VECHI “ÎNSCRIERI” ÎN SCRIERI: teritoriu øi arhitecturæ

Le monde bâti est un objet étrange. A peine édifié, il

semble s’animer d’une vie indépendente, et reflet

énigmatique de tous leurs pouvoir, il exerce sur les

humains une fascination qui appelle un commentaire

interminable.

(Francoise Choay, La règle et le modèle, p.62)

Teritoriu øi arhitecturæ este un subiect mult prea copios øi, oricît

ar pærea de paradoxal, prea nou ca teoretizare pentru a fi rezolvat

în aceste cîteva pagini. Probabil cæ subiectul este la fel de

inepuizabil ca øi spafliul øi timpul care îl circumscriu. Arhitectura,

înflelegînd prin aceasta activitatea perpetuæ de amenajare øi

reamenajare a cadrului de viaflæ, produce felurite artefacte, care se

întind – în aceastæ accepfliune1 - de la obiectul de mobilier pînæ la

aøezare øi la amenajarea teritorialæ. Ele compun acel univers

artificial în interiorul naturalului, pe care îl numim adesea cadru

construit øi care implicæ automat feluritele moduri în care homo-

artifex (oricine ar fi el: membru al tribului, meøter sau arhitect)

intræ în relaflie cu situl/teritoriul/natura în care intervine.2 Se

naøte astfel o interacfliune care are un început, fondator pentru

arhitecturæ, dar care nu se poate sfîrøi decît atunci cînd actorii

vor înceta sæ mai existe.

Scopul lucrærii de faflæ nu este însæ aceastæ interacfliune în sine,

oricît de importantæ ar fi ea pentru felul în care ia formæ

construitul. Lucrarea va încerca sæ evidenflieze numai modul în care

aceastæ relaflie elementaræ este conceptualizatæ øi consemnatæ øi, mai

restrîns, felul în care au pus-o în cuvinte øi înscris-o în cærfli

fæuritorii specializafli ai cadrului construit, adicæ aceia pe care,

mæcar în virtutea inerfliei, îi numim arhitecfli. Cercetarea este

astfel restrînsæ la cum reflectæ gîndirea de arhitecturæ relaflia cu

situl/teritoriul/natura în procesul edificærii, ceea ce impune încæ o

decupare: la ce anume scrieri vom face apel. Aparent lucrurile sînt

simple: se porneøte cu începutul, dar care este acesta?

1

Comunicarea se va referi la trei scrieri care, din motive diferite,

joacæ rol inaugural în gîndirea/teoretizarea spafliului construit: De

architectura al lui Vitruviu, De re aedificatoria a lui Leon Battista

Alberti øi Utopia lui Thomas Morus.3 Dar de ce tocmai acestea?

„Opera construitæ” a fæcut obiectul multor comentarii, care formeazæ

un corpus literar uriaø produs de toate culturile urbane. Locul în

care se concentreazæ referinflele din perspectivæ arhitecturalæ la

relaflia dintre edificat øi teritoriu este literatura despre oraø,

care, pe mæsuræ ce conøtinfla de sine a culturii occidentale se

adînceøte, devine un simbol al acesteia. Dar conceptul de oraø ca

obiect edificat se consolideazæ lent, la fel øi o teorie a

edificærii. Dupæ cum argumenteazæ (imbatabil, dupæ mine) Françoise

Choay, discursul autonom despre edificare, cu pretenflia de a se fonda

pe o logicæ proprie, pe „unica autoritate a procedurilor specifice

din care ia naøtere spafliul construit”, a apærut pentru prima oaræ

abia în Europa secolului al XV-lea: un fapt cultural insolit,

„scandalos chiar”, ale cærui importanflæ, singularitate øi îndræznealæ

se uitæ adesea.4 „Uitæm cæ” – spune autoarea – „sacrul øi religia au

fost, tradiflional, marii ordonatori ai spafliului uman, prin jocul

cuvîntului øi al scrisului care, în timpuri arhaice, derulau asupra

monumentelor prescripfliile zeilor. Uitæm cæ, în societæflile care nu

cunosc scrierea, organizarea spafliului construit reiese din

concurenfla ansamblului de practici øi de reprezentæri sociale, færæ

ca un cuvînt sæ desemneze reflectarea ideii de amenajare spaflialæ.

Uitæm de asemenea cæ în cultura arabæ nu a existat niciodatæ mæcar un

singur text specializat privind structurarea spafliilor urbane, de a

cæror complexitate arhitecflii øi urbaniøtii occidentali sînt astæzi

uimifli. Altfel spus, ignoræm sau cunoaøtem deformat faptul cæ

elaborarea øi autonomizarea unui discurs fondator al spafliului este

de origine recentæ øi occidentalæ. Diseminarea sa era inevitabilæ

atîta timp cît, graflie revolufliei industriale, patronul cultural

occidental se impune, de bunævoie sau prin forflæ”.5 De aceea, pentru a

studia refleaua teoreticæ care uneøte arhitectura øi teritoriul în

interiorul unei construcflii discursive despre spafliul edificat,

recursul la textele instauratoare ale „øtiinflei” arhitecturale øi

urbanistice este absolut necesar.

2 6

Termenul însusi de text instaurator aparfline tot autoarei mai sus

citate: pentru a depista care sînt acele texte a cæror forflæ de

transgresie stabileøte cu spafliul construit o relaflie inauguralæ,

texte care fondeazæ gîndirea arhitectural-urbanisticæ de astæzi,

Françoise Choay stabileøte o taxinomie a discursurilor referitoare la

spafliul edificat începînd din Antichitate. Ea stabileøte mai multe

tipuri de texte: inaugurale, realizatoare, argumentative,

prescriptive, comentatoare, descriptive etc. Textul instaurator este

cel care „îøi dæ ca obiectiv explicit constituirea unui aparat

conceptual autonom permiflînd conceperea øi realizarea de spaflii noi

øi neavenite”.6 În aceast registru sînt incluse trei categorii de

texte: tratatele de arhitecturæ, utopiile øi, mai tîrziu, scrierile

propriu zise de urbanism, texte care se solidarizeazæ în proiectul

lor fondator de spafliu. Tratatele elaboreazæ un tip de concepere a

spafliului prin aplicarea de principii øi de reguli, utopiile propun

concepflia prin imitarea unor modele, douæ tipuri diferite de

atitudini în fafla proiectului constructor. Ambele atitudini fac parte

integrantæ din teoriile moderne de urbanism, pe care le-au marcat cu

„o pecete indelebilæ”.

Trecute prin filtrul criteriilor de conflinut øi de formæ literaræ

stabilite de autoare, De re aedificatoria alui Alberti øi Utopia lui

Morus sînt primele în cele douæ tipuri selectate. Scrierile

anterioare lor intræ în alte categorii textuale, chiar dacæ sînt

înrudite sau dacæ au contribuit la construcflia textelor

instauratoare. Aøa cum nu intræ în baremele propuse nici multe dintre

scrierile care se autointituleazæ ca atare øi sînt ulterioare celor

douæ.7

Ramîne de læmurit chestiunea tratatului vitruvian, care, dupæ aceste

criterii, nu este un tratat care elaboreazæ o teorie a spafliului

edificat: øi, de fapt, nici nu a emis aceastæ pretenflie. Cartea lui

Vitruviu este însæ inauguralæ ca antreprizæ de a consemna øi

sistematiza cunoøtinflele preexistente privitoare la elaborarea

obiectelor care compun spafliul edificat. Chiar dacæ este un „fals

tratat”, el nu poate fi exclus din discuflia de faflæ pentru cæ, fiind

unic în Antichitate, el suferæ în timp o interesantæ transfigurare:

cincisprezece secole mai tîrziu, De architectura este resuscitatæ,

3 6

cititæ øi interpretatæ cu aviditate.8 Alæturi de Cicero, Horafliu,

Aristotel, Platon øi Euclid, Vitruviu întregeøte „biblioteca clasicæ”

a umaniøtilor øi arhitecflilor Renaøterii. Alina Payne demostreazæ cum

textul vitruvian oferæ liniøtitoare puncte de contact cu corpurile

teoretice ale altor arte øi intræ într-un joc al intertextualitæflii,

ca expresie a „armoniei dintre textele cheie ale culturii clasice”.9

În plus, „fiind unicul text despre arhitecturæ, limbajul tratatului –

tradus, mediatizat, polisemic – circumscrie întreaga gîndire de

arhitecturæ øi, astfel, o controleazæ”.10 De architectura va fi

1 Nu existæ un consens în ceea ce priveøte definiflia arhitecturii; în general, definifliile „clasice”, cu excepflia cîtorva, sînt tributare unor contexte epistemologice foarte particulare øi se referæ mai ales la obiectul construit, ceea ce lasæ la o parte spafliul urban sau spafliul amenajærilor teitoriale, pe care practica de arhitecturæ/construire le-a înglobat întotdeauna. Apariflia urbanismului ca disciplinæ teoreticæ modernæ a accentuat ruptura dintre cele douæ cîmpuri discursive (cel despre obiect øi cel despre spafliul exterior obiectului), rupturæ care nu se poate acoperi decît prin re-înglobarea celor douæ într-un singur domeniu al construitului în relaflie cu datul teritorial (urban, rural, artificial sau natural). Este ceea ce încearcæ teoria actualæ. Definiflia datæ, înflelegînd prin arhitecturæ edificare în general (în sensul albertian, cf. Infra), înglobeazæ astfel øi cîmpul urbanismului.2 În general, în teoria actualæ de arhitecturæ, relaflia arhitecturii cu mediul ei înconjurætor (deci øi cu teritoriul) este circumscrisæ curent prin nofliunea de sit, definit ca „ansamblu de træsæturi fizice øi culturale, geografice, istorice, totdeauna incomplet øi adesea fragil, care va fi transformat prin proiect”, cf. Meiss, Pierre von, De l’espace au lieu, Lausanne, 1989). Nofliunea actualæ de sit, o înlocuieøte calitativ pe cea, strict tehnicæ øi reductivæ, de amplasament. În ceea ce priveøte nofliunea de teritoriu, voi folosi sensul comun de întindere de pæmînt, sens acceptat de dicflionare øi în englezæ (Webster, 1994) øi în francezæ (Robert, 1993), deøi DEX-ul (1998) admite numai sensul politico-administrativ. Nu voi insista nicicum asupra chestiunii sit-naturæ-teritoriu, deoarece percepflia de bun simfl este suficient de relevantæ pentru ceea ce am de comunicat, chiar dacæ prin sit se înflelege numai amlasament sau loc în care se construieøte .3 Françoise Choay, de exemplu, nu consideræ tratatul vitruvian ca fiind o scriere inauguralæ, cf. La règle et le modèle, Seuil, Paris, 1980. La aceastæ chestiune se va reveni pe parcursul lucrærii.4 CHOAY, Françoise, La règle et le modèle, Seuil, Paris, 1980, p.5 Idem, pp. 10-116 Idem, p.14. Autoarea foloseøte cuvîntul instaurator, pe care îl preiau øi eu, în sensul etimologiei sale prime, concrete, de la grecescul stauros, de fundaflie øi subasment; în felul acesta se subliniazæ metaforic poziflia de susflinere teoreticæ a conceperii spafliului construit øi se evocæ metonimic relaflia acestor texte cu riturile de fundare a oraøelor. 7 Cf. CHOAY, F., Op.cit., pp. 9-85: O foarte scurtæ øi barbaræ trecere în revistæ s-ar prezenta dupæ cum urmeazæ. Antichitatea a cunoscut mai multe tipuri de texte privitoare la oraø, dar nici unul cu caracter de teorie a spafliului construit. Multe (inscripfliile adesea minuflioase, manualele acelor agrimensores romani) nu sînt decît instrumente practice, care relevæ o legislaflie cu caracter instrumental færæ sæ trimitæ la o teorie; altele, reflecflii asupra spafliului edificat, sînt subordonate altor cîmpuri speculative, stræine construirii: polis-ul, înainte de a fi înfleles ca un spafliu, este perceput ca o colectivitate de indivizi. Schiflele unui discurs instaurator apar la Hippocrate, sînt reluate de Aristotel øi apoi de Vitruviu. Dar nici unul dintre aceøtia nu propune o teorie autonomæ a spafliului edificat: chestiunile referitoare la elaborarea spafliului sînt subordonate fie teoriei medicale, fie filozofiei politice, fie, în cazul lui Vitruviu (la care se va reveni în text), unui manual practic de proiectare. Nici Evul Mediu nu oferæ texte susceptibile sæ fie comparate cu un tratat de arhitecturæ din Renaøtere: doctorii enciclopediøti se limiteazæ la a relua – sub formæ adesea trunchiatæ – conflinutul textelor realizatoare ale Antichitæflii; autorii de elogii relevæ aprehensiunea afectivæ a spafliului urban; ghidurile (scrieri descriptive) încep sæ ancoreze oraøul în timp øi teritoriu; comentariul arheologilor-cælætori-geografi-umaniøti (scrieri comentatoare) confirmæ øi accelereazæ procesul de obiectivare a spafliului urban; edictele comunale (scrieri argumentatoare) ne confruntæ cu un remarcabil øi continuu mod discursiv de producere a spafliului urban, ordonat prin practicile sociale. Ele „realizeazæ, între

4 6

folositæ atît ca o cheie pentru înflelegerea arhitecturii

Antichitæflii, cît øi ca suprem argument de autoritate teoreticæ.

Astfel, el va reprezenta pentru multe secole paradigma teoriei

arhitecturii.11 De aceea voi începe cu Vitruviu.

II.

înainte însæ de a trece la citirea textelor, o punere în termeni

antropologici a atitudinilor care stau la baza inter-relafliei omului

cu natura (cuprinzînd øi situl/teritoriul) în interiorul conceperii

øi producfliei cadrului construit, pe care o urmærim, ne poate ajuta

sæ avansæm, sæ circumscriem mai exact chestiunile care vor fi puse în

discuflie. Sînt posibile øi au fost produse multe astfel de

clasificæri. Dintre acestea, cea care îmi pare mai utilæ pentru ceea

ce urmeazæ este cea care studiazæ relaflia în termeni de Mine-Tine øi

Mine-Acesta, care, dupæ anumifli autori,12 ia istoric trei forme: (1)

religioasæ øi cosmologicæ; (2) simbioticæ; (3) utilitaræ. În primele

douæ cazuri, natura øi peisajul sînt un Tu, iar relaflia este

personalæ, se lucreazæ împreunæ cu natura/situl; pe cînd în al

treilea, natura este un Acesta, un obiect asupra cæruia se lucreazæ,

eventual o sursæ de exploatat. Acest al treile tip de atitudine

înseamnæ o modificare fundamentalæ a relafliei, indiferent cînd apre

ea. De altfel, chestiunea cronologicæ este controversatæ: unii

sugereazæ cæ schimbarea este post-cartezianæ,13 aøa cum alflii

consideræ cæ toate cele trei atitudini au coexistat în culturile

evoluate încæ de la început14.

începuturile Trecento-ului øi a doua jumætate a Quattrocento-ului, un echilibru niciodatæ regæsit de atunci între oraø ca entitate materialæ øi institufliile sale, între forflele tradifliei øi puterea inovafliei, între inifliativa indivizilor øi consumul colectivitæflii”. Apariflia tratatului albertian în vecinætatea acestei tradiflii nu este, deci, o întîmplare.8 Despre Vitruviu în perioada Evului Mediu a se vedea KRUFT, Waler-Walter, A History of Architectural Theory from Vitruvius to the Present, Priceton Architectural Press, 1994, øi ECO, Umberto, Arta øi frumosul în estetica medievalæ, Meridiane, 1999 9 PAYNE, Alina A., The Architectural Treatise in the Italian Renaissance, Cambridge University Press, 1999, pp.52-53. 10 Idem.11 A se vedea, pentru aceastæ problemæ, PAYNE, Alina, Op.cit. øi CHOAY, F., Op.cit.12 RAPOPORT, Amos, Pour une anthropologie de la maison, Dunod, Paris, 1972 (ediflia originalæ: House, Forme and Culture, Prentice Hall, Inc., Enlewood Cliffs, N.J., 1969) pp.104 sqq.13 REDFIELD, The Primitive World and its Transformations, Cornell University Press, 1953, p.110, apud Rapoport, Op.cit., p.10414 GLACKEN, C., Traces on the Rodian Shore, University of California Presss, 1967, apud Rapoport, Op.cit., p.105

5 6

Aceste atitudini foarte generale sînt depistabile în arhitecturæ,

atît în ceea ce numim tradiflia vernacularæ (ruralæ øi urbanæ), cît øi

în „marea” tradiflie cultæ (cea în care existæ un proiect fæcut de un

specialist în conformitate cu un corpus de cunoøtinfle specific,

elaborat teoretic, fiind astfel produsul unei sub-culturi de elitæ.)15

Scopul acestei lucræri nu este comparaflia dintre cele douæ tipuri de

tradiflii arhitecturale, dar existæ un aspect pe care îl consider

important pentru ceea ce urmeazæ. Studiile (aøa disparate cum sînt

ele) fæcute pe societæfli tradiflionale, în care spafliul construit este

produsul tradifliei vernaculare, ne aratæ cæ, în covîrøitoare

majoritate, aceste societæfli construiesc în aøa fel încît aøezarea øi

casa intræ cu situl/teritoriul/natura într-o relaflie de dialog sau de

simbiozæ, de lucru împreunæ øi cæ modul în care omul îøi face

casa/aøezarea într-un loc fline în mai mare mæsuræ de înflelegerea

sitului în sens spiritual, simbolic, decît de orice alte chestiuni

funcflional-obiective (care nu înseamnæ cæ sînt neglijate). Tipul

acesta de relaflie nu duce la violentarea naturii/teritoriului, iar

cei doi termeni ai binomului, construitul øi teritoriul, se

potenfleazæ reciproc. Pînæ la revoluflia industrialæ, øi edificarea din

admistraflia tradifliei culte pare sæ se gæseascæ, grosso modo, într-o

relaflie comparabilæ (deøi nu sînt siguræ cæ un studiu minuflios din

aceastæ perspectivæ nu ar scoate la luminæ laturi ascunse). Nu

acelaøi lucru se poate spune despre ceea ce s-a întîmplat dupæ

revoluflia industrialæ øi, mai ales, în perioada contemporanæ:

edificarea mærturiseøte despre o cu totul altfel de amprizæ asupra

teritoriului, care a bulversat în totalitate comportamentele

constructive tradiflionale øi obiønuinflele vizuale legate de ele:

dispariflia delimitærii dintre oraø øi teritoriu, în paralel cu

extinderea nemærginitæ a urbanului, exploatarea færæ stavilæ a multor

resurse, incapacitatea agriculturii de a mai administra teritoriul

(øi odatæ cu aceasta dispariflia unui limbaj formal caracteristic),

consumul naturii prin turism, invadarea teritoriului cu reflelele de

circulaflie (cu forma øi signalectica lor abstractæ) sînt numai cîteva

semne ale unei atitudini utilitare duse spre dimensiunea sa extremæ,

de cucerire, supunere a teritoriului. Iar rezultatele acestei

15 Cf. RAPOPORT, A., Op.cit., pp.1-19. Din cauza spafliului limitat, nu voi insista asupra definirii øi caracterelor diferenfliatoare a celor douæ categorii mari de tradiflii arhitecturale, deøi chestiunea nu este færæ legæturæ cu subiectul.

6 6

atitudini au apærut în multe cazuri ca dezastruoase øi, cu

necesitate, de revizuit.

Reducînd chestiunea la caracterul ei caricatural, este ceea ce

exprimæ Adolf Loos în acest mult uzitat exemplu: „Vrefli sæ væ læsafli

conduøi pe malul unui lac în Alpi? Cerul este albastru, apa verde,

totul se odihneøte într-o pace profundæ. Munflii øi norii se reflectæ

în apæ, la fel øi casele, fermele øi capelele, care nu par ieøite din

mîna omului, ci din acelaøi atelier divin care a fæurit øi munflii øi

arborii, øi norii øi cerul. Dar ce este aceasta? O notæ falsæ tulburæ

acordul. Printre casele flæranilor, o vilæ lanseazæ un strigæt

dezagreabil øi inutil. Este opera unui arhitect. A unui arhitect bun

sau a unuia prost? Nu øtiu. øtiu numai cæ nu mai e nici pace, nici

tihnæ, nici frumusefle. Cum se face cæ opera unui arhitect, bun sau

prost, murdæreøte lacul?”.16 Acesta este un încæ un important argument

în favoarea cercetærii surselor teoretice ale edificærii, cæutîndu-le

pe cele care au regizat øi mærturisesc despre ampriza umanæ asupra

teritoriului.

III.

De architectura libri decem

Tratatul Vitruvian, scris probabil în jurul anilor 30-28 î.e.n., se

înscrie (alæturi de Ars poetica a lui Horafliu) pe linia numeroaselor

scrieri isagogice alcætuite în Antichitate, introduceri în diferite

domenii scrise în versuri sau în prozæ øi care aveau totdeauna øi o

finalitate practicæ, de manual.17 De aici decurg „aspectele normative

ale discursului sæu, care vrea sæ regrupeze – pentru prima oaræ, dupæ

spusele autorului – într-un corpus atît complet cît øi riguros

organizat toate aspectele profesiunii, încearcæ sæ defineascæ o

teorie a artei de a construi øi sæ promoveze o practicæ corectæ”. 18

De architectura libri decem se prezintæ la o primæ lecturæ ca o

colecflie næucitoare de chestiuni de facturi foarte diverse ca grad de

16 LOOS, Adolf, Architecture (1918), în Paroles dans le vide (+ Chroniques...Autres chroniques, Malgré tout), Editions Champ Libre, Paris, 1979, p.218. (T.N.) Deøi nu sînt în totalitate de acord cu felul în care Loos pune mai departe problema, nu m-am putut abfline sæ nu dau acest citat, pentru hazul sæu polemic. 17 COSTA, Traian, Vitruviu, omul øi opera, în VITRUVIU, Despre arhitecturæ, p.9.18 GROS, Pierre, Les architectes grecs, hellénistiques et romains în CALLEBAT, Louis, Histoire de l’architecte, Flammarion, Paris, 1998, pp. 34 øi urmætoarele.

7 6

generalitate øi ca domeniu de apartenenflæ. Vitruviu are totuøi

pretenflia cæ organizarea operei sale este sistematicæ. O cercetare

mai atentæ, în care facem abstracflie de titlurile cærflilor øi de

împærflirea în capitole (dupæ toate probabilitæflile, mai tîrzii),

relevæ o logicæ a tratatului legatæ direct de concepflia vremii asupra

proiectærii øi execufliei obiectelor de arhitecturæ, care – în

accepflia vitruvianæ – sînt edificarea (adicæ construcflia

edificiilor), gnomonica øi mecanica.19 Într-un studiu care urmeazæ sæ

aparæ, am încercat sæ demonstrez aceastæ logicæ a sistematizærii

tratatului, faflæ de care Vitruviu este foarte consecvent.20 În aceeaøi

logicæ intræ øi structura primei cærfli, cea cu caracter de

introducere generalæ în lucrare øi care se prezintæ astfel:

Capitolul 1: Despre arhitect øi ce trebuie sæ øtie arhitectul în

general pentru a face arhitecturæ;

Capitolele 2-5: Despre ceea ce trebuie sæ øtie øi sæ foloseascæ

arhitectul pentru a proiecta: ordonarea, dispoziflia, euritmia,

simetria, convenienfla, distribuflia;

Capitolul 6: Tipurile de activitæfli ale arhitectului, din care este

detaliatæ edificarea, pe tipuri de clædiri/lucræri; toate aceste

tipuri de clædiri au în comun faptul cæ trebuie sæ ræspundæ

condifliilor de firmitas, utilitas, venustas. (Toate cele conflinute

pînæ aici se referæ la arhitectura/proiectarea de obiect.)

În fine, capitolele 7-11 cuprind detalieri ale operafliilor øi

practicilor curente premergætoare proiectærii de obiect, cele de care

trebuie flinut seama pentru a asigura condiflii optime de existenflæ

obiectului de arhitecturæ. Este vorba mai degrabæ de practici uzuale

legate de sistematizarea locului, care pleacæ de la exterior spre

interior, dinspre natura înconjurætoare spre oraø: alegerea

amplasamentului salubru, interfafla pe care o constituie

fortificafliile, sistematizarea intra muros, condifliile amplasærii în

cadrul oraøului a diverselor tipuri de edificii.

Acest din urmæ subiect reprezintæ locul relafliei cu teritoriul: aici

apare øi oraøul, øi teritoriul øi tot ce presupune el ca date

naturale considerate semnificative. Numai cæ ele nu fac obiectul unui

comentariu; nici nu decurg de aici principii. Chestiunea este, pentru

Vitruviu, gata regizatæ: este o colecflie de reguli bazate pe cutumæ

19 VITRUVIU, Despre arhitecturæ, Ed. Academiei, 1964, I,6,120 ZAHARIADE, A.M., Tribute to Vitruvius, urmeazæ sæ aparæ în publicaflia NEC/2001.

8 6

(de sorginte religioasæ), care reprezintæ (ca øi chestiunea

materialelor din Cartea a II-a) un set de prerechizite precedînd

proiectarea obiectului. Ele ies astfel din interiorul deliberærilor

privitoare la proiectarea edificiului, pentru care Vitruviu øtie sæ

lase spafliu de manevræ, în ciuda regulilor date (simetriile tipurilor

de edificii).

Mai mult, Vitruviu preia, în ceea ce priveøte relaflia cu

situl/teritoiul, regulile puse de Hippocrate în Despre aer, apæ øi

locuri, øi de Aristotel în Politica, II,VIII. Hippocrate prezintæ o

adeværatæ teorie a alegerii siturilor øi raflionalizeazæ un ansamblu

de observaflii despre ape, vînturi, natura solurilor, expunere øi

însorire, dar nu în scopul elaborærii spafliului, ci în scopuri

medicale. Ideile hipocratice, reluate de Aristotel sînt integrate în

reflecfliile lui asupra constitufliilor, ca parte a proiectului unei

teorii a Statului øi nu a spafliului construit. Aici apar însæ

consideraflii succesive privind privind dimensiunile optime ale polis-

ului, alegerea siturilor, utilitatea zidurilor (opusæ ideilor lui

Platon), localizarea diverselor edificii publice, dar færæ ca aceste

reguli sæ aibæ pretenflie de autonomie (ele sînt subordonate unei

filozofii politice) øi un caracter de generalitate înafara spafliului

grecesc, fapt care le refuzæ caracterul inaugural în relaflia cu

edificarea. Nici tratatul vitruvian nu merge mai departe, el nu are

pretenflia unei teoretizæri mai ample a acestei chestiuni, el pune în

lucru obiectele, nu spafliul edificat ca obiect de reflecflie.

Existæ totuøi în De architectura øi alte locuri de întîlnire dintre

arhitecturæ øi teritoriu, în care retaflia cu teritoriul iese de sub

domeniul datelor prescrise, a prerechizitelor. Acestea însæ scapæ

observafliei pentru cæ sînt strecurate în alte categorii de subiecte.

Astfel, Vitruviu sugereazæ cæ un acord cu locul intræ în condiflia

sine-qua-non de utilitas, care se realizeazæ printr-o împærflire

corectæ care sæ îngæduie folosirea færæ piedici a încæperilor øi o

distribuflie corespunzætoare øi mæsuratæ a fiecærui fel de edificiu [a

fiecærui gen] dupæ orientarea lui. 21 Mai departe, în momentul

definirii operatorului estetic de decor, tradus prin convenienflæ,

Vitruviu repune chestiunea relafliei dintre obiect øi locul în care

21 Vitruviu, Op. cit., I,6,9, p. 46., sublinierile mele.

9 6

este construit. Astfel, el defineøte convenienfla ca înfæfliøare

corectæ a unei opere alcætuitæ din elemente care se vædesc

corespunzætoare destinafliei acesteia. Ea rezultæ din alegerea

amplasamentului, cæruia i se zice pe greceøte thematismos, sau din

respectarea obiceiului sau a legilor naturii (I,3,4-5)22. Sau øi mai

departe, cînd explicæ relaflia cu legile naturii, prin care Vitruviu

înflelege caracteristicile geografico-climatice ale locului: Cît

priveøte legile naturii, acestea vor fi respectate dacæ pentru toate

templele se aleg aøezæri foarte salubre øi dacæ sînt izvoare bune de

apæ în apropierea locurilor unde vor fi ridicate aceste sanctuare,

mai ales pentru Esculap øi pentru Salus, ... Cæci, cînd trupurilor

bolnave ... li se vor da ape din izvoare sænætoase, ele se vor

însænætoøi mai repede; astfel se va întîmpla ca, dupæ felul locului,

zeitatea sæ primeascæ mulflumiri mai mari øi sæ dobîndeascæ un merit

sporit.23

Dupæ cum reiese, în ciuda une anume sugestii de expresivitate

scenograficæ, chestiunea stæ mai degrabæ sub semnul pragmatismului,

ca øi tot discursul vitruvian, de altfel. Cele trei paragrafe ale

capitolului urmætor,24 furnizeazæ în continuare exemple semnificative

pentru punerea chestiunii orientærii sub convenienflæ: deciziile de

proiectare ale unor încæperi, în speflæ locul lor în clædire øi

arhitectura lor, trebuie sæ fie în acord cu natura funcfliunii lor øi

cu orientarea faflæ de soare. De exemplu, pentru a obfline convenienfla,

ele trebuie orientate în diferite moduri: dormitoarele øi

bibliotecile cætre ræsærit, bæile øi odæile de iarnæ spre apus,

pinacotecile cætre nord, care dæ o luminæ constantæ. Dar nici aici

relaflia cu situl/teritoriul nu avanseazæ mai mult; øi, oricum, aceste

deliberæri depæøesc cu greu un pragmatism elementar.

În concluzie, putem spune cæ, preluînd ideile derivate din

„igienismul” hippocratic, øi poziflionînd în principal chestiunea

relafliei cu situl/teritoriul înafara deliberærilor actului de

proiectare a obiectului de arhitecturæ, Vitruviu va manipula færæ

voie evoluflia ulterioaræ a teoriei arhitecturii. Pe de o parte, el

creazæ aceastæ ocolire a chestiunii (instalarea oraøului, a

22 Idem, I,3,4-523 Idem, I,3,1224 Idem, I,4,1-3

10 6

edificatului în teritoriu este prescrisæ prin tradiflie, deci

indiscutabilæ), pe de altæ parte o limiteazæ la perspectiva

funcflional-igienistæ asupra relafliei edificat-teritoriu. Nu vreau sæ

spun cæ aceastæ perspectivæ ar fi greøitæ; nicidecum, ideile

vehiculate sînt de mare bun simfl. Subliniez doar cæ ea nu este

singura perspectivæ din care ar putea fi øi ar trebui privitæ aceastæ

relaflie.

De re aedificatoria

Cu De re aedificatoria, primul tratat renascentist, lucrurile stau

mai complicat. Ambiflia albertianæ este mult mai mare: aceastæ lucrare

are ca scop exclusiv concepflia, cu ajutorul unui ansamblu de

principii øi de reguli, a domeniului construit în totalitatea sa, de

la casæ la oraø øi la aøezærile rurale, ne-o spune autorul, în felul

acesta înglobînd aøezarea în cadrul deliberærilor arhitecturale. øi

chiar fondeazæ o teorie a edificærii, de aceea trebuie insistat puflin

asupra structurii lucrærii, pentru a depista relaflia subtilæ øi nouæ

pe care autorul o stabileøte între construit øi sit/teritoriu.

Tratatul este compus, simetric celui vitruvian, tot din zece cærfli.

Cartea I se ocupæ de situarea arhitecturii pe locul prim în cadrul

artelor, pentru cæ este singura care satisface concomitent trei

niveluri ale motivafliei umane: acestea sînt necessitas (care

înglobeazæ necesitæflile care flin de materie/construcflie øi de natura

umanæ), commoditas (comoditatea datæ de ræspunsul arhitectului la

aceste necesitæfli) øi voluptas (plæcerea superioaræ, produsæ în

principal de frumusefle, dar nu numai). Aici trebuie subliniat cæ

Alberti desemneazæ originile arhitecturii ca legate de luarea în

posesie a sitului/teritoriului, preliminaræ actului de edificare: La

început, oamenii au cæutat un loc sæ se opreascæ într-o regiune

nepericuloasæ; gæsind un loc atît potrivit cît øi agreabil, ei s-au

aøezat øi au luat în posesie situl. (I,1,7)25

Urmeazæ apoi douæ postulate care dau originalitatea, complexitatea øi

forfla gîndirii albertiene. Primul descompune edificarea în øase

componente/niveluri ale proiectului: regio, area, partitio, paries,

25 Citatele din Alberti sînt traduse de mine dupæ LEON BATTISTA ALBERTI, On the Art of Building in Ten Books, MIT Press, 1998, traducere în englezæ de Joseph Rykwert, Neil Leach, Robert Tavernor. Pentru uøurarea lecturii, citatele sînt notate în text (cartea, capitolul, pagina).

11 6

tectum, apertio. Acestea reprezintæ în mod evident categoriile de

chestiuni comune oricærui obiect edificat øi care intræ în

proiectarea propriu zisæ (stabilirea de lineamentae). Al doilea

enunflæ un principiu fundamental de organicitate, prin care orice

edificiu este un corp viu.26 În felul acesta, Alberti merge mai

departe decît Aristotel (Poetica, 1450 b 35) din care, de altfel, s-a

inspirat.27 Nu numai cæ, prin regio øi area, chestiunea

sitului/teritoriului intræ în cadrul deliberærilor care fundamenteazæ

concepflia spafliului edificat, dar ea este situatæ în originile

edificærii øi este postulatæ ca fiind organic legatæ de ceea ce se

proiecteazæ.

Mai departe, cærflile dezvoltæ cele trei niveluri ale motivafliei

umane: cærflile I-III dezvoltæ ceea ce decurge din necessitas, IV-V se

referæ la commoditas, VI-IX la voluptas, în vreme ce cartea X este

dedicatæ corecfliilor, întreflinerii øi reparafliilor. Principiile

generale ale proiectærii rezultæ din intersectarea problemelor

ridicate de aceste niveluri de motivaflie cu cele øase

componente/niveluri ale edificærii. Aceastæ construcflie logicæ a

tratatului face ca problematica relafliei cu situl/teritoriul sæ fie

reiteratæ în toate momentele proiectærii unui edificiu, idee de-a

dreptul avangardistæ (am putea spune) øi care conferæ interacfliunii

edificat-teritoriu o importanflæ øi o complexitate cu totul noi øi ar

trebui sæ o îmbogæfleascæ permanent cu semnificaflii suplimentare. Din

pæcate, acest din urmæ lucru nu se prea întîmplæ, discursul devenind

mai degrabæ redundant, ceea face ca puterea acestei noutæfli teoretice

sæ se piardæ sub o oarecare platitudine a dezvoltærii.

Principalele aspecte se discutæ mai ales sub regio (teritoriul,

regiunea, locaflia); area (concept mai ambiguu øi mai specializat)

neaducînd prea multe noutæfli. Astfel, regio este introdus în primul

rînd prin principiile legate de alegerea flinuturilor propice pentru a

construi. Ele sînt preponderent privite sub prismæ „igienistæ”: regio

nu trebuie sæ conflinæ nimic dæunætor øi trebuie sæ asigure

satisfacerea nevoilor (I,3,9). Sînt puse în discuflie chestiuni

26 Nam aedificium quidem corpus quodam esse animadvertimus nu este o metaforæ, cum ar putea sæ paræ la prima vedere, ci un postulat de bazæ, care transpare permanent de-a lungul tratatului.27 Cf. Choay, Fr., Op.cit. p. 89, idee coroboratæ cu studiile lui CHASTEL, A., Théologie platonicienne, Art et Humanisme à Florence, au temps de lAurent le Magnifique, PUF, 1959, p.301.

12 6

climatice, de naturæ a solului, de vecinætæfli øi funcflionale (de

facilitate a acceselor øi de apærare). Alæturi de acestea, care ocupæ

cel mai mult spafliu, apar însæ øi alte criterii. De exemplu, locul

trebuie sæ placæ: Cînd se alege o regio, meritæ sæ ne asiguræm cæ

totul va plæcea celor care urmeazæ sæ locuiascæ acolo, fie cæ aceasta

este natura locului sau vecinætatea care va fi de respectat (I,4,12).

øi mai departe: ...sæ læsæm locul sæ aibæ o aparenflæ demnæ øi

agreabilæ, øi o amplasare nici joasæ, nici scufundatæ, ci ridicatæ øi

impozantæ, unde aerul este plæcut øi permanent împrospætat de

respiraflia vîntului. El trebuie sæ fie înzestrat cu toate lucrurile

folositoare øi plæcute vieflii, cum ar fi apa, focul øi hrana

(I,4,13).

Mai semnificativæ este însæ paranteza din urmætorul fragment: ...nu

existæ loc mai puflin potrivit pentru orice clædire decît acela care

este închis într-o vale, pentru cæ (trecînd peste rafliuni evidente

cum ar fi acela cæ aflîndu-se înafara privirii nu poate fi onoratæ øi

în acelaøi timp i se interzice plæcerea de a vedea larg [peisajul],

ceea ce o lipseøte de farmec) va suferi inevitabil de distructive

torente de apæ ... urmate de alte argumente sub semnul strict al

funcflionalului. Punerea între paranteze a unei importante categorii

de argumente – care totuøi existæ – marcheazæ foarte clar poziflia de

forflæ pe care o ocupæ (ca øi la Vitruviu) argumentele funcflionale øi

igienice. Se gæseøte aici nucleul dur øi reductiv al gîndirii

arhitectural-urbanistice de mai tîrziu: pretenflia ei øtiiflificæ øi

prescriptivæ. Chiar øi unul dintre spiritele cele mai deschise øi mai

filozofice, cum este Alberti (øcolit în artele liberale la Bologna),

cade în plasa acesteia øi pune între paranteze chestiunile care flin

de relaflia esteticæ øi afectivæ cu peisajul. De ce aceste chestiuni

îi par mai de la sine înflelese, deci mai puflin menflionabile, decît

faptul cæ un amplasament trebuie sæ aibæ apæ, mi-e greu sæ descifrez

øi ar merita o cercetare aparte.

Cu toate acestea, gæsim adesea în De re aedificatoria, semne ale

deschiderii albertiene, ale unei gîndiri de amploare, mai presus de

intenfliile imediat operaflionale. De exemplu, arhitectul trebuie sæ

caute sæ investigheze calitæflile unei regio. Despre acestea nu sînt

suficiente indicafliile imediat vizibile; trebuie cercetate øi

13 6

vecinætæflile (Alberti insistæ asupra acestui fapt) øi cæutate semnele

ascunse, indicafliile mai oblice, cum ar fi comportamentul în timp al

diferitelor obiecte (clædiri, echipamente), recoltele pe arie largæ,

sænætatea mintalæ a locuitorilor, normalitatea nou næscuflilor,

aspectul animalelor. Istoria scrisæ øi oralæ a flinutului trebuie

examinatæ în mod repetat øi pe o perioadæ lungæ înapoi. Nici

examinarea auspiciilor nu este îndepærtatæ de plano, în ideea cæ nu

se poate nega rolul hazardului. Datele astfel obflinute trebuie apoi

comparate cu caracteristicile altor locuri, pentru a ajunge la o

completæ înflelegere a regio øi o motivaflie a alegerii

amplasamentului. De aici, se poate spune cæ, pentru Alberti, regio nu

este o suprafaflæ delimitatæ cu precizie; regio devine un concept mai

cuprinzætor, relativ viu, cu limite fluctuante în timp øi spafliu, cu

memorie istoricæ øi geograficæ, toate operante pentru decizia de

edificare. Aici nu mai funcflioneazæ prescriptivul, ci dorinfla de a a

orienta edificarea în relaflie cu teritoriul pe calea unei deliberæri

autonome, raflionalæ øi larg umanistæ în acelaøi timp.28

Pentru a conchide, voi sublinia doar relativa ambiguitate a pozifliei

albertiene. Pe de o parte, el aduce relaflia dintre edificat øi

teritoriu în poziflia de relaflie fondatoare øi organicæ, pe de altæ

parte, detalirea relafliei este în principal regizatæ de perechi de

atitudini/abordæri: una de organicitate-de înrudire, cealaltæ de

cucerire, una poeticæ alta ( funcflionalæ-pragmaticæ-igienistæ, ceea

ce dæ o imagine alta decît tratatul vitruvian asupra acestei

chestiuni. E adeværat cæ, excepflie majoræ fæcînd punerea relafliei cu

situl la baza gestului edificator, abordarea prevalentæ este cea

funcflional-igienistæ, mult mai dezvoltatæ øi mai nuanflatæ decît la

Vitruviu.

Din pæcate, Alberti a fost foarte puflin publicat pînæ în secolul al

XIX-lea, iar citirea lui a fost incredibil de îngustæ. Datoritæ

semnificafliei/autoritæflii dobîndite de extracflia anticæ a cærflilor

vitruviene, tratatul lui Alberti este væzut de majoritatea

confraflilor teoreticieni care îi succed ca un comentariu la Vitruviu

28 Aici, Alberti îl precede pe Sir Patrick Geedes, inifliatorul acelor urban studies, care au în vedere oraøul ca înrædæcinare spaflio-temporalæ. A se vedea GEEDES, Patrick, Cities in Evolution, 1915 øi CHOAY, Fr., L’Urbanisme. Utopie et réalité, Seuil, 1965.

14 6

(ceea ce este foarte departe de realitatea tratatului, în toate

privinflele, nu numai în chestiunea de care ne ocupæm).

IV.

Ceea ce aø vrea sæ subliniez în urma acestui recurs la originile

teoriilor despre spafliul edificat este cæ, oricît de elaboratæ

teoretic a fost gîndirea referitoare la concepflia spafliului în

general, în ceea ce priveøte complexitatea relafliei cu teritoriul ea

a pornit mai degrabæ unilateral. Væzutæ din aceastæ perspectivæ,

teoria este încæ tînæræ, dacæ nu chiar larvaræ, ceea ce probabil

explicæ (desigur numai parflial) øi færîmiflarea/sfîøierea actualæ a

teritoriului prin intermediul a ceea ce înseamnæ, acum ca øi pe

vremea lui Alberti, edificarea, øi de care sîntem responsabili.

S-ar putea obiecta cæ recursul la origini mærturiseøte numai despre

începuturi, iar dezvoltarea ulterioaræ poate sæ fi înglobat noi

perspective. Acest lucru nu s-a petrecut în teoria spafliului

edificat: deøi tratatul albertian este mult mai cuprinzætor decît cel

vitruvian, Vitruviu øi nu Alberti va fi mult mai influent, iar

edificarea se va reduce teoretic din ce în ce la chestiuni de

esteticæ a clædirilor. Vederea de ansamblu albertianæ se pulverizeazæ

din nou: teoria arhitecturii va trata, secole de-a rîndul, spafliul

edificat prin pærfli, prin obiecte. Paradoxal, dar abia discursul

modern al secolului al XX-lea - altfel obiectul predilect al criticii

actuale (uneori discutabilæ) - recupereazæ multe dimensiuni ale

elaborærii spafliului læsate descoperite. Dar în ceea ce priveøte

relaflia cu teritoriul el preia în mod special punerea funcflionalæ øi

igienistæ anterioaræ, pe care o exploateazæ la maximum. Aceastæ

amprizæ funcflional-igienistæ devine dogmæ (ceea ce nu se întîmpla

nici la Vitruviu, nici la Alberti øi, cu atît mai puflin la More) øi

merge mînæ în mînæ cu pretenflia øtiinflificæ a gîndirii urbanistice.

Urbanismul, aceastæ disciplinæ veche, dar nou botezatæ ca atare29, se

solidificæ, chiar osificæ, în aceastæ perioadæ sprijinitæ pe

încrederea totalæ în puterea øtiinflei øi tehnologiei de a domina

natura. Deøi poate pærea nedrept (øi, de fapt, øi este într-o anumitæ

mæsuræ), nu mæ pot abfline sæ nu fac apel la un „clasic în mizerie”,

29 „Noua øtiinflæ urbanizatoare” este definitæ ca atare de I. Cerda în Teoria general de la urbanization, în 1867.

15 6

care sintetizeazæ foarte bine aceastæ atitudine de forflæ: pentru

Marx, care exaltæ procesul de urbanizare aøa cum Alberti exalta

edificarea, oraøul este simbolul încrederii în proiectul færæ

încetare nou, prin desfæøurarea cæruia omul se construieøte pe el

însuøi denaturînd pæmîntul. Marele oraø industrial este superior

tuturor formelor de aglomerare care l-au precedat, dar marcheazæ un

moment al istoriei øi va dispærea la rîndul lui în profitul unei

forme superioare, care va consacra suprimarea diferenflei dintre oraø

øi teritoriul rural.30 Marx nu prevede nici scara, nici forfla

distructivæ a urbanizærii pe care o induce faimoasa sa suprimare, ea

se poate însæ observa astæzi. Nu vreau sæ spun cæ toatæ arhitectura a

devenit un monstru devorator al teritoriului (existæ øi splendide

exemple contrarii, însæ pufline øi cu caracterul unor manifeste de

soft-criticism31), dar sînt nevoitæ sæ admit cæ nu existæ încæ

mijloacele conceptuale stabilizate care sæ stæpîneascæ aceastæ

problemæ.32

Dupæ cum am încercat sæ aræt, indiferent dacæ edificarea în sine era

într-un acord relativ simbiotic cu teritoriul (ceea ce s-a øi

întîmplat grosso-modo pînæ la revoluflia industrialæ), din toate

modurile în care s-ar fi putut privi teoretic chestiunea relafliei cu

teritoriul, ea a fost predominant øi unilateral væzutæ sub unghi

funcflional-igienist. Chiar øi atunci cînd relaflia de ocupare era

regizatæ de principii religioase (a se vedea Vitruviu), dimensiunea

sacræ nu s-a reflectat decît constatativ în gîndirea de arhitecturæ

(a se vedea Alberti). De altfel, nici nu cred cæ aceasta ar fi

salvarea ei astæzi.

Cred mai degrabæ în integrarea dimensiunilor pe care teoria

edificærii le-a pierdut din vedere øi care, din fericire, au început

30 MARX, Karl, Le Capitale, cartea I, secflia 3, VII, pp. 727-735, Economie politique et philosophie, pp.34-40, Idéologie allemande, p.222, øi Le Manifeste, pp. 13-15, apud CHOAY, Fr., Op.cit., pp. 83-84 31 Formula îmi aparfline øi este o aluzie atît la architecture douce sau soft architecture, formæ contemporanæ de vernacular urban øi peri-urban, cît øi la formula de critical regionalism, lansatæ øi documentatæ de FRAMPTON, Keneth, Modern Architecture. A Critical History, øi Prospects for a Critical Regionalism, în NESBITT, Kate, Theorizing a New Agenda for Architecture, Princeton Architectural Press, 1996.32 Dupæ cîte øtiu, înafaræ de Sir Patrick Geedes øi Lewis Mumford, care au criticat arbitrariul concepfliei prin modele, cele mai puternice øi mai percutante opoziflii contemporane faflæ de adeziunea færæ rezerve la investirea teritoriului prin construit au fost reprezentate de scrierile lui Martin Heidegger øi Rosario Assunto. Ecologia øi land-art-ul sînt mai tîrzii.

16 6

sæ fie recuperate de alte perspective, cea filozoficæ, cea

geograficæ, cea antropologicæ, altele. Este ceea ce încearcæ actuala

arhitecturæ a peisajului, o artæ a fleserii între intenfliile

ordonatoare abandonate (ca ræmæøiflele læsate de vizitatori dupæ un

picnic la marginea drumului33), ca proiect niciodatæ terminat de

recuperare a memoriei geografice øi culturale a teritoriului, pentru

un timp uitatæ, încæ necesaræ, se pare. Cred mai degrabæ într-o

arhitecturæ a „gesturilor mærunte”,34 a gesturilor „reparatorii”, ca

formæ de conversaflie întreflinutæ de arhitect cu timpul natural al

sitului/teritoriului.35

Pornind de aici, cred cæ teoria edificærii împreunæ cu teritoriul

abia începe sæ se construiascæ. Poate øi prin seminarii ca acesta.

Ana Maria Zahariade

33 STRUGATKI, Boris & , Picnic la marginea drumului, nuvela dupæ care Tarkovki a fæcut filmul Cælæuza.34 IOAN, Augustin, 35 Corajoud, michel,

17 6