

A acceptat. Am dus-o până aproape de începutul Pieptănarilor.

— Aici.A sărit jos, s-a plecat pe portieră.

36 Bună dimineaţa. Nu… nu. N-am nimic împotrivă. Bine. Vă sunt toarte recunoscătoare… cât e ceasul? Nu, pe la opt, opt şi un sfert. Da, neapărat. Se înţelege. La revedere.

167


— Pentru informaţia cu Thomas Mann am să te sărut în gând.

A rămas lângă maşină, şi am înţeles că nu dorea să aflu şi unde se duce. Am virat şi m-am depărtat. Prin retrovizor, am văzut-o stând în loc, uitându-se după mine. Mi s-a strâns inima. „Să nu ţi se mai strângă”, mi-am înregistrat gândul, „toate sunt în urma ta.” Nu era chiar aşa, dar am dorit cu ardoare să fie aşa. În urma mea, acum, era şi Dărăşti, naiba ştie cum îmi venise şi asta în gând. Şi la Dărăşti era Liliana, nu mă purtasem cum trebuie cu câteva ore mai-nainte. O fi ajuns? Era 8 şi douăzeci. Cu o singură răsucitură de volan am întors în dreptul fabricii Adesgo, tăind drumul unui tramvai abia pornit din staţie şi m-am dus la Dărăşti. La nouă şi zece eram acolo, mă ţinuse o barieră la centură, în rest nu ştiu să fi lăsat vreo maşină în faţa mea: le-am depăşit pe toate, şi pe cele militare. În Bucureşti se dăduse prealarma. Dar pe uliţele satului însorit, forfota era în toi. Foarte mult tineret. Printre duzii scuturaţi în praf, cucoane în şorturi umblau după ouă, domnii stau în pijamale pe băncile din faţa caselor destul de nearătoase, privind unii la alţii sau cum se împerechează câinii. Se auzeau gramofoane, apeluri vesele. Depărtat de tot, bubuia antiaeriana. Mă aflam în hinterland-ul celor zăpăciţi de spaimele oraşului. O cârciumă cu umbrar lungea colţul unei uliţe. Un căpitan de „aţă”, cu picioarele întinse sub masă, bea scârbit rom. Lângă masă, dormeau câţiva purcei. O slujnică a ieşit din cârciumă, cu o cană de tablă. I-a zvârlit conţinutul lângă pălimarul umbrarului. Bluza albă era pătată de sudoare în dreptul ţâţelor ascuţite, ca de negresă. Căpitanul a urmărit-o la fel de scârbit, cum după ce a deşertat cana, se scărpina la o subţioară păroasă, privind în gol praful alb de pe drum. Am oprit. Nimeni nu mi-a consemnat apariţia. M-am dat jos din maşină şi am intrat în cârciumă. Goală şi destul de asortată în băuturi, mezeluri şi conservării. Cârciumarul,

168


în cămaşă cu mânecile suflecate, mânca la tejghea roşii cu jumări.

— Spune-mi, unde stă… M-am oprit: cum să întreb? Unde stă nea Teniţă?

— Îi sunteţi rudă? mi-a spus cu gura plină, pironindu-mi cicatricea de pe obraz.

— Caut o familie.— Aşa da. Că nea Teniţă îi zicem noi, ăştia de-l

cunoaştem şi am crescut împreună. Şi-a şters gura cu dosul palmei de luptător gras de greco-romane. Partenie Bujorescu… da, e o familie acolo, cu două domnişoare. Ieşiţi la răspântie şi la stânga, în cap: lângă monoment, o casă bună, cu grădină. Aveţi maşină… vă trebe nişte bonuri de benzină?

Se găseau cam de toate pe aici. N-am ajuns la monoment, un soldat în mână cu un steag, privind ţintă la turla bisericii de vizavi, parcă aşteptând să iasă din ea duşmanul visat în nopţile de sentinelă: spre mine venea săltat, într-o rochiţă transparentă şi înflorată, sora Lilianei, Mili. Am încetinit. A dat să treacă înainte, aruncându-mi o uitătură demnă.

— Bună dimineaţa. Liliana e acasă?A întors mirată capul. Nu m-a recunoscut imediat, dar

probabil că vorbise cu soru-sa. S-a apropiat roşie în obraji.— Ce… ce surpriză! Bună dimineaţa, domnule căpitan.

Da, e acasă, s-a culcat, Haideţi, e peste drum!Casa lui nea Teniţă era de adevărat o casă bună, de

zid, cu acoperiş de tablă. Glicinele urcau pe veranda cu coloane albe. Pomii din grădină erau cireşi şi meri altoiţi. Un hamac atârna legat de două trunchiuri, cu un pled şi o perină albastră în el.

— Poftiţi, poftiţi… tata e la apă şi nea Teniţă s-a dus cu vaca la taurul comunal!

Râdea. Semăna cu Liliana, era mai grăsuţă şi mai minionă. Ochii îi avea în două culori, galbeni-verzui.

169


— Lili, Lili, ghici cine a venit să te vadă? Eu plec, mi-a spus, mă duc să fac rost de o pasăre, nea Teniţă nu şi le taie pe ale lui decât de sărbători şi onomastici, Doar puiul pe care vi l-am trimis, l-a tăiat pentru mine.

— Liliana! a ciocănit în geamul de lângă verandă.A dispărut val-vârtej pe poartă, înfăşurându-şi rochia în

jurul pulpelor. La urma-urmelor, ce căutam aici, prezenţa mea era cam echivocă. Fereastra s-a deschis şi-n cadrul ei a apărut Liliana: ciufulită, cu bluza de la pijama descheiată la piept.

— Ce sthigi… cine mă…?M-a zărit şi a făcut ochii mari. Câteva momente a stat

cu mâna pe încuietoarea ferestrei, uitându-se nemişcată la mine. Apoi şi-a trecut mâna prin păr.

— De ce ai venit, a spus încet.— Ca să nu înţelegi greşit dimineaţa de astăzi.— Ehai acasă, deci. Am ştiut. Inthă, te hog, vhemea lui

Homeo şi a Julietei a thecut de mult şi de Dăhăşti.Am intrat, mai bine zis am suit veranda. Liliana a ieşit

şi ea, părea stânjenită. Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt, pe nişte fotolii de răchită. Pe masa dintre ele era un castron cu cireşe. A luat un pumn şi a început să mănânce. Îşi încheiase pijamaua la piept.

— Foloseşte, căpitane. Cu ce ai venit?— Cu maşina cumnatului meu. N-ai brodit-o cu

presupunerea: sunt un biet ofiţer pârlit, şi la propriu şi la figurat. Un lefegiu de stat în concediu medical. Îţi mai spun că a fost o femeie la mine, absolut întâmplător şi pentru un motiv pe care nu pot să-l discut cu tine, şi nu ţi-o puteam prezenta. După ce a plecat, am pornit încoace.

A tăcut, mâncând cireşe. Într-un târziu a terminat, şi-a frecat palmele. Avea o pijama tare nostimă, verde, cu pinguini negri.

— De ce?— Am vrut să te văd.— Şi dacă eu nu vheau?

170


— Îmi spui: nu vheau să te văd, şi plec.— A, nu, s-a impacientat. Ţi-am mai spus, eşti omul

cahe phefehă situaţiile cel mai simplu de ieşit din ele. Eu sunt mai complicată. Îmi phomiseseşi să luchezi numai în sehviciul meu. Nu te ţii de phomisiune. S-a plecat deodată peste masă. Ochii i-au scânteiat ca două lumini: Dhagă, dhagă, ce fehicită sunt că ai venit. Cât stai?

— Aş vrea să fiu pe seară la Poiana-Ţapului.— Doah atât, a murmurat. Iar eu m-am trezit spunându-i:— Dacă n-ai ce face, vino cu mine.— Sehios? a sărit ele pe fotoliu. Vohbeşti sehios?— Da. O săptămână de munte nu-ţi strică. (De ce i-oi fi

spus asta, doamne-iartă-mă.)A sesizat limitarea. A zâmbit.— …N-ai pehsonalitate, căpitane. Eu pot să stau şi la

un hotel, la o gazdă, nu neapăhat la soha ta… acolo mă duci?

— Acolo.— Ce-o să se bucuhe, a scos un chiot. Phesimt că n-o

să mai poată de bucuhie, totdeauna suhohile măhitate adohă ca fhaţii loh buhlaci să le vină în casă cu femei. Mai ales cu femei divohţate. Cu expehienţă.

— N-o cunoşti pe soră-mea.— Ba o cunosc. Tocmai d-aia. Când plecăm?— Şi acum.Am plecat imediat după unu. Am mâncat cu Mili, cu

tatăl lor şi cu domnul Partenie Bujorescu, zis nea Teniţă, pe verandă. Tatăl n-a întrebat nimic. Mili se uita la Liliana într-un mod ciudat, parcă chinuindu-se să priceapă ce i-o fi venit sor-si să vorbească cu locatarul de sub podelele lor, acum, când trei ani de zile nu-i acordase o atenţie mai mare decât îşi acorda pusului sandalelor. În schimb, nea Teniţă era chiar o „comoahă”: de aproape şaptezeci de ani, înalt, slab, fără dinţi în gură, fără nevastă, fără

171


copii. Fusese ţărănist, apoi liberal, apoi iorghist şi acum era de profesie împotrivă:

— …Cu legionarii nu m-am băgat, nu-mi place violenţa şi dreapta. Nu-mi place fascismul. Sângele. Mussolini d-aia a şi păţit-o. D-aia or s-o păţească şi alţii. Eu, domnule căpitan, sunt omul legii şi al dreptăţii. Beau cu măsură, trăiesc cu măsură. Tot românul trebuie să facă aşa. Că am schimbat partidele? Le-am schimbat că aşa am vrut eu să le schimb, nu că-mi schimbam şi vederile sau credinţele politice. Alea rămâneau ascunse-n mine. Dacă mata-ţi închipui că politicienii noştri nu vreau alta decât o căsuţă, un automobilaş, o moşioară şi dividende la împărţeală, te-nşeli amarnic. Idei d-aştea „politice” am şi eu. Că noi, românii, doar doi oameni am avut cu idei politice ca lumea: pe Ştefan cel Mare şi pe Cuza. În rest, bizantini şi şmecherii avocăţeşti… să mă scuze domnişoara a mare, să mă ierţi şi dumneata, domnule căpitan, că eşti ofiţer, şi d-aia ai umblat prin şcolile militare.

Mili făcea haz. La ultima frază, la masă s-a lăsat o tăcere jenantă. Ce să spun, nu mai puteam eu de asta şi de ce spunea nea Teniţă. Îmi plăcea totuşi, cum vorbea. Până la pensionare, fusese şef de gară la una din staţiile liniei de centură. Om gospodar şi isteţ, uns cu toate alifiile. Am băut şi din molanul cunoscut, pe urmă tatăl s-a dus să se culce. Înainte, a chemat-o la el pe Liliana: mi-a spus că a întrebat-o dacă n-are nevoie de bani, şi i-a dat cu sila zece mii de lei. „Cu împhumut, până la toamnă.” Mili s-a dus şi ea la Argeş, o strigaseră la poartă câţiva adolescenţi pieptoşi, cu mustăcioare şi frizuri gominate. Eu şi Liliana am rămas singuri cu nea Teniţă. De fapt eu am rămas cu nea Teniţă, Liliana se dusese să se pregătească de drum. Nea Teniţă avea şi el patima plăcilor, dar de altă manieră: imprimări cu Iulian, Bolin, Tănase, în sketch-uri humoristice, imprimări cu Leonard, Titulescu, plus toate tangourile româneşti la modă;

172


separat, piesele de rezistenţă universal-valabile: Ramona, Valencia, Ay, ay, ay Princecita. A vrut să mi le pună, m-a scăpat Liliana. Dar tot nu s-a lăsat până nu mi-a cântat cu ochi lăcrimoşi:

Pe fostele cărări a mele, Creşte azi iarba pe ele…

Şi până nu mi-a pus o singură placă, cu mişcări de o religiozitate deosebită. Liliana ridicase excedată ochii în tavanul verandei, acolo adusese nea Teniţă gramofonul, de altfel modern şi ultimul tip. (Din cele care se întrebuinţau în paralel cu pick-up-urile.) Vocea lui Iulian, într-una din imitaţiile lui cu dublu sens. Nea Teniţă o asculta visător, complet nemişcat, şi bănuiesc că o auzise, nu glumă, hârâitul plăcii mi lăsa îndoială. Am ascultat-o şi noi, Liliana muşcându-şi buzele.

— …Mare şi Iulian ăsta, ne-a spus nea Teniţă, ridicând diafragma gramofonului. Imită femeia româncă de mahala. Grozavă. Vă pun şi Nunia lui Ştrulică! Sau Taxatoarea de tramvai.

— Plecăm, nea Teniţă, şi aşa am întârziat, s-a ridicat Liliana de pe fotoliul de răchită.

La poartă, cu paharul cu vin în mână, în timp ce ne suiam în Citroën, el a clipit complice din ochi:

— Şi dacă se-ngroaşă gluma, că buba se sparge curând, nu mai ţine… eu aici rămân, ştiţi un-să mă găsiţi… tocma bine, iese şi ţuica de prună şi dudă, iese şi magiunu’… nu ne pasă.

A ridicat sus paharul şi s-a lăsat moleşit pe gardul din spate, din noroc în imediata apropiere. O parte din drumul înapoi spre Bucureşti, Liliana a stat cu capul rezemat de capitonajul portierei, cu ochii închişi. M-a impresionat câtă mulţumire putea să i se oglindească pe obraz. La un moment dat a spus tare, tot fără să deschidă pleoapele:

— Tâmpenia asta a lui nea Teniţă îi plăcea şi fostului meu băhbat, mă asasina cu ea. Ca să scape de ce nu

173


avea voie să scape, mi-a pus-o şi în noaptea nunţii, şi-ntheaga lună de miehe, cahe în loc să aibă culoahea nohmală, a fost o lună de culoahe albă şi de ghoază… Coana Manda în lumea bună… ce idioţi pot fi unii oameni.

— De ce? Un amuzament ca oricare altul. Viaţa nu poate fi privită numai din punct de vedere al filosofilor, citind numai Don Quijote sau ascultând numai Haydn sau Saint-Saëns. Mai trebuie şi chestii simple, pentru minţi simple.

— Pot să te săhut? a deschis ochii. — După ce ocolim căruţa asta, să nu mă săruţi în ea.S-a întins spre mine şi m-a sărutat pe obraz. După ce

am ocolit căruţa… era ascultătoare şi calină: din nou, unda de duioşie mi s-a furişat în suflet şi m-am bucurat că o să vină îţi mine la soră-mea. Pentru întâia oară în viaţa mea simţeam cu adevărat nevoia, dorul de a mă însoţi cu o femeie. Şi, fără prejudecăţi, cu o femeie ca EA.

— De ce te-ai făcut tu ofiţeh, Toni?— Habar n-am. Cred că mi-a plăcut să port uniforma

militară.— Te-nţheb fiindcă nu eşti ca ceilalţi. N-ai suflet şi

mentalitate de ofiţeh.— Cum sunt sufletul şi mentalitatea de ofiţer?— Am cunoscut destul de puţini… i-am ocolit, ştii? În

hăzboi e altfel, ofiţehii luptă, îşi dau viaţa, pe timp de pace, se plimbă doah pe Calea Victohiei, sau mehg la ceaiuhi să-şi zohnăie pintenii la tangouhi.

— Şi ai vrea ca în timp de pace să se lupte între ei? Văd însă că nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Ba da. Dah stăm în aceeaşi casă de thei ani, nu te-am văzut cu cizme, cu femei, cu ohelonanţă în tâhlici, plecând după ţigăhi sau băutuhă… ehai meheu singuh, şi auzeam meheu cum asculţi muzică. Mi-au plăcut meheu ochii tăi. N-ai ochi de ofiţeh. Ochii sunt oglinda sufletului. Tu ai alţi ochi.

174


A tăcut. Privea drept înainte prin parbriz. Câmpurile alergând în sens invers goanei maşinii erau prost sau deloc culese. Pe un dâmb, câţiva copii înălţau zmee: ne apropiam de oraş, se mărise şi circulaţia pe şosea.

— Îţi plac copiii?— Da.N-a mai zis nimic. Acasă n-am stat decât vreo trei

sferturi de oră. Am aşteptat-o jos la mine, să-şi ia cele necesare. Între timp, am ascultat radio-ul: nimic interesant. Un comentator oficial rezuma pe un ton la fel de oficial că întreaga ţară, în aceste clipe grele, trecătoare, bine-nţeles, e alături de armată, de rege, de conducător, încrezătoare în sprijinul şi forţa indestructibilă a marelui Reich, şi a prietenei Führer-ului… (şi cu Diktat-ul de la Viena, şi cu celelalte cum rămânea?) Tonul comentatorului se umila, pomenind de inconştienţa unora care ar dori ca războiul sfânt, cruciada noastră naţională să înceteze. Anglia continua să fie bombardată cu bomba volantă cu reacţie V1… ce fericire că n-au avut-o americanii la 4 aprilie şi pentru mine. Am schimbat postul cu Berlin: cânta Erna Sack, apoi Peter Kreuder, la două piane. Liliana a apărut în mare ţinută, elegantă şi modestă în acelaşi timp, în pantaloni de shantung. Ca s-o impresioneze pe Elvira. Sau pe Valentin. I-am spus.

— Ca să te onohez pe tine. La oha asta nu ţin la alte imphesii.

Bucureştii nu fusese vizitat decât de câteva avioane de observaţie. Valul bombardierelor se-ndreptase spre Ploieşti. Am şi fost îndrumaţi de controale, prin ocolişul de la Băicoi. Dar fumul incendiilor de la rezervoarele cu păcură şi petrol de la Astra, Vega şi Pebeoil încă persista, în soarele căzut spre dealuri, barajul de baloane scânteia roşiatec. Şi un Liberator doborât de grelele tunuri AA lucea la fel pe o arătură. Înainte de şase eram în Sinaia, treceam de vila Zendler, cu tăpşanul din jurul ei plin de baracamente germane Todt. La hotelul băilor; ni s-a făcut

175


semn la prioritate; venea regele de la Foişor: el conducea, îi plăcea la nebunie chestia asta, urmat de o suită de maşini cu civili şi ofiţeri. Îl precedau alte trei maşini cu chipie ornate cu frunze aurii de stejar. Colocviu de lucru. Liliana mi-a pus palma pe braţ, fredonând:

Întâi veneau guahzii ce-l păzeau, Băhbaţi viteji, şi theizeci copii de ca-a-să. Întâi veneau guahzii ce-l păzeau Şi-n sthaie scumpe îmbhăcaţi e-hau.

— … Ahlesiana, mi-a spus mândră. De ce nu l-ai salutat pe hege?

— S-ar fi oprit să mă întrebe ce mai fac, cum o duc cu sănătatea şi de ce n-am mai trecut pe la el să ne jucăm de-a leapşa pe ouatelea.

— Ce nostim, mi-a strâns braţul. Păcat că-i cam bâlbâit, încolo e fhumuşel şi phezentabil.

— Exact inversul de cum ar trebui să fie un rege, când ai straşnicul noroc să posezi aşa ceva. Poţi însă să-i scrii o scrisoare de simpatie, are şi un secretar pentru chestii d-astea.

— Îl ştiu, îl cunoaşte Mili. Nu, dacă-i schiu, îi schiu să te decoheze.

— Pentru?— Penthu că m-ai cunoscut pe mine… opheşte! Am oprit în dreptul cofetăriei Grigorescu.— Să luăm o cutie de bomboane… sau nişte phăjituhi.

Să nu mehgem cu mâna goală, nu-i fhumos.— Avem timp, am ambreiat şi am angajat maşina pe

panta ce ducea spre Furnica.— Unde mehgem?— Ajungem imediat.Lângă mânăstire am oprit iar. Pensiunea „Marianti” se

afla vizavi, stasem deseori în ea înainte de război, când treceam întâmplător pe Valea Prahovei şi nu ţineam s-o deranjez pe Elvira.

— Aşteaptă-mă o secundă.

176


Am intrat în vila cu două etaje. Sigur că am găsit loc, avea doar etajul de jos ocupat, „de ofiţeri germani liniştiţi şi civilizaţi, domnule. Nu mănâncă la noi, au popotă proprie.” Doamna drăguţă s-a încruntat puţin, văzând că-i vorba de o singură noapte şi de o cameră de două paturi.

— Ştiţi, mi-a spus cu ochii plecaţi, în timpuri normale, noi nu închiriem decât pentru minimum o săptămână. Dar cu războiul, a ridicat ochii spre tavan, ştergându-mi chipul cu o uitătură furişă şi rapidă, suntem obligaţi la concesii, timpurile sunt destul de… neplăcute. Şi trebuie să şi trăieşti, a lăsat din nou ochii în jos. Domnii germani sunt încartiruiţi, vă daţi seama.

Am achitat camera (un preţ cam piperat), şi am ieşit să iau valiza Lilianei.

— Nu mehgem la soha ta? s-a mirat.— Mâine dimineaţă. Ne odihnim noaptea aici, i-am spus

pe un ton pe care l-aş fi dorit insinuant, ca să presupună că m-am oprit special la pensiune; fiindcă a doua zi, sigur că situaţia noastră avea să se schimbe. De fapt, voiam să-i dau un telefon Elvirei, s-o anunţ că nu sosesc singur. Aş fi putut da telefonul din Bucureşti, dar ideea îmi venise pe drum. Liliana şi-a tras tricoul pe coapse şi a zâmbit, cu capul plecat pe un umăr.

— …Numai şi penthu că eşti încuhcat, şi mehiţi să te iubesc. Zâmbetul i-a pierit… Chezi c-o să ţi se facă obiecţii de… phincipiu? La asta nu m-am gândit.

— Nici să nu te gândeşti.Ne-am dus sus la vilă, ea s-a schimbat cu o fustă şi o

jachetă groasă de lână şi am plecat să ne plimbăm. Ce era odată în Sinaia… orăşelul părea astăzi mai mult pustiu. Doar ferestrele camuflate ale Cazinoului, prin care răzbăteau acordurile muzicii, mai dau o oarecare viaţă aleilor din parcul odinioară pulsând în freamăt şi veselie. Acum, sub ramurile castanilor pletoşi se plimbau fritzi de pe malurile Balticei şi ofiţeri români în convalescenţă. De asemenea, aviatorii veniţi în refacere după zborurile pe

177


Stukas-uri. Puţine femei, civili rari şi foarte grăbiţi. Am urcat încet în amurgul căzut pe nesimţite, drumul Mânăstirii, spre Riegler. Masa se servea la pensiune până la nouă. Am mâncat o îngheţată excelentă şi am băut mazagran cu frişcă. După asta, ne-am aşezat pe o bancă de pe aleea care ducea la Peleş, şi ne-am uitat la pădure. Patefonul de la Riegler abia se mai auzea cu Blaue Himmel-ul lui. Pădurea încremenise sub razele soarelui ce se retrăgea spre munte… şi munţii, văzuţi pieziş, parcă mureau şi ei în blocurile lor de stâncă şi se retrăgeau odată cu soarele ce le scălda crestele. Niciodată n-am să mai pot sui până-n vârful lor: înfiorat am revăzut văile, spuma torentelor, brazii, toate potecile acelea pe care le băteam ca adolescent, singur sau însoţit de prieteni… care prieteni? Paul murise la Stalingrad, Victor era prizonier, Mihai arsese cu avionul lui; dar în ’28 şi ’29, toţi erau vii, pârliţi de soare şi fericiţi că trăiesc. Într-o vară, suisem valea Albă spre Gălbinele, şi ca nişte nebuni, escaladasem săritorile şi hornurile din valea Mălinului, traseu de alpinism, nu de excursie: în pantofi de tenis şi-n cămăşi. Fără coardă, fără pitoane, fără nimic. Eram obligaţi să suim mereu, de coborât nici vorbă, ne-am fi rupt precis gâtul. Când am sosit pe una din muchiile Coştilei, sfâşiaţi, cu coatele şi genunchii sângerând, ne-au întâlnit băieţii dintr-o echipă a SKV-ului braşovean, urcat dinspre Gura Dihamului, pe valea Cerbului: s-au închinat când le-am spus pe unde am venit. Nu ne-au crezut. Iar Mihai, căţărat pe un vârf de stâncă, a întins braţele în lături ca două aripi şi a spus: „Nu credeţi că dacă am să-mi dau drumul în gol am să şi zbor?” Zburase, da, peste ani… îl adunaseră nici într-o batistă, un ghem de carne, stofă şi oase calcinate.

— …Ce ai hămas aşa?— Mă uitam la munte… tot ce-i acolo sus mi s-a închis.

Am înregistrat imediat patetismul răsuflat al vorbelor

178


mele, şi am adăogat: Dar poate mă duci tu o dată în cârcă, sau de mai multe ori.

S-a rezemat de umărul meu.— Te-aş duce, a şoptit. Te-aş duce şi mai sus de acolo.

Auzi…? Cântă cucii… Cum de cântă atâta de tâhziu?Apelul melancolic al cucului străbătea pădurea, dulce şi

sacadat. Mirosul de răşină şi ierburi sălbatece umplea aerul. Aş fi vrut, cât aş fi vrut să nu mai plecăm nicicând de pe banca aceea, să ne-ngroape pe amândoi sevele vegetale, muşchiul şi mormanele de frunze, să ne prefacem fără să ştim în pământ, în cenuşă, în nimic. Umăr lângă umăr, într-un amurg pe valea Peleşului… iar nimicul ăsta să-l ducă apa departe, tot mai departe, spre adâncurile lichide ale unui ocean depărtat şi albastru din care, cine ştie? Am ieşit cândva tot un nimic, spre alte răsărituri şi apusuri de soare.

— …A zbuhat. A zbuhat sphe castel. Tu ce chezi, hegii ascultă cucu?

Îl şi vedeam, îi şi vedeam pe toţi Hohenzollernii foşti şi viitori, în balcoanele rococo de pe cealaltă parte a pârâului, stând şi ascultând visători cântecele de cuc de pe domeniul lor seniorial… să nu fiu totuşi rău, oameni au fost, sunt şi vor fi şi ca orice om de pe acest pământ, înzestrat cu suflet, nu se poate să nu fi ascultat şi să nu asculte în continuare, chemarea de singurătate a unui cuc.

Când s-a lăsat întunericul, am coborât la pensiune. Nu era nimeni în sala de mese. Ne-a servit o fată cu un şorţ savant scrobit, prezentându-ne farfuriile cu friptură rece şi salată, ca pe nişte opere de artă.

— Aveţi un telefon?— În vestibul, domnule. Ridicaţi receptorul şi aşteptaţi

să vă răspundă centrala. Doriţi vin sau bere?— Behe, a spus Liliana. Ce colonie înthebuinţaţi,

domnişoară, i-a zâmbit îmbietor.— Miughé, a foşnit fata, şi s-a dus săltat după bere.

179


— …Ahe un aeh de phinţesă. Poate e Cenuşăheasa, n-ah fi de mihahe în ambianţa de aici, cu castelul atât de aphoape, mi-a murmurat Liliana pe ton scăzut. Am vhut să văd cum phonunţă, să nu cahe cumva să-i săhut mâna când ne-om scula de la masă… sst, se-ntoahce.

Fata ne-a turnat bere, lăsându-ne singuri. O auzeam într-o încăpere alăturată, clincănind cu tacâmuri şi farfurii. Terminasem, când a revenit, pe umeri cu un şal cu ciucuri.

— Când plecaţi, vă rog să stingeţi luminile după dumneavoastră. În vestibul arde doar becul de lângă telefon. Uşa de la intrare se închide la unsprezece, dacă mai ieşiţi şi întârziaţi, sunaţi – vă deschide doamna. Bună seara, domnule. Sărut mâna, doamnă.

— Mi-a săhutat ea mâna. Înseamnă că nu-i phinţesă şi că phinţesă sunt eu. Îi dai telefon sohii tale?

— Da. Uite cheia, suie şi aşteaptă-mă.Nu se auzea un zgomot în vilă. „Domnii germani” erau

la popotă sau la Cazino. Am cerut legătura cu Poiana-Ţapului. Am dat de Costelo:

— Ne gândeam c-ai fugit în lume şi-ţi trebuia un mijloc de locomo… stai, dom'le, s-a enervat, ce-s manierele astea, nu poate vorbi omul. Ţi-o dau pe mama, era să cad peste bufet, aşa m-a îmbrâncit. O scurtă pauză, în care auzeam în receptor „punerea la punct” a Elvirei şi bombănelile lui Costelo, apoi a venit Elvira:… Ce s-a întâmplat, Toni? Respira iute, părea îngrijită. Ce ai întârziat atât? Am fost tare îngrijaţi să nu fi păţit ceva, Ploieştii au fost bombardaţi, a fost alarmă şi în Bucureşti… de unde telefonezi?

— Din Sinaia.— Eşti în Sinaia? De ce nu vii încoace?— Dorm aici. Vin mâine dimineaţă.— Ce-i prostia asta? Spune, s-a întâmplat ceva?

180


— Nu s-a întâmplat nimic. Nu sunt singur, Eli. (Ce dumnezeu, vorbeam ca un imbecil. Şi-i spuneam şi Eli, ca în copilăria noastră.)

— Cu cine eşti?— Am un invitat… o invitată, Eli. Cred că vom avea

unde s-o găzduim… dacă nu va sta în altă parte.— De ce să stea în altă parte… o să stea la noi. O

cunosc?— Da, e una din fetele care stă la etaj. Mi-a spus că te

cunoaşte. — A… Atât, momentan: un a fără nicio inflexiune. Bine.

De ce nu vii cu ea? — M-am gândit, totuşi, să vă pregătesc… să vă

pregătiţi.Am simţit că se afla cineva în vestibul. M-am întors. În

cadrul uşii, complet în semiobscuritate, se profila silueta unui ofiţer german, cu mâinile vârâte în buzunarele pantalonilor. Văzând că m-am întors, s-a înclinat uşor, făcându-mi semn să continui conversaţia. Vârful incandescent al unei ţigări îi puncta mijlocul obrazului, de fapt mirosul acestei ţigări, un miros special de algă marină arsă, m-a făcut să mă-ntorc.

— …Poate ai procedat bine, a ezitat Elvira. Perfect. Atunci… te aşteptăm, vă aşteptăm mâine dimineaţă. Să nu mâncaţi acolo, luaţi micul dejun aici. La revedere… stai puţin, îmi vorbeşte Valentin… cum? A început să râdă. Spune că probabil permisul pentru maşină a durat mai puţin decât durează acum efortul tău de a ne cere permisiunea să vii cu… cu doamna aceea la noi. Îţi dorim noapte bună.

Şi a închis. Numaidecât a răsunat în receptor vocea nazală a operatoarei: „Aţi vorbit? Patru minute, taxează vila, cincisprezece lei.” Am închis şi eu, m-am dus în sala de mese şi am lăsat o monedă de douăzeci de lei pe masă. Ofiţerul german tocmai forma numărul la telefon,

181


când am trecut pe lângă el să ies. S-a înclinat iar, extrem de civilizat.

— Danke’. Era von Kopplitz.Nu cred să mă fi recunoscut, stasem tot timpul cu

spatele. Şi vestibulul nu era luminat decât de becul mic agăţat, deasupra telefonului. Camera noastră avea o fereastră-uşă largă, care da pe un balcon de lemn. Liliana mă aştepta pe balcon, cuibărită pe un chaise-longue, uitându-se la pădurea compactă, ghicită doar după foşnet, dincolo de vilă.

— Te-ai întohs? Ce-a zis?— Că ne aşteaptă mâine.— Mai bine ne aştepta poimâine, a oftat. Vino la mine. Mi-a luat capul între palme. N-o vedeam mai deloc pe

întuneric.— Săhută-mă. Pe ochi. Şi încet: Schisoahea aia să ştii

că eha adevăhată. Şi acum tot aşa gândesc… de ce unele fete au şansa să se dâhuiască întâia oahă unui imbecil? Poate nu-i fhumos ce spun, dah gândesc.

— Au şansa ca a doua oară să nu mai întâlnească un imbecil. Tot e ceva.

— Da, mi-a plimbat degetele pe obraz. Da. Pahi pheocupat… te stinghehesc?

Von Kopplitz. Chipul colţuros al căpitanului mi-a jucat prin minte. Ce căuta aici? Dar şi Karin revenise, n-o urmărise pe… Sta în vilă: mă recunoscuse sau nu mă recunoscuse? Mai aveam vreun rost, eu, în jocul acesta? Şi acum… ce joc continua să se joace? Cei doi nu apăruseră în ţară, nu puteau s-apară doar pentru a şti dacă vrem sau nu mai vrem să continuăm războiul alături de ei: Boniş, Savciuc, Odette sau Marianka deţineau informaţii pe care le deţineau şi ei. Şeful plecase în Elveţia, celălalt şef, celălalt şef…

Întunericul de afară s-a accentuat brusc. Total negru şi uniform. Cu o clipă mai-nainte zăream o pată de cer cu

182


stele mari, peste pădure. Nu le-am mai văzut. Mi-am auzit sângele zvâcnind în tâmple.

— Ce este… la ce te uiţi?Ridicasem fruntea să văd alte stele. Nu le vedeam. Nu

mai vedeam. Fără dureri şi brusc. Şi exact când am vrut să şi spun asta cu voce tare, am revăzut stelele, conturul caselor din faţă, vârful ondulat al pădurii foşnitoare. Bătaia sângelui din tâmple încetase şi ea.

— Ce ai, ţi-e hău?— Nu.Mi-am aprins o ţigară, ferind flacăra chibritului în palme

şi sub balustrada balconului, să nu mi se strige: Lumina! Ţigara mi s-a părut fără gust şi leşioasă.

— Ai, totuşi, ceva, m-a scrutat cu atenţie. Ţi-am văzut ochii: ce spaime ţi-au apăhut în dosul loh?

— Spaima de a nu te mai vedea, i-am zâmbit, ceea ce era şi adevărul.

Ne culcasem cam de o oră, când mi-a fost sete. M-am dus să beau apă de la chiuvetă. Liliana dormea, luna intra prin uşa-fereastră deschisă şi lumina magic camera. Am băut şi am ieşit în balcon. În prag, m-am oprit. Bătea uşor vântul, pădurea şi mânăstirea scânteiau sub lună, jos în stradă un câine mirosea rigolele, fără zgomot şi ca o umbră. Ce mi se întâmplase cu vederea… mi-am amintit că la spital, medicii mă tot întrebau dacă mă simt bine cu ochii. De ochi mă întrebau, mai puţin de rest: doar îmi căzuse un tavan în cap. M-am aşezat pe chaise-longue… ce aer bun. Cineva a tuşit sub mine şi m-am plecat peste marginea balconului: pe unul din balcoanele primului etaj, al doilea din dreapta mea, în uniformă şi cu braţele încrucişate la piept, von Kopplitz privea nemişcat pădurea.

183


PARTEA A TREIA

184


13

31 iulie

Ieri a plecat Liliana, nici nu ştiu când au trecut trei săptămâni de la descinderea noastră pe Zamora. La zgomotul maşinii, Elvira a ieşit în verandă… drace, şi ea era în mare ţinută: rochie destul de scurtă, sandale albe, o jachetă olive de lână australiană pe umeri, pieptănată paj. O apariţie de cottage englezesc, primindu-şi musafirii în capul scărilor, cu un zâmbet foarte prietenos pe buze. Liliana era descurajată, îşi pătase bluza în maşină, celelalte bluze din valiză nu se asortau la pantalonii de shantung, şi cu ăştia voia s-o dea gata pe soră-mea… ce problemă. Am tachinat-o pe drum.

— Te hog să încetezi. Îmi vine să mă spânzuh. — O faci când ajungem, în maşină n-ai cum. Elvira a coborât scările, am vrut să i-o prezint.— O cunosc pe doamna. Sunt încântată că aţi venit cu

Toni. Vă rog să intraţi.— Îmi pehmiteţi să fac o hemahcă? Sunteţi mai

fhumoasă de cum vă ţineam minte de la Bucuheşti. Şi mult mai doamnă phofesoahă decât e el un domn căpitan în concediu.

Soră-mea a roşit şi a râs. Ea i-a întins cutia cu bomboane cumpărate de la Riegler, sub sforicică aurită a căreia pusese un boboc de trandafir (ia te uită, nici nu observasem).

— Şi vă mulţumesc că mi-aţi spus şi mie „doamnă”. Dacă-mi spuneaţi „domnişoahă,” înthe pahanteze fie spus

185


că nu mai sunt, aş fi fost pusă în postuha nefastă a unei logodnice de ocazie. Îmi place să mi se spună domnişoahă doah la thibunal: „domnişoahă avocat”, asta face o imphesie de phospeţime şi dă spehanţe clienţiloh şi judecătohiloh.

Elvira a râs iar şi a apucat-o de braţ. O câştigase. L-a câştigat şi pe Costelo, dar mai ales, l-a câştigat pe Valentin. Când am sosit noi, el nu era acasă, s-a întors de la fabrică în jur de 5. Între timp Liliana fusese aranjată în casă, şi-i „aranjase” pe toţi din casă, cu felul ei de a fi nonşalant şi dezinvolt. Soră-mea rezolvase cu discreţie problema statului nostru. Casa era destul de bine împărţită ca să nu creieze dificultăţi pentru un oaspete în plus, dar oaspetele acesta avea un statut special; nu era vorba de pudoare: trebuia procedat cumva să nu se stârnească susceptibilităţile nimănui. Indiferent de calitatea mea de frate, mi-a fost totuşi un pic greu să-i spun Elvirei: „… Ştii, vin cu o femeie la voi”. Liliana trecuse cu fruntea sus de situaţia echivocă, pomenind cu graseiatul ei inimitabil de postuha unei logodnice de ocazie… asta-i plăcuse Elvirei, am văzut. Şi tocmai ca să n-o pună într-o astfel de postură, îi dăduse camera opusă camerei mele de pe coridor, micul salonaş cu dormeză şi cu acces la una din băi (vila avea două), în care îi plăcea să se retragă după-amiezele, să citească, să-şi corecteze tezele, să doarmă sau pur şi simplu să nu facă nimic. Până să sosim noi, salonaşul luase un aspect mai colorat, parte din păpuşile casei (mania soră-mi, avea o întreagă colecţie, de la Betty-Boop, Scufiţe Roşii şi doamne de Pompadour, până la blonda şi codata Lorelei, ultima creaţie a unei celebre case de jucării din Nürnberg) umpleau dormeza şi poliţele de pe pereţi. Elvirei îi venise rău, când, deschizând uşa salonaşului să-i arate Lilianei unde o să stea, găsise o săgeată cu pene de tras la ţintă, din arsenalul „Costelo”, înfiptă în ea împreună cu o bucată de hârtie: FITI BINEVENITĂ! BAREMI

186


DUMNEAVOASTRĂ (subliniat) SĂ AVEŢI GRIJĂ DE O FIINŢĂ OROPSITĂ ŞI OCAZIONALĂ ÎN CASA ACEASTA. Nu ştiu dacă gluma lui Costelo era foarte reuşită, la optsprezece ani mai toate glumele ţi se par reuşite, în special acelea făcute de tine; pe mine, în primul rând, m-a lăsat mut de surpriză, cum naiba se gândise la asta… şi o scrisese şi pe uşă. Elvira a albit.

— …Costelo, chemase cu o voce pe care nu i-o cunoşteam.

Liliana se uita fix la hârtie.— Ordonaţi, a apărut dulcele meu nepot în capătul

coridorului, cu mâinile vârâte în buzunarele aplicate ale pantalonilor de pânză.

— Cum ţi-ai permis…! Şi scoate mâinile din buzunare!Se îneca de enervare şi confuzie.Costelo şi-a scos mâinile din buzunare, ne-a privit pe

rând, apoi s-a uitat la uşă. S-a uitat iar la noi şi a deschis larg uşa salonaşului. În prag, ne-a primit un mieunat subţire şi sfâşietor: un pisic mic gri, costeliv şi zbârlit, a prins să i se frece soră-mi de picioare, cu o frenezie tuşantă. (În clipa aceea, într-o fracţiune de secundă m-am gândit la cotoiaşul maiorului Boniş. Şi ăla mieuna la fel.)

— …L-am găsit azi dimineaţă la barieră. Ştiu că mama l-ar fi gonit, aşa că m-am gândit…

Brusc, a devenit roşu. Realiza abia acum ce altă legătură se putuse face la inscripţia înfiptă în săgeată. S-a uitat disperat la mine.

— Dar cum v-aţi putut închipui!…I se umpluseră ochii de lacrimi. Liliana i-a zâmbit cu o

deosebită simpatie. S-a plecat şi a luat pisicul în braţe… ce arătanie: simbol al părăsirii şi al unei înfometări de tip indian, pe timp de secetă.

— …Asta nu-i glumă, s-a mai domolit soră-mea. Şi poate doamnei nu-i plac pisicile.

— Chiah dacă nu mi-ah place, numai penthu atenţie şi am să-l adopt… cu voia dumneavoasthă, a clipit graţios

187


spre ea Liliana. Nu mi-aş îngădui să phimesc un dah cahe ah indispune-o pe mama dumitale. Aşa că cehe-i voie fhumos şi am să pun şi eu o vohbă bună.

— Pot, mamă?— Dacă doamna vrea. Elvira i-a aruncat Lilianei o

uitătură piezişă: casa era a ei, numai ea dispunea de ce ţinea de casă, inclusiv pisicile vagabonde. Am încercat o mică strângere de inimă, simţind-o iritată de incident.

— Nu mă puneţi în situaţia măgahului lui Buhidan. Înthe timp moh cu pisicul în bhaţe. Şi atâta am ţinut să vă cunosc… ah fi păcat, moh şi phea tânăhă.

Ochii soră-mi s-au înveselit. Mi-a venit s-o strâng pe Liliana în braţe, de faţă cu toţi. La modul ei deştept arăta că doreşte să-i fie interpretată venirea ca atare şi nu ca pe o suită de zile libere la umplut nopţile într-o vară de război. Iar dacă soră-mea urmase o facultate, urmase şi ea una şi… cum spusese în scrisoare? Că era propriul ei stăpân. Era pe deasupra şi o fată minunată, cu o prezenţă de spirit fermecătoare. Cred că din ziua aceea, din clipa aceea consumată în faţa uşii cu săgeata înfiptă în ea, am început s-o iubesc, cu dor şi iubire. Mai târziu, pe verandă, m-a apucat pe furiş de mână:

— I-am dat gata, da?Îi dăduse. Costelo s-a tot foit pe scaun, s-a scărpinat în

claia de păr netunsă, pe urmă a spus, în timp ce Elvira ieşise să ne aducă ce ştia ea că trebuie să ne aducă şi ce pregătise:

— Aş putea să jur că mama i-a făcut vânt lui Mortimer. (Pisicul dispăruse nicio oră după ce Liliana îi găsise acest nume patronimic. „Un nume de homan englezesc, deşi ca aspect, mâţocului i s-ah fi nimehit mai bine numele de Pahpanghel.”)

— Ăsta nu-i nume.— S-o chezi tu… ce notă luai la homână? De Budai-

Deleanu n-ai auzit?

188


— Ah, da, s-a strâmbat cu superioritate Costelo. Numele e din Ţiganiada… şi dacă n-aş fi ştiut de Parpanghel, rămâneam prost în viaţă, doamnă?

— Zi-mi Lili, ca să te deosebeşti de unchiul tău cahe-mi spune Liliana. Nu, nu hămâi phost: hămâi incomplet. Omul e bine să ştie de toate, şi în special să ştie ce-i al lui. Am să-ţi demonsthez că e bine aşa şi nu altfel, când o s-avem timp penthu demonsthaţii, şi dacă ţii la demonsthaţii. Am să-ţi explic toate ca o mamă, a spus tocmai când Elvira revenea cu atâţia brioşi, atâta şuncă şi atâta cafea cu lapte puse pe tava încărcată la ultimul ei refuz, că Liliana mi-a dat cu piciorul pe sub masă.

— Ce să-i explicaţi? i s-a adresat politicos soră-mea.— Pehspectivele vieţii. Ştiu şi eu câte ceva desphe ele.

Iniţial, ştiinţele-natuhale am vhut să uhmez. Am uhmat dheptul nici eu nu ştiu de ce.

Seara, plimbându-mă cu ea spre castelul Cantacuzino, numai noi doi, mi-a declarat că minţise. Ca s-o flateze pe soră-mea, dar a observat că n-o flatase.

— N-avea de ce să fie flatată. A urmat facultatea fiindcă şi cumnatul meu tot asta urma, acolo l-a cunoscut. După un an, el a abandonat naturalele ca să urmeze politehnica, mecanica. Soră-mea nu era să se ducă după el, n-o interesa o carieră inginerească. A terminat ce a urmat, iar el ce şi-a dorit.

— Sunt simpatici toţi… dah de ce stau aici?— El a fost puţin slab de plămâni. Şi-i place muntele, s-

a obişnuit. Şi soră-mea s-a obişnuit.— Spune-mi: veneai des la ei? — Nu prea.— De ce?— N-aş şti să-ţi spun.— Pah mulţumiţi unul cu altul.— Sper să şi fie, nu numai să pară.Întunericul din jur ne înfăşură umed. Depărtat, lătrau

câini. Apoi o locomotivă a fluierat în gara din Buşteni, iar

189


fluieratul ei ne-a înfăşurat şi el cu un soi de deznădejde înfiorată.

— …Adoh să aud fluiehătuhile de then. Noaptea şi la munte. Pahcă-s ţipete.

A tăcut, după asta mi s-a strâns alături… — Mai bine hămâneam la Sinaia. Ştii, jenată tot sunt

puţin. Am venit să fiu cu tine, n-aş fi venit cu nimeni altul. Sunt eu iubeaţă, dah iubeaţă din amoh, din suflet. Nu-mi cunoşti încă sufletul: ţi-l dăhuiesc sub stele şi cetină de bhad… bine spus, nu găseşti?

Valentin şi Elvira ne aşteptau în kioscul din curte. O lampă cu gaz, cu sticla camuflată în albastru şi lumina întoarsă spre pădure, proiecta umbre palide pe masa pusă. Costelo mâncase mai devreme, pleca la nişte puşti din Buşteni. Valentin scosese din pivniţă şi nişte vin bun, avea câteva rafturi cu „rarităţi”. Întâlnirea cu Liliana fusese cordială şi la fel de deschisă ca şi cu soră-mea, de dimineaţă. Nu era el omul care să se mire, sau să pună întrebări superflue; nici pe mine nu mă întrebaseră, el şi Elvira, ce a fost pe 4 aprilie. Nici de meseria mea nu mă întrebau. Ştiau că lucrez într-un serviciu din MStM, sunt sigur că şi bănuiau în ce fel de serviciu – şi tocmai pentru că bănuiau, nu căutau să afle amănunte în plus. Îi spusesem adevărul Lilianei, ne vedeam foarte rar, ne scriam la fel. Uneori mai primeam un telefon din partea lor, d-aia m-am şi mirat că pe timpul spitalizării mele, soră-mea venise la Bucureşti, venise şi acasă să se intereseze de soarta mea… dar începusem să simt nevoia de familie, de un sânge asemănător: cum fac toţi când îmbătrânesc, încep să ia calea bisericii şi a înfiptului de lumânări prin sfeşnice… baremi să se pună bine cu cineva, la sfârşitul-sfârşitului. Cu cineva de care n-aveau nevoie când erau tineri. Mă puneam bine cu ai mei, fiindcă nu mai eram cel dinainte, nu mai eram întreg.

— Îmi acordaţi revanşa în casă? i-a spus Valentin Lilianei, odată terminată cina.

190


Revanşa la table, cu asta-l câştigase Liliana pe Valentin. După ce el se întorsese de la Sinaia şi stase de vorbă cu noi, din întâmplare ea zărise cutia de table.

— Joacă cineva table în casa asta sau e un simplu decoh?

Valentin era mare tablagiu… de neînchipuit cum un om serios ca el putea să se pasioneze după jocul ăsta stupid. „Pierzi vremea”, spunea. „Ca şi pokerul, se joacă repede şi la şansă. Ce altceva să fac, mă pregătesc de pensie.” O învăţase şi pe Elvira. Jucau uneori împreună, jocul se termina întotdeauna în nervi, soră-mea juca prea „fără canoane”. Cu Costelo nu mai juca de mult, fiindcă „trişa” la mutat pulurile.

— Jucaţi table? i-au lucit ochii la întrebare.— Nu joc, eu câştig la table. Fac pante din fedehaţie…

să ştiţi că n-am voie să joc cu amatohi, dacă se află, sunt descalificată: ca phofesionistă.

Au jucat două ore… e posibil? Şi pe Liliana o credeam mai serioasă. (Nu jucase table cu Valentin ca să-l flateze şi pe el, ci jucase de plăcere.)

— Bravo, doamnă, a închis Valentin tablele după scurgerea celor două ore, cu un gest cam sec, nu-i nimic de făcut. Aveţi un noroc la zar de m-aţi speriat.

— V-am spus că eu joc ca să câştig, nu-i vohba de nohoc. Penthu mine, ca phofesionistă, nu există altă altehnativă.

Ceasul arăta unsprezece.— Noapte bună, a spus Valentin şi ne-a părăsit fără

nimic altceva. Soră-mea se retrăsese mai de mult, o durea capul. Am rămas singuri.

— …Şi acum? mi-a zâmbit ea.— Du-te şi te culcă. Eu am să fumez o ţigară pe terasă.— Vin cu tine.Tăcerea nopţii era deplină. Profilul muntelui se desena

mai întunecat, pe cerul plin de stele. Fumul alburiu al fabricii de hârtie din Buşteni urca spre pădure ca un nor

191


compact. Se auzea când şi când zgomot de vagoane tamponate în gară pe liniile de manevră. Am stat şi după ce am fumat ţigara. Pe urmă a scârţâit portiţa: venea Costelo. A suit treptele terasei, ne-a văzut.

— Nu v-aţi culcat? Pot să stau şi eu puţin cu voi?S-a aşezat pe marginea parmalâcului, sprijinindu-se cu

spatele de unul din stâlpii de susţinere.— Dă-mi şi mie o ţigară, Toni.— Fumezi?— Nu. O ţin s-o miros.I-am dat o ţigară. Undeva, drept în faţa noastră, clipea

o luminiţă în pădure. A clipit un timp şi s-a stins, exact când s-a pornit vântul. Parcă el o stinsese.

— Când mergem pe munte?— Te duci cu Liliana, cu mine mai greu.— …Chiar aşa? a şoptit. Îmi pare rău.— Dacă ai să te duci cu Liliana, îmi povestiţi la coborâre

cum a fost. Iar eu am să revăd totul ca şi cum aş fi fost cu voi.

— Îmi pare rău, a repetat. Stai… dar până la Gura-Diham, pe valea Râşnoavei, spre Pârâul Rece, putem merge cu maşina.

— Asta-i una şi mersul pe munte cu Liliana e alta. Sau nu vrei să mergi cu ea?

— Merg, sigur că merg. Merge şi Martha. Numai doamna să meargă cum mergem noi.

— Mulţumesc, tinehe. Chedeam că am heuşit să-mi ascund hiduhile de pe obhaz. Cine-i Mahtha?

— O colegă, am răspuns eu în locul lui Costelo. O păpuşică cu cozi şi pistrui.

— Peste optzeci, doamnă: i-am numărat.— Hepahtizaţi în mod egal pe amândoi obhajii?— Dreptul are un pistrui în plus. A pufnit înveselit.— Şi ce-o fi de hâs, nimic nu e pehfect pe lumea asta..

192


— Vorbiţi mortal… ia spuneţi repede: capra sare piatra, piatra crapă-n patru, crăpa-r-ar capul caprei în patru, cum a crăpat piatra-n patru! Noapte bună.

A sărit de pe balustradă şi a intrat în casă. L-am auzit umblând deasupra noastră, în foişor. Lăsase poarta deschisă: se zbătea uşor între balamale. M-am dus s-o închid, i-am pus zăvorul. Am intrat şi noi înăuntru, înainte de a deschide uşa camerei, Liliana s-a rezemat cu spatele de ea.

— Inthi puţin?Dormeza era înfăţată în cearceafuri, pe măsuţa de

lângă ea se afla un vas cu margarete proaspăt culese. Şi icoana din salonaş era schimbată. De obicei, aici se afla o icoană de lemn, un Ioan Botezătorul. Elvira pusese în locul ei o icoană pictată pe sticlă, veche de cel puţin o sută de ani. Iisus înfăşurat în viţa mistică de vie, o foarte frumoasă şi valoroasă icoană adusă de tata din Ardeal, care sta în dormitorul ei: gestul m-a înduioşat.

— Aş fi vhut să-mi fac patul singuhă… am să-i spun sohii tale mâine să mă lase să-l fac eu. Ştii de ce am eu poftă acum? De o cafea. Cum putem să facem cafea?

— Fac eu.M-am dus în bucătărie, am făcut cafea. Ai casei

dormeau de mult. Nici Costelo nu se mai agita în foişorul lui. Când m-am întors, Liliana tocmai ieşea din baie.

— Cazanul eha fiehbinte, am făcut un duş… am phovocat vheun dehanj? Dacă nu fac duş fiehbinte seaha, sunt neom.

Nu era decât în pantalonii de pijama. În pâlpâiala candelii de sub icoană, lumina era stinsă, bustul ei bronzat tremura în luciri mate. Am luat-o în braţe.

— Întâi să ne bem cafeaua… tu nu ţi-ai făcut? Chiah am vhut cafea, n-a fost un thuc.

Dorinţa urca în mine tulbure, fără oprelişti. Continuam s-o strâng în braţe, într-o încleştare brutală.

193


— Nu, a gemut. Lasă-mă… mă doahe. S-a aşezat pe dormeză. Dhagostea e bună s-o faci pe încetul, să ştii că faci dhagoste, nu lupte libehe. A sorbit o înghiţitură din ceaşca cu cafea. Ce se întâmplă cu tine, Toni? a şoptit.

N-am răspuns. S-a întins şi m-a tras de mână lângă ea. Şi-a lipit obrazul de al meu.

— …Nu-mi plac pohnihile mohbide. Tu vheau să mă iubeşti simplu, frumos.

Tonul ei era sfios şi şovăitor. O ruşine greţoasă m-a năpădit, şi de ar fi fost femeie de stradă, ruşinea acelei clipe tot greţoasă era.

— Când am venit atunci de la spital, eram trimis de medici să…

Mi-a pus degetele iute peste buze, să tac.— Ştiu. Ţi-am spus dimineaţa. Nohmal, a dat din umeri.

A băut, cafeaua, rămânând cu ceaşca în mână. Thebuiau să ştie dacă… A zâmbit, s-a uitat în fundul ceştii. De fapt, avansul l-am făcut eu, nu tu – şi p-ohmă am continuat avansul ca nu cumva medicii să-ţi spună să încetezi, să nu te suhmenezi. Eşti un phost, cu toată căpitănia ta… mai phoastă am fost eu. Ţi-am şi schis, dah ai uitat… ce-mi pasă.

La plecarea din camera ei, i-am spus c-o iubesc. La o oră când munţii începeau să iasă din noapte şi stelele aproape dispăruseră.

Peste două zile, dimineaţa, eram singur în sufragerie. A doua zi era ziua mea de naştere: împlineam treizeci şi trei de ani. Nu ştiu ce legătură am făcut între asta şi von Kopplitz. Poate pentru că soră-mea şi Liliana erau împreună la Sinaia, gândindu-mă la Sinaia, m-am gândit la el. Un imbold în afară de mine m-a făcut să cer legătura telefonică cu vila „Marianti”, voiam să aflu dacă stă în permanenţă acolo.

— …O informaţie, am spus când mi s-a dat legătura. Un căpitan german, von Kopplitz, locuieşte la dumneavoastră?

194


— Aici locuiesc mulţi căpitani germani, am recunoscut vocea „prinţesei” care ne servise la masă pe mine şi pe Liliana. Cum aţi spus că-l cheamă?

— Kopplitz. Von Kopplitz.— Un moment să mă uit în registru… cum aţi spus,

Colpiţ?— Kopplitz. Cu k de la Konrad, o de la Oana, p de la

Paul…— Vă rog să fiţi serios, ce mă luaţi ca la telefoane? Am

înţeles. Stă uneori, când vine de la Braşov.— Acolo e acum?— O fi, mi-a închis telefonul.N-aflasem mare lucru. Costelo era acasă, citea în foişor,

călare pe pervazul ferestrei deschise, un tratat de anatomie. L-am întrebat dacă are treabă.

— Tocmai începusem să mă plictisesc. De ce?I-am propus să mergem să ne plimbăm pe valea

Cerbului, cu maşina. A acceptat entuziasmat. Am ieşit pe la gara din Buşteni, prin Trestie: Costelo m-a îndrumat; eu ştiam drumul obişnuit pe la pensiunea Weber. Dimineaţa era splendidă, fără un nor. În soare, muntele arăta ca proaspăt spălat, cu toate muchiile şi tancurile scăldate într-o transparentă lumină trandafirie. Dincolo de al doilea podeţ de bârne de pe vale, am tras maşina pe o poiană umbrită de brazi de lângă apă. Cabana-restaurant de la poalele Dihamului nu era departe: i se zărea acoperişul printre cetini.

— Mă duc să iau nişte bere şi crenvurşti, şi-i mâncăm aici. Eşti invitatul meu, bătrâne.

Costelo a pornit în goană spre cabană, sărind când şi când să atingă din mâini crengile mai joase ale brazilor. M-am trântit în iarbă, cu faţa la cer. Curgerea torentului, la câţiva paşi de mine, îmi strecura în trup o linişte şi binefacere ciudată. Dintr-o singură pornire, m-am dezbrăcat şi m-am cufundat în apa limpede şi rece ca gheaţa. Şoseaua era ascunsă de brazi şi de alunişul

195


crescut pe malul torentului: n-aveam cum să fiu văzut de vreun eventual trecător. Costelo m-a găsit pe malul celălalt, stând la soare. S-a dezbrăcat şi el, şi a venit cu sticlele cu bere şi crenvurştii la mine. Nu a părut prea impresionat la vederea trupului meu.

— Soarele o să-ţi facă bine, atât a spus.Am pus berea în apă. Mai mult de două ore ne-am

prăjit la soare pe nişte bolovani, ca şopârlele.— Auzi, Toni… ce se mai aude cu nasulia?— Ce nasulie?— Ei, războiul. În Italia se înaintează. În insulele din

Pacific se înaintează. În nordul Franţei se înaintează. Germania e zob de bombardamente. Ruşii vin încoace. Am pierdut războiul.

— Cine ţi-a spus asta?— Domnul Papuşec, a răspuns după o pauză.— Ar putea să-şi ţină gura. Nu prea-s timpuri să stai cu

ea deschisă.— El cam stă. A şi fost arestat pentru asta, când au fost

legionarii. Ştii, ţi-am spus când ai venit la Braşov.Crucea de pe Caraiman sclipea pe cer, albă ca un

medalion. Dinspre Omu, ceaţa se lăsa lent pe colţii Morarului. O împuşcătură a bubuit în pădure şi a clocotit îndelung, rostogolită la vale.

— Umblă după urşi pe Coştila. Sunt o grămadă, îi dibuie după balega lăsată. Şi pe Clăbucet sunt. Am văzut eu cu Martha unu’, la zmeură.

— Şi Martha ce zice?— Nu-i e teamă. Nici mie nu mi-e. Teamă… niciun

animal sălbatec nu atacă omul, decât în câteva cazuri: dacă are pui, dacă pici peste el la mâncare, dacă-l ataci tu şi-l răneşti, şi dacă e înfometat. Cum sunt lupii, iarna, când se împerechează. În rest, nici leii din Africa nu atacă omul de pamplezir. S-a ridicat într-un cot. Am citit într-o carte scrisă de oameni serioşi, oameni de ştiinţă şi vânători adevăraţi. Şi la urma-urmei, dacă te-ar ataca şi

196


te-ar mânca, tu nu mănânci găini, oi, vite… mănânci ce pofteşti să mănânci, fără să-i întrebi şi pe cei care-i mănânci dacă vor din inimă să se lase mâncaţi. De ce să nu mănânce şi fiarele ce le place lor la stomăcel? Pentru că vrem numai noi să le păpăm? Mă gândesc că lucrurile astea trebuie odată şi odată puse bine la punct, Toni. După ce distrugi tot ce e în jurul tău, pofta de distrugere nu-ţi mai dă pace. Laşi animalele şi-ncepi să faci războaie, să nu-ţi pierzi îndemânarea la distrugere.

— În cartea de care-mi pomeneşti ai citit şi astea? — Nu, astea mi le-a spus domnul Papuşec.— Te-ntrebam nu ce zice Martha despre urşi şi animale,

ce zice ea de domnul Papuşec şi spusele lui cu războiul.S-a uitat la mine, aşa cum sta rezemat într-un cot,

moneda de argint atârnată la gât de un lănţişor tot de argint (o purtase mama, cunoşteam moneda) îmi pendula uşor peste obraz.

— Martha zice la fel. Şi eu zic la fel. Domnul Papuşec spune că una e să faci război din necesitate, să te aperi, cum făceau voievozii noştri – şi alta e să faci războaie ca să cucereşti. Cum fac nemţii.

— Dacă vă spune mult chestii d-astea, nu vă văd bine pe niciunul din voi. Auzeam că vrei să te faci medic-veterinar, nu că vrei să-nfunzi puşcăriile. Eşti prea tânăr pentru socotelile astea, şi tu şi Martha. Mă mir că domnul Papuşec nu-şi dă seama.

— Ba îşi dă, d-aia ni le şi spune. Tu cu cine ţii, Toni?N-aş fi crezut ca întrebarea asta de „opţiune” să-mi fie

pusă de un copil de optsprezece ani, care să-mi fie pe deasupra şi nepot, într-o vale împădurită şi năpădită de soare, lângă murmurul adormitor al unei ape scursă dintr-un gheţar de munte, la o clipă când nu mai credeam în nimic despre război şi viaţă, afară de dragostea mea pentru Liliana, şi regretul unei existenţe, care aici, în iarba foind de gâze şi mirosuri crude, se pulveriza nepipăibilă, inconsistentă, în spatele meu.

197


— Iartă-mă, a spus domol, tu eşti ofiţer, n-am realizat. Dă-l în brânză.

— Pe domnul Papuşec sau războiul?— Nu mi-aş permite. Nu că e tatăl Marthei, şi Martha e

prietena mea: pentru că e un tip, să ştii. Războiul dă-l în brânză, că n-o mai ţine. Când să mergem pe munte cu doamna Liliana? Acum e timpul bun şi-n septembrie. Începutul verii şi toamna.

— Când vreţi voi, n-o să vă facă obiecţii. Doar pentru asta a venit la munte.

S-a trântit iar pe spate, punându-şi braţele sub cap.— Rezistă la tăvăleală… vreau să spun, a tresărit,

poate să reziste la o excursie… eu şi Martha n-avem probleme cu muntele, mai dormim pe la focuri în pădure, mai la o stână, mai ne-nghesuim prin priciuri. Copiii lui Cioròbea, altoiţi cu răşine, rădăcini şi bolovani de stâncă.

— Ce-i aia: „Copiii lui Cioròbea”, am zâmbit.— Nişte expresii d-ale noastre. Hopa-hopa submarinu’,

şmecherii din Pireu, noi suntem copiii lui Cioròbea … Asta când te-ntreabă cineva că de ce faci nu ştiu ce, că nu mai eşti copil, îi răspunzi: noi suntem copiii lui Cioròbea, sau întreg: Hopa-hopa submarinu’, şmecherii din Pireu, noi suntem copiii lui Cioròbea. P-ormă, când te ia de sus o fată… vai de mine, domnişoară, sunteţi regina nisipurilor sau aţi mâncat budincă la prânz de vă nervaţi? Atunci împrumutaţi-mi şi mie o pompă de umflat mingea de ping-pong. Cioròbea mi se pare c-a fost un lăutar care umbla îmbrăcat în costum naţional… de ce râzi?

— Eu nu te întreb cu cine ţii, ci cu cine semeni, nici Elvira şi nici Valentin nu-s aşa.

— Aiurea. Nu mai ţin ei minte sau nu vor să ţină. Mama, nu ştiu, tu poţi să ştii mai bine. Tata tot cu chestii d-astea a umblat şi mai umblă încă. Dacă e bine dispus. Ce să-i faci… babacii te-au fasonat, când şi când îi mai fasonezi şi tu pe ei, s-arăţi că ştii regulile jocului. Că ai personalitate. Glumesc, Toni. Mama şi tata sunt nişte fiinţe tare dulci…

198


nu-s părinţi închistaţi şi de tip vechi, cu ticuri şi prejudecăţi feudale în materie de familie. (Cuvântul l-o fi învăţat de la acelaşi domn Papuşec?)

— Nu prea înţeleg chestia asta cu feudalismul.— Nu-i nevoie. Aşa zice şi James Joyce. Asociezi

conştient cu subconştient, real cu ireal, totul într-o aparenţă de logică strictă.

— Credeam că domnul Papuşec zice.— În asta. Ce-i drept, nu se bagă. Mă bag eu şi Martha.— Eşti îndrăgostit? mi-am rememorat aprecierea

Elvirei.— Poate, s-a închis deodată în el însuşi.L-am mângâiat pe obraz.— Şi ea ce o să urmeze?— Cum: ce o să urmeze? Bine-nţeles că medicina-

veterinară!— Va fi o raritate.— Martha este o raritate şi fără să urmeze medicina-

veterinară. Bem berea?Nu-i plăcea discuţia despre Martha şi tatăl ei. Spre

ruşinea mea, mărturisesc că ştiam vag de James Joyce. Costelo îi zvârlise numele ca pe un sunet de trompetă… dragul meu Costelo.

— Cine ţi-a spus ţie prima oară: Costelo?— Tata. L-a abandonat pe Costi, acum patru ani, ţii

minte începuseră să ruleze la noi nişte comedii americane, cu doi tipi, Abbott şi Costello. A zis că semăn cu Costello, chiar semănăm, la paisprezece ani. A fost ca un vânt de nebunie, l-au adoptat pe Costelo, toţi: mama, colegii, profesorii. Costelo mi-a rămas numele. Dar cu un singur l… de ce, nu-ţi place? Cred că tata n-a greşit-o, Costelo mă caracterizează mai mult decât Costi. Nu ca fizic, ca sens. Costelo cu un singur l.

…Costelo era un filosof. Iar citarea lui James Joyce, cu fapte acumulate, aparent fără legătură între ele, iată că pentru a doua oară în dimineaţa asta mă ducea cu gândul

199


la puţinele zile de la Sofia… mit doppelt r und ypsilon? Nein, nur mit ypsilon: discuţia dintre Odette şi Heinlein, la dans. (Dar acum eram sigur că ea o inventase.) Von Kopplitz s-a asociat celor două personaje atât de strâns unite între ele, unite şi prin moarte, şi am ştiut cu o precizie matematică că eu trebuie să mă duc la Braşov şi să văd de hauptmann. Cât mai curând posibil.

Am băut berea. Da, soarele îmi făcuse bine, cu toate că cicatricele de pe piept şi spinare se roşiseră ca focul. Când ne-am dus la maşină, din aluniş a fugit un individ zdrenţăros, cu un băţ în mână şi care şchiopăta. A fugit spre nişte vaci, păscând pe malul torentului. Stase ascuns şi se zgâise la noi… ce şi-o fi zis în mintea lui de cioban, văzându-ne tolăniţi şi goi în iarbă, bând bere din sticlă. (Probabil că el necitind „Satyricon”-ul lui Petronius Arbiter, sau romanele pastorale greceşti, avea o minte mai puţin sofisticată, deşi mă-ndoiesc.) Când am sosit acasă, niciun sfert de oră după noi au apărut Elvira şi Liliana. A urmat o scenă misterioasă cu fereli, ascuns de pachete. Costelo m-a luat deoparte:

— Fetele umblă cu secretul lui Polichinelle. Ţi-au cumpărat cadouri de ziua ta, nu e mâine? Şi băiatu’ ţi-a pregătit un cadou… nu te alarma, nu e un pisic sau un pui de răţuşcă scăpat de sub cuţit. Eu ţi-l dau acum, să scap de obligaţie.

Cadoul lui Costelo era o pălărie de scoutboy, o pălărie kaki de cercetaş. Veche.

— Dacă-mi promiţi să şi umbli cu ea, nu mereu, uneori, am să te iubesc şi mai mult. E pălăria mea, am fost cu ea şi la bacalaureat. Nu se mai poartă, ştii: de când cu beretele de străjeri şi premilitari. Dar eu am tot purtat-o, pe furiş. Pune-o… ia să te văd. Să mor de n-ai mutra unui şerif. Îţi stă grozav. Când ai să-mbraci iar uniforma, să umbli cu ea, ai să fii cap tăiat cu generalul Sheridan.

— Nu cu Robert Lee? l-am provocat.

200


— Lee era al sudului, şi sudul era sclavagist. Tu ai să semeni cu generalul nordist Sheridan, care lupta pentru libertatea americană, în războiul din 1861, şi pentru libertatea negrilor.

— Domnul Papuşec face ravagii.— Toni, iar începi. Tonul lui era rugător, totuşi ferm. De

ce insinuezi şi eşti maliţios? Nu el mă informează chiar în toate. Am învăţat şi eu istorie şi am dreptul să-mi placă şi să mă raliez ideilor care-mi plac.

— Asemenea celor din „Coliba lui moş Toma”, nu?… hai, nu te supăra, vreau să te necăjesc. Tu ai dreptate în ce spui. Să ştii însă că şi sudul şi nordul, indiferent de câştigul nordiştilor, au luptat frumos şi amarnic. Cei care au murit pentru sud, după cum gândeau ei, au murit pentru independenţa câştigată de părinţii lor. Cei care au murit pentru nord au murit ca să păstreze uniunea înfăptuită de părinţii lor. Dintr-o parte şi dintr-alta au căzut peste şase sute de mii de combatanţi. S-a schimbat ceva, în perspectiva de acum. În cea de atunci. Lincoln a fost împuşcat de un asasin. Istoria, din toate timpurile, are această calitate: că dă lecţii pe loc, urmând a fi privite însă prin perspectiva timpului. De ce te uiţi la mine aşa?

— Fiindcă şi domnul Papuşec spune cam la fel, a zis încet. Încep chiar să nu înţeleg.

— Las-că te lămureşti tu. Tot cu timpul, l-am bătut pe spate. Mulţumesc pentru pălărie. Am s-o port cu plăcere.

La masa de seară, mi-am pus preocuparea în aplicare: mereu mă gândisem la ea. Câteva zile aveam nevoie să fiu singur.

— Te duci pe munte? i-am spus Lilianei.— Eu ştiu, a şovăit. Vhei tu să mă duc?— Da. Ar fi păcat să nu sui pe creastă.— Nu ştiu dacă am să le pot ţine thena, s-a uitat cu tâlc

la Costelo.Soră-mea a devenit atentă.— Ar mai merge şi alţii?

201


— Martha Papuşec, am spus.— Şi când ar fi vorba să se ducă?— Când spune doamna Liliana. Costelo făcea pe ghidul,

pe comandantul de expediţie dezabuzat, ungându-şi o felie de pâine cu unt. (De la ţărănci, pe piaţă nu se găsea unt din ăsta: galben, gros, din smântână de lapte veritabilă, nu surrogat.) Eu sunt gata şi mâine. Cum mi se dă semnalul, gata.

— …Ched că… N-am venit cu cele necesahe pentru o excuhsie, s-a roşit Liliana.

— Nu ne ducem pe Ciomolungma, a muşcat o felie zdravănă din pâine Costelo. Mai la nivel thraco-getic. Picioare să aveţi, restul nu mai contează. Picioare şi suflu.

— Costelo. Valentin a zâmbit o părere la tonul Elvirei. Soră-mea se

îndreptase în scaun, ameninţătoare: Costelo s-a plecat brusc, cu capul vârât între umeri. (Teribil ce influenţă poate avea logos-ul asupra oamenilor.) Liliana ne-a privit pe rând:

— Thebuie să cumpăr. Dacă ştiam, azi am fost în Sinaia…

— Nici să nu te gândeşti, a ripostat rezolut Elvira. Ai nevoie de nişte pantofi de tenis şi sandale…

— Bocanci, a întrerupt-o moale Costelo.— Şi sandale cu talpă mai groasă, a continuat

imperturbabilă soră-mea. Dacă o să plouă, n-o să umblaţi prin ploaie. O să staţi la cabană. Un pulover gros, un wind-jacke, o fustă.

— Un rucsac. Un şort. Un costum de baie.— Co…!Şi el a completat:— …stelo, exact aşa mă cheamă. De ce, mamă? N-o să

facem şi plajă, sus? O să stăm mereu înfofoliţi, ca nevestele de la ’48? Doamnă Liliana, cu mine mergeţi, nu cu mama. Ea n-a mai fost pe munte de nu ştiu când.

202


Rucsac vă poate da Martha. Şi windjacke, cum spune mama.

— N-o să ia nimic de la Martha, fiindcă ce-i trebuie am şi eu.

Disputa era amuzantă – şi Elvira o tutuia pe Liliana: slavă-domnului, se împrieteniseră mai repede de cum mă aşteptam.

— …Cred că ne potrivim la măsura piciorului. Şi windjacke-ul îţi vine, un material foarte frumos, canadian. Îmi spui de tot ce ai nevoie, Lili. Şi pe unde o să hoinăriţi?

— Aţi mai fost în Bucegi? a devenit important Costelo.— O dată, când eham mică… până la căsuţa de pe Jepi.

Obişnuit mehgeam la mahe, la Mangalia.În timp ce Costelo devenea din ce în ce mai important,

Liliana se pierdea, parcă-şi da examenul vieţii. În faţa unor „oameni de munte” – chit că în afară de nepotu-meu, Elvirei şi lui Valentin puţin le mai păsa de munţii din jurul lor, cu care se obişnuiseră până la refuz – ea se comporta ca o novice din ce în ce mai stingherită: era turburător de drăguţă.

— Ah… căsuţa de pe Jepi. Şi către noi, cu o expresie ce voia să însemne că nu e el de vină de asta: A fost doar până la Schiel. O să ne ducem mai departe. Îmi dai tu itinerarul. Toni, sau mă laşi pe mine?

— Fă un circuit normal şi nu prea greu. Suie întâia oară pe munte.

— Mda. (Mi-a plăcut acest: mda. Un „mda” de om plictisit, asupra umerilor căruia încep să apese responsabilităţi nebănuite până atunci; dar şi un mda de om sigur pe el, singurul în stare să-şi asume riscul întreprinderii). EU zic să suim pe la Urlătoare, căsuţa de pe Jepi, a zâmbit încurajator Lilianei. Dormim aici. A doua zi, pe sub linia funicularului, coborâm la Bulboace. Dormim la Turnverein, la cabană. A treia zi, cheile Zănoagei. Înapoi prin cheile Tătarului, la Peştera. Dormim aici, la Colţi, Padina, la călugări, vedem noi. A patra zi,

203


începem să avem antrenament, nu, suim la Babele, facem Crucea, ne-ntoarcem la cabana Brav. Dormim aici. A cincea zi…

— Nu ne mai întoahcem niciodată înapoi? a făcut Liliana pe speriata.

Am râs toţi. Costelo s-a posomorât.— Am zis un circuit normal şi nu prea greu, Costelo.— Şi ăsta-i anormal şi istovitor?— Nu, dar nici în turul Carpaţilor să n-o angajăm pe

Liliana. Uite, întâia zi este bună. A doua zi faceţi Babele, Crucea şi dormiţi la Brav. A treia zi, coborâţi la Peştera, vizitaţi grota, schitul, vă plimbaţi prin cheile Tătarului. Dormiţi cum ai spus. A patra zi, pe valea Obârşiei, Mecetu, Omu. A cincea zi, valea Mălăieşti, Râşnov. Cu autobuzul, cu o ocazie, la Braşov, s-o lăsaţi acasă pe Martha, şi voi veniţi cu trenul. Sau coborâţi prin Bran.

— Şi care-i diferenţa? Că ai eliminat din traseu Bulboacele şi cheile Zănoagei.

— Se mai pot face altădată, din Sinaia, pe la Vârful-cu-dor şi Nucet. Varianta ţi-am făcut-o şi pentru Liliana şi pentru Martha. Eu ţi-am dat cinci zile; varianta ta are şapte. A cincea zi făceaţi Omu, a şasea vă opreaţi, bănuiesc, la cabana Mălăieşti. A şaptea zi coborâţi.

O umbră a trecut peste fruntea Lilianei. Nu s-a uitat la mine. Numai genele i-au pâlpâit peste ochii coborâţi pe faţa de masă… n-o invitasem la soră-mea pentru şapte zile? Dar mai putea fi vorba doar de şapte zile… cum să i-o spun, acum, de faţă cu toţi? O şi spusesem de fapt; se mai pot face altădată. Am repetat, ca să-i trezesc atenţia:

— Zilele n-au intrat în sac. Dacă după turul ăsta Liliana prinde gustul muntelui, cine vă împiedecă să repetaţi ascensiunile?

Şi-a ridicat iute şi întrebător ochii la mine. I-am zâmbit. O lumină de bucurie i-a trecut prin pupilele căprui, o lumină caldă, de mulţumire. Şi-a mişcat buzele într-un „te iubesc” imperceptibil. Numai Elvira mi-a observat jocul,

204


femeile au un simţ special la asta. Când m-am uitat şi la ea, ochii i se învăluiseră în aceeaşi căldură ca şi ai Lilianei, cu altă semnificaţie: „Ai făcut bine”, mi-au spus ochii ei. „Nu-i spuneai tu, îi spuneam eu să rămână”. Cum sta lângă Liliana, ca într-un gest lipsit de semnificaţie, i-a pus palma pe umăr, atingând-o cu o mângâiere delicată, aproape aeriană. Costelo fugise în foişor, să aducă un ghid, Valentin se tot uita nerăbdător la cutia cu table. Eu, soră-mea şi cu Liliana continuam să ne zâmbim ca de o taină ştiută de noi trei.

S-a hotărât plecarea pe munte peste două zile.— …Şi mâine cum vrei să-ţi sărbătorim ziua? m-a

întrebat Liliana.…Ah, ce mi-a plăcut pluralul… ea şi ai mei să mă

sărbătorească. M-a întrebat asta, în timp ce se lăsa bătută la table de Valentin, şi el a văzut.

— …Doamnă Lili, n-am nevoie de milă. Am nevoie de zar, şi zarul mă ocoleşte.

— Nu vă ocoleşte dhagostea, domnule ingineh, i-a răspuns ea cu îndrăzneală. Dah eu aş spune când vă întâmpină, să nu faceţi caz de ea, s-o daţi la spate. Aveţi o soţie fehmecătoahe… ched că thebuie să mai învăţaţi jocul ăsta, îmi pahe hău să v-o declah. Mai bine, în loc să jucăm să vă dau lecţii phactice: cum se ahuncă zahu’ ca să dai şase-şase, cum dau eu acum, cum se face o poahtă-n casă siguhă, ca asta de acum… cum vă dau afahă cu două puluhi, ca acum… Şi ce-i ăla un stambul pe stânga, ca ăsta pe cahe-l fac eu acum.

Valentin râdea cam mânzeşte. A recunoscut că de mult nu mai jucase table cu un partener atâta de tenace.

— S-o vedeţi pe sohă-mea Mili cum joacă: cu o singuhă mână, a închis ea, delicat, cutia cu table. Pe mâine. Aveţi o noapte şi o întheagă dimineaţă la dispoziţie, să heflectaţi la spusele mele.

— Sunteţi grozavă. Şi să ştiţi… nu mă refer la table.

205


Deci, şi el o primea cu căldură în famiglia. Noroc că Liliana juca table, altfel nu văd cu ce l-ar fi putut dispune la modul ăsta. Sau dacă i-ar fi plăcut să ciocănească pereţii, prizele şi ţevile de la baie, cum îi plăcea lui.

La ea în cameră, mi-a arătat un reşou electric şi două ceşti de cafea, pe măsuţă.

— Le-am găsit la phânz… phicepi? Soha ta le-a adus. Ştie c-ai fost azi noapte aici, ştie c-ai făcut cafea. Şi în cutia dohmezei nu mai e o pehină, sunt două… îmi vine să inthu în pământ. Spune: mă thimiţi pe munte să scapi câteva zile de mine, aşa-i? Să nu minţi.

Am minţit.— Odată ce eşti aici, n-are rost să te uiţi la munţi din

veranda casei. Serile, înainte de a mă culca, am să stau să fumez o ţigară, am să privesc crestele şi am să-mi spun: „în spatele lor, doarme o fată, adică o doamnă pe care cu o lună în urmă o ştiam că există la un mod foarte sumar. Astăzi ea există în inima mea cum nici nu-şi închipuie ea că ar putea exista”.

— Da, să mi-o spui meheu, a închis ochii. Fiindcă şi fata, adică doamna asta se gândeşte la băiatul, vheau să spun căpitanul cahe fumează pe tehasă. Dhagul meu… ce bine m-am disthat cu Eli la Sinaia, am fost pe tehasa Cazinoului, am mâncat îngheţată de smeuhă, am băut sihop de pohtocale, ne-am vântuhat ca două şcolăhiţe în vacanţă, phin pahc, pe sthadă.

— Nu sunteţi în vacanţă?— S-au luat şi doi tipi de noi, stăm şi ne uitam la un afiş

cu o cântăheaţă din Bhaşov. Au claxonat, ehau cu o maşină albă de spoht, şi unu’ a spus hânjind ca un idiot… eha un băiat fhumos, de ce să mint, cu o muthă de fhizeh de lux: „Nu faceţi o plimbahe până la Bhaşov cu noi, domniţeloh? Mehgem să ascultăm fetiţa de pe afiş”. Eham cu spatele, Eli s-a întohs indignată şi celălalt s-a făcut ca un hac fieht. — „Săhu-mâna, doamnă phofesoahă”, a bâiguit, i-a dat cu cotul ăluia de la volan şi

206


au plecat ca din puşcă… ehau să inthe şi-nth-un pom. „Îl cunoşti?” am înthebat-o pe soha ta. — „Ahe băiatul în clasa mea.” Îţi închipui! De mine ca mine, dah îi văzuse picioahele din spate, d-aia s-a legat de noi, Eli ahe nişte picioahe splendide, toată e fhumoasă şi athăgătoahe. Şi să nu te fi cunoscut pe tine… îmi ahdea să mehg la Bhaşov s-o văd pe Kahin asta, sau cum îi zicea.

Karin.— O cântăreaţă? am întrebat nepăsător.— Nemţoaică. Îi fac o heclamă tehibilă. Una cu sâni de

Mae West, şi-o guhă plină.Ea era. Era şi ea la Braşov, bine-nţeles. Deoarece şi von

Kopplitz se afla acolo. Liliana mi-a înlănţuit gâtul cu braţele.

— Te iubeşte.— Cine?— Eli. Nici nu ştii cât. (Într-adevăr, nu ştiam.) Bănuiam

că e mai distantă, mai detaşată… şi când a fost la tine acasă a fost simpatică cu mine, m-am gândit că nu putea să fie altfel, nu mă cunoştea, n-o cunoşteam, nu-i făcusem nimic pân-atunci. M-am temut venind aici. Acum nu mă mai tem… de ce zâmbeşti?

— N-ai graseiat, n-ai avut r-uri. Eşti alta când nu graseiezi. Nu mai eşti tu.

— Să ghaseiez atunci, ca să fiu eu. Eu ghaseiez foahte puţin când pledez, habah n-am de ce. Soha ta zice că asta-mi dă un fahmec în plus, cahe-oh fi alelalte fahmece…?

A doua zi, Valentin a venit mai devreme din Sinaia, obosit şi plictisit. La fabrică lucrurile mergeau prost, muncitorii lucrau de mântuială.

— Au ei ceva, şuşotesc prin colţuri cum le-ntoarce vreun maistru spatele. Dăm produse de proastă calitate… şi ceea ce-i curios, parcă nimănui nu-i pasă, nici patronilor. Ai observat?… şi ziarele au un ton mai puţin

207


peremptoriu. Iar pe front, e un dezastru, Toni. Ne-am băgat într-o treabă murdară, şi acum culegem roadele.

Costelo a adus-o pe Martha Papuşec: în aceiaşi pantaloni cu care o văzusem întâia oară, cu o bluză cam… „malagambistă”, în imprimeuri fanteziste. Cozile şi le strânsese în jurul capului, colac. În felul ăsta, obrazul ei slăbuţ şi pistruiat arăta ca al unui lemming mirat. În picioarele goale, purta espadrile roşii, cele văzute întâia oară erau în trei culori, din pânză de chaise-longue. Liliana era în şort.

— …L-am cumpăhat de la Paneth-Jeune, e de comandă, nu-s deplasată, nu?

A fost o mică şi plăcută petrecere intimă. Ce rost avea şi aniversarea mea… nu m-am căznit să pricep. Drăguţ din partea Elvirei, drăguţ din partea tuturor. Abia spre sfârşitul mesei am încercat o senzaţie curioasă: eram trei perechi la masă, două neoficiale, şi într-o ordine descrescândă a vârstei. Amuzant. Martha Papuşec îmi adusese un batic roşu, nou-nouţ, îl cumpărase să şi-l asorteze la espadrile, dar mi-l făcea bucuroasă cadou (cred la îndemnul lui Costelo): „Să-l purtaţi cu pălăria de cercetaş”, mi-a spus aprinzându-şi unul câte unul pistruii. Am mâncat tort, am băut şampanie, Liliana o cumpărase.

— …Nu-nţeleg de ce a ţinut morţiş să cumpere şampanie Mott, a spus soră-mea. La Cazinou găseam o foarte bună şampanie franţuzească şi nu cu mult mai scumpă.

— Mott e cea mai bună şampanie din lume, a spus Liliana pe un ton pe care numai eu puteam să i-l înţeleg. Am s-o beau întotdeauna, cu plăcehe. La mulţi ani, căpitane, a ciocnit cu mine cupa. La mulţi ani şi să thăiţi. Vă dohesc tot ce-mi dohiţi… n-o ştii? Tinefsohn şi Hosenkhanţ, s-a adresat tuturor, ehau cehtaţi de ani de zile, nu-şi vohbeau. De Iom Kipuh, ziua împăcăhii la popohul cel ales iubit cu atâta călduhă de cestălalt supha-popoh, ales că hasă (aici Martha Papuşec a pufnit în râs,

208


cred şi pentru felul cum graseia Liliana), Tinefsohn şi Hosenkhanţ s-au întâlnit în uşa sinagogii… nu puteau intha în sinagogă dacă ehau cehtaţi. Tinefsohn i-a întins mâna lui Hosenkhanţ şi a zis: „Să ne-mpăcăm, Hosenkhanţ. Eu îţi dohesc tot ce-mi doheşti, phicepi?” şi Hosenkhanţ: „Ascultă, Tinefsohn. TU IAH ÎNCEPI?”

— M-aşteptam să spui o glumă mai bună, doamna Liliana, s-a strâmbat Valentin.

— Şi partea picantă unde-i, a spus şi Costelo. Unde-i partea picanta?

Liliana a deschis gura, ştiam cu certitudine că voia să-i răspundă unde era, şampania o ameţise un pic, dacă ar fi răspuns ce gândeam eu că o să răspundă, ar fi căzut toţi laţi de pe scaune: îi hemahcasem tremurul nărilor. Am răspuns în locul ei, nelăsând-o să înceapă vreun cuvânt:

— În James Joyce.N-a înţeles nimeni, nici Costelo care-mi pomenise ieri

de el. Nici Liliana. Dar au râs toţi, probabil să-mi facă plăcere, împlineam doar treizeci şi trei de ani. Întreaga după-amiază am petrecut-o pe tăpşanul din spatele casei, jucând croquet… ce mă mai miram eu de Valentin şi tablele lui; dasem şi noi în mintea lui Costelo şi a Marinei, croquet-ul era al lui. A jucat şi Elvira. Costelo şi Martha jucau ca nişte aşi. Praf ne-au făcut. După ani şi ani de zile, prima dată o vedeam pe soră-mea cu adevărat: se mişca cu graţie şi cum tot sta aplecată la arculeţele prin care se căznea să facă să treacă bila de lemn, îi zăream prin deschizătura bluzei (nu mi-e ruşine s-o spun), pieptul ferm şi plin, deşi alăptase un copil care cu o lună în urmă îşi dase bacalaureatul. Nu purta sutien, pulpele ei n-aveau o cută, o striatură, o vână urâtă. Iar părul îngrijit coafat, de acea culoare auburn, brun-roşu, era natural şi fâlfâia în vânt ca la o fetişcană. Cum i-l ştiam din tinereţea ei… sigur, era mai matură, un pic mai obosită, dar tinereţea aceasta părea să i se fi oprit în loc. Aerul de munte şi liniştea pădurilor înconjurătoare o opriseră,

209


mulţumirea sufletească a drumului ales, de la care nu se abătuse un pas, fiindcă nu voise să se abată: în felul ăsta, bănuiesc că devin vieţile unora clare, rotunde, sigure. Fără bâjbâieli, şovăiri şi remuşcări târzii.

Spre seară, Liliana, Martha şi Costelo s-au retras în casă, să-şi pună la punct excursia de a doua zi. Mâncare caldă găseau sus, o completau cu salamuri, fructe, unt, pâine şi dulciuri, mâine dimineaţa, de la cooperativa fabricii din Buşteni, se hotărâseră, de fapt Costelo hotărâse, să suie pe acolo, pe drumul fabricii de hârtie. De la Martha tot luase ceva Liliana: o cipilică cu un ciucure uriaş. La opt, Martha a plecat în Buşteni, avea o prietenă, o colegă de clasă, unde-şi lăsase „echipamentul”. Costelo se agitase pe tăcute, apoi renunţase să se mai agite: ochii Elvirei aruncaseră un „nu” categoric la agitaţia lui, de a o păstra pe Martha pentru la noapte acolo, să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Liliana se dusese cu ei, s-o conducă pe Martha şi să-şi limpezească „la aeh” gândurile, de şampania băută. Valentin se suise pe acoperiş, sârma antenei de radio se desfăcuse în vânt.

— …Ce-a fost şi ideea asta cu excursia? m-a întrebat Elvira. Lili abia s-a aclimatizat la noi. Mă tot întreb ce v-a venit.

— O să se îndrăgostească de munte. Mai uită de stupizenia cotidianului. Vede cerul aproape. Compania lui Costelo şi a pistruilor Marthei e distractivă.

Stam în curte, eu pe treptele verandei, ea pe un chaise-longue. Lăstuni săgetau pretutindeni, în mici ţipete ascuţite. Cornul subţire şi palid al lunii se sprijinea cu curbura între Jepi. Venus ieşise peste pădure… ce bine era la soră-mea.

— Sunt bucuros că m-ai chemat să vin să stau la tine, la voi, Eli. Nu te… deranjez?

210


Era să spun te deranjăm. Soră-mea sta sprijinită cu capul de pânza chaise-longueului, cu picioarele vârâte sub ea, uitându-se în sus. S-a răsucit uşor spre mine.

— Ce mai e şi prostia asta? De ce să ne deranjezi… eşti la tine acasă. Ne vedem atât de rar.

— Da, mi-am aprins o ţigară. S-ar fi putut să nu ne mai vedem deloc.

Am simţit că nu i-a plăcut replica. Un lung moment m-a privit în tăcere, scrutându-mi nu obrazul: căutătura ei îmi scruta sufletul.

— …Cum semeni cu mama, a spus încet. Parcă-i văd fruntea şi ochii. Când am fost la Bucureşti, m-am dus la mormânt. Era totuşi îngrijit.

— Am mai plătit eu când şi când la administraţie.S-a lăsat iar tăcerea. Am auzit o înjurătură deosebită pe

acoperiş: lunecase Valentin. Pădurea din spatele casei ne trimitea aromele ei de cetini pregătite la somn. O pace fără de margini mi se lăsase înăuntrul trupului. O clipă am închis ochii… „să zbor”, mi-am auzit ghidul, „să zbor departe, peste cetini, peste cer”. La Sinaia, pe bancă cu Liliana, aş fi vrut să fiu îngropat, să fim amândoi îngropaţi de frunze şi seve vegetale.

— …Cât de singur eşti tu, Toni?— Nu sunt singur. Nu mai sunt singur.— Merită?— Da.— Şi eu cred. Deşi unii oameni par frivoli, cu o viaţă…

personală plină de agitaţie, nimicuri şi freamăte – în fond sunt echilibraţi, deştepţi şi gingaşi.

— Da.Mă surprindea exactitatea observaţiei. Elvira nu

pomenise numele Lilianei, ca să putem vorbi în voie, fiecare din noi ştiind însă de cine vorbim.

— Te-ai gândit ce o să fie după terminarea concediului medical?

— Ce o să fie: ce?

211


— Revii în… armată? — Sunt în armată.A treia tăcere dintre noi a fost ceva mai lungă. Valentin

se dase jos şi-ncerca radio-ul. S-a auzit deodată tare din casă… les hitlériens ont massacré toute la populations d’Oradour-sur-Glane37, şi imediat aparatul a scăzut din intensitate şi nu au mai hârâit decât paraziţii acoperiţi de vârtelniţa staţiilor de bruiaje.

— Niciodată n-am înţeles de ce te-ai făcut ofiţer.Şi Liliana mă întrebase asta.— Curios este că acum, în clipa când îmi pui întrebarea,

nici eu nu înţeleg.— Îţi place uniforma, războiul?— Războiul meu este altul. Mi-a venit să-mi muşc limba

în gură, era întâia dată când printr-o perifrază vorbeam cuiva de MESERIA mea… spune-mi ce părere ai de Liliana, am auzit că faceţi victime prin Sinaia, am adăogat pe un ton de glumă.

— Ţi-am spus părerea, s-a ridicat de pe chaise-longue. Cât despre imbecilul din Sinaia nu merită să-mi amintesc.

— O să-şi amintească el, am râs, dacă îl ai în clasă pe copil. Aşa se întâmplă femeilor cu picioare frumoase.

— Vorbeşti prostii. Ştii ce i-a spus Lili?… ceva în genul: „Auzi, maesthe… nu găseşti că eşti cam elastic să te imphimi cu astfel de cuvinte?” Bine că au plecat, şi nu m-au văzut râzând. Are un vocabular extrem de pitoresc. Mi-a mai spus că mitocanilor, delicios cum spune ea: mitocaniloh, e inutil să le dai lecţii de urbanitate, că tot nu pricep; trebuie să li te adresezi pe limba lor. Într-o zi a înjurat-o unul pe stradă, că avea eşancrura unei bluze prea adâncită. Să se fi făcut că n-a auzit, mai ales că cel care o înjurase era agresiv? „Nu, doamnă Eli. L-am înjurat şi eu, şi încă sănătos… ce-mi aud mie urechile pe la procese, judecătorii şi tribunale: – Du-te-n moaş-ta, i-am ţipat, nu te uita, dacă nu-ţi place! Ce, eu mă uit că eşti

37 …hitleriştii au masacrat întreaga populaţie din Oradour-sur-Glane.

212


tuns ca o ţoapă şi că femeia de lângă tine – individul era cu o femeie, poate nevastă-sa – ar mai putea să-şi taie unghiile murdare de la picioare? Vezi că-ţi răstorn conţinutul poşetei în cap, inclusiv potcoava de birjă găsită pe Bărăţiei!” Mi se pare că vine.

Se deschisese portiţa. Da, Liliana era. Singură.— Costelo n-a venit?— A hămas să asculte nişte discuhi la fetiţa din Buşteni.

M-au dus toţi thei până la începutul Zamohei, imediat după gahă. Vine şi el numaidecât.

— Trebuia să vină cu tine, Lili. Am să-i rup urechile. — Nu i le hupeţi, că mâine plecăm în zohi şi nu ştiu

dacă se vindecă până atunci.Am zărit sclipirea albă a dinţilor Elvirei, pe întunerec.

Nu s-a mai jucat table. La nouă şi jumătate toată lumea era în pat, inclusiv Costelo. Nu ştiu cum s-a făcut, eu am rămas despărţit de Liliana când s-a dus să se culce, parcă am vorbit cu Valentin, mi-a pus radioul; n-am mai intrat pe la ea, o vedeam dimineaţa la plecare. M-am culcat. După o jumătate de oră, nu adormisem, m-a trezit din picoteală un zgrumţurat la uşă. Zgrumţuratul s-a repetat. M-am dus să deschid: era Liliana.

— …Penthu asta am eu două pehine la mine? Eşti nesehios. Te ieht, e ziua ta. Tu n-ai flohi în camehă… dah mă ai pe mine. Să ne luăm hămas-bun, căpitane, cheştini suntem.

…La trei dimineaţa l-am auzit pe Costelo tuşind în foişor, zgomotul unei ferestre.

— E timpul, a oftat Liliana. Ce m-o fi găsit să accept să plec pe munte… sunt aşa bune camehele astea ale noasthe.

Şi-a pus iute pantalonii de pijama, bluza cu pinguini.— Am o phesimţihe sthanie, Toni, s-a lipit de mine. Că

o să mi se întâmple ceva.

213


— Eşti superstiţioasă? Am şovăit. Dacă eşti, poate ar fi mai bine să nu sui muntele, nu-i mare lucru. Costelo se poate duce singur cu Martha.

— Nu e vohba de munte. De noi doi. Cu noi o să se întâmple ceva.

— În ceea ce mă priveşte, s-a şi întâmplat.— La hevedehe. M-a sărutat pe gură. Eli mi-a spus să

am ghijă de Costelo şi Mahtha pe munte.— Nu cred să ai de ce. Mi se pare că domnul Costelo o

să trebuiască să aibă grijă de tine.— Doamne feheşte, a făcut o mutră atât de

caraghioasă, încât am început să râd. Înţelegeam cam târziu quiproquo-ul.

M-am îmbrăcat odată cu ei, i-am dus cu Citroën-ul s-o ia pe Martha de la colega la care dormise, ne-am întors la cooperativa fabricii de hârtie după cumpărături, pe urmă i-am urcat până unde putea merge maşina, pe lângă curtea fabricii, pe drumul spre Schiel. Martha şi Costelo au pornit-o discreţi înainte, Liliana i-a ajuns din urmă. În pantofii de tenis, cu windjacke-ul pus sub clapa rucksacului, toate date de Elvira, cu un tricou norvegian legat prin mâneci în jurul mijlocului, sistem Martha Papuşec, şi cu cipilica cu ciucur… părea de când lumea şi pământul dedată la chestii de-astea.

— Ahăt ca Humboldt pe Cohdiliehi? mi-a strigat fluturând din mână, şi am prins chiotul de veselie al Marthei Papuşec. Au dispărut printre brazii cu vârfurile abia atinse pieziş de razele soarelui ascuns încă în dosul muntelui. Am mai distins vocea tare a lui Costelo: „Buretele ăsta e limba-boului, fistulina hepatica… unii-l mănâncă, da’ nu noi”. Vocile s-au mai auzit un minut-două şi s-a lăsat linişte. Doar păsările trezite în ciripituri şi scârţâitul plângător al vagoanelor de funicular umpleau dimineaţa de o limpezime de cristal. M-am întors acasă. Era 6 fără câteva minute. În drum, l-am întâlnit pe Valentin, cu motocicleta.

214


— Am uitat să-i spun Elvirei că azi mă duc la Câmpina, am o treabă cu rafinăria. Nu m-aşteptaţi cu masa.

Urma să-i spun Elvirei ca nici pe mine să nu mu aştepte cu masa. Am găsit-o strângând ceştile de pe verandă.

— Ce bei, lapte?— Fă-mi o cafea.M-am apropiat zâmbind de ea şi am cuprins-o de

mijloc. Am tras-o la piept.— Nu mă confunda, a ridicat ochii frumoşi, şi zâmbetul i

s-a accentuat. Cu ce să te sehvesc, căpitane?Şi a plecat repede. Când s-a întors cu cafeaua, i-am

transmis mesajul lui Valentin. — Tu pleci undeva?— Mă duc şi eu, la Braşov. Tocmai voiam…— Mă iei şi pe mine? Te-ntorci după-masă, da? Şi dacă

întârziem, se descurcă Valentin. Sau te inoportunez cumva? Îmi închipui că mergi cu maşina.

Cum s-o refuz… maşina era a lor.— E complicat, s-a uitat lung la mine. Văd după mutra

ta că e complicat.— Deloc. Plecăm în jur de opt, ai timp să te îmbraci,

unde fugi?În maşină, i-am spus:— Maşina e cunoscută. Cine o să vadă la volan un om

străin, o să spună că te-ai remăritat.— Sau că mi-am luat un amant. Mai plauzibil.În taiorul alb de vară, cu poşeta şi pantofii de năbuc, cu

banda tot albă din părul de culoarea care-mi plăcea enorm, îmi plăcuse întotdeauna, foarte puţin fardată şi cu decenţă, îmi făcea o plăcere deosebită s-o simt lângă mine şi să ştiu că doamna de lângă mine este doamna sora mea.

— Ce treabă ai la Braşov, am întrebat-o. — Un comision. Adică două comisioane. Am mai întrebat-o înainte de Predeal, dacă nu vrea s-o

luăm pe varianta Râşnovului.

215


— Te oboseşte Timişul?— Nu, dar valea Râşnoavei e mai puţin aglomerată.M-am înşelat amarnic. De la Şipote şi până în apropiere

de Râşnov, convoaie de Henschel şi grele Diesel germane ne-au tot venit în întâmpinare, încărcate cu soldaţi; şi-n livezile dinainte de târguşor şi pe malul Gbimbavului erau oprite camioane, soldaţii stau tolăniţi în iarbă sau trebăluiau la râu… unde se duceau? Câteva baterii de Vickers AA acoperite de prelate erau trase lângă zidul uzinei electrice. Dincolo de Râşnov, şoseaua a fost liberă. În Braşov am ajuns în jur de 10, de fapt şi de acasă plecasem aproape de 9. Cerul se înnorase, dar nu a ploaie: în dosul norilor, soarele călătorea palid şi fantomatic, aruncând peste zidurile vechi şi coperişuri o lumină ca de panopticum. Am ocolit încet piaţa. Exact când am oprit în spatele Rathaus-ului, au sunat sirenele.

— Alarmă, a tresărit Elvira… Doamne!Am încuiat maşina şi ne-am adăpostit într-un subsol. O

oră am stat pe nişte lăzi cu sticle de bere cehoslovacă Luxus Klass. Cineva din subsol (unul din cei care în ocaziile astea le ştiu pe toate), a spus că bombardează Ploieştii. Elvira a intrat în panică, Valentin plecase la Câmpina. Îi aşternusem o batistă pe una din lăzile cu bere şi sta pe ea, albă, imaculată, elegantă; oamenii din subsol fuseseră prinşi în stradă, erau în cămăşi mototolite, pantofi prăfuiţi. Femeile cărau alimente. Se uitau la coafura şi pantofii de năbuc ai soră-mi, ne auzeau şi accentul: o insesizabilă posomorala transilvană, adresată tăcut regatului nepăsător, plutea în subsolul cu miros de beci şi cărămizi ude.

— …De ce tocmai azi a trebuit să se ducă la Câmpina, repeta mereu Elvira. În timp ce eu sunt la Braşov!

— Linişteşte-te, şi dacă ai fi fost la tine acasă nu era acelaşi lucru? Nu abăteai avioanele în altă parte, fiind în pantaloni de interior sau capod. Cum ne e ferim noi, o să se ferească şi el.

216


Mi-a aruncat o privire rapidă, şi-a muşcat buzele, lăsând ochii în jos: tăieturile de pe obrazul meu, deşi neîncurajatoare, o făceau să nu mai vorbească de pericolul unui bombardament. Când a sunat încetarea alarmei, afară erau un soare şi o lumină teribilă. Un megafon anunţa în germană că avioanele intraseră în ţară pe la Gura-Văii, bombardaseră Severinul şi Ploieştii. Pagubele erau neînsemnate. Brusc, Elvira şi-a îndreptat trupul şi m-a apucat de braţ.

— Sunt o alarmistă, Toni. De emoţie, mi se pare c-am vorbit prostii… tu mă ierţi, eşti fratele meu. Singurul meu frate. Şi ştii şi ce mă încântă nespus? C-ai început să fii şi singurul meu prieten.

— Valentin nu ţi-e prieten?— El mi-e bărbat, prietenia cu el este de altă natură.

Uite… să intrăm aici şi să mâncăm orez cu lapte şi dulceaţă, şi să stăm de vorbă. Vrei?

Tot drumul mă gândisem cum s-ajungem mai repede la Braşov, să mănânc un castron cu orez cu lapte şi dulceaţă, să stau prieteneşte de vorbă cu soră-mea şi asta numai la micul restaurant vegetarian pe care mi-l arăta ea acum… mi-a venit să şi râd. Am intrat în restaurant. N-aveau orez cu lapte şi dulceaţă, în schimb aveau sirop de mere şi colţunaşi cu brânză. Fata venită la masă, cu un creion după o ureche vârâtă jumătate în părul de un blond spălăcit, i-a măsurat atentă taiorul alb al Elvirei. Ea a clipit imperceptibil din gene de plăcere.

— Două porţii cu colţunaşi, şi două cafele mari negre.— Nu mai beau cafea, Eli. Prefer un sirop.Fata a plecat, după ce s-a uitat şi la pantofii şi poşeta

soră-mi, iar Elvira şi-a împreunat palmele sub bărbie.— Ştiam că eşti amator de cafea. Vorbeşte-mi, Toni,

vorbeşte-mi de Lili. (Nu-mi dau seama dacă făcuse legătura dinadins, între cafea şi Liliana.)

— Pentru asta ai ţinut să mergi cu mine?— Te-nsori cu ea?

217


Am rămas ţeapăn în scaun, în timp ce fata revenise cu colţunaşii cu brânză şi o ceaşcă cu cafea. Punând farfurioarele şi ceaşca pe masă, s-a uitat şi la părul Elvirei, probabil ca impresia să fie completă. N-aş putea spune că întrebarea soră-mi îmi provoca jena sau indispoziţia resimţită când cineva ţi se amestecă într-o intimitate care te priveşte numai şi numai pe tine. Legăturile sufleteşti dintre mine şi Elvira fuseseră întotdeauna sincere şi corecte, întotdeauna de la distanţă, datorită diferenţei de vârstă; n-am fost totuşi niciodată pentru ea „fratele meu mai mic”. Când a plecat din casă, abia împlinisem cincisprezece ani, ea avea o licenţă în buzunar şi profesa de trei ani la gimnaziul din Sinaia. Un timp, venea destul de des în Bucureşti, în ultima vreme, până la moartea mamei, se ducea mama la ea şi sta la Poiana-Ţapului cu lunile. Ea îl crescuse oarecum pe Costelo. Eu eram intern. Corespondam fără entuziasme. Oricine m-ar fi întrebat de viaţa de familie a Elvirei şi a lui Valentin, nu ştiu ce mare lucru aş fi putut relata. Dar şi ei ar fi relatat acelaşi lucru despre viaţa mea fără de familie. Prin venirea mea la Poiana, aşa cum venisem şi singur, nu se schimbaseră aceste relaţii, poate deveniseră cumva mai duioase. Din momentul apariţiei Lilianei alături de mine şi între noi, cei din familie, sentimentele se răsturnaseră înăuntrul lor înşile: n-am cum să explic ce-nţeleg eu prin o „răsturnare de sentimente înăuntrul lor înşile”, mie, sensul mi-e foarte clar şi este de-ajuns. (Ca un gol astupat de un pod de zăpadă, iarna. Aparent, ai impresia că nu există gol, că zăpada este compactă: primăvara, podul se surpă şi descoperă golul de sub el; când se surpă, zăpada se surpă răsturnându-se în ea însăşi, arătând realitatea golului pe care nu-l bănuiai acolo. În sfârşit.) Liliana fusese imediat acceptată în famiglia Elvirei… nu trecuse o săptămână de când alerga prin curte, în livada din spatele casei, de când le spunea tuturor, pentru cel mai

218


mic fleac: „scuzaţi exphesia, pahdon imphesia”, nu trecuseră decât câteva zile de când mă primea nopţile în salonaşul cu păpuşi, şi Elvira mă întreba dacă mă însor cu ea. Surprinzător.

— …Să nu mă amestec?— Amestecă-te, dragă. Îmi dai voie să te întreb şi eu:

de ce să mă însor cu ea? N-ar fi o problemă ce mă priveşte direct sau ai ajuns la vârsta când mori să-i însori pe alţii, odată ce cu propria-ţi persoană ai încheiat de mult şi pentru tot restul vieţii o asemenea chestie? Colţunaşii ţi-au dat ideea. Poate lipsa orezului eu lapte şi dulceaţă.

— Vasăzică nu vrei să fim prieteni.Se întristase.— Are vreo legătură?— Are, m-a apucat cu drăgălăşenie de mână peste

masă. Fata care ne servise sta de vorbă cu o colegă, la gemuleţul pe unde veneau din bucătărie comenzile. A văzut gestul soră-mi, şi i-a dat cu cotul celeilalte, atrăgându-i atenţia la ce se petrece la masa noastră. I-am sărutat mâna Elvirei – şi asta ca nu numai chelneriţele, ci şi puţinii consumatori din local să vadă cum o femeie mai în vârstă decât însoţitorul ei se dedă în public la gesturi de fetiţă îndrăgostită – şi cum tânărul cavaler răspunde cu gratitudine îmbierii… probabil gândind cu aceeaşi gratitudine la numerarul din poşeta albă şi luxoasă de năbuc. Toni, a continuat Elvira, ţi-am mai spus: îmi place enorm Lili. În dimineaţa cât am fost împreună la Sinaia, în puţinul timp de când este aici, la noi, mi-a încălzit sufletul sec de profesoară severă şi trecută.

— Ce să-ţi spun.— Nu. Nu, aşa este. Nu că aş vrea să mă subestimez, ai

remarcat oglinzile din casă. Mai mă privesc în dânsele, ştiu ce-mi poate pielea, de aici, până aici. Am patruzeci şi patru de ani, nu ascund şi zic că am treizeci şi patru, ca alte fiinţe stupide. Posibil uneori să arăt şi bine… când

219


sunt odihnită, fără griji şi îmbrăcată în taiorul ăsta, de exemplu. Dar eu nu mai sunt tânără, Toni. Am un copil. Un copil îndrăgostit, a zâmbit pierdut… îţi dai seama? Mă gândesc cu un soi de voluptate indescriptibilă la clipa când n-o să mai trebuiască să mă duc la şcoală: adio teze, cancelarie, colegi. Livada, casa, pădurea, Valentin şi Costelo o să-mi bucure existenţa, definitiv tihnită şi ajunsă la capăt, dorit sau nedorit cu fervoare, dar la capăt. Ca o burgheză ce sunt, gândesc şi visez burghez. Fiecare cu visurile şi gândurile lui. Să nu te întristeze ce am să-ţi spun acum, când am aflat ce s-a întâmplat cu tine pe 4 aprilie, a fost prima oară când am suferit cu adevărat în ceea ce te priveşte… mă ierţi? Nu fiindcă ai fost… accidentat la modul ăsta idiot, dar a fost întâia oară când mi-am dat seama că în afară de Valentin şi Costelo, viaţa mea mai poseda ceva, ceva căruia îi acordam o importanţă secundară, fiindcă totuşi îmi aparţinea acest ceva de totdeauna, de când mă născusem, mă obişnuisem cu situaţia de fapt, cu starea civilă: tu. Fratele meu. Te-am văzut la spital când încă nu erai viu… totul mirosea a dezinfectante, a durere, a moarte. Într-un pat, un trup zdrobit înfăşurat în bandaje, abia respira: tu. Am simţit că mă înec, că nu se poate, că nu-i adevărat. „Ăsta-i fratele tău, care deja se tocmeşte cu luntraşii celuilalt tărâm.” M-am dus la tine să plâng, să urlu realmente de durere. La tine acasă am cunoscut-o pe Lili. Ştii ce mi-a spus? „Când eram mică, am fost bolnavă de bronho-pneumonie. M-a îngrijit ce m-a îngrijit doctoru’ Rapaport, un evreu, şi într-o seară, când devenisem vânătă şi fără respiraţie, s-a sculat de pe patul unde zăceam, şi mama a ţipat: — Se face bine? Moare? — Personal, a răspuns, am întreprins tot ce oamenii ştiu şi pot să întreprindă. De-aci înainte, omul nu mai poate face nimic. Dacă Cel-de-sus are bunăvoinţă, fetiţa va fi salvată. Şi Cel-de-sus a avut, doamnă, uitaţi-vă bine la mine şi nu vă ascundeţi nemulţumirea: m-a făcut bine şi avocată.” Toni, în

220


noaptea aceea m-am rugat lui Dumnezeu… ştii că nu sunt nici religioasă, nici practicantă. Şi te-ai făcut bine. Atunci te-am chemat la mine, să-ncepem să fim alături, altfel decât am fost înainte. Şi suntem altfel decât am fost înainte. Pentru mine, viaţa ta este foarte misterioasă, şi efectiv nu mă interesează acea latură; asta de azi mă interesează, ştiu că familia noastră a fost construită aşa: nici femeile să nu alerge după bărbaţi, nici bărbaţii după femei. Amândoi am moştenit genele mamei şi ale tatii. Dar… uită-te în ochii mei, de ce-mi ocoleşti privirea? Lili merită să alergi după ea. Toată viaţa. Şi ca să n-alerge curând altul, ia tu iniţiativa asta. Ca să-mi liniştesc gândurile.

— Dacă ea nu vrea să alerg? Dacă este doar un amuzament dorit de ambele părţi? Scuză-mi brutalitatea, ştiai că a mai fost măritată?

— Da. Mi-a spus după povestea cu pneumonia.— Întâiul ei soţ era impotent, vorbim ca între prieteni,

tu l’as voulu, Georges Dandin… crezi că este cazul ca şi al doilea să fie, de o altfel de factură? Să mă ţină toată viaţa cu hapuri, nămol şi vată thermogen, recunoaşte că nu-i ce-şi poate visa o femeie. O femeie ca Liliana.

— De ce o încurci?— Ţi-a spus ea că o încurc?Discuţia începea să-mi suie sângele în cap.— Spun EU. Devenise semeaţă. Uite, Toni. Lili va fi

prietena mea. Te rog s-o respecţi. Te rog din suflet.…Ei, fir-aş să fiu. „Hespectă-mă, căpitane”, mi-a

parvenit râsul ei de pe munte. „Hespectă-mă, cum spune doamna Eli, dah nu în pat, că n-am făcut nimic dac-o să mă hespecţi şi acolo.” O dorinţă mistuitoare m-a purtat spre ea… nu spre trup. Spre glasul, zâmbetele, ochii şi gesturile zilnice, care doar câteva ore de la plecarea ei îmi lipseau enorm, mă făceau să mă simt înjumătăţit, incomplet. Ce-or fi vorbit ele două, la Sinaia? În orice caz, n-o vedeam pe Liliana vorbind cu soră-mea despre

221


însurătoarea noastră. Ultima dintre ele se gândea la ce mă aştepta în viitor şi broda un vis… chiar irealizabil? M-a lovit direct gândul, ca un pumn bine plasat. Elvira a privit deodată peste mine, cu o expresie mirată şi surprinsă în acelaşi timp. Am întors capul: în spatele meu, total schimbată, îşi vopsise părul sau ce? Cu ochii ascunşi de o pereche de ochelari negri de soare, se oprise Marianka.

— Bună ziua, căpitane. Pot să-ţi spun două vorbe? Mă iertaţi, doamnă.

M-am ridicat în picioare. Marianka apăruse şi ea aici. Nici n-am prezentat-o Elvirei. Deşi destul de cald, era în trenci.

— …Dacă ieşim un moment afară, ar fi perfect.— Mă-ntorc imediat, i-am spus Elvirei: se uita la

Marianka cu curiozitate, mai bine zis o măsura cu curiozitate. Am ieşit în stradă.

— Nu s-ar zice că te plictiseşti în concediu. La mare n-ai cunoştinţe feminine? Marianka zâmbea exact ca Odette: provocator. Fără să înceteze să zâmbească, şi-a mijit ochii în soare. Am fost în acelaşi adăpost, dar nu m-ai văzut. Am aşteptat vizavi de restaurant, şi când am înţeles că o să vă eternizaţi la produsele astea vegetariene, am intrat după dumneata. Absolvă-mă pentru nepoliteţe. Şi brusc, pe un ton foarte hotărât: Cred că eşti în Braşov de capul dumitale. NU TE AMESTECA.

— Să mă amestec în ce?— În orice. Repet, nu te amesteca.— Oh, ce grad ai în armată ca să-mi ordoni?— Nu ordon eu. Fii serios, căpitane. Nu ne vârî beţe în

roate, e primejdios.A traversat trotoarul şi s-a pierdut în lumea de pe

stradă. Am reintrat în restaurant, Chelneriţa mi-a urmărit trecerea spre masa Elvirei, de astă dată ostilă şi dispreţuitoare: mă văzuse intrând cu Liliana, plecând cu Marianka, revenind. Am înţeles din ochii ei că nu pricepea

222


ce găsesc cucoanele astea la un tip ca mine, sprijinit şi într-un baston pe deasupra a toate cele.

— …Cine era?— O cunoscută.N-a zis nimic. Nici eu n-am zis. Într-un târziu, şi-a luat

poşeta de pe scaun.— Nu-mi place. Are ceva în ea care nu-mi place.— Am să-i spun… când o s-o mai văd: Sora mea nu te

place. Te-ai ars, ce te faci?A făcut semn chelneriţei să vină la plată. Şi ca aceasta

să fie ferm convinsă că a asistat la ce-şi închipuia ea, totul asezonat cu două porţii de colţunaşi searbezi cu brânză, soră-mea a plătit consumaţia spunând în momentul când fata se apropia de masă:

— …Plătesc eu, ai fost invitatul meu.Iar chelneriţa a încasat banii de la ea, cu o mutră

compasionată. În stradă, Elvira s-a uitat în jur.— Parcă pe aici era… a, uite-l. Aşteaptă-mă, mă întorc

imediat, a zvârlit peste umăr cuvintele pe care i le spusesem şi eu ieşind cu Marianka din restaurant. A trecut pe trotoarul celălalt, intrând la ceasornicăria „Schuller”. M-am mişcat câţiva paşi încoace şi încolo. La Biserica Neagră bătea clopotul. Porumbei ciuguleau printre dalele tocite ale pieţii din faţa clădirii medievale a Rathaus-ului. La un colţ, cânta o flaşnetă cu un şoricel alb. Multe uniforme germane, la fel de multe ale grupului etnic. Din puştimea cu şepci vişinii de catifea, destui purtau ostentativ brasarde cu zvastică. Magazinele nu erau prea pline, dar nici goale nu erau. Cu toată raţionalizarea, fraţii Rochus şi Potsudek nu-ncetau să producă mezeluri. M-am mirat cât de impasibil aştepta lumea la cozi. Jos, în spatele Bisericii, treceau soldaţi cu fanfară: acordurile marşului intrării în Paris, bubuiau triumfal între ferestre şi dughene… ei, asta se petrecuse cu patru ani în urmă, în iunie 1940, Kameraden. După toate aparenţele, curând o să trebuiască să compuneţi

223


unul şi al retragerii de acolo. Atunci am văzut, lipit pe zidul ceasornicăriei unde intrase Elvira, afişul cu capul Karinei. Din profil, cu bărbia un pic ridicată, să nu lase umbre pe decolteul generos, surâzând, cu buzele senzuale întredeschise şi un turban alb strângându-i părul. Bine-nţeles că unul din anonimii străzii îi făcuse mustăţi şi-i străpunsese ochiul, dar şi aşa mâzgălit, obrazul ei de Junonă sculptural-planturoasă tot exercita o ciudată atracţie la privit: Von 1 Juli bis 15 August, 11—2 Nt.; Die Berlinerin KARIN singt für Sie zu „COROANA”38. Deşi nu se uita la mine, ci privea undeva în susul străzii, parcă totuşi mă fura cu coada ochiului… ’ch gleichfalls singe für dir, hast du etwas davon gehört, Kapitän?39 Nu, ca să fiu cinstit, domnişoară Schaki Herner, până cu o zi în urmă nu auzisem de aşa ceva. Mulţumesc că ai fost lipită pe stradă pentru ca să mi se vorbească de dumneata şi azi să văd că nu mi s-a vorbit în zadar. Elvira ieşea de la ceasornicărie, a venit la mine.

— Întâiul comision s-a făcut. Urmează al doilea: unde stă Martha Papuşec?

— Martha… ce ai cu ea?— Le-a spus părinţilor ei că nu întârzie mai mult de

două zile pe munte… Costelo m-a rugat să dau un aviz telefonic şi să-i rog să nu se sperie dacă o să întârzie. Am profitat că mergi la Braşov să-i, să le îndeplinim rugămintea.

— Vorbeşti serios?— Cât se poate de serios. Un aviz telefonic lua timp. Gândisem că n-o prea vedeam eu printre farfuriile de

faianţă şi pendula veche cu cuc, în interiorul familiei Papuşec – iată c-o vedeam. Am condus-o acolo cu un soi de perversitate: merita să asist la această întâlnire dintre cele două mame. Am lăsat maşina în josul străzii, unde o 38 De la 1 iulie la 15 august, berlineza Karin cântă pentru dumneavoastră între 11-2 noaptea, la „Coroana”.39 …cânt de asemenea pentru tine, ai auzit ceva în legătură cu asta, căpitane?

224


lăsasem şi prima dată când fusesem să i-o aduc pe Martha lui Costelo. Am suit la fel străduţa pavată cu bolovani de râu şi plină de verdeaţa revărsată din curţile cu porţi de cetăţi în miniatură. Când am împins portiţa, am zărit în fundul curţii trei inşi, la o măsuţă lângă stupi. Unul din ei, un om ce se apropia de cincizeci de ani, masiv, nu prea înalt (şi ce am remarcat la prima ochire fugară, urât, dar de urâţenia spiritualizată a Marthei, căci semăna cu ea, mai puţin ca doamna Papuşec, semăna la expresie), îmbrăcat cu un fel de salopetă, s-a ridicat de la masă şi a venit în întâmpinarea noastră.

— Pe cine căutaţi? Se uita cercetător la soră-mea.— Domnul Papuşec, i-a zâmbit ea, întinzându-i mâna.

Eu sunt mama lui Costelo. Dânsul este fratele meu, a mai fost aici.

Ne-a dat la amândoi mâna, un pic mirat. De aproape părea şi mai urât, cred din pricina obrazului boselat ca de pumni. Rinichi sau ficat, m-am gândit. Omul ăsta trebuie să se trateze, sau se tratează superficial. Era cu mânecile cămăşii suflecate; înainte de a ne da mâna, şi le-a lăsat repede în jos, nu ştiu de ce.

— Da, a spus, da, sigur. Milka, a strigat spre casă. Milka!

Doamna Papuşec a ieşit în pridvorul cu geamuri.— Avem mosafiri. Poftiţi în casă… pe mine iertaţi-mă,

vin numaidecât.Doamna Papuşec a coborât treptele. Şi ea s-a uitat

mirată la Elvira. Pe mine m-a recunoscut, nici nu era greu să mă recunoască. Pe urmă, timp de o oră, în interiorul cu farfurii, ceas şi bufete pictate, s-a desfăşurat o scenă, mai bine zis o suită de scurte scenete dând în ansamblu scena cea mare pe care o compuneau. Oarecum fâstâcită, şi poate nu acesta este termenul pentru agitaţia năpustită asupra doamnei Papuşec din senin, am fost poftiţi în casă. Aici, doamna Papuşec, după ce a aflat motivul vizitei noastre, s-a roşit:

225


— Nu trebuia să vă deranjaţi, un aviz telefonic vă scutea de o călătorie la Braşov… şi pe alarmă aeriană. Am tras o spaimă…

Ne adusese dulceaţă şi cafele. Agitaţia se transformase într-o atitudine de defensivă politicoasă. Am avut impresia că prezenţa soră-mi o intimida. Totuşi, în conversaţia destul de banală, urechile ei mici erau ciulite şi ochii în patru, doar era mama Marthei, mama unei fete curtată de un băiat. A spus la un moment-dat în treacăt:

— …Copiii sunt foarte buni prieteni. De mici. Noi ţinem mult la Costelo. Parc-ar fi fratele Marthei.

De felul ei Elvira nu este prea prietenoasă, aş spune dimpotrivă. Aici era. Doamna Papuşec, se uita când şi când şi la mine cu o uitătură ce aducea cu: „Şi dumneavoastră, domnule căpitan? Cum socotiţi prezenţa mamei lui Costelo la mama Marthei?” Eu tăceam, problema era în afară de mine: dar ştiam că Elvira nu venise numai pentru a nu da un aviz telefonic; voia efectiv să-i cunoască pe părinţii Marthei. Zâmbind graţios, mişcându-se în larg pe scaun, ochii ei cercetau interiorul, mobilele, aranjamentul. De totdeauna mi-au plăcut interioarele cu mobilier vechi şi de valoare, cu tablouri şi lămpi frumoase. Interiorul Papuşec avea un astfel de mobilier, moştenit din bătrâni – tablourile erau echivoce, iar lampa sub care stam era o lampă oarecare. Ce importanţă avea… covorul sighişorean agăţat pe perete şi cel de pe podeaua ceruită-lună puteau să fie de peste o sută de ani. Era interiorul unui om simplu, nu chiar atât de simplu însă ca să-i şi placă ţigăncile cu sâni goi şi corcoduşe prinse după urechi, făcute în serie de Zogu Zaharescu sau Lazăr. Familia Papuşec prefera reproducerile. Şi copiile după litografii: Napoleon pe Sfânta Elena, Hus pe rug, Asasinarea lui Marat, Lev Tolstoi pingelind cizmele unui mujic la Iasnaia-Poliana. Astea, în camera în care stam, or mai fi fost şi altele. Pe urmă a venit şi Papuşec-tatăl şi ne-a poftit la un pahar cu

226


vin. Dar l-am refuzat. Elvira a rămas cu nevastă-sa. Mie el mi-a arătat stupii din grădină. Mosafirii dispăruseră.

— Cum de eşti acasă dumneata la ora asta, l-am întrebat.

— Lucrez de noapte. A făcut un gest nelămurit din mâna voinică. De noapte, de zi… una este să lucrezi cu conştiinţa că braţele şi mintea îţi colaborează la ceva bun şi alta e să ştii că le întrebuinţezi la distrugere şi moarte.

— Înainte, nu tot la motoare de avioane lucrai?— Era timp de pace.— Avea vreo importanţă? l-am privit cu calm. Un motor

de avion, şi-n timp de pace, şi-n timp de război, tot motor de avion rămâne. Motoarele din timp de pace pentru ce erau pregătite?

— Ca să-ţi doteze armata, să-ţi apere cerul în eventualitatea unui atac. Acum nu ne-a atacat nimeni.

— Ai vrând-nevrând un aliat care are nevoie de motoare. Ai şi tu nevoie. Asta-i situaţia.

A tăcut, cu o cută între sprâncene.— Vreţi să fiu foarte sincer? Mult mai bine dacă n-

aveam un asemenea aliat, ca să nu simţim nevoia de avioane pentru front, domnule căpitan. Uitaţi-vă la albinele mele. În afară de culesul nectarului şi de hrană nu se ocupă cu altceva. Se reproduc, fac ceară, miere şi mor. Sunt excepţional organizate, au soldaţi numai pentru apărarea coloniei. Nu atacă pe nimeni.

— Ei, mai înţeapă ele din când în când.— În legitimă apărare, domnule căpitan. Se uita

maliţios la mine. S-o lăsăm încurcată. Spuneţi-mi, că n-am prea înţeles… Martha întârzie pe munte?

— Două-trei zile în plus.— Tinereţe, ce să-i faci. Da’ straşnic ne-a îmbrobodit

Costelo al dumneavoastră. A început să râdă. Nici cu Martha nu mi-e ruşine.

— Auzi, domnule Papuşec… dumneata eşti român? — De ce mă-ntrebaţi?

227


— Aşa, de curiozitate.— Nu vă sună bine numele meu, şi-a adâncit iar cuta

dintre sprâncenele groase. Nu mă-ntrebaţi de curiozitate. Sau nu numai de curiozitate. Eh, sigur, Papuşec poate da naştere la presupuneri, nu are rezonanţa unui Ionescu, de exemplu… cu tot numele meu, sunt român, şi încă un bun român, domnule căpitan! Român get-beget, copil al Transilvaniei: pe toţi strămoşii mei i-a chemat aşa, poate s-o mai fi încurcat ei în timp şi cu alt sânge, cum am încurcat-o eu cu nevastă-mea, care-i slovacă… are vreo importanţă? Important este că sunt al pământului ăstuia şi al României, când „România” nu reprezintă doar o ţară pe harta lumii, ci, cum să spun… un sens, deosebindu-ne de alte ţări de pe harta lumii astea neroade în care, după câte se vede, am început să nu mai încăpem unii de alţii. Bine spus, da?

— Eşti ortodox?— Adică… dacă am fost vârât într-o cristelniţă la

biserică? A început să râdă. Sigur c-am fost, scapă vr-unu de asta, mai ales când te vâră alţii? De ce mă întrebaţi?

— Tot de curiozitate. Ca transilvănean, român şi ortodox, l-am privit în ochi fără să clipesc, sensul de care vorbeai ţi-e foarte clar?

N-a răspuns imediat. Dar nici nu şi-a ferit privirile.— Înţeleg unde bateţi. Am să vă răspund: eu zic, şi ca

mine zic şi alţii, suntem mai mulţi care zicem asta, că şi noi şi nemţii am feştelit-o, spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. Noi ne-am adunat cu Germania de astăzi, deci, logic, ni se poate zice ce suntem noi astăzi. După rebeliunea legionară, Antonescu a scos o carte, o carte oficială, Pe marginea prăpastiei. Considera că la clipa aceea ţara se afla pe marginea prăpastiei… continuă să se afle, domnule căpitan! Prăpastia se adânceşte din ce în ce, ameninţă să ne înghită definitiv pe toţi, să ne ucidă sufletele şi picul de conştiinţă naţională pe care o mai avem în noi. Privirea i-a devenit parcă tristă şi

228


visătoare. Pâcla asta ieşită din prăpastie a acoperit întreaga ţară… nu vă îneacă şi pe dumneavoastră? Cu toate că încă mulţi profită de ea, nu ne-am pierdut dreptul la o viaţă. Fiecare ţară-şi are dreptul ei la soare şi la viaţă, cum o taie capul… ei, aici e aici. (Vorbea cu mare uşurinţă şi pe tonul cu care s-ar fi adresat unui… ageamiu. Mulţumesc, nene Papuşec.) Încă n-am pierdut dreptul la soare şi la viaţă, că pe astea nu ţi le poate lua nimeni, odată ce le ai căpătate prin sensul tău de popor, şi ăsta-i un drept ce nu se judecă şi arbitrează nicăiri… clar enunţat, da? Cu aluzii la ce se ştie, domnule căpitan. Cu aluzii la ce ştiu toţi, nu, unii ştiu. Am pierdut dreptul la istorie, dreptul la istoria de după război, care va-mpărţi taberele şi va zice: ia ieşi afară să te văd care ai fost cu nemţii şi care cu ăilalţi? Doamne, ce-ţi veni ţie românaşule de al lui Avram Iancu, de al lui Horea, Cloşca şi Crişan şi de al altora să te duci unde nu trebuia să te duci? Acuşi ce să facem cu tine?

— Şi cam ce zici dumneata că o să se facă? (Discuţia prindea să mă pasioneze. Papuşec-tatăl era un „charmeur”, Costelo, la vârsta lui, nu putea decât să se entuziasmeze de judecăţile şi tonul lui.)

— …O pedeapsă tot primim noi, vorba aia, şi Martha mică, de-mi spărgea un pahar îi dam peste mână să se înveţe să nu mai spargă.

— În felul ăsta vorbeşti şi la dumneata, la IAR, cu cei de acolo? Eu zic, şi nu numai eu zic, ca mine zic şi alţii, suntem mai mulţi care zicem asta, i-am repetat vorbele, că ar fi bine să vorbeşti mai pe ocolite, domnule Papuşec.

— Spuneţi-mi nene Papuşec, „domni” sunt ăia de la Voina, de la Costinescu şi Popovici unde lucrează tatăl nepotului dumneavoastră, de la Schiel… pe ăştia să-i cam scoatem din ciorbă, sunt oameni cumsecade şi inimoşi; sau spuneţi-mi nea Ioane, aşa-mi zic toţi. Aţi întrebat cum vorbesc la mine, la IAR? Vorbesc cum am vorbit de când mă ştiu, domnule căpitan. Aţi fost pe front?

229


— Nu.— Eu am fost, în ’914, aveam nouăsprezece ani. Sunt

născut în 1895. Am luptat pe frontul italienesc şi rusesc, cu austro-ungarii. Am fost prizonier la ruşi. După Brest-Litowsk, nu mult după pace, mi-au dat drumul…

— Acolo ai învăţat şi ce să vorbeşti? l-am întrerupt.— Ştiam să vorbesc dinainte. Mă învăţaseră strămoşii

mei traşi pe roată. Să vă dau nişte miere pentru acasă, a schimbat subiectul. L-am îmbiat mereu pe Costelo, zicea că sparge borcanele pe bicicletă. Şi când nu era cu bicicleta, zicea c-o mănâncă până acasă. Albinele mele, cum v-am spus, sunt pacifiste din naştere. Nu le interesează că-i război, fac miere ca-n timp de pace. O miere de zile bune şi dulci.

Făcea s-o vezi pe Elvira primind două borcane cu miere de la nenea Papuşec, astupate la gură cu hârtie de pergament şi atât de frumos legate cu sfoară albă. Părinţii Marthei ne-au dus până la poartă.

— Mai poftiţi, a spus madam Papuşec.— Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră, domnule căpitan,

a spus nea Ion. Veniţi o dată cu Coste… cu băiatul. Vă povestesc de prizonieratul meu, nu s-a putut abţine să nu-mi facă cu ochiul.

— Lui mi se pare că i-ai povestit, i-am răspuns, fără să-i fac şi eu cu ochiul.

Am coborât străduţa. Elvira păşind cu băgare de seamă pe bolovani. Borcanele le-am dus eu până la maşină.

— Destul de simpatici, a murmurat soră-mea. Nu-mi pare rău că i-am cunoscut.

— Oamenii d-aia-s făcuţi, să se cunoască, să se lămurească, să se invite, şi când pot, să şi răspundă la invitaţii, l-am parafrazat pe Ion Papuşec, cu o susţinută seriozitate: rostise parcă ceva asemănător la un moment dat, în conversaţia din grădină.

— Ce mai e şi asta?

230


— Vorbe, am suit la volan şi i-am deschis şi ei portiera opusă.

Chiar mi se părea, oricât de cu bun-simţ gândite, că erau simple vorbe de opoziţie la o situaţie dată. Cred însă că Papuşec nu-mi putea spune de prima oară: „Sunt comunist, domnule căpitan, şi lupt pentru comunism… simplu şi corect exprimat, este?” Cred că n-o spunea nici altora, decât celor cărora trebuia şi ţinea s-o spună. Anumite idei ale lui Costelo păstrau izul conversaţiei cu bărbatul din grădina cu stupi, asta mă cam neliniştea. Costelo era un copil. M-am ferit să-i atrag atenţia Elvirei, sau să-i povestesc ce am vorbit cu tatăl Marthei.

— …Uite, i-am spus doar, ambalând motorul Citroën-ului. Nu crezi ca Martha ar fi o partidă pentru mine… lăsând la o parte diferenţa de vârstă: m-aş stabili la Braşov, aş îngriji de stupi, aş şterge de praf litografia lui Napoleon, în amintirea gradului pe care l-a avut în armată, faţă de al meu. Ar fi un vis, aţi veni să mă vizitaţi, v-aş face cadó din mierea socrului…

— Eşti total idiot, s-a ofensat. Gândul acesta e sinistru pentru toţi. Zău, Toni, uneori şi glumele au o limită.

— Nimic nu are limită, niciodată. Este teoria lui Jolliot-Curie, francezul care a fugit cu apa tare din Franţa, înainte să pună mâna nemţii pe ea.

În loc de răspuns, a deschis poşeta, a scos un pacheţel.— Ţi-l vâr în buzunar.— Ce este?— Darul meu şi al Lilianei de ziua ta. Sinaia nu avea ce

doream noi, eram sigure că Braşovul o să aibă.Darul lor era un ceas de mână, un cronometru Anker.— Ce v-a apucat? (Liliana nu-mi spusese nimic.)— …„Ce ne-a apucat”… frumos vorbeşti. Trebuia să ne

apuce şi ceva, ca să-ţi facem un cadou de ziua de naştere? Porţi un ceas urât la mână, dragul meu, te rog să mă scuzi.

231


Movado-ul meu cu cadran fosforescent devenise un simplu nikel strivit, pe 4 aprilie. Iar ceasul purtat astăzi fusese un ceas bun, odinioară, acum era o rablă depăşită… dar mă interesase atâta de puţin să-mi iau altul: niciodată n-am făcut caz de timp, de tendinţa de a măsura timpul cu instrumente cât mai precise, şi numai cariera mea de militar mă obligase să am ceas. (Ofiţer fără grade şi ceas nu se poate concepe în nicio armată din lume.) Altfel n-aş fi avut, o spun cu fruntea sus, neumbrită de vreun nor de confuzie sau ruşine.

— Nu trebuia să cheltuiţi. Sunteţi amândouă nişte fete tare bune, Eli.

— Atunci aşteptăm să te şi porţi în consecinţă cu noi, a întors obrazul spre mine, privindu-mă cu un anume tâlc. Mă duci la gară?

— De ce să te duc la gară?— Nu rămâi în Braşov?— Nu.…Nu mă puteam debarasa de Elvira la modul ăsta,

dacă mă gândeam bine, chiar: ce căutam eu la Braşov? Ce să mai aflu? Apariţia Mariankăi, brutală prin insolitul ei, apariţiile în acelaşi loc cu ea ale lui von Kopplitz şi a Karinei, prevestitoare a unei urmări a celor întâmplate în Bulgaria, nu puteau să scape celor ocupaţi să vegheze ca tocmai astfel de apariţii să nu le scape; a face pe detectivul particular, în genul simpaticilor gentlemeni îndrăgiţi de Agatha Christie, sau de alt gen din literatura proslăvindu-l pe colegul meu de grad Vernon Kell, era lucru primejdios şi lipsit de scop, eu fiind la ora actuală pe tuşă, ca să întrebuinţez una din expresiile dragi lui Costelo. Să-i ia naiba pe toţi, mai bine mă însor. (Felul în care gândurile mele m-au dus la această neaşteptată concluzie, m-a făcut să ridic piciorul de pe pedală: motorul s-a oprit. Nici nu pornisem.) Soră-mea se uita surprinsă.

— Atunci de ce ai venit?

232


— Într-o doară, am dat din umeri. Să mănânc cu tine colţunaşi cu brânză şi să vizităm familia Papuşec. Şi să primesc în dar un ceas.

— Ne-ntoarcem?— Dacă vrei. Îţi stau la dispoziţie.— Ţi-a schimbat programul… doamna (o scurtă ezitare)

cu care te-ai întâlnit în local? Am zărit-o şi în adăpostul subsolului unde am fost pe timpul alarmei.

— Să zicem. Ce-ai spune de o plimbare prin Schei, sau până la Bran? Majestatea Sa are acolo în pensiune o prea frumoasă domnişoară, domnişoara S. Domnişoara cu picioare lungi şi nas cârn. Ca să mai modernizeze din obiceiurile familiei, în special ale tatălui lui abdicat. Hai să fugim în lume, Eli. Să fugim departe de toţi şi toate. Sunt sătul până-n gât.

O secundă ochii ei s-au tulburat. O singură secundă. A surâs cum ştia să surâdă ea în tinereţea ei: un surâs depărtat şi reconfortant totodată.

— Hai la Bran.În trei sferturi de oră eram acolo. În dreapta aveam

westwand-ul Pietrei Craiului, în dreapta Bucegii, cu Bucşoiu şi Omu. În amiaza liberată de nori, pereţii urcau spre înălţimile albastre ca nişte aglomerări de catedrale fără cusur… dincolo de ele, râdea sau îşi blestema zilele şi necugetarea de a fi acceptat să se apropie de cer, în picioare cu pantofii de tenis ai Elvirei, avocata Liliana: în aer pur, soare şi foşnetul de nedescris al ierburilor şi al brazilor. Castelul din Bran avea porţile încuiate. Cele câteva pensiuni păreau şi ele pustii, vag locuite. Obloanele trase le dau un aspect de melancolie şi tristeţe. Am mâncat roşii şi am băut un pahar cu vin acru la cârciumioara din apropierea castelului. În momentul în care ieşeam din cârciumioara, un jandarm sta lângă Citroën.

— Nu-i voie de staţionat acilea. Staţionatu e pe partea ailantă.

233


— Trebuia să existe şi un panou pentru asta. Nu l-am văzut.

— Dacă-ţ spun io că staţionatu e interzis şi e pe partea ailantă, e interzis şi e pe partea ailantă, nu discuta cu mine. Actele.

I-am întins permisul de liberă circulaţie al maşinii, nu permisul de conducere. A pocnit din călcâie, c-am tresărit, a tresărit şi Elvira, deşi eu mă aşteptam să pocnească.

— Să trăiţi… şi să ne iertaţi, se vântură fel şi fel. Don căpitan, zona e interzisă, ştiţi de când cam umblă partizanii. E ordin să fim cu ochii-n patru şi să controlăm pe fiştecare care trece. E şi castelu pân apropiere. La pădure avem atenţie noi şi don maior.

— Şi merită să fiţi atenţi cu ea, caporal. E splendidăA dat din umeri neconvins. La fel s-a uitat şi la pădure.— …Partizanii vine de pe Valea Prahovei, îşi mută

mereu locurile… e şi greu să-i dibăceşti, a mormăit. După ei ar trebui să umble vânătorii dă munte, că-s mai obişnuiţi. Ce să-i faci, don căpitan? Stăm şi păzim ca pă moaşte cantoanele şi codru – şi comuniştii ăştia tot aruncă în aer fun tren sau o cisternă cu benzină… şi valea! Prinde orbu, scoate-i ochii. Da dă un-să-l mai prinzi şi să i-i scoţi? Că a şi trecut pă partea ailantă a muntelui, şi mai desface ş-acolo nişte linii ferate sau dă telefon. Şi arme şi gloanţe ne-au luat de la pichete… ne lasă bileţele cu mersi fraţilor, şi s-auzim de sănătate când v-oţi libera – dacă mai apucaţi să vă liberaţi.

— Ce partizani, mi-a spus Elvira pe drumul ele întoarcere.

— Partizani. Care ţin parte la ceva.— Am observat că de la un timp ai un stil special de

humor în doi peri, şi-a muşcat buzele. Înainte nu erai aşa.— Înainte n-a fost şi 4 aprilie, Eli. Marile suferinţe şi

eşecuri te duc vrând-nevrând pe panta humorului negru.

234


Munţii şi livezile împădurite din jur ar fi fost totuşi un adăpost binevenit pentru orice grup de partizani. La zisa soldatului că „la pădure avem atenţie noi şi don maior”, m-am gândit la maiorul Boniş, el îmi vorbise de partizani. Maiorul Boniş… ce fără zgomot se mişca şi deplasa la fel obiectele: s-o fi mişcând tot aşa pe frontul unde fusese trimis disciplinar? Am simţit palma Elvirei pe braţ.

— Iartă-mă. Nu mi-am dat seama. A tăcut, privind îngândurată şoseaua prin parbriz. Partizani, a spus încet. Şi Costelo spunea că au început să existe partizani pe Valea Prahovei.

— Mai întâi că pe unde trecem noi acum sunt afluenţi ai Dâmboviţei, dar te scuz, eşti profesoară de naturale, nu de geografie – şi-n al doilea rând, văd că nepotu-meu ştie cam multe. De unde este el informat că au început să fie partizani pe Valea Prahovei?

— I-a spus domnul Papuşec.— Şi domnul Papuşec ştie cam multe. Vedeţi că-s

timpuri de ştiut mai puţine. I-am şi spus-o personal de altfel.

— Despre ce aţi vorbit?— Despre ce a vorbit, că eu l-am ascultat.— Toni… domnul Papuşec este un agitator, nu-i aşa? „Agitator.”— Şi tu ai humor. Fostul meu şef mă plăcea că

întrebuinţez eufemisme. Observ că şi tu le întrebuinţezi, deci e o moştenire de familie. Ce este aia: agitator? Asta-i termen de gazetar şi de campanie electorală. Domnul Papuşec e comunist.

— Mi-am închipuit.— Totul se rezumă la propovăduirea unei idei, cel puţin

aşa ne spunea tata, ţii minte? Domnul Papuşec al vostru nu propovăduieşte: pledează. Pledează o convingere… înţelegi nuanţa?

— Da. Când propovăduieşti, nu neapărat şi argumentezi ceea ce propovăduieşti, expui o axiomă,

235


cum să zic. Când pledezi o convingere, ca să spun cum ai spus tu, neapărat trebuie să şi convingi de convingerea ta… nu ştiu dacă m-am exprimat corect. Comunismul mă nelinişteşte… ştiu atât de puţine despre el, iar ce ştiu nici măcar nu e complet.

— O să-ţi completeze neştiinţa domnul Papuşec, nea Ion, că aşa mi-a spus să-i zic.

S-a uitat la mine, să vadă dacă nu-mi bat joc de ea.— Lumea evoluează, Eli, unii mai târziu. Alţii mai

repede. Se pare că, gazdele noastre de la Braşov fac parte din cei din urmă.

A tăcut, preocupată.— Am pierdut războiul?— E ca şi pierdut. Cred că era pierdut chiar mai-nainte

de a-l începe. În privinţa asta sunt de acord cu Papuşec.— Dar tu, ca militar, ştii lucruri în plus faţă de el!— Mi se pare, am zâmbit, că pentru anume împrejurări

ştiu în minus… de ce te uiţi aşa la mine?— Mi-e teamă, a spus încet. Obscur, nelămurit, mi-e

teamă… Toni, ce o să fie…? Costelo e un copil!— Nu mai este. Îl consideri tu aşa.— Dacă o să fugă de acasă… o să se căsătorească cu

Martha?— Ai fi împotrivă?— Nu ştiu… nu acum. Mi-e teamă pentru el.— Papuşec e un tip simpatic, dar Costelo n-o să se

căsătorească la vârsta asta, chiar dacă pistruii Marthei nu-l lasă noaptea să doarmă. I-am pus o mână pe braţ. Mai ai pe cineva în perspectiva căsătoriei, afară de mine? Calmează-te, cei din Braşov privesc viitorul cu încredere, Costelo de asemenea, sper cel puţin, sau cred, am închis discuţia.

Ea a continuat seara, cu Valentin. Elvira îi spusese că a fost cu mine la Braşov şi că am vizitat familia Marthei. Eram pe verandă, pe-nserat. Valentin arăta scârbit, din

236


pricina alarmei de la Ploieşti nu reuşise mare lucru la Câmpina.

— Când s-a dat alarma şi la Câmpina, parcă i-a apucat pe toţi strechea, nu i-a mai interesat nimic. Au fugit ca potârnichile. După încetare, n-am mai prins pe niciunul cu care aveam treabă. Şi ca nervii să-mi fie şi mai întinşi, la ieşirea din Câmpina, chiar lângă casa lui Grigorescu, am avut o pană de motor la afurisita de motocicletă. Două ore nu i-am dat de capăt. Am reparat, şi pe pantele Comarnicului, mi-a stat iar. Abia m-am târât până la Poiana, cred că am apă în rezervorul de benzină. De la Câmpina auzeam bubuiturile antiaerianei şi bufniturile bombelor. Cât or să ne tot bombardeze aşa… nu s-or fi plictisit şi americanii şi englezii, să n-aibă somn de dimineaţă, somn ca lumea de noapte, şi aici, şi-n Germania, şi-n Italia, şi-n Africa, şi mai ştiu eu unde.

A spus-o pe un ton atâta de convins, că ne-a făcut să râdem.

— Ce o să fie cu noi după război?— Am mai fost întrebat azi de asta. Depinde de situaţia

în care o să ne aflăm după război.— Cauza noastră e pierdută. Pierdută şi fără şanse de a

fi considerată altfel. Haida-de… se mai poate pune problema victoriei? Suntem la pământ, Toni. Cu purcica moartă-n coşar şi cu uşa coşarului încuiată pe dinăuntru, fără speranţe de a o mai scoate afară, decât dărâmând uşa coşarului.

— Cam astfel gândeşte şi amicul Papuşec. Cu corectivul că el e sigur că după ce se dărâmă uşa, trebuie să dai şi peste mână celui pe care o să-i găseşti înăuntru încuiat, alături de purcică.

Valentin şi-a frecat gânditor bărbia şi a dat afirmativ din cap.

— Are dreptate. Cine a lăsat purcica să moară, încuind şi uşa pe partea lui, să nu mai primească niciun ajutor? Biata purcică… dacă stau strâmb pe chaise-longue-ul ăsta

237


şi judec drept, mai întreaga noastră istorie naţională e un şir nesfârşit de astfel de nefericite purcele, culminând cu cea de astăzi. Mirosul ei începe să devină nefast. Cine o să dărâme uşa coşarului?

— Să-l întrebăm pe Papuşec.— Tu ştii cine, eşti mai în drept să ştii ca ofiţer, cine o

să vină să ne dea peste mână.— Deoarece sunt în pulover şi concediu medical am să

vă răspund: nu vă mai bateţi zadarnic capul. Are cine să şi-l bată în locul vostru.

— Stai un pic, s-a înfierbântat cumnatu-meu, mie îmi place să discut politică. E momentul să ieşim din război, nu se mai poate, ne distrugem, ne…

S-a oprit. O maşină dinspre pod, oprise în dreptul porţii. De la volan s-a dat jos un militar. S-a uitat în jur, apoi a venit spre casă şi a împins portiţa. Nu se lăsase încă întunerec complet: era căpitanul D. Căpitanul care-mi bătuse la maşină raportul scris. Nu ne-a văzut pe verandă; stând pe scaune, ne ascundea oarecum balustrada de zid. M-am ridicat şi am scoborât treptele.

— Bună seara. Înaintează cu încredere, domnule căpitan.

— Am onoare. Mi-a dat mâna cu lipsa de interes manifestată şi la bătutul raportului. Putem sta undeva liniştiţi de vorbă?

Între timp, Elvira şi Valentin se ridicaseră şi ei pe verandă. Căpitanul D. a privit la mişcare la fel de neinteresat.

— Pofteşte-l pe domnul căpitan în casă, Toni, am auzit vocea Elvirei.

Căpitanul s-a înclinat spre verandă. Cumnatu-meu intrase înăuntru. Elvira a şovăit, nu ştia cum să procedeze, vedeam bine: să dispară şi ea, să mă lase singur cu noul sosit?

238


— Sunteţi prea amabilă, graţioasă doamnă, să nu mă consideraţi un grobian… nu vreau să-l deranjez decât pe domnul căpitan, cu permisiunea dumneavoastră.

— O cafea totuşi o să beţi împreună cu fratele meu.— A, aşa ceva nu se refuză niciodată. Cafeaua şi

cucoanele frumoase sunt pasiunea mea de burlac, doamnă. Şi mie, încet: Vom sta singuri, domnule căpitan, sau… vorbim pe urmă.

Am suit pe verandă, soră-mea ne-a adus cafelele, i-am prezentat-o. N-a stat cu noi. Căpitanul D. şi-a aprins o ţigară. S-a uitat la ceas.

— Ce aţi zice de o plimbare până la Braşov?— Am fost azi-dimineaţă.— Da. Aţi fost şi la Bran. M-am uitat lung la el.— Sunt filat? A râs.— Termenul este cam… echivoc. Mai ales în gura

dumneavoastră. Deşi, cum nu purtaţi uniformă, s-ar putea să fiţi. Nu de noi, ştiţi că partidele în genere se joacă în mai mulţi sau între două tabere. Luaţi-vă haina şi să mergem.

Mucul stins de ţigară îi atârna în colţul buzelor plictisite.— Mergem s-o ascultăm pe Karin cum cântă. Sau n-aţi

aflat încă de prezenţa ei la Braşov? M-aş mira, afişe sunt pe toate cărările Văii Prahovei.

— Or fi, dar eu sunt în concediu medical şi cu o misiune sfârşită. Tot momeală?

— Carmac, de data asta, a zâmbit. Cârlig de prins moruni.

— Până spre sfârşitul lui septembrie nu-mi convine. La expirarea concediului am să mă mai gândesc.

— Credeţi? Vreau să spun: aveţi certitudinea că o să mai aveţi şi timp de gândire?

239


Nu s-a mai dat nicio luptă în mine. De dimineaţă ratasem Braşovul. Căpitanul D. venea ca un înger al răului?… dimpotrivă. Mă privea un pic amuzat.

— Raportul a stârnit o furtună de aprecieri diferite… nu pentru cum a fost scris la maşină de subsemnatul, pentru ce a conţinut, în concepţia dumneavoastră. Iertaţi-mă, aţi fost… am fost traşi, pe sfoară ca nişte începători. Vă spun pe drum.

— Întârzii?— Ştim când plecăm, domnule căpitan. Elvira s-a speriat, spunându-i că „am treaba” cu

căpitanul D.— S-a întâmplat ceva? Unde pleci noaptea, Toni?— Asta-i bună, a spus cumnatu-meu. Ce-ţi pasă ţie?În timp ce mă schimbam, Elvira a venit la mine în

cameră.— E ceva cu serviciul? Tu eşti în concediu.— Medical. E o diferenţă. Brusc, m-a prins de braţ.— Dar eşti bolnav, trebuie să te refaci, să ai linişte, a

ţipat, şi imediat am văzut după ochii ei că îşi regretă ieşirea. Chefurile cu camarazi nu-ţi priesc, a adăogat pe un ton neconvins.

Am apucat-o de umeri, şi întâia oară în viaţa mea am sărutat-o pe buze.

— Cine ştie, Eli? Poate tocmai ele să-mi priască. Nu te agita.

Căpitanul D. conducea într-o manieră sui-generis: fără să se asigure la depăşiri, la curbe, nedând niciun fel de prioritate. Pe şoseaua slab luminată de stele şi lună, Cadillac-ul lui negru alerga ca scos din minţi. Nu-i vorbă că am depăşit şi ne-am încrucişat cu rare vehicule, dar pe pantele Timişului, de două ori era să intrăm în bornele serpentinelor.

240


— Am cam obosit, mi-a spus. De trei ori am făcut drumul de azi-dimineaţă. Întâia oară, de la Ploieşti, imediat ce s-a dat alarma. Şi totuşi, a fost prea târziu.

Nu l-am întrebat ce a fost prea târziu. Priveam prin parbriz cele două dâre albastre, lăsate pe şosea de fantele de camuflaj ale farurilor. O patinare violentă, frânele m-au aruncat înainte, dar căruţa a fost evitată… acum gemeam în acelaşi stil.

— Căruţaşul dormea, imbecilul, s-a cramponat de volan căpitanul D. A avut noroc că n-am intrat în el.

Celălalt avusese noroc.— Nu-mi dai mie volanul, domnule căpitan? Am făcut

drumul azi doar de două ori.— Nu-s chiar atât de obosit… adineaori aţipisem. Ştiţi,

în ‘41 eram la corpul 1, la informaţii. Mă ducea tot noaptea, un caporal – am adormit la un moment dat, frânt. Când m-am trezit, am întrebat cât este ceasul. — Ha? a tresărit caporalul. Mi-am dat seama că adormise şi el la volan… ce chestie: maşina gonea prin hârtoape cu peste 80 pe oră, şi eu, şi el adormisem. Pe perioada „somnului” nostru, automobilul mersese singur, ca-n Topper şi fantomele, vă aduceţi aminte de film? Grozav de amuzant.

— Mi-aduc aminte de film, tocmai d-aia ziceam să facem schimb la volan. Să nu ne fie şi nouă mai puţin amuzant.

A râs.— Acuşi ajungem. Suntem în Timişu-de-Jos.— Îmi spuneţi despre ce este vorba?— Sunteţi foarte, foarte curios?— Nu. La Sofia, unde am fost foarte, foarte curios, m-

am ales doar cu curiozitatea.— Să sperăm că aici ne vom alege şi cu altceva.

Frumoasă noapte, a scos capul pe portieră, privind cerul plin de stele. Ce mi s-a părut mie întotdeauna curios la natură este că e absolut impasibilă la aventurile

241


omeneşti: stelele răsar, iarba creşte, apusurile şi răsăriturile se succed… chiar dacă noi facem război, murim şi tragem eu tunul.

Maiorul Boniş îmi spunea că natura e poetică. Nu ştiu ce asociere de idei mi-a venit în minte, între spusele lui Boniş, ale căpitanului D. şi cele ale lui Ion Papuşec. Ultimul, în discuţia noastră de dimineaţă, spusese, nu-mi amintesc în care moment precis, că omul se desparte de trecut râzând. Poate la unii să fie aşa. Eu niciodată nu m-am putut despărţi râzând de trecut, indiferent dacă acel trecut nu era prea luminos sau fericit: o dâră de melancolie, de păreri de rău, de dulci regrete s-au adresat la ceea ce lăsam în urma mea, ştiind că, bun, rău, trecutul n-am să-l mai reîntâlnesc niciodată. Ion Papuşec bine-nţeles că voia să se despartă de trecutul lui râzând. Eu, pe jumătate mutilat, nu prea aveam de ce mă râde, chiar dorind o schimbare în bine… ce schimbare în bine? Viaţa mea nu mai conta.

— Mai ştiţi ceva de maiorul Boniş?— S-a împuşcat pe front, când grupul de comandă din

care făcea parte a căzut prizonier… observaţi că deşi camuflat, Braşovul se ghiceşte înaintea noastră.

N-am încercat să observ. Vorbele nepăsătoare ale camaradului meu mă loviseră drept în inimă: „Eu văd cerurile prin fereastra biroului meu… şi e atât de mică această fereastră.’” Cuvintele lui Boniş la despărţirea noastră în Ruse nu fuseseră sincere, fiindcă avea şi el o cheie în mecanismul cazului Savciuc, eu ghicisem vag această cheie, dar astăzi, el era mort.

— Cum s-a întâmplat?— Cum se întâmplă cu poveştile astea: un glonte de

pistol şi un zâmbet pe buze. Un gest inutil, totuşi măreţ, domnule căpitan.

A întors obrazul spre mine: în vagul reflex al luminilor cadranului de bord, am remarcat dintr-o dată fixitatea

242


ochilor lui. Şi tot atunci, i-am remarcat şi petliţele de la gulerul vestonului. Erau petliţe negre, de artilerist.

— Cu maiorul Boniş am fost camarad de promoţie şi coleg de bancă în şcoala militară.

O spusese tot nepăsător. Am înţeles că ăsta era tonul lui.

În Braşov, Cadillac-ul a cotit pe câteva străzi paralele cu centrul, a oprit în faţa unei clădiri cu multe ferestre vopsite în albastru. Un spital. Căpitanul D. a stins motorul.

— O să intrăm prin spate, intrarea clinicii.Am ocolit clădirea, am suit trei etaje. Erau orele zece –

zece şi, coridorul unde am ajuns era pustiu. Mirosul specific semăna cu cel de pe coridorul spitalului unde stasem în Bucureşti. Liniştea ce domnea în clădire avea ceva neliniştitor în ea. Un tip în halat alb fuma la o măsuţă aşezată lângă ultima din uşi, la capătul coridorului. La zgomotul de paşi, s-a ridicat în picioare.

— S-au făcut fotografiile?— Da.— Le-aţi trimis la confruntare?— Acum o oră, domnule căpitan.Vorbeau în şoaptă. Obrazul omului în halat alb îmi era

cunoscut.— Locotenentul I. de la special, mi l-a prezentat

căpitanul D.Omul în alb mi-a întins mâna.— Am onoare, a şoptit şi el. Femeia a murit de îndată

ce aţi plecat, i s-a adresat căpitanului.— Şi-a revenit?— Nu.— Să intrăm, m-a luat D. de braţ.Am intrat într-o încăpere mică, cu lumina aprinsă.

Ferestrele închise erau vopsite în negru. Într-un colţ se afla un pat. Cu un trup învelit cu un cearceaf alb. Căpitanul D. s-a dus la pat, a ridicat un colţ de cearceaf: chipul tumefiat şi însângerat, cu ochii larg-deschişi ai

243


maiorului Blagoerov, s-a ivit de sub cearceaf. Căpitanul D. a lăsat cearceaful să cadă, s-a întors.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. A primit o lovitură grozavă.

— Accident de automobil. Şi-a aprins o ţigară, mi-a întins pachetul, la gestul meu de refuz a dat din umeri. Atunci oferiţi-mi o Camel de a dumneavoastră, să n-avem remuşcări. Chiar la angajarea pe pantele Comarnicului… la o curbă a intrat în ei un camion german coborând din sens invers. A fost ucis pe loc, femeia, aţi auzit ce mi-a spus locotenentul, a mai trăit câteva ore.

— Tocmai voiam să te rog să-mi explici… ai spus „ei” – cine este femeia? (Vocea mea a fost albă şi liniştită, totuşi aşteptam un alt răspuns.)

— Cred că aceea pe care şi dumneavoastră aţi cunoscut-o sub numele de Odette.

— Glumeşti!— Nu-mi permit în această cameră, mi-a răspuns cu

gravitate. S-a răsucit un pic spre trupul învelit în cearceaful de pe pat, şi s-a înclinat. Şi duşmanului mort la datorie îi acorzi respectul cuvenit. Timpurile sunt tulburi, domnule căpitan, suntem în război, dar respectul ţine de alte coordonate… este o chestie sufletească şi de atitudine. Maiorul Blagoerov făcea parte din Intelligeace Service. Iar Odette – ce târziu realizăm uneori anumite lucruri – făcea şi ea parte din serviciul secret german. Dar asta, a zâmbit îngheţat, sunt sigur că o bănuiseţi.

— De ce spui: Odette…? E vorba de sora ei geamănă.— Sora ei geamănă a murit în blocul unde era să muriţi

şi dumneavoastră. Dumneavoastră aţi fost ATUNCI la Marianka.

— Pot să ştiu exact despre ce este… despre ce a fost vorba? am spus încet.

— Blagoerov şi Odette o urmăreau pe cântăreaţă, se întorcea de la Ploieşti, unde-l condusese la aeroportul militar german de lângă Floreşti pe von Kopplitz. Eu îi

244


urmăream pe toţi, am sosit zece minute după ce faptul se consumase, pentru asta v-am spus venind încoace că „a fost prea târziu”. Restul îl vom afla în noaptea aceasta. Sper. Şi-a privit ceasul-brăţară. A-propos, sunteţi înarmat?

— Nu am arma la mine.— Vă dau eu una. Mi-a întins un pistol. Încărcătorul e

complet, şi ţeava este cu surdină.Nu am mai reacţionat. Mi se părea că locul meu era

aici, alături de căpitanul D. şi acţiunile lui. Nici nu-mi păsa de urmări, dacă eram angajat în acţiuni ca particular sau în serviciu comandat.

— Marianka era şi ea agentă germană?— Nu. O să vă uluiţi – dar nu era: era agenta noastră.

Curios… ca două gemene să se confrunte la modul ăsta, totuşi s-au confruntat. Aşa am şi reuşit să-i zăpăcim un pic pe nemţi. Spun: „un pic”, fiindcă s-au făcut erori şi ei au dibuit şmecheria. A fost o perioadă, însă, în care ne-am aflat cu toţii într-un fel de… cum le spunea la drăciile alea italieneşti… ah, ne-am aflat într-un fel de teatru gen commedia dell’arte. Am nimerit-o, da? Nu prea mă ocup, şi memoria liceului e depărtată.

— Aş putea s-o văd?— Nu am de ce să vă refuz, şi-a privit iar ceasul-

brăţară. Urmaţi-mă.Am ieşit. La măsuţă, locotenentul I. fuma în continuare:

scrumiera din faţa lui era plină de mucuri de ţigări. Unele din ele fumegau încă. Căpitanul D. a deschis uşa camerei alăturate celei în care se afla maiorul Blagoerov. Camera aceasta era o sală mică de operaţie. Pe masa specială din mijlocul ei, în bătaia puternică a lămpii multiplicatoare cu arc, cearceaful de pe masă te lăsa să ghiceşti forma de femeie întinsă sub el: din pricina sânilor. Căpitanul D. m-a privit dintr-o parte şi a dat mult în lături cearceaful… de ce o fi făcut-o la maniera asta? Am primit direct pe retină, ca un şoc electrizant, imaginea corpului gol şi alb. O tăietură oribilă la gât îi mutila claviculele. Odette însă

245


parcă dormea. Nuditatea ei n-avea nimica provocator într-însa. Dincolo de viaţă, carnea mată, cu rotunjimile şi formele dulci, pierduse atracţia sexului: o statuie palidă, fără o echimoză, fără sânge în plus, cu umbre vinete şi adâncite sub pleoapele închise.

— Sta în faţă, alături de maior. Nu înţeleg ce s-a mai căutat prin operaţia de sutură, a murit sub cuţit. Remarcaţi pata aceea de pe pulpa stingă, deasupra genunchiului?

Era ca o mură, cafenie şi păroasă, de mărimea unei alune.

— …Dacă v-aţi fi culcat cu ea sau cu cealaltă, ne-aţi fi uşurat mult munca, a spus pe tonul lui nepăsător căpitanul. V-aţi fi uşurat-o şi dumneavoastră, v-aţi fi limpezit întrebările. Nu se putea să nu-i fi remarcat pata, în… în situaţia de care vă pomeneam. Aţi fi deosebit. Marianka n-avea această pată. Şi văzând că tăceam, a continuat: Eu am asistat la dezgroparea ei şi a dumneavoastră de sub dărâmături. Nu ştiu dacă pe 4 aprilie bomba n-ar fi căzut pe bloc şi fără să vă fi aflat dumneavoastră în el. În orice caz, în noaptea asta poate vom afla ce voia Gerhardt Heinlein de la Marianka. Se va lămuri… sau nu se va lămuri o dată pentru totdeauna şi cazul Savciuc. E timpul.

— Unde mergem?— La „Coroana”. Maiorul Blagoerov a acţionat

inteligent, a intrat în jocul doamnei de pe masă. Bănuiesc că până la un punct ea n-a simţit; am un miros că începuse să simtă, în ultima vreme încerca să se pună în legătură cu noi. Aproape majoritatea pionilor a fost măturată de pe tabla de şah, domnule căpitan.

— Şi Savciuc? Tot timpul rămăsesem imobil, cu privirile la Odette.

— Vă spun. Haideţi.M-am apropiat de masa de operaţie: umbra mi s-a

proiectat pe trupul alb, pe buzele decolorate parcă am

246


ghicit o fluturare de dispreţ şi ironie: a rividerci, comandante. Unde… când, Odette? Unde o să ne mai revedem, măicuţă? Totul a devenit, vorba ta, adios muchachos. De data asta un adios muchachos definitiv, iremediabil. Am acoperit-o cu cearceaful. N-o văzusem niciodată goală. Dorisem la Sofia, şi nu cu o aplecare pătimaşă, să fac dragoste cu ea: fusese ceva mai complicat, voiam s-o pedepsesc că mă înfrunta, la ora aceea, singura pedeapsă aceasta ar fi fost, o împerechere în afara şi împotriva dorinţei ei. Nu un viol sau o silnicie… într-o seară, o dimineaţă, după un pahar cu băutură şi o clipă de uitare de sine, ca ea să regrete ulterior ce a făcut – şi eu chiar să nu-mi amintesc ce am făcut. Astăzi ea era moartă, parcă la timp venise accidentul de automobil. Când am acoperit-o cu cearceaful, dosul mâinii i-a atins un sfârc de sân. M-am înfiorat, parcă atinsesem un mugure de copac îngheţat. Am simţit pe braţ apăsarea mâinii căpitanului.

— …Minutul de reculegere a trecut. Fanfara militară tace, toţi se descoperă. Fără discursuri, domnilor.

Cu chiştocul stins atârnându-i în colţul buzelor lăsate, camaradul meu se uita la mine cu o căutătură ciudată.

— Fără discursuri, domnule căpitan, a şoptit. Nici moartea asta, a schiţat un gest din cap spre masă, nu rezolvă nimic. Pentru noi sau pentru alţii. Sunt morţi tardive… de fapt nu Odette începe să se descompună în moarte – NOI suntem de mult descompuşi. Învingătorul, care o fi el, o să ia în primire doar nişte biete cadavre, cu care – să mor, dac-o să aibă ce face.

Pe coridor, a vorbit pe un ton scăzut cu locotenentul. Apoi am plecat la „Coroana”. Cadillac-ul a rămas în curtea din spatele clinicii spitalului. Era aproape de unsprezece. În restaurant ne-am aşezat la o masă mai retrasă, nu spre centru, lângă unul din pereţi. Localul era destul de agitat, plin de ofiţeri germani şi români, de civili şi femei bine-mbrăcate. La unsprezece şi jumătate Karin nu apăruse.

247


Orchestra cânta liniştită tangourile şi foxurile la modă. La un moment dat, la o scurtă pauză, bateria, pianul, şi un saxofon au cântat câteva „blues” englezeşti de Glenn Milier, şeful de orchestră dispărut recent pe frontul de vest… şi la Sofia un pianist cântase „Rapsodia ungară” a lui Liszt… ce înduioşători puteau fi toţi băieţii aceştia cu suflete de ţigani în ei, luând parte la evenimentele internaţionale, în felul lor: rezistenţi prin melodii interzise. La două-trei sute de metri de aceste melodii interzise, Odette şi Blagoerov, despărţiţi de un simplu perete, mai auzeau cum şi lăutarii de lux de la „Coroana” făceau război secret? M-am uitat prin restaurant. Mi s-a părut curios să nu-l văd la o masă pe von Kopplitz, bând bere brună, fără o expresie pe chipul lui tăiat în colţuri.

— …E la Berlin, a spus căpitanul D. parcă ghicind după ce mă uit. Abia a plecat acolo, de dimineaţă. D-aia ne şi hazardăm, a zâmbit.

Îl vedeam zâmbind întâia oară, nu-mi amintesc s-o fi făcut şi în cealaltă dată când îl întâlnisem. Avea un zâmbet trist şi care nu era zâmbet, un soi de strâmbătură vagă de jale. Un chelner trecea pe lângă masa noastră.

— Nu cântă nimeni? l-a întrebat D.— Froilain a trimis vorbă c-o doare-n gât, ne-a aruncat

acesta din mers.— Nu fiii dezamăgit, mi-a zâmbit iar căpitanul D. E la ea

în cameră. S-ar putea să fie şi răcită. În camera numărul 326. O să ne cânte acolo, domnule căpitan.

— Ce vrei să faci? Te pot părăsi oricând, căpitane, îţi dai seama. Te-am urmat, într-o doară. Îţi dai seama şi de asta.

— Da, oarecum, a acceptat cu o expresie visătoare subit întipărită pe obraz. Bine-nţeles, sunteţi în concediu medical, n-am uitat. Ştiţi însă că aţi fi putut să nu intraţi dumneavoastră în concediu. Să intru eu. În acea dimineaţă, eu trebuia să urc în acel bloculeţ, imediat ce sosea aviatorul. V-am văzut pe dumneavoastră… suind şi

248


nu am mai suit. Poate eu aş fi căpătat un concediu definitiv de la viaţă, înţelegeţi de ce.

— Da, nu e locul: dobitocul.— Eh, a râs, nici aşa. Dar aţi avut noroc, eu s-ar fi putut

să n-am. Cine patronează chestiile astea cu fă-mă mamă cu noroc şi aruncă-mă în foc? Ştie careva? În trei cuvinte: trebuie să acţionăm rapid, situaţia s-a încurcat. Ne-am prăbuşit, domnule căpitan. În trei luni, în cinci, armata rusă va trece graniţa… Focşani, Nămoloasa, Galaţi? Haida-de, sunteţi ofiţer ca şi mine, ştiţi că liniile astea de fortificaţii sunt un bluff, ca şi linia de pe graniţa de vest, atâta de trâmbiţată de generalii noştri genişti. S-a pulverizat linia Maginot, a fost pulverizat zidul Atlanticului… să fim serioşi, nu cu abatizele şi cazematele noastre de lemn şi chirpici o să-i oprim în loc pe soldaţii lui Stalin. Intră-n noi ca-n brânză de burduf. Germanii au pierdut războiul – hei… ce bine ar fi fost să şi-l piarză singuri. L-am pierdut, şi noi… asta, dumneavoastră şi cu mine o ştim mai bine decât toţi de aici din restaurant. Ştiţi şi ce înseamnă Naţiunile Unite: octombrie ’43, Moscova, Molotov, Eden, Hull i-au pus bazele pentru Rusia, Anglia şi America… Perfect, noi cei de la serviciile speciale le ştim toate astea, a fluturat nerăbdător din degete pe faţa de masă. Aşteptăm să vedem ce iese. Domnule căpitan, ce iese şi cum iese. Dar Naţiunile Unite sunt formate din trei parteneri, nu numai din cel de la răsărit. I-am contactat pe toţi. Aceasta a fost misiunea separată a lui Savciuc. Boniş a vrut să facă pe deşteptul, să furnizeze şi altora date despre cromul german. Expedierea continuă a unor mari cantităţi de minereu de crom din Turcia neutră în Germania a devenit o problemă crucială pentru războiul german, cu toate că relaţiile diplomatice şi economice dintre ele prind să se răcească, datorită ameninţărilor clare ale englezilor, dar mai ales ale ruşilor, pentru sistarea acestor livrări. Informaţiile lui Boniş, venite prin Grecia, au fost transmise căpitanului

249


Savciuc: asta au aflat-o nemţii, şi nu l-au iertat. Noi am reuşit, ca să contracarăm eventualele lovituri, s-o opunem pe Marianka, Odettei… Odette a ştiut foarte târziu, după moartea Mariankăi, că ea lucra pentru noi…

— O încâlceală sinistră, căpitane, l-am întrerupt. Nu-mi place când femeile sunt amestecate în treburi de astea. S-a şi văzut rezultatul, iar eu nici măcar nu înţeleg pentru ce a fost necesar să se verse atâta sânge. Mă mir de maiorul Blagoerov.

— Captain Shelling, m-a corectat. Era cetăţean englez.— În uniformă bulgară? De morţi numai bine, dar şi-a

riscat viaţa cu dinadinsul.— Uniforma a purtat-o doar la noi în ţară, unde nimeni

n-avea ce să-l întrebe.— Nici bulgarii? A cui a fost invenţia… oricând putea fi

arestat ca spion. De germani, de bulgari, de români.— Ce interes am fi avut, m-a privit lung.— Indiferent de teribila situaţie în care se află, ţara

noastră n-a ajuns însă chiar un no man’s land.— Sunteţi sigur? La Severin, bombardierele englezeşti

şi americane aruncă şi afişe cu acest titlu: ROUMANIA NO MAN’S LAND. Pe un fond cenuşiu şi frământat, pe care se contorsionează un copac scheletic. România, ţara nimănui… AI CUI VOM FI, domnule căpitan? Aveţi informaţii că încercăm să obţinem o pace separată? Şi atunci vă întreb din nou: AI CUI VOM FI ÎN VIITOR?

— Ai cui am fost şi până acum, căpitane: ai noştri. Numai ai noştri. Ani trecut noi prin clipe şi mai patetice.

— Nu ca cea de astăzi, a murmurat. Suntem pierduţi. Ori mergem până-n pânzele albe cu Hitler – şi praf şi pulbere se alege de toţi şi toate – ori… S-a oprit.

— Ori?— …Ori ne dăm bine cu cei cărora nu le-am făcut

bine… şi tot praf şi pulbere se alege la încheierea socotelilor din urmă.

250


— Avem un Dumnezeu în cer şi pe pământ, pe marele străjer.

— Da, da’ ăla a abdicat. Ne-a rămas doar Dumnezeu… n-o să-şi întoarcă faţa de la noi? Prea l-am trişat în anii din urmă.

— Ştii ce a spus poetul german Heine, pe patul morţii. Era evreu şi trecuse la catolicism. Episcopul de Colonia a vrut să-l împărtăşească. — De ce? a întrebat Heine. La ce foloseşte? — Ţi se absolvă păcatul originar, păcatele celelalte, te iartă Dumnezeu pentru marea confruntare pe care o s-o ai în curând cu El, fiule. — Dumnezeu o să mă ierte oricum, şi fără sfânta dumitale împărtăşanie, a răspuns Heine: e meseria lui, es ist Seines Beruf. Asta spun şi eu. O să ne ierte, d-aia-i Dumnezeu, să ierte.

— Şi o să fie de ajuns această iertare? O secundă, a rămas cu capul în piept, gânditor.

— Bănuiesc că este înarmată.— Karin? Este. Şi o bună ţintaşă pe deasupra. N-am

văzut-o decât ochind pisici, dar te poţi lămuri şi la astfel de ţinte.

— Nu vreţi să mă ajutaţi?— Ce ordine ai primit în privinţa mea?Şi când am spus asta, m-am gândit la Liliana şi la

Elvira.— N-am niciun ordin, domnule căpitan, abia şi-a mişcat

buzele. V-am văzut, aţi fost văzut în Braşov. Aţi stat de vorbă cu Odette, aţi privit cu atenţie afişul Schakiei Herner. M-am sugestionat să profit de… ştiinţa dumneavoastră anterioară. O să fiţi… rezerva mea. Dumneavoastră puneţi carmacul şi eu agăţ în cârlig.

— Nu realizez la ce ne foloseşte.— Nici eu… dar are vreo importanţă? Ar fi ca în teoria

utilităţii finale: ultima înghiţitură s-ar putea să fie şi cea mai preţioasă şi de folos. Agoniile scurte sunt şi cele mai folositoare. Să-ncercăm o asemenea agonie „scurtă” şi să împărţim beneficiul ei. (Zâmbetul jalnic îi apăruse pe

251


buze.) Nu beneficiul bănesc, nu e vorba de aşa ceva – beneficiul moral. Ascultaţi, s-a plecat deodată brusc peste masă, că fără să vreau am avut o mişcare de recul, von Kopplitz şi doamna cu ţâţe de cântărit la terezie umblă la mai multe fructe de cules în acelaşi timp. Cazul Savciuc, din punctul lor de vedere, ca şi din al nostru, a fost elucidat: Savciuc anihilat, Boniş trimis pe front, şeful ăl vechi şi-a luat tălpăşiţa. Au vârât fructul în sac, s-au uitat după al doilea. Şi ei, unii, umblă după englezi, după americani… i-a interesat să ştie în ce fel umblăm şi noi după ei, dacă, nu-i aşa, coincidem în felul umblatului. Nu se gândesc c-am putea umbla şi după ruşi. Sau nu vor să gândească. Rudolf Hess nu este o simplă păsărică ţicnită şi rătăcită de-a surda spre coastele Albionului dominat de trabucul lui Winston. Churchill; Vişoienii, Gafencii şi ceilalţi nici ei nu sunt băieţi frumoşi şi deştepţi de plimbat pe la Cairo, Casablanca sau Teheran, făcând reclamă vinurilor romaneşti şi damelor din Buhuşi sau Turnu-Măgurele. Ce se pregăteşte la noi, asta interesează grozav Reichul, fiindcă flancurile din Iugoslavia şi Ungaria, şi aşa periclitate, cu o „chestie” neprevăzută românească, îi aruncă cu un ceas mai devreme în aer. Chestia asta o miros Kopplitz und Karin, verigile au toate legături între ele. Dacă reuşim s-o ademenim pe Karin, informaţiile vor fi de prim rang.

— Informaţiile Odette-Blagoerov nu mai interesează?— Vorba dumneavoastră: de morţi numai bine. Soldatul

căzut, sabia nu-l taie… nu ne mai interesează. Fiindcă, a ridicat din umeri, un schimb Savciuc, presupunând că încă există schimbul, nu are ce să aducă, cei doi fiind la ora actuală înveliţi în cearceafuri.

— Nu te-ai gândit, căpitane, că acest accident cu camionul putea fi provocat?

— Şi aşa să fie, duc cu ei în mormânt lucrul ştiut în plus faţă de noi. Noi, însă, ne încercăm şansa, presupunând că şi acest lucru în plus există, să-l aflăm pe altă cale.

252


— Şi cum vrei s-o „ademeneşti” pe Karin? Ai sensul noţiunilor, căpitane, Karin este femeie.

— Mă gândesc să…Nu şi-a continuat fraza începută. Masa noastră se afla

spre oficiul plin de agitaţie al restaurantului. În lipsa cântăreţei, programul îl umpluseră câteva „girls” destul de goale şi frumuşele, evoluând în dansuri spaniole şi gitane; chiloţii şi sutienele presărate cu paiete îi entuziasmaseră pe domnii ofiţeri germani. Prestidigitaţiile efectuate între evoluţia fetelor de maestrul brahman Narhijmanpalji, cu un straşnic şi autentic profil de locuitor al gropii Floreasca, entuziasmaseră mai puţin: trucuri cu panglici, cu cărţi de joc, cu şoricei albi. Brahmanul Narhijmanpalji avea un suflet de patriot în el, majoritatea panglicilor scoase din mâneci, dintre degete şi în final chiar din nasul unui feldwebel placid de la o masă apropiată de el, erau panglici tricolore, pe care maestrul le fâlfâia cu eleganţă, cinstind ţara care-l găzduia, dar, mai precis, cinstind amintirea compatrioţilor lui expediaţi brutal în Transmisia, în timp ce aceia care rămăseseră netrimişi luptau şi mureau pe front, umplând ţara de vaiete, gen: „Foaie verde, mere, pere, de te-oi duce-acasă vere, să-i spui şi muierii mele, c-am rămas fară de picere”. Acum era miezul nopţii, la unele mese pocneau dopuri de şampanie, într-un colţ era sărbătorit un Oberst cu pieptul plin de decoraţii. Ridicat în picioare, cu cupa în mâna dreaptă şi cu stânga la spate, ţinea un discurs pe care cei care-l sărbătoreau îl ascultau cu o atenţie înţepenită. Orchestra cânta cu duioşie: Să trăieşti, tăticul meu de pe front, maestrul Narhijmanpalji îşi fâlfâia panglicile tricolore, cu turbanul alb pus cam pe o parte, rotiţele ieşite din program, le vedeam dincolo de draperia oficiului, mâncau în grup şi cu repeziciune profesională, sandviciuri cu roşii şi brânză. În vremuri normale, atmosfera unei „cazino” din Braşov ar fi fost alta, mai lipsită de sare şi piper, încărcată de o politeţă şoptită pe

253


sub grelele candelabre rămase ca amintire de la stilul therezian, toţi mâncându-şi fripturile în sos de smântână şi salatele date cu zahăr, frumos, cuminte, fără clefăituri şi ton ridicat. Războiul şi Diktat-ul de la Viena întorseseră şi destrămaseră atmosfera, prin colonii sosiţi din vechiul regat, prin spaima frontului, şi prin fetele la care toţi saşii ăştia, cu strămoşi din războiul de o sută de ani, se uitau ca la nişte perversiuni aruncate vieţii de un diavol balcanic, ascuns cu cuibul în dosul statuii lui Honterus. Brusc, ca la apăsatul unui buton nevăzut, atmosfera din local a căpătat o notă de suspense, ca la începutul unei pantomime. Capetele s-au întors aproape toate în acelaşi timp, ascultând: afară sunau sirenele de alarmă, a doua oară astăzi. (M-am gândit la replica lui Valentin: „nu s-or fi plictisit şi americanii şi englezii, să n-aibă somn de dimineaţă, somn ca lumea de noapte.” Nu s-or fi plictisind, poate la Foggia nu găsesc distracţiile provocate de zborurile deasupra Europei… mai o luptă aeriană, mai un baraj AA, mai o prăbuşire spectaculoasă în flăcări.) Căpitanul D. s-a ridicat pe jumătate de la masă.

— Asta ne mai lipsea.— Exact asta ne trebuia, am rămas aşezat şi mi-am

aprins o ţigară.Restaurantul se retrăgea precipitat la adăposturi.

Chelnerii o luaseră la goană cei dintâi. Câţiva mai grijulii cu încasarea propriilor remize forţau consumatorii să plătească şi pe urmă să facă ce or şti. Nouă nu ne-a dat nimeni nicio importanţă. Căpitanul D. se neliniştise. După cinci minute, în local rămăsesem singuri: mesele cu resturi de mâncare şi băutură, cu altă mâncare şi băutură abia sosită, paharele umplute cu vin, cu alcooluri, chipiile şi eşarfele rămase prin cuiere şi pe spătarele de scaune te făceau să presupui, nu ştiu cum, un sfârşit de bal, în zori, când toţi au plecat şi numai obiectele lăsate mai amintesc de ce a fost.

254


— Dacă şi Karin a coborât la adăpost, şi presupun că a făcut-o, putem să-i vizităm camera, m-am trezit spunându-i căpitanului. Nu sunt încă destul de convins de ce să întreprindem vizita, dar e primul impuls care-mi trece prin minte.

— Chiar vreţi să rămânem în clădire? Timbrul vocii lui era uşor, uşor de tot alterat.— Ai emoţii?— …La urma urmelor, o moarte rămâne moarte în orice

situaţie.A scos sticla cu vin din frapieră şi a umplut paharele.— Atunci să bem şi să-i aşteptăm chibzuind pe barbari

să dea foc Romei septimontum. Noi, însă, cu ochii la uşă, domnule căpitan, să nu ne strivească înghesuiala… Ce-i, păpuşică? şi-a schimbat brusc tonul. Căutaţi pe cineva? Here we are40.

De la oficiu apăruse una din fetele din program, bine-nţeles îmbrăcată. Se sprijinea de uşorii ancadraturii astupată cu catifea albastră şi se uita curioasă la noi. A venit la masa noastră.

— De ce n-aţi coborât la adăpost, mi-a privit obrazul. Nu-i vorbă că acolo pute a latrine şi a şobolani să-ţi verşi, maţele. Gigi, ne-a întins o mână cu unghii foarte lungi şi s-a aşezat pe un scaun. Căpitanul D. a zâmbit tragic şi mi-a dat cu piciorul pe sub masă. Domnişoara Gigi şi-a lăsat capul pe un umăr plăcut şi rotund.

— Ce beţi? Daţi-mi şi mie. Mi-e sete şi cald.Căpitanul D. s-a ridicat şi a luat de pe o masă alăturată

un pahar cu şervetul în el. L-a privit în zare, a turnat vin.— Simplu, i-a spus fata. Nu-mi place sifonul.— Dar ce-ţi place?— Să dansez. Lasă-te de bancuri, am venit la masa

voastră de plictiseală şi fiindcă în adăpost mirosea urât şi erau prea mulţi nemţi.

— Şi-ţi plac românii?

40 Aici suntem.

255


A băut paharul cu vin pe nerăsuflate şi a oftat mulţumită. Purta o bluză albă şi fustă în carouri. Destul de sărăcăcioase amândouă: o fetiţă ca atâtea altele, vânturându-se prin război şi existenţă, dormind, făcând dragoste, şi nopţile dansând semi-dezbrăcată dansuri de caracter.

— Aiurea. Români, nemţi, tot dracu’ ăla e. Am zis că-n adăpost erau prea mulţi nemţi, asta nu-nseamnă că am preferinţe. Sigur că la alegere îmi plac românii, le ştiu limba şi apucăturile. Ofiţerii nemţi, să ştiţi însă, sunt manieraţi şi civilizaţi.

— I-auzi, s-a minunat căpitanul D. N-o ştiam. În ce fel, domnişoară Gigi? s-a prefăcut interesat.

— În toate felurile. Mai pune-mi o jumătate de pahar, m-a apucat o sete de spânzurat, habar n-am, mi-a venit dintr-o dată, jos, în adăpost. Mirosul mi-a dat-o.

— Sau nemţii.— Faci pe deşteptul, da’ nu se prinde. Nu cu mine.

Lămuroiu? Ce ai la obraz, mi s-a adresat. Frontul?… Nu-mi răspunde, a adăogat iute, ştiu că şi alţii te-or fi întrebând şi nu-ţi place şi te-ai plictisit să tot răspunzi. Aveţi o ţigară?

I-am oferit eu. Căpitanul D. i-a aprins-o. A tras un fum, s-a înecat, a început să tuşească. A strivit ţigara în scrumieră, după ce i-a privit marca.

— Dă-le-n moaş-sa de Camel. Tu ce fumezi?— Specialităţi cu plută.— Bune şi cu plută. De ce le-o fi spunând „cu plută”, că

nu-i plută ca la sandalele mele.A ridicat picioarele să ne arate. Da… pluta

Specialităţilor nu era pluta sandalelor, ridicase picioarele la nivelul mesei, că amândoi i-am văzut chiloţii scurţi şi albi. O pereche de picioare nervoase şi bronzate.

— Unde faci plajă? a întrebat-o D.— La Codlea, la ştrand… e un ştrand mişto de tot. Nu

se compară cu lucrurile din Bucureşti sau cu Kiseleff-ul. Şi

256


soarele de munte e altul, îţi dă un bronz frumos, nu bronzul ţigănesc de la Floreasca.

— Eşti bucureşteancă?— Ploieşteancă, da’ mai mult prin Bucureşti mi-am dus

veacul. La Alhambra, la Tănase, în corpul de balet, am dansat şi la Fu-Chang. De bombardamente am fugit aici… ce să vă spun, numa’ azi au fost două.

— Alarme, a corectat-o căpitanul D. Când or veni şi bombardamente în lanţ, fugi mai departe.

— Da, a râs. La Berlin. Şi acolo se bombardează. Îmi spunea doamna Karin că la Berlin să vedem noi balete şi viaţă de noapte… în ciorapi negri ajuraţi şi cu corpul liber complet, sau numai sânii liberi. Şi la popó, pene albe sau negre de struţ. O folie.

— Ce vorbeşti, s-a minunat a doua oară căpitanul D. Pene de struţ veritabile-veritabile?

— Da, s-a entuziasmat ea, şi imediat s-a posomorât. Auzi… poate crezi că sunt o ştoalfă. Află că nu sunt, îmi pare mie băţ de Berlinul doamnei Karin. Eu sunt mai patrioată decât voi doi la un loc. Faceţi un război pe care n-ar trebui să-l faceţi, da’ eu sunt ca pasărea cerului, fac ce-mi place şi ce cred eu că trebuie făcut. Vreau pene de struţ la fund? Pun pene de struţ. Vreau altceva? Punem altceva. Nu dau socoteală nimănui de viaţa mea, tu dai, că porţi uniformă şi asculţi de toate comenzile tâmpite şi ordinele ălor mai mari ca tine. Las’ că mi-a spus un prieten ce-i de capul vostru. Şi vă văd eu pe unde scoateţi cămaşa – tu, l-a împuns cu degetul pe căpitanul D., că domnul nu ştiu ce hram poartă. Mâine. Eu, şi azi, şi mâine, şi poimâine o s-o scot cum am mai scos-o: elegant şi sigur, ca o miledi. Dealtfel n-am decât o cămăşuţă mai de doamne-ajută, aşa că n-avem probleme.

— Dar în seara asta de ce n-a cântat doamna Karin, a lăsat-o căpitanul să-şi termine monologul, şi a intervenit cu o nonşalanţă care-i făcea cinste. I-a turnat încă o

257


jumătate ele pahar cu vin. Ea a pus palma pe gura paharului.

— Nu mai vreau, nu-s băutoare. Mi-a fost doar sete. Şi când v-am văzut că nici voi nu v-aţi dus la adăpost, mi-am spus că am cu cine sta până la încetarea alarmei… ce m-ai întrebat? De ce n-a cântat Karin? E plecată. A plecat azi-dimineaţă cu neamţul ei.

Căpitanul D. a tresărit: de fapt i-a zvâcnit un muşchi pe obraz, în asta a constat „tresărirea”. Mi-a aruncat o privire rapidă, interogativă.

— …Un căpitan înalt cu ochi albaştri?— Da, vine mereu aici.— De unde ştii c-a plecat şi ea?— Am fost cu ei cu maşina, până la Ploieşti, la

aerodrom. Doamna Karin, căpitanul, eu şi o colegă, Lola. Poate aţi văzut-o… bruneta din mijloc, cu picioare superbe de actriţă de cinema. Eram libere, şi doamna Karin ne simpatizează, pe mine şi pe Lola, zice că suntem altfel decât celelalte fete.

— Dumneata, cu Lola, Karin şi căpitanul, a repetat D. cu ochii la mine. Şi cine s-a întors cu Mercedes-ul?

— Eu şi Lola. Lola a condus, eu am dormit pe perinele din spate, n-am prea dormit noaptea trecută.

— Şi i s-a lăsat Lolei maşina pe mână? şi-a muşcat buzele D.

— De ce să nu i se lase… are permis, i-a condus şi maşina lui Papană, când s-a întors el din America. Conduce foarte bine. Lola este o tipă excepţională, are şi studii, da’ îi place să danseze şi să n-o bată nimeni la cap. Îi place viaţa de noapte, visează s-ajungă odată la Holiud… n-au mai făcut parale şi alţi români acolo? Mi i-a şi spus pe nume, am uitat… Holiudul e atâta de departe. O lăsăm să viseze, e bine când poţi visa la ceva. Dacă mai ai la ce visa, şi timp ca să visezi. Personal, eu nu mai visez decât să mănânc bine, să dorm bine şi să câştig bine.

258


— Chelnerul ne-a spus că doamna Karin e răcită, la ea în cameră.

— A spus să spună şi el ce i s-o fi spus de alţii. O fi la ea în cameră, da’ la Berlin, că acolo se ducea avionu’. Când se-ntoarce, a zis că ne aduce nişte rujuri franţuzeşti. Şi ăsta care-l am pe buze e italienesc. Cam închis, da’-l mai combin cu un pic de Nivea, şi merge.

Căpitanul D. a lăsat ochii pe faţa de masă: devenise roşu. Urmărirea lui se dovedea a fi o urmărire de operetă. Fără să fiu răutăcios, l-am îmbiat cu o ţigară Camel. A refuzat cu un gest din cap.

— A fost un accident pe şosea, i-am spus fetei.— Ce accident? N-am auzit. Unde?— Nu ştiu… între Ploieşti şi Braşov.— Şi Lola era să facă unul, s-a animat. A gonit ca o

turbată de la Predeal, ne ţinuse în loc şi Câmpina, şi acolo era alarmă. La Timiş sunt internaţi aviatorii care bombardează… ce aş mai vrea să fiu internată şi eu ca ei: papa – papă, plaja de soare – plajă de soare… când am trecut noi, stau pe sub copaci şi fumau. Au urlat naiba ştie ce pe limba lor, maşina avea număr german, i-a pus-o comandamentul la dispoziţie doamnei Karin, d-aia nici nu s-a băgat nimeni pe noi, nemţii nici atâta; Lola a scos capul pe portieră şi le-a urlat şi ea vreo două, am râs ca două nebune, da’ când a scos capul prin portieră, era să luăm un pom prin mijlocul lui. I-am şi spus că să nu se mai ţină de prostii când conduce, poate s-o păţească, mai ajunge şi în coşciug la Holiudul mult visat. S-a răsucit pe jumătate în scaun: Se-ntorc. A fost doar alarmă, n-au venit avioane.

O rumoare confuză urca subteran, creştea în intensitate, ne-a învăluit din toate părţile. Restaurantul s-a umplut cu mare zgomot, prima sosise orchestra, ce-şi acorda acum instrumentele pe estradă. Pianistul şi cânta cu brio şlagărul Toate trec, de unul singur.

259


— Aţi mâncat? Domnişoara Gigi ne aştepta cu încredere răspunsul.

— O cacialma, domnişoară, s-a strâmbat D., dar probabil că în zgomotul din jur, cred că ea a înţeles: o ciulama, fiindcă privirile i s-au umbrit a bănuială.

— …Bună? a spus, totuşi, pe un ton neconvins.— Excelentă, a mormăit D. Es unterliegt keinem

Zweifel, am fost traşi pe sfoară.Mi-a plăcut pluralul: eu şi cu el fusesem traşi pe sfoară.

Şi că în privinţa asta nu mai încăpea îndoială. Gigi încă nu înţelegea ce se vorbeşte.

— Ştii, bucătarii de aici cam trag partea lor, carne şi alte condimente – nu prea se găsesc chiar la orice colţ de stradă. Mici se fac însă foarte buni în local, bine dozaţi, tocaţi… unul din bucătari a învăţat şmecheria de la Şmilovici de pe Blănari, tot Bucureştiul e di granda. Şi-i învaţă şi pe alţii şmecheriile lui turceşti. A clipit din ochi. Mici cuşăr ca la Şmilovici, n-am mâncat în viaţa mea. Aldo m-a dus în primăvară la Şmilovici… Aldo Solini, italianul ăla care cântă la Vilson. Drăguţ băiat. Mor când spune „ciao” şi „pronto”. Limba asta sigur l-a fermecat şi pe Decebal, d-aia ne-am lăsat bătuţi de romani, s-o auzim mereu… de ce râdeţi?

— Chiar aşa i-a şi spus Traian lui Decebal, când l-a văzut întâia oară: Ciao, Decebal, come stai amore mio? am căutat să fiu cât se poate de serios.

— Am spus, faceţi pe frumoşii. Zâmbea totuşi. Mâncăm mici?

— De ce nu, domnule căpitan, ce altceva mai bun avem de făcut?

— A, şi mătăluţă eşti ofiţer, s-a uitat domnişoara Gigi la mine. Care-i mai mare… tu, văd că el îţi cere voie.

Mai era o oră până să se închidă localul. Am comandat mici şi căpitanul D. a mai cerut o sticlă cu vin. Comandasem zece mititei, din care domnişoara Gigi a mâncat fără fasoane şase. Când am ciocnit paharele, D. a

260


spus: Sănătate. Gigi a băut paharul şi a tăiat cu furculiţa pe din două unicul mic rămas pe platou.

— …Auziţi, ne-a vorbit meşterind, pe timpul lui Carol întâi se spunea salutărică, că era România mică, pe timpul lui Ferdinand s-a spus salutare, că era România mare, pe timpul lui Carol al doilea s-a spus sănătate, că era pe jumătate, azi se spune hail şi hoh, fiindcă nu mai e deloc.

— Frumoasă poezea, a-nchis pe jumătate ochii căpitanul D. Frumoasă şi instructivă. Şi brusc, cu o voce molatecă: Eşti de la Siguranţă, păpuşică?

— Ce-ţi veni? Nu-nghit sticleţii, de unde or fi ei.— Atunci lasă Româniile în pace şi spune-ne dacă

găsim loc de dormit aici pentru la noapte.— Nu mă duci înapoi, căpitane? l-am întrebat.— Mai sunt câteva ore până dimineaţa… să profităm de

ele, s-a uitat într-un anume fel spre Gigi.— Dumneata unde stai, credeam că locuieşti la Casa

ofiţerilor.— Stau în Ploieşti, dar nu ştii: călătorului îi sade bine cu

drumul. Domnişoară, a apucat fata de mână peste masă, ai relaţii sus-puse în stabiliment, nu-i aşa, fă-ne rost de două ogeacuri.

— Unul din voi poate dormi la mine. Eu mă duc să mă culc cu Lola. O cameră facem noi rost. Vreţi acum?

— Da, cu ocazia asta vedem şi dacă n-ai vreun defect fizic la pluta de la sandale.

— Îi pun pe ăia de la bucătării să mă gâdile ca să şi râd de ce spui.

S-a sculat şi a plecat spre holul restaurantului.— Mă uimeşti, căpitane. Ce-s aiurelile astea?— Dac-am pocnit-o în bară, o pocnim în continuare,

domnule căpitan. Fetiţa e precis agentă de Siguranţă, aţi mirosit şi dumneavoastră, ceea ce nouă, ca să întrebuinţez o expresie adecvată, ni se prea, fâlfâie. Dintr-un punct de vedere, cel al uniformei ce cu onoare

261


purtăm spre cinstirea patriei: din alt punct de vedere, al profesiei, trebuie să ne ferim, şi să nu ni se fâlfâie. Tot sunteţi în concediu, o zi, o seară mai palpitantă se adaogă la impresii. RSHA-ul triumfător al lui Kaltenbrunner, preluând anul ăsta şi Abwehr, ştim precis că Schaki Herner şi von Kopplitz, încă fac parte din Amt Mil, din Mil C… de ce au plecat amândoi la Berlin, şi asta în chiar ziua în care Odette şi Shelling dispăreau de pe arenă, la acest fapt o să ne gândim în linişte la noapte… atenţie, vine.

Gigi se-ntorcea, legănându-se în şolduri.— S’a fé. E la cucurigu, da’ are duş; şi noi, fetele, tot

acolo stăm, aproape de cer. Plecăm acum… sau mâncăm şi o prăjitură?

Am mâncat şi o prăjitură. Restaurantul se golise pe nesimţite. O brunetă ochioasă, în pantaloni negri, a trecut pe lângă masa noastră şi i-a pus mâna pe umăr lui Gigi.

— Să nu-ntârzii, că pic de somn.A mai stat câteva secunde precis calculate, să-i vedem

decolteul şi gambele cambrate şi s-a depărtat cu o călcătură spectaculoasă. Gigi a dat din cap.

— Aţi fi putut să-i spuneţi să se aşeze un minut. Are conversaţie, şi ştie o grămadă de lucruri.

— Tocmai de asta mă feresc, de fetele care au conversaţie şi ştiu o grămadă de lucruri, s-a ridicat în picioare D., chemând la plată. Şi ea… recită poezii? Constituiţi-vă în cenaclu, dragă.

Gigi s-a făcut că n-aude. Am suit cu liftul la „cucurigul” ei. Nu era rău, camerele cam mici doar, cu tavanul mansardat. Căpitanul D. a plecat cu fata. Rămas singur, m-am trântit pe pat. Totul mi se părea de un neverosimil suspect, şi poate nu acesta era cuvântul: fantastic s-ar fi potrivit cel mai bine. Cu patru luni în urmă, mă aflam de asemenea într-un hotel, o cameră dincolo de mine aflându-se doi ochi de tătăroaică, azi închişi pentru totdeauna ca şi ai soră-si… la naiba, moartea vine atât de

262


pe nepregătite pentru unii? Nu aprinsesem lumina. Am deschis fereastra. Mult timp am stat rezemat de pervaz, uitându-mă nicăieri şi niciunde. Pe urmă, am ieşit cu precauţie pe coridor: nu se auzea un zgomot. Am parcurs repede coridorul, am coborât un etaj. Nu uitasem, camera 326. Camera Karinei. Am intrat la lavabourile de pe coridorul etajului – aceeaşi linişte pretutindeni. Am desprins o sârmă de la o chiuvetă. Camera 326 era alături… dacă aş fi fost surprins, am să fac pe beatul. Mă cuprinsese o febră extraordinară. Febra cunoscută… nu-mi spunea şeful că am suflet de Harry Piel în mine! În cinci minute, uşa cu numărul 326 era deschisă. I-am pus zăvorul pe partea cealaltă şi am rămas în întuneric, ascultând: dacă povestea cu plecatul Karinei era o poveste inventată de Gigi, şi cântăreaţa se afla în cameră… nu, nu era. Mi-am aprins bateria (port una în permanenţă la mine de când am venit la Poiana, Zamora e foarte întunecoasă, cu camuflajul) după ce m-am convins că sunt singur şi că draperiile de la ferestre sunt trase. Mare neorânduială în cameră, dulapul avea uşile deschise. În fundul dulapului, într-o valiză sub rochii, un aparat de emisie-recepţie minuscul… nici nu se putea fără el. Sub măsuţa cu oglindă, era un coş cu hârtii… ce m-a împins să-i luminez fundul: bucăţele de hârtie pe jumătate calcinate, resturile unor fotografii rupte. Fotografiile erau ale ei, hârtiile le-am parcurs rapid, şi mi s-au iuţit bătăile inimii… ERA POSIBIL? Şansa aceasta, în cadrul acţiunii nebuneşti întreprinse de mine la Karin în cameră (cele două pahare cu vin băute în restaurant mă împinseseră la ea?) nu putea fi adevărată, mă iluzionam. Dar nu, fragmentele nu erau o iluzie. Le-am vârât în buzunar, am stins bateria. Nu mai puteam întârzia, trebuia să sui la etajul de sus, să cercetez. Exact când am ajuns în mijlocul camerei, mai aveam de străbătut micul vestibul de la intrare, am simţit o zvâcnitură în ceafă şi NU AM MAI VĂZUT. Ce mi se întâmplase şi pe balconul

263


vilei „Marianti”, cu Liliana. M-am cufundat brusc într-un alt întunerec decât cel din cameră… Dumnezeule. CUM IES DE AICI? Am întins mâinile în lături, am dat de zid. Unde era uşa vestibulului… unde era uşa? Am înaintat un pas, m-am împiedicat în covor. Înclinarea trupului m-a făcut să întâlnesc tocul unei uşi… aceasta era uşa vestibulului. M-am încleştat de ea. Un timp am stat aşa, încleştat de uşă. „Nu se poate”, mi-am auzit gândul febril, „nu se poate tocmai acum. Ţi se joacă o farsă”. Să judec. Să judec cât mai iute. „Nu mai judeca”, mi-am auzit iar gândul. „Ţi-ai jucat singur o farsă”… Şi negrul ăsta îngrozitor, bezna care mă apăsa parcă înăuntrul trupului. Şoarece prins într-o cursă sinistră, dar… Am înţepenit: în spate mi se înfipsese ceva dur, şi eu ştiam ce este acel ceva dur. Un revolver. O voce a şoptit:

— Cuminte, şi fără mişcări de prisos. Wo möglich. Jetzt, Hände hoch!41

Vocea căpitanului D.— Nu-i necesar, căpitane. Sunt cuminte oricum.Exclamaţia lui mi-a biciuit timpanul.— Dumneavoastră!…Am simţit o mică lumină plimbându-mi-se pe ceafă,

avea şi el o baterie. M-am întors: am simţit lumina şi pe pleoape. Nu-l vedeam.

— Mă urmăreşti, în loc să te ocupi de Gigi.— Să… să ieşim numaidecât de aici, m-a apucat de

braţ. Ce vă uitaţi aşa la mine?— Nu mă uit. Nu văd, căpitane. Pe unde ai intrat?— Pe balcon, e fereastra deschisă, balconul e chiar sub

balconul camerei fetei, şi mai ieşit în afară. Am sărit pe el… cum: nu vedeţi, a realizat abia atunci ce-i spusesem.

— Scoate-mă iute afară, am orbit.— Ce!…

41 Pe cât posibil. Acum, mâinile sus!

264


Bănuiesc că mă privea atent. Îi auzeam respiraţia precipitată. Strânsoarea mâinii pe braţul meu s-a accentuat.

— Pe unde ieşim?— Pe uşă, e zăvorul pus pe dinăuntru, nu ne-ngrijim

dacă rămâne deschisă.Am ieşit pe coridor.— Totuşi uşa asta trebuie închisă… cu ce aţi descuiat-

o?I-am întins sârma.— Gata, a spus după un minut sau două. M-a luat de

braţ. Fiţi atent… urcăm scări, aşa… Chiar nu vedeţi absolut deloc?

— De mâine intru în subsistenţa dumitale, mă duci să cerşesc pe treptele unei biserici. Aş prefera în faţa comandamentului teritorial.

M-a împins într-o cameră.— E camera lui Gigi. Trântiţi-vă pe pat. Ce simţiţi?— Nimic, căpitane. Nu văd.A urmat o tăcere care se prelungea.— Aţi mai avut din… asta? Ne aflăm într-o situaţie

faimoasă, domnule căpitan, n-am ce zice. Şi imediat: Aţi găsit ceva la cântăreaţă?

— Nu.Şi în momentul când am spus „nu”, i-am văzut brusc

faţa: sta în picioare lângă pat şi se uita la mine cu o privire înfricoşată. Camera era plină de costume, bluze, pălării. De oglinda unei noptiere atârna o ghitară. În cameră mirosea a farduri şi loţiuni femeieşti. Poza mare şi înrămată a domnişoarei Gigi, râzând şi cu un chipiu de aviator pe zulufii zburliţi, mă privea şi ea de pe un perete. „Cantonamentul” baletistei era foarte simpatic şi atrăgător.

— Trebuie adus un doctor. Aveţi vreo idee cum să procedăm?

— Mi-a trecut,

265


— Cum: v-a trecut?!— Cum se trece. Nu mă mai fixa cu mutra asta de

nenorocire. Te văd.— Vedeţi?— Chiar mai bine ca-nainte. Cum ţi-a venit să coborî pe

balcon… dacă te vedea cineva în postură d’homme-mouche?

— Zău vedeţi… am tras o spaimă! Şi dacă n-apăream şi eu? N-aţi jucat cinstit, domnule căpitan.

— Ca şi dumneata, de altfel. Suntem chit.Şi-a muşcat buzele. Pe urmă a zâmbit. Uşa s-a deschis

şi în prag s-a profilat silueta Gigiei, în pijama.— Vorbiţi mai încet, nu putem dormi, mâine ne trezim

devreme.— La ce oră începeţi serviciul, i s-a uitat la pieptul

promiţător D.— Ne ducem la ştrand, da’ la unu ne-ntoarcem, să fim

la repetiţie.— Vai de capul vostru, rău o mai duceţi. Şi Gigi i-a scos

limba şi s-a retras îmbufnată.— Eram sigur că dormi cu ea.— Da, ca să mă buzunărească şi să spună alor ei şi cine

sunt. Nu-i fată proastă, a-nghiţit găluşca. N-o să iasă din asta un conflict între autorităţile speciale civile şi cele militare. Nu-mi revin cu chestia de la cântăreaţă din cameră. În sfârşit, esenţialul este că v-aţi revenit. Pe cuvântul dumneavoastră de onoare că n-aţi găsit nimic, ACOLO?

— Îmi forţezi conştiinţa, dar ai picat la un moment potrivit să mă scoţi dintr-o teribilă încurcătură. Cred că socotelile astea cu ochii mi se trag de la 4 aprilie: m-ai dezgropat de sub un bloc, şi blocul ăla mi-a căzut tot în cap, căpitane. Îţi spui că am avut un cap de fier să suport povara… capul de fier îţi mulţumeşte. La Karin există un aparat de emisie-recepţie. Există şi astea.

266


Am scos din buzunar fragmentele de hârtie; le-am întins pe măsuţa de lângă pat.

— Încuie uşa.În zori, fragmentele erau, cât permiteau rupturile,

descifrate, imaginate cu legăturile necesare de logică, pe date ştiute sau presupuse din contextele trunchiate. (Cu ocazia asta fac o menţiune specială pentru camaradul meu: era extrem de rapid şi priceput.) Am aprins câte o ţigară şi ne-am uitat în tăcere unul la altul.

— Nu este o cursă? a murmurat. D. Aruncate într-un coş de hârtie, la îndemâna personalului de serviciu, a altui personal…

— Nu cred. Tocmai fiind lăsate în maniera aceasta, nu tentează. Nimeni nu-şi poate închipui că resturile dintr-un coş de hârtii au vreo importanţă. Iar dacă este o cursă, este o cursă întinsă ambelor părţi, documentele se pot verifica.

Ne-am aruncat iar ochii pe fragmentele găsite:…Nur zur persönalichem Unterrichtung42. Mil B und C (deci pentru spionajul în vest şi est). 1. CHURCHILL către STA… sovietic să-şi asume iniţiativa în România… britanicii… Grecia. Preşedintele a fost de acord (probabil Roosevelt, n.m.)… experienţă timp de trei luni… nu poate spune că el afectează viitorul Europei sau că o împarte în sfere de influenţă… 2…reia (Turcia?) este gata să rupă relaţiile cu… operaţii militare comune în Bulgaria şi în regiunea mării Egee, lucru pentru… moment… clopote de înmormântare. 4. În Normandia (fragmentul cel mai eliptic, lipsă punctul 3)… pierdut… lărgească… luptele se vor desfăşura neîncetat. 5…speră să forţeze linia Pisa-Rimini (Deci Italia, lordul Alexander)… strategice bune. 7…direcţia Vilno. (Spre Polonia.) 8. Am primit splendida Dv. Fotografie, trimisă cu o dedicaţie care sporeşte simţitor plăce…

42 Numai pentru folosirea personală.

267


Un mesaj al lui Churchill către mareşalul Stalin, venit (cum naiba?) prin serviciile Amt Mil-ului lui Canaris (Abwehr), adică tot pe linie RSHA. Coresponda ca sovieticii să-şi asume iniţiativa în România, iar britanicii, fără a se mai sfătui cu ruşii, în Grecia… eternul bazin mediteranean, cu eternele baze şi interese strategice ale Angliei, între cele două strâmtori, şi faţa spre Turcia şi Balcani. A fost informat şi preşedintele Roosevelt, care se declară de acord cu practica: probabil corespondenţa tripartită era greoaie şi întârzia iniţiativele personale ale celor trei aliaţi; iar practica – (Ruşii cu România şi britanicii cu Grecia) să fie continuată cu titlu de experienţă timp de trei luni, nimeni neputând spune că el afectează viitorul Europei sau o împarte în zone de influenţă. (Aluzie la conferinţa tripartită de la Teheran, poate Cairo)… Dar la urma urmelor în ce o împart? Punctul 2 pomenea de Turcia, care este gata să rupă relaţiile cu… bine-nţeles forţele Axei. Premierul englez o scălda, dacă Turcia ar face acest pas, din sensul fragmentelor reieşea că Stalin voia acest lucru, operaţiile militare ar fi grele, un nou front în Bulgaria, pe marea Egee. Clopotele de înmormântare nu se puteau lega decât de declararea de război a Turciei, Germaniei. Punctul 3 nu-l aveam. La punctul 4 se vorbea de debarcarea în Normandia, de continuarea luptelor, de lărgirea frontului sau a capetelor de pod existente. La 5, luptele din Italia (ajunse în dreptul văii Padului), încercau pentru trupe poziţii strategice mai bune, desigur prin aceasta atrăgând pe frontul italian alte rezerve germane de pe alte fronturi. 7 era probabil începutul ofensivei ruseşti în Polonia, casus belli al anului 1939… ne-ntorceam de unde am plecat. Eram posesorii unui aur de cea mai bună calitate. Mai puţin pentru punctele 2-7, ele ne atingeau tangenţial, în ansamblul operaţiunilor. PUNCTUL 1 AVEA O IMPORTANŢĂ EXTREMĂ PENTRU NOI. Căpitanul D. fuma fără o vorbă.

268


— Vă simţiţi în stare să ne înapoiem imediat la Bucureşti? mi-a spus strivind ţigara într-o farfurioară de pe măsuţă.

— Eu… de ce?— E mai bine, domnule căpitan. E patru – la şapte cel

târziu suntem acolo, cu trofeul dumneavoastră.— Cu trofeul dumitale, căpitane. Ţi-l cedez. Sau, cu

trofeul nostru.A roşit.— Vedeţi… bine-bine? Rezistaţi?— Dacă nu mă vâri într-un camion german şi nu adormi

la volan, rezist.Am plecat. Căpitanul D. i-a lăsat fetei pe măsuţă o

monedă de 500 de lei.— Nu-i cam mult?— Îşi cumpără alte sandalete cu talpă de plută… cele

pe care le purta începuseră să se… demodeze la cusături, a zâmbit. Drăguţă persoană, şi-a înghiţit zâmbetul într-un oftat. Când şi-a ridicat picioarele la masă, să ne arate tălpile, nu i-aţi remarcat chiloţeii: nişte chiloţei tare nostimi. Ducă-se cu chiloţei cu tot… patria ne cheamă la alte treburi mai serioase.

L-am luat şi pe locotenentul I., de la spital, cu noi.— Cu… trupurile ce se face?— Se ocupă cei de la diverse, a înălţat din umeri. Îmi

închipui că le ard. Sau le îngroapă cu onoruri militare.N-aş putea spune că spiritul era de cea mai bună

calitate. Pe drum n-am prea vorbit. Conducea locotenentul, eu cu D. am stat în spate şi am dormit. Am deschis ochii o dată la intrarea în Ploieşti, şi ne-am trezit definitiv la vila Minovici. Frunzişurile de pe malul lacurilor arătau mohorâte şi triste: ploua mărunt, o ploaie ca de toamnă, cerul se târa învăluit în fumuri cenuşii. Pe sub jgheaburi şi umbrele, trecătorii se mişcau şi ei pe pavajele lucii, cu picioare ca de plumb. Ei, bravii mei compatrioţi, dac-aţi şti ce duce Cadillac-ul acesta, care

269


când şi când vă împroaşcă cu noroaiele aruncate de roţi… sunteţi pregătiţi sufleteşte?…

La şapte şi un sfert, Cadillac-ul intra pe poarta Marelui Stat Major. La şapte şi douăzeci, noul şef ne primea la el în birou. La opt fără cinci, a aprins o ţigară şi a strâns din buze.

— Karin ne-a interesat mai puţin pe noi. Von Kopplitz întruneşte maximum de puncte posibile pentru a stârni interesul de aliat, a completat privindu-şi unghiile. Nu-mi place ca subordonaţii serviciului pe care-l conduc să-şi încalce atribuţiile şi să procedeze la acţiuni necontrolate în prealabil. Accidentul de la Comarnic închide un capitol, domnilor. Privirile lui erau reci şi penetrante. Plecarea lui von Kopplitz ne deschide un altul… totuşi, la noi cam domneşte harababura, vi s-au dat directive cu care eu nu sunt de acord… a propos, căpitane, i s-a adresat lui D. (acţiunea fusese povestită ca întreprinsă în comun de ambii, desigur fără a mai pomeni de Gigi şi de „orbirea” mea) ce-mi prezentaţi este conţinutul coşului de hârtii? Presupun că originalele le-aţi lăsat acolo.

— Nu, acestea sunt originalele. Sau copiile, a răspuns surprins D. Nu aveam timp la descifrat în camera cântăreţei.

— Acestea sunt copii, căpitane, şi-a privit iar unghiile şeful. Originalele se află în coşul de hârtii.

D. s-a uitat la mine. Eu mă uitam la şef… începusem să înţeleg: ce folos, înţelegeam întotdeauna prea târziu.

— …În jur de ora douăsprezece noaptea, goniometriştii noştri au precizat existenţa aparatului de emisie-recepţie din Braşov. Pe o lungime de undă codificată, ni s-a transmis textul adus de dumneavoastră: transmis din camera de hotel a cântăreţei.

— Gigi, am spus.— Gigi, a încuviinţat şeful. A lăsat în coşul de hârtii

copia fiindcă s-a gândit că doamna Karin se putea şi întoarce. Şi a transmis pe releu, ca şi nemţii să-şi

270


închipuie că ei transmit, de la un aparat a cărui existenţă o ştiu şi o tolerează. Fiindcă-s mai bine organizaţi ca noi, domnilor, a ridicat tonul. Dumneavoastră sunteţi buni meseriaşi… aţi lucrat excelent, cam hazardat şi cu trucuri ce v-ar fi putut pune în situaţii dificile, iar pe noi, sub ancheta domnului mareşal. A doua oară, lucru excesiv de grav şi compromiţător. Din fericire, pe Gigi am introdus-o eu în reţea. Un agent de dublu rol, dar un agent foarte îndemânatec. Cred că vă aştepta cu sufletul la gură să vă întoarceţi de la etajul de dedesubt. Pe urmă a coborât şi a pus la loc în coş ce luase.

Căpitanul D. se făcuse la faţă de culoarea tichiei cardinalului Richelieu. Eu am început să râd: tâmpită postură. Şeful ne-a oferit ţigări, cu un gest magnanim.

— Nu-i nimic, băieţi. „Coţofana”, vreau să spun Gigi, a uitat să pună un fragment la copii… vi-l completez eu! A desfăcut un dosar, a urmărit cu degetul. Adică două fragmente: Unul este punctul 3, lipsă la dumneavoastră, care spune: Nu fac decât să vă expun consideraţiile mele personale – adică ale lui Churchill – asupra acestor probleme, pe care domnul Eden. La rândul său, i le comunică domnului Molotov. Şi la punctul 8, continuarea:… sporeşte simţitor plăcerea ce mi-o procură, e vorba de fotografia lui Iosif Stalin trimisă cu dedicaţie lui Churchill. Vă mulţumesc foarte, mult. A închis dosarul şi a rămas cu palma pe el. Îmi faci un raport scris, domnule căpitan. Singur, e bine ca numele dumnealui să nu figureze. Şi mie: Ce mai spui? Ah, aveam o treabă cu dumneata… vrei să ne laşi un moment, căpitane.

D. a ieşit fără o vorbă.— Harababură mare la noi. A repetat. În fond… de ce n-

ar fi, corabia a început să ia apă. Să vedem cum or ţine lipiturile, poate grăbesc nemţii fabricarea armelor secrete – ceea ce nu-mi doresc să le şi fabrice, n-are rost să prelungim o agonie. La Poiana-Ţapului stai… în raza domiciliului dumitale sta şi o anumită persoană. Şi-a privit

271


a treia oară unghiile. Pătrăşcanu. Nu ca o acţiune a noastră, a adăogat repede, se ocupă alţii… ca o informare personală, poate ne-ai putea ţine la curent cum se comportă, cu cine se întâlneşte acel domn, cine îl vizitează dintre politicieni.

— Sunt militar, am spus sec. În concediu, dar încă militar, domnule colonel. Mi-aş înjosi gradele pe care le port, amestecându-mă în treburi ce nu mă privesc şi nu ne privesc.

— Ne privesc mai al dracului decât crezi, s-a posomorât. A fost o simplă… tatonare. Rămâne între noi. Eşti liber.

— Până-n septembrie, am accentuat.— Nici noaptea trecută nu am ordonat ceva în privinţa

dumitale, m-a privit cu un fel de respect. Ei, odihnă plăcută, a plecat ochii. Recunoaşte însă că ieri noapte v-aţi comportat ca doi băieţandri. Gândeşte-te în timp ce te odihneşti la accidentul Odette-Blagoerov, alias Shelling… fiindcă poate acela a fost un accident venit la momentul potrivit. Şi, te rog, trimite-l pe căpitanul D. la mine.

Căpitanul D. aştepta pe coridor, la o fereastră.— Ne-a lucrat pieziş, mi-a spus. Facem parte din garda

veche, şi el are nevoie de o gardă nouă. Mulţumesc, domnule căpitan, mi-a întins mâna. Nu sunteţi prea supărat pe mine. Eu sunt. Să mor spânzurat de nu fac un drum la Braşov să mă întreţin pe chestii profesionale cu camarada noastră Gigi. Baremi cu atâta să mă aleg dintr-o jalnică misiune. Vreţi să vă fac rost de o maşină pentru întoarcere? Cred că nici şeful nu v-ar refuza. Deci, n-am aflat ieri-noapte ce a vrut Heinlein de la Marianka, şi nici n-o vom afla.

— Am început să văd prin ceaţă, căpitane: cred că Heinlein voia să-i spună prin anticipaţie ceea ce Karin s-a dus să afle la Berlin, împreună cu von Kopplitz.

— Adică.

272


— Mai mult nu ştiu nici eu. Nu, n-am nevoie de o maşină… poate doar ele una care să mă ducă până la spitalul militar.

— Vă duc eu, cu Cadillac-ul, n-o fi foc: am să pretextez că nu m-aţi găsit când v-a spus să mă căutaţi.

La spitalul militar, prima fiinţă pe care am zărit-o ieşind dintr-un salon a fost maica Clotilde. Era cu spatele. I-am pus uşor mâna pe umăr. S-a întors.

— Domnul căpitan…!I-au râs nestăvilit ochii. Slăbise, părea obosită!. — … V-aţi mai adus aminte de noi?— M-am gândit mereu la dumneata, am minţit. Ce faci,

soră?— Ne ocupăm cu nefericirea oamenilor, domnule

căpitan. Şi când găsim timp, şi cu mângâierea sufletelor lor.

— Domnul colonel este în spital?— Da, e la vizită.— Am să-l aştept pe banca din grădină unde stăteam

noi, soră… ţii minte? Şi dumneata ai să mă anunţi când termină.

A tăcut. Doar a zâmbit sfios, cu o roşeaţă suită pe obraz. Iar eu, chiar m-am dus la banca aceea, pe care am găsit-o neocupată de nimeni. Parcă erau şi mai mulţi estropiaţi ca în perioada spitalizării mele. O pace nelalocul ei, învestmântată în răcoarea frunzişurilor şi a aleilor ude, înfăşură grădina spitalului. Ploaia încetase, câteva raze de soare se furişau palide printre sfâşierile de nori. Picurii de pe frunze se cerneau rar, mirosea a flori strivite. În halatele lor uniforme, pensionarii spitalului ieşiseră la aer pur. În liniştea înconjurătoare, doar scrâşnetul paşilor sau al bastoanelor pe pietriş anima atmosfera ce ascundea în ea atâtea drame, deznădejdi şi chinuri neîncetate. Am stat singur şi fără gânduri vreo zece minute. Apoi s-a apropiat un băiat înalt, fără un picior, şi s-a aşezat pe bancă. S-a uitat atent la mine.

273


— Parcă v-am mai văzut… n-aţi fost internat aici?— Da.— D-aia ziceam. Şi-a aprins un Plugar galben. Am stat

pe acelaşi coridor… eu eram la salonul paisprezece. Vă internaţi iar?

— Nu.— Eu sunt la a opta internare. Adică re-internare, cu re-

ul ăsta de şapte ori înaintea cuvântului internare. O fractură cominutivă la picior. Glonte cu fosfor. M-au tot operat la el, de doi ani, nu se închidea rana. P-ormă, anul trecut se petrecea asta, s-a închis. Am luat concediu – o lună, vă daţi seama ce bestii – şi au vrut să mă trimită din nou pe front. Le-am spus să nu mă trimită, că pierdusem obişnuinţa lui în ultimii doi ani, nu? Şi ce să facă pe front cu un sublocotenent de rezervă care-şi pierduse obiceiul şi obişnuinţa… eu le-am spus, eu am auzit. Cam astfel se întâmplă întotdeauna. Am avut noroc că m-am îmbolnăvit de gripă, nu ştiu cum am făcut când am venit aici, puteam fi trimis la orice spital de zonă interioară, da’ cu o sfântă şi românească pilă am cerut tot spitalul militar căruia-i cunoşteam organizarea şi caracterul medicilor… nu ştiu cum am făcut când am venit aici şi după ce m-am vindecat de gripă, că tocmai când umblau să-mi dea concediu, am alunecat pe scări şi mi-am rupt piciorul. Şi-atunci, să nu mai aibă probleme, mi l-au tăiat definitiv. Aşa că s-au ars cu frontul lor. Iar eu m-am ars de unul din membrele ambulatorii… o să mă descurc: te descurci cu un singur cap, vorba aia, o să ne descurcăm şi cu un singur picior. Îl ştiţi pe locotenentul ăla cu insula Saipan, rezervist ca şi mine, îl ştia tot spitalul: s-a azvârlit într-o bună zi pe fereastră, la o alarmă aeriană. Când s-o termina şi războiul ăsta… fac rost de o proteză ca lumea şi mă duc instructor la o şcoală de dans, dau în paşte şi matematică şi tot. Ce ziceţi, se sfârşeşte?

— Plus sau minus infinit sunt o speculaţie abstractă în matematica de care pomeneai, domnule sublocotenent,

274


m-am ridicat în picioare: pe alee apăruse maica Clotilde, cu palmele vârâte în mânecile largi negre. Practic, orice lucru este finit, are un început şi un capăt. Quibus dictis, şi războiul se va sfârşi undeva, cândva, cumva.

— Da, a scos din buzunarul halatului altă Plugar şi a aprins-o de la chiştocul consumat. Mai ales cumva.

Colonelul-medic m-a primit cu multă cordialitate. A ascultat cu atenţie ce i-am spus despre ochi. Imediat a încercat să vorbească la telefon cu pavilioanele de oftalmologie şi neurologie, dar toţi erau plecaţi.

— …N-aş vrea să te consulte puţoii ăia din subordine. Aşteaptă până mâine, îi prind eu pe Vlad şi pe domnul general Climescu. Ar fi bine să te vadă întâi Vlad, e foarte priceput, şi psihanaliza lui nu e chiar de lepădat, face o vogă teribilă. Am certitudinea că lapsusurile dumitale de vedere ţin nu de o leziune la cap, ci de o traumă psihică.

— Vin mâine, domnule colonel. Şi aşa, numai simpla vedere a spitalului îmi dă ameţeli.

— Vino, căpitane. Vino la prima oră, am să vorbesc cu ei acasă, diseară. Altfel, te simţi bine?

— Bine, domnule colonel.— Asta-i esenţialul. Şmecheria… o întrebuinţezi

normal?N-am înţeles la început despre ce „şmecherie” este

vorba. Aveau un limbaj şi medicii ăştia… Colonelul m-a bătut amical pe spate.

— Funcţia creează organul, amice. Întrebuinţează-l. Îţi repet, ca să te simţi întreg, să trăieşti nu cu viaţa în jurul dumitale: cu viaţa în dumneata. Vechiul cult phallic şi cel actual, la anumite triburi africane, asta semnifică. Cu şoldul ai neplăceri?

— Când stau mult aşezat.— Bine, îţi mai fac şi eu un control, mâine. Să ştii,

totuşi, că mişcarea nu-ţi strică.M-am dus acasă şi m-am culcat. La prânz mi-a fost lene

să mai ies în oraş, să mănânc. În răcitor rămăsese nişte

275


brânză adusă de Liliana de la Dărăşti. Se întărise, dar parcă a fost mai bună aşa tare. În drumul spre casă cumpărasem o sticlă cu lapte şi cornuri: a fost un prânz minunat, la Poiana-Ţapului prea se îndopau toţi cu lucruri grele. Am ascultat discuri, am fumat şi am citit: de fapt am recitit parte din poeziile lui Blaga, strânse într-un volum mai vechi. La curţile dorului:… „De luni de zile visez, / Pe-un galben liman portughez /…” din perioada când fusese ambasador în Portugalia. Pe seară, mi-am adus aminte să-i dau un telefon Elvirei. Am căpătat legătura peste două ore, şi ce legătură, pe un fir secundar şi auzindu-se parcă vorbeam cu Tombuctu. „— … Când te-ntorci? mi-a strigat depărtat Elvira. Ce faci la Bucureşti? Să cumperi nişte cafea, pe aici nu se mai găseşte deloc!” Pe urmă n-am mai auzit-o, firul pârâia. Vuia şi păcănea. Apucasem însă să-i spun că mă-ntorc a doua zi. Când am închis, pe poarta curţii şi-a făcut apariţia Mili, sora Lilianei, însoţită de un june tânăr pieptos, în pantaloni de flanel şi cămaşă ecosez descheiată larg la pieptul bronzat, să i se vadă cruciuliţa sclipitoare de aur, agăţată cu un lănţişor la fel de sclipitor, de grumajii voinici. Se daseră jos dintr-un Bugatti decapotabil tip-sport. Ea a văzut ferestrele deschise la mine şi s-a apropiat de cea care da în curte, cu toate că lumina era stinsă. A ciocănit în geam.

— Sunteţi aici, domnule căpitan? Am ieşit la fereastră.— Bună seara… sunteţi singur? Liliana n-a venit?— Liliana e pe munte, domnişoară. Eu am avut nişte

treburi la Bucureşti, mă întorc mâine.— Grozav, s-a bucurat, şi noi plecăm mâine, spre

Câmpulung, am venit să pregătesc valizele.Atunci l-am văzut intrând pe poartă şi pe tatăl ei. Junele

sta discret mai la o parte.— Domnul căpitan e aici, tată, i-a strigat ea. Liliana e

pe munte. Când se-ntoarce?

276


— Probabil răspoimâine. Am onoarea, domnule, şi el a dat cu tristeţe din cap.

— Nu v-aţi dus cu… A tăcut imediat, jenată.— E cu un nepot al meu, băiatul sorii mele, şi cu o

prietenă a lui, i-am zâmbit. Pe mine doar cu targa să mă fi cărat cu ei.

— Mă gândeam să-i telegrafiez că ne mutăm domiciliul la Câmpulung… acum o s-o anunţaţi dumneavoastră. Rămâneţi acasă? a adăogat repede.

— Cred că da.— Să nu plecaţi, în maximum un sfert, o jumătate de

oră, vă chem să stăm de vorbă. Da?După trei sferturi de oră m-a sunat la telefon.— Cum vreţi: să suiţi la noi, sau să coborâm la

dumneavoastră?— Sunteţi mai mulţi?— Eu şi Gughi, a tâs, tata s-a şi culcat. Vă deranjează

să coborâm noi?— Coborâţi, domnişoară.A coborât urmată de „Gughi”, care purta scârbit o

farfurie încărcată cu fursecuri şi o sticlă: am ghicit după culoare, lichidul acrişor-violet născut din străduinţele viticole ale lui nea Teniţă. Mili şi-a rotit ochii curioasă prin salonaş.

— E întâia oară când vă văd interiorul.Gughi a tuşit discret la afirmaţie.. I-am poftit să ia loc,

am destupat sticla. Mili mi-a spus că s-au hotărât să meargă la Câmpulung la o mătuşă, până spre sfârşitul lui august.

— …Gughi merge şi el la Rucăr, profităm să plecăm cu toţii, pe dumneavoastră vă lăsăm în drum, suntem pe acelaşi itinerar.

— Doar dacă nu o luăm pe la Târgovişte şi prin Cheile Dâmboviţei, care este şi drumul de fapt, din moşi-strămoşi spre acele locuri, a rostit Gughi, cu gura plină de mici pricomigdale. Pornind din Bucureşti. Bine-nţeles că

277


poţi ajunge şi prin Piteşti, ocolind graniţa de vest, de sud, de nord, n-are importanţă, de ajuns ajungi şi la Rucăr.

— O să mergem aşa ca să-l lăsăm pe domnul căpitan la Poiana-Ţapului, a spus categoric Mili, privindu-l cu seninătate, dar direct la obiect.

— Nu te frământa, i-am spus. Am să merg cu trenul. — De ce cu trenul când domnul Gughi are patru locuri

la mijlocul lui de locomoţie? Ai să mergi cu noi, domnule căpitan, m-a tutuit şi mi-a închinat paharul. Ce face Liliana?

— Bine, domnişoară. Sper că acum doarme la cabana Brav, gândind cu melancolie la bărăganul cel fără de cote de nivel.

A râs şi a mai băut un pahar cu vin.— Simpatic aici. Spunând asta, privea fix cordonul

Lilianei, uitat pe un spătar de fotoliu. Şi ea avea unul la fel. (M-am făcut că nu-i observ direcţia privirii.) Ştii, eu am să iau şi ceva lucruri de ale Lilianei… ea poate să vină când vrea la Rucăr, a adăogat repede, să nu mai facă un drum inutil la Bucureşti. E informată că mergem la tanti Paula. Pe urmă, Rucăr e foarte aproape de Poiana-Ţapului. Şi eu pot să-nvăţ. Mai bine pentru examenele de la toamnă, la Rucăr.

Nu s-a mai uitat la cordon, mi s-a uitat drept în ochi, cu o curiozitate nemascată şi foarte feminină. Prietenul ei se tolănise pe dormeză şi umbla la aparatul de radio. L-a închis la un moment-dat cu un gest plictisit. S-a ridicat în picioare.

— …La ce folosesc bruiajele astea, căpitane? Să nu mai poţi asculta nimic adevărat la radio?

— Depinde de ce înţelegi dumneata prin „adevărat”. Staţiile de bruiaj au un adevăr, iar cei care sunt bruiaţi alt adevăr.

— Aiurea. Şi-a aprins pipa: o pipă scurtă „brûle-bouche”. Tata ţine cu nemţii, a ţinut întotdeauna, bunica lui a fost nemţoaică, a venit odată cu Carol Întâi în

278


România. Dacă-l auzi vorbind despre nemţi şi război, mai că te convingi că spune lucruri adevărate. Când vorbeşte despre francezi, englezi sau americani, iar mai că te convingi că şi astea sunt lucruri adevărate. Şi atunci care-i adevărul?

— Pe calea împărătească de mijloc. E cea mai înţeleaptă.

— Aiurea, a pâcâit din pipă. Aiurissimea.— Încetează cu expresia asta, i-a spus Mili. Caută alta.

Uită-te prin rafturile cu cărţi ale bibliotecii domnului căpitan, să vezi că nu e o expresie de folosit pentru un băiat de general.

Mi-o spunea mie, nu lui. Reţinusem numele, numele generalului xxx. Îl pensionaseră pentru incapacitate, cu un an în urmă. Îl cunoscusem şi eu, la MStM: pentru generalul xxx, războiul consta doar în marşuri de apropiere şi marşuri de desprindere de inamic. (Scriitorul Brăescu, deşi nu totdeauna cu o corectă bună-credinţă, portretizase zeci de astfel de figuri, asemănătoare tatălui domnului Gughi.)

— N-o fi, s-a strâmbat xxx-junior, dar este adecvată. Auzi, căpitane: vreo cinci luni am fost şi eu pe front, sergent tere, la transmisiuni… şi nu că trebuia ca băiat de general să dau exemplu, asta e prostie, că-mi stătea mai bine acasă, cu textilele pe care le-am învăţat. M-au evacuat că m-am îmbolnăvit, pe urmă m-am reformat eu, îmi ajungea ce văzusem şi păţisem, să se mai ducă şi alţii. Să ştii că sunt curajos şi dotat fizic: am jucat rugby, am fost în liceu campion naţional de disc la juniori, în ’39 umblam la nataţie în egal cu Pullok, pe suta de metri crawl… ai auzit de Pullok, a fost campion. Acum o fi la unguri, a rămas în Ardealul cedat, era ungur-ungur. Aş fi putut urma o şcoală de ofiţeri de rezervă până la capăt, zic până la capăt, fiindcă am urmat aşa ceva, dar, cu tot numele pe care-l port, am făcut ca să n-o termin şi să mă trimită la regiment. Numai să-i cauzez neplăceri lui ăl

279


bătrân, care-şi lua şi el adio de la vipuşca roşie şi frunzele aurite de stejar. Nu… nu greutăţile frontului sau moartea m-au înspăimântat: ci că trebuia să lupt, să luptăm de-a surda. Să luptăm aiurea. Ai fost pe front?

— Nu.— Dac-ai fi fost, şi dacă n-ai fost nu se poate să nu ştii,

te luai cu mâna de cap auzindu-i vorbind pe soldaţi. La Marăşeşti, luptaseră împotriva nemţilor, aliaţi cu ruşii. Azi luptă împotriva ruşilor, aliaţi cu nemţii.

— Da, şi?— Cum: da, şi? Ca un soldat să lupte, trebuie să şi ştie

pentru ce luptă, altfel este aşa cum zic eu: luptă aiurea. Se duce ca oaia spre prăpastie.

— Preferai o ocupaţie ca în Franţa, de exemplu? — Nu este? m-a privit batjocoritor.Dintr-o dată m-am simţit groaznic de obosit, de

dezamăgit şi de inutil în conversaţie. Fata asta frumuşică, băiatul ăsta muşchiulos şi cu cruciuliţa de aur a strămoşilor lui atârnată la gât, coşmarul în care trăiau, în care trăiam… să beau, să beau vârtos, chiar dacă n-aveam voie, era singura soluţie. Mili m-a pironit cu o căutătură speriată.

— Hai să ascultăm discuri, mi-a spus rugător. Ştiu că ai o colecţie de prima mână. Pune-ne Ravel… „Bolero”-ul. Sau ceva la pian, Liliana a povestit că ai Chopin. Pune Chopin, domnule căpitan. Şi tu ai putea să-ţi mai ţii gura, i-a zvârlit prietenului ei. Eşti în casă străină.

— Ce-i drept, a aprobat el. Nu te supăra, mi-a zâmbit. Vorbim ca… între telectuali; tot nu iese nimic din discuţia noastră. O frecăm să ne aflăm în treabă, în timp ce inima din noi ţâţâie ca inima de greier.

Aproape de miezul nopţii, el a plecat. Revenea să ne ia la 7 dimineaţa. Mili l-a dus până la poartă, am auzit motorul pornind, apoi ea a venit la fereastră, o deschisesem şi ridicasem transperantele de camuflaj.

— Îţi cer scuze.

280


— Pentru?— Pentru Gughi.— Fii serioasă. (Cum sta în întunerecul curţii, o secundă

mi s-a părut că e Liliana, semănau între ele.)— Ştii ce mi-a spus în poartă? Că eşti un tip mişto. — După ce o fi văzut?— După ce am văzut şi eu, căpitane… îmi dai voie să-ţi

spun aşa? Ca Liliana, a adăogat încet.— Te duci să te culci?— Da, m-a privit brusc mirată. Înainte strâng lucrurile…

de ce mă-ntrebi? (I se schimbase vocea, bănuiesc că-şi imagina c-o chem să doarmă cu mine.)

— Înainte de a adormi, fă-ţi o cruce mare şi zi: să ne ferească Dumnezeu de mai rău.

— Pe mâine dimineaţă, a şovăit. Apoi a dispărut în întunerec.

…Iar eu mi-am amintit că-i spusesem colonelului-medic că mâine dimineaţă vin la spital să mă consulte Vlad şi Climescu. Ei, or să-mi consulte altădată ochii, capul tâmpit şi scârba din suflet. M-am culcat, mult timp nu am putut s-adorm, ascultând ţârâitul greierilor din curte. Vasăzică, nici măcar o informare ca aceea a lui Churchill către Stalin nu mai mişca pe nimeni… doar pe mine şi pe căpitanul D. Însemna că soarta ne era pecetluită, în desfacerea lemnăriei ţării troznind din încheieturi, astfel de informaţii nu numai că nu mirau, dar nu stârneau nici panică: capul ce se pleacă, sabia nu-l taie, dar cu… dar cu… Am strâns din dinţi şi mi-am dat seama că suntem singuri. Singuri în faţa propriei soarte… pe care o dată în plus o forţasem ca să continuăm să stăm cu ochii deschişi sub cerurile, copacii, apele şi munţii nefericitei noastre patrii. Îmi părea rău că plecam peste câteva ore: nu-mi explic de ce, aş fi vrut să trec pe la mormântul tatii şi mamii. Am să trec când mă-ntorc, poate mă-nsoţeşte şi Elvira.

281


La 10 eram în Poiana-Ţapului, ne oprisem o jumătate de oră în Câmpina, la Agneta, să mănânce Mili o prăjitură şi să cumpere pentru tanti Paula un carton cu „violete”, Agneta era cunoscută pe întreaga vale a Prahovei pentru specialităţile astea.

— Grăbiţi-vă, ne-a spus tatăl Miliei (rămăsese în maşină), suntem în apropierea, sondelor şi a rafinăriei.

Bietul om: avea o spaimă teribilă de alarme şi de avioane. Încolo, chipul lui posomorât nu exprima decât un iremediabil plictis; trebuind să-şi crească singur fetele, nu reuşise să le şi stăpânească. Îi era şi un pic frică de personalitatea şi je m’en fiche-ismul lor debordant. Lipsite de prejudecăţi, libere în concepţii şi apucături, surorile stăpâneau ele casa. Cunoscând-o mai bine pe Liliana, începusem să apreciez încărcătura sufletească a celor două surori… deşi la prima analiză te-ai fi putut scandaliza. Nu, nu era nimic de scandalizat în felul lor de a fi… era aproape un eroism în a acţiona şi a trece prin cursele sau potecile netede ale vieţii. Drumul l-am făcut eu în faţă, lângă Gughi. El voise aşa, când a văzut-o pe Mili în şort.

— …Ia treci mătăluţă în spate lângă tăticu’, n-am chef să umblu-n zigzag când schimb vitezele şi-ţi ating una din pulpele astea durdulii. Am să stau cu dom căpitan, nu prezintă pericol.

— Ce are şortul, şi-a privit cu prefăcută surpriză picioarele grăsuţe, arse de soare. (Într-adevăr, n-avea ceva special, doar că îţi lăsa impresia că n-are niciun şort.) Şi-a pus ambele palme pe pulpe, şi a declamat, cu capul dat pe spate: „…Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci, / Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti în veci.” Cu lozinca asta preluată din lirica populară norvegiană, conduci un automobil strâns lipit şi de Dorothy Lamour în costum de baie.

— Puteai pune o fustă, s-a făcut auzit glasul tatălui. De ce să se zgâiască toţi la tine? Maşina e descoperită, o să

282


te murdăreşti pe picioare de praf, a coborât vocea cu o melancolie de nedescris.

În Poiana, am vrut să mă lase la barieră, traversam, şinele şi intram pe şoseaua Zamorei.

— Se poate, căpitane, s-a ofensat Gughi. Unde a mers mia, meargă şi suta, nu mă-ndoiesc că mă duci pe un drum practicabil şi fără sorţi de a fi jefuiţi de briganzi. Nu ştiu cine mi-a spus că au apărut prin împrejurimi.

— Vrei să spui: partizani.— Bine-ntors, aşa-i… şi în Iugoslavia nemţii întâi le-au

spus briganzi, pe urmă partizani, şi acum se luptă cu „trupele lui Tito”.

Elvira sta în chaise-longue, lângă verandă, şi tricota. La zgomotul automobilului, a înălţat privirile. Până să se dumirească cine suntem, ne şi dasem jos din Bugatti. (Insistasem să intre la vilă, s-o cunoască pe soră-mea. Curios, cel mai ampresat a fost tatăl, şi am înţeles şi de ce: cinci minute după prezentări, m-a întrebat discret unde este baia.) Când a văzut grupul intrând pe poartă, Elvira a lăsat lucrul în iarbă şi s-a ridicat. Pe mine nu mă văzuse, eram în urma Miliei, şi ea se uita surprinsă la grupul ce înainta spre ea. În sfârşit, m-a remarcat şi şi-a trecut iute mâinile prin păr. Nu reuşea să-şi pună din mers sandaletele cărora le descheiase bareta.

— Tatăl Lilianei, sora Lilianei şi domnul xxx. M-au adus cu maşina. Sunt în drum spre Rucăr.

Elvira i-a poftit pe verandă, a plecat să ne facă o cafea, pe tată l-am îndrumat la una din băi, am rămas cu Gughi şi Mili.

— Straşnic, căpitane, s-a entuziasmat Mili. Da’ ce soră frumoasă ai… eu n-am văzut-o când a fost la Bucureşti. O cucoană foarte nostimă. Nepotul e mare?

— Costelo? Optsprezece ani, în vara asta şi-a dat bacalaureatul.

— Nu se poate… se ţine formidabil!

283


Pe aceste ultime cuvinte a reapărut tatăl. A privit-o cu reproş. Probabil că ea-i ştia reacţiile, că i-a spus înălţând din umeri:

— E vorba de doamna, nu de tine. Deşi tu te-ai fi putut ţine până la Rucăr, şi el a oftat şi s-a posomorât şi mai mult. Ah… du-te şi adu din maşină unul din cartoanele cu prăjituri, Gughi.

— Două ai luat, cum ţi-a dat prin cap?— Şi dacă nu intram aici, îi dam căpitanului cartonul.

Nu e îngrijită în casa asta Liliana?„Îngrijită”: se uita la mine cu aceeaşi expresie avută şi

ieri seară, când observase cordonul soră-si. Elvira profitase de făcutul cafelei, să se mai aranjeze pentru vizită. Gughi i-a prezentat cartonul cu violete şi ea a mulţumit atât de graţios, că era să cad lat de pe scaun: prezenţa Lilianei lăsa urme vizibile.

Au stat vreo douăzeci de minute, au băut cafeaua, refuzând prăjiturile, „asta ar fi culmea”, a spus Mili, „să le mâncăm tot noi care le-am adus”, au declarat că împrejurimile sunt încântătoare, casa o minunăţie, Mili mi-a lăsat numărul de telefon al tantiei Paula de la Rucăr, „cred că nu-l ştie pe dinafară şi să sune imediat ce se întoarce de pe munte” şi au plecat.

— …Unde ai fost, Toni?Elvira îmi scruta cu nelinişte obrazul. Am mângâiat-o pe

braţ.— În Bucureşti, să văd dacă n-am uitat radioul deschis.— Mai pleci?— Nu.— Alaltăieri a fost un accident de maşină lângă

Comarnic. Au murit un bărbat şi o femeie, mi-a spus după o tăcere. O coliziune cu un camion cu soldaţi germani.

— Cine ţi-a spus?— Valentin… sunt muncitori pe naveta asta.— E atât de important faptul? Nu te-am văzut citind

ştirile diverse de prin ziare, sau comentându-le.

284


— … Nu, dar şi tu umbli cu maşina.— Eli, draga mea. I-am sărutat mâna. M-a mângâiat cu

dosul palmei pe obraz. Ne uitam unul la altul: a trebuit să plec privirea. Ce spui de sora Lilianei?

— Nu se compară. (N-a mai spus şi cu cine nu se compară, de la sine înţeles.) Tatăl lor pare de pe altă lume. Şi tânărul cine era?

— Băiatul generalului xxx, inginer în textile.— Cam arogant.— Cam.— Ai mâncat? Să-ţi fac nişte ouă. Am şi o felie de

jambon.— Nu mi-e foame. M-aş culca puţin la soare, lângă

pădure.— Ia pledul ăla galben. Am să vin şi eu să-ţi ţin de urât.Atât. O conversaţie ca de serviciu. Am luat pledul

galben şi am suit livada din spatele magaziei-garaj. Mi-am scos cămaşa şi m-am trântit cu faţa în sus, privind cerul albastru. Chiar în bradul sub care stam, o veveriţă ronţăia conuri de brad. Peliculele străvezii îmi cădeau pe piept. Vedeam micuţa lighioană roşcată cum ţine conul şi cum îşi mişcă boticul cu repeziciune. Depărtat, cânta o pasăre… hegii oh fi ascultând cucu? Am zâmbit amintirii.

— …La ce te gândeşti?Elvira sta în picioare lângă mine. S-a aşezat pe pled. — La nimic. Tu nu crezi că suntem coborâţi din cer, Eli?— Nu. Provenim din mâluri. O celulă cu ghiare căţărată

pe ţărm spre căldura soarelui, dospind lent în această căldură şi devenind prin evoluţie om, fiară, peşte, insectă. Dac-am veni din cer, am fi mai buni, mai frumoşi, n-am face războaie, asasinate, violuri şi incesturi, nu ne-am urî şi dispreţui, nu ne-am ascunde unul de altul. Sunt profesoară de ştiinţe-naturale, dragă, cu toate că fata unui profesor de teologie. Dar ce gânduri sunt astea?

Se ferea să-mi privească bustul. I-am luat mâna şi i-am lipit-o de piept, în dreptul inimii.

285


— Nu suntem coborâţi din cer, am spus, dar crezi că sub palma ta bate o inimă?

— O simt că bate, a şoptit. Brusc i s-au umplut ochii de lacrimi. Am ghicit după scurta tremurătură a mâinii şi a trupului ei, că plânge: eu ţineam ochii închişi.

— Ce s-a întâmplat, de ce plângi?M-am ridicat într-un cot. Mi-a înlănţuit gâtul cu braţele.— …Nu ştiu… îmi vine aşa, să plâng, a bolborosit. Cât

trebuie să fi suferit… doamne, la cine te-ai dus atunci în bloc, Toni?

…Ce importanţă mai avea? Am silit-o să mi se uite în ochi: boabele de lacrimi îi tremurau pe gene, sticlind în soare ca nişte minuscule curcubee, nu văzusem niciodată asta.

— La sora celei pe care ai văzut-o la Braşov.Nu cred că se aştepta la vreo mărturisire. Era totuşi

femeie: şi-a oprit răsuflarea şi, cum o ţineam în braţe, i-am prins încordarea, atenţia trezită.

— Iar cea pe care ai văzut-o la Braşov a murit în accidentul de pe serpentinele Comarnicului. Erau surori gemene.

Veveriţa din brad sărea acum de pe o cetină pe alta. N-am mai auzit pasărea. M-am lăsat iar pe spate, şi am închis ochii. Tăcerea dintre noi a durat mult. Apoi i-am simţit degetele plimbându-mi-se într-un fel de mângâiere temătoare pe cicatricele de pe piept.

— Ai iubit-o…?— M-a mai întrebat cineva la fel. Nu. Şi acum să tăcem,

Eli. Presimt că în curând exact tăcerile vor fi primejdioase, dar nu-mi pasă.

Până la revenirea Lilianei şi a lui Costelo, n-am făcut mare lucru. Ne-am trezit cu ei pe data de 21, seara: cu o zi înainte, posturile de radio, inclusiv cele străine, nu mai încetau să analizeze nereuşita atentatului îndreptat împotriva lui Hitler… adevărat, povestea servietei cu bomba părea de necrezut. Emisiunile posturilor germane

286


înşiruiau liste cu generali, alţi ofiţeri, civili, din Reich şi din garnizoanele de ocupaţie. Führer-ul vorbise la radio: vocea lui răguşită atrăsese atenţia lumii asupra persoanei lui păzită de graţia divină, fiindcă numai astfel explica el şansa de a fi scăpat din atentat. Sigur că va urma o alta noapte a „cuţitelor lungi”. Pentru prima oară l-am văzut pe cumnatul meu nemaipomenit de excitat.

— …Culmea, mai că-ţi vine să crezi că dementul ăsta într-adevăr e ocrotit de o forţă supranaturală… jur că eu nu l-aş fi ratat, de l-ar fi păzit toate forţele supranaturale din lume! Dacă vrei să scapi de cineva, scapi… întreaga istorie universală demonstrează că am dreptate: cu pumnalul, cu otrava, cu glontele, cu ştreangul – scapi. Numai de ăsta nu scăpăm.

— Nici de noi, că ne-am întors, fraţilor, am auzit vocea lui Costelo la poartă. A împins-o, lăsându-le să treacă pe Liliana şi Martha. De la pod ţi se aude vocea.

Au suit veranda, tuciurii, cu nasurile jupuite, cu sacii încărcaţi de cetini şi bujori de munte. Liliana m-a căutat din priviri: cu ochii strălucitori, dar obosiţi – ce slăbise aşa?

— Ei, bravo, s-a bucurat Elvira, cum a fost?— Minunat, a gemut Liliana lăsându-se greu pe unul din

scaunele de paie. Şi la mohţi am să le povestesc de excuhsia asta… mulţumesc lui Dumnezeu că în sfâhşit am ajuns şi acasă.

Elvira a sărutat-o, a sărutat-o şi pe Martha. I-a luat mâinile Lilianei, le-a ţinut într-ale ei.

— Ai slăbit, Lili… te punem la cură de-ngrăşat, s-o ajungi din urmă pe sora ta. A fost aici, acum câteva zile.

— Mili? s-a mirat. Cu cine a venit şi de ce?— M-au adus pe mine cu maşina de la Bucureşti: ea,

tatăl tău şi dacă-ţi spune ceva numele, un oarecare domn Gughi.

— Şi tu ce-ai căutat la Bucuheşti, căpitane? Pe mine mă thimiţi să-mi dau sufletul şi tu o ştehgi în vâjâială?

287


Deşi plină de voie bună, Liliana era totuşi obosită: după ce am mâncat s-a dus să se culce. Noi am rămas pe verandă la taifas. Martha rămânea să doarmă la noi, Elvira se muiase, nu-mi explic de ce.

— V-a cerut la toate cabanele permisul de acces în munte? l-am întrebat pe Costelo. (Ca să poată face excursia, trebuiseră să obţină un astfel de permis de la jandarmii din Buşteni.)

— Absolut, doar în Cocora nu ni l-au cerut.— Era lume?— Nu prea. A fost pe cinste, bătrâne. A mers şi Liliana,

nu te-a dat de ruşine… doar în prima noapte nici pe scaun nu putea să stea: umbla pe vine. Am avut şi un timp bun.

— N-aţi coborât pe la Mălăieşti, m-am uitat la Martha.— Nu, am coborât pe valea Morarului şi pe valea

Cerbului.— …Sunteţi nebuni, aţi coborât valea Morarului?— Să culegem floarea-reginei, a ridicat nepăsător ochii-

n tavanul de bârne al verandei. Că pe potecile pe care şi Walther Agathon a fost cu bicicleta, nu cresc. Ştii că vânătorii de munte de la Piatra Arsă au ajuns până la „pichetul roşu”? E plin muntele de ei. Am avut un locotenent care ne-a urmat cu o grupă cu aparate de radio… nu mai scăpăm de el. Cum scoteam nasul din jnepeniş, îi întâlneam mutra bleaga.

— Costelo, a zâmbit Martha. Nu povesti!— …Două zile, nimeni n-a spus nimic, a continuat el

imperturbabil. A treia zi, mi-am spus: „Sunt o căpetenie Sioux, sau nu sunt? Am plecat eu cu femeile mele din bivuac, cale de şase sau şapte apusuri de soare, să ne mai clătim sufletele amărâte la soare şi libertate alpină sau n-am plecat? Ce vrea faţa-palidă cu galoane, ce vreau celelalte feţe-palide cu berete şi bocanci terfelită? Şi pe cine anume vreau? Pe mine în niciun caz, când feţele-palide se uită cu ochii muiaţi în duioşie, nu se uită aşa la bărbaţi. Aşa se uită la squaw-uri”…

288


— Eşti idiot, şi-a accentuat zâmbetul Martha.— …„Şi la care din squaw-uri”, mi-am spus iar, după ce

am scalpat câteva felii de salam de Sibiu, „la care, bătrâne Ochi-de-Cârtiţa? La fetişcana cu pistrui nu se uită feţele-palide, fetişcana cu pistrui, e prea subţirică, picioarele ei sunt neformate şi după genunchii juliţi se vede că abia şi-a dat bacalaureatul şi este în subsistenţa mea sufletească. În subsistenţa căpeteniei. (Martha a pufnit, Valentin a schiţat un surâs, Elvira se dusese cu Liliana.) Rămâne ceastălaltă squaw, squaw-ul ai cărei genunchi demonstrează că şi-a dat de mult bacalaureatul şi alte examene înalte… pe marele Manitou şi veşnicele vânători de bizoni graşi”… dar această squaw mi-a fost încredinţată de unchiul meu, dată în pază, în educaţie montană! Faţa-palidă se juca cu focul. A treia zi, squaw-ul cu număr impar s-a aşezat pe o buturugă lângă faţa-palidă cu grad de locotenent, i-a zâmbit din toţi dinţii care la cabane prăpădeau pâinea şi conservele Robert şi zmulgând frunzele unei crenguţe, i-a spus: — Când te-a înălţat la ghadul ăsta, domnule locotenent? Deschid o paranteză: acest squaw nu pronunţă litera r, de micuţă-copilă, închid paranteza. — La 10 mai, domnişoară, a roşit locotenentul. — Şi sigur, vrei să ajungi general? — Ca tot omul. Şi dacă am să pot, i-a privit el cu încredere genunchii nejuliţi. — Să-ţi pun o proptea? i-a privit şi ea pătrunzător ochii duioşi. — Oh, domnişoară. — Doamnă, a apăsat squaw-ul. Sunt soţie de general, locotenent, soţul meu trebuie să pice dintr-un moment într-altul la cabană… să te ţii pe aproape să te prezint. În cinci minute faţa-palidă şi însoţitorii lui au dispărut dincolo de zările Horoabei.”

A doua zi, am dus-o pe Martha la Braşov. Numai Costelo ne-a însoţit în Citroën, Liliana a rămas în Poiană. (De fapt a oprit-o Elvira, să stea de vorbă cu ea.)

289


— Şi aşa, bătrâne, mi-a spus Costelo pe drum, au vrut să-i vină de hac lui Hitler şi nu i-au venit. Cum s-a petrecut afacerea?

— Încă nu se dau prea multe amănunte. Cu o bombă care a omorât pe alţii, nu pe cine trebuia.

— O să-i pară rău domnului Papuşec.Papuşec-tatăl – l-am găsit acasă, lucra tot în schimb de

noapte – nu şi-a manifestat părerea de rău. Era preocupat, părea distrat.

— V-am văzut în Braşov, acum câteva zile. Eraţi cu sora. Vă plimbaţi, ce vă pasă, domnule căpitan, m-a privit nu ştiu cum.

— Ce alta să fac? mi-am amintit de noaptea de la „Coroana”, de trupul alb al Odettei, de figura însângerată a maiorului Blagoerov… mi se pare că lunile care or să vină or să fie nişte luni fierbinţi, l-am privit şi eu, ştiind însă cum să-l privesc.

— Credeţi, a spus nepăsător. S-ar putea… nu prea plouă.

— Auzi, nene Papuşec, îmi dai voie să-ţi spun nene, drăguţă fată ai.

— Eh, drăguţă e cam mult spus… n-are cu cine semăna să fie drăguţă. E fată bună, asta da. A râs încetişor. La o femeie e mai bine să fie drăguţă, decât bună, dar asta-i situaţia, domnule căpitan: alta mama nu mai face. Generaţiile noi de fete s-au cam schimbat. După timpuri, că şi timpurile s-au schimbat.

— Se schimbă, am insinuat.— Da, se schimbă. Totul se schimbă pe lumea asta. E

necesar să se schimbe, dacă rămâi pe loc, e de rău.Am tăcut amândoi. Stam în grădină, lângă stupi.

Albinele zumzuiau, florile proaspăt udate răspândeau mirosul lor crud şi vegetal. Doi-trei porumbei „franţuzeşti” se fugăreau pe deasupra noastră.

290


— …Şi cum a fost în prizonieratul celuilalt război, l-am zgândărit. Dacă ţii minte, mi-ai spus că-mi povesteşti când mai trec pe la dumneata.

— E o poveste lungă, a zâmbit. Chiar vă interesează? — De ce să nu mă intereseze?— Ei, îmi zic că n-aţi trecut chiar pentru asta. De ce

sunteţi neliniştit, domnule căpitan? mi-a zvârlit brusc.— Nu sunt neliniştit. Aş putea spune că sunt liniştit.

Aştept.— Ce?— Învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin.— Dacă-i vorba de morţii de pe front, ăia nu mai învie

de sub bulgării lor de pământ. Cât despre „viaţa veacului ce va să vie”, da… merită aşteptat. Nu viaţa veacului de care pomeneşte crezul religiei, o altă viaţă a veacului. Foarte aproape de noi, şi din alt crez.

— Mult îţi mai place dumitale politica.— Mult îmi mai place viaţa, domnule căpitan.— La urma-urmelor, politica e un corolar al vieţii, nu?— Nu întotdeauna. Şi pentru că îmi place „să fac

politică”, cum spuneţi, depinde ce fel de politică este considerată ca un corolar al vieţii.

— Oricare politică.— Şi cea fascistă sau nazistă? Legionară?— Chiar şi astea.— Glumiţi?— Este o înţelegere a vieţii, ca oricare alta. Strâmbă, să

zicem, degradantă, criminală… dar nu toţi oamenii pot gândi în acelaşi chip despre viaţă şi sensurile ei. Nu te încrunta, eu nu politică vreau să discut cu dumneata, ci filosofie… filosofia are calitatea de a nu-şi impune credinţele prin violenţe şi mutilări de conştiinţe.

Eşti liber să accepţi, sau să respingi.— Şi dumneavoastră acceptaţi filosofia fascistă sau

nazistă?

291


— Nu. Ca să fiu sincer, nu-mi accept decât propria mea filosofie.

— Şi cei din jur?— Cei din jur: ce?— Nu vreţi să daţi nimic din filosofia dumneavoastră

personală, celor din jur? Poate este o filosofie bună, şi o aşteaptă… deşi azi, nu filosofi ne trebuie nouă. De clănţăi în gol suntem sătui.

— Vreţi clănţăi în plin.— Da, a spus după o pauză. Vrem să ne ridicăm de la

pământ, nu cu vorbe, cu fapte. Ca să – vă amintiţi ce vorbeam data trecută – ca să ne regăsim sensul, azvârlit la gunoi de ani de zile.

Data trecută de care pomenea, discuţia lui fusese mai pitorească, îşi pigmenta monoloagele cu: „am întors-o frumuşel, ai” eu „bine spus, da”, şi altele de acest fel; astăzi, era mai sec, mai tranşant, mai puţin bonom: căutătura lui conţinea o asprime abia voalată.

— …Aşteptaţi, atunci, domnule căpitan, şi-a privit pentru o clipă palmele mari şi solide. Fiecare este liber să aştepte în felul lui, nu? Unii cu sufletul la gură de frică, alţii cu sufletul la gură de speranţă, alţii fără niciun suflet… ca tot creştinii. Rămâneţi mai mult la munte? a trecut brusc la alt subiect.

— Rămân. Câte camere ai dumneata aici?— Trei, a înălţat sprâncenele, un pic mirat. De ce?— Mă gândeam, i-am imitat gestul, cu privitul palmelor,

că ai să poţi găzdui la dumneata niscaiva soldaţi… când or veni în vizită.

Se uita la mine, fără să înţeleagă. Pricepând, a schiţat un zâmbet.

— Să ne-ntoarcă vizita, domnule căpitan. Precizaţi… bine-nţeles că o să găzduiesc, dacă o să trebuiască să găzduiesc, nu mă sperii eu de asta. Mosafirii vin şi pleacă. Chiar soldaţii vin şi pleacă, o ştiţi mai bine ca nimeni altul.

292


M-am întors cu Costelo de la Braşov, spre prânz. Conversaţia cu Papuşec alunecase apoi pe alte făgaşe lipsite de importanţă. Doar înainte de a ne lua rămas-bun, mi-a spus ca din treacăt:

— …Nu prizonieratul mi-a vârât în cap ideile, domnule căpitan. Le aveam şi înainte de el… de pe timpul când eram cum e Costelo al dumneavoastră.

Ce o fi vrut să sublinieze prin asta: ca şi cum, în încheiere şi pour la bonne bouche, încerca să mă convingă de ceva sau, la rându-i, încerca să-mi vâre în cap ceva.

— Şi mie şi Marthei, Liliana ne-a devenit foarte simpatică, mi-a zis Costelo.

— De ce, mă?În faţă, şoseaua netedă intra între munţi. O ceaţă albă

şi subţire se târa peste pădure.— Habar n-am precizamente. Ne-a devenit. Are haz şi

nu face pe deşteapta de Bucureşti. Şi are o conversaţie utilă.

— Ce-nţelegi prin: conversaţie utilă?— Adică o conversaţie cu folos. Şi sinceră, nefăcută, în

plus, şi graseiază, ceea ce a ridicat-o cu cinci puncte în ochii noştri… oricât am încercat eu şi Martha s-o imităm, n-am reuşit. În prima seară de munte, a vrut să vă dea telefon de la cabană. A fost dezolată când a aflat că nu se poate, că nu e fir de centrală, în jos. „Atunci o să-mi transmit gândurile prin telepatie.” Şi a rămas cu pumnii strânşi şi cu privirile aţintite în gol… aţi recepţionat mesajul?

Îl simţeam că se uită la mine. Prima seară de munte… seara Odettei şi a camerei de la „Coroana”: stranie coincidenţă.

— Nu cred în prostiile astea, a reluat, dar totuşi este ceva. Ştiu că uneori fac jocul ăsta cu Martha: îi spun la o anumită oră să se gândească, la aceeaşi oră să mă gândesc şi eu… uneori, jur că se prinde. Ara impresia

293


atunci că mi se spun şoaptele pe care le aştept. Auzi, Toni, de mult mă preocupă… de ce nu se întrebuinţează şi în armată chestii d-astea? N-ai mai avea nevoie de nici prea mulţi soldaţi şi s-ar şti cu precizie ce vrei să întreprinzi.

— Dintr-o parte şi dintr-alta. La ce ţi-ar mai trebui armată, soldaţi, armament? Toţi s-ar ocupa de telepatie, să-şi transmită gândurile şi iniţiativele, nu? Asta-i literatură a la Wells. Nu ţine.

— Domnul Papuşec spune că va veni o zi când va ţine, când nimeni nu va mai face război şi o să fim altfel.

— Da, o să fie grozăvie, cum n-a fost şi n-o să fie, pe maidan o să plouă cu salam, la rigole o să plouă cu fasole.

— Ce-i asta, a râs. Compui versuri?— Compun alţii şi pentru mine. La Tănase. Şi încerc să

am şi eu conversaţie utilă, Costelo.Până pe 30, când a plecat Liliana, am mai fost o dată la

Braşov, pe valea Cerbului, spre Pârâul-rece. Pe 28, americanii au bombardat masiv Bucureştii. Pe 29, ruşii au forţat Vistula, şi au început să se scurgă spre Baltica. Dar munţii din Poiana şi Braşov au rămas aceiaşi: impenetrabili, albaştri şi-nvăluiţi în tainicele, fermecătoarele lor păduri. Nicio forţă din lume nu-i putea disloca din cuibul lor de piatră şi neguri şi nici nu-i va disloca. De la revenirea de pe munte, am remarcat o schimbare la Liliana: uşoară, nevăzută. Nu mă puteam înşela. Se făcuse mai tristă. Glumea, râdea, îşi arunca oricui şi oricând remarcele ei „sui generis”… peste toate astea se lăsase însă un fel de contrarietate, de stânjeneală. Am întrebat-o de ce. Într-un amurg, pe o pajişte de la intrarea văii Laucăi. Stam în iarba plină de stânjenei şi margarete, venind dinspre drumul cabanei Trei-Brazi. Culmile domoale ale Clăbucetului, în stânga noastră, pădurile astupând Dihamul, în dreapta, începuseră să se-ntunece sub soarele ce se stingea

294


treptat. Răcoarea muntelui cobora în vale. La marginea şoselei, Citroënul părea un gândac mic negru.

— …Nu-s thistă. Pheocupată. Şi încet: Nu thebuia să vin aici, Toni.

— De ce nu trebuia?Sta aşezată pe jachetă, ţinându-şi genunchii înlănţuiţi

cu braţele. A ridicat capul şi a privit cerul.— Aşa. Nu pot să-ţi explic. Când şi când, eşti invadat de

sentimente vagi, de sentimente nefinite nicicum… nu ştiu să-ţi spun în ce constă toate astea şi cum îţi pot schimba pe nesimţite buna dispoziţie şi sufletul. De când am fost pe munte mi se întâmplă.

Pentru a doua oară de când o cunoşteam vorbise fără să graseieze: la ea, faptul te izbea fără să vrei. Cu atât mai mult te izbea, cu cât tonul era grav şi reţinut.

— …Toţi se poahtă bine cu mine, sunt dhăguţi şi phevenitohi, nu am de ce mă plânge, aş mânia pe Dumnezeu. M-au „acceptat” cu o bunăvoinţă tuşantă. Bine-nţeles din phicina ta, asta mă bucuhă: înseamnă că te pheţuiesc şi ţin la tine… ştii că-s lipsită de false pudohi şi phejudecăţi. Dah pe munte m-am simţit înth-o situaţie făhă ieşihe.

— Ce situaţie?— Bah, nu eham nici mama. Nici soha lui Costelo sau a

Mahthei. Eham phietena unchiului, şi de fapt nu-mi dau seama dacă sunt şi asta. Moh să fac dhagoste cu tine… aş vhea însă să fim phietem-phieteni.

— Nu suntem?— Nu. S-a lăsat pe spate în iarbă, acoperindu-şi ochii cu

cotul drept îndoit. Nu ştiu nimic de tine, Toni, şi tu ştii totul, sau aphoape totul desphe mine. Şi atunci am imphesia că înthe noi legătuha este făcută numai de simţuhi… şi mă simt umilită, fiindcă chiah dacă sunt făcută din simţuhi şi senzualitate, nu sunt făcută numai din asta. Mă simt umilită şi stinghehită… nu vii sphe sufletul meu, nu vhei sau te opheşte ceva să vii. Ne

295


întâlnim câteva minute în pat, şi eu vheau să ne întâlnim zeci de minute şi altfel. Să-mi vohbeşti de tine şi de gânduhile tale.

— Vrei să fii soţia mea? i-am spus brusc.A dat cotul la o parte şi m-a privit în tăcere. În ochii ei

nu se oglindea mirare, bucurie, satisfacţie: era o căutătură grea şi totuşi liniştită. Obrazul şi mai pârlit de soare de când coborâse muntele părea depărtat şi ca o mască.

— Ai nevoie de un hăspuns imediat?— Da.— Şi-mi hăspunzi şi tu imediat, de ce te-ai dus la

Bucuheşti? Şi cine a fost la tine în ziua când m-ai căutat ca să mă aduci aici?

— Nu. N-are legătură cu întrebarea mea.— Exact cu ea ahe. Cu phietenia noasthă… ce să faci

cu mine ca soţie, căpitane?— Ai dreptate, am murmurat. Plecăm, s-a lăsat rece. Şi m-am ridicat, ajutând-o şi pe ea să se ridice şi să-şi

pună pe umeri jacheta. Am mers încet pe poteca dintre margarete, spre automobil. N-am vorbit. Când am ajuns la maşină, mi-a făcut faţă.

— O femeie nu se cehe aşa în căsătohie, Toni. Zâmbea. Cu o femeie întâi se fac planuhi de viitoh, apoi te căsătoheşti cu ea. Ştiu din expehienţă, mai thecând o dată phin stahea asta. Căsătohiile sunt fhumoase, cam lungi. Tocmai că sunt lungi, thebuie să fie lungi, a mea a fost o căsătohie scuhtă, şi tot pe scuht nici n-a fost căsătohie, să ne cunoaştem înainte: pe pahcuhsul căsătohiei nu-i timp de cunoscut, şi s-ah putea să ne cunoaştem gheşit. Dhagă, m-a mângâiat pe obraz. Lasă timpul să ne înveţe ce avem de făcut. Ce-i bine de făcut.

Pe 29 seara, mi-a spus că a doua zi pleacă la Câmpulung. A vorbit la telefon, de faţă cu toţi. Elvira m-a privit pe furiş. Costelo a ameninţat-o cu degetul.

296


— A, sunteţi trădătoare. Abia acum începe muntele să fie munte… cui ne laşi? N-ai niciun cuvânt de spus, căpitane?

— Pahcă nu mai mă pot întoahce, penthu o zi sau două? La Câmpulung stăm mai mult de o lună. Cu ocazia asta vin echipată şi ca lumea. P-ohmă, şi la Câmpulung sunt munţi… puteţi veni voi să v-ahăt munţii mei: înthe timp fac şi anthenament şi vă hup guha… am spus bine?

— De ce nu mai stai, Lili, i-a spus Elvira. Crezi că la Câmpulung o să te… simţi mai bine? Şi a roşit.

— În niciun caz. Tanti Paula e o pisăloagă de mahe capacitate… thebuie: omul mai vine, mai stă, dah mai şi pleacă. Mi se sfâşie inimioaha după supele de hoşii de aici, gândindu-mă la cele cu kimen de unde mă duc… nu fiţi thişti, sau nu vă phefaceţi că sunteţi thişti: încă puţin, şi voi fi iahăşi phinthe voi, vohba lui Iisus.

Am dus-o cu maşina la Câmpulung. A venit şi Elvira cu noi: îmbrăcată în culorile unui fluture frumos, fardată cu îngrijire. La bluza Lilianei strălucea broşa de aur a mamei, pe care soră-mea o purta atât de rar… când i-o dase? Au stat în fund, au vorbit pe şoptite tot drumul, luându-mă rar părtaş la discuţia lor. De la Predeal am luat-o pe şoseaua spre Râşnov.

— Opheşte, a spus deodată Liliana..Am oprit. În dreapta se întindeau pajiştile dintre valea

Rişnoavei şi valea Laucăi. Liliana s-a dat jos, ne-am dat şi noi.

— Ce fhumos e aici, a şoptit, şi a rămas cu ochii pierduţi pe ierburile cu flori suind pantele munticelului. În dreptul bradului trăsnit, stasem cu ea alaltăieri.

— E linişte… auziţi ce linişte? Privirile i se voalaseră, a palpitat imperceptibil din gene. Înth-o linişte ca asta aş vhea să moh, să mă piehd phinthe mahgahete. Vohbesc phostii, a zâmbit. Cum îi spune văii, căpitane?

— Valea Laucăi.

297


— E un nume uhât. Penthu cât este de fhumoasă, n-ai hăspuns s-o cataloghezi. Am să-i spun valea-făhă-de-răspuns. Mehgem?

Am înţeles la ce făcea aluzie. După Rucăr, la bifurcătura despărţitoare, una spre Târgovişte, alta spre Câmpulung, am oprit iar: treceau elevi de şcoală militară în marş. Salopetele kaki de urzici şi galbenul tivit cu roşu de la capele îi arătau a fi rezervişti, probabil şcoala de infanterie de la Câmpulung. Coborau spre Voineşti, ştiam că în regiune îşi fac manevrele de vară. Am claxonat, să treacă pe dreapta, nu era să aştept un batalion întreg să tropăie prin mijlocul, drumului, înecându-ne în praf. Elevii îşi purtau echipamentul de război în spinare, căştile pe cap, cărau puşti-mitraliere, mitraliere, ţevi şi plăci de brandt-uri, căluţi păroşi şi slabi se opinteau la Bofors-uri şi Erlikoane AA. Toţi se uitau la noi cu nişte căutături de oameni obosiţi şi asudaţi, zâmbind şi dându-şi coate la vederea femeilor proaspete, din automobil. Am claxonat mai insistent.

— Eşti impacientat?Un locotenent înalt în echipament de zonă, cu bonetă şi

o cravaşa în mână. S-a oprit lângă automobil, uitându-se şi el în spatele lui.

— …Trece armata, domnule, şi-a bombat pieptul.— O văd şi eu, domnule locotenent. Ar putea să treacă

pe dreapta.Parcă i-aş fi dat o palmă. A căscat gura ca un peşte pe

uscat, dar n-a mai apucat să şi spună ceea ce voia să spună: din spate s-au auzit claxonaturi repetate, elevii s-au dat pe dreapta. Într-un nor de praf, a apărut altă maşină. Maşina colonelului şcolii. A scos capul pe portieră şi a strigat:

— …Toată lumea pe dreapta, ce-i debandada asta, locotenent? Fruntea sus, umblă drept, elev… calcă apăsat, te privesc strămoşii din fosta cetate de scaun!

298


Automobilul s-a depărtat, locotenentul nici n-apucase să comande „pentru onor”. Ne-am depărtat şi noi spre umbrele strămoşilor din fosta cetate de scaun.

— Eşti răutăcios, a spus Elvira… băieţii ăia erau aşa de obosiţi. Chinuiţi.

N-am răspuns. Ruda Lilianei locuia destul de central în Câmpulung. Am intrat în casă la acea tanti Paula, al cărui bărbat, acum la pensie, un om delicat şi sfios, furişându-se pe lângă mobile şi pereţi ca o umbră ce nu doreşte să incomodeze pe nimeni, fusese profesor la liceul din localitate. Ni s-a servit vişinată, Mili ne-a făcut cafea, tatăl ne-a informat că Bucureştiul a fost bombardat şi astăzi – oare ce o fi pe acasă; profesorul asculta cu religiozitate radioul: „Diseară o să se dea un discurs al mareşalului”, a spus, iar tanti Paula i-a arătat Elvirei broderii ţesute de ea. Liliana se aşezase pe o canapea. Când şi când mă căuta din ochi, şi atunci privirile ei deveneau interogative şi ca suspendate.

— Îţi telefonez mâine dimineaţă, mi-a spus la despărţire. Nu fi supărat. Şi cum nimeni nu ne da vreo atenţie, m-a sărutat iute pe obraz.

La plecare, am luat-o pe Mili cu noi, până în piaţă.— Să mai veniţi, nu ştiam că ai maşină, domnule

căpitan. Cu maşina nu e o problemă… ne faceţi plăcere. Şi dumneavoastră să veniţi, i s-a adresat Elvirei. Veniţi dimineaţa cu domnul căpitan, staţi până seara. Împrejurimile sunt straşnice, avem râul Târgului în apropiere, putem merge la Curtea de Argeş. Promis?

— Promis, i-a surâs cu simpatie Elvira. I-am promis şi Lilianei că o să venim.

Drumul de întoarcere l-am parcurs mult timp în tăcere. Elvira sta lângă mine.

— V-aţi certat? i-am auzit vocea într-un târziu. — Nu. Am cerut-o în căsătorie, Eli.Pauză. Nu voiam să mă uit la ea. — Nu mi-a spus, a şoptit. Şi?

299


— Şi. Întrebarea a rămas fără răspuns. Poate-i mai bine aşa… ar fi urmat şi sumedenie de formalităţi, aprobări de la superiori, dispense, o eventuală foaie de dotă… îţi dai seama?

— Toni.Cu o voce mică, rugătoare.— Nu-ţi bate capul, Eli. Pe ea am pus-o într-o postură

delicată. În vacanţe, femeile sunt dispuse să facă fel şi fel de nebunii, de imprudenţe… poate, eventual, şi o căsătorie. Dar pentru asta, partenerul ales să nu fi fost îngropat sub dărâmăturile unei case la un bombardament. Este unicul loc din care nu-ţi alegi un bărbat. Partea stupidă este că m-am îndrăgostit de Liliana.

Nu mi-a răspuns. Când m-am întors spre ea, avea ochii plini de lacrimi. Noaptea, am ascultat cu Valentin un post german de radio. Încă se vorbea de atentatul împotriva lui Hitler. A urmat o listă cu executaţi. Printre numele de generali şi alţi ofiţeri, speaker-ul a pronunţat cu acelaşi ton profesional şi convins un nume la care mă aşteptam cel mai puţin să-l aud pomenit: Johann-Aloisius-Maria von Kopplitz. ENTHAUPT43.

43 Decapitat.

300


14

15 august

De zile întregi n-am mai scris un rând în caietul ăsta. Aproape nici nu ştiu ce să mai scriu în el… îl începusem ca să-i umplu foile şi mie orele libere. În timpul din urmă, mai ales după plecarea Lilianei de la noi, reflectasem la fel şi fel de lucruri. Bine-nţeles că viaţa mea nu suferise modificări importante prin refuzul primit la întrebarea pusă într-un amurg pe Valea Laucăi. În fiecare zi, Liliana mi-a telefonat de la Câmpulung, a vorbit cu Elvira, a vorbit şi cu Costelo sau Valentin. Într-o singură seară, pe 12 august, am primit un telefon mai târziu ca de obicei. Ai casei se culcaseră, eu fumam pe verandă. Până la ieşitul pe verandă, ascultasem radioul, ceea ce nu prea făceam înainte. Ştirile se precipitau. Turcia rupsese relaţiile diplomatice şi economice cu Reichul. (Deci mesajul găsit în camera de hotel a Karinei nu fusese trucat.) În Polonia, generalul Bór-Komorowski începuse deznădăjduita, romantica şi inutila insurecţie varşoviană a „Armatei Ţării”, împotriva ocupantului… după ştirile primite de acolo, cu zero şanse de reuşită. Bătăliile din Italia, din Pacific continuau în favoarea americanilor, Grecia se clătina, Balcanii se clătinau, oriunde se aflau trupe germane totul se clătina. Charles de Gaulle nu mai transmitea mesaje şi apeluri la rezistenţă: chemase la arme Franţa luptătoare, generalul Leclerc se-ndrepta încet spre Paris, aliaţii pregăteau a doua debarcare în sudul provensal al ţării. Frontul Iaşi-Chişinău se-ngusta

301


sub presiunea lui Malinovski. În spatele meu, evenimentele la care luasem parte ca pion pe un eşichier complicat şi încâlcit se estompaseră, îşi pierduseră conturul ferm, Karin dispăruse: îi lichidase pe toţi, abătând mereu atenţia nu asupra ei, ci asupra celorlalţi – ultimului cu care-şi împărţea culcuşul apăsându-i şi gâtul pe butuc. M-am gândit în seara aceasta de pe verandă, ascultând zgomotele nelămurite ale pădurii şi privind stelele, să demisionez din armată… un gând la fel de nelămurit ca şi tot ce mă-nconjura; e greu să explic acum de ce şi pentru ce şi încă mai greu să presupun şi cine ar fi înţeles gestul şi cum trebuia înţeles. Demisia mea ar fi avut o semnificaţie numai pentru mine, în rest nu mă interesa ce puteau spune unul sau altul, superiorii mei. Sufletul meu era curat şi limpede ca cristalul – asta conta. Iar patriotismul meu nu era un patriotism de duzină, ca al altora: generaţiile de preoţi, de intelectuali, de ţărani şi toţi cei care-mi daseră o picătură din sângele lor puteau să se gândească liniştiţi la mine, din mormintele lor. N-aveau de ce să roşească, nici să se ruşineze. Încercasem să veghez ca somnul lor să nu fie chinuit şi umilit, dacă nu reuşisem… A sunat telefonul şi mi-a curmat circuitul în care mă angajasem. Era Liliana.

— …Iahtă-mă că te chem aşa de tâhziu, sun din ohaş. (Vag, se auzea în receptor vuiet de tobă, de muzică.) Ce faci?

— Fumez.— Satu ahde şi baba se piaptănă. Când vhei să ne

căsătohim, Toni?— Ai băut ceva?— Dacă-mi spui când, am să şi beau… N-am mai prins-

o, păcăniturile de pe linie au fost înfiorătoare o perioadă de timp, pe urmă i-am auzit din nou vocea:…mahile spehanţe, ai citit? Alo… da, vohbim domnişoahă, m-am gândit bine, îmi pun şi eu o mahe spehanţă în viaţă, vii mâine… nu mâine, vii poimâine în Câmpulung să stăm de

302


vohbă? Te aştept. Săhut-o pe Eli din pahtea mea. Noapte bu…

Nu am mai putut obţine reluarea legăturii. Eram fericit: Nu ştiu, acceptarea Lilianei venea prea târziu, deşi doream să vină.

A doua zi, Papuşec a fost arestat. L-au arestat în uzină. Costelo ne-a adus vestea, fusese la Braşov când s-a petrecut faptul.

— Trebuie făcut ceva, a spus cu o voce tremurătoare. Vă daţi seama… trebuie făcut ceva!

— Doar pe el l-au arestat?— Un grup, un grup amestecat, din Braşov, din Azuga…

de pe întreg firul munţilor.— Unde i-au dus?— Cine ştie? Toni, s-a uitat la mine, trebuie să-l ajutăm,

să-i ajutăm. Martha e disperată.— Am să vorbesc cu Liliana. E avocată. Să vedem ce se

poate face.— Vorbeşte, Toni, m-a rugat şi Elvira. Era sincer

afectată. Vorbeşti acum?— Mâine, mă duc la Câmpulung.— Să nu fie prea târziu, a bolborosit Costelo. De ce nu

vorbeşti acum?— Nu prin telefon se pot vorbi lucrurile astea.

Potoleşte-te, o să căutăm să aranjăm într-un fel. Să vrea numai Liliana să se ocupe.

— Vin cu tine s-o rog eu.A doua zi am plecat cu Costelo la Câmpulung.

Plecasem devreme de tot, când am ajuns, soarele abia răsărise deasupra oraşului. Casa încă nu se trezise. Nu aveam de ales: am sunat la uşa de la intrare. După destul timp, mi-a deschis profesorul, în pijama şi târşâindu-şi papucii. Întâi nu m-a recunoscut.

— Pe cine căutaţi, şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nasul subţire şi palid. Ah, a tresărit, domnul căpitan… intraţi, intraţi vă rog.

303


— …Dacă e la fel de prost ca ieri, să nu mai aducă lapte deloc, luăm din piaţă de o mie de ori mai bun, s-a auzit în spatele lui vocea somnoroasă a tantiei Paula.

— E domnul căpitan, s-a întors el stânjenit. A venit cu maşina..

— Şi de ce-l ţii la uşă? a vibrat vocea, devenită brusc sonoră. Intraţi, domnule căpitan, acuşi trezesc fetele… ce-or să se bucure!

— V-am deranjat, pot aştepta pe banca din grădină. Şi ora este cam nepotrivită…

O fereastră s-a deschis la balconaşul de lemn de la etaj, a apărut capul cârlionţat al Miliei, a privit în jos, s-a retras imediat.

— Lili… a venit Toni!Totuşi, cu împotrivirile de rigoare ale celorlalţi, am

aşteptat-o pe bancă. În faţa băncii era şi o măsuţă pe care fusese uitată o revistă ilustrată. N-am apucat să-i răsfoiesc o pagină, şi Liliana s-a ivit lângă măsuţă: în picioarele goale şi cămaşă de noapte peste care aruncase în grabă un şal galben.

— Ai adus şi pheotul, căpitane? Unde-s inelele? Râdea, întinzându-nii mâna.

— Papuşec-tatăl a fost arestat, m-am ridicat de pe bancă.

— Când a fost ahestat?— Ieri, în fabrică.Am fost impresionat de cum şi-a cules primele

informaţii: cu siguranţă, lapidar, concentrat. Ca o profesionistă ce era, fără mirări sau înduioşare. L-a chemat pe Costelo din maşină, să-i relateze cu exactitate cum s-a petrecut. Doar aici a devenit mai nervoasă: „…De ce l-ai lăsat la poahtă ca pe un pui de bogdaphoste, căpitane.” N-am intrat în casă, am rămas la bancă. Tanti Paula, îmbrăcată ca de biserică şi cu pantofi în picioare, ne-a adus cafea şi cornuleţe proaspete, Mili s-a dat şi ea jos din cameră, târând un pled după ea, dar Liliana a

304


gonit-o. S-a dus fredonând să se trântească în fundul grădinii.

— Deci, mehgem la Bhaşov, a conchis simplu Liliana. Să ne intehesăm cine l-a ahestat şi unde se află. Nu e o theabă simplă, să ştiţi. Siguhanţa nu-i ahe la stomac pe avocaţi… mai ales înth-un caz ca ăsta. Să nu ne facem iluzii, dah să nu pohnim nici cu phemiza deziluziei. În cinci minute simt îmbhăcată.

— Luaţi-mă şi pe mine, domnule căpitan, a strigat de pe pled Mili. N-auzise ce vorbeam, doar că Liliana pleacă cu noi.

— Nu ne ducem la plimbahe, a repezit-o Liliana. Vhei să te plimbi, hoagă-l pe Gughi să te plimbe.

— De ce să-l rog pe Gughi, când îl pot ruga pe domnul căpitan? Mă iei, căpitane? Te rog.

— Hoagă-te mai bine lui Dumnezeu să nu-mi ies din pepeni. Dacă ţii s-o iei, ia-o, mi-a spus încet. Dah cu ea în camehă, acolo, nu dohm, dacă întâhziem cumva la Bhaşov. Şi cât aş fi vhut să stăm astăzi doah noi doi…

— Am glumit, a chicotit Mili. Am glumit, domnule căpitan… ce să fac la Braşov?

Liliana a avut însă ce face, ne-am revăzut abia spre prânz. Alcătuise un plan de bătaie judicios. Se ducea la IAR, la procurori, la Papuşec-mama, la Siguranţă – deşi se îndoia că va avea acces.

— Costelo mă poate însoţi la doamna Papuşec, chiar dacă locuinţa este supravegheată, el vine la fată, se ştie că vine des în casă. Eu sunt avocată, n-am de ce să mă feresc. Tu, Toni, nu te ţii de noi, ne dăm un punct fix de întâlnire undeva… un punct insignifiant, să zicem în cafenea la „Coroana”. Doar până la IAR mă duci cu maşina. Costelo să se ducă la Martha, au nevoie de el.

Cei de la IAR i-au dat prea puţine informaţii: doi tipi îl acostaseră pe Papuşec în momentul când intra pe poarta fabricii. Îl luaseră cu o maşină. De la alte secţii mai fuseseră ridicaţi în felul ăsta încă cinci inşi. Dar uzina îşi

305


avea antenele ei, şi la ciment, fuseseră arestaţi oameni, câţiva navetişti de la Dârste nu apăruseră, nevestele telefonaseră după ei. Din Azuga, Buşteni, Sinaia, Comarnic, aceleaşi veşti. (Cu Valentin nu discutasem, nu venise acasă, rămânea noaptea la Sinaia. Vorbise cu Elvira la telefon, bine-nţeles că nu vorbise de asta.) Liliana a plecat grăbită, Costelo mi-a strâns puternic mâna.

— Ce fată bună, bătrâne. Eram sigur că nu ne lasă, am văzut-o pe munte, mă pricep la oameni.

A pornit în goană spre Martha şi maică-sa. Am intrat în cafeneaua „Coroanei” şi am cerut un şvarţ. Au trecut două ore bune, şi nu era decât 12. M-am dus în sala alăturată, să joc singur biliard, să mi se scurgă mai pe nesimţite timpul. Încercam bricole de vreo zece minute, când am simţit pe cineva în spatele meu. M-am întors: Gigi mă privea surâzătoare, cu mâinile vârâte în buzunarele aplicate ale unei fuste pepite, despicată-n părţi.

— Bună ziua. Jocul ăsta nu se joacă-n doi?Uitasem de ea, că „lucrează” aici. Mai bine l-ar fi

întâlnit pe căpitanul D., m-am gândit rapid. Am lăsat tacul lângă manelă şi m-am rezemat de biliard.

— Bună ziua. Sigur, în doi se joacă… ştii să joci?— Ce nu face omu’ pentru o bucată mai albă de pâine,

a râs. A luat un tac din rasterul alăturat, şi a început să-i frece vârful cu cretă albastră. Biliardul îţi destinde nervii. Aşa se spune. Singur-singurel?

„Luate-ar naiba, păpuşică, cine mi te-a scos în cale?” Îmi întindea creta din vârful degetelor cu unghii lungi.

— Cine începe?— Punctul.Eu, deci: am ratat. Mi-a făcut o suită de şapte

caramboluri.— Ei, ştii să joci.

306


— Ştiam. De când dansez, am mai pierdut obiceiul… În seara aia m-aţi cam lăsat mască.

Am făcut şi eu patru puncte. Nu mă puteam întinde peste masa de biliard, din pricina piciorului, a observat. A început să joace „moale”, cum se spune în limbajul jocului. Adică să-mi lase bile, să nu mă căznească la exhibiţii.

— N-ai vrea mai bine să bem o bere? M-am plictisit de joc.

— Abandon? m-a privit printre gene. Se poate. Ne-am aşezat la una din mesele sălii de biliard.

Citroën-ul era tras la trotoar, în faţa restaurantului, dacă Lilianei nu-i dă în gând să mă caute la biliarde, ştie că sunt în „Coroana”, o să mă aştepte. Un chelner tinerel ne-a adus două halbe cu bere Czell. Punându-le pe marmura mesei, i-a făcut fetei cu ochiul.

— Sănătate, căpitane, a ciocnit halba de halba mea. N-am uitat că şi tu eşti căpitan, nu-s uitucă deloc… ce-ţi face prietenul? Auzi, a pufnit, ne şi scornisem planul, eu şi Lola, să mai comandăm nişte mici şi vin la cameră – şi unde-i mama să ne vadă… biata mama, a pus puţină sare în bere, a clătinat halba. Când o-ntreabă cineva prin Ploieşti că: ce-ţi face fata, vorbeşte de mine ca şi cum aş fi cel puţin doamna Capsali!

— Că veni vorba de doamne… doamna Karin s-a întors?— Nu. Nici nu se mai întoarce, acum cântă aici în cor,

două surori.— Nici… prietenul ei, căpitanul, nu s-a mai întors?— Ştii ce, căpitane? Hai să nu ne mai jucăm de-a v-aţi

ascunselea, că mă doare capu’ de ale mele, nu ţin să mă doară şi de ale altora. Ai să-mi transmiţi ceva special? Ce rost are s-o bălmăgim… dacă n-ai, ne bem berea, îmi faci şi o vizită sus dacă vrei, cu toate că sincer vorbind, chestiile astea nu-mi plac decât noaptea, când pe urmă poţi să dormi, nu să te duci la repetiţie, să mănânci, să deschizi uşa la orice ciocănit.

307


— Eşti dintr-o bucată?— Par din mai multe? m-a privit mirată. Adică cum,

dintr-o bucată.— O fată ca tine, deşi ar putea să pară că-i

îmbucătăţită, cel mai adesea este dintr-o bucată. Eşti? (Dintr-o dată nu-mi venea s-o dau naibii.)

— Sunt, şi-a umflat pieptul atât de des privit cu peste două săptămâni în urmă de căpitanul D.

— În noaptea aia ai mai spus că eşti patrioată. Mai patrioată decât eu şi camaradul meu la un loc.

— Am zis, da. Ştiu şi când… în discuţia despre ofiţerii nemţi. Şi v-am spus că nici ştoalfă de trotoar nu sunt.

— Nu eşti, Gigi. Eşti o fetiţă simpatică şi curajoasă, un fluturaş aruncat ici şi colo de valurile vieţii ăsteia ce n-alege. Toţi mi-au vorbit frumos de tine.

— Lasă siropu’. Roşise. Zi mai departe.— Cum te ai cu Siguranţa?A băut din halbă, a pus-o cu băgare de seamă pe masă.— Siguranţa de la maşina de călcat?— Dacă ţii cu tot dinadinsul. Spune, cum te ai?— Ne stimăm reciproc, şi-a dezvelit dinţii mici şi

regulaţi. Bonsoar, Gigi. Salut, şefule.— Îmi faci un serviciu?— Pe cine ai înăuntru?— Am spus că eşti o fată minunată. Îl cheamă Papuşec,

Ion Papuşec. A fost arestat ieri, lucrează ca maistru la IAR.

— Ce vrei să ştii?— Unde este şi de ce a fost arestat.— Dac-a fost arestat ieri, îţi spun eu de ce a fost

arestat: pentru sabotaj, organizaţie subversivă şi ilegală. Pentru defecţiuni la avioanele trimise pe front. Pentru ce se arestează comuniştii. Unde este… asta să-ncercăm să aflăm.

S-a ridicat de la masă, a rămas proptită-n palme de ea.— Ţi-e prieten? m-a privit pătrunzător.

308


— Fata lui e prietena nepotului meu.A continuat să mă privească câteva secunde, în acelaşi

fel.— Câţi ani au?— Optsprezece.— Mă forţezi să fiu patrioată.A plecat spre restaurant. Am mai cerut o halbă de bere.

În acel moment, în sala de biliarde a apărut Liliana. M-a zărit şi s-a îndreptat iute spre mine.

— N-am heuşit nimic, s-a aşezat greu pe scaunul pe care stase Gigi. Am imphesia că nu mai este aici… am dat de un comisah, o bhută. „Ocupaţi-vă de divohţuhi, nu de chiminali”, mi-a spus. „Şi de unde ştiţi că noi l-am ahestat şi că este aici? Cine v-a infohmat?” Am să mai încehc la phocuhatuhă, am un coleg, dah eha la o descindehe, hevine la două… pot să sohb o guhă de behe, Toni? Mi-e sete.

A întins mâna spre halbă, uitându-se la Gigi care se apropia de masă. Fata s-a oprit lângă noi… cum se oprise şi Odette, sau Marianka, sau Olena, lângă masa la care stam cu Elvira. Tot la „Coroana”. I-am tras un scaun de la o masă alăturată. Gigi s-a aşezat fără fasoane.

— Domnişoara Gigi, am prezentat-o.Gigi mi-a făcut pe furiş un semn întrebător din ochi: pot

să vorbesc faţă de ea?— Spune, Gigi. Te ascultăm.Liliana privea corsajul fetei. Gigi şi-a pus picior peste

picior, pentru ca persoana care-i ocupase scaunul să remarce, în plus de decolteu, şi ce gambe şi pulpe de dansatoare are – şi chiar avea, bine-nţeles – a servit cu dezinvoltură o ţigară Camel (ferindu-se să-i tragă fumul în piept).

— Grupul a fost dus la Ploieşti, un lot baban, căpitane. Probabil că acolo o să se ţină procesul, îl au pe generalul Turbatu – ce nume şi pe ăsta – la curtea marţială: înţelegi. Mai curând trece cămila prin urechile-acului,

309


decât să-i scape ăstuia un acuzat nepedepsit. Cunosc, sunt ploieşteancă. Procesul o să-nceapă în septembrie. Să le rotunjească dosarele, mi-a făcut cu ochiul. S-a uitat în gol şi a zâmbit. „De când te ocupi de roşii, Gigiloanţă”, mi-a spus persoana căreia i-am telefonat. Ce cadou ţi-au promis? O casă de mode la schimbarea calimerii?”… o fi zis că e spiritual, doamne-iartă-mă.

A strivit ţigara pe farfurioara pe care fusese adusă ultima halbă de bere şi s-a ridicat în picioare.

— …Ei, mă duc. Mă bucur că ţi-am putut fi folositoare. M-am ridicat şi eu.— Mulţumesc, Gigi… cum să te răsplătesc?Întors cu spatele spre Liliana, am schiţat gestul să duc

mâna la buzunarul de la piept al vestonului. S-a încordat ca o tigroaică.

— Nu ne cunoaştem încă destul de bine ca să-ţi pot zvârli halba de pe masă în cap. Te-am servit… camaradereşte, m-a privit drept în ochi.

— Ca în noaptea când ne-am cunoscut? i-am susţinut privirea.

— În noaptea aia. Aţi făcut cum v-a tăiat capul.— …Mă duci la phocuhatuhă, s-a ridicat de la masă şi

Liliana. Am să thec să-l iau pe Costelo şi mehgem împheună.

Abia când am ieşit din local, mi-am dat seama că Gigi era încă cu noi. Liliana nu mă întrebase nimic, o vedeam însă puţin nervoasă.

— Eşti cu maşina? s-a animat Gigi. Unde te duci?— O las pe doamna dincolo de biserică şi o aştept să-şi

termine treaba cu procuratura, ai auzit,— Atunci, tranzacţionez cu doamna, s-a întors iute spre

Liliana. Doamnă avocat, îi daţi voie domnului căpitan să se repeadă până la Codlea… nu face douăzeci de minute. Tocmai bine până terminaţi dumneavoastră, la procuratură se cam aşteaptă. Şi avocaţii aşteaptă, credeţi-mă. Deşi dacă vă duceţi să vă interesaţi de ce am

310


spus eu adineaori la masă, nu cred că o să aflaţi altceva decât am aflat eu.

Luată pe nepregătite, Liliana a înălţat surprinsă din umeri. Gigi a interpretat înălţatul din umeri ca pe o acceptare: s-a luminat toată la faţă.

— Vă mulţumesc… vin imediat înapoi!I-am deschis portiera din faţă Lilianei. S-a suit, m-am

suit şi eu.— Cine-i fata asta?— Dansează în restaurant dansuri apaşe.— Ai helaţii.— În cinci minute am ştiut, graţie ei, că Papuşec a fost

dus la Ploieşti.— Înthebuinţează un limbaj foahte colohat. Dah nu mi-

ai spus cine e… cine sunt, văd un ghup compact.Gigi revenea alergând pe trotoar, urmată de alte două

fete: în rochii de plajă, balansând saci coloraţi. Una din ele, brunetă şi ochioasă, o mai văzusem: Lola.

— Gata, a deschis Gigi portiera din spate. Suiţi, fetelor… eu la mijloc. S-au înghesuit pe perinele din fund. Liliana a zâmbit, a văzut că mă uit dezolat la ea, a zâmbit şi mai din plin.

— O exeuhsie încântătoahe.— Dânsa e Lola, o cunoşti… ea e Patricia, o cheamă

Vasilica, da’ Patricia sună mai corect; „dansează o seghedilă andaluză domnişoara Vasilica”… nu ţine. Patricia e altceva, are şi aliură. Colegele mele, doamnă, s-a plecat spre Liliana. Până vă ocupaţi dumneavoastră cu procuratura, domnul căpitan ne duce la ştrandul din Codlea… tot mai prindem puţin soare. Azi n-avem repetiţie. Nici nu vă daţi seama când se-ntoarce.

Am lăsat-o pe Liliana în colţul străzii lui Papuşec. Ne-am înţeles s-o aştept în faţa Tribunalului, peste o oră şi jumătate. Gigi a escaladat bancheta din faţă şi a trecut în locul ei. Celelalte două fete au apucat-o de picioare, ea s-a zbătut, iar Liliana se uita la scenă cu buzele strânse.

311


— Să n-aveţi grijă, i-a strigat Gigi ţinută de mâinile „colegelor” ei care încercau să-i scoată sandalele… domnul căpitan e pe mâini bune… nu fiţi tâmpite, că mă supăr, s-a debarasat de strânsoare şi aproape mi-a căzut în braţe.

Le-am dus până la Codlea cu suta pe oră.— Conduceţi bine, mi-a spus Lola cunoscătoare. Îmi

place că luaţi strâns virajele. De ce nu umblaţi în uniformă?

— L-ar împiedica centironul la viraje, a răspuns în locul meu Gigi. Patricia fuma demnă, cufundată într-o langoare plictisită. Era cea mai frumuşică dintre toate, domnişoara asta, Vasilica… sub reflectorul mic roşu, în voal străveziu, dansând cu picioarele ei, până nu de mult zgâriate de mărăcinii Văii Plângerii de la Bellu, sau de cioburile fundului barierei Vergului, o palpilantă seghedilă andaluză: o fi ştiind şi unde vine asta? Gigi mi-a surprins privirile aţintite pe oglinda-retrovizor.

— Trage-ţi rochia mai jos, s-a strâmbat. (Nu s-a întors să vadă dacă rochia Patriciei era şi ridicată, probabil însă că ştia ea ce ştia.) Nu seduceţi şoferul.

— Poate fi? s-a auzit o voce de alto din fund. Domnul căpitan are ochi de gheaţă. Ochi de Fram, ursul polar.

— L-ai citit? a întrebat-o Lola. Ai cultură, dragă.— Precis, fiindcă-mi place culturismul, a tras moale un

fum Patricia. Îţi place culturismul, domnule căpitan?— Nu-i place decât turismul, d-aia ne şi duce cu

maşina, a spus Gigi şi mi-a dat cu cotul.Cu prostii de-astea am ajuns şi la Codlea. Gigi a rămas

în urma fetelor.— Suntem chit, căpitane. Mersi frumos. Sper că

doamna care era cu tine nu s-a şifonat. Dacă ai vreodată timp, mai treci să stăm de vorbă. A înălţat ochii, devenind serioasă. Să nu-mi porţi ranchiună: Odette a fost în filajul meu la Braşov. Şi la Bucureşti a fost… într-o dimineaţă, pe o străduţă lângă Foişor. Mi-a pus mâna pe braţ. Ne-am

312


izbit unul de altul, căpitane – şi păsărică dintre noi a închis pe vecie ochii ei ca migdala. Ce să faci… te mai întreb ceva: eşti patriot dacă te interesezi de comunişti? N-am prea înţeles.

— Eşti patriot dacă te interesezi acum de tot ce este împotriva nemţilor.

— Aha. A zâmbit uşor. Şi comuniştii crezi că-s numai împotriva nemţilor? Ar fi simplu… în sfârşit. La revedere.

A fugit după Lola şi Patricia, care o aşteptau pe partea cealaltă a şoselei. M-am întors la Braşov. Gigi avusese dreptate: Liliana nu aflase de la colegul ei, decât ce aflase şi Gigi de la celălalt coleg; fiindcă precis că umbla şi pe tabloul acela. Costelo coborâse în oraş cu Martha. Fata era liniştită, stăpână pe sine. Tăcută ca de obicei.

— Bine că ştim şi atât, a mângâiat-o pe obraz Liliana. E mahe luchu. Acum, thebuie să ne intehesăm când se complectează dosahul… cei de aici oh să mă sehvească cu data încheiehii anchetei, fohmale sau nefohmale. Să aşteptăm.

— Da, a spus Martha, i-au scânteiat ochii. S-a repezit şi a strâns-o în braţe. N-o să uităm ce faci pentru noi, Lili.

— Ba să uitaţi, că nu fac nimic. Telefonează-mi la Câmpulung, vezi însă ce vohbeşti. Toni o să ţină meheu legătuha. Îmi place că nu vă piehdeţi cu fihea.

Liliana s-a întors cu mine şi Costelo la Poiana, nu la Câmpulung: n-o întrebasem dacă vrea să revenim la Câmpulung. În momentul în care am trecut pe podul curb de deasupra şoselei spre Timiş, şi-a pus palma pe mâna mea strângând schimbătorul ele viteze. Atingerea a fost ca o confirmare a continuării drumului.

— …Ai dus fetele la şthand? (Am ghicit privirea lui Costelo aţintindu-mi ceafa.)

— Da.— Şi cum se întohc de acolo?— Cu autobuzul sau cu o ocazie. Cum te-ntorceai şi tu

de la Dărăsti.

313


— Te hog să nu fii impehtinent, avem şi copii în maşină.— …Ce fete, bătrâne? s-a interesat Costelo.— Fetele lui popa Stan.— Care popa Stan?— Alea care fac apel la tribunal, că nu s-au ă-ă de-un

an.— Nu păheau chiah în halul ăsta. Unchiul tău, s-a întors

Liliana spre Costelo, fhecventează în ohele libehe, bahuhile phovinciale de noapte. Ahe phietene phinthe piciohuşele de acolo. Le duce cu maşina la şthand, le invită la bene…

Elvira s-a bucurat grozav când a văzut-o pe Liliana. Şi lui Valentin i-a părut bine. Am vorbit mult despre cazul Papuşec.

— …Ce nevoie are omul ăst de astfel de poveşti, a spus Valentin. Suflă un vânt de nebunie, nu era momentul. Şi voi nu întreprindeţi nimic? mi s-a adresat.

— Care noi?— Armata… ofiţerii. Nu puteţi acţiona în vreun fel?— Acţionează Papuşec.— Nu’ aşa… printr-o răsturnare totală. Armele sunt la

voi, nu la Papuşec. N-aţi putea prelua… puterea, a ezitat. Ruşii sunt cu un picior pe malul Nistrului. Ce faceţi?

— Cei aliaţi în concediu fac ce fac toţi cei aflaţi în concediu. Valizii îşi văd de validitatea lor. Cât despre preluarea puterii – nu militarii o au? Parcă aşa ştiu.

— Mă gândesc la alţi militari, Toni.— Nu te mai gândi: zidul are ochi şi urechi.Toţi de la masă se uitau la mine. Costelo şi-a muşcat

buzele.— Toni, a şoptit Elvira. Ce-i asta… ne jigneşti.— Vă iubesc, Eli. E o diferenţă. Pentru asta spun ce

spun. Vă iubesc prea mult ca să nu-mi pese dacă păţiţi ceva, ceva infinit mai grav decât ce înfruntă la ora actuală tatăl Marthei Papuşec.

Atmosfera se întristase. Liliana s-a mişcat pe scaun.

314


— Am auzit o theabă amuzantă azi, mi-a spus-o colegul meu de la phocuhatuhă. Înth-un compahtiment de then ehau pathu inşi… nu se cunoşteau, călătohi. Mehge thenul taca-taca, şi unul din ei face: „ah”. Mai mehge ce mehge thenul taca-taca, face şi altul: „oh”. Iah taca-taca, şi al theilea oftează şi el din hăhunehi: „u-u-uf”. Al pathulea călătoh zice: „Aşa ne thebuie”… nu-i bună?

— Vreţi vin? a întrebat Valentin. Apropo, casa de lângă noi a început să fie supravegheată mai cu asiduitate. De două ori a trecut azi pe aici plutonierul din Buşteni, pe bicicletă.

— El e acasă? a zis Costelo.— Nu l-am văzut.Valentin s-a dus după vin. Costelo aţintea posomorât

faţa de masă. Liliana sta lângă el. I-a trecut mâna prin păr.

— N-ai hâs de gluma mea. Să ştii că mă supăh. N-ai auzit ce a spus colonelul ăla de la şcoala militahă… nu, nu ehai cu noi, Eli eha. A spus: Fhuntea sus! Îţi spun şi eu: fhuntea sus, pahtida nu s-a jucat până la capăt. Dah să ştii de la mine, când vâhi mâna în cuibul cu vipehe, îţi asumi şi hiscul muşcatului. Altfel nu vâhi mâna.

— Şi nu e curaj să vâri mâna, ştiind că muşcă? a privit-o pieziş.

— Ba da. Folosind la ce?— O să se vadă la ce, s-a ridicat de la masă şi a vrut să

plece. L-am reţinut.— La toţi ne pare rău de ce s-a petrecut, nu fi copil. Mai

mult de atât, acum, n-ai ce să faci. Stai jos şi sărută-i mâna mătuşii tale, că i-ai vorbit urât.

Liliana a rămas dreaptă pe scaun. Privirile ei mă implorau să tac. Elvira a întors capul la ea.

— Ce mătuşă, a sesizat Costelo mişcarea celor două femei. Totuşi s-a uitat la Liliana. Valentin reapăruse cu o sticlă cu vin sub braţ. A rămas şi el în pragul uşii, ambianţa îi spunea ceva.

315


— Toni, a şoptit pentru a doua oară în seara asta soră-mea şi s-a ridicat de pe scaun.

— Ce mătuşă, bătrâne, a explodat Costelo… Lili e o prinţesă! Prinţesa-prinţeselor!

I-a sărutat mâna, la fel de exploziv. Elvira a sărutat-o pe obraji.

— Ce se petrece aici, a înaintat pe verandă Valentin. Am şi eu de sărutat ceva?

— O viitoare cumnată, după câte înţeleg eu, maestre, l-a împins Costelo spre locul Lilianei… de-aţi şti – cât îmi doream să am şi eu o mătuşă, cum au toţi – mă plictisisem numai de un unchi. Intrăm în rândul lumii, fraţilor, intrăm în rândul lumii… acuşi să te ţii ascensiuni!

…Târziu, în camera-salonaş (rămăsese fără nicio transformare de la plecarea la Câmpulung), Liliana s-a ridicat într-un cot lângă mine.

— Ne-am phipit?— Nu.— …Cum o să fie, Toni, a murmurat.— Depinde de noi. Ştii ce aş vrea eu în clipa asta?— Ştiu, fiindcă şi eu vheau: o cafea… nu, m-a reţinut să

mă scol, ca viitoahe nevastă, mătuşă şi dublă cumnată, am s-o fac eu.

Reşoul nu mai era în cameră. A îmbrăcat iute capodul împrumutat de Elvira şi s-a dus la bucătărie. În uşă s-a întors.

— Dhagă, a spus cu ochii mari, un fel de spaimă neliniştită oglindindu-i-se în ei, dhagă… a mai şoptit unul sau două cuvinte ininteligibile şi a ieşit.

Am rămas singur în pâlpâiala candelei, ascultând… ce? Mi-am auzit, gândul: Toţi trecem prin acest fum al amăgirilor care se cheamă viaţă… cine-mi spusese asta, citisem undeva. Un verset de psalm. Poate n-ai dreptate, psalmistule. De ce neapărat al amăgirilor, viaţa e destul de concretă, o ştiu şi eu, chiar aşa cum sunt.

316


Aici se termină manuscrisul căpitanului. N-aş putea preciza cum mi-a parvenit, cine mi-l dăduse: l-am găsit între nişte cărţi, o serie de pachete pe care le-am triat mult mai târziu decât le primisem. (Când spun „mult mai târziu”, nu e vorba de zile sau săptămâni, ci de ani. Pachetele se amestecaseră în locul unde le ţineam, îmi fuseseră date de oameni diferiţi, nu puteam reconstitui ce cărţi îmi dăduse unul, şi ce cărţi altul. Iar oamenii ce-mi daseră cărţile nu-i mai aveam la îndemână.) Era un caiet cu învelitoare de piele, semănând cu o carte, prin asta neatrăgându-mi atenţia în mod deosebit; mi-a atras-o, în momentul aranjatului cărţilor… un manuscris, ce mai era şi asta? Nu era semnat, scrisul mi-era necunoscut. L-am frunzărit – şi mi-am pierdut o noapte citindu-l. Mai bine zis nu mi-am pierdut noaptea, fiindcă după ce l-am terminat, am rămas cu o ciudată senzaţie, singur în birouaşul prin a cărui fereastră începeau să se filtreze zorile. Evenimentele şi unele fapte povestite de căpitan mi s-au reactualizat brusc în memorie şi, deşi n-aş putea spune că manuscrisul îmbrăţişa o vastă frescă a epocii acelea, cred că autorul nici nu încercase aşa ceva, de altfel o şi spune pe undeva în paginile lui, totuşi acea epocă mi-a invadat, ca un lichid fierbinte şi subteran, amintirile… ei da, a fost cândva şi o astfel de epocă. Manuscrisul era neterminat, ce se întâmplase până la sfârşit cu căpitanul? Am făcut investigaţii, m-am agitat, ar fi inutil să arăt iarăşi de ce şi cum m-am agitat, precizez doar că investigaţiile şi cercetările mele s-au oprit la persoane civile, la arhivele militare neavând acces, în speciali la anumite arhive. Din toate personajele căpitanului nu am reuşit să vorbesc decât cu Costelo, restul fiind morţi,

317


plecaţi din ţară sau pierzându-li-se urma în trecerea anilor. Am dat destul de greu de Costelo, bănuiesc că nu mai este cazul să arăt cât a fost de surprins ascultând la telefon ce-i spuneam despre manuscris.

— …Un manuscris al unchiului meu? Da, şi ce să vă relatez eu în privinţa asta?

I-am spus că mi-ar fi anevoios să-i explic despre ce este la urma-urmelor vorba. Ne-am putea întâlni cumva, la mine, la el, dacă nu-l deranjează o asemenea întâlnire.

— Bine-nţeles, bine-nţeles, a răspuns cu oarecare şovăială în voce, nu-i o problemă întâlnitul… nu prea am timp, sunt mai toată vremea plecat în provincie… staţi: sâmbăta viitoare vă convine? Îmi daţi un telefon vineri şi stabilim ora întâlnirii. Prefer să veniţi la mine.

Vineri i-am telefonat şi sâmbătă m-am dus la el. Văzusem din cartea de telefon că nu stă în fostul apartament al căpitanului de lângă Foişor, de altfel strada aceea fusese demolată şi se construiseră locuinţe noi, cred prin 1950. Locuia pe bulevardul Ana Ipătescu, într-o casă veche, parter şi etaj. Avea la parter două camere, cu baie şi bucătărie. Mi-a deschis el… în orice caz, Costelo trebuia să fie bărbatul acesta înalt, de parură solidă, cu părul cenuşiu, păstrându-şi încă ochii mângâioşi şi catifelaţi „de fiinţă oropsită”, cum spunea căpitanul în manuscris. Un coker negru m-a lătrat cu înverşunare în vestibulul cam întunecos şi s-a retras mârâind sub un fotoliu, de unde a continuat să mârâie când şi când înfundat cât am stat acolo, pe urmă a tăcut şi l-am auzit sforăind ca un om. Nu am văzut vreo femeie în apartament. Discuţia între mine şi Costelo s-a angajat într-un târziu, părea în defensivă şi nici să înţeleagă ce voiam de la el.

— Vă rog să-l citiţi şi, dacă se poate, să mi-l continuaţi. Verbal. Cu permisiunea dumneavoastră, ca profesionist, aş vrea să întrebuinţez manuscrisul.

318


A răsfoit filele. Le-a răsfoit îndelung, mi-am dat seama că nu citea. Ochii lui nu urmăreau rândurile cu litere mărunte: îşi urmărea propriile gânduri, gândurile ce desigur îl purtau cu treizeci de ani înapoi. A pus caietul pe biroul de lângă fotoliile noastre, lângă o foarte frumoasă, enigmatică şi mică statuetă de bronz a lui Buddha.

— …El scria la noi ceva, atunci, a ridicat ochii la mine. Vorbise încet. Dar cum a ajuns scrisul lui la dumneavoastră? Beţi un coniac, un pahar cu vin?

N-a aşteptat răspunsul, a ieşit din cameră. M-am uitat în jur. Astea, desigur, sunt icoanele de care pomeneşte manuscrisul, am recunoscut un scaun, o altă mobilă. Deasupra biroului, atârna fotografia mărită a unei fete de 19 ani, cu un oval frumos şi ochi nemaipomenit de calzi şi luminoşi, ochii lui. Tocmai intra cu o sticlă şi pahare.

— Mama dumneavoastră? am întrebat.— Da, a privit o clipă fotografia. Mama, în ziua când şi-a

dat bacalaureatul. Se încheiase pacea din întâiul război.A pus sticla şi paharele pe un taburet tras de sub biroul

scobit. A turnat coniac.— Doriţi şi sifon sau apă minerală?— Nu… staţi singur în apartament?— Mai este o familie alături, un inginer, cu soţia şi doi

copii. Apartamentul a fost întreg iniţial, în timpul războiului s-a împărţit în două.

Nu asta îl întrebasem. A simţit. După o tăcere, a dat din umeri.

— Eu, da, locuiesc singur. De o perioadă. Mai precis, de cinci ani. Am divorţat.

Nu cu Martha Papuşec fusese căsătorit.— …Se-ntâmplă şi la case mai mari, a adăogat

zâmbind. Beţi, vă rog. Este coniac franţuzesc VSOP, mi l-a adus un prieten chiar de la sursă, din Cognac. Poate aţi fi vrut un pahar cu vin.

— E un coniac excelent, îl prefer. Spuneţi-mi… sunteţi medic veterinar?

319


— Nu… de ce mă întrebaţi? Am avut, odinioară, un astfel de gând.

— Unchiul dumneavoastră, căpitanul, vorbeşte în manuscris de acest gând.

— Deci e un manuscris care mă şi priveşte?— Oarecum, o mare parte din el se referă la intervalul

cât a stat la Poiana Ţapului.— Serios? a devenit brusc interesat. Înţeleg atunci de

ce m-aţi întrebat dacă sunt medic veterinar. Sunt arheolog. Am vrut să urmez medicina veterinară, ador animalele şi natura. Nu s-a putut, imediat după 1944, a zâmbit iar, a trebuit să fiu funcţionar, am lucrat şi pe nişte şantiere de construcţii… cred că vă aduceţi aminte de acele timpuri. În 1949, am reuşit să intru la facultate, la istorie, eram eu un pic bătrâior pentru un student, aveam douăzeci şi trei de ani… în sfârşit: medicina veterinară a rămas mereu în spatele meu ca un vis dorit şi irealizabil. Căţeaua pe care o auziţi sforăind cu atâta frenezie sub fotoliu, am operat-o acum o lună de o tumoare mamară. Va mai trăi încă trei, să spunem patru luni după operaţie. Despărţirea de ea va fi pentru mine o clipă teribilă, pentru că atunci realmente voi rămâne definitiv singur. Cu regretul că nu am urmat medicina veterinară s-o fi făcut bine, fiindcă sunt sigur că eu aş fi făcut-o bine. Sunt dezolat că nu-mi apreciaţi coniacul. Fiind un degustător şi mare apreciator al alcoolurilor subtil-volatile, când l-am primit m-am bucurat ca un copil.

— Ca un copil al lui Ciorobea?S-a uitat la mine, cu o cută între sprâncene.— Şi asta e spus în manuscris? a murmurat.El pleca a doua zi la Slatina, unde se deschiseseră nişte

săpături.— Sper să fiu pe la mijlocul săptămânii viitoare înapoi.

Am să iau caietul cu mine, cum mă-ntorc, vă telefonez.Mi-a telefonat chiar mai curând, într-o seară. A doua zi

dimineaţa ne-am întâlnit. Tot la el acasă.

320


— Cum faceţi cu câinele, când plecaţi? l-am întrebat.— Îl iau cu mine. Mă însoţeşte pretutindeni. De data

asta o să vă dau vin, am adus un vin bun de regiune. Am şi nişte cârnaţi uscaţi olteneşti, jumări… ce spuneţi, merge?

Am băut vin, am gustat cârnaţii uscaţi şi jumările. Pe urmă, în toiul unei discuţii banale oarecare, despre munca dusă, sau despre organizarea muzeelor arheologice, care după părerea lui erau prea cu toatele lipsite de fantezie, „există şi o fantezie a aranjamentului exponatelor, dacă acestea din urmă, prin structura lor, nu predispun la fantezie”, mi-a spus, în timp ce scotea dintr-o servietă caietul încredinţat.

— Sunteţi deziluzionat?— De ce să fiu deziluzionat?— Ne întâlnim în altă „conjunctură”… băiatul de atunci

nu mai este acelaşi. În fond, nu despre mine vreţi dumneavoastră să aflaţi ce s-a întâmplat în acel august, şi după el… Fantastic. A tăcut.

— De ce aţi spus: fantastic?— Vedeţi… Toni nu ne-a spus niciodată ce face, nici noi

nu l-am întrebat. Citind caietul pe care mi l-aţi dat, după atâţia ani, ei se ridică în faţa mea la înălţime de turn. Aşa-l văd eu acum. Iar întâmplările trăite de el sunt de-a dreptul fantastice. Bietul Toni. A rămas cu paharul în mână, gânditor. Pe o parte din cei amintiţi în manuscris nu i-am cunoscut, nu ştiu cine sunt… restul nu mai sunt. În 1948, noi ne-am mutat la Bucureşti, în apartamentul lui Toni. Cei de sus nu au mai revenit, au vândut apartamentul, Mili ştiu că este undeva prin Bahamas sau Antile, undeva în largul oceanelor, a zâmbit. Tata a murit în ’51, de inimă. Mama se pensionase şi ea de boală, a murit în 1960, abia mă căsătorisem. Am stat împreună. N-aş putea spune că au fost zile foarte senine, dar au fost nişte zile, domnule. S-a uitat la fotografia atârnată deasupra biroului. Era exact aşa cum a descris-o Toni… n-

321


o să mă credeţi. Săpăturile arheologice le-am deschis la Dranovăţu, la egală distanţă şi de Piatra Olt, între luncile Oltului şi Olteţului. Cultură de prund. Vreo două zile a plouat, am stat inactivi. Am profitat să citesc caietul, într-o seară mi s-a părut că mama e în odaie şi se uită la mine cu ochii ei frumoşi. Apoi imaginea a dispărut – şi am rămas singur, în timp ce ploaia şi vântul de afară se zbăteau ca nişte fiinţe vii. Personal, m-am regăsit în manuscris, şi de ce să mint? manuscrisul mi-a redeschis vechi şi gingaşe prostii sufleteşti.

Şi-a turnat vin, eu l-am refuzat: e destulă vreme de când astfel de alcooluri „subtil-volatile”, cum le catalogase gazda mea, nu mai îmi provoacă plăcere, ci numai dureri (ca să nu spun bătăi) de cap. Şi-a aprins o ţigară, a fumat aproape jumătate din ea fără să scoată un cuvânt.

— …Papuşec a fost eliberat imediat după 23 august, a spus când nu mă aşteptam ca el să vorbească. Pe urmă o să înţelegeţi că fac aluzie la lucruri intime, şi indiferent de depărtarea lor în ani, totuşi nu-mi place să vorbesc de ele. În ’45 ei s-au mutat în nordul ţării, la o vară de frate, ceva în genul ăsta… a fost o despărţire pe fugă, la un fel de înghesuială grăbită, cum de altfel erau şi timpurile. Nici nu ştiu prea bine de ce au plecat din Braşov. Eu eram în Bucureşti, ani de zile n-am mai ştiut nimic de ei. Cam aşa se întâmplă cu dorurile de tinereţe, a zâmbit. Ce să-i faci… la dolce vita, dar o dolce vita inversă decât sensurile filmului lui Fellini. Martha s-a transformat într-un abur, întâi al depărtării, apoi într-un abur dens şi definitiv, fără formă sau speranţă. Mi-a scris în ’51 o scrisoare care a rătăcit luni de zile până să mă găsească. Am primit alta în anul morţii mamei. În acelaşi an a murit şi doamna Papuşec. Martha are trei copii, tatăl ei se apropie de optzeci de ani, a lucrat la minele de pirită de lângă Valea Vinului… ce anume nu-mi dau seama, el era specialist în motoare de avioane, nici Martha nu mi-a explicat,

322


Papuşec a fost cred că este încă un comunist cinstit şi generos. Cei din nord n-au avut decât de câştigat cu cinstea, generozitatea şi capul lui de meseriaş util şi dintr-o bucată. Poate aş fi putut să mă duc să-i văd, a spus brusc, căutând parcă să se convingă pe sine că aşa ar fi fost normal. Nu ştiu de ce n-am făcut-o… dar, la urma-urmelor, ce rost ar fi avut? Devenise îngrijorat, stângaci. Da, ce rost? Ea are un bărbat – şi la vremea aceea şi eu aveam o nevastă. Mai bine să rămâi cu visurile… nu cu toate, doar cu unele visuri, nu găsiţi?

A tăcut iar. Într-un târziu a oftat – şi a clătinat din cap.— Papuşec mi se pare că ţi-a format adolescenţa, am

insinuat fără răutate.— Da, a încuviinţat, nu mă sfiesc s-o declar. Papuşec

nu m-a învăţat decât lucruri bune. El, părinţii mei… chiar Toni nu m-au învăţat decât să fiu om. Să nu fiu mic sufleteşte, duplicitar şi abject: asta m-au învăţat cu toţii. Sunt mândru de învăţătură şi de ei. Şi acum, am să vă spun cum au murit Toni şi Liliana, în ziua de 24 august 1944. Manuscrisul poartă ca ultimă dată 15 august. De fapt, el se încheie în noaptea de 13, pe 15 a început să scrie şi nu a mai terminat ce voia să scrie. Aţi remarcat că majoritatea datelor din manuscris sunt aşa: el datează 27 iunie evenimente care se întorc mult înapoi; 27 este data la care scria. Pe ziua de 14 după amiaza, Toni a dus-o înapoi la Câmpulung pe Lili. Vă daţi seama că vestea însurătorii lui ne-ntorsese domesticul nostru pe dos. Mama era încântată, o îndrăgea nespus pe Lili. Şi merita îndrăgită… nu vă închipuiţi ce fiinţă simpatică şi drăguţă era. Replicile din manuscris sunt autentice, dar „H”-ul cu care Toni i-a înlocuit graseiatul nu poate exprima adevăratul delir ce te cuprindea când o auzeai vorbind. Fiindcă şi mutra ei parcă graseia odată cu vorbele rostite… nu, n-am cum să vă fac să înţelegeţi.

— Înţeleg foarte bine.

323


— Şi n-aţi simţit din manuscris cât o preţuia Toni? Oriunde este pomenită, paginile sunt de o plasticitate extraordinară. Ca să fiu sincer… iar acum nu mai are niciun fel de importanţă, pe munte m-am şi îndrăgostit un pic de ea… oh, nu, eu eram îndrăgostit de Martha – o altfel de îndrăgostire: pentru cum se mişca, cum râdea, cum se încrunta. Şi cum i-a spus tontului ăla de locotenent de vânători că e soţie de „genehal”… am revăzut scena, eu o povestisem doar, iar Toni a înregistrat-o cu o minuţie fenomenală… dulcea noastră squaw din acel iulie de neuitat…

Îi tremura vocea, i-a tremurat şi mâna apucând paharul cu vin. Bărbatul de patruzeci şi opt de ani mi-l închipuiam la optsprezece, ars de vânt, în pantaloni scurţi undeva pe un munte plin de soare şi frumuseţe, cu treizeci de ani în urmă: se mai loveau imaginile… din nefericire cred că nu. Nici numele nu se mai lovea. Numele dat de un tată după cuplul Abbott şi Costello. Costelo cu un singur l, să-l caracterizeze ca sens.

— …Toni s-a întors pe 15 august noaptea la Poiana, a continuat. Ce s-a petrecut în zilele ce au venit? Mai nimic, Lili telefona serile, Toni se ducea cu maşina la Predeal sau Buşteni. Pe 19 s-a rupt frontul de la Iaşi. Pe 20, mama a cumpărat două verighete de la Braşov, l-a forţat pe Toni să se ducă să-i dea una Lilianei. De la Papuşec nu aveam nicio veste, dar aveam încredere în unchiul meu şi în Lili. Pe 22, Toni s-a dus la Câmpulung. Pe 23, când toţi ieşiserăm din case, aprinsesem luminile şi chiuiam fericiţi, după proclamaţia citită la radio, Toni a reuşit să ne cheme la telefon de la Câmpulung.

— E pace, aţi auzit? i-a strigat mama. Când vii, când veniţi aici?

Toni i-a spus că a doua zi şi a închis.— Doamne, şi-a apucat tâmplele între palme mama, nu

trebuia să-i spun să se întoarcă… drumurile sunt sigure acum? Pretutindeni sunt nemţi.

324


— Nu uita că şi el e soldat, i-a spus tata. Cu o maşină se strecoară mai uşor.

— …De moartea lor am aflat abia pe 25 dimineaţa, a spus încet. Ne-am dus acolo, nu mai erau decât trupe române. Muriseră chiar la intrarea în valea Laucăi… unde voise să moară Lili… vă amintiţi din manuscris? Maşina derapase de pe şosea şi intrase de-a curmezişul pe pajiştea cu margarete. Era ciuruită de gloanţe, cu parbrizul spart. Ni s-a spus că Lili a fost omorâtă în maşină – nemţii, un post de puşcă-mitralieră al trupelor ce se retrăseseră spre Râşnov, au tras când a apărut maşina. Poate şi Toni a fost lovit, de asta a derapat maşina. Poate, m-a privit lung, să-i fi venit chestia aia la ochi. Sau a întors-o el. Un muncitor din gărzi fusese martor pe partea cealaltă a dâmbului şoselei. Toni s-a dat jos cu trupul Lilianei în braţe, a fugit spre un brad, s-a adăpostit în dosul lui. Douăzeci de minute a tras cu pistolul, a avut două pistoale la el, şi ştiu şi de ce, citind manuscrisul. A doborât cinci inşi. Apoi a ieşit în faţa bradului, a zvârlit spre nemţii rămaşi revolverele cu încărcătoarele golite şi şi-a încrucişat braţele la piept, cu spatele rezemat de brad. Înţelegeţi… a lăsat ochii în jos, să le ascundă strălucirea, ca şi cum le-ar fi spus: „Nu mai am gloanţe, băieţi. Jucaţi corect.” L-au ţintuit de brad cu o rafală. Pe Lili am găsit-o în dosul bradului, lovită în piept. Avea verigheta în deget. Toni primise pe puţin cincisprezece gloanţe… n-am să-i uit ochii: deschişi şi un pic miraţi. Căzuse în genunchi, trunchiul bradului îl păstrase în poziţia aceea, cu capul înclinat pe un umăr. I-am îngropat pe amândoi în cimitirul cel mic dinspre Pârâul Rece. Asta-i tot.

Da, aşa şi trebuia să fie totul, m-am gândit, Costelo luase câinele pe genunchi şi-i mângâia urechile buclate. Căţeaua se lăsa mângâierii, privindu-mă cu atenţie. Prin fereastra deschisă, zgomotele bulevardului şi soarele intrau din plin. O pată a jucat câteva secunde pe

325


fotografia surorii căpitanului, şi mi s-a părut că fotografia îmi zâmbeşte cu un soi de tristeţe.

— Papuşec a avut o activitate teribilă pe valea Prahovei, a fost creierul acţiunilor de acolo, sau cel puţin unul din cei care lucrau pe atunci între Ploieşti şi Braşov… bine că n-au pus mâna pe el decât spre sfârşitul războiului. Câteva luni mai devreme ar fi fost pierdut.

Mi-a zâmbit.— Tata îl cunoştea. M-am uitat la el.— N-am găsit şi nici n-am înţeles asta în manuscris.— Erau lucruri pe care Toni n-avea de unde să le afle.

Şi poate nici n-a vrut să le scrie în manuscris. Într-o zi, înainte de a veni el la noi la Poiana, am dat de tata la Braşov. Vorbea cu Papuşec în grădina casei lor, cu încă cineva. A fost o întâlnire curioasă, fiindcă ar fi trebuit să fie la Câmpina, aşa spusese că se duce. Şi nici Papuşec nu mi-a spus vreodată că l-ar cunoaşte. Mie mi-a spus că nimeni nu trebuie să ştie c-a fost acolo, nici mama. M-am conformat dorinţei lui. Pe urmă, l-am mai întâlnit pe tata la Braşov. Şi Papuşec a fost la noi, când nu era mama acasă. A rămas cu ochii la mine. Acum înţelegeţi?

— Ce să înţeleg? A dat din umeri.— În fond… ce importanţă mai are asta acum?

Important este că amândoi m-au învăţat, aşa cum am mai spus-o, numai lucruri bune, şi că amândoi credeau în ceva. Asta-i şi sensul vieţii: să crezi în ceva. În plus, să urăşti numai ce trebuie urât – şi să iubeşti numai ce trebuie iubit.

M-am ridicat. Nu ştiu de ce, nelămurit, începuse să-mi fie un pic milă de el… ei, Doamne, trecuseră treizeci de ani. TREIZECI DE ANI.

— Vă mulţumesc. O să mai vorbim la telefon.

326


Mi-a întins manuscrisul lăsat pe birou. Înainte de a mi-l întinde, l-a deschis şi a rămas cu el deschis în mâini. Apoi l-a închis brusc.

— …Trei copii, a spus cu privirile aţintite în gol. Mă întreb… or fi toţi la fel de pistruiaţi…?

S-a ridicat şi el. Câinele i-a sărit de pe genunchi, cu un mârâit contrariat.

— Aţi găsit şi un titlu manuscrisului?— Aş vrea să-l intitulez: Fluturii albi mor spre sfârşitul

verii.— Este un titlu exact, a spus după o tăcere. Şi Toni, şi

Liliana au fost doi fluturi puri şi frumoşi. Nu dumneavoastră să-mi mulţumiţi. Eu vă mulţumesc pentru amintirile pe care mi le-aţi reîmprospătat… mi-au făcut bine, mi-au făcut rău? Nu-mi dau seama. Vocea i s-a frânt. Oricum, în sufletul meu, fluturi de felul acesta nu mor niciodată.

Iulie 1973

327

Documents

181723943 Alexandru Struteanu Fluturii Albi Mor Spre Sfarsitul Verii Doc