Reeducarea respiratorie

Mecanica ventilatorieRespiraţia = 2 timpi :

Inspiraţia (activă) : contracţia m. intercostali şi diafragmului

Expiraţia (pasivă) : relaxarea m. intercostali şi diafragmului

Reeducarea respiratorie

• Conservarea sau ameliorarea mecanicii ventilatorii şi a schimburilor gazoase

• Evitarea creşterii travaliului respirator

• Formarea şi automatizarea unor deprinderi respiratorii corecte

Obiectivele reeducării respiratorii

• Relaxarea musculaturii respiratorii

• Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare

• Mobilizarea cutiei toracice

• Reeducarea tipurilor de respiraţie

• Tonifierea grupelor musculare implicate în actul respirator

• Controlul şi coordonarea respiraţiei

► Relaxarea musculaturii respiratorii

• respiraţii controlate în poziţii comode;

• masajul toracelui (efleuraj, vibraţii);

• scuturări pasive ale membrelor superioare;

• respiraţii însoţite de pronunţarea unor sunete (a, o, r, v), care produc vibraţii fine ale cutiei toracice, cu efect relaxator.

►Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare

• Acţionăm în sensul fortificării musculaturii inspiratorii, prin unele exerciţii la nivelul narinelor.

Inspiraţia pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul (alternativ)

Inspiraţii întrerupte

Inspiraţii cu presiuni intermitente (cu două degete pe ambele nări, fără a le pensa complet)

Pacienţii cu obstrucţie bronşică vor fi învăţaţi să respire cu buzele strânse sau pronunţând una din consoanele:

h, ş, f.

► Mobilizarea cutiei toracice• la nivel superior, mijlociu şi inferior.

• pasiv, de către kt (care stă înapoia P-lui; P-ul în aşezat sau decubit dorsal, - pt mobilizarea unui hemitorace - în decubit heterolateral)

• tracţiuni şi presiuni manuale executate pe coaste şi ritmate pe mişcările respiratorii.

► Mobilizarea cutiei toracice

• presiunile se exercită la sfârşitul expirului şi produc comprimarea toracelui.

• tracţiunile se aplică la sfârşitul inspirului şi produc distensia toracelui.

• Dozare: câteva secunde, apoi scad progresiv, x 5 -10 consecutiv (mobilizările pasive trebuie să fie blânde şi nedureroase).

► Reeducarea tipurilor de respiraţie

Reeducarea respiraţiei costale

• Jocul costal inferior măreşte diametrul transversal toracic.

• Jocul costal superior asigură creşterea diametrului sagital.

Pacientul în decubit dorsal; mâinile kinetoterapeutului, cu degetele răsfirate, orientate spre lateral, pe coaste.

Respiraţia costal superioară

• stând depărtat, braţele lipite de corp, palmele pe coapse, privirea în oglindă

• inspiraţia: pe nas odată cu ridicarea umerilor şi

alunecarea în sus a palmelor pe coapse. Atenţia este îndreptată spre partea sup.

a toracelui. • expiraţia: prin coborârea lentă a umerilor, ceea ce duce

la eliminarea aerului din plămâni.

• La introducerea aerului în plămâni musculatura gâtului se află în repaus, iar umerii nu trebuie să fie proiectaţi înainte sau înapoi pentru că ar duce la îngreunarea expiraţiei sau chiar la modificarea tipului respirator.

Respiraţia costal inferioară

• stând depărtat cu faţa la oglindă, mâinile (degetele) fiind sprijinite pe ultimele coaste.

• În inspiraţie se realizează un control asupra mişcărilor de lateralitate ale coastelor, formând treptat imaginea corectă a modului în care ele acţionează.

• În expiraţie mâinile exercită o apăsare continuă asupra toracelui, ajutând la eliberarea aerului din plămâni, deci la o expiraţie cât mai completă.

Respiraţia costal inferioară (mijlocie sau laterală)

• În expiraţie acţiunea este localizată la nivelul cutiei toracice, umerii se menţin în acelaşi plan, iar abdomenul se retrage cât mai mult posibil.

• Se recomandă ca expiraţia să fie efectuată cu gura uşor deschisă, buzele să imite pronunţarea sunetului “O”.

• Este indicat să se elimine pe cât posibil aerul în mod continuu, fără întreruperi sau sacadări.

Reeducarea respiraţiei diafragmatice

Biomecanica normală a diafragmului în respiraţie:

• T1 inspir - diafragmul coboară şi comprimă viscerele abdominale iar musculatura abdominală se relaxează, favorizând astfel coborârea diafragmului;

• T2 inspir al acţiunii sale, diafragmul inversându-şi originea şi inserţia, îşi ia punct fix pe viscerele comprimate, îşi aplatizează cupolele şi ridică ultimele 5 coaste de care este prins, având drept rezultat mărirea diametrului transversal al cutiei toracice.

Reeducarea respiraţiei diafragmatice

• Uneori este prezentă o respiraţie abdominală inversată: în timpul inspiraţiei ample, P-ul “suge” abdomenul şi diafragmul se va ridica, antrenat de efectul de aspiraţie al mişcării toracelui; aportul lui la mărirea amplitudinii inspiraţiei lipseşte în acest caz.

Reeducarea respiraţiei abdominale

• Tehnica reeducării m. diafragm se reduce la antrenamentul aşa-zisei respiraţii abdominale.

• culcat dorsal cu genunchii uşor îndoiţi, o mână pe abdomen iar cealaltă pe torace.

• în inspiraţie mâna de pe torace va exercita o uşoară presiune cu scopul de a realiza o relativă blocare a acestuia;

• în expiraţie se acţionează printr-o presare cu mâna pe abdomenul care se retrage (mâna de pe torace este relaxată).

• În expir, aerul să iasă pe gură, imitând suflatul asupra unui fulg.

Respiraţia completă (corectă; “în val”)

• În cadrul unui singur act respirator se reunesc toate cele 3 tipuri respiratorii descrise mai sus.

Se realizează optim din stând depărtat cu o mână pe abdomen şi cealaltă mână rămâne lipită de corp (mâinile au doar rol de control).

După efectuarea unei expiraţii energice, P-ul începe inspirul realizat în 3 faze (fără pauze între faze):

Respiraţia completă (“în val”)

• diafragmul se deplasează în jos, peretele abdominal se destinde înainte (atenţia este îndreptată spre zona abdominală), aerul umple treptat părţile inferioare ale plămânilor;

Respiraţia completă (“în val”)

• dilatarea treptată a părţii inf şi mijlocii a cutiei toracice (atenţia este îndreptată spre coastele inferioare);

• este o continuare a mişcărilor începute de cutia toracică, la care se adaugă şi ridicarea umerilor, vizându-se părţile superioare ale plămânilor.

• zona abdominală execută o mişcare inversă, retrăgându-se treptat, obligând diafragmul să se ridice şi să dirijeze aerul spre părţile mijlocii şi superioare ale plămânilor.

Respiraţia completă (corectă; “în val”)

Expiraţia se face în acelaşi sens ca inspiraţia:

• se evacuează aerul începând din părţile inferioare (retragerea peretelui abdominal),

• apoi se golesc părţile mijlocii (revenirea coastelor la poziţia iniţială),

• iar în final se elimină aerul din vârfurile plămânilor, (coborârea liberă a umerilor).

► Tonifierea grupelor musculare

Tonifierea grupelor musculare implicate în actul respirator

• muşchii inspirului liniştit: m. diafragm, m. intercostali externi şi m. scaleni;

• muşchii inspirului profund =

Care îşi intensifică activitatea

m. sternocleidomastoidieni, m. ridicători ai coastelor, m. micul dinţat posterior şi m. sacrospinali

= muşchii inspirului liniştit + muşchii inspiratori accesori

Tonifierea grupelor musculare implicate în actul respirator

• muşchii inspirului forţat: m. ridicător al scapulei, m. trapez, m. romboid, m. pectoral şi m. marele dinţat;

• muşchii expirului forţat: musculatura abdominală (m. transvers, m. oblici, m. drepţi abdominali) + m. pătrat al lombelor, m. dinţat postero-inferior şi m. intercostali interni;

cel mai important: transversul abdominal, denumit şi “diafragmul expiraţiei”.

Tonifierea diafragmului

Se face astfel încât acţiunea lui să întâmpine o rezistenţă:

prin poziţionarea P-lui + o rezistenţă externă printr-o presiune intraabdominală crescută.

Exemple de exerciţii de respiraţie abdominală:• din decubit dorsal, cu o greutate pe abdomen;• din decubit ventral, în care greutatea proprie împiedică

bombarea abdomenului;• din decubit dorsal pe un plan înclinat, cu capul în jos,

rezistenţa constând în greutatea masei viscerale abdominale, antrenată de gravitaţie în sens cranial.

• Tonifierea m. transvers: din patrupedie, prin retragerea abdomenului şi menţinerea unei izometrii timp de 3-4 secunde.

• Tonifierea m. intercostali externi se face prin efectuarea unor inspiraţii toracice (cu accent pe tipul inspirator costal inferior), cu rezistenţă (sau autorezistenţă) pe coaste, manuală sau prin intermediul unei eşarfe ce înconjoară toracele inferior, se încrucişează anterior şi este apucat cu mâinile.

• Creşterea forţei celorlalţi muşchi respiratori se face ţinând cont de mişcările fiecărui muşchi în parte şi opunând rezistenţă acelei mişcări.

Controlul şi coordonarea respiraţiei

a) Frecvenţa respiratorie - se recomandă inspiraţii pe 3-4 bătăi cardiace şi expiraţii pe câte 5-6 bătăi cardiace;

b) Controlul volumului curent - este corelat cu frecvenţa respiratorie, respectiv scăzând frecvenţa va creşte volumul curent;

c) Ritmul respirator (raportul dintre timpii respiratori: inspir, apnee postinspiratorie, expir, apnee postexpiratorie)

- în general raportul dintre insp + apnee postinsp / expir + apnee postexpir = 1/1, 1/2;

- la bronhopulmonari se urmăreşte obţinerea unui raport de 1/2-1/2,5 (expiraţia cu timp dublu faţă de inspiraţie).

d) Controlul fluxului de aer - se urmăreşte obţinerea de fluxuri lente şi egale:

exerciţii: - suflatul printr-o ţeavă, într-o sticlă umplută pe jumătate

cu apă, astfel încât să obţinem permanent bule (cu o frecvenţă egală),

- suflatul unei flăcări (lumânare) astfel încât flacăra să fie constant înclinată.

e) Controlul respiraţiei în mişcare şi efort – există numeroase formule

exemplu: 1 pas pe inspiraţie, 2 paşi pe expiraţie

Controlul şi coordonarea respiraţiei