Curs 2. Teorii ale creativitatiiProf.univ. Carmen Cretu

Teorii ale creativităţii

1. Teoria psihanalitică a creativităţiiTeoria psihanalitică a creativităţii îşi are baza în concepţia lui Sigmund

Freud. Punctul central al concepţiei psihanalitice despre creaţie îl constituie teoria sublimării, potrivit căreia sublimarea este un proces inconştient care, prin refularea impulsului sexual, alimentează apariţia creaţiei. Capitalul instinctual este astfel rădăcina oricărei creaţii, tensiunea generată de aglomerarea tendinţelor refulale în inconştient fiind nu numai sursa lapsusurilor, a viselor, a aberaţiilor sexuale ci şi a creaţiei. Astfel, forţele creative ale Eului trebuie să se realizează pe sine spre folosul societăţii, creativitatea reprezentând suprema adaptare la scopul propus (supreme usefullness), iar indivizii creativi fiind avangarda de elita a creativităţii.

În confomitate cu părerile lui Freud (apud Landau, E., 1979, p.22), individul se apără atât de instinctele sale, cât şi de lumea exterioară, care nu-i permite satisfacerea acestor instincte, prin retragerea sa în trăirea unor procese psihice interioare. Datorită acestei lumi interioare a fanteziei sale, el îşi creează o nouă realitate, produs al creativităţii sale. Freud îngrădeşte posibilitatea creativităţii la un număr redus de oameni, referindu-se în primul rând la artişti, dar vorbeşte şi despre satisfacţiile pe care fantezia le poate procura şi altor oameni care “nu sunt ei înşişi creatori”, satisfacţii provocate de contemplarea unor opere de artă, susţinând chiar că aceste surse de bucurie şi consolare nu pot fi apreciate la adevarata lor valoare. Freud lărgeşte astfel aptitudinea de a sublima în mod creator, atribuită iniţial artiştilor, facând-o accesibilă şi consumatorilor de artă.

Adler defineşte creativitatea ca modalitatea privilegiată de a lichida complexul de inferioritate care caracterizează fiinţa umană.

Kris (Ibidem, p. 23) este de părere că creativitatea nu este posibilă decât în stare de “regresiune creativă ”, când Eul este îngenunchiat de Inconştient. Rose face o disticţie asemănătoare între imaginaţia creativă şi cea regresivă. Imaginaţia creativă presupune o lărgire a limitelor Eului, ea sprijind Eul în menţinerea echilibrului dintre Eul fizic şi identitatea socială a Eului.

Kubie acordă cea mai mare importanţă factorului preconştient, care se poate alimenta oricând din resursele energetice ale inconştientului, fără a pierde controlul şi vigilenţa conştientului.

Rugg are convingerea că creativitatea (ca şi viaţa), reprezintă un lanţ continuu atât de procese conştiente cât şi de procese inconştiente. În cadrul

1

acestei continuităţi apare “momentul critic”, în care individul este liber să recurgă la forţe in/conştiente, acesta constituind miezul energiei creative, deoarece libertatea necesară oricărui act creativ este obţinută numai în acest moment.

Curentul neopsihanalist consideră creativitatea simpla deturnare a energiei libidinale. Barron, reprezentant al acestui curent, este de părere că originea creativităţii trebuie căutată în impulsurile necontrolate pa care procesul de socializare le provoacă în faza anală de dezvoltare a libidoului. Aceste impulsuri constituie motivaţia oricărei activitati creatoare.

Teoria psihanalitică are meritul de a fi relevat rolul inconştientului în elaborarea asociatiilor şi combinărilor inedite şi a condus la ideea că fenomenul creativ necesită o alternare între stările de maximă concentrare, predominant conştiente şi stările de relaxare în care controlul conştient este mult diminuat (Roco, M., 1979, p. 20).

2. Teoria asociaţionistă a creativităţiiConform acestei teorii, ai cărei reprezentanţi sunt Malzman şi Mednick,

creativitatea este un proces asociativ dintre elemente date, proces dirijat de anumite exigenţe şi finalităţi, în urma cărora apar combinaţii noi. Rezultatul este cu atât mai creativ cu cât elementele care sunt sintetizate împreună sunt mai puţin înrudite între ele. Excesul de informaţii este o piedică în descoperirea soluţiilor noi.

Mednick (apud Landau, E., 1979, p. 26), analizând descrierile procesului creativ făcute de indivizii creativi distinge trei tipuri de asociaţii creative: serendipitatea (noua descoperire are la bază asociaţii intamplătoare ale mediului); asemanarea (contiguitatea unor cuvinte, ritmuri, structuri, obiecte) si medierea (care se realizează prin simboluri). Marele merit al lui Mednick este elaborarea unui instrument de diagnosticare a creativităţii, numit “Remote Association Test”, pe baza originalităţii şi rarităţii statistice a asociaţiilor.

Aceasta teorie, este unilaterală pentru că nu epuizează toate mecanismele implicate în procesul creativ.

3. Teoria configuraţionistă (gestaltistă) a creativităţiiAceasta teorie a apărut ca reacţie la teoria asociaţionistă şi postulează că

demersul creativ nu se desfasoară aleator ci trebuie să aibă permanent în vedere întregul problemei.

Wertheimer (apud Munteanu, A.,1994, p.48) considera că creativitatea ar presupune înţelegerea problemei prin intuiţie (Einsight, Insight) şi nu prin raţiune. Rezolvarea întâmplătoare de probleme sau cele bazate pe învăţare nu intră sub incidenţa creaţiei.

Arnheim considera că indivizii creativi abstractizează, cumpănesc, organizează forme şi structuri pe care le amplifică, datorită caracterului dinamic

2

al personalităţii lor. Mooney continuă modelul echilibrului conceput de Wertheimer şi apoi de Arnheim, analizând interacţiunea dintre persoană, proces, produs şi mediu în procesul creativ.

Aceasta teorie este lacunară deoarece supraevaluează rolul sintezei, defavorizează analiza şi exagerează rolul intuiţiei în geneza creaţiei.

4. Teoria behavioristă (comportamentalistă) a creativităţiiAceastă teorie, prin reprezentanţii ei, C.F. Osgood, Rossman, Parnes şi

Hyman, (Ibidem, p. 49) elucidează fenomenul creator apelând la serviciile clasicului model S-R (Stimul-Răspuns). Astfel, creativitatea unui individ depinde considerabil de modul în care au fost stimulate manifestările şi atitudinile sale creative. Comportamentul creativ are capacitatea de discriminare a cunoştinţelor şi variabilelor, posibilitatea de redefinire corectă a lor, utilizarea în situaţii creative cât mai diferite şi sesizarea promptă a modificărilor aduse. Evident această teorie este reductionistă.

5. Teoria existentialistă (umanistă) a creativităţii Reprezentanţii acestei teorii fac deosebire între pseudocreativitate (care

transmite o trăire superficială estetizantă) şi creativitatea autentică (care dă naştere noului). Prin creaţie, fiinţa umană îşi valorifică unicitatea, se autorealizează, creativitatea fiind corolarul întâlnirii omului cu lumea. Intensitatea acestei întâlniri determină gradul creativităţii.

Rolo May (apud Landau, E., 1979, pp.28-29), consideră că esentială în creativitate nu este raţiunea, ci “angajarea autentică” (Engagement). Spre deosebire de psihanaliză, unde creativitatea este vazută ca o formă patologică, pentru May ea este produsul unei sănătaăţi emoţionale maxime.

E. G. Schachtel consideră creativitatea ca împlinirea unei necesităţii de comunicare a omului cu lumea înconjuratoare. Această comunicare se realizează pe două căi: autocentrică – orientată asupra subiectului şi alocentrică – orientată asupra obiectelor exterioare. Un rol important îl are potenţialul creativ care caracterizează fiecare fiinţă umană, creativitatea însemnând victoria percepţiei alocentrice (atitudinea receptivă faţă de mediu) asupra percepţiei autocentrice.

Abraham Maslow (apud Balahur, D., 1997, p.40) vede creativitatea ca “auto-actualizare” (self-actualization), resorturile sale fiind tendinţele de dezvoltare (growth needs) ale persoanei, nevoia de a-şi actualiza potenţialul.

Aportul relevant al acestei teorii este faptul că a demonstrat importanţa sănătăţii mintale în creativitate.

6. Teoria culturală (interpersonală) a creativităţiiAceastă teorie acordă o mare importanţă dependenţei personalităţii de

semenii săi, de factorii de mediu şi de cultură şi a fost pregatită indirect de S. Freud (care vedea creativitatea ca un mijloc de îmbogăţire şi de a avea trecere la

3

femei) şi de Kris (care sublinia nevoia artistului de a fi apreciat de public) (Landau, E., 1979, pp.30-34).

Moreno atribuie fiecărui individ spontaneitate şi creativitate, aceasta manifestându-se în interacţiunea dintre persoane, dintre persoane şi obiecte, şi dintre societate şi umanitate.

Fromm distinge între acţiunea creativă (bazată pe talent şi care poate fi învăţată şi exersată) şi atitudinea creativă (attitude), baza oricărei creativitati şi care nu trebuie să se materializeze neapărat într-un produs. A percepe creativ înseamnă a avea intotdeauna o atitudine receptiva faţă de oameni, lipsită de prejudecăţi. Numai datorită reducerii acestor proiecţii şi atitudini, putem dobândi o maturitate interioară şi o atitudine creativă. Curajul de a fi altfel decât ceilalţi, de a se elibera de obişnuinţă, constituie premisa cea mai de seamă a atitudinii creative. Numai individul care este gata “să se nască din nou”, să nu considere definitivă nici o fază a vietii sale, reuşeşte să realizeze un comportament creativ.

Rogers consideră creativitatea un produs al noilor relaţii care se stabilesc între individ, ca entitate specifică, şi materia, întâmplările, oamenii sau circumstanţele vieţii. El diferenţiază între premisele externe (securitate şi libertate psihologică) şi cele interne (atitudinea receptivă faţă de orice trăire) ale creativităţii, vorbind chiar de o tendinţă socială către creativitate. În condiţiile unei lumi conformiste, individul trebuie să fie creativ, pentru a-şi dezvolta şi conserva personalitatea.

Tumin vede în conformismul societăţii umane o piedică în dezvoltarea creativităţii. Aceasta piedică poate fi inlaturată dacă educam individul să-şi caute satisfacţii în însuşi procesul creativ şi nu în produsul sau şi în fenomenele sociale.

Matussek distinge între ambiţia care promovează creativitatea (orientată asupra obiectului) şi ambiţia anticreativă (orientată asupra personalităţii).

Stein consideră hotîrâtoare pentru creativitate trebuinţele grupului şi experienţele predominante din dezvoltarea unei culturi.

Margaret Mead a demonstrat corelaţia strânsă dintre cultură şi creativitate. Culturile care educă pe copii într-un spirit receptiv şi liber, care acceptă gândirea divergentă, orientată asupra procesului şi nu asupra produsului, vor produce indivizi creativi.

Erika Landau (Ibidem, p. 34) remarca cât de necreativ şi unilateral au abordat teoreticienii diferitelor şcoli problema creativităţii şi considera că “lectura cu amânarea criticii” a lucrărilor altor cercetători ai creativităţii, fără a gândi exclusiv în lumina conceptelor specifice unei anumite şcoli este calea “creativă” de rezolvare a acestui impediment.

4

Teorii recente ale creativităţii

7.Teresa M. Amabile, (apud Roco, M., 2001, pp.19-20), consideră că creativitatea este prezentă deseori în viaţa cotidiană, iar soluţiile creative asigură rezolvarea problemei cu o eficienţă neasteptată şi cu o uimitoare simplitate. Ea este de părere că răspunsurile creative sunt evidente şi totuşi foarte puţină lume se gândeşte la ele. A fi creativ înseamnă a elabora un lucru care să fie în acelaşi timp inovator şi valabil. Modelul structural al creativităţii include următoarele componente: Abilităţile relevante dintr-un anumit domeniu – cunoştinte de specialitate, abilităţi tehnice, talent special în domeniul respectiv. Acestea sunt văzute ca un set de direcţii cognitive care ar trebui să fie urmate în rezolvarea de probleme. Abilităţile creative – care includ un set cognitiv şi unul perceptiv favorabile abordării din perspective noi în rezolvarea unei probleme, euristicile pentru generarea ideilor noi şi stilul de muncă specific creaţiei care este cel perseverent şi plin de energie. Un stil de lucru creativ (Amabile, T., 1997, p.79) este marcat de dăruirea de a face lucrurile bine, capacitatea de concentrare a eforturilor şi a atentiei pe perioade lungi de timp, capacitatea de a abandona ideile neproductive şi de a lăsa temporar deoparte problemele mai dificile, tenacitatea în faţa dificultăţilor, dorinţa de a munci cu perseverenţă. Motivaţia intrinsecă – este adevarata motivaţie creativă şi presupune realizarea unei activităţi datorită faptului că este interesantă, placută, provocatoare prin ea însăşi, pentru că generează bucurie şi aduce satisfacţie.

8. Robert W. Weisberg (apud Roco, M., 2001, p.21) aduce in discuţie un fapt important în abordarea creativităţii şi anume caracterul de integralitate, considerând că abordările tradiţionale au un pronunţat caracter atomist, fiind centrate pe elemente sau procese izolate. El susţine că produsele creatoare de un nivel impresionant îşi au rădăcinile în experienţa trecută a individului şi apar treptat din efortul individual anterior şi din experienţa altora. Creativitatea este doar o “rezolvare de probleme în trepte”, sau o “gândire creativă evolutivă”.

9. H. Gardner (Ibidem, pp. 21-24) abordează creativitatea dintr-o perspectivă holistă, care permite surprinderea fenomenului la întregul său nivel de complexitate. Cadrul teoretic general de analiză este pe mai multe niveluri: Nivelul subpersonal vizează substratul biologic al creativităţii, inclusiv

cunoaşterea precocităţii şi a creativităţii la vârste înaintate. Nivelul personal grupează factorii individuali ai personalităţii creatoare.

Gardner deosebeşte două mari categorii de factori: unii cognitivi şi alţii care ţin de personalitate şi motivaţie. Foarte importantă este interacţiunea dintre aceste două categorii de factori.

5

Nivelul intrapersonal se referă la domeniul în care lucrează şi creează un individ, la caracteristicile sale. Studiul domeniului presupune o analiză istorico-biografică şi o analiză din perspectivă cognitivă.

Nivelul multipersonal se referă la contextul social în care trăieşte un individ creativ, aceasta însemnând cercetarea modului în care cercul personal şi profesional al persoanei creatoare influenţează viaţa şi activitatea sa.

Plecând de la complexitatea fenomenului creaţiei, Gardner a stabilit cele patru niveluri de analiză, care in final conduc la elaborarea unui cadru teoretic mai amplu şi mai adecvat pentru analiza creativităţii. Un lucru extrem de important pentru natura creativităţii este că de multe ori este necesară existenţa unei tensiuni între multitudinea de factori care generează lucrurile noi şi originale. O lipsă de potrivire între inteligenţă şi capacităţi, sau între constituţia biologicî şi alegerea carierei pot să constituie motivaţia fundamentală a indivizilor de a se orienta într-o nouă direcţie.

10. M. Csikszentmihalyi consideră creativitatea un fenomen care rezultă din interacţiunea a trei sisteme: setul instituţiilor sociale (care selectează din creaţiile individuale pe cele care merită a fi reţinute), domeniul cultural stabil (care va conserva şi va transmite noile idei selectate) şi individul (care aduce schimbări în domeniu). Este aşadar necesar un domeniu cultural definit.

6