2 MODELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

REGIONALĂ

2.1 Problematica disparităţilor în creşterea economică regionalăAbordarea problemei disparităţilor1 în creşterea economică regională (pe scurt,

creşterea regională) suscită vii discuţii datorită modalităţilor variate de definire a creşterii regionale. Cele mai frecvent întâlnite sunt: creşterea outputului total al unei regiuni, creşterea outputului pe o persoană ocupată, creşterea outputului pe locuitor. La rândul său, outputul poate fi măsurat prin: producţia totală (brută ) a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii ş.a.

Modul în care este definită creşterea regională este deosebit de important datorită faptului că, în funcţie de acesta, pot fi formulate concluzii diferite cu privire la situaţia reală a economiei unei regiuni. De exemplu, o regiune poate prezenta, în acelaşi timp, o creştere redusă a outputului total şi o creştere rapidă a outputului pe cap de locuitor dacă procesul de emigrare din regiunea respectivă înregistrează cote semnificative în perioada studiată .

De aceea se ridică problema de a găsi cel mai adecvat mod de a măsura creşterea regională. Acesta depinde însă şi de scopul pentru care urmează să se facă măsurarea. Astfel:

- creşterea outputului total este utilizată ca un indicator al creşterii capacităţii productive a unei regiuni, care depinde, în parte, şi de măsura în care acea regiune atrage capital şi forţă de muncă din alte regiuni;

- Creşterea outputului pe o persoană ocupată este adesea utilizată ca un indicator al modificărilor în competitivitatea regiunii prin creşterea productivităţii;

- creşterea outputului per capita indică schimbările în bunăstarea economică a regiunii. Deci, nu se poate afirma că una din aceste măsuri este “cea mai bună”, fiecare fiind utilă în felul său.

O altă problemă controversată legată de disparităţile în creşterea regională se referă la viziunea pe termen mediu-lung asupra consecinţelor creşterii regionale. Astfel, potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul ofertei, creşterea regională conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe abordările post-keynesiene ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de export, modelul cauzelor cumulative) creşterea regională accentuează divergenţa.

In raport cu cele două viziuni asupra consecinţelor creşterii regionale, treptat s-a conturat tratarea complementară a acestora, în funcţie de nivelul general al dezvoltării, opţiunile de politică economică ale unei ţări şi problemele specifice diferitelor regiuni ale sistemului territorial (Nijkamp, 1997).

2.2 Modelele neoclasiceAbordarea macroeconomică a creşterii economice a fost dezvoltată pe baza

contribuţiilor iniţiale ale lui Solow (1956) şi Swan (1956). Argumentele lor au fost aplicate ulterior cazului regiunilor (Armstrong şi Taylor, 1993, 2000, Richardson, 1973, McCann, 2001). Abordarea neoclasică a creşterii regionale are două componente majore:

1 În literatura de specialitate se operează atât cu termenul disparităţi, cât şi cu decalaje, inegalităţi regionale. Unii autori consideră că inegalităţile devin disparităţi atunci când depăşesc amplitudinea de 30%.

- Prima componentă se referă la problema alocării în plan regional a factorilor de producţie şi a migraţiei acestora, analiza bazându-se pe cadrul analitic oferit de modelul neoclasic unisectorial şi bisectorial.

- Cea de-a doua componentă are în vedere relaţia dintre factorii de producţie şi schimbările tehnologice.

In ansamblu, modelele neoclasice au la bază ipotezele competiţiei perfecte, utilizării depline a factorilor de producţie şi mobilităţii lor perfecte.

2.2.1 Modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnicLa baza modelelor neoclasice ale creşterii economice stă o funcţie de producţie

agregată. Într-o economie fără progres tehnic, outputul este determinat în întregime de inputurile de capital şi forţă de muncă . Această relaţie este exprimată prin funcţia:

Yt = f(Kt, Lt), în care: (2.2.1.1) Yt = outputul Kt = capitalul fixLt = forţa de muncăt = timpulO formă particulară a acestei funcţii de producţie este funcţia de producţie Cobb-

Douglas. În ipoteza unor randamente constante de scară, aceasta se prezintă astfel:

(2.2.1.2) unde α şi (1-α) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix şi, respectiv,

forţa de muncă (cu cât creşte outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%):

(2.2.1.3)

(2.2.1.4)

Într-o economie cu competiţie perfectă, în care preţul factorilor este flexibil şi resursele se situează la nivelul utilizării lor depline, creşterea outputului este dată de ecuaţia:

(2.2.1.5)obţinută prin logaritmarea ecuaţiei (2.2.1.2) şi diferenţiere în raport cu timpul, în care:

yt = dinamica lui Y (pe scara logaritmică )kt = dinamica lui Klt = dinamica lui LEcuaţia (2.2.1.5) se mai poate scrie:

2.2.1.6)care arată că outputul pe lucrător poate creşte doar dacă creşterea capitalului depăşeşte creşterea populaţiei ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoana ocupată) poate creşte doar dacă raportul K/L creşte. Corelaţia pozitivă între raportul K/L şi Y/L este prezentată în figura 2.1.

Se observă că outputul pe lucrător creşte când gradul de înzestrare tehnică a muncii (K/L) creşte. Dar aceasta nu poate continua la nesfârşit în absenţa progresului tehnic, deoarece în asemenea condiţii capitalul şi forţa de muncă vor înregistra randamente marginale descrescătoare, generând creşterea într-un ritm descrescător a outputului pe lucrător (aşa cum evidenţiază şi figura 2.1).Când produsul marginal al muncii ajunge la un nivel suficient de scăzut, investiţia netă va tinde către zero, iar investiţia brută va fi suficientă doar pentru menţinerea la un nivel constant

a capitalului fix. In aceste condiţii raportul K/L se va situa la nivelul său de echilibru pe termen lung (K/L*). Lui i se asociază nivelul de echilibru pe termen lung al raportului Y/L (Y/L*). Odată ce acest echilibru a fost atins, nu va mai exista nici un stimulent pentru producători să crească în continuare gradul de înzestrare. Cu un raport constant K/L ecuaţia (2.2.1.6) arată că outputul, capitalul fix şi forţa de muncă vor creşte toate cu aceeaşi rată. Aceasta este situaţia de echilibru pe termen lung în modelul neoclasic monosectorial.

Figura 2.1 Relaţia dintre outputul pe lucrător şi capitalul fix pe lucrătorPrimele concluzii ce se pot desprinde sunt:1. outputul creşte nelimitat datorită creşterii capitalului şi forţei de muncă ;2. outputul pe lucrător creşte dacă înzestrarea tehnică a muncii creşte;3. când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe temen lung nu

va mai exista o creştere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.

2.2.2 Modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnicModelul neoclasic poate deveni mai realist prin luarea în considerare în mod explicit,

ca element separat, a influenţei progresului tehnic asupra outputului regional.Astfel, funcţia Yt=F(Kt, Lt, t) poate fi exprimată de această dată prin:

(2.2.2.1)

Unde: g = rata progresului tehnic în perioada de timp [0, t].În acest caz progresul tehnic apare ca un element independent de inputurile de capital

şi forţă de muncă, crescând uniform în timp.Totuşi, acest mod de a lua în considerare influenţa progresului tehnic asupra outputului

este ultrasimplificat, deoarece ignoră posibilitatea ca progresul tehnic să fie încorporat în creşterile de capital fix ca urmare a investiţiilor efectuate. În plus, aceasta poate conduce la creşterea gradului de calificare a forţei de muncă, cu influenţă directă asupra creşterii productivităţii muncii, demonstrând că forţa de muncă , la fel ca şi capitalul, nu este omogenă .

În ciuda problemelor pe care le ridică modelarea felului în care progresul tehnic influenţează creşterea outputului total şi a outputului pe lucrător, nu există nici o îndoială în privinţa importanţei sale pentru creşterea regională. Efectul progresului tehnic asupra

Y/L

K/LK/L*

Y/L*

Y/L=f(K/L)

outputului pe lucrător este prezentat în figura 6.2. Deplasarea în sus a funcţiei Y/L este determinată de rezultatele introducerii progresului tehnic la un nivel dat al raportului K/L.

Figura 2.2 Influenţa progresului tehnic asupra outputului pe lucrătorPresupunând din nou randamente constante de scară şi urmând acelaşi algoritm de

liniarizare a funcţiei de producţie ca şi în cazul precedent, urmat de diferenţierea în raport cu timpul, se obţine următoarea ecuaţie a creşterii economice:

yt = g + αkt + (1-α)lt (2.2.2.2)

In continuare, dacă forţa de muncă şi capitalul fix se consideră constante (creştere zero), se ajunge la concluzia că o rată de 1% a progresului tehnic conduce la o creştere de 1% a outputului.

Relevanţa modelului creşte prin transformarea formulei astfel:

yt - lt = g + α(kt - lt) (2.2.2.3)

care arată că , chiar dacă forţa de muncă şi capitalul fix cresc în acelaşi ritm, outputul pe lucrător va creşte dacă rata progresului tehnic este mai mare ca zero. În situaţia de echilibru pe termen lung se presupune că, creşterea outputului va fi egală cu creşterea capitalului fix (y=k). Inlocuindu-l pe k prin y în ecuaţia (6.2.2.3) se obţine rata de creştere a outputului pe lucrător care asigură echilibrul pe termen lung:

(2.2.2.4)

De exemplu, dacă g=2% şi α=0,6, atunci outputul pe lucrător va creşte anual cu 5%, asigurând echilibrul pe termen lung.

Din această prezentare a modelului neoclasic rezultă valoarea sa potenţială pentru explicarea disparităţilor în creşterea regională. Astfel, considerând că relaţiile prezentate se stabilesc la nivelul unor regiuni, rezultă următoarele cauze ale disparităţilor în creşterearegională :

1. variaţia influenţei progresului tehnic de la o regiune la alta;2. variaţia capitalului fix de la o regiune la alta;3. variaţia forţei de muncă de la o regiune la alta.

Y/L

(Y/L)2

(Y/L)1

K/L(K/L)1

(Y/L)1=F(A1,K,L)

(Y/L)2=F(A2,K,L)

Deplasarea în sus a lui Y/L datorită progresului tehnic

Renunţând la luarea în considerare a timpului în mod explicit, ecuaţia creşterii regionale poate fi scrisă astfel:

yr = gr + αkr + (1-α)lr (2.2.2.5)sau

yr - lr = gr + α(kr-lr) (2.2.2.6)

Aceasta demonstrează că disparităţile în creşterea outputului pe lucrător se pot explica prin diferenţele regionale în rata progresului tehnic şi a gradului de înzestrare tehnică a muncii.

2.2.3 Mobilitatea interregională a factorilor de producţie în viziunea modelelor neoclasice

Pe lângă factorii menţionaţi până acum, migrarea interregională a factorilor de producţie exercită de asemenea o influenţă considerabilă asupra creşterii regionale. Potrivit modelului neoclasic, capitalul se va deplasa către regiunile care oferă cele mai ridicate rate ale randamentului, producătorii vor căuta localizările cele mai profitabile pentru uzinele şi instalaţiile lor, iar lucrătorii vor fi atraşi de regiunile cu salariile cele mai mari. Rezultă că disparităţile în creşterea regională se manifestă nu numai ca urmare a creşterii endogene a capitalului şi a forţei de muncă (prin creşterea acumulărilor în regiune, respectiv a populaţiei), ci şi ca un rezultat al migraţiei interregionale a factorilor. Figura 2.3 prezintă o schemă simplificată a acestui proces, punând în evidenţă factorii de bază care determină contribuţia capitalului şi a forţei de muncă la creşterea outputului regional. De exemplu, creşterea capitalului fix depinde de investiţiile efectuate de rezidenţii în regiune, dar şi de influxul de capital din alte regiuni. La rândul lor, aceşti doi factori depind de rata economisirii în regiune şi de rata randamentului capitalului fix în acea regiune în comparaţie cu alte regiuni. Deci, creşterea ouputului va fi mai puternică dacă rata economisirii creşte, deoarece aceasta va conduce, prin creşterea volumului de investiţii, la o creştere mai rapidă a capitalului fix. Explicaţii similare se pot dezvolta şi în privinţa forţei de muncă.

Problema care se ridică este identificarea regiunilor cu creşterea cea mai rapidă, dacă se presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt perfect mobile. Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport ridicat capital fix/forţă de muncă vor oferi salarii înalte, în timp ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa în direcţii opuse: regiunile cu un raport capital/forţă de muncă ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă şi un reflux de capital, în timp ce în regiunile cu un raport capital/forţă de muncă scăzut va exista o situaţie opusă.

Figura 2.3 Oferta de factori de producţie şi creşterea outputului regionalCu alte cuvinte, regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi

vor pierde forţa de muncă, iar regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital. Cum raportul capital/forţă de muncă va fi în creştere în regiunile cu salarii reduse (şi în descreştere în cele cu salarii ridicate), outputul pe lucrător va creşte mai rapid în regiunile cu salarii reduse decât în regiunile cu salarii ridicate.

Totuşi, nu este posibil să se stabilească dacă creşterea outputului total va fi mai ridicată în regiunile cu salarii scăzute decât în regiunile cu salarii mari, deoarece aceasta depinde de viteza cu care capitalul se deplasează către regiunile cu salarii scăzute, în raport cu viteza cu care forţa de muncă părăseşte aceste regiuni. În cazul în care capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncă (acesta fiind cazul cel mai frecvent), regiunile cu salarii mai scăzute vor înregistra cea mai mare creştere a outputului deoarece capitalul se va deplasa către acele regiuni mai repede decât le părăseşte forţa de muncă.

Alături de influenţa fluxurilor interregionale ale factorilor de producţie şi de diferenţele legate de creşterea endogenă a capitalului şi a forţei de muncă, progresul tehnic exercită propria sa influenţă asupra disparităţilor în creşterea regională. Totuşi, această influenţă este dificil de estimat, sursele de informaţii în această privinţă fiind destul de sărace.

În principiu, se presupune că există o mobilitate destul de ridicată a cunoştinţelor tehnice între regiuni, ceea ce ar conduce la o influenţă redusă a acestei variabile asupra diferenţelor în creşterea regională. De aceea, importanţa reală a progresului tehnic asupra disparităţilor în creşterea regională depinde de viteza cu care noua tehnică se propagă de la o regiune - sursă către alte regiuni ale economiei naţionale.

Cercetările empirice asupra difuziunii spaţiale a tehnologiei sugerează că aceasta nu este în nici un caz instantanee. Unele regiuni se prezintă ca lideri ai progresului inovaţional. Ele sunt sursele unor invenţii fundamentale şi deţin iniţiativa în aplicarea acestora sub forma unor noi metode de producţie. Deşi noile cunoştinţe tehnologice se difuzează în afara regiunilor-sursă, procesul este foarte complex şi departe de a fi perfect. De exemplu, informaţiile despre noi procese de producţie se răspândesc mai rapid către celelalte regiuni

Economiile (acumularea) în regiune

Rata randamentului în regiune în raport cu rata randamentului în alte regiuni

Creșterea populației cu vârsta de muncă a regiunii

Nivelul regional al salariilor în raport cu salariile din alte regiuni

Investiții efectuate de rezidenții în regiune

Influxul net de capital în regiune

Influxul net de forță de muncă în regiune

Înclinația populației cu vârstă de muncă de a se alătura forței de muncă

Progresul tehnic Creșterea capitalului fix

Creșterea populației ocupate

Creșterea outputului regiunii

decât informaţiile despre produsele în întregime noi, informaţii asupra cărora firmele realizatoare păstrează secretul cu stricteţe. De asemenea, informaţiile tind să se difuzeze urmând rute bine definite: de la marile către micile oraşe şi de la uzina principală către ramurile acesteia în cadrul aceleiaşi firme.

Ţinând seama că difuziunea spaţială a noilor tehnologii îşi manifestă propria sa influenţă asupra creşterii productivităţii muncii, este de aşteptat ca regiunile cu un nivel tehnologic mai scăzut al proceselor de producţie să câştige în planul creşterii productivităţii muncii prin exploatarea decalajului dintre ele şi regiunile cu un nivel tehnologic ridicat al proceselor de producţie. Aceasta sugerează o corelaţie pozitivă între creşterea productivităţii şi decalajul tehnologic: cu cât acesta din urmă este mai mare, cu atât sunt mai mari posibilităţile de creştere a productivităţii.

În concluzie, ţinând seama de mobilitatea spaţială a factorilor de producţie şi de sensurile fluxurilor interregionale determinate de disparităţile între regiuni, modelul neoclasic conduce la ideea convergenţei pe termen lung a dezvoltării economice pe plan regional.

2.2.4 Modelul neoclasic bisectorialPrincipalul neajuns al modelului unisectorial este ipoteza că fiecare regiune produce o

singură marfă. În momentul în care se renunţă la această ipoteză, se înmulţesc posibilităţile schimburilor dintre regiuni, apărând noi surse ale creşterii regionale. Într-o economie multisectorială, regiunile vor fi puternic stimulate să participe la schimburile interregionale, cu scopul de a valorifica avantajul comparativ.

Accentul se va muta pe importanţa potenţială a sectorului de export al unei regiuni în determinarea performanţelor sale privind creşterea economică. Introducerea în analiză a sectorului de export permite identificarea a două surse suplimentare de creştere a outputului. Astfel, într-un sistem de regiuni ale căror economii cuprind mai mult de un sector, creşterea outputului poate fi determinată şi de:

1. îmbunătăţirea alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă în interiorul unei regiuni;

2. îmbunătăţirea alocării resurselor prin deplasări intersectoriale ale capitalului şi forţei de muncă între regiuni.

Dacă se consideră o regiune cu două sectoare, unul cu o productivitate a muncii scăzută şi celălalt cu o productivitate ridicată, creşterea outputului poate avea loc şi ca urmare a deplasării forţei de muncă de la locurile de muncă cu o productivitate scăzută către cele cu o productivitate a muncii ridicată. Un exemplu clasic îl reprezintă deplasarea forţei de muncă din agricultură către industrie pe parcursul procesului de industrializare a economiei unei regiuni.

De asemenea, rata creşterii regionale este determinată într-o bună măsură de potenţialul de export al regiunilor. Se presupune o regiune având un sector ale cărui produse sunt destinate în întregime vânzării către alte regiuni (sectorul de export) şi un sector ce produce în totalitate mărfuri ce vor fi vândute rezidenţilor acelei regiuni (sectorul intern). Economia unei regiuni, operând într-un mediu perfect competitiv, va fi în echilibru atunci când toate firmele vor produce la un nivel al outputui care maximizează profitul, ceea ce conduce la următoarele relaţii de echilibru:

1. costul marginal al muncii = valoarea produsului marginal al muncii;2. costul marginal al capitalului fix = valoarea produsului marginal al capitalului.Se presupune în continuare că cererea pentru exporturile regiunii creşte, rezultând

creşterea preţului mărfurilor exportate. În aceste condiţii atât valoarea produsului marginal al muncii cât şi valoarea produsului marginal al capitalului vor creşte, cu următoarele consecinţe:

1. Stocul de capital în sectorul de export va creşte ca rezultat al influxului de capital din alte regiuni, în prelungirea creşterii investiţiilor endogene. Aceasta va continua până când costul marginal al capitalului va fi egal din nou cu valoarea produsului marginal al capitalului (pentru început acesta din urmă va scădea deoarece raportul K/L “împinge” în jos produsul marginal al capitalului).

2. Cererea de forţă de muncă va creşte din două motive: a) creşterea preţurilor la produsele exportate va conduce la creşterea produsului marginal al muncii; b) creşterea raportului K/L va întârzia creşterea produsului marginal al muncii.

3. Presupunând că salariile sunt identice iniţial în cele două sectoare (pentru că forţa de muncă este omogenă şi liberă să se deplaseze între cele două sectoare ca răspuns la diferenţelele de salarii), când în sectorul de export salariile vor creşte acest sector va atrage o parte din lucrătorii sectorului intern până când echilibrul salarial între cele două sectoare va fi restabilit.

4. Salariile mai ridicate plătite în regiune vor determina un influx net de forţă de muncă din alte regiuni, acestea aliniindu-se în final structurii interregionale a salariilor.

5. Creşterea outputului şi a ocupării în sectorul de export va avea urmări asupra sectorului intern, a cărui mărime va fi determinată de veniturile regionale. Cum acestea cresc, cererea pentru produsele sectorului intern va creşte şi ea, conducând la creşterea cererii de forţă de muncă în acest sector.

Pe scurt, acest model neoclasic extins pune în evidenţă noi factori care contribuie la creşterea economică a unei regiuni. Astfel, stimulul iniţial pentru creşterea regională rezultă din creşterea cererii pentru exporturile regiunii. Aceasta conduce la o creştere mai accentuată a capitalului în sectorul de export, ca rezultat al creşterii investiţiilor endogene şi al influxului net de capital din alte regiuni. În plus, outputul creşte ca o consecinţă a deplasării lucrătorilor din sectorul intern, cu o productivitate mai ridicată, precum şi datorită influxului de lucrători din alte regiuni.

Diferenţa esenţială între modelul neoclasic unisectorial şi modelul bisectorial constă în aceea că, în timp ce modelul neoclasic unisectorial prevede migrarea capitalului şi a forţei de muncă în direcţii diferite (forţa de muncă spre regiunile care oferă salarii mai ridicate, iar capitalul către regiunile cu forţă de muncă ieftină), modelul bisectorial demonstrează că în anumite circumstanţe atât fluxurile de forţă de muncă cât şi fluxurile de capital pot fi orientatecătre regiunile cu salarii ridicate.

O altă deosebire se referă la faptul că existenţa unor sectoare de export cu caracteristici diferite de la o regiune la alta determină posibilitatea unor diferenţieri privind progresul tehnic în plan regional, ştiut fiindcă acesta prezintă particularităţi corespunzătoare structurii pe ramuri a fiecărei regiuni.

Aşadar, în raport cu modelul neoclasic unisectorial modelul bisectorial oferă explicaţii mai realiste pentru disparităţile în creşterea regională, punând în evidenţă, pe lângă creşterea populaţiei ocupate şi a capitalului, progresul tehnic şi mobilitatea interregională a factorilor de producţie, alte două surse potenţial foarte importante pentru creşterea regională: mobilitatea intersectorială a factorilor de producţie şi impulsionarea creşterii economice prin sectorul de export al fiecărei regiuni.

Totuşi, abordarea neoclasică prezintă şi unele neajunsuri, care se referă la:1. ipoteza că investitorii şi lucrătorii sunt foarte bine informaţi asupra preţului

factorilor de producţie în toate regiunile şi răspund oricăror diferenţieri regionale prin migrarea către regiunile care oferă condiţiile cele mai atractive, ceea ce nu se întâmplă de multe ori în realitate;

2. ipoteza unei perfecte flexibilităţi a preţului factorilor de producţie, astfel încât mobilitatea interregională a capitalului şi forţei de muncă va înlătura automat diferenţele dintre regiuni în privinţa preţului factorilor. În practică însă preţul factorilor este departe de a

fi perfect flexibil, ceea ce face ca mecanismul de reglare al modelului neoclasic să nuopereze corespunzător;

3. incapacitatea abordării neoclasice de a recunoaşte importanţa factorilor cererii pentru creşterea regională. Regiunile care înregistrează o creştere rapidă a cererii pentru outputul lor vor prezenta localizări mult mai atractive pentru investitori, ceea ce va atrage un volum sporit de capital şi de forţă de muncă din alte regiuni. De aceea, dacă se acceptă ideea mobilităţii interregionale a capitalului şi forţei de muncă, unele regiuni nu vor putea face faţă oricăror restricţii ale ofertei în privinţa creşterii lor economice.

2.3 Modele axate pe cererea exterioară regiuniiAceste modele accentuează contribuţia esenţială a cererii din exterior pentru outputul

unei regiuni la rata creşterii sale economice. De asemenea, ele scot în evidenţă modul în care regiunea reacţionează la schimbările în cererea pentru exporturile sale şi influenţa pe care aceasta o are asupra ratei creşterii regionale.

2.3.1 Modelul bazat pe rolul sectorului de export. Teoria avantajului comparativ (Armstrong şi Taylor 2000,Richardson, 1973)

Din punct de vedere istoric, rolul sectorului de export în creşterea regională s-a manifestat odată cu dezvoltarea economică a unor regiuni, bazată în mod esenţial pe resursele naturale. Capitalul şi forţa de muncă s-au îndreptat către aceste regiuni pentru a exploata baza lor bogată de resurse naturale. Cum cererea mondială pentru aceste resurse s-a extins din ce în ce mai mult, s-au constituit reţele tot mai dense de transport, care au contribuit la integrarea acestor regiuni în marile pieţe ale lumii.

Ideea centrală în modelul bazat pe sectorul de export este că impulsul iniţial pentru dezvoltarea economică regională este dat, cel puţin pentru unele regiuni, de exploatarea şi exportul resurselor lor naturale. De aceea, repartiţia geografică a resurselor naturale poate explica într-o anumită măsură de ce regiunile înregistrează rate diferite de creştere economică. Analiza nu se poate opri însă în acest punct: în continuare se urmăreşte explicarea specializării regionale şi a cauzelor care susţin continuarea expansiunii economice a unei regiuni sau, după caz, declinul său.

Explicaţiile specializării regionale în exportul de mărfuri ale sectorului primar trebuie căutate în teoriile avantajului comparativ, care încearcă să clarifice modelele regionale de producţie şi specializare în anumite exporturi. De exemplu, potrivit teoriei lui Heckscher şi Ohlin regiunile se vor specializa în producţia şi exportul mărfurilor primare care utilizează în mod intensiv factorii relativ abundenţi în regiune. Astfel, regiunile cu resurse bogate de materii prime se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a materiilor prime (bunuri primare şi semiprelucrate: grâu, cafea, lână, bumbac etc.), regiunile cu resurse mari de forţă de muncă se vor specializa în producţia de mărfuri bazată pe utilizarea intensivă a forţei de muncă, iar cele cu resurse mari de capital în producţia de mărfuri cu o utilizare intensivă a capitalului.

Cum teoria lui Heckscher şi Ohlin cu privire la specializarea regiunilor în anumite exporturi este prea simplificată, au apărut şi sau dezvoltat o serie de teorii menite să adâncească studiul cu privire la rolul sectorului de export în creşterea regională. O primă dezvoltare presupune că factorii de producţie nu migrează între regiuni, abundenţa unui factor într-o regiune neavând nici o semnificaţie. Această ipoteză a imobilităţii este rezonabilă pentru materiile prime, dar mai puţin realistă în privinţa forţei de muncă (în special pe termen lung) şi foarte nerealistă în privinţa capitalului, care înregistrează o mobilitate interregională ridicată. Regiunile înzestrate cu materii prime din abundenţă se vor specializa în producţia de

materii prime pentru export pentru că acest factor este relativ ieftin. Aceasta va induce o migrare a capitalului, care se va îndrepta către regiunile menţionate pentru a exploata bogata lor bază de resurse naturale.

Odată stabilită specializarea, cererea exterioară pentru outputul unei regiuni va avea un efect dominant asupra creşterii sale economice. Influenţa cererii exterioare asupra creşterii exporturilor unei regiuni depinde de mai mulţi factori, şi anume:

• preţul exporturilor regiunii (Px);• nivelul veniturilor celorlalte regiuni (Z);• preţul mărfurilor care pot substitui exporturile în cauză pe pieţele externe (PS)Astfel,

Xd = f (Px, Z, PS)

în care Xd este cererea pentru produsele de export ale unei regiuni.Această funcţie ar trebui însă să încorporeze şi factori cum ar fi: calitatea produselor,

serviciile (asistenţa) oferite după vânzare etc. În acest mod competitivitatea exporturilor unei regiuni pe pieţele externe va influenţa creşterea sectorului de export nu numai prin preţuri, ci şi prin calitatea produselor exportate.

Din punctul de vedere al ofertei, toţi factorii cu un efect semnificativ asupra costurilor de producţie vor afecta competitivitatea unei regiuni. Aceşti factori includ: cheltuielile cu salariile (W), cu mijloacele de muncă (PK), cu materiile prime (R), costurile inputurilor intermediare (C) şi nivelul tehnologic (T). Funcţia care descrie oferta de export va descrie aceste influenţe astfel:

XS=f(PX, W, PK, R, C, T).

Dacă factorii cererii şi ofertei sunt favorabili creşterii exporturilor, aceasta va conduce la creşterea cererii de factori de producţie, al căror preţ va deveni relativ mai ridicat în raport cu alte regiuni. Mai departe, creşterea preţului factorilor va determina fenomenul de imigrare din alte regiuni, conducând la creşterea disparităţilor interregionale.

In raport cu teoria neoclasică, abordarea bazată pe sectorul de export prezintă avantajul că accentuează rolul factorilor cererii fără a ignora latura ofertei în cadrul economiei unei regiuni. Dar, în forma sa cea mai simplă, această teorie a fost criticată pentru că s-a ocupat în special de descrierea dezvoltării regionale în legătură cu exportul de produse primare, fără a aborda condiţiile cu un efect dominant asupra creşterii regionale. De exemplu, rolul unor factori interni cum ar fi activitatea întreprinzătorilor locali şi programele de dezvoltare guvernamentale este ignorat complet. Totuşi, teoriile avansate oferă o serie de elemente utile referitoare la efectele induse ale investiţiilor, influenţa factorilor ofertei, efectele economiilor exterioare de scară.

2.3.2 Modelul cauzalităţii cumulativeModelul cauzalităţii cumulative porneşte de la modelul creşterii regionale bazate pe

potenţialul de export, propus iniţial de Kaldor şi dezvoltat ulterior de Dixon şi Thirlwall. Kaldor (1970) a argumentat ideea potrivit căreia creşterea outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii productive în care este specializată regiunea, unele activităţi beneficiind de creşteri ale productivităţii mai mari decât altele. În particular, este posibil ca regiunile specializate în ramuri ale industriei prelucrătoare să beneficieze de creşteri mult mai

mari ale productivităţii faţă de regiunile care se bazează într-o măsură însemnată pe agricultură şi minerit (ecploatarea resurselor naturale).

O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale conduce la predicţia că regiunile specializate în activități ale industriei prelucrătoare vor înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului primar. Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).

Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni (Dixon şi Thirlwall, 1975). Ei au studiat efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export (vezi figura 2.4).

Figura 2.4 Efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export

Punctul nodal îl constituie creşterea productivităţii muncii. Aceasta este dependentă în principal de doi factori: progresul tehnic şi gradul de înzestrare tehnică a muncii. Deci, productivitatea muncii va creşte dacă vor avea loc introducerea progresului tehnic și creşterea gradului de înzestrare, prin noi investiţii. La rândul lor, acestea depind parţial de creşterea outputului, ea însăşi determinată de creşterea înregistrată de sectorul de export. Cum expansiunea sectorului de export depinde de competitivitatea sa în raport cu regiunile care produc înlocuitori apropiaţi, raportul dintre preţurile exporturilor acelei regiuni şi preţurile înlocuitorilor produşi în celelalte regiuni va influenţa dinamica sectorului de export. În acest punct, procesul cauzalităţii cumulative devine complet, deoarece preţurile exporturilor unei regiuni sunt determinate într-o bună măsură de dinamica productivităţii muncii.

Caracterul cumulativ al procesului face ca regiunile cu un avantaj în competitivitate să-şi consolideze acest avantaj, rezultând că, din perspectiva modelelor axate pe cerere, creşterea regională are un caracter divergent.

2.3.3 Teorii aflate în legătură cu cauzalitatea cumulativă2.3.3.1 Cauzalitatea cumulativă şi teoria polilor de creştereTeoria polilor de creştere acreditează ideea unei unităţi motrice (o întreprindere, un

grup de întreprinderi, o ramură industrială, o combinaţie de industrii), propulsoare, capabilă săinducă puternice efecte de antrenare asupra unităţilor ce se situează în amonte sau aval ca şi asupra zonelor geografice aflate sub incidenţa lor. Din această perspectivă, creşterea economică apare polarizată atât în spaţiul industrial cât şi în cel geografic, ambele reprezentând forme de existenţă, de manifestare a spaţiului economic, în sensul lui Perroux (Perroux, 1964, 1969) şi Boudeville (Boudeville, 1961).

Creșterea cererii pentru exporturile regiunii, determinată de creșterea veniturilor la scară națională

Exporturile în regiune

Prețurile în regiune

Output-ul regional

Productivitatea muncii în regiune

Spaţiul economic, înţeles ca un ansamblu complex de activităţi economice, se prezintă ca un câmp de forţe, teritoriul naţional fiind privit fie ca spaţiul de trecere a acestor forţe, fie ca un ansamblu de centre sau poli de unde emană şi spre care se îndreaptă ele.

Un loc aparte în teoria polilor (centrelor) de creştere îl ocupă problema economiilor de scară. Dacă o ramură este subiectul unor economii de scară interioare, firmele cu o creştere susţinută vor obţine un avantaj în competiţia cu rivalii lor şi creşterea va deveni cumulativă. Economiile de scară interioare joacă totuşi un rol minor în teoria polilor de creştere.

Mult mai importante în această teorie, după cum argumentează şi Fr. Perroux, sunt economiile de scară exterioare. Economiile de scară exterioare apar ca un rezultat al proximităţii spaţiale a unor activităţi interdependente. Se pot distinge astfel două tipuri de economii de scară exterioare: economii datorate localizării (economii de localizare) şi economii datorate aglomerării (economii de aglomerare) (Richardson, 1973)2.

Economiile de localizare reprezintă rezultatul concentrării geografice a unor întreprinderi aparţinând aceleiaşi ramuri. Ele includ şi economiile de transfer (de legătură) care se manifestă ca urmare a proximităţii geografice a firmelor între care există legături de tip input-output. Aceste economii de legătură explică de ce punctele nodale ale reţelelor de transport sunt acele localizări în care costurile de distribuire şi asamblare pentru anumite ramuri pot fi minimizate. Economiile de localizare au la bază o serie de motive. Cele maiimportante avantaje rezultă din proximitatea firmelor aparţinând aceleiaşi ramuri, care permite o mai mare specializare a acestora, având ca efect reducerea costurilor medii pe termen lung. Specializarea ridicată conduce la creşterea eficienţei în producţie şi poate lua forme diferite. De exemplu, se pot stabili firme specializate în cadrul unui complex industrial sau grupuri de firme pot stabili anumite relaţii de cooperare, cum ar fi subcontractarea. De asemenea, economiile de localizare rezultă şi din faptul că proximitatea geografică a unor firme aparţinând aceleiaşi ramuri facilitează cercetarea, activitatea inovaţională în acea industrie. Ea conduce la apariţia unor resurse de forţă de muncă cu calificare şi experienţa necesară ramurii în cauză.

Economiile de aglomerare apar ca rezultat al asocierii geografice a unui număr mare de activităţi economice care pot să nu aparţină aceleiaşi ramuri. Astfel, în multe cazuri se poate remarca concentrarea unor elemente ce se constituie în avantaje pentru firme din diverse ramuri:

- transportul urban şi posibilităţile oferite pentru navetă; - pieţe ale muncii bine organizate, cu resurse de forţă de muncă cu calificări variate;- cheltuieli sociale de regie şi servicii guvernamentale; - o gamă largă de servicii de asistenţă comercială, financiară, contabilă, juridică etc.De asemenea, dotările de ordin social-cultural pot avea un efect puternic asupra

deciziilor privind localizarea în rândul antreprenorilor, managerilor, al persoanelor ce îşi propun să emigreze şi al familiilor acestora. Atractivitatea în creşterea centrelor de creştere regională existente creează o serie de efecte de “contracurent”, care operează în detrimentul regiunilor mai puţin dezvoltate. Astfel, eficienţa ridicată a activităţilor din aceste centre face din ele un “magnet” pentru investitori. În plus, ele tind să atragă cele mai valoroase elemente ale resurselor de forţă de muncă din regiunile mai puţin dezvoltate. Comerţul interregional are și el efecte perturbatoare asupra acestor regiuni. Este binecunoscut exemplul ţărilor în curs de dezvoltare, care prezintă o parte a economiei cu o intensitate ridicată a capitalului, în timp ce restul cuprinde ramuri, activităţi cu o intensitate ridicată a forţei de muncă. Centrele de creştere sunt dominate de ramuri bazate pe o intensitate ridicată a capitalului şi tehnologii

2 Alţi regionalişti (Hoover (1937, 1943), O’Sullivan (2000), McCann (2001) consideră economiile de scară exterioare în totalitate ca fiind economii ale aglomerării, în cadrul cărora se disting economiile de localizare şi economiile urbanizării (pe acestea din urmă Richardson le numeşte economii deaglomerare).

avansate. La început regiunile cu o creştere rapidă pot ocoli regiunile mai puţin dezvoltate şi întreţine relaţii comerciale în special cu regiunile în ascensiune. În timp însă, pe măsura dezvoltării schimburilor interregionale, regiunile mai puţin dezvoltate vor fi atrase mai puternic în relaţiile de schimb, cu multe efecte pozitive asupra economiilor lor. Vor exista, desigur, şi cazuri în care firme mai puţin eficiente, ce supravieţuiau numai în virtutea izolării lor, vor fi eliminate din competiţie de firmele cu eficienţă ridicată din celelalte centre de creştere odată ce schimbările interregionale vor căpăta amploare.

În discuţiile despre centrele de creştere se acordă o atenţie specială efectelor de difuziune sau “de scurgere” care emană de la aceste centre. Pe măsură ce economia unei ţări se dezvoltă, se creează posibilităţi de îmbunătăţire a legăturilor de transport dintre regiuni, astfel încât firmele în expansiune vor căuta condiţii favorabile de investiţii în regiunile rămase în urmă. În acelaşi timp, departe de a fi un simplu spectator, guvernul va interveni pentru stimularea creşterii economice în regiunile mai puţin dezvoltate.

Pe de altă parte, economiile de scară (interioare şi exterioare) din centrele de creştere vor genera şi posibilitatea unor pierderi, a unor efecte negative, cauzate de congestia urbană, poluare, creşterea preţului terenurilor, etc. De exemplu, construirea unei noi infrastructuri de transport (cale ferată, şosea) creează externalităţi pozitive pentru locuitorii zonei în cauză prin mărirea posibilităţilor de deplasare a acestora, dar şi externalităţi negative prin creşterea poluării aerului, zgomot, deteriorarea peisajului natural, congestionarea traficului, accidente etc.

În concluzie, cu toate efectele adverse, procesul cauzalităţii cumulative este o realitate confirmată de diversele evoluţii în plan regional, modelele construite pentru reliefarea acestui proces necesitând o serie de perfecţionări, în vederea obţinerii unei imagini şi explicaţii cât mai convingătoare asupra cauzelor care determină disparităţile regionale.

6.3.3.2 Modelul centru-periferieModelul centru-periferie a fost conturat de Friedman în perioada 1966-1973,

reprezentând o versiune extinsă a cauzalităţii cumulative. Friedman consideră relaţia centru-periferie ca a doua etapă în secvenţa istorică a dezvoltării regionale, care cuprinde patru etape:

1. modelul localizărilor pre-industriale;2. modelul centru-periferie;3. dispersarea, fragmentarea periferiei;4. dezvoltarea unui sistem spaţial integrat de regiuni interdependente.Esenţial în teoria centru-periferie a lui Friedman este accentul pe modelul autonomie-

dependenţă, ce priveşte spaţiul economiei naţionale ca un sistem în care distribuirea puterii tinde să fie inegală, reflectând un model dominant şi persistent de schimburi reciproce între oraşe şi între regiuni.

Regiunile centrale sunt definite în termenii controlului asupra propriilor destine, în timp ce regiunile periferice sunt dependente şi controlate de primele.

Distincţia centru-periferie nu este abordată prin prisma diferenţierelor în gradul de industrializare, urbanizare (deşi regiunile centrale au un sector industrial puternic şi includ mari centre urbane), ci mult mai strâns, bazându-se pe ideea că o regiune centrală este un centru major al procesului inovaţional. Mai precis, regiunile centrale sunt “subsisteme ale societăţii organizate teritorial, cu o înaltă capacitate de a genera şi absorbi inovaţiile”, în timp ce regiunile periferice sunt definite ca “subsisteme a căror traiectorie de dezvoltare este determinată semnificativ de instituţiile din regiunile centrale, în raport cu care ele se află într-o situaţie de dependenţă ” (Friedman, 1972). La rândul lor, inovaţiile sunt abordate în sens larg, ca inovaţii în plan material, tehnologic, instituţional, spiritual (cultural).

Relaţia centru-periferie se află în legătură cu patru procese asociate urbanizării, şi anume:

a. difuziunea inovaţiilor, modificând comportamentul socio-cultural;b. controlul proceselor economico-sociale, conducând la un model al relaţiilor de

putere în care concentrarea autorităţilor politice şi administrative în centru determină ceea ce este permis să se întâmple pe plan economic, social, politic în periferie;

c. migraţia, modificând modelele de conturare a aşezărilor umane;d. investiţiile, determinând distribuţia spaţială a activităţilor economice în centru şi

periferie.Organizarea puterii şi modelele socio-culturale se combină în aşa-numita organizare

spaţială a modernizării, în timp ce activitatea economică şi modelele aşezărilor determină organizarea spaţială a economiei. Împreună, acestea se combină pentru a contura organizarea spaţială a societăţii.

Modelul lui Friedman se doreşte mai mult o paradigmă sugestivă prin implicaţiile sale decât o teorie deterministă, rigidă. El este un model al dualităţii spaţiale, accentuând distincţia dintre sectoarele moderne şi cele tradiţionale.

Procesul investiţional şi mişcarea migratorie din modelul lui Friedman sunt strâns legate de efectele de difuziune şi cele de contracurent din modelele de dezvoltare dezechilibrată ale lui Myrdal (Myrdal, 1957) şi Hirschman (Hirschman, 1958). Paradigma luiMyrdal oferă noi posibilităţi de analiză a problemelor spaţiale în ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, teoria localizării ar trebui să ia în considerare şi influenţele non-economice sau indirect economice.

Localizările în ţările în curs de dezvoltare sunt explicate nu numai prin factorii accesului la piaţă, accentul pe contactele directe în afaceri, reţeaua de transport şi telecomunicaţii slab dezvoltată, infrastructura superioară în regiunile centrale, metropolitane, ci şi prin dorinţa managerilor de a câştiga un acces direct la centrele relevante ale puterii guvernamentale, de a beneficia de comenzi guvernamentale, de a exercita presiuni pentru o protecţie de tip monopolist şi de a fi capabili să ocolească controlul birocratic centralizat asupra licenţelor şi garanţiilor pentru împrumuturi. O altă manifestare este eşecul băncilor provinciale de a stimula dezvoltarea regională, legat de faptul că adesea ele sunt instrumente sub controlul proprietarilor de terenuri pentru transferul capitalului către regiunile centrale.

Unul din aspectele cele mai interesante, dar şi controversate ale analizei lui Friedman se referă la predicţia că, în final, relaţia centru-periferie se va atenua substanţial, mergând până la dispariţie. Acest aspect este argumentat prin faptul că o serie de forţe economice - extinderea pieţelor, descoperirea de noi resurse, îmbunătăţirea transporturilor, difuziunea spaţială a inovaţiilor, implementarea unor politici regionale eficace - vor transforma oraşelede mărime medie din zone periferice în localizări tot mai atractive pentru noile afaceri. În acelaşi timp, schimbările în organizarea industrială fac posibilă separarea dintre deciziile managerilor la nivel central şi producţie, ceea ce permite dispersarea ramurilor diverselor firme, sediile centrale ale acestora rămânând în continuare în marile oraşe.

2.4 Teorii, concepţii privind creşterea regională2.4.1 Creşterea regională - concurenţială / generativăTeoriile privind creşterea regională au cunoscut o evoluţie graduală, marcată, pentru

început, de tratarea regiunilor ca elemente non-spaţiale ale economiei naţionale, iar apoi de luarea în considerare a spaţiului în mod explicit.

În prima categorie se înscriu modelul neoclasic (pe baza principiilor emise de Marshall), modelul cauzalităţii cumulative (Myrdal-Kaldor), modelul bazat pe potenţialul de export (Bolton), modelele econometrice (Czamanski, Klein, Harris ş.a.), modelele input-output (Leontief, Moses, Richardson ş.a.).

Ca o perspectivă alternativă la modelele tradiţionale, recunoaşterea importanţei componentei spaţiale poate fi remarcată în teorii și modele cum sunt:

- modelul centru-periferie şi cel al coridoarelor de dezvoltare (Friedmann);- variantele spaţiale ale teoriei polilor de creştere (Boudeville ş.a.);- analiza influenţei aglomerărilor şi a efectelor “hinterlandurilor” asupra dimensiunii şi

distanţei dintre zonele urbane (von Böventer);- discutarea rolului transporturilor şi al forţelor polarizatoare în creşterea regională

(Siebert);- teoria axelor de dezvoltare (Pottier);- analiza difuziunii spaţiale a inovaţiilor (Hägerstrand şi, mai târziu, Romer) ş.a.m.d.Din abordarea comparativă a acestor două mari curente a rezultat, între altele, o

problemă teoretică larg dezbătută , ale cărei implicaţii practice în sfera politicilor regionale sunt evidente. Ea se referă la caracterul concurenţial sau generativ al creşterii regionale.

O consecinţă a tratării regiunilor ca subdiviziuni non-spaţiale ale economiei naţionale este aceea că ratele de creştere regională sunt privite ca fiind derivate din rata naţională de creştere economică, în timp ce posibilitatea unui impact propulsiv al creşterii fiecărei regiuni asupra ratei de creştere naţională este ignorată .

Acest mod de abordare a creşterii regionale accentuează ideea concurenţei interregionale, de unde termenul de creştere concurenţială. Modelele creşterii concurenţiale presupun că rata posibilă a creşterii economice naţionale este cunoscută şi examinează forţele (avantajele şi dezavantajele amplasării, potenţialul relativ al pieţei, costurile comparative etc.) care determină modul cum va fi distribuită rata dată a creşterii economice între regiunile sistemului. În aceste modele creşterea unei regiuni va avea loc întotdeauna în detrimentul alteia. Multe din teoriile tradiţionale ale creşterii regionale (cauzalitatea cumulativă, teoria neoclasică etc.) fac parte din categoria celor care tratează creşterea regională ca o creştere concurenţială. Rata de creştere naţională este determinată exogen, iar funcţia analizei economice regionale este doar de a distribui această creştere între regiuni. Nevoia de a include în aceste modele variabile spaţiale este foarte redusă, deoarece fiecare regiune este tratată ca şi cum ar fi un sector economic.

În viziunea modelelor creşterii generative însă, dimensiunea regională este mult accentuată, acestea tratând rata creşterii economice naţionale ca o rezultantă a ratelor de creştere ale regiunilor. În această concepţie întreaga creştere este spaţial orientată, cu alte cuvinte creşterea în cadrul oricărei părţi a economiei naţionale îşi are originea într-o anume amplasare. Performanţele privind creşterea unei regiuni pot fi îmbunătăţite fără a induce efecte adverse asupra ratelor de creştere ale regiunilor vecine. Creşterea indusă de procesul inovaţional poate fi încadrată în acest context: aglomerările şi proximitatea spaţială a activităţilor în anumite oraşe sau regiuni pot induce o rată a inovaţiilor deasupra celei ce ar fi înregistrată în absenţa aglomerărilor. În mod similar, schimbările ce pot apărea în distribuţia intraregională a factorilor de producţie, facilitate, de exemplu, de un sistem eficient de transport intraregional, pot spori de asemenea eficienţa producţiei şi ratele creşterii regionale. Importanţa acestui impact spaţial asupra creşterii regionale este trecută cu vederea în cazul modelelor axate pe creşterea concurenţială. Acest fenomen, în cadrul căruia eficienţa spaţială intraregională a unei regiuni poate avea un efect de feedback asupra ratei creşterii economice agregate, este numit creştere generativă .

Importanţa acestei distincţii, dincolo de evidenţierea faptului că distribuţia spaţială a resurselor în cadrul economiei naţionale are un impact semnificativ asupra eficienţei dinamice, constă în concentrarea atenţiei asupra eficienţei intraregionale într-o măsură mult mai mare decât asupra eficienţei inreregionale: în timp ce modelele creşterii concurenţiale susţin că, dacă factorii de producţie sunt distribuiţi eficient între regiuni (ajungându-se, de exemplu, la o echilibrare a rentabilităţii), rata de creştere economică ar fi maximă, modelele

creşterii generative întăresc necesitatea angajamentului în stimularea condiţiilor favorabile creşterii economice în cadrul fiecărei regiuni, mai degrabă decât de a devia resursele de la alte utilizări, posibil mai productive, în alte regiuni.

Aceste succinte consideraţii întăresc necesitatea luării în considerare a componentei spaţiale în teoria creşterii economice regionale şi în analiza urban-regională . În plan practic ea se reflectă în studierea atentă a implicaţiilor adoptării anumitor politici de dezvoltare regională, ce se pot diferenţia în funcţie de amploarea intervenţiei puterilor politice, contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicilor regionale, orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate, având un câmp de acţiune interregional sau inter şi intraregional, accentul pe redistribuirea forţei de muncă sau pe redistribuirea capitalului, accentul pe sursele exogene sau pe potenţialul de dezvoltare endogenă, gradul de promovare a procesului inovaţional, gradul de extindere a sectorului terţiar a măsurilor sectoriale tradiţionale ş.a.m.d.

2.4.2 Eficienţă versus echitate în creşterea regionalăÎntr-un model simplu, obiectivele politicii regionale pot fi reduse la două:1. maximizarea creşterii economice la nivelul economiei naţionale (eficienţă);2. reducerea disparităţilor interregionale în privinţa veniturilor, bunăstării, creşterii

economice a regiunilor (echitate).Analiza clasică a creşterii regionale şi a politicilor regionale corespunzătoare se referă

de aceea la posibilitatea rezolvării conflictului dintre eficienţă şi echitate. Dacă regiunile cu venituri joase ar oferi perspectiva unei eficienţe ridicate a utilizării capacităţii, aceste scopuri nu ar mai fi opuse unul celuilalt. Dar economiile aglomerărilor, oportunităţile oferite de piaţă şi alţi factori acţionează în favoarea regiunilor mai bogate. De aceea, în mod obişnuit trebuie să se admită o serie de “compensări” între eficienţă şi echitate.

Conflictul este uşor de rezolvat din punct de vedere teoretic printr-un model economico-matematic. O posibilitate este aceea de a alege un scop primordial şi de a-l maximiza, în timp ce celălalt scop va fi tratat ca o restricţie. De exemplu, într-o economie simplificată, cu două regiuni, având eficienţa drept scop dominant, modelul de decizie la nivel naţional va fi:

în care:yn = rata de creştere a venitului naţional;Yr1 şi Yr2 = nivelul veniturilor în cele două regiuni, cu Yr1< Yr2

= raportul minim acceptabil al inechităţii.

Dacă echitatea în plan regional este scopul primordial, modelul va deveni:

unde = rata minimă acceptabilă a creşterii economice.

Totuşi, nu este neapărat nevoie să se ierarhizeze cele două obiective sau să se adopte ipotezele problemelor de programare liniară. O abordare mai puţin restrictivă este construirea unei curbe de indiferenţă între ratele alternative de creştere economică şi indicele echităţii regionale. În mod simplificat, se presupune că fiecare rată de creştere economică implică o anumită distribuţie interregională. În realitate însă există multe distribuţii interregionale alternative care pot conduce la aceeaşi rată a creşterii economice.

Figura 2.5 Curba de indiferenţă între creşterea economică şi echitatea interregionalăSursa: H.Richardson, Regional andUrban Economics, Pitman PublishingLtd., London, p. 228

Această posibilitate poate fi ignorată dacă se presupune că mediul instituţional, instrumentele politicii regionale rămân neschimbate.

O curbă de indiferenţă de acest fel este prezentată în figura 2.5. Totuşi, forma curbei TT’ nu este certă. În mod normal se aşteaptă ca indicele echităţii, z, să fie inelastic în raport cu schimbările în rata creşterii economice, yn. Aceasta deoarece convergenţa în veniturile regionale poate să fie realizată, dar foarte încet, prin diferenţieri persistente în ratele de creştere regională, pe o perioadă lungă de timp şi nu prin realocarea resurselor pe termen scurt. Deşi curba poate fi trasată pornind de la observaţii statistice asupra ratei creşterii economice şi indicelui de echitate, există unele riscuri în utilizarea ei pentru scopuri de prognoză şi planificare. O altă problemă este aceea că orizontul programelor naţionale de dezvoltare este mult mai scurt decât cel corespunzător, adecvat pentru politicile şi programele regionale.

Presupunând că a fost trasată curba de indiferenţă, orice combinaţie de obiective de creştere în echitate descrisă de câte un punct al acesteia poate fi aleasă în raport cu funcţia care descrie preferinţele decidenţilor. Astfel, se presupune că aceştia reprezintă în mod clar preferinţele sociale şi că raporturile de substituire preferate de societate între eficienţă şi echitate sunt liniare. Atunci funcţiile exprimând aceste preferinţe pot fi reprezentate printr-un set de drepte cu panta coborând spre dreapta. Punctul optim al curbei de indiferenţă este acela în care cea mai înaltă dintre funcţiile de preferinţă (Pfe) este tangentă la TT’. Aceasta oferă combinaţia optimă între rata de creştere economică (Yne) şi indicele echităţii regionale (ze).

O funcţie de preferinţă plată implică o societate orientată către creşterea economică. Cu cât funcţiile de preferinţă sunt mai abrupte, cu atât societatea este mai receptivă la măsurile de redistribuire în plan regional. Este posibil chiar ca punctul de tangenţă să se înregistreze în cadranul în care curba de indiferenţă corespunde unei rate negative a creşterii economice. Totuşi, în astfel de cazuri trebuie identificate circumstanţele care fac posibilă alegerea unei rate pozitive de creştere şi de a realiza o redistribuire ex-post a rezultatelor creşterii economice.

yn

zZe

yne

T

Tl

Pfe