3 RUC Comunicare Suport Curs 2008

P S I H O L O G I A C O M U N I C Ă R I I

AUTOR / SELECŢIE-ADAPTARE, PROF.DR. LUMINIŢA IACOB

CUPRINS I. PROBLEMATICA COMUNICĂRII. DESTINUL UNEI TEME

1. Aspecte clasice 2. Tendinţe actuale

II. CULTURĂ ŞI COMUNICARE1. Prelucrarea informaţiei2. Timp-spaţiu-context3. Contextul ca element al comunicării

III. TIMPUL1. Timpul formal: serii, note şi scheme2. Timpul informal: serii, note şi scheme

IV. PROXEMICA1. Proxemica – studiul perceperii şi utilizării spaţiului2. Metode şi strategii de cercetare3. Concepte şi măsuri4. Domenii de explorat

V. COMUNICAREA DIDACTICĂ1. Precizări conceptuale2. Forme ale comunicării. Implicaţii psihopedagogice3. Comunicarea didactică4. Retroacţiuni ale comunicării didactice

VI. GESTUALITATEA ASOCIATĂ LOCUŢIUNIIBIBLIOGRAFIE

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS

▪ Familiarizarea cu aspecte ale psihologiei comunicării şi utilizarea aplicativă a informaţiilor.

▪ Antrenarea cursanţilor în utilizarea unor surse de informare nedidactică.

OBIECTIVELE CURSULUI

După parcurgerea acestui curs, studenţii vor putea să: ▪ Precizeze principalele tendinţe ale cercetării comunicării din perspectiva psihologiei

sociale;▪ Definească şi compare conceptele de bază ale diverselor perspective asupra comunicării;▪ Caracterizeze câteva dintre formele comunicării (comunicarea culturală, comunicarea

didactică, proxemica etc.);▪ Aplice informaţia în rezolvări de probleme si analize concrete ale actelor de comunicare.

LUMINIŢA IACOB

I. PROBLEMATICA COMUNICĂRII. DESTINUL UNEI TEME

COMUNICAREA – O CONSTANTĂ PROVOCARE PENTRU PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Din unghiul psihologiei sociale, tentativa de inventariere a tendinţelor cercetărilor dedicate comunicării pune în evidenţă o anumită particularitate. Este tema în care această ramură psihologică se intersectează cu cele mai multe şi cele mai diverse discipline. Ştiinţele biologice, medicale, filologice, socioumane, tehnice, informatice etc. au în repertoriul lor de cercetare comunicarea. Este, de asemenea, obiect al atenţiei diverselor specializări filosofice, de la logică la metafizică.

Acest fapt creează o presiune specială în abordarea comunicării. Chiar dacă perspectiva psihologiei sociale are specificitatea sa – este preponderent axată pe dimensiunea relaţională a comunicării (Radu, 1994) –, ea resimte mai puternic imperativul interdisciplinarităţii.

Această caracteristică se regăseşte atât în tratarea problemelor clasice ale comunicării (1), cât, mai ales, în tendinţele contemporane ale cercetării (2).

1. ASPECTE CLASICE

Dintre problemele care au acest statut se desprind câteva cu o bună reprezentare şi în lucrările româneşti de psihologie socială (Tucicov-Bogdan, 1973; Golu, 1974; Radu, 1994; Neculau, 1996; Chelcea, 2002):

a. Definirea şi caracterizarea actului comunicativ Cele două aspecte comportă pe lângă consens suficiente elemente deschise şi interogaţii. Referitor la prima problemă, ceea ce se regăseşte cu consecvenţă este raportarea şi analiza a trei elemente definitorii pentru comunicare: informaţia, relaţia şi co-împărtăşirea sensului (consensualitatea). Nici una, în absenţa celorlalte, nu este suficientă pentru a defini un act comunicativ. Este ilustrativă situaţia unor scene cotidiene în care, deşi există informaţie şi o relaţie-cadru pentru vehicularea ei, comunicarea nu are loc sau este mult limitată. Utilizarea unor coduri nefamiliare (limbi străine, limbaje specializate, semne non-verbale atipice spaţiului nostru cultural etc.) sau intervenţia blocajelor în perceperea şi decodificarea acelei informaţii (filtrajul informaţional, distorsionarea egocentrică, atribuirea altui sens etc.) sunt astfel de cazuri.

A C T I V I T A T E

a) continuaţi enumerările din cele două paranteze şi cu alte cazuri posibile. b) oferiţi cât un exemplu pentru cele şase situaţii deja menţionate în cele două enumerări din cele două paranteze.

2

PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

Nici combinaţia inversă nu asigură comunicarea. Nu-i suficient să existe potenţialul de co-împărtăşire a sensului de către parteneri dacă lipseşte informaţia sau posibilitatea relaţionării. Astfel, nici un interlocutor normal nu revine la serviciul informaţii după ce tocmai a aflat numărul de telefon dorit. Pentru acel obiectiv, premisa informaţională nu mai există şi, în consecinţă, motivaţia comunicării este anulată. Aceeaşi blocare a comunicării o instituie şi imposibilitatea unei relaţionări adecvate. Se poate continua exemplificarea cu cazul celui ce vrea să afle sau să transmită ceva, dar situaţia în care se găseşte îl anulează ca sursă sau receptor de informaţii (naufragiatul, neatentul, încarceratul, însinguratul, exclusul, egocentricul etc. – pentru a nu ne referi decât la câteva cazuri extreme).

În concluzie, triada informaţie-relaţie-consensualitate ca nucleu definitoriu al comunicării este greu de eludat.

Convergenţa punctelor de vedere asupra acestui fapt nu elimină disputele privitoare la definirea şi circumscrierea fenomenului comunicării. Pentru a ne convinge este suficientă evocarea câtorva dintre cele mai incitante interogaţii: Orice interacţiune socială este comunicativă? Intenţionalitatea şi reciprocitatea reprezintă diferenţa specifică a comunicării faţă de alte forme de relaţionare? Este triada relaţie-informaţie-consensualitate condiţia necesară dar şi suficientă a comunicării? Se poate pune semnul egalităţii între competenţa lingvistică şi cea comunicativă? În cazul păstrării aceluiaşi conţinut, substituirea unei forme comunicative cu o alta, antrenează sau nu modificări de sens? S-ar putea pune semnul egal între comportament şi comunicare? În ce măsură contextul influenţează comunicarea? Este comunicarea un mijloc social sau un fapt social?

b. Modelele comunicării. Numite şi paradigme (Bârliba, 1987), acest tip de sistematizări teoretice au funcţie explicativă în raport cu fenomenul studiat. Ele acţionează pe principiul esenţializării în tentativa de a orienta şi cristaliza reprezentările asupra comunicării. În fapt, paradigmele sunt mijloace cognitive care, prin selecţia şi recompunerea elementelor fundamentale, fac inteligibilă fenomenologia comunicării.

Inevitabil, aceste modele se leagă de preocupările şi interesele dominante ale cercetătorilor care le-au elaborat, fiind influenţate de contextul şi epoca în care au apărut. De aici şi diversitatea lor. Situaţia este benefică pentru surprinderea complexităţii fenomenului comunicării. Este firesc ca fiecare paradigmă să accentueze anumite aspecte şi să oculteze altele. În sine, nici un model nu este bun sau rău, diferenţele fiind mai ales în planul completitudinii şi priorităţilor selectate de fiecare dintre ele.

Cea mai cunoscută este cu siguranţă paradigma emiţător-receptor. Evocată şi sub denumirea de model linear al comunicării, această primă esenţializare a procesului comunicativ se centrează asupra informaţiei şi elementelor care permit vehicularea acesteia (emiţător, receptor, canal, procese de codare-decodificare, perturbări posibile etc.). Acest prim model se datorează cercetărilor făcute în anii ’40 de matematicienii Shannon şi Weaver. El s-a corelat bine cu modelul behaviorist (S-R) promovat de psihologia americană a anilor ’50-’70 care permitea analiza comunicării în cheie comportamentală. Simplificând, sloganul acestui model ar putea fi: dacă există informaţie, există comunicare.

3

LUMINIŢA IACOB

Sub presiunea exploziei noilor medii de comunicare (radio, TV) şi a perspectivei sociologilor, interesul s-a mutat pe descifrarea mecanismelor prin care informaţia devine influenţă socială (propagandă, publicitate, difuziune etc.). Astfel, în anii ’50 s-a născut modelul difuziunii informaţiei pe două niveluri. Faţă de perspectiva anterioară, se subliniază faptul că impactul sursei de informare (E) este modelat de „liderii de opinie”. Aceştia au funcţia de a media – accentuând sau diminuând, tălmăcind sau distorsionând etc. – influenţa informaţiei iniţiale, ceea ce explică impactul ei diferit chiar în medii sau situaţii asemănătoare. Aceeaşi reclamă la dulciuri poate fi receptată variat de părinţi în funcţie de preferinţele copiilor lor, aceeaşi ştire poate trezi reacţii diverse în două colective de muncă în baza poziţionării deosebite a liderilor lor. Când informaţia devine influenţă atunci ea comunică – ar putea fi sloganul acestui model.

A C T I V I T A T E

Construiţi reprezentarea grafică a modelului linear şi a celui al difuziunii cu două niveluri.

Analiza relaţiilor interpersonale din perspectiva sociometriei lui Moreno, a noţiunilor derivate din teoria câmpului social şi a dinamicii de grup a lui Lewin, a viziunii tranzacţionale a lui Berne şi a interacţionismului simbolic promovat de şcoala de la Chicago (Dobrescu, 1999) a deschis drum paradigmelor interacţionist-sistemice ale comunicării. Faţă de primele modele axate pe informaţie, cele interacţioniste promovează şi privilegiază premisa relaţională a comunicării. Structura şi natura contextului relaţional este cheia transformării premisei informaţionale în comunicare. Polisemantismul unei informaţii este selectat, nuanţat, „disciplinat” de context şi de natura sistemului relaţiilor sociale formale sau informale. Astfel, o aceeaşi formulă verbală – „spune” – poate însemna cu totul altceva, într-o situaţie familiară (soţ-soţie), faţă de una oficială (dezbatere publică) ori într-un cadru relaţional ierarhic (şef-subaltern), faţă de unul egalitor (între amici) sau într-o relaţie de constrângere (interogatoriu), faţă de una terapeutică (spovedanie, psihoterapie, confesiune).

Insistând asupra dimensiunii interactive a relaţiilor sociale şi a organizării lor sistemice, aceste paradigme introduc noi elemente: ideea dublului statut al fiecărui interlocutor (concomitent emiţător şi receptor) pe cea a feed-back-ului şi datorită acestuia, a circularităţii actului comunicativ: comunicarea nu are cum fi doar lineară, modelul telegrafului este înlocuit cu cel al orchestrei. Interacţiunea susţine comunicarea.

O dezvoltare aparte a perspectivei interacţionist-sistemice se datorează şcolii de la Palo Alto (Iacob, 1999) care a individualizat aportul teoretic al anilor ’60-’80 în privinţa comunicării. Accentuând translarea analizei comunicării de la individual spre social, de la informaţie spre sistemul relaţional, de la situaţie la context, exponenţii acestei direcţii (G. Bateson, R. Birdwhistell, E. Goffman, E.T. Hall, P. Watzlawich) ajung să redefinească comunicarea în termeni culturali.

“Comunicarea ar putea fi considerată, în sensul său cel mai larg ca fiind aspectul activ al structurii culturale (s.n.) … cultura şi comunicarea sunt termeni care

4


reprezintă două puncte de vedere sau două metode de reprezentare a intercorelaţiilor umane, structurate şi eficiente. În «cultură» accentul este pus pe structură, în «comunicare», pe proces (s.n.)” (Birdwhistell, 1970, p. 251).

Câteva principii susţin noua orientare: 1. Comunicarea este un fenomen interacţional cu structură sistemică. Orice modificare

reconfigurează întregul, esenţa comunicării fiind dinamismul şi unicitatea.2. Întregul comportament social are valoare comunicativă. Deoarece absenţa comportamentului

este o imposibilitate şi a nu comunica este utopic. Gesturile, posturile, interesele şi acţiunile noastre etc. ne dezvăluie celorlalţi chiar şi atunci când nu intenţionăm aceasta. Deoarece comunicarea nu se reduce la cuvânt, este imposibil să nu comunici.

3. Comunicarea este determinată de context. Acesta este un cadru simbolic purtător de norme, reguli, modele şi ritualuri de interacţiuni. În contexte diferite acelaşi gest capătă sensuri diferite, comunicând altceva. Este suficient să evocăm practica sărutului mâinii femeilor în spaţiul cultural românesc, faţă de cel occidental.

4. Orice mesaj poartă cu sine planuri de semnificare multiple. Concomitent cu informaţia despre ceva (dimensiunea referenţială) se transmite şi o multiplă poziţionare atitudinală: faţă de interlocutor dar şi faţă de miza referenţială. Un simplu „afară plouă”, poate fi, în fapt, un mesaj complex care ne spune, concomitent, că afară plouă, ceea ce este neplăcut pentru cel ce face constatarea, chiar dacă este conştient că, fiind secetă, este un lucru necesar, dar şi că, ştiindu-ne iubitori de ploaie regretă că nu ne poate împărtăşi plăcerea; faptul de a fi împreună, compensează, însă, pentru el acest neajuns. Iată cum prin două cuvinte şi modalitatea de a le fi spus (în ce moment, cu ce gestică, mimică şi tonalitate, cu ce intenţie comunicativă) se intră într-un spaţiu pluridimensional al comunicării.

5. Indiferent de varietatea relaţiilor dintre interlocutori, ele pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii: relaţii simetrice şi relaţii complementare. Primele presupun un principiu egalizator, ceea ce permite o circularitate a reacţiilor bazate pe reciprocitate şi pe o intenţionalitate „în oglindă”: politeţe-politeţe, agresivitate-agresivitate, plăcere-plăcere, respect-respect, interes-interes etc. Cele complementare apar în situaţia inegalităţii de statut, ceea ce reclamă un alt mod de ajustare adaptativă: putere-subordonare, dirijare-angajare, educare-cooperare, competenţă-acceptare etc.

6. Actul comunicativ conţine potenţial şi premise metacomunicative. Această evaluare a comunicării în chiar timpul derulării actului se instituie într-o veritabilă comunicare despre comunicare. Metacomunicarea poate fi exteriorizată – „Ce urâtă eşti!”, afirmaţie însoţită de un gest complice al pleoapei – sau nu – „Ce rochie frumoasă!” (tare), „Doamne, ce gogomănie spun!” (limbaj interior).

Este inevitabil ca după paradigmele pozitiviste (centrate pe informaţie şi mesaj) şi cele interacţionist-sistemice (care au privilegiat dimensiunea relaţională a comunicării) să se creeze premisele analizei celei de a treia componente: procesualitatea obţinerii consensualităţii. Este meritul modelelor constructiviste de a fi subliniat că a comunica înseamnă a construi un sens, al co-împărtăşirii şi a facilita punerea în acord a semnificaţiilor acestuia.

5

LUMINIŢA IACOB

A C T I V I T A T E

Utilizaţi referinţele bibliografice pentru a vă fixa conţinutul conceptelor sens şi semnificaţie.

Premisa modelelor constructiviste este faptul că sensul unei informaţii nu este dat, ci în funcţie de combinarea determinărilor ce intervin, el se construieşte în chiar procesul comunicării. Comunicarea nu mai apare doar ca un mijloc social, ea devine chiar fapt social, unic, irepetabil, o realitate complexă datorată contribuţiei tuturor participanţilor şi cadrului în care se derulează.

Pentru a ilustra realitatea acestui punct de vedere este suficient să vă reamintiţi momente în care, cu aceeaşi informaţie (o ştire, un banc) aţi creat acte de comunicare diferite în funcţie de interlocutor, situaţia şi cadrul comunicării. Chiar şi pentru formele de comunicare cu normativitate accentuată, cum este cea didactică, punctul de vedere constructivist se validează. Acelaşi profesor, cu acelaşi subiect, nu face lecţii identice la clase diferite, chiar dacă le ţine în aceeaşi zi. Nici chiar la aceeaşi clasă, reluarea temei nu asigură identitatea procesului comunicativ anterior derulat.

Paradigma hipertextului şi cea situaţională sunt contribuţiile teoretice ale anilor ’90 la perspectiva constructivistă (Miége, 1998, 2000; McQuail, Windahl, 2001). Prima are ca metaforă ilustrativă internet-ul şi maniera în care, pornind de la o pagină a sa, sensul iniţial al informaţiei se restructurează nelimitat în funcţie de conexiunile urmate.

Modelul situaţional sistematizează contextele care intervin informaţional în procesul comunicării conlucrând la construirea consensualităţii. Şase dintre ele sunt de prim ordin: contextul spaţio-senzorial (Unde şi ce canale senzoriale sunt implicate în comunicare? Este o teleconferinţă, o degustare de vinuri, o reuniune în parc, un miting?); contextul temporal (Este o reuniune cu timp limitat?; Este o întrevedere de week-end?; Este un interviu în timpul sau în afara programului?; Se solicită o reacţie „la secundă” sau cu timp neimpus?); contextul relaţional (Statutele participanţilor implică relaţii simetrice – amici, colegi, sau complementare – şefi/subalterni, părinţi/copii?); contextul normativ (Ce tip de reguli, scrise sau nescrise, sunt în uzul situaţiei în cauză? Se vorbeşte pe rând? Se iau notiţe, sunt permise întreruperile, se poate vorbi de jos?, Cât timp ţi se alocă?, Poţi să-ţi contrazici şeful etc.?, Se admite orice ţinută? etc.); contextul referenţial (Care este miza în cauză: informarea, decizia, destinderea, intervenţia, cunoaşterea reciprocă, evaluarea?); contextul identitar (Cine sunt participanţii: decidenţi/executanţi, cunoscuţi/necunoscuţi, bărbaţi/femei, vârstnici/tineri, cu răspunderi/cască-gură, curioşi/dezinteresaţi etc.?).

Conform acestui model, un diagnostic corect al procesului comunicativ presupune luarea în calcul a semnificaţiilor impuse de aceste contextualizări. Scoaterea unui „fragment” din context îi perturbă sensul iniţial, comun celor care l-au creat şi trăit. Una este să interpretezi ce le-a transmis profesorul copiilor când le-a zis că „Mâine vă termin!” dacă nu ştii că a făcut-o zâmbind, sau că mâine tocmai este prima zi de vacanţă, sau că nu a reuşit să-şi încheie demonstraţia etc.

A C T I V I T A T E

6


Relataţi o scenă din mediul dv. profesional, oferind informaţii pentru toate cele şase tipuri de contexte anterior precizate.

Apelul la câteva dintre tipurile şi paradigmele comunicării este util pentru a înţelege de ce şi cum s-au operat în timp modificările în perceperea şi teoretizarea fenomenului. De la comunicarea ca proces de transmitere lineară a informaţiei s-a ajuns la definirea comunicării ca fiind procesul de contextualizare multiplă care permite construirea şi co-împărtăşirea sensului unui univers informaţional complex.

c. Forme ale comunicării. O altă direcţie clasică a cercetării s-a axat pe inventarierea şi, mai ales, analiza diverselor forme ale comunicării. Printre cele mai frecvente distincţii sunt cele care operează în virtutea următoarelor criterii:• nivelul interacţiunii: comunicarea intrapersonală (cea cu sine însuşi), comunicarea interpersonală (între două persoane), comunicarea în grupul mic sau de tip faţă-în-faţă (toţi au acces direct la toţi), comunicarea socială globală în diversitatea aspectelor ei;

A C T I V I T A T E

Utilizând nucleul definitoriu al comunicării – informaţie-relaţie-consens – verificaţi dacă cele patru forme enumerate îndeplinesc condiţiile unui proces de comunicare.

• codul utilizat: comunicarea verbală (prin cuvânt scris sau rostit), comunicarea paraverbală (prin elementele sonore şi de prozodie care însoţesc cuvântul), comunicarea nonverbală (într-o accepţie restrânsă aceasta cuprinde totalitatea informaţiilor corporale receptate vizual, într-o accepţie de maximă extindere nonverbalul include tot ceea ce nu este cuvânt, de la mimică şi până la simbolistica culturală a formelor, culorilor, spaţiului, timpului etc.);• conţinuturi vizate: comunicarea referenţială (direcţionată spre precizarea şi prezentarea obiectului comunicării), comunicarea operaţional-procedurală (centrată asupra indicării strategiilor de operare necesare receptării conţinutului referenţial), comunicarea atitudinal-valorizatoare (purtătoare de informaţii referitoare la poziţionarea emiţătorului faţă de referenţialul transmis, partener ori contextul comunicării).

A C T I V I T A T E

Identificaţi cele trei forme ale comunicării în mesajul pe care educatoarea l-a adresat copiilor: „Brr, dacă vă mijiţi ochii şi vă uitaţi pe geam, în dreptul acoperişului din vecini, veţi vedea ce burniţă este afară, piticii mei!”

• domeniul de activitate: comunicare medicală, comunicare didactică, comunicare politică, comunicare artistică, comunicare mass-media, comunicare publicitară etc.;

A C T I V I T A T E

Completaţi enumerarea formelor de comunicare care se individualizează prin domeniul în care sunt practicate.

7

LUMINIŢA IACOB

• natura finalităţii actului comunicativ (Mucchielli, 1982): comunicarea accidentală (deşi nu există intenţia de a comunica, procesul are loc), comunicarea subiectivă (fără premisă referenţială – ex. cel care, văzându-şi de activitatea curentă, nu spune nimic colegilor de birou despre decesul din familie, dar este, totuşi, „citit” de aceştia. Are funcţia de descărcare, detensionare: plânsul, exclamaţia de surpriză, reacţiile la bucurie sau furie etc.), comunicarea instrumentală (cea în care emiţătorul vizează deliberat un anumit scop, urmăreşte atingerea lui prin implicarea celorlalţi şi, pentru a-l atinge, îşi reglează conţinutul şi maniera comunicării în funcţie de auditoriu);• statutele interlocutorilor: comunicare orizontală (între egali), comunicare verticală (între persoane sau structuri cu statute inegale, ierarhizate). Distincţia se poate face şi în baza tipurilor de relaţii deja discutate: simetrice şi complementare.

A C T I V I T A T E

Găsiţi minim trei exemple de comunicare orizontală şi alte teri pentru comunicarea verticală.

• tipul informaţiei (P. Watzlawick, ş.a., apud Iacob, 1999; Pruteanu, 2000): comunicarea digitală (cea care utilizează în codificarea-decodificarea informaţiei activitatea sistemului nervos central deoarece codul utilizat este o convenţie raţională, însuşită prin învăţare. Limbajele utilizate sunt abstracte şi bazate pe simboluri digitalizabile, transpozabile în sistemul binar. Verbalul este cel mai bun exemplu al comunicării digitale.), comunicarea analogică (este cea în care decodificarea informaţiei se face la nivel neurovegetativ, instantaneu, fără implicarea proceselor de raţionament, dată fiind analogia sau asocierea naturală a informaţiei cu referenţialul în cauză. A asocia instantaneu roşeaţa din obrajii cuiva cu ruşinea, urechile ciulite ale unui câine cu vigilenţa, sau zgomotul stropilor pe geam cu ploaia sunt tot atâtea exemple de procesare a informaţiei analogice. Paraverbalul şi non-verbalul intră în această categorie. Aceasta şi explică performanţa în viteza de receptare a informaţiei analogice faţă de cea digitală aflată într-un raport de 4,5 la 1.• dominanta psihologică vizată sau utilizată: comunicarea defensivă (de apărare individuală sau colectivă), comunicarea persuasivă (de convingere), comunicarea empatică (prin identificare), comunicare fatică (în care contează relaţia cu interlocutorul, plăcerea de a fi împreună sub pretextul unui conţinutul informaţional vehiculat – paharul „de vorbă” al românilor, taifasul de la poartă etc.).

A C T I V I T A T E

Pentru a completa taxonomia de mai sus, găsiţi încă două criterii şi precizaţi formele de comunicare aferente.

Chiar şi pentru cei mai puţin direct preocupaţi de problematica comunicării, este foarte evident interesul diferit al cercetărilor clasice faţă de aceste forme comunicative. "Capetele de afiş" au fost comunicarea în grup – mai ales în forma particulară a reţelelor de comunicare -, comunicarea persuasivă, şi, evident, cea verbală (mai ales în forma sa scrisă).

8


d. Elementele comunicării. Pe ansamblul cercetărilor s-a realizat o "explorare" şi o "exploatare" analitică a fiecărui termen al paradigmei clasice a comunicării: • sursă – credibilitate (competenţă, încredere), atractivitate (simpatie, farmec), putere de a pedepsi/recompensa etc.; • mesaj – recenţă (impactul ultimelor informaţii dintr-un mesaj), primaritate (impactul primelor informaţii ale unui mesaj), ancorare (legătura cu universul auditoriului), structură mono sau bilaterală (argumentare doar în registrul pro, sau pro şi contra), ponderea şi natura argumentării etc.; • receptor – competenţă, caracteristici personale, poziţie activă/pasivă, reactanţă (reacţie de respingere indusă de impunerea unei idei sau poziţii), statut faţă de referent, rezistenţă la incertitudine, nevoie de cunoaştere; • canal (uni- sau bidirecţional, unic sau plural, securizat sau parazitat de zgomote etc.).

A C T I V I T A T E

Pregătiţi câte un exemplu pentru fiecare dintre categoriile şi subcategoriile (vezi parantezele) precizate pentru cele patru elemente ale comunicării.

e. Funcţiile comunicării. Concomitent cu diversificarea interesului pentru formele comunicării şi, mai ales, cu analiza lor experimentală s-au nuanţat şi poziţiile asupra rolurilor pe care ea le joacă.

O comparaţie – ilustrativă prin ea însăşi – alătură două perspective: una instrumentală faţă de o alta constructivistă. Prima analizează cu predilecţie funcţiile comunicării în cadrul grupului. Acestea au ca numitor comun faptul că privesc comunicarea ca instrument social care:

“a) facilitează realizarea sarcinii şi asigură "locomoţia" grupului către obiectivul său; b) favorizează coeziunea grupului, protejează, uniformizează opiniile, "sparge gheaţa" şi crează ambianţa; c) valorizează grupul: permite afirmarea originalităţii grupului, justifică existenţa sa, îl exprimă; d) rezolvă problemele grupului, are rol terapeutic pentru grup, protejează grupul faţă de exterior; e) acţionează ca factor de unitate socio-culturală pentru toate grupurile umane; f) facilitează grupului să devină cadrul de referinţă pentru individ. Aceste funcţii vorbesc ele însele despre rolul comunicaţiilor ca acompanient al celorlalte procese de grup (s.n.)” (Neculau, 1977, 82-83)

După cum s-a precizat anterior, perspectiva constructivistă postulează faptul că omul care comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea; el este, mai ales, constructorul permanent al realităţii sociale. Prin urmare, ca fenomen de co-construcţie socială, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii: a) construieşte universul de referinţă; b) construieşte universurile de relaţionare cu alţii şi cu "lumea pusă în scenă"; c) permite repoziţionarea continuă în spaţiul acestui joc constructiv.

Din acest unghi, determinismele macro-situaţionale, fără a fi negate, devin sensibile la determinismele micro-situaţionale. Dispare rolul lor dominant, atât de prezent în perspectivele instrumentale. Ca atare, comunicarea este percepută şi cercetată mai mult ca o construcţie socială, hic et nunc decât ca un dat.

2. TENDINŢE ACTUALE

9

LUMINIŢA IACOB

Analiza a ceea ce reprezintă acum cercetarea comunicării în cadrul psihologiei sociale, impune identificarea şi sublinierea anumitor tendinţe. Ele ţin fie de conţinuturile predilecte cercetate, fie de perspectivele utilizate sau de cadrul principial-metodologic curent.

a. De la monocentrare la pluralitate Două aspecte ilustrează pregnant această tendinţă. Primul vizează diversele modalităţi de

a comunica, iar al doilea dinamica perspectivelor asupra comunicării.Este evident faptul că, astăzi, s-a depăşit faza reducerii procesului comunicativ la forma

sa verbală şi, în particular, la expresia sa scrisă. Atât timp cât cercetarea s-a centrat asupra acesteia, a fost practic imposibilă detaşarea de modelul telegrafic, linear. Fără a se renunţa la explorarea actului comunicării verbale, pluralitatea interesului ştiinţific contemporan este evidentă. Diverşi autori se opresc asupra prezentării sistematice a modalităţilor variate de comunicare. Pentru valoarea lor comunicativă, chiar şi în cazul absenţei intenţiei comunicative sunt luate în calcul:

1) Informaţiile vocal-acustice (auditive): • verbale (fonologice, lexicale, morfo-sintactice)• paraverbale (prozodice şi vocale: intonaţia, inflexiuni (timbru), intensitatea, debitul,

ritmul, caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, pauzele etc.)2) Informaţiile nonverbale (vizuale):

• statice (înfăţişarea/"the look"): - naturale: tipul morfologic, fizionomia;- dobândite: riduri, pigmentare (bronzaj), cicatrici;- supraadăugate: îmbrăcăminte, machiaj, decoraţiuni;

• cinetica lentă (posturi, atitudini posturale);• cinetica rapidă (deplasări, gesturi, mimică, privire);

3) Informaţiile olfactiv-gustative şi cele cutanate (tactile, termice, vibratorii)Paraverbalul este puternic implicat în realizarea funcţiilor expresive şi estetice ale

comunicării. Prin intermediul expresivităţii paraverbale – intonaţie, tonalitate, ritm etc. – se asigură procesul supracodificăriii materialului verbal. În absenţa acestuia fixarea sensului ar fi o problemă dificilă. Într-un enunţ fără paraverbal cine ar şti care-i decizia juriului? (ex.: „Să se ierte nu se poate să se condamne la moarte” – Pruteanu, 2000, p. 33).

Nonverbalul realizează marcajul social şi contribuie la definirea contextului situaţiei comunicative. Prin funcţia sa metacomunicativă se realizează încadrarea relaţiei comunicative. Informaţiile despre vârstă, sex, etnie, apartenenţă socio-culturală, stare de spirit etc. – preponderent nonverbale – constituie "schimburile dinaintea schimburilor verbale". Ele sunt responsabile de introducerea anumitor expectaţii şi condiţii prealabile ale comunicării: distanţa interlocutorie, nivelul de adresabilitate, orientarea atitudinală (simpatie/antipatie/neutralitate).

Informaţiile olfactive şi cele cutanate, adesea neglijate de montajele experimentale, sunt prezenţe comunicative reale, chiar dacă cultural sunt prohibite, sau strict cenzurate, dată fiind implicarea lor puternică în comunicarea intimă.

Sistematizarea celor trei categorii are în vedere şi calea de transmitere a informaţiei, dar şi maniera receptării acesteia (în paranteză).

10


A C T I V I T A T E

În relaţionarea interpersonală sunt operate categorizări pornind de la informaţiile olfactive. Enumeraţi ce tipuri de date identitare putem afla pe această cale. Altfel spus, ce „statute au miros”?

Conştientizarea diversităţii modalităţilor informaţionale, aduce cu sine admiterea multicanalităţii şi plurifuncţionalităţii comunicării umane. Aceasta diversifică universul cercetărilor contemporane. Este în curs procesul redescoperirii oralului (raportat la vechile intuiţii ale retoricii), a relaţionării sociale extrem de complexe pe care o presupune şi o creează această formă de comunicare verbală.

Reamintim că aceeaşi pluralitate poate fi identificată şi în dinamica perspectivelor asupra comunicării. De la cea informaţională – care a dominat începuturile cercetării comunicării şi care, prin semnul egal pus între comunicare şi informaţie, a impus modelul tradiţional, linear – s-a ajuns astăzi la acceptarea şi valorificarea complementarităţii perspectivelor. Comunicarea este abordată, concomitent, ca relaţie (perspectiva interacţionistă), ca acţiune (perspectiva praxiologică), ca tranzacţie (perspectiva pragmatică), ca act cultural (perspectiva culturologică), ca fenomen social sui-generis, construit „hic et nunc” (perspectiva constructivistă).

A C T I V I T A T E

După ce parcurgeţi tot capitolul şi cu ajutorul bibliografiei recomandate găsiţi pentru fiecare din cele şase perspective menţionate câte două concepte tipice.

b. De la instrument al câmpului social la co-construcţie socială Această schimbare de încadrare a fenomenului comunicativ este una dintre cele mai

radicale modificări survenite în ultimii douăzeci de ani. Pregătită de abordările (1) praxiologice ea se va impune în cele (2) interacţioniste pentru a fi consolidată în cele (3) contractualist-cognitiviste.

1) Primele au meritul de a fi încorporat elemente ale modelului circular din teoria sistemelor şi de a fi prefigurat modelul societal, al "cunoştinţelor împărtăşite". Din perspectiva menţionată, a comunica înseamnă mai mult decât informaţie, mai mult decât mesaj, mai mult decât schimb. A comunica este în primul rând "acţiune în comun", fie că apare în plan interpersonal, în cel grupal sau public.

2) Perspectiva interacţionistă introduce noi valenţe. Pe de o parte este puternic subliniată obligativitatea interdisciplinarităţii, necesitatea de a depăşi modelul matematic din teoria informaţiei şi de a ieşi, în cercetare, din cadrul artificial al laboratorului. Pe de altă parte, este semnificativă nuanţarea perspectivei asupra funcţiilor limbajului. Fără a mai reduce comunicarea

doar la limbaj, se precizează raportul dificil, chiar contradictoriu, dintre cele două realităţi. "Se atinge în acest punct un paradox fundamental al raporturilor dintre limbaj şi comunicare: pe de o parte, locutorii trebuie să stabilească un nou cod care aduce o anumită redundanţă şi, pe de altă parte, ei trebuie să elimine riscurile repetării pentru ca actul comunicativ să-şi păstreze întreaga sa valoare. Se ajunge astfel la situaţia în care limbajul se opune comunicării, îi rezistă." (s.n.) (Ghiglione et al., 1990, 202)

11

LUMINIŢA IACOB

În fapt, această perspectivă este prima ruptură serioasă cu modelul tradiţional E-M-R (emiţător – mesaj – receptor). Definirea comunicării, ca schimb informaţional între interlocutori, este serios amendată prin demonstrarea faptului că informaţia vehiculată este supusă: proiectărilor şi reprezentărilor locutorilor; regulilor sociale care "normează" relaţia (macro-socialul); structurii interne a acesteia; universului social ambiental (micro-socialul).

Pentru perspectiva interacţionistă, modelul clasic nu mai prezintă relevanţă. Principalele capete de acuzare, suficient de consistente, au vizat fiecare element al triadei. Emiţătorul era fie o abstracţie sau era tratat mecanicist, fără statut psihosocial, receptorul era văzut ca "maşină de reacţionat" – sub rezerva de a fi bine stimulat -, iar mesajul era axiomatic investit cu o "transparenţă a codului" care ar fi asigurat reversibilitatea perfectă a operaţiilor de codificare şi de decodificare, fapt inexistent în realitate. În critica făcută de interacţionişti modelului E-M-R se reproşa că mesajul fusese redus la un joc de categorii, interlocutorii la poziţia sau statutul lor, iar jocul complex al regulilor sociale de utilizare a vorbirii, la dinamica reducţionistă a consemnelor experimentale. Subiect absent, societate absentă, mesaj transparent, cuantificabil, categorizabil, formalizabil fără probleme – erau un preţ prea mare pentru ca acest model să mai poată fi creditat.

"Săracele cuvinte, săracii vorbitori! Au dispărut sacrificaţi sub masa principiilor şi legilor invariante." (Ghiglione et al.,1990, 188)

În acest punct noua orientare a psihologiei sociale era în convergenţă cu propunerile dezvoltate de interacţionismul Şcolii de la Palo Alto. Metafora “orchestrei”, ca paradigmă a comunicării, deschidea un nou drum şi relansa, efectiv, cercetarea problematicii comunicării.

3) Sub influenţa teoriei reprezentărilor sociale şi a psihologiei cognitive, anii '80 înseamnă, în fapt, încetăţenirea unei noi idei: comunicarea proces de co-construcţie socială (Ghiglione, 1990). Sunt urmărite, prioritar, cauzele personalizării exprimării, nivelurile de operare ale libertăţii locutorului şi modelul interpretativ al activităţilor de codare şi decodare.

Pe baza unei întregi serii de cercetări experimentale este probat faptul că două persoane nu se vor exprima niciodată la fel, chiar dacă mesajul este acelaşi şi codul comun. Cauzele personalizării depind de variabila numită "gradul de libertate al locutorului", determinată, la rândul său, de: obiectivele urmărite; relaţia dintre parteneri; constrângerile normative ale situaţiei; distanţa faţă de referent; canalul comunicativ utilizat.

În ceea ce priveşte gradul de libertate al locutorului, acesta se materializează prin alegerea:

- cuvintelor şi expresiilor; chiar dacă în aparenţă se utilizează sinonime, cuvinte diferite activează reţele de asociaţii semantice, semnificativ altele (cânţi prea tare/cânţi prea puternic);

- formei gramaticale; schimbările sintactice fac ca acelaşi conţinut denotativ să fie altceva din punct de vedere conotativ (cânţi frumos/frumos cânţi);

- ordinii secvenţelor; efectele primarităţii sau recenţei sunt un bine cunoscut exemplu;- formulei para- şi nonverbale; s-a văzut că acestea joacă un rol esenţial în supracodarea

enunţului, fixându-i sensul, natura, impactul. După cum s-a precizat, paraverbalul şi nonverbalul

12


sunt manierele preponderente ale exprimării atitudinale şi, prin aceasta, ale valorizării referentului, receptorului sau situaţiei comunicative;

- premiselor implicite; în bună măsură ele se construiesc şi se exprimă prin intermediul nonverbalului şi permit locutorului ghidarea partenerului şi a situaţiei comunicative.

Referitor la modelul activităţilor de codificare-decodificare, constructivismul deschide noi perspective. Departe de a fi un simplu joc de cuvinte, activităţile de codare şi decodare sunt, în fapt, acte complexe de construcţie, traducere şi acord între reprezentările interlocutorilor. Miza este consensualitatea în sens cognitiv, nu doar atitudinal.

Aceste noutăţi de paradigmă au impus revenirea cercetării comunicării in vivo, la dimensiunile ei psihosociale, cu orientarea atenţiei spre identificarea şi descifrarea esenţei fenomenului comunicativ ca efort de co-împărtăşire a reprezentărilor sociale.

Astfel, modelul "contractului comunicativ" (Ghiglione et al., 1990) are în vedere, în acelaşi timp, subiecţii care comunică, strategiile discursive potenţiale, gestiunea schimburilor interlocutorii, efectul mesajelor asupra comportamentelor şi reprezentărilor interlocutorilor. În fapt, perspectiva constructivistă repoziţionează şi reclasează comunicarea în ansamblul faptelor sociale: omul care comunică nu este doar o oglindă care reflectă realitatea; el este, mai ales, constructorul permanent al realităţii sociale. În esenţa sa, comunicarea este un fenomen sui-generis de co-construcţie socială.

A C T I V I T A T E

Pentru fiecare din cele trei abordări prezentate căutaţi cuvântul/cuvintele cheie care să le rezume contribuţia în relansarea teoriei comunicării.

c. De la relaţional-general la relaţional-particularizat Fie că se apropie de sfera supraordonată – acţiune –, fie că se încadrează într-o formă

specială – tranzacţie –, perspectiva psihologiei sociale asupra comunicării rămâne cu "marca sa": relaţia. Glisarea care totuşi se produce este orientată spre identificarea manierei în care universurile particulare de relaţionare afectează comunicarea. Astfel, modelarea generală a fenomenului este verificată şi îmbogăţită de abordări sectoriale. Pe lângă analiza minuţioasă a comunicării în grupul mic, în organizaţii, în plan public (mass-media, publicitate etc.) au apărut noi preocupări şi interese:

• comunicarea în cadrul relaţiei intime. Dintre aspectele cercetate în acest domeniu reţin atenţia: "jocul paralel" (centrarea fiecărui partener asupra propriilor probleme, fără recunoaşterea sau acceptarea problemelor celuilalt); performanţa diferită a comportamentului nonverbal la cele două sexe (femeile obţin scoruri mai bune), diferenţierea competenţelor comunicative în cuplurile funcţionale şi în cele disfuncţionale (în cuplurile funcţionale, distanţa dintre performanţele comunicative ale celor două sexe, chiar şi pentru nonverbal, este semnificativ mai mică decât în cuplurile disfuncţionale), autorevelarea gradată (traseul este de la date superficiale, nonintime spre repere de profunzime ale intimităţii. Şi în acest plan există diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei în planul motivaţiei autodezvăluirii, temelor abordate, şi ritmului acestui proces), clişee de relaţionare şi comunicare: "reglarea de conturi" (în cazul unui dezacord în cuplu, partenerii nu se centrează pe găsirea soluţiei, ci profită pentru a-şi reproşa tot ce s-a

13

LUMINIŢA IACOB

acumulat), "lectura gândirii" (disputa nu se axează pe ceea ce partenerii spun, ci pe ceea ce ei presupun că are fiecare în minte), "falsa ordine de zi" (ceea ce este pe ordinea de zi a unei discuţii devine pretext pentru tranşarea unor dispute mai vechi).

• comunicarea şi decizia în sistemele cu juraţi. Aspectele cheie cercetate sunt: pericolele conformităţi, rolul unanimităţii, influenţa persuasiunii, necesitatea “vocii dizidente”, ruta şi semnificaţia soluţiei mediane, refuzul acordului precoce.

A C T I V I T A T E

Sistemul juridic american, bazat pe sentinţa decisă de juraţi, a stimulat cercetarea fenomenologiei comunicării prilejuită de o astfel de dezbatere. Situându-vă într-un astfel de cadru, încercaţi să identificaţi şi să ilustraţi la ce se referă cele şase aspecte

cheie menţionate. Vă poate fi de ajutor vizionarea sau reamintirea filmului „12 oameni furioşi.” (S. Lumet, 1956)

• comunicarea intra şi interculturală. Timpul care comunică, spaţiul care comunică, valoarea comunicativă a spaţiului în diverse culturi, distanţele comunicative (intimă, personală, socială, publică), proxemia, schemele spaţiale formale – sunt aspectele centrale cercetate (pentru ilustrare vezi capitolele II, III, IV).

d. De la experienţele laboratorului, la cadrul comunicaţional naturalCristalizarea acestei tendinţe s-a datorat unei duble determinări: teoretice şi

metodologice. Prima este reprezentată de schimbările de paradigmă asupra comunicării discutate anterior. Cea de a doua de posibilităţile deosebite de înregistrare şi prelucrare a datelor furnizate de tehnologia contemporană. Semnificative pentru ilustrarea acestei tendinţe sunt cercetările din domeniile comunicării nonverbale. Exemplară est tenacitatea lui Birdwhistell, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto, pusă în slujba descifrării codului gestualităţii umane. Împreună cu echipa sa, a fost capabil ca timp de zece ani să se consacre cercetării interacţiunii a două persoane într-o secvenţă filmată. Cele nouă secunde de film au fost obiectul unei minuţioase analize – a conţinutului verbal, paraverbal şi nonverbal – concretizată într-un manuscris monstruos ca dimensiuni, dar fascinant. Această lucrare este considerată port-drapelul cercetărilor de tip exhaustiv dedicate comunicării. Planşele de transcriere au fiecare 143 de intrări şi încearcă să surprindă integralitatea interacţiunii celor două personaje în celebra “scenă a ţigaretei”. (Iacob, 1999)

În mod asemănător, resorturile comunicării vizuale, impactul centrării privirii asupra celuilalt – ca teme de studiu – "au scos" cercetătorul din laborator în cadrul natural al străzii, familiei, locurilor publice: bibliotecă, restaurant, sală de conferinţe.

Pentru descifrarea raporturilor care se stabilesc în comunicarea dintre persoane cu competenţe verbo-intelectuale diferite a fost ales universul relaţional natural al copiilor, adolescenţilor sau adulţilor cu handicap mental sau de exprimare, cel al relaţiilor sociale dintre grupele de vârstă diferite, sau a celor cu competenţe socio-lingvistice diferite.

Alte două tendinţe demne de a fi luate în calcul sunt: tentativa de a cuprinde ansamblul fenomenelor şi permanenta reactualizare. Este evidentă dorinţa de a depăşi şi articula tratarea "parcelară" fie sub aspectul formelor, verigilor, etapelor sau a contextelor discursive etc. În al

14


doilea caz, este semnificativ faptul că probleme cu statut clasic rămân, prin reactualizare, în unghiul de interes al cercetării contemporane a comunicării. Aceasta se explică prin aceea că, orice nouă perspectivă de impact este folosită în "recitirea fenomenului". Astfel, sub influenţa teoriei reprezentărilor sociale, s-a făcut revenirea la factorii influenţei persuasive – credibilitate, atractivitate, competenţă, sinceritate etc. – dar nu "în sine", ca date obiective, cum au fost trataţi până acum, ci ca factori percepuţi.

Această încercare de sinteză asupra destinului comunicării în psihologia socială impune o concluzie pragmatică certă: comunicarea, ca «forţă gravitaţională» a socialului, este o temă de neocolit, fiind, totodată, calea princeps de acces în intimitatea oricărui fapt sau proces social.

15

LUMINIŢA IACOB

II. CULTURA ŞI COMUNICARE* Edward T. HALL; Mildred Reed HALL

II.1 Prelucrarea informaţieiCultura are multiple aspecte. Dar ea este esenţialmente un sistem de creaţie, de

emitere, de reţinere şi de prelucrare a informaţiei. Pregătind această carte, am privilegiat analiza acestui aspect al culturii. Noi ne-am străduit să determinăm cum funcţionează o cultură şi ce mesaj aduce ea. Aspectul cultural al comunicării este infinit mai complex şi are cu totul altă dimensiune decât cea a simplului mesaj, vorbit sau scris. Acum ne-am propus să vă oferim instrumentul intelectual cu care veţi învăţa să descifraţi mesajele complexe, non verbalizate, ale unei alte culturi decât a dumneavoastră.

Relaţia dintre cultură şi comunicareFizica de astăzi apreciază că galaxiile pe care ea le studiază sunt toate guvernate de

aceleaşi legi. Nu este şi cazul lumilor create de om. Fiecare lume culturală funcţionează după propria sa dinamică internă, propriilor sale principii, propriile sale legi – scrise sau orale. Chiar dimensiuni, care sunt apreciate în mod obişnuit ca omogene (ca timpul, spaţiul) sunt percepute şi administrate în maniere diferite. Noi le vom prezenta în mod rapid examinând contrastele dintre comportamentele francezilor, germanilor şi americanilor, în ceea ce le priveşte.

Pentru majoritatea oamenilor, diferenţele culturale, în ceea ce le priveşte, nu pot fi decât deosebiri de etichetă superficiale între habitudinile sau moravurile unei ţări sau alteia. Ceva care nu contează realmente şi de care ar fi inutil a se ţine cont. Este însă o eroare profundă. Deschideţi bine ochii: veţi descoperi repede că tensiunile între autohtoni şi imigranţi, de exemplu, rezultă în primul rând din diferenţele culturale, mai mult decât din condiţiile sociologice sau economice.

A face să funcţioneze sistemulCultura este comparabilă cu un super-ordinator puternic, complex şi eficace. Cultura

programează fiecare din gesturile, reacţiile noastre, chiar şi sentimentele noastre. Şi noi trebuie să învăţăm să decodăm acest program dacă vrem ca sistemul să funcţioneze într-o manieră satisfăcătoare pentru noi. “A face să funcţioneze sistemul” înseamnă a acorda cea mai mare atenţie la ceea ce fac indivizii pentru a supravieţui, pentru a progresa, pentru a fi satisfăcuţi. La baza oricărui eşec se găseşte una dintre următoarele cauze:1. omisiunea unei faze esenţiale în “lanţul acţiunilor”, pentru că nu a existat preocuparea de a

înţelege şi a învăţa sistemul;2. aplicarea inconştientă, a unui sistem străin regulilor propriului sistem;3. respingerea deliberată a regulilor străine – scrise sau nescrise – şi tentativa de a le impune

* Titlul original (versiunea franceză) “Généralités”, capitol introductiv al volumului E.T. Hall, Mildred Reed Hall, Guide de comportement dans les affaires internationales, Paris, Seuil, 1984.

16


pe cele specifice propriului sistem;4. o schimbare brutală sau ignorarea regulilor obişnuite datorită unor evenimente grave

(răscoală, revoluţie, război, depresiune economică etc.).Regulile interiorizate

Fiecare dintre noi abordează existenţa înarmat cu un ansamblu de reguli implicite pe care le aplică în vederea satisfacerii trebuinţelor sale. Aceste reguli diferă de la o ţară la alta dar, ignorându-le, noi tindem, în general, de a le considera pe ale noastre drept universale. Să luăm drept exemplu, în domeniul profesional, rolul şi forma publicităţii în fiecare din cele trei ţări: Franţa, Germania, Statele Unite.

În Germania, televiziunea, ca suport publicitar, joacă un rol mai mic decât în Franţa sau Statele Unite, aceasta din cauza monocronismului sistemului german. Acest monocronism, după cum vom vedea în ceea ce urmează, profită de mediile imprimate. Din contra, în Statele Unite, televiziunea n-a cunoscut nici o frână şi a devenit repede primul vehicul al publicităţii. Franţa, din cauza unui centralism vechi, cunoaşte o evoluţie cu totul alta decât cele din Germania şi Statele Unite. De asemenea, este bine să comparăm datele care rezultă dintr-o industrializare relativ recentă, ca cea din Franţa, cu cele mai vechi ale unei ţări ca Germania. Sau datele relative la extinderea şi popularea unui teritoriu: Germania numără ceva mai mulţi locuitori decât Franţa, dar pe un teritoriu de două ori mai puţin vast. Se vor găsi limite şi mai importante dacă se vor lua în discuţie unul sau altul dintre statele americane. Toate acestea fac ca metodele şi strategiile care şi-au probat eficienţa într-o ţară să nu fie valabile în alte ţări. Noi vă recomandăm să vă interesaţi îndeosebi de diferenţele culturale. Dacă, şi după ce le veţi descoperi (majoritatea nu sunt evidente) este bine să le observaţi, să le analizaţi cu grijă.

Cuvinte, obiecte, comportamenteComunicarea este matricea în care se înlănţuie toate activităţile umane. Ea este mai

mult decât o simplă reacţie la un stimul. Comunicarea, aşa cum o înţelegem noi, este un sistem de punere în circulaţie a informaţiei în vederea obţinerii unor reacţii preprogramate. Suntem adesea tentaţi de a considera limbajul ca principalul mijloc de comunicare. Nu-i chiar aşa. Cercetările au arătat că între 50% şi 90% informaţia este vehiculată prin mijloace nonverbale. Aceasta se realizează prin obiecte sau prin bunuri, prin îmbrăcăminte, prin gesturi, prin mimici ca şi prin maniera în care noi percepem, structurăm şi utilizăm timpul şi spaţiul. Trăim într-o lume omogenă de comunicaţie, dar o decupăm în trei elemente: cuvintele, obiectele şi comportamentele.▪ Cuvintele sunt instrumentele afacerilor, politicii, diplomaţiei.▪ Obiectele sunt de obicei indicatorii puterii sau statutului.▪ Comportamentele ne dau informaţii asupra sentimentelor, dispoziţiilor interlocutorilor

noştri şi conţin tehnicile de evitare sau confruntare.

Cultura este înainte de toate un sistem de comunicare, o extindere a cadrului nostru genetic. Ea este maniera noastră, a oamenilor, de a evolua. Tot ceea ce noi spunem, tot ceea ce noi facem, tot ceea ce noi producem şi posedăm are propria sa semnificaţie. Ca şi limba,

17

LUMINIŢA IACOB

această semnificaţie este proprie fiecărei culturi. În esenţă CULTURĂ = COMUNICARE.

Inconştientul culturalFiecare cultură are propriul său inconştient, adică o regiune reală, dar pe care nu o

percepem. Majoritatea elementelor importante ale culturii sunt imperceptibile. La un moment dat, veţi descoperi unul sau altul dintre aceste elemente. Pentru moment, este bine să ştiţi că fiecare cultură are elemente constitutive care îi sunt proprii, o serie de modele de comportament şi de gândire, pe care trebuie să le învăţăm şi care pot fi aplicate în situaţii foarte diverse. Luaţi exemplul unei mese. Semnificaţia mesei nu este aceeaşi pentru un francez, german, american. Pentru francezi, masa pare a avea cel puţin două funcţii esenţiale: masă-gratificare şi masă-mesaj. Masa-mesaj poate semnala interesul purtat oaspetelui, sau intenţia cu care urmează să se trateze cu el etc. Toate elementele mesei sunt tot atâtea mesaje: locul ales, compania reunită, mâncărurile şi vinurile alese, timpul consacrat acestei mese etc. Locul poate să fie intim (masă familială sau cu prietenii) sau poate fi un teritoriu neutru, un no man’s land unde puteţi aborda un interlocutor fără a vă demasca. Este evident că toate aceste subtilităţi, familiare unui francez, vor trebui învăţate de către un german sau american. Astfel, fiecărei situaţii – a se prezenta, a negocia, a se învecina, a se reuni, a trata afaceri, a telefona, a lua autobuzul, metroul – îi corespunde un cod precis. Acest cod, familiar, practicat în mod automat de cel care aparţine sistemului, va trebui decelat, ghicit, analizat de străinul care vrea să comunice într-un sistem pe care-l cunoaşte puţin.

SuprainformaţiaCultura determină ceea ce trebuie să reţină atenţia noastră şi ceea ce trebuie ignorat.

Ea pune între noi şi lumea exterioară un filtru eficace care trebuie să ne protejeze împotriva unei suprasarcini de informare. Ceea ce lasă acest filtru să treacă structurează universul care ne este propriu, încât percepţia este condiţionată de cinci variabile: activitatea, situaţia, propriul nostru statut, propria noastră experienţă şi cultura noastră.

E X E R C I Ţ I U

Prezentaţi o situaţie în care filtrarea suprainformaţiei se realizează prin statutul interlocutorilor.

Cultura este dobândită şi nu înnăscutăTrei puncte sunt importante în ceea ce priveşte cultura:

1. întreaga cultură este dobândită şi nu înnăscută;2. toate aspectele unei culturi sunt strâns legate;3. întreaga cultură este împărtăşită cu membrii grupului căruia aparţinem, deci cultura noastră

este cea care determină frontierele între noi, grupul nostru şi lumea exterioară, cea care determină frontierele dintre diferite grupuri şi care influenţează în profunzime ceea ce psihologii numesc identitatea noastră. Percepţia “realităţii” şi cultura sunt deci strâns legate pentru că ea determină ceea ce noi vom percepe.

18


Cultura are niveluri multipleCultura noastră ne condiţionează comportamentele într-o manieră profundă şi

durabilă. Ea este liantul fundamental care uneşte fiinţele umane, care defineşte natura relaţiilor lor şi modurile de interacţiune. Faptul că o cultură există la multiple niveluri sporeşte dificultăţile noastre de percepţie şi înţelegere.▪ O eroare frecventă este de a considera că o cultură s-ar manifesta la un singur nivel, cel

superficial al manierelor (bune sau rele).▪ O a doua eroare constă în a ignora diferenţele culturale ale nivelurilor profunde,

structurale şi de a crede că structurile propriei noastre culturi nu condiţionează nicidecum comportamentele noastre.

▪ O a treia eroare, probabil cea mai frecventă, este de a crede că fiecare vede lumea cu aceiaşi ochi, percepe cu aceleaşi urechi, o palpează cu aceleaşi degete şi o gustă cu aceeaşi limbă. Or, modelele percepţiei senzoriale diferă de la o cultură la alta. Ele sunt dobândite şi nicidecum înnăscute.

E X E R C I Ţ I U

Exemplificaţi fiecare dintre cele trei afirmaţii.

II.2 TIMP, SPAŢIU, CONTEXT

Maniera în care timpul şi spaţiul sunt percepute şi aranjate constituie două caracteristici esenţiale ale oricărei culturi. Acestora două li se adaugă variabile de asemenea diferite ca: maniera de a comunica – rapid sau lent, cu sau fără referinţă la context -, indicii temporali – monocronic sau policronic – cu repercusiuni asupra înlănţuirilor acţiunii, percepţiei, acceptării sau respingerii, utilizării puterii. Până la sfârşitul paginilor care urmează, vom explora aceste diferite aspecte ale oricărei culturi. Fiecare este determinantă în abordarea şi comprehensiunea unei culturi străine.

Timpul: bazele fizice şi biologiceTimp de milenii, viaţa terestră a evoluat în ritmul zilelor şi al nopţilor, sezoanelor,

fluxului şi refluxului oceanelor. În cursul dezvoltării sale, orologiul biologic al fiinţei umane a dobândit din ce în ce mai multă importanţă şi viaţa acestuia s-a bazat din ce în ce mai mult pe timp. Percepţia umană a timpului s-a dezvoltat pornind de la ritmurile naturale, alternanţa între zi şi noapte, ciclurile lunare, ciclurile anuale. De la originile istoriei sale, omul a fost dependent de condiţiile atmosferice, de anotimpuri, de perioade favorabile culegerii, vânatului şi, apoi, mai târziu, recoltărilor. Astăzi omul manipulează timpul şi tinde la a-şi defini propriile sale ritmuri, uneori pentru binele său, uneori în detrimentul său.

Timpul – componentă culturalăFiecare cultură are propriul său “limbaj” temporal, un limbaj pe care trebuie să-l

învăţăm, la fel cum trebuie să învăţăm şi limba. Dar fiecare cultură tinde a percepe ca universală maniera în care ea simte şi organizează timpul. În mod individual, fiecare dintre

19

LUMINIŢA IACOB

noi încearcă, de asemenea, să utilizeze propriul său “limbaj” temporal atunci când comunică cu reprezentanţii altei culturi. Procedând astfel, noi nu percepem “limbajul” temporal al altei culturi şi ne privăm de o preţioasă retro-informaţie. Pentru a opera eficient într-o ţară străină, este indispensabil să învăţăm limbajul temporal care predomină acolo.

Totodată, timpul este de asemenea un sistem esenţial al comunicării şi organizării. Pentru naţiunile occidentale maniera de a trata timpul este revelatoare, în diverse grade, pentru importanţa ce se acordă persoanelor sau sarcinilor. Acest “limbaj” temporal, fiind utilizat inconştient, este mai puţin subiect al manipulării decât limbajul verbal. Este deci important, mai ales în domeniul afacerilor, de a şti să-i descifrăm sensul şi semnificaţia.

Tempo, ritm, sincronismÎn studiul oricărei culturi trebuie să facem distincţia dintre ritm şi tempo, ritmul leagă

între ele persoanele care aparţin aceleaşi culturi şi în mod simultan le distinge de persoanele altor culturi. În unele culturi, indivizii se mişcă foarte lent, în altele, foarte rapid. Când reprezentanţii a două culturi având ritmuri diferite se întâlnesc, este probabil ca ei să aibă dificultăţi în comunicare, pentru că ei nu sunt “sincronizaţi”. Or, aceasta este foarte important căci “sincronismul” (subtila facultate de a se mişca în acelaşi ritm) este vital în toate activităţile întreprinse în comun: a munci împreună pe aceeaşi maşină sau la acelaşi proiect, a delibera, a transmite o comandă, a primi o livrare sau o marfă. Reprezentanţii unei culturi cu ritm rapid sunt consideraţi ca incomozi de persoanele aparţinând unei culturi cu ritm lent. Aceştia din urmă se simt bruscaţi şi această bruscare rar contribuie la instaurarea unor relaţii armonioase. Şi invers: nu este agreabil să ai sentimentul că lucrurile trenează. Americanii de exemplu, se plâng frecvent că germanii consumă mult timp pentru a lua o decizie, în timp ce germanii se plâng că americanii îi forţează să ia o decizie fără a le lăsa timp de gândire.

E X E R C I Ţ I U

Relataţi o situaţie în care aţi sesizat disfuncţiile create de diferenţele de ritm între parteneri.

Timpul ca “organizator”Astăzi, nu natura ne reglează timpul şi ne impune constrângerile. Timpul actual este

un sistem creat de om. În ţările occidentale, majoritatea indivizilor trăiesc acum după un program bine determinat.

Această situaţie este adesea resimţită ca o alienare (“Nu mai am nici un minut pentru mine”, “Regret, nu am timp”). Sistemul “timp” este unul din cadrele importante ale oricărei culturi. El este, în fapt, o propoziţie pe care “sintaxa” culturală o va integra într-o frază, apoi într-un text mai important. Societăţile pre-industriale se organizează în funcţie de sezon (timp climatic, durata zile, starea momentană a naturii etc.). Din contra, într-o societate industrială programele stabilite de oameni şi de societate condiţionează derularea şi utilizarea timpului. Timpul este de la început utilizat pentru a fixa priorităţile: poziţia în agendă a unei activităţi prevăzute reflectă importanţa ce i se acordă. Timpul serveşte de asemenea pentru a sintetiza şi integra toată activitatea. Germanii tind să opereze strict după un program stabilit. Ei sunt

20


derutaţi atunci când francezii îi constrâng să modifice acest program sau să opereze în afara acestuia.

Timpul monocronicExistă numeroase maniere de a percepe şi de a trata timpul. Printre acestea, noi vom

degaja două concepte, foarte utile în domeniul afacerilor internaţionale. Două concepte care se opun. Pe de o parte, un sistem “policronic” sau “timpul P”, caracterizat prin diversitatea şi simultaneitatea activităţilor: şi în care se tinde să se facă mai multe lucruri deodată. Pe de altă parte, un sistem “monocronic”, sau “timpul M” în care nu se ia în consideraţie şi nu se face decât un singur lucru în acel moment. În culturile “monocronice” timpul este perceput şi utilizat într-o manieră foarte liniară. El este un drum ce conduce de la trecut la viitor. Este un timp ce poate fi decupat, descompus în segmente din ce în ce mai fine. Fiecare segment primeşte o atribuire precisă, el este rezervat unui proiect perfect determinat. El este cel care nu permite să se facă decât un singur lucru. Pericolul este că într-un sistem “monocronic” programele trebuie să fie scrupulos respectate, fără greşeală. Mediile de afaceri americane şi germane sunt monocronice.

“Timpul M” este perceput, tratat ca un lucru tangibil. Se vorbeşte despre el ca despre bani: el poate fi cheltuit, pierdut, risipit, sau de asemenea economisit. De asemenea, el serveşte pentru a stabili priorităţi: “N-am timp pentru a vedea X sau a face Y”; “timpul M”, care permite concentrarea asupra unei ocupaţii precise, tinde să izoleze, să diminueze numărul interacţiunilor posibile. Ca revanşă, el intensifică raporturile dintre interlocutorii efectivi. El este oarecum ca un loc în care unii au acces şi alţii nu. De aceea, indivizii “monocronici” nu apreciază atunci când li se întrerupe activitatea de moment. Modul de viaţă al germanilor este o perfectă ilustrare a “timpului M” şi majoritatea germanilor este efectiv “monocronică”. În Statele Unite, de asemenea, “timpul M” reglează existenţa majorităţii. În fapt, acesta este un produs al culturii ţărilor din Nordul Europei, care, în mod arbitrar, a fost impus majorităţii americanilor. Căci, nu trebuie să uităm, “timpul M” se învaţă. Chiar dacă ne-ar părea “natural”, “logic”, după ce este dobândit, nu este aşa. El vine împotriva timpului biologic. În fapt, el agresează în permanenţă ritmurile noastre naturale. Printre ţările occidentale, Germania, Elveţia, Statele Unite sunt în mod particular dominate de “timpul M”, dar, fără îndoială, în Germania aceste manifestări sunt cele mai evidente.

Timpul “policronic”Sub aproape toate aspectele “timpul P” este antiteza “timpului M”. El este caracterizat

prin simultaneitatea diferitelor activităţi şi printr-un viu interes pentru indivizi, care primează asupra tuturor programelor prestabilite. El pune accentul îndeosebi pe activitate, scop, interacţiune, decât pe respectul scrupulos al programelor. Este un timp foarte latin. Într-o ţară policronică, două persoane angajate într-o conversaţie interesantă vor prefera să o continue şi să o termine, cu riscul de a întârzia, decât să o întrerupă pentru a respecta programul lor iniţial. El corespunde mai mult unui nor de puncte decât liniei drepte care evocă “timpul M”. “Timpul P” este timpul ţărilor din Sudul Europei, ţărilor mediteraneene. El domină în Franţa care a fost în cursul istoriei sale un melting pot (creuzet) mai important decât melting-ul pot-

21

LUMINIŢA IACOB

ul american, fapt care a rămas valabil şi azi. Franţa a fost întotdeauna punctul de întâlnire între Sudul şi Nordul Europei. Imigraţia actuală, care-şi găseşte acum sursa sa în Sud contribuie probabil la menţinerea unui “timp P” într-o ţară, de altfel, puternic industrializată.

Într-o ţară “policronică”, birourile şi administraţiile au adesea mari săli de recepţie unde vizitatorii pot să aştepte. Întâlnirile, şirurile de aşteptare sunt aici mai puţin organizate sau organizate într-o manieră mai puţin sistematică. Întâlnirile sunt mai uşor anulate sau amânate. Chiar în ultimul minut. Cei interesaţi fac, în general, dovada unei destul de mari toleranţe, aceeaşi indulgenţă fiind de aşteptat atunci când ei înşişi se vor găsi într-o situaţie analogă. Relaţiile persoanelor dobândesc uneori întâietate asupra relaţiilor de afaceri, acestea din urmă având o încărcătură afectivă necunoscută în ţările monocronice. Din acest comportament decurge un sentiment de obligaţie reciprocă şi o ambianţă de serviabilitate. Dacă se ţine cont de mediul lor, se înţelege că persoanele care trăiesc într-o cultură policronică vor recurge mai puţin la programele şi agendele lor, decât omologii lor din culturile monocronice.

E X E R C I Ţ I U

Gândiţi-vă la cultura română şi stabiliţi cărui tip temporal îi aparţine. Argumentaţi.

Timp şi informaţiePersoanele care trăiesc într-un mediu policronic sunt permanent într-o “baie” de

informaţii. Ele tind să fie la curent cu ultimele informaţii, ultimele dezvăluiri. Colecta lor permanentă de informaţie îi conduce uneori la limitele indiscreţiei. Interesul lor se manifestă atât în domeniul privat, cât şi în cel profesional. Concepţia şi practica lor privind exactitudinea intră în contradicţie cu aşteptările persoanelor monocronice, ca cele ale germanilor şi americanilor. Aceştia tind să se considere ofensaţi atunci când o persoană policronică nu-şi face probleme pentru a le telefona şi a-i informa despre o eventuală întârziere. Este dificil să evaluăm sumele fabuloase care s-au pierdut în schimburile internaţionale din cauza simplului fapt ca protagoniştii acestor schimburi nerealizate, monocronici şi policronici, au ignorat că ei aparţin unor sisteme de “timp” diferite. Am cunoscut cazul unei întreprinderi franceze cumpărată de o firmă americană. Deodată, directorul vânzărilor s-a trezit pe cap cu un nou patron, american, care se aştepta să îmbunătăţească rezultatele într-un trimestru. Or, dat fiind tipul de relaţii care există în Franţa între clienţi şi furnizori o dezvoltare a cifrei de afaceri este fundamental mai lentă decât în Statele Unite. Americanul nostru a persistat în exigenţele sale, directorul vânzărilor l-a schimbat pe funcţionarul direct implicat care însă, plecând, a luat cu el şi un număr important de clienţi.

Alt exemplu: filiala americană a unei mari întreprinderi americane era condusă de un mexican. Reprezentantul direcţiei generale vine în Mexic pentru a defini obiectivele anului următor. Reuniunea se desfăşoară după programul stabilit de direcţia americană. Totul a fost prevăzut, în afară de a lăsa direcţiei mexicane posibilitatea de a se exprima asupra anumitor probleme locale, de care ar fi putut să depindă supravieţuirea întreprinderii. În ciuda

22


eforturilor sale, direcţia mexicană nu a ajuns să obţină înscrierea proiectului său pe ordinea de zi. În fapt, americanii au acţionat cum acţionează multe companii “mame”:▪ decid după criteriile obişnuite ale ţării de origine, fără a se informa despre condiţiile

locale;▪ se dezinteresează totalmente de o eventuală retro-informaţie;

Desigur, se poate afirma că acolo a acţionat, pur şi simplu, un prost management. Dar greşeala a fost amplificată de distanţa dintre două culturi, una monocronică (U.S.A.) şi alta policronică (o ţară a Americii latine). Când am fost consultaţi am putut rapid repera sursa blocajului: prezenţa sau absenţa unui ordin de zi. După ce a luat cunoştinţă de acest fapt, direcţia mexicană a pregătit propriul său ordin de zi şi l-a încorporat ordinelor de zi care au urmat. Plecând de aici, ea a putut, într-o oarecare măsură, să obţină ca propriul său punct de vedere să fie luat în considerare şi ca problemele locale să fie încorporate în vederile şi reflexiile companiei “mamă”. Incidentele de acest gen sunt cotidiene în Europa. Pentru francezi, pregătirea şi redactarea unui ordin de zi nu pare a merita o atenţie extraordinară. Or, germanii vor să organizeze întreaga lor activitate şi întrevedere numai pe baza punctelor fixate negru pe alb în acest document. Această diferenţă de concepţie face şi mai dificilă poziţia filialei franceze a unui grup german, dacă se ţine cont că, din start, companiile mame sunt puţin dispuse să încorporeze în propriul lor ordin de zi itemii sugeraţi de o filială, chiar dacă aceasta aparţine aceluiaşi sistem cultural.

“Timpul P” în reuniuniDeci se pare că în culturile policronice se acordă mai puţină importanţă pregătirii unui

ordin de zi decât în culturile monocronice. Aceasta se explică, în parte, prin faptul că indivizii care trăiesc într-un sistem policronic sunt “scufundaţi” într-un univers unde informaţia circulă într-o manieră fluidă şi informală. Fiecare cunoaşte destul de bine poziţiile interlocutorilor lor obişnuiţi, starea afacerilor curente, gradul de dezvoltare al proiectelor în curs etc. Astfel, într-o reuniune de muncă, fiecare poate să intre pe picior sigur în discuţie. Se întâmplă cu totul altfel într-o reuniune organizată de germani sau americani. Din cauza închiderii care predomină în întreprinderile monocronice, o parte din informaţiile importante pot deveni accesibile participanţilor numai în cursul reuniunii. Aceasta explică necesitatea de a urmări un ordin de zi. Nu vom insista mai mult asupra neînţelegerilor care rezultă din această dihotomie şi asupra riscurilor de conflicte pe care le conţin în sine, faptul fiind evident.

Schimburile dintre indivizi sau sisteme policronice şi indivizi sau sisteme monocronice sunt sursă de tensiuni permanente. Aceste tensiuni sunt cu atât mai greu să fie suportate cu cât cei interesaţi ignoră cauza. Noi înşine am trăit o asemenea situaţie în cursul unui studiu la care am colaborat şi care a avut drept cadru statul american New Mexico. Persoanele pe care noi trebuia să le investigăm aparţineau toate populaţiei spaniole. Toţi descindeau direct din primii coloni spanioli veniţi să se instaleze în această parte a Lumii Noi, începând din secolul XVIIlea. Se ştie că, drept urmare a unui război dintre Spania şi Statele Unite, New Mexico a fost ataşat Confederaţiei. Interlocutorii noştri aparţineau deci familiilor

23

LUMINIŢA IACOB

în care fiecare era cetăţean al Statelor Unite, de cel puţin un secol, sau de cinci sau şase generaţii. Or, într-un mediu pe deplin americanizat, adică într-un sistem totalmente monocronic, spaniolii au rămas perfect policronici. Ancheta noastră a avut loc în fiecare vară, timp de trei ani. În cursul acestor trei veri, noi nu am reuşit niciodată să realizăm obiectivul nostru modest, de cinci interviuri pe săptămână pentru fiecare anchetator. În cel mai bun caz, am atins performanţa de trei interviuri. Pentru noi, Anglo-Saxoni (deci monocronici), executarea acestui proiect a fost un supliciu. Interlocutorii noştri fie că uitau de întâlnirea convenită, fie o anulau sau cereau în ultimul minut să o amâne pentru altă dată. Atunci când întâlnirea avea loc, fie la domiciliu, fie la birou, ea era constant întreruptă prin venirea unui membru al familiei, amici, cunoscuţi (“trecând pe aici ne-am gândit …”). Pentru a simplifica, interlocutorii noştri spanioli nu puteau să se abţină de a se consacra multiplelor lor activităţi în timpul interviului.

Dar această muncă a fost benefică. Deşi obiectivul nostru era numai studiul comportamentelor într-un sistem policronic, noi am putut astfel descoperi (şi experimenta pe noi înşine) efectele unei confruntări între cele două sisteme, policronic şi monocronic. Cunoaşterea şi interesul pe care-l aveam pentru acest fenomen nu diminua cu nimic violenţa reacţiilor noastre viscerale. Tot atunci, noi am devenit pe deplin conştienţi de rolul fluidităţii informaţiei şi de cel al reţelelor într-o societate policronică. Pentru a conchide, afirmăm că este important pentru francezi să cunoască reacţiile pe care le-ar putea provoca interlocutorilor lor utilizarea “timpului P” în raporturile cu germanii sau cu americanii. Ora germană (sau ora americană) este diferită de ora franceză. Ce se poate face atunci? Dacă aveţi un obiectiv de realizat – să obţineţi un contract etc. – forţaţi-vă să vă introduceţi în sistemul “timp M” al interlocutorilor voştri. Dacă nu sunteţi voi cei care cereţi, atunci s-ar putea să rămâneţi în cadrul unui “timp P”, având grijă să-i preveniţi pe interlocutorii voştri despre aceasta.

COMPARAŢIE ÎNTRE SISTEMUL POLICRONIC ŞI MONOCRONICSistemul policronic Sistemul monocronicAbordează multe sarcini deodată. Nu face decât un singur lucru.Admite întreruperile şi schimbările de ocupaţie.

Se consacră total şi exclusiv scopului propus.

Comunică referindu-se mult şi adesea la context.

Comunică fără a se referi la context sau când o face, o face rar şi puţin.

Relaţiile între indivizi sunt mai importante decât atingerea scopului fixat.

Executarea proiectului sau a sarcinii propuse are prioritate asupra raporturilor dintre indivizi.

Programele şi proiectele sunt frecvent şi uşor modificabile.

Urmăreşte scrupulos programele stabilite.

Acordă prioritate celor apropiaţi. Se străduieşte să nu deranjeze pe nimeni. Rezerva şi distanţa sunt regula.

Schimburile, ajutoarele, împrumuturile obiectelor familiare sunt frecvente şi admise.

Proprietatea este bine definită. Nu se ajută şi nu se împrumută decât constrâns şi

24


forţat.Exactitudinea este foarte relativă. Exactitudinea este împinsă la extrem.Relaţiile sunt mai intense şi mai durabile. Relaţiile sunt mai superficiale şi mai

efemere.Indivizii sunt lipsiţi de răbdare şi tind să treacă direct la acţiune.

Indivizii sunt mai lenţi, mai metodici şi mai puţin angajaţi.

Angajamentele considerate ca cele mai constrângătoare sunt centrate pe persoane.

Angajamentele considerate ca cele mai constrângătoare se refera la timp, date, durată, acţiuni.

E X E R C I Ţ I U

Comparaţi argumentarea pe care aţi făcut-o la exerciţiul anterior cu cele unsprezece repere din tabel. Efectuaţi completările ce se impun.

II.3 Contextul ca element al comunicării

Ceea ce noi numim context, cuprinde toate informaţiile, formulate sau nu, care se referă la un eveniment şi care sunt indisociabile de acesta. Fiecare cultură tratează într-o manieră proprie diferitele elemente pe care trebuie să le combinăm pentru a formula un mesaj. Numeroşi factori, în afara factorilor “timp P” şi “timp M” influenţează acest fapt. Rezultatul acestui mod de abordare devine perceptibil dacă se stabileşte o scală mergând de la un mod de comunicare cu referinţă puternică la context (C+), la un mod de comunicare fără sau cu slabă referinţă la context (C-). Locuitorii ţărilor policronice, dispunând de propriile lor reţele de informaţii şi angajaţi fiind într-o interacţiune mai intensă, comunică în general referindu-se puternic la context (C+). Printre naţiunile care practică acest mod de comunicare, se numără Franţa, majoritatea ţărilor mediteraneene şi ţările Extremului Orient, Japonia printre altele. Prin opoziţie, ţări ca Germania, Elveţia, ţările scandinave, şi Statele Unite utilizează privilegiat un mod de comunicare fără sau cu slabă referinţă la context (C-). Dar chiar în interiorul fiecăruia dintre cel două sisteme, policronic şi monocronic, indivizii pot utiliza modele de comunicare diferită, de la (C+) la (C-) după mediu, împrejurări. Dar important este de a ne asigura dacă o cultură care ne este străină se referă mai mult (japonezii prin raport cu francezii) sau mai puţin (germanii prin raport cu francezii) la context. De asemenea, este vital de a şti şi care ar fi modul de comunicare al unui sistem cultural, trecerea neaşteptată de la (C+) la (C-) indică faptul că se intră într-o zonă de turbulenţă. Există o scenă pe care cu toţii am trăit-o: o persoană, cu care noi ne-am întreţinut în mod obişnuit într-o manieră informală, se exprimă dintr-o dată într-o manieră formală pentru a marca şi introduce o distanţă nouă. În general, germanii preferă comunicarea fără a se referi la context sau referindu-se cât mai puţin posibil. La ei, informaţia nu circulă într-o manieră informală, ci pe calea canalelor bine determinate. Pentru ei este necesar de a recapitula informaţiile premiselor şi deciziei. O comparaţie a vieţii cotidiene dintr-un birou francez şi unul german permite a înţelege mai bine diferenţa situaţiei. Germanul lucrează într-un birou unde îi primeşte pe vizitatori unul după altul. Aceştia se pot intersecta, dar este exclus ca ei să “coabiteze”, chiar şi câteva momente în biroul gazdei lor. Schimburile de informaţie între vizitatori sunt aproape excluse, sau cel

25

LUMINIŢA IACOB

puţin, reduse la minimum. Într-un birou francez, schimburile sunt foarte mari, căci vizitele se amestecă, un vizitator care vine este primit în timp ce celălalt nu a plecat. Adăugaţi la aceasta că venirile şi plecările colaboratorilor sunt neprevăzute, ca şi ale colegilor, cât şi telefoanele primite sau date. Un fenomen de polarizare a informaţiei are loc, care este aproape cu totul necunoscut sistemului german. Este sigur că la sfârşitul zilei funcţionarul francez a colectat un număr mult mai mare de informaţii decât colegul german. Este evident că, în această situaţie, capitalizarea informaţiilor din sistemul german este puţin utilizată şi utilizabilă în sistemul francez. Iată două surse de conflict şi tensiune; reacţiile unui interlocutor francez (C+) supus “briefing”-ului obişnuit unui german (C-) vor evolua rapid de la nerăbdare la iritare.

În revanşă, un german (C-), căruia un francez (C+) îi va furniza un minimum de informaţii dintre cele pe care el le estimează ca necesare pentru a fi pus în temă, va trece de la perplexitate la descurajare şi apoi la respingerea interlocutorului.

După cum se vede, corelaţia este strânsă între, pe de o parte, policronism şi comunicarea cu referinţă forte la context şi, pe altă parte, monocronism şi comunicarea fără sau cu slabă referinţă la context. A fi copleşit cu informaţii pe care le deţii deja, poate fi perceput ca umilinţă. Primind prea puţin se creează impresia că există o voinţă de excludere. În propria cultură, fiecare dintre noi ştie foarte bine să negocieze ajustările permanente între cele două extreme. Dar, în maniera de comunicare transculturală, menţinerea, la toate instanţele şi în toate împrejurările, a nivelului adecvat de referinţă la context este o necesitate absolută.

Mesaje lente şi mesaje rapideTrebuie să ţinem cont de o altă variabilă, asociată strâns nivelului de referinţă la

context: rapiditatea mesajului. Atât indivizii cât şi culturile ocupă un loc determinat pe o scală ce merge de la comunicare cea mai “lentă” către cea mai “rapidă”. Adecvarea între rapiditatea mesajului şi specificitatea destinatarului este importantă pentru înţelegerea şi acceptarea mesajului.

Un mesaj “rapid” adresat unui receptor “lent”, sau viceversa, nu-şi va atinge scopul. Conţinutul mesajului neadaptat poate fi perceput, dar nu va fi acceptat sau va fi deformat. Din păcate este puţin conştientizat acest aspect al comunicării.

26


Caracteristicile mesajelor rapide şi mesajelor lente

Mesaje rapide Mesaje lenteProzăMarile titluri din ziareUn comunicatPropagandaBenzile desenate (BD)Un spot TVTeleviziuneaCamaraderia

PoezieCărţiUn ambasadorArtele frumoase O gravurăUn documentar TVImprimatulO prietenie veche

E X E R C I Ţ I U

Completaţi cele două coloane şi cu alte exemple de mesaje rapide sau lente.

Aproape întreaga viaţă se poate situa pe această scală “lent/rapid”. Diplomaţie, cercetare ştiinţifică, literatură se dezvoltă pe un model lent şi recurgând la o comunicare cu referinţă forte la context. Gândiţi-vă de exemplu la “mesajele” emise de secole şi care supravieţuiesc şi astăzi: cele ale lui Buda, Confucius, Moise, Shakespeare, Molière, Dürer, Rembrandt. Fiecare limbaj este legat în mesaje lente ce nu pot fi descifrate decât tot lent. Pentru a transmite un mesaj oral sau scris, ele trebuiesc asamblate într-o manieră coerentă în cuvinte, în fraze, în paragrafe. Pentru aceasta avem nevoie de sintaxă. Aceasta este cimentul care permite asamblarea pietrelor pentru a construi un perete. Există de asemenea, o “sintaxă” pentru a asambla într-un tot coerent, comprehensibil, elementele constatative ale unei culturi. Limba este purtătoarea unor semnificaţii mult mai numeroase şi mai vaste decât cele ale cuvintelor, vorbite sau scrise. Limbajul germanilor şi cel al francezilor nu diferă numai prin cuvinte, prin gramatică, ci de asemenea, prin ansamblul de informaţii, de sentimente engramate în creierul fiecăruia. Imaginaţi-vă un moment că am putea inversa situaţia: germanii utilizând ca limbă franceza, pornim însă de la engramele germane. Sau invers: francezii utilizând limba germană şi conservând engramele lor franceze. Lingviştii studiază actualmente probleme de acest tip. Judecăţile, în general peiorative, despre publicitatea exportată în altă cultură ilustrează bine această situaţie. Cu o practică a analizei limbajului, veche de patru mii de ani, totuşi, oamenii sunt abia pe cale să descopere toate funcţiile limbii. Situaţia este aceeaşi şi pentru cultură şi diferitele sale “limbaje”. Cultura, de asemenea, nu îşi oferă mesajele decât lent. Deci, nimic de mirare, că trebuie ani de practică ca un german sau un american să-i înţeleagă pe francezi. Şi nu se poate spune că şi reuşesc s-o facă pe deplin. După cum nu se poate garanta că un francez va ajunge să înţeleagă rapid diferitele “limbaje” ale germanilor sau americanilor.

Dacă noi revenim la germani sau la americani, trebuie să facem faţa unei noi situaţii: a lega relaţii şi a le consolida ia mai mult timp în Franţa decât în Germania sau în Statele Unite. Francezii trăiesc într-o reţea închisă: familie, prieteni, relaţii – unde este dificil să te introduci. Acestei situaţii i se adaugă faptul că societatea franceză, mai mult decât cea a celorlalte două ţări, funcţionează după un sistem de clase. În acest domeniu situaţia este mai uşoară în

27

LUMINIŢA IACOB

Germania şi Statele Unite.În Germania, de asemenea, relaţiile amicale nu se dezvoltă decât lent, deşi germanii au

o mare dorinţă de a se simţi recunoscuţi şi iubiţi. Această trebuinţă este foarte rar satisfăcută în relaţiile lor cu francezii. Nu din raţiuni istorice, contrar a ceea ce s-ar putea presupune, ci mai ales deoarece pentru francezi un individ este un “mesaj lent” pe care nu-l descifrează decât cu timpul.

Experienţa americanilor legată de francezi este diferită. Francezii nu încep a se deschide decât atunci când ei simt că se schiţează o prietenie durabilă. Ceea ce pare foarte logic într-un sistem (C+). Aceste confidenţe trebuie să furnizeze celui care le primeşte ocazia de a îmbogăţi şi de a-şi organiza “contextul” la care, în viitor, se va referi. Totodată va salva intimitatea celui care se confesează deoarece el nu va spune decât ceea ce vrea să spună.

Recomandăm totdeauna americanilor chemaţi să trăiască şi să muncească în Franţa să arate mai mult despre ei înşişi decât ar face-o în Statele Unite. Insistăm asupra acestui fapt deoarece pentru un francez a trece la confidenţe nu reprezintă nicidecum faptul că el şi-a modificat rapiditatea mesajelor, cât mai ales realismul şi bunul simţ al comportamentului său. El îi va furniza interlocutorului său american contextul care îi va permite acestuia să comunice. Pe de altă parte, el contează pe o reciprocitate a interlocutorului său în vederea unei comunicări mai eficace cu el. Este vorba de o “punere în fază”.

Fluxul informaţional. SindromulExistă puţine lucruri care pot fi atribuite unei singure cauze. Se ne reamintim definiţia

cuvântului “sindrom”. Medical, un sindrom este “asocierea a mai multor simptoame care constituie o entitate clinică recognoscibilă”: Conceptul reflectă bine concepţiile filosofice şi ştiinţifice, lineare, ale civilizaţiilor occidentale: un efect/o cauză, o cauză/un efect. Conceptele prezentate în această lucrare constituie un lanţ de sindroame legate între ele într-o manieră destul de lejeră: “timpul P/timpul M”, referinţă la context (C+)/(C-) “tare/slabă”, şi un anumit număr de modele de comportament care, diferind de la o cultură la alta, pot să clarifice atitudinile, comportamentele şi aşteptările persoanelor aparţinând unui sistem cultural diferit de al nostru.

Maniera în care circulă informaţia într-o cultură dată este unul dintre aceste sindroame. În acest domeniu, sindroamele germane şi sindroamele franceze sunt opuse. În Germania, informaţia circulă lent. Această noţiune de “flux informaţional” poate părea abstractă. Fenomenul poate să devină totuşi evident dacă se face un efort de observaţie. El este chiar cuantificabil. El se măsoară prin timpul care se scurge, în cadrul unei organizaţii, între exprimarea unei decizii, a unei instrucţiuni şi începutul executării sau punerii ei în aplicaţie. În anumite culturi, de exemplu la francezi sau la spaniolii-americani, informaţia pare să treacă de la un capăt la celălalt al organizaţiei: ea circulă ca şi cum ar avea o viaţă proprie. În alte ţări, cele ca Germania sau Elveţia, informaţia este canalizată, segmentată şi scurgerea sa este net mai lentă.

Această tratare a informaţiei, care diferă de la o cultură la alta, este una dintre pietrele de încercare în comunicarea transculturală. A descoperi cum este canalizată informarea este un prim lucru de observat. Cine şi ce lansează informaţia? Cui este ea adresată? În undă sau de-a lungul canalelor specifice? Este ea rezervată? etc. Aceste sunt punctele pe care un

28


manager care vine într-o ţară străină, sau care trebuie să trateze cu reprezentanţii acesteia, este obligat imediat să le clarifice.

E X E R C I Ţ I U

Raportaţi-vă la instituţia în care lucraţi şi precizaţi natura fluxului informaţional care o caracterizează.

Supraîncărcarea informaţionalăSă examinăm la început persoanele care trăiesc în ţările Nordului Europei – germanii,

de exemplu. Ei aparţin unei culturi monocronice şi comunică cu puţină referire la context. Pentru ei, informaţia trebuie să fie explicită, referinţele la context rămân excepţionale. Germania este ţara unde se cuvine a pune punctul pe i, şi unde nici un detaliu nu trebuie omis, unde nimic nu trebuie lăsat pe seama imaginaţiei, şi unde, mai mult ca în altă parte, cifrele sunt cifre. Într-un asemenea sistem, riscul unei supraîncărcări informaţionale este important. Atunci când se produce., maşina se blochează. Acest fapt se poate produce la toate eşaloanele: la un individ în întreprindere, în ansamblul întreprinderii etc. Suprasarcina informaţională este un risc pentru toate sistemele în care predomină o comunicare cu slabă referinţă la context. Pentru a prelucra un mare volum de informaţie, trebuie evident: a-l clasa; a-l organiza în maniera care să evite orice pierdere sau întrerupere; a afecta diferitelor faze de prelucrare timpul şi spaţiul adecvat, adică a programa şi a pune

în funcţie filtre şi ecrane pentru a se îndepărta “zgomotele” care ar antrena o distorsiune a informaţiei şi întreruperi care ar “sparge” fluxul transmisiei, sau ar rupe lanţul acţiunilor.

E X E R C I Ţ I U

Gândiţi-vă la diverse instituţii publice (şcoala, biserica, primăria) sau servicii (alimentaţie publică, administraţie locală etc.) şi identificaţi formele şi strategiile de filtrare informaţională pe care le practică.

Comunicare cu slabă referinţă la contextInformaţia golită de context (C-) este, prin definiţie o informaţie „curăţată”. Ea este

puţin expusă interferenţelor, sau “zgomotului” (în limbajul informaticienilor). Acesta este tipul însuşi al informaţiei germane. Când sunteţi în Germania priviţi bine în jur: uşi duble pentru a elimina zgomotul exterior, utilizarea timpului meticulos programat pentru a evita supraîncărcarea unor activităţi, despărţiturile sistematice pentru a elimina riscurile interferenţelor. Pentru cei care vin din exterior, zidurile groase, uşile duble, programele stricte constituie tot atâtea semne ale dificultăţii de a accede la Altul, la propriu şi la figurat. Dar tot acest sistem contribuie la a reţine, a frâna, a încetini informaţia. Imaginea pe care o oferă germanii despre ei (rigiditate, impermeabilitate) nu este decât reflexul condiţiilor care domină în cultura lor.

Comunicare cu referinţă forte la contextCulturile unde domină o comunicare cu referinţă puternică la context (C+) sunt opusul

29

LUMINIŢA IACOB

celor descrise mai sus. În sistemele în care se comunică referindu-se mult la context, unde există puţină preocupare de filtraj (gândiţi-vă la nivelul sonor al Italiei) şi a cărui timp este “timpul P”, informaţia circulă într-o manieră foarte fluidă. Ea este o undă care se propagă. Ea este peste tot prezentă: interiorizată sau ambientă. Mesajele explicite nu vehiculează decât un supliment de informaţie. Indivizii rămân în contact în mod permanent, riscul ridicării bruşte a nivelului de informaţie, adică a unei strangulări prin suprasarcină este foarte atenuat. De altfel, ecranele şi programele care ar putea încetini împrăştierea informaţiei sunt puţin utilizate. Contactele între indivizi sunt permanente, ceea ce explică sau justifică interesul mic pentru redactarea şi difuzarea unui ordin de zi rigid. O reuniune franceză nu are aceeaşi funcţie ca o reuniune germană. Obiectivul său principal este mai ales:

1. de a completa suma informaţiilor deţinute de fiecare participant şi de a asigura colaborarea fiecăruia;

2. de a estima şansele unui acord ulterior.Într-un sistem (C+), pierderea contactului înseamnă a înceta să mai exişti ca membru al

grupului. Termenul este îndeosebi vizibil la japonezii (C+) “expatriaţi” profesional. Pentru ei este vital să facă vizite frecvente la compania “mamă”, dacă vor să-şi păstreze locul în spiritul superiorilor şi colegilor lor.

“Lanţurile de acţiuni”Ce înţelegem noi prin “lanţuri de acţiuni”? Termenul acoperă întreaga înlănţuire de

acţiuni individuale, la care participă una sau mai multe persoane, care are ca scop realizarea unui obiectiv determinat. Un bun exemplu este ritualul logodnelor clasice, în cursul cărora cei doi logodnici trebuie să se ferească de orice precipitare şi să respecte fiecare fază, fără a o scurta sau a o prelungi ca durată. Alt exemplu: procesul de reflexiune, cu rezerva că el este un “dialog” interior şi nu o interacţiune.

Lanţul acţiunilor în afaceriÎn gestionarea afacerilor, în managementul unei întreprinderi, exemplul lanţurilor de

acţiuni abundă: a primi un vizitator, a forma vânzători, a realiza o fuziune de întreprinderi, a lansa o campanie publicitară, a declanşa un proces, a face o carieră sau a organiza o partidă de golf. Datorită diversităţii lor, poate fi dificil să percepi o legătură între toate aceste activităţi. Şi totuşi, a organiza nu este altceva decât de a imagina “lanţuri de acţiuni”.

Regulile care guvernează lanţurile de acţiuniLanţurile de acţiuni, sau, mai exact, structurile lor (nu conţinutul lor) sunt conduse de

reguli determinate. Acestea variază de la un grup la altul şi după împrejurări. Dar, dacă doar o singură acţiune a lanţului ar fi omisă, totul trebuie reînceput.

Vulnerabilitatea culturalăDupă sistemul cultural de apartenenţă se reacţionează diferit la întreruperi. Sistemele

monocronice (ca cel al germanilor), în care nu se face decât un singur lucru într-un moment

Cf. E.T. Hall, Au-delà de la culture, Seuil, 1979, p. 141.

30


temporal şi unde îngrădirea este riguroasă, sunt foarte sensibile la schimbările inopinate ale programelor. Ele sunt, deci, mult mai vulnerabile la întreruperile care sfarmă lanţul acţiunilor decât, culturile policronice. În manieră generală, sistemele care se referă puternic la context sunt mai stabile decât cele care se referă puţin.

Propensiunea spre a terminaCa toate celelalte sindroame, propensiunea spre a termina sarcina întreprinsă variază

de la o cultură la alta. Fiecare cultură se situează, în acest domeniu, pe o scară care merge de la un minimum la un maximum. Pentru a opera într-o cultură străină, trebuie să se ţină cont de această subtilă ierarhie a lanţurilor de acţiuni. Sistemele (C+), din cauza, poate, a intensităţii interacţiunilor şi a valorii acordate reţelelor de informaţii, sunt mai puţin înclinate de a termina decât sistemele (C-). Într-un sistem (C+), schimburile de bune servicii antrenează o toleranţă reciprocă şi compromisuri permanente. De altfel, mai individualişti, anumiţi participanţi pot de asemenea întrerupe lanţul de acţiuni, pur şi simplu pentru că ei nu mai sunt de acord cu maniera în care proiectul se dezvoltă, sau pentru că ei estimează o deranjare a răspunderii lor acolo. Atunci când francezii abandonează astfel un proiect întreprins în comun cu parteneri germani sau americani, aceştia sunt totalmente derutaţi.

Lanţuri de acţiune şi conflicteEventualele conflicte sunt determinate în derularea lanţurilor de acţiuni. Chiar dacă ele

nu reacţionează la toate loviturile, fiecare cultură are filtre pentru a evita escaladarea tuturor conflictelor şi transformarea lor într-un război declarat. Dar aceste măsuri de prevedere sunt concepute mai ales pentru a reduce incidenţa conflictelor interne. Dar ele nu sunt evidente pentru cineva care vine din altă cultură. Este convenabil deci, a le descoperi sau, în orice caz, a rămâne în alertă atunci când tensiunile sunt previzibile. În caz de criză, două comportamente se impun:

1. a nu se angaja într-o dispută;2. a cere imediat părerea cuiva care are o practică în cadrul celor două culturi.

E X E R C I Ţ I U

Sintetizaţi în două tabele corelaţiile avansate de autori între tipul temporal (P/M) şi celelalte variabile discutate: C+/C-; mesaje rapide/lente, fluxul informaţional, supraîncărcarea informaţională, lanţuri de acţiuni, propensiunea pentru finalizare etc.

Traducere de Stela Teodorescu

31

LUMINIŢA IACOB

32


III. TIMPUL VORBEŞTE: DISCURSUL SĂU ÎN AMERICA

Edward T. HALL

În debutul acestei lucrări, am analizat în liniile sale mari conceptul de timp ca element cultural, a cărui putere de comunicare este la fel de mare ca şi cea a limbajului. Schema mea conceptuală nefiind dezvoltată în detaliu încă, expunerea a fost inevitabil confuză. Acum, că am prezentat mijloacele tehnice care ne permit să sondăm natura, pot reveni la conceptul de timp. Am vorbit de utilizarea pe care i-o dau americanii şi am arătat cum aceştia se exprimă prin intermediul său: voi insista asupra detaliilor şi subtilităţilor relevate de o analiză aprofundată. Unele dintre aceste detalii pot fi pentru cititor revelaţii, în timp ce, vor fi printre ele şi lucruri cunoscute de mult. Analiza propriei noastre culturi ne poate explicita ceea ce se consideră a fi un mecanism achiziţionat prin intermediul vieţii cotidiene. Ea ne conduce la descoperirea legăturilor ce stau la baza atribuirilor pe care le facem. Noi intrăm în rezonanţă conştientă şi activă cu aceste aspecte ale existenţei pe care, foarte ades, le luăm ca date şi care apasă uneori foarte greu asupra spiritelor noastre. Faptul de a vorbi de ele ne eliberează de piedicile pe care acestea ni le pun.

Un pediatru foarte cunoscut în Statele Unite a spus într-o zi că unui copil îi trebuie, în medie, cam doisprezece ani pentru a lua în stăpânire timpul. Această estimare trebuie un pic moderată. Copiii de această vârstă cunosc funcţionarea sistemului nostru temporal fundamental, dar nu par încă să fi interiorizat detaliile sau implicaţiile emoţionale ale sistemului temporal formal.

De ce le trebuie copiilor o atât de lungă perioadă pentru a cunoaşte timpul? Răspunsul nu este simplu. În fapt, când începem să-i descoperim complexitatea şi implicaţiile ne putem întreba dacă vom putea vreodată să stăpânim subtilităţile timpului. Cele trei sisteme de care am vorbit, formal, informal şi tehnic utilizează adesea acelaşi vocabular. Acesta nu uşurează învăţarea categoriilor temporale pentru un copil sau pentru străini. Anul, spre exemplu, este o parte formală sau adiţională a sistemului nostru. El cuprinde 365 de zile şi o zi suplimentară tot la patru ani, pentru ani bisecţi. Există, de asemeni, 12 luni şi 52 de săptămâni.

Informal, noi putem spune: “Oh, asta o să dureze ani de zile”. Trebuie să asişti la conversaţie, să cunoşti persoana şi contextul pentru a şti exact ce semnifică cuvântul «ani». Aceasta poate fi o chestiune de minute, săptămâni, sau, într-adevăr, ani. Tehnic, anul înseamnă încă ceva. El nu este divizat numai în zile, ore, minute, secunde; există diferite tipuri de ani, cu durate diferite. Minutele, orele, lunile, şi săptămânile sunt utilizate în toate cele trei contexte. Doar prin raportare la contextul global se poate şti la care dintre cele trei sisteme se face aluzie.

Titlul original (versiunea franceză) “Le temps parle: son discours en Amérique”, capitolul 9 al lucrării, Le langage silencieux, Paris, Seuil, 1984.

33

LUMINIŢA IACOB

Fiecare îşi aminteşte acea zi din copilăria sa în care drumul îi părea fără de sfârşit şi a întrebat: “Mamă, în cât timp vom ajunge acasă?”. Şi mama a răspuns: “Într-o clipă, dragul meu. Trebuie să fii doar cuminte şi înainte să-ţi dai tu seama vom ajunge.” – "O clipă cât timp înseamnă?" – "Este dificil de spus, ştii....." – "O clipă înseamnă cinci minute?" – "Câteodată da, dar nu totdeauna. Pentru noi va fi un pic mai lung." – "Aha!"

În acest stadiu al discuţiei copilul abandonează înţelegerea clipei, cel puţin pe moment. Există trei categorii diferite de timp, şi fiecare are propriile sale subdiviziuni: notele, seriile şi schemele, ceea ce face ca să găsim în cultura noastră nouă tipuri de timp. Din fericire, pentru a simplifica lucrurile, simţul profan nu are nevoie să cunoască sistemul tehnic în întregime. Ceea ce are însă importanţă pentru el, este că alţii îl cunosc.

De exemplu, dacă un neavizat va întreba un astronom durata exactă a anului, va descoperi atunci întinderea ignoranţei sale. Ea va ieşi la iveală când va fi chestionat asupra cărui tip de an se referă – anul tropical (365 zile, 5 ore, 48 minute, 45,51 secunde şi o fracţiune), anul sideral (365 zile, 6 ore, 9 minute, 9,54 secunde) sau anul onomastic (365 zile, 6 ore, 13 minute, 53,1 secunde).

E X E R C I Ţ I U

Documentaţi-vă pentru a putea preciza esenţa conceptelor: an tropical, an sideral, an onomastic.

34


Sistemul nostru temporal-formal este acea parte a sistemului global reticent la schimbare şi care nu suportă intruziunea altor sisteme. Astfel, acest sistem formal, pe care noi îl luăm ca dat, a fost altădată un sistem tehnic cunoscut de un număr mic de preoţi din valea Nilului, care l-au perfecţionat în maniera în care să poată prevedea cât mai precis revărsările anuale ale fluviului.

III.1 TIMPUL FORMAL: SERII, NOTE ŞI SCHEME

Este uşor să descoperi funcţionarea seriilor temporale şi să-i înveţi acest lucru pe copii. Ziua este seria formală preponderent înrădăcinată în trecut. Ea are două caracteristici fundamentale, ziua şi noaptea şi se subdivide în dimineaţă şi după-amiază; este punctată prin mese, siestă şi alte situaţii recurente. Există 7 categorii diferite de zile: luni, marţi etc. Fiecare are o valoare diferită. În mod normal, copiii stăpânesc aceste noţiuni în jurul vârstei de şase ani. La opt ani, majoritatea copiilor învaţă să citească ora după ceas. Putem simplifica aceste procese, explicându-le că există două tipuri de timp (2 categorii de serii): orele şi minutele. Orele – de la 1 la 12 – trebuiesc să fie învăţate în aşa manieră încât să fie recunoscute instantaneu. Înainte de a cunoaşte minutele, copilul învaţă că sfertul de oră, este caracteristica cea mai utilă pentru el. El poate să o sesizeze rapid: ora cinci şi un sfert, cinci şi jumătate, şase fără un sfert, încep să aibă sens pentru el. Minutele nu trebuiesc învăţate mai întâi ca note, ci ca serii de şaizeci. În acelaşi timp, pentru a simplifica viaţa copilului care nu înţelege încă minutele, acestea se grupează în perioade de câte cinci minute; cinci, zece, cincisprezece minute după ora cinci până la ora cinci şi cincizeci şi cinci. În sfârşit, cele două serii se reunesc într-un singur sistem.

Toţi locuitorii din estul şi centrul Statelor Unite care ştiu cum este valorizat timpul în propria cultură, pot face diferenţa între perioade de cinci şi zece minute. Adică, faptul că perioada de cinci minute este cea mai mică serie formală. Această durată nu a trecut decât recent de la stadiul de notă la cel de serie. Acum douăzeci de ani, perioada de cinci minute era o notă de tip particular a cărei multiplicare conducea la sfertul de oră. Astăzi oamenii ştiu când sunt în întârziere de cinci minute; şi dacă da, că se impun scuze.

În Utah, Mormonii au dezvoltat ideea de promptitudine într-un grad necunoscut în restul ţării. În sistemul lor minutele par a fi o serie sacră. Pe Coasta de Nord-Vest, atitudinea tradiţională faţă de timp s-a alterat; ea nu mai este aplicată în manieră atât de intensă ca în alte părţi. În Nord-Vest structura-timp este aceeaşi ca şi în restul ţării, dar nimeni nu pare să fie constrâns de ea. Diferenţa principală este că locuitorii acestei regiuni ignoră nota informală de urgenţă.

Formal zilele încep la miezul nopţii. Perioadele punctate de mese, somn şi sculare sunt probabil seriile temporale percepute cel mai repede de copii. Televiziunea accelerează procesul prin care copilul face diferenţa între, să spunem, ora şaptesprezece şi ora optsprezece; este, în fapt, ora emisiunilor pentru copii.

35

LUMINIŢA IACOB

Săptămâna este şi ea o serie, introdusă ca parte a sistemului tehnic-timp de către egipteni. Totuşi ea nu este universal recunoscută. Termenul “chenzină”, ca multe alte relicve anglo-saxone, rămâne prezent în sistem ca amintire a vechilor timpuri. Era termenul de plată a salariilor funcţionarilor şi ritmul de publicare a anumitor periodice. Totuşi acest termen devine arhaic şi cade lent în desuetitudine. Luna, ca şi ziua, este o serie de mult introdusă în sistemul nostru temporal. Este utilizată pentru salarii, scadenţe, chirii, raporturile şi judecăţile la curtea cu jurii.

Sezonul este o serie în acelaşi timp formală şi informală. Este una dintre cele mai vechi. Se utilizează pentru arat, semănat, recoltat şi pentru perioadele de repaos ale solului. Există în zilele noastre serii corespunzând perioadelor de vânătoare, pescuit, schi, turism, Anului Nou, şi de asemeni verii, toamnei, iernii şi primăverii. Există probabil legături între sezoane şi trimestre; totuşi trimestrul este legat de calendar, în timp ce sezonul, mai vechi, îşi are rădăcinile în schimbările climatice şi în activităţile legate de agricultură.

Notele formale sunt dificil de decelat. Ca toate notele ele sunt abstracte; totuşi nu au fost niciodată analizate în detaliu, deşi constituie abstracţiuni formale adecvate şi adaptate. Sunt neglijate însă frecvent pentru că par “naturale”.

Lista notelor pe care o propun în cele ce urmează este cu certitudine incompletă. Ea include ceea ce eu numesc ordonarea, caracterele ciclice, sintetice şi tangibile, evaluarea, durata şi profunzimea.

O săptămână este o săptămână pentru că are şapte zile, dar şi pentru că aceste zile se succed într-o ordine fixă. Ordonarea, ca notă formală pare a fi o expresie a ordinii aşa cum este cazul legilor ordinii, selecţiei şi armoniei. Occidentul a dezvoltat toate acestea. Acesta semnifică că, dacă noi nu am pierdut sensul faptelor aparent identice, este pentru că le distingem prin intermediul ordinii lor de succesiune. Maşina Ford cu numărul şase milioane a devenit un reper la fel ca şi pasagerul cu numărul 50.000.000 al unei linii aeriene. Primul născut, primul preşedinte, prima poziţie, amicul numărul unu sau al zecelea dintr-o mie capătă semnificaţie prin ordinea pe care o ocupă. A şaptea zi este diferită de prima; mijlocul săptămânii este diferit de sfârşitul ei, şi aşa mai departe.

În mare parte, în ceea ce priveşte evenimentele recurente, elementul ciclic este considerat ca dat. O zi urmează alteia, la fel anii, secolele. Ciclurile comune sunt, limitate ca număr: seriile ciclice de şaizeci (minute şi secunde) săptămâna de şapte zile, anul de douăsprezece luni.

Valorizarea se exprimă prin atitudinea faţă de timp căruia îi atribuim o valoare şi pe care nu trebuie să-l pierdem.

Caracterul tangibil se exprimă prin faptul că noi facem din timp o comoditate. Îl putem cumpăra, vinde, câştiga, cheltui, lua, risipi, măsura.

36


Pentru cei care au fost crescuţi în tradiţia occidentală, timpul este un lucru care se situează între aceste două puncte. În Occident, durata este principiul implicit cel mai răspândit în ceea ce priveşte natura timpului. Ni se pare imposibil să ne organizăm altfel viaţa, încât suntem obişnuiţi să vedem această notă ca fiind dată. Şi totuşi, este una dintre minunile existenţei umane faptul că există diferenţe între culturi legate de un domeniu atât de fundamental. Populaţia Hopi, spre exemplu, este atât de diferită de noi în această privinţă, ca ziua de noapte. Pentru ei, timpul nu este o durată, ci un ansamblu de lucruri diferite. El nu poate fi fixat şi nici măsurat în maniera în care noi o facem; nu are un sens cantitativ. El este ceea ce se petrece atunci când grâul se coace sau mielul creşte: este o secvenţă de evenimente caracteristice. El este procesul natural care intră în joc atât timp cât substanţa vie face turul propriului manej. În consecinţă, pentru fiecare lucru există un timp care poate fi alterat de circumstanţe. S-au văzut mult timp case hopi al căror proces de construcţie să se fi derulat în de ani. Aparent, indivizii nu-şi imaginau că puteau, sau trebuiau, să construiască o casă într-un timp dat, pentru că nu-i puteau atribui un factor-timp intern cum o făceau pentru grâu sau miel. Această manieră de a concepe timpul costă guvernul mii de dolari proiectând construcţii, pentru că populaţia Hopi nu-şi imaginează că se poate fixa o durată pentru construcţia unei şosele sau a unui dig. Tentativele de a-i face să accepte orariile erau interpretate ca o dovadă de dispreţ şi nu au avut darul decât să înrăutăţească situaţia.

Am spus-o deja că, în manieră contrară diferitelor sisteme africane, componentele sistemului timp american – minutele, orele – trebuie să se poată adiţiona. Americanul pleacă de la principiul că el lucrează cu un sistem sintetic. La bază, raţiunea pentru care timpul trebuie să se adiţioneze vine din teza generală că noi avem de a face cu un sistem şi că universul este ordonat. Noi gândim că este sarcina omului de a descoperi ordinea şi de a o transpune prin modele intelectuale. Turnura spiritului nostru ne împinge spre tendinţa de a sintetiza marea majoritate a lucrurilor. Ne găsim în dificultate de fiecare dată când întâlnim oameni al căror sistem-timp nu include această notă a caracterului sintetic. Ni se pare că lor le lipseşte o parte a sensului şi că sunt inconştienţi de rolul naturii. Această notă ce ţine de caracterul sintetic este la baza înţelegerii a ceea ce ne înconjoară.

Pentru americani, profunzimea este o componentă necesară a timpului; adică există un trecut pe care se aşează prezentul. Totuşi, pentru noi, această notă de profunzime este mai puţin complexă ca în Orientul Mijlociu sau în Indochina. Arabii îşi caută originile cu două sau şase mii de ani în urmă. Istoria serveşte ca fundament pentru majoritatea acţiunilor contemporane. Este imposibil ca un arab să nu înceapă un discurs sau analiza unei probleme fără să fi dezvoltat mai întâi aspectele istorice ale subiectului. Americanul pleacă de la principiul că timpul are o anumită profunzime; dar el consideră acest fapt ca fiind dat.

Marea majoritate a schemelor formale ale timpului în Statele Unite par evidente cititorului american chiar dacă nu s-a gândit niciodată la ele. Dacă însă schemele formale nu sunt recunoscute aşa de uşor, ele nu există. Noi am vorbit pe scurt, pentru cititorul străin, de schema formală americană.

37

LUMINIŢA IACOB

Americanul nu contestă niciodată faptul că timpul trebuie să fie planificat şi nici că evenimentele care vor veni trebuiesc incluse într-un orar. El gândeşte că trebuie să fie orientat spre viitor şi să nu întârzie peste măsură asupra trecutului. Viitorul americanului nu este foarte îndepărtat. Trebuiesc obţinute rezultate într-un viitor previzibil. Un an sau doi; cel mult cinci sau zece. Promisiunile de reîntâlnire sunt luate foarte în serios. Există sancţiuni pentru cei care sunt în întârziere sau nu îşi ţin angajamentele în timpul promis. Se poate deduce că americanii consideră natural faptul de a cuantifica timpul. Ei nu-şi imaginează că ar putea fi şi altfel. Americanii specifică cât timp îţi ia pentru a face un anumit lucru: “Voi fi acolo în zece minute”; “Aceasta îmi va lua şase minute”; “Am lucrat în armată timp de patru ani şi jumătate”.

Americanii, ca mulţi alţii, utilizează timpul ca un liant între evenimente. Expresiile (post hoc, propter hoc) sunt totdeauna parte integrantă a structurii tradiţionale a culturii noastre. Două evenimente care se succed imediat evocă în mintea noastră o relaţie de cauzalitate. Dacă A tocmai a fost văzut în vecinătatea lui B, care a murit asasinat acum câteva momente, noi facem imediat legătura între A şi B; reciproc ne vine greu să facem o legătură între două evenimente depărtate în timp. Aceasta ne face incapabili, ca naţiune, să luăm în calcul proiecte pe termen lung.

III.2 TIMPUL INFORMAL: SERII, NOTE ŞI SCHEME

Vocabularul timpului informal este adesea identic celui formal şi tehnic, ceea ce complică lucrurile atât pentru copilul care îşi însuşeşte reperele culturale, cât şi pentru specialistul care îl analizează. Cuvinte ca minute, secunde, ani, sunt comune celor trei. În mod normal, contextul îl ghidează pe auditor asupra nivelului sau statutului lor în discurs. Există, bineînţeles, cuvinte tipic informale – şi recunoscute ca atare (un moment, mai târziu, demult etc.). Vom începe descrierea timpului informal prin serii, pentru că acestea sunt cele pe care le percepem cel mai uşor. Atunci când cineva zice: “Asta ia un moment” trebuie să-l cunoşti personal, fără a uita contextul global al remarcii sale, înainte de a putea spune ce semnifică expresia “un moment”. În realitate aceasta nu este atât de vagă pe cât pare şi cei care posedă informaţii suficiente pot să-i desprindă semnificaţia. Mai mult, un om pentru care “un moment” este în mod normal de treizeci sau patruzeci şi cinci de minute, revenind la birou după o oră de absenţă, se va scuza şi îşi va prezenta raţiunea întârzierii, chiar dacă la plecare a spus numai că pleacă pentru un moment, fără alte precizări.

Vocabularul de bază al timpului informal este simplu. Americanii nu fac decât opt sau nouă distincţii diferite. Este ca şi cum s-ar măsura informalul cu un metru extensibil şi retractabil la infinit, dar care conservă totdeauna gradaţiile sale fundamentale. Cea mai scurtă durată pe scara informală este “evenimentul instantaneu”. Distincţiile care urmează îşi au locul între “instantaneu” şi “totdeauna”: durată foarte scurtă, durată scurtă, durată medie, durată lungă, durată foarte lungă şi durată inimaginabil de lungă. Ultima este ades imposibil de a o distinge faţă de “totdeauna”.

38


În general, timpul informal este vag dat fiind caracterul său situaţional. Circumstanţele variază şi o dată cu ele şi timpul măsurat: se utilizează termenii «cel mai lung timp», «pentru totdeauna», «o eternitate» pentru a descrie orice timp resimţit ca fiind excesiv de întins. În funcţie de circumstanţe “eternitatea” poate fi timpul necesar plonjorului pentru a ajunge la suprafaţă, sau, la fel de bine, o săptămână sau două trăite departe de familie.

În ceea ce priveşte întâlnirile de afaceri în estul Statelor Unite, există, informal, opt etape temporale de referinţă pentru punctualitatea şi durata întâlnirii: un moment, cinci, zece, cincisprezece, douăzeci, treizeci, patruzeci şi cinci de minute şi o oră, în întârziere sau în avans. Şi dacă nu uităm circumstanţele care variază, se poate distinge pentru fiecare detaliu o schemă de comportament uşor diferită; şi fiecare detaliu pe această scară are un sens diferit. Pentru durata întâlnirii, o oră petrecută cu o persoană înalt plasată este diferită de treizeci de minute petrecute cu aceeaşi persoană. Se poate medita asupra semnificaţiei acestei remarci: “A petrecut mai mult de o oră în cabinetul de lucru al preşedintelui”. Fiecare ştie atunci că afacerea trebuie să fi fost importantă. Să considerăm fraza: “Nu ne-a putut acorda decât zece minute, şi nu am putut face mare lucru”. Aici timpul devine un mesaj la fel de direct şi elocvent ca şi cuvintele. În privinţa punctualităţii, nici un american normal nu-şi va face asociatul să-l aştepte timp de o oră: aceasta ar fi o gravă insultă. Scuzele au aici prea mică importanţă, căci este dificil de a şterge impresiile unui om care tocmai a făcut antecameră timp de o oră.

Chiar şi perioada de cinci minute este prevăzută cu subdiviziuni elocvente. Atunci când două persoane cu statutul social egal se întâlnesc, cel care are conştiinţa de a fi în întârziere sau în avans cu două minute nu va spune nimic, căci acest interval este nesemnificativ. La trei minute nu te scuzi totdeauna, nu există credinţa că trebuie neapărat să vorbeşti (trei este prima cifră semnificativă în seria de cinci); după cinci minute se prezintă, în general, scurte scuze; patru minute după sau înainte de ora fixată o determină pe persoana în întârziere sau în avans să murmure ceva, dar sunt rare situaţiile când va şi termina această frază confuză. Anecdota următoare subliniază tocmai importanţa acestor aspecte ale culturii informale, mai sus discutate. Ambasadorul american într-o ţară pe care nu o numim a interpretat greşit semnificaţia utilizării timpului de către diplomaţii locali care îl vizitau. În sistemul lor, o oră de întârziere era echivalentul a cinci minute în America, cincizeci-cincizeci şi cinci de minute echivalentul a patru minute, patruzeci şi cinci de minute echivalentul a trei minute şi aşa mai departe; schema era utilizată în afara vizitelor oficiale. După aceste reguli, diplomaţii locali gândeau că nu pot să sosească la ora exactă, căci punctualitatea ar fi fost interpretată ca un semn de supunere faţă de Statele Unite. Dar nici nu voiau să fie impoliticoşi – o oră de întârziere ar fi fost mult; soseau atunci cu o întârziere de cincizeci de minute. Ambasadorul a reacţionat zicând: “Cum vreţi să tratez cu oameni care vin cu cincizeci de minute întârziere şi se mulţumesc să murmure o scuză vagă fără a o face măcar corect?”. El nu putea reacţiona altfel, căci în Statele Unite o întârziere de cincizeci de minute face parte din perioada de insultă şi se situează dincolo de scara aşteptării. Totuşi, în ţara de care vorbim, această întârziere nu era decât rezonabilă.

39

LUMINIŢA IACOB

Arabii din estul Mediteranei sunt un alt exemplu a acestei repartiţii a timpului informal. Arabii operează cu mai puţine distincţii decât noi. Scara noastră are opt puncte diferite; a lor numai trei. Seriile par a fi următoarele: timpul nul, acum (timpul prezent), cu durată variabilă, şi totdeauna (timpul lung). În lumea arabă, se face rar diferenţa între o aşteptare lungă şi una foarte lungă. În mod foarte natural, arabii nu fac această distincţie temporală.

Cititorul va sesiza sensul notelor timpului informal, reflectând în detaliu asupra perioadelor în care a avut impresia că timpul trece foarte rapid sau se scurge foarte lent. Îi va fi util de asemenea să discearnă, în situaţia dată, ceea ce îi crează această impresie. Abia atunci când îşi va pune întrebarea cum anume poate distinge, fără a-şi privi ceasul, între o perioadă foarte scurtă şi una foarte lungă, el va înţelege funcţionarea sistemului american. În paragrafele următoare am încercat doar să formulez ceea ce ştim cu toţii fără a fi exprimat-o vreodată explicit.

Patru note ne permit să distingem între seriile duratelor menţionate mai sus. Cele mai dificile de cernut sunt: urgenţa, monocronismul, activitatea şi varietatea.

Impresia că timpul trecere rapid sau lent este legată de urgenţă. Cu cât o necesitate este mai urgentă, cu atât timpul pare să treneze. Aceasta se aplică la fel de bine necesităţilor fiziologice cât şi trebuinţelor culturale derivate. Cel care vrea neapărat să reuşească să atingă vârful scării sociale va resimţi scurgerea timpului cu mai mare sentiment al angoasei decât cel care abordează succesul social dintr-o manieră mai lejeră. Mama al cărei copil este bolnav şi are nevoie de doctor are impresia că timpul trece prea lent; la fel pentru fermierul a cărui recoltă piere din lipsa ploii. Se pot cita multe alte exemple. Este mai important totuşi de a şti ceea ce omite definiţia noastră dată urgenţei ca notă temporală informală: 1. Urgenţa, la diferite niveluri de analiză, este în acelaşi timp o serie şi o schemă; 2. Urgenţa aşa cum o trăim în America, ne distinge de restul culturii europene occidentale. Mulţi americani care au călătorit în străinătate au resimţit această absenţă a sensului urgenţei.

Chiar şi urgenţa fiziologică este resimţită diferit în ţări diferite. În multe culturi, tensiunile se descarcă înainte de a fi atins ceea ce noi numim pragul urgenţei critice. În Statele Unite necesitatea trebuie să devină critică pentru ca oamenii să se decidă să acţioneze.

Repartiţia toaletelor publice în State reflectă tendinţa noastră de a nega urgenţa chiar atunci când este vorba de necesităţi biologice naturale. Este singura ţară dintre cele pe care le cunosc, unde o persoană, plecând de acasă sau de la birou, poate să se îmbolnăvească căutând o toaletă care este totdeauna bine ascunsă. Cu toate acestea, este tipic pentru americani, să-i judece pe alţii după starea reţelei de canalizare. Parcă îi şi auzi pe arhitect şi proprietar discutând despre toaletele unui nou magazin. Proprietarul: “Sunt foarte frumoase. Dar de ce le-aţi ascuns? Îţi trebuie o hartă ca să le găseşti!” Arhitectul: “Sunt încântat că vă plac. Am muncit mult la aceste toalete; şi pardoselile au fost atât de dificil de pus! Aţi remarcat ecranele de aerisire anti-aburire deasupra chiuvetelor? Da, sunt un pic dificil de găsit, dar îmi imaginez că oamenii nu le caută decât atunci când vor avea nevoie; şi de altfel pot întreba vânzătorii”.

40


Monocronismul exprimă ideea de a face un singur lucru o dată. Una din caracteristicile culturii americane este de a fi monocronică. Ca americani este deconcertant pentru noi să fim în străinătate, într-un birou unde ne este fixată o întâlnire şi să vedem că cel pe care vrem să-l vedem este ocupat cu altceva. Idealul nostru este de a ne centra atenţia pe ceva şi de a trece apoi la altceva.

Nord-Europenii şi acei dintre noi care împărtăşesc această cultură, fac distincţia între activitatea şi non-activitatea unei persoane. În fapt noi distingem între fazele “active” şi “non-active” ale fiecărui lucru. Mă refer la aceasta în termenii rădăcinii latine, ca notă agerică (din latinescul agere – a acţiona). A sta aşezat pe scaun nu este considerat că “faci” ceva. De unde remarci de genul: “Nu aveţi aerul că aţi fi ocupat, aşa că m-am gândit că pot să mă opresc să schimbăm două vorbe”. Excepţia este constituită de momentul rugăciunii, care are posturi specifice uşor de identificat.

În multe alte culturi, Navajos, ale insulelor Truk, cele arabe, cea japoneză şi la majoritatea indienilor, a sta aşezat este un semn de activitate. Faptul nu duce la distincţia între faptul de a fi activ şi cel de a nu fi. Există deci culturi agerice şi culturi non-agerice. O cultură este non-agerică dacă ea nu diferenţiază între faptul de a face ceva sau nu atunci când cineva spune ca “timpul trece”. La noi trebuie să munceşti pentru a avansa. Nimeni nu progresează automat. La culturile despre care am vorbit, problema timpului care trece nu este atât de importantă.

Varietatea ne permite să distingem între intervale care sunt de scurtă sau de lungă durată ori de lungă sau foarte lungă durată. Varietatea este un factor care intervine în plictiseală, aceasta fiind implicată în perceperea rapidităţii cu care trece timpul.

Noi căutăm varietatea în ocupaţii, în profesie, în hobi-urile noastre. Publicul american impune o varietate în obiectele materiale, alimente, îmbrăcăminte etc. Să ne gândim un moment la faptul că puţin dintre noi pot spune ce au mâncat acum trei zile, fără a mai vorbi de ce va fi anul viitor. Asta cu toate că există milioane de oameni care ştiu exact ce au în meniu, dacă există un meniu. Ei mănâncă acelaşi lucru ca ieri, alaltăieri şi astăzi.

Este pentru noi foarte important să existe sau nu varietate în existenţa zilnică. De exemplu o tânără se plânge că nu au fost băieţi la bal, dar atenţie, ea spune că de fapt nu au fost noi veniţi. Exigenţele noastre de varietate şi noutate par a le depăşi pe toate cele ale culturilor contemporane, sau oricum, aproape. Aceasta este necesară unei economii ca a noastră. Dacă nu inventăm constant, expansiunea noastră industrială se opreşte.

La nivelul informal al timpului distincţia principală este între monotonie şi varietate. Prin varietate timpul trece repede. Cei care sunt încarceraţi în întuneric şi nu pot şti dacă e zi sau noapte, par a pierde orice sens al curgerii timpului. Ei sunt dezorientaţi şi dacă situaţia se prelungeşte îşi pot pierde echilibrul psihic.

41

LUMINIŢA IACOB

Cum această situaţie este legată de activitate, noi asociem varietatea evenimentelor exterioare. A deveni adult şi a îmbătrâni nu este considerat la noi ca variaţie, excepţie fiind doar situaţia când este vorba de altul. Atunci zicem: “A îmbătrânit mult în ultimul timp”. Totuşi, pentru populaţia Pueblos din New Mexico, îmbătrânirea constituie o experienţă reală, care aduce cu sine creşterea importanţei în societate şi o mai mare pondere în luarea deciziilor. Din acest punct de vedere, varietatea este parte naturală a vieţii; este un aspect inerent al sinelui, care antrenează o concepţie asupra vieţii diferită de a noastră.

Pentru a rezuma această analiză a timpului nostru informal putem spune că americanii determină durata relativă prin patru mijloace: 1. Gradul urgenţei; 2. Faptul de a face sau nu mai multe lucruri o dată; 3. Faptul de a fi ocupat sau nu; 4. Gradul de varietate care este în joc în situaţia respectivă. Printre notele informale ale culturii se găsesc unităţile de bază ale culturii în virtutea cărora se elaborează valorile şi liniile de forţă care o caracterizează.

Schematizarea informală a timpului este unul dintre cele mai neglijate aspecte ale culturii. Acest fapt nu este rezultatul orbirii, stupidităţii sau îndărătniciei oamenilor, deşi capacitatea lor de a se acroşa de schemele informale, chiar în faţa celei mai flagrante evidenţe, îi poate face să pară aşa.

Pare imposibil să participi la două scheme în acelaşi timp. Cum voi arăta în continuare, individul trebuie să abandoneze utilizarea uneia dacă vrea să se servească de o alta. Mai mult, o dată ce sunt dobândite ele sunt pentru totdeauna, sunt înrădăcinate în comportamentele de grup şi instituţionale. Ele indică regulile unor acţiuni: aceste reguli sunt învăţate foarte de timpuriu şi individul care le aplică sau le încalcă este recompensat sau pedepsit. Nu este deci de mirare că oamenii se ataşează de aceste scheme într-o manieră atât de tenace încât nu mai acceptă o altă schemă.

Schemele informale devin rareori, dacă nu chiar niciodată, explicite. Ele există în aceeaşi manieră ca şi aerul pe care îl respirăm. Ele sunt fie familiare şi lesnicioase, fie ostile şi rele. Deviaţiile de la schemă antrenează ades intense emoţii pentru că oamenii nu acţionează “în maniera noastră”. “Maniera noastră” se sprijină adesea pe o raţionalizare tehnică de genul: “Dacă sosiţi cu cinci minute în întârziere şi aţi făcut zece persoane să vă aştepte, aţi furat aproape o oră din timpul lor.”

În Statele Unite natura gradelor pe scara timpului este o afacere de scheme, la fel ca şi utilizarea intervalelor dintre grade. Se respectă, în toate dimensiunile sale, spaţiul cuprins între două grade. Adică, în comparaţie cu alte sisteme, întinderea sau distorsiunea permisă între intervale sunt limitate. De foarte timpuriu suntem condiţionaţi asupra acestei maniere de a vedea timpul. O mamă va spune: “Credeam că ţi-am spus că te poţi juca cu Susan până la ora cinci. Este ora cinci. Ce înseamnă asta?”. Mai târziu îl vom auzi pe tata spunând unui amic: “I-am promis lui Johnny să lucrez cu el timp de o oră în sera lui. Nu pot să-mi retrag promisiunea”. Şi în viaţa de adult: “Domnule Jones, este pentru a treia oară că domnul Brown vrea să vă vadă, şi i-aţi promis să-i acordaţi cel puţin jumătate de oră pentru a vorbi despre acest deviz.”

42


Schema noastră permite prea puţin schimbarea poziţiei «intervalelor» o dată ce sunt fixate pe scală; nu ne permite mai deloc să intervenim în conţinutul sau poziţia gradaţiilor pe scala timpului. Este dificil să anulezi o întâlnire de afaceri fără a-i ofensa pe parteneri, la fel cum este dificil să vorbeşti despre altceva decât cele stabilite. O dată stabilit orarul el este aproape sacru.

La noi, conform normelor informale, nu numai a întârzia este taxat ca inconvenient, dar, conform schemelor informale, este o infracţiune să schimbi orarul întâlnirilor sau să jonglezi pe seama agendei.

Nu s-a determinat cu precizie importanţa acestui factor în alte culturi. Există totuşi cazuri unde conţinutul agendei pe o perioadă determinată este tratat într-un mod foarte diferit. În Orientul Mijlociu, refuzul uneia dintre părţi de a discuta subiectul unei reuniuni semnifică ades că interlocutorul nu va fi de acord cu dv., dar nu vrea să vă respingă propunerile; sau mai simplu că nu poate discuta subiectul prevăzut pentru că nu a venit timpul pentru a o face. Mai mult, nu va avea impresia de a vă fi ofensat dacă nu va face nici o aluzie la subiectul discuţiei în timpul întrevederii.

Schema noastră implică o repartiţie prealabilă a orarelor. În general, nu ne place să ne comportăm într-o situaţie semi-publică, combinând orarele aşa cum o fac ruşii. Noi plecăm mai degrabă de la principiul că cele două părţi doresc să pună la punct subiectul comun, dacă nu, ele nu s-ar fi deplasat, şi că afacerea îi interesează suficient încât să-i consacre puţin timp. Chiar dacă aceasta este adevărat, se poate totuşi presupune că la ruşi, maniera în care adversarul negociază fiecare detaliu al agendei îl informează pe interlocutor asupra reacţiei posibile din timpul întrevederilor. În timpul negocierilor preliminare, amabilitatea noastră este ades considerată drept slăbiciune pentru că în loc să se stabilească maniera tehnică de repartiţie a orarelor, noi ne punem de acord, într-o manieră informală asupra punctelor de reluat. Or, adversarul îşi imaginează că ne recunoaştem învinşi în anumite puncte, cea ce este complet fals.

Am spus mai devreme că limitele unei perioade de timp şi conţinutul sunt sacre. Totuşi, dacă subiectul discuţiei face obiectul unui acord unanim, sau dacă devine evident că nimeni nu-l va urmări, atunci reuniunea sau întrevederea pot fi scurtate. Aceasta lasă adesea oamenilor o impresie bizară. La noi, schema cea mai răspândită este că, o dată un orar stabilit, el trebuie utilizat conform prevederilor, chiar dacă se vede că nu este nici necesar, nici interesant.

Obişnuinţele noastre îi derutează pe arabi. Ei pleacă de la un punct şi continuă până ce l-au terminat sau un eveniment s-a produs. Timpul este cel care vine înainte sau după un punct dat. În această diferenţă de atitudine între american şi arab, trebuie să reţinem că primul, contrar celui de al doilea, nu poate să modifice repartizarea orarelor fără să înfrunte normele. La noi diviziunile sunt sacre. Dacă am consacrat un timp dat unei activităţi, noi îl putem schimba doar o dată sau de două ori, în tentativa de a încerca să aflăm cât timp cere acea activitate. Dar noi nu putem să dilatăm sau să contractăm continuum limitele orarelor, chiar dacă anumite activităţi reclamă o supleţe de acest fel. Această schemă a imuabilităţii timpului se aplică la cea mai mare parte a situaţiilor, chiar şi pentru perioadelor lungi, ca de exemplu, timpul necesar pentru edificarea unei cariere universitare.

43

LUMINIŢA IACOB

Chiar în interiorul Statelor Unite se pot regăsi exemple de scheme temporale foarte diferite. Există diferenţe între familii şi diferenţe între bărbaţi şi femei; ele se raportează la activităţi, la statutul social şi la particularităţile regionale. Mai mult, există două scheme de bază în America, ele se opun ades una alteia. Le voi numi «schema reperelor-timp difuz» şi «schema reperelor-timp decalat», după cum marja de toleranţă se situează pe un punct precis a reperelor temporale sau se distribuie în jurul acestuia într-o manieră difuză.

Dacă luăm exemplul a două grupe de oameni care experimentează aceste două scheme diferite, putem observa următorul lucru: 8h 30 este reperul timp; cei care aplică “schema reperelor-timp decalat” vor ajunge în avans, între 8h şi 8h 27, majoritatea ajungând în jurul orei 8 şi 25. Cei care aplică “schema reperelor-timp difuz” vor sosi între 8h 25 şi 8h 45. După cum se poate vedea, cele două grupuri, practic, nu se suprapun.

Cititorul poate să-şi rememoreze propriul comportament în timpul unei invitaţii la o petrecere de seară. O persoană invitată să-şi petreacă seara la prieteni “către ora douăzeci” nu va utiliza “schema reperelor-timp difuz” folosită în timpul zilei. Schema “reperelor-timp decalat” este imperativă; ea nu tolerează decât zece sau cincisprezece minute de întârziere şi cu certitudine nu mai mult de treizeci şi cinci sau patruzeci. Dacă este vorba de o invitaţie la un dineu care se deschide cu un cocktail, toleranţa este şi mai mică. Este permis să ajungi la nouăsprezece şi cinci pentru o invitaţie la nouăsprezece, dar nouăsprezece şi cincisprezece este limita extremă. Perioada “murmurelor” începe către nouăsprezece şi douăzeci şi la nouăsprezece treizeci oamenii privesc împrejur şi spun: “Mă întreb ce i s-o fi întâmplat familiei Smith?”

La New York există o mare diferenţă între un cocktail “de la cinci la opt”, în care invitaţii sosesc între orele şaisprezece şi nouăsprezece şi treizeci şi rămân timp de ore, şi o invitaţie la cină unde toleranţa este de zece minute, maximum.

În aceşti termeni, deplasarea reperelor-temporale este în funcţie de trei lucruri: a. tipul de circumstanţe sociale şi conţinutul meniului; b. statutul social al individului întâlnit sau vizitat; c. interpretarea individuală a timpului.

Când, într-un birou, se trece de la repere-temporale difuze la repere-temporale decalate, oamenii sunt foarte miraţi. Cei care aplică schema reperelor difuze nu se simt în largul lor cu ceilalţi. Oamenii privesc această schimbare ca pe un prejudiciu al statutului lor profesional. Cu alte cuvinte, ei au impresia de a fi scăzut în ochii patronului, în stima ce li se poartă. Aceasta rezultă din utilizarea aceleiaşi scheme în prezenţa demnitarilor şi pentru că distanţa socială dintre indivizi este ridicată. Din contră, partizanii decalajului reperelor temporale îi consideră pe ceilalţi oameni ca pe indivizi care nu au simţul afacerilor, puţin conştiincioşi şi fără aptitudini organizatorice. Ei resimt lipsa de control şi râd de acea categorie tipică de oameni care sunt atât de atenţi şi “cavaleri” faţă de faptul de a respecta ora exactă. Dacă mulţi dintre oamenii de ştiinţă nu mai lucrează pentru guvern, este pentru că s-a persistat în impunerea severităţii orariilor din dorinţa de a-i face să accepte schema reperelor-timp decalat.

Local, în Statele Unite, atitudinile faţă de timp sunt, aparent, variate la infinit. Totuşi aceste variaţii sunt comparabile celor ale discursului asociat fiecărei regiuni. Fiecare participă la schema globală care ne permite să înţelegem unde vom ajunge.

44


În Utah, unde mormonii, foarte riguroşi faţă de timp, au dezvoltat sisteme formale rigide care insistă pe promptitudine, schema reperelor-timp decalat este acompaniată de marje de toleranţă foarte slabe. Dacă încerci să fii la timp, aceasta înseamnă să ajungi un pic înainte, şi niciodată mai mult de un minut întârziere. Cum este preferabil, după sistemul lor, să ajungi înainte decât în întârziere, ei sosesc în avans faţă de reperele temporale, la fel ca personalul militar. Mesajul exprimat americanilor este că mormonii sunt mai conştiincioşi în muncă, decât americanul mediu.

Dacă ne referim la locuitorii din restul ţării, cei de pe coasta de Nord-Vest a Statelor Unite utilizează timpul într-o altă manieră. Dacă doresc ca interlocutorul lor să sosească la şase şi treizeci, îi vor da întâlnire la şase cu speranţa că acesta va fi acolo la şi jumătate. Detaliul cu murmuratul şi cu scuzele după patru minute de întârziere nu există pentru cei mai mulţi.

În Sud, oamenii încetinesc mersul lucrurilor acordând schemelor marje de toleranţă foarte largi. Deviaţiile faţă de reperele-temporale sunt mai mari decât în oraşele din Nord-Est. Acelaşi lucru se regăseşte şi în Vest.

E X E R C I Ţ I U

Reluaţi toate comparaţiile din acest capitol şi precizaţi ce schimbări ar apărea la fiecare analiză dacă raportarea americanilor s-ar face la români.

Traducere de Luminiţa Iacob

45

LUMINIŢA IACOB

IV. PROXEMICA* Edward T. HALL

IV.1 PROXEMICA – STUDIUL PERCEPERII ŞI UTILIZĂRII SPAŢIULUI

Omul occidental a conceptualizat spaţiul în numeroase feluri, de la spaţiul social al lui Bogardus1 şi spaţiul socio-cultural al lui Sorokin2, până la tipologiile lui Lewin3. Hallowell4 a studiat distanţa din punct de vedere tehnic, descriind manierele în care este măsurată în diferite culturi5. Jammer6 a tratat conceptele de spaţiu (inclusiv fundamentele lor istorice) prin prisma fizicii. Proxemica7, studiul perceperii şi al utilizării spaţiului de către om, nu are legături directe cu nici una din aceste abordări. Ea se află mai aproape, dimpotrivă, de conceptul de activitate comportamentală la care se referă etologii slujindu-se de conceptul de teritorialitate. În mod esenţial, proxemica tratează noţiunea de distanţă în afara câmpului conştiinţei8 şi datorează mult lucrărilor lui Sapir9 şi Whorf10.

Din pricina orientării intereselor mele, subiecţii cercetărilor pe care le-am desfăşurat în

* Titlul original “Proxemics”, Current Anthropology, vol. 9, nr. 2-3 (1968), p.5 -108.1. E.S. Bogardus, "A Social Distance Scale", Sociology and Social Research, 17, 3 (1933); idem, Social Distance, Yellow

Springs (Ohio), Antioch Press, 1959.2. P. Sorokin, Sociocultural Causality: Time and Space; A study of Referential Principles of Sociology and Social Science ,

Durham (North Carolina), Duke University Press, 1943.3. Kurt Lewin, A Dynamic Theory of Personality, New York, Mc.Graw-Hill, 1935.4. Irving A. Hallowell, "Cultural Factors in Spatial Orientation", în I.A. Hallowell, ed. Culture and Experience, Philadelphia,

University of Pennsylvania Press, 1955, p.184-202.5. Introducerea făcută capitolului 9 de Hallowell este cu deosebire aplicabilă la percepţia spaţiului. 6. Max Jammer, Concepts of Space, New York, Harper, 1960.7. De-a lungul anilor am considerat proxemica drept “studiul spaţiului social ca biocomunicare” sau drept “studiul micro-

spaţiului în întâlnirile interpersonale”. Acestea erau de fapt definiţii tehnice prescurtate, a căror referinţă exactă nu era cunoscută decât de câţiva specialişti. Largul interes pentru activităţile legate de spaţiul intersideral m-a determinat să stabilesc distincţia între cercetările mele şi efortul specialiştilor în cucerirea spaţiului. M-am decis să inventez un termen nou care să desemneze în general domeniul meu. Printre termenii pe care i-am avut în vedere s-au numărat: topologie umană, haosologie sau studiul spaţiului vid, oriologie sau studiul frontierelor, chorologie sau studiul spaţiilor organizate. În cele din urmă am ales “proxemică“, termenul părându-mi-se mai accesibil publicului, ce se va confrunta cu siguranţă cu acest subiect într-un viitor apropiat.

8. Citatul următor (Edward T. Hall, “Proxemics - The Study of Man's Spatial Relations” în I. Galdston, ed., Man's Image in Medecine and Anthropology, New York, International Universities Press, 1963, p.422-445) vorbeşte de niveluri de conştiinţă: “Orice cultură produce într-o manieră caracteristică o serie de comportamente structurate care se plasează simultan la niveluri diferite de conştiinţă. Este important, ca atare, să precizăm la ce nivel de conştiinţă ne referim. Spre deosebire de multe din subiectele pe care le abordează antropologia (la nivelul observaţiei), modelele proxemice, odată studiate, sunt păstrate în afara câmpului conştiinţei. Trebuie, deci, să le studiem fără a recurge la explorarea conştientului subiecţilor. Întrebările directe nu furnizează decât puţine variabile importante, ca să nu spunem nici una. Aceste întrebări se referă la subiecte ca familia sau casa. În proxemică avem de-a face cu fenomene ca tonul vocii sau chiar tensiunea şi intonaţia limbii (engleze). Acestea sunt elemente pe care cu greu locutorul le poate modifica în mod conştient, dat fiind faptul că ele fac parte integrantă din limbă.” Cf. Hall (Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, cap. 4) pentru o descriere mai amănunţită a nivelurilor de conştiinţă în raport cu schimbarea (n.tr).

9. Edward Sapir, "The Status of Linguistics as a Science", Language, 5 (1929), p.207-214.10. Benjamin Whorf, Language, Thought and Reality. Selected Writings, New York, Wiley; Cambridge (Mass.), MIT Press,

1956.

46


domeniul proxemicii au fost în principal membri ai propriei mele culturi. Ca şi Bateson, am învăţat să iau în seamă mai curând ceea ce fac oamenii decât ceea ce spun când răspund la o întrebare directă; mai cu seamă, să fiu atent la materialul pe care nu-l putem manipula conştient şi să caut modele mai degrabă decât conţinuturi11. Totuşi, cu excepţia câtorva cazuri particulare, n-am putut fi niciodată absolut sigur de exactitatea propriilor mele interpretări ale comportamentelor observate în alte culturi: practic, în aceste interpretări nu sunt sigur decât de răspunsurile mele temporare. Am lucrat la nivel microcultural, acordând toată atenţia detaliilor. Având posibilitatea să stabilesc tipuri de răspunsuri la nivel afectiv sau comportamental, am ajuns să studiez de aproape cultura mea, aşa cum apărea în contrast cu alte culturi. Din acest punct de vedere, sunt de acord cu Levi-Strauss12 atunci când vorbeşte de antropologia viitorului ca o ştiinţă în care subiecţii se studiază pe ei înşişi. Abordarea mea a constat în a mă utiliza pe mine însumi, ca şi pe ceilalţi, ca mijloc de măsurare (sau de “control”) de fiecare dată când intram în contact cu medii culturale opuse. Acest aspect are o mare însemnătate, căci nu suntem decât foarte puţin conştienţi de propria cultură dacă nu ne confruntăm cu indivizi aparţinând altor culturi13.

Am devenit conştient întâia dată de interesul meu pentru felul în care omul foloseşte spaţiul în vreme ce participam la formarea celor ce aveau să lucreze în străinătate. Am descoperit atunci că maniera de a structura timpul şi spaţiul constituie o formă de comunicare, ale cărei reguli le respectăm negreşit şi pe care o socotim universal valabilă. Într-un articol din 196314 scriam: “Americanii ce lucrează în străinătate se confruntă cu o serie de dificultăţi provocate de diferenţele culturale de structurare a spaţiului. Uneori oamenii din ţările în care se găsesc se apropie prea mult de ei pentru a le vorbi şi când funcţionarii americani se retrag la o distanţă de conversaţie confortabilă, ei cred că americanii sunt personaje reci, distante, închise, şi că nu manifestă interes pentru problemele autohtonilor.”15 Gospodinele americane se plâng de “risipa de spaţiu” din casele din Orientul Mijlociu. În Anglia, americanii, care sunt obişnuiţi să întreţină relaţii strânse cu vecinii, se supără atunci când îşi dau seama că cei ce locuiesc alături nu sunt nici mai accesibili, nici mai prietenoşi decât cei ce nu le sânt vecini. În America Latină, celor ce sunt obişnuiţi cu peluzele neîngrădite din suburbiile americane, pereţii înalţi le creează un sentiment de excludere. Chiar în Germania, unde atâţia din concetăţenii mei se simt ca acasă, modele radical diferite de folosire a spaţiului conduc la tensiuni neaşteptate. Fără îndoială că aceste deosebiri în comportamentul spaţial, aparent minime, antrenează neînţelegeri grave şi fac şocul cultural încă mai brutal, adesea într-atât

11. Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden City, Doubleday, 1966.12. Claude Lévi-Strauss, "Anthropology: It's Achievements and Future", Current Anthropology, 7 (1966), p.124-127.13. De-a lungul anilor problema conştiinţei de sine a reprezentat pentru psihologi o piatră de încercare. Ştim foarte puţine

lucruri despre felul în care creierul interpretează datele pe care i le transmit receptorii. Recent, s-a avansat întrucâtva în explicarea acestei probleme. Se pare că avem de-a face cu ceea ce am putea numi contraste la nivelul receptorului , mai degrabă decât cu o simplă stimulare declanşând un răspuns specific (Warren S. Mac Culloch, "Reliable Systems Using Unreliable Units", in David Rioch, Edwin Weinstein ed., Disorders of Communication, Research Publications, Vol. XLII, Association for Research in Nervous and Mental Disease, Baltimore, Williams and Wilkins Company, 1964).

14. Edward T. Hall, “Proxemics - The Study of Man's Spatial Relations” in I. Galdston, ed., Man's Image in Medecine and Anthropology, Naw York, International Universities Press, 1963, p.422 - 445.

15. Nu putem fi siguri niciodată de la început de semnificaţia adevărată a acestui gen de comportament. În timp învăţăm să acordăm atenţie remarcilor întâmplătoare ce însoţesc răspunsul original. În loc să spună despre un american că este rece, un arab se întreabă: “Ce se întâmplă? Oare găseşti că miros urât?” În acest exemplu referinţa la simţul olfactiv este un indice preţios pentru a înţelege mecanismul de stabilire a distanţelor la arabi.

47

LUMINIŢA IACOB

încât devin cauza unor boli. Cercetarea reacţiilor foarte pronunţate şi foarte vii la semnalele spaţiale manifestate de americanii din afara ţării pun în lumină un mare număr de structuri rămase implicite pentru cei din Statele Unite. Aceste observaţii m-au îndreptat către opera lui Whorf. Aşa cum am scris în altă parte (Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden City, Doubleday, 1966): “Prea puţini au luat în seamă implicaţiile gândirii lui Whorf. Greu de înţeles din pricina complexităţii lor, devin oarecum înfricoşătoare când le cercetăm cu atenţie. Ele taie din rădăcină doctrina “liberului arbitru”, întrucât arată că oricare din noi este prizonierul limbii pe care o vorbeşte16.”

Intenţia mea constă în a relua principiile pe care Whorf şi discipolii lui le-au stabilit cu privire la limbă şi de a le aplica la ansamblul comportamentelor modelate de cultură, cu deosebire acele aspecte ale culturii pe care le considerăm evidente şi care funcţionează, aşa cum scrie Sapir17, “după un cod secret şi complex, care nu se găseşte scris nicăieri, nu este cunoscut de nimeni, dar este înţeles de toată lumea”. Acest cod secret şi complex corespunde experienţei fenomenologice, aşa cum ne-o reprezentăm în mod obişnuit. Multă vreme am crezut că experienţa ar fi ceea ce împărtăşesc oamenii şi că ar fi posibil să depăşim limba referindu-ne la experienţă pentru a intra în atingere cu o altă fiinţă umană. Această credinţă implicită (şi adesea explicită) despre raportul omului cu experienţa are la bază ipoteza potrivit căreia, atunci când două fiinţe umane trăiesc aceeaşi “experienţă“, sistemele lor nervoase primesc aceleaşi date şi creierele lor răspund la fel. Cercetarea proxemică pune în mod serios la îndoială această ipoteză, mai ales atunci când culturile sunt diferite. Popoare de culturi diferite trăiesc în lumi senzoriale diferite (cf. Edward T. Hall, The Hidden Dimension, Garden City, Doubleday, 1966 cap.10 şi 11). Nu numai că ele structurează spaţiul în mod diferit, dar îl experimentează în mod diferit, căci sensorium-ul lor este diferit programat18. Există o sită sau un filtru selectiv care acceptă anumite tipuri de date şi respinge altele. Uneori indivizii înşişi “selecţionează” unul sau mai multe simţuri sau numai o parte din capacitatea lor de percepere. Alteori zidurile sunt acelea care, formând un ecran, îndeplinesc activitatea de filtrare. Lucrul acesta revelă una din funcţiile importante ale arhitecturii. Dacă experienţa spaţială diferă în funcţie de o structurare specifică a simţurilor şi de atenţia (sau non-atenţia) îndreptată spre anumite aspecte caracteristice ale mediului, rezultă că ceea ce constituie o suprapopulare pentru un grup etnic nu reprezintă acelaşi lucru, în mod necesar, pentru un altul. De altfel, nu

16. Subliniind importanţa observaţiilor lui Whorf, nu pretind deloc că nu ar exista o realitate exterioară şi cred că aceasta era şi părerea lui Whorf. Realitatea poate rămâne constantă, dar ceea ce percep diferitele organisme este în mare parte determinat “de ceea ce ele au intenţia să facă din această realitate”, cum spunea un coleg. Presupun că prin “toată lumea” Sapir se referă la membrii unei comunităţi etnice date.

17. Edward Sapir, "The Unconscious Patterning of Behavior in Society", in E.S. Dummer, ed., The Unconscious: A Symposium, New York, Knopf, 1927, p. 114-127.

18. Nu putem decât să facem supoziţii cu privire la metodele precise care fac în aşa fel încât tinerii aleg în mod selectiv anumite lucruri, respingând altele, şi favorizează un canal senzorial, suprimând altul. Totuşi, putem admite în mod rezonabil că întreaga cultură furnizează, între altele, o structură unui program de întăriri în sens skinnerian relativ elaborată şi foarte detaliată, chiar dacă mai puţin artificială decât cele din cercetările experimentale, în care întăririle individuale sunt de durată atât de scurtă încât, în mod normal, ele nu ies din contextul în care se produc. Lucrările lui Condon (William S. Condon, William D. Ogston, "A Segmentation of Behavior", Journal of Psychiatric Research, 5 (1967), p.221-235) şi ale altora au arătat în ce măsură sunt subiecţii capabili să reacţioneze şi să-şi coordoneze comportamentul în timpul unei conversaţii. Examinarea fiecărei imagini dintr-un film de 24 şi din altul de 48 de imagini pe secundă şi studiul encefalogramelor efectuate în acelaşi timp scot la iveală un comportament organizat, coerent şi sincronizat, pe care nu e posibil să-l observăm fără camerele de luat vederi cu viteză mare. Se poate sugera, astfel, că întăririle pozitive şi negative nu pot surveni şi nu survin decât la nivel subliminal.

48


există un prag universal al suprapopulăriii, nici modalităţi de a măsura acest fenomen pentru toate culturile. Întrebările pe care ar trebui mai curând să ni le punem sunt: “Persoanele în cauză sunt cu adevărat stresate şi, dacă da, în ce măsură şi ce receptori sunt implicaţi?” Răspunsul la astfel de întrebări impune reunirea opiniilor specialiştilor din diferite discipline, ca patologia, biochimia, psihologia experimentală şi kinetica19. Lucrările lui Gibson20 asupra percepţiei, cele ale lui Kilpatrick şi al.21 în domeniul psihologiei tranzacţionale au determinat un progres însemnat.

În 1953, Trager şi cu mine am postulat o teorie a culturii bazată pe un model lingvistic22. Susţineam atunci că modelul pe care îl utilizam ar trebui să facă posibilă stabilirea unei legături între principalele sisteme culturale (există mai multe) şi fiziologia organismului; că trebuie să existe nu numai o bază prelingvistică, dar şi una preculturală. În 1959, propuneam ca termenul “infracultură“ să fie folosit pentru manifestările comportamentale “care au precedat cultura, dar pe care omul le-a elaborat pentru a ajunge la cultură“ 23. Rezulta din aceasta că putea fi utilă, în analiza unui sistem cultural primar ca proxemica, examinarea bazei sale infraculturale. O cercetare asupra diverselor manifestări ale teritorialităţii (şi există foarte multe) ar trebui să aducă totodată o bază şi o perspectivă, ambele deosebit de utile pentru descrierea elaborărilor mai complexe ale spaţiului de către om.

În această privinţă putem învăţa multe de la etologi24. Ne este greu să-l considerăm pe om un animal ca toate celelalte mai ales că, în lumina cunoştinţelor de etologie, îl putem socoti un organism care şi-a produs şi specializat extensiile25 într-atât încât acestea înlocuiesc foarte repede natura. Cu alte cuvinte, omul a creat o altă dimensiune, dimensiunea culturală, cu ajutorul căreia el menţine o stare de echilibru dinamic. Acest proces este acela prin care omul şi mediul său se fasonează reciproc. Omul a ajuns acum să-şi creeze propriul biotop. El are, în consecinţă, puterea să determine ce fel de organism va fi. Această perspectivă este înfricoşătoare, dacă ne gândim ce puţine cunoştinţe avem despre om şi nevoile sale. Mai grav încă, problemele pe care le întâmpină omul încercând să creeze o lume universală se dovedesc cu mult mai complexe decât ne-am putut imagina. În Statele Unite am realizat abia de curând că ceea ce este o locuinţă extrem de modestă pentru un grup, pentru altul poate însemna un mediu deosebit de agreabil din punct de vedere senzorial 26.

Lucrările lui Hediger în domeniul zoologiei şi în acela al comportamentului animal au

19. Relaţia dintre proxemică şi kinetică a fost descrisă în altă parte (Edward T. Hall, "A System for the Notation of Proxemic Behavior", American Anthropologist, 65 (1963), p.1003-1026). Pe scurt, proxemica nu se preocupă de observarea şi de înregistrarea detaliilor gestuale şi mişcărilor corporale. Ea tratează despre arhitectură, despre modalitatea de mobilare şi despre utilizarea spaţiului, în vreme ce kinetica nu se interesează decât indirect de mediu. Sistemul de notare în proxemică este mai simplu decât cel utilizat în kinetică. Proxemica încearcă să stabilească felul în care stabilim distanţele (ceea ce reprezintă o chestiune de epistemologie). Este necesar ca cercetătorul în domeniul proxemicii să posede cunoştinţe solide despre fiziologia ochiului, ca şi despre alte maniere de a percepe distanţa.

20. James J. Gibson, The Perception of Visual World, Boston, Houghton Mifflin, 1950.21. Franklin P. Kilpatrick, ed., Explorations in Transactional Psychology, New York, New York University Press, 1961.22. O versiune a acestei serii originale de postulate a fost publicată în 1959.23. Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, p.55.24. Şi Margaret Mead (Margaret Mead, "Anthropology among the Sciences", American Anthropologist,63 (1961), p.475-482)

a apărat ideea potrivit căreia antropologii ar câştiga mult dacă ar studia lucrările etologilor.25. Termenul de “extensie” rezumă procedeul prin care se accelerează evoluţia atunci când se produce în afara corpului.

49

LUMINIŢA IACOB

o valoare deosebită pentru proxemică. El s-a consacrat studierii a ceea ce se întâmplă atunci când omul şi animalul se află faţă în faţă: în natură, la grădina zoologică, la circ sau în situaţia experimentală. Hediger a demonstrat o idee capitală, pe care antropologii ar vrea să o aplice în studiul omului, aceea potrivit căreia dacă vrem să iniţiem o interacţiune cu un organism, este esenţial să cunoaştem sistemele de comunicare ale acestuia. Ideea în care Hediger crede nestrămutat este că greşeala cea mai frecventă în interpretarea comportamentului animal constă în a antropomorfiza sau în a aborda actele de comunicare ale animalelor ca şi cum ar fi vorba de om. Studiile sale asupra procesului de domesticire nu numai că subliniază necesitatea de a înţelege lumea simbolică senzorială a unei specii (de exemplu, cum îşi delimitează teritoriul sau ce componente foloseşte pentru a-şi construi biotopul), dar pun accentul pe importanţa cunoaşterii manierei specifice a speciei de a structura distanţa, dincolo de consideraţiile strict teritoriale27. De exemplu, este esenţial pentru supravieţuirea unui organism în captivitate ca reacţia sa de fugă să fie redusă, chiar suprimată. În plus, aceasta ne furnizează o definiţie operaţională a domesticirii. Hediger a stabilit distincţia între specii de contact şi specii fără contact28 şi a fost primul care a descris în termeni operaţionali distanţa personală şi distanţa socială. De asemenea, el a demonstrat că distanţa critică este atât de precisă, încât o putem măsura în centimetri.

Schäfer29 a studiat atât spaţiul critic cât şi situaţiile critice. Chiar dacă a avertizat asupra pericolului analogiilor cu formele non-umane, el a descris reacţii sociale şi de grup la suprapopulare şi a formulat conceptele de “densitate critică“ şi de “criză“, care nu numai că sunt foarte sugestive pentru om, dar se referă la procese ce se regăsesc la extrem de multe specii vii.

Studii recente asupra intervalului la animale revelă că una din funcţiile esenţiale ale unui interval corect este de a permite realizarea a ceea ce Tinbergen30 numeşte “lanţuri de acţiune”. Tinbergen a arătat că viaţa ghidrinilor (o specie de peşti) şi a altor specii este constituită din secvenţe comportamentale care pot fi prezise după paradigme stabilite. Dacă o secvenţă este tăiată sau întreruptă, trebuie reluat totul de la capăt31. După Spitz, animalele şi oamenii au nevoie, în stadiile critice ale vieţii lor, de spaţii specifice pentru a putea juca diferitele scene care punctează executarea celor mai multe din actele importante ale unei

26. Marc Fried, Peggy Gleicher, "Some Sources of Residential Satisfaction in an Urban Slum", Journal of the American Institute of Planners, 27 (1961), p.305-315; Herbert Gans, The Urban Villagers, Cambridge (Mass), MIT Press, 1960; Charles Abrams, The City is the Frontier, New York, Harper et Row, 1965.

27. Hans Hediger, Wild Animals in Captivity, London, Butterworth, 1950; Idem, Studies of the Psychology and Behavior of Captive Animals in Zoos and Circuses, London, Butterworth, 1955; idem, "The Evolution of Territorial Behavior" in S.L. Washburn, ed., Social Life of Early Man, New York, Viking Fund.

28. Mac Bride nu este total de acord cu distincţia de bază pe care o face Hediger. El susţine, dimpotrivă, că animalele pot, în anumite perioade să fie “în contact” şi în altele să trăiască “fără contact”. O polemică epistolară amicală între Mac Bride, Hediger şi mine a rezolvat bună parte din obiecţiile lui Mac Bride. Se pare că, aidoma dominanţei din genetică, problema comportamentelor cu contact şi fără contact este una de grad şi de situaţie.

29. Wilhelm Schäfer, Der kritische Raum und die kritische Situation in der tierischen Sozietät, Frankfurt, Krämer, 1956.30. Niko Tinbergen, Social Behavior in Animals, London, Methuen, 1953; idem, Curious Naturalists, New York, Basic Books,

1958.31. Conceptul de teritorialitate este complex, căci cuprinde o întreagă serie de scheme comportamentale. Carpenter (C.R.

Carpenter, "Territoriality: A Review of Concepts and Problems" in A. Roe, G.G. Simpson, ed., Behavior and Evolution, New Haven, Yale University Press, 1958., p.224-250.), de exemplu, a numărat 32 de funcţii ale teritorialităţii. În contextul în care utilizez eu termenul, faptul important este că paradigmele senzoriale nu sunt nici întrerupte, nici împiedicate.

50


existenţe. Descoperirile specialiştilor în etologie şi în psihologie animală sugerează că (a) fiecare

organism trăieşte în lumea lui subiectivă32, care este în funcţie de aparatul său perceptual; mai mult, o separaţie arbitrar presupusă între organism şi lumea sa transformă contextul şi-i falsifică astfel semnificaţia33; (b) în cazul organismelor, linia de demarcaţie între mediul intern şi cel extern nu poate fi stabilită cu precizie34. Relaţia organism – biotop nu poate fi înţeleasă decât privind-o ca pe o serie de mecanisme cibernetice în echilibru fragil, în interiorul cărora feedback-ul pozitiv sau negativ exercită un control direct, dar continuu asupra vieţii. Ca atare, organismul şi biotopul său constituie un sistem unic şi omogen (în interiorul unei serii de sisteme mai vaste). A-l înfăţişa pe unul fără a se referi la celălalt ar fi total lipsit de sens.

Alte două studii de etologie atrag atenţia asupra conexiunii dintre teritorialitate şi controlul populaţiei. Studiul clasic al lui Christian35 asupra cerbului Sika din insula James propune teza potrivit căreia populaţiile sunt controlate prin mecanisme fiziologice sensibile la densitate. În cursul unui simpozion având ca temă suprapopularea, stresul şi selecţia naturală36, a fost prezentat rezumatul următor: “În mod evident, moartea rezulta din şocul ce urma unor dezordini metabolice având drept cauză, dacă judecăm după datele histologice, o hiperactivitate adrenocorticală prelungită. Această mortalitate masivă nu se poate explica printr-o epidemie, nici prin foamete şi nici printr-o altă manifestare de acest gen”.

Studiul lui Christian se situează printre numeroasele lucrări similare asupra scăderii drastice a populaţiei37 datorate stresului provocat de o suprasarcină senzorială (suprapopulare)38.

32. Lissman (H.W. Lissman, "Electric Locations by Fishes", Scientific American, 208 (1963), p.50-59) declară în legătură cu aceasta: “Studiul adaptărilor originale ale anatomiei, ale fiziologiei şi al comportamentului animal conduce la concluzia cunoscută potrivit căreia fiecare organism a evoluat pentru a se adapta vieţii în colţul ascuns în care şi-a dus existenţa. Fiecare animal trăieşte, de asemenea, într-o lume subiectivă şi privată, inaccesibilă observaţiei directe. Această lume se constituie din informaţiile culese din exterior sub forma mesajelor captate cu ajutorul organelor senzoriale.

33. Cercetătorii din ştiinţele sociale formaţi în tradiţia nord-europeană cunosc bine capcana ce constă în a vorbi de o dihotomie limbă-cultură. Ne facem uneori observaţiile în context, dar nu întotdeauna lucrurile se petrec astfel. Cea mai mare parte, dacă nu totalitatea “descoperirilor” lui Berelson şi ale lui Steiner (Bernard Berelson, Gary A. Steiner, Human Behavior, New York, Harcourt, Brace and World, 1964) separă, conceptual şi operaţional organismul, inclusiv cel uman, de matricea care este viaţa. Interpretarea lor pentru versiunea studiului lui Zeigarnik (Bluma Zeigarnik, "Das Behalten von erledigten und unerledigten Handlungen. Untersuchungen zur Handlungs- und Affektpsychologie", Psychologishe Forshung, 9, 3(1928), p.1-85) adoptată de Lewin merge în sensul actelor instinctive (drives) mai degrabă decât sociale. Lui Spitz (René A. Spitz, "The Derailment of Dialogue. Stimulus Overload, Action Cycles and the Completion Gradient", Journal of the American Psychoanalytical Association, 12 (1964), p. 752-775) nu-i rămânea decât să repună în context demersul lui Zeigarnik. Capitolul lui Berelson şi Steiner asupra culturii este deosebit de fragmentat. Se pomenesc foarte puţine lucruri despre cercetările psihologilor tranzacţionali. Rămânem cu impresia că în cazul celor mai mulţi din autorii americani, un lucru nu poate fi cunoscut cu adevărat decât atunci când este izolat de contextul său. Cu riscul de a spune truisme, aş vrea să subliniez ceea ce pare într-o tot mai mare măsură să întrunească unanimitatea etologilor şi ecologiştilor, anume că organismul şi mediul sunt strâns legate, iar a-l considera pe unul independent în raport cu celălalt nu reprezintă decât un artefact, rod al modului nostru specific de a vedea lucrurile.

34. Cf. capitolul 3 al The Hidden Dimension35. John J. Christian, "Factors in Mass Mortality in a Herd of Sika Deer", Chesapeake Science, 1 (1960), p.79-95.36. John J. Christian, Vagh Flyger, Davis E. Davis, "Phenomena Associated with Population Density", Proceedings of the

National Academy of Science, 47 (1961), p. 428-449.37. Printre acestea, lucrarea lui Paul Errington (Paul Errington Muskrats and Marshe Management, Harrisburg, Stackpole

Company, 1961) este cu totul remarcabilă. Studiile sale asupra şoarecilor şi asupra reacţiilor lor comportamentale la stressul provocat de suprapopulare sunt deosebit de preţioase. El observă că şoarecii au aceeaşi tendinţă ca şi oamenii, de a deveni sălbatici atunci când sunt siliţi să trăiască stressul de suprapopulare (sublinierea îmi aparţine).

38. A se vedea rezumatul lucrărilor lui Christian realizat de mine în The Hidden Dimension.

51

LUMINIŢA IACOB

Experimentele şi observaţiile lui Calhoun merită şi ele toată atenţia, mai ales în ceea ce priveşte datele lor comportamentale39. El a plasat şoareci norvegieni sălbatici într-un spaţiu împrejmuit de 1000 m2 cu hrană abundentă şi i-a lăsat să se reproducă liber. Numărul lor s-a stabilizat la 150, fără a depăşi vreodată 20040. Calhoun a descoperit că şi într-o populaţie redusă de 150 de şoareci, luptele determinau într-atât perturbaţii în comportamentul matern încât puţini pui supravieţuiau. Şoarecii nu s-au repartizat uniform în spaţiul pe care-l aveau la dispoziţie, ci s-au organizat într-o duzină de colonii de câte 12 şoareci fiecare în medie (după toate probabilităţile, numărul maxim de şoareci ce pot trăi armonios într-un grup natural).

Tulburările observate la şoarecii lui Calhoun, puşi să evolueze în condiţii de suprapopulare, seamănă extrem de mult cu cele ce apar la unii americani ce trăiesc în condiţii de densitate ridicată. Studiile comparative asupra oamenilor sunt rare; totuşi, Chombart de Lauwe41 a pus cap la cap date asupra familiilor de muncitori francezi şi a arătat că există o relaţie statistică între condiţiile de suprapopulare şi patologia socială şi fizică. În Statele Unite, o anchetă asupra sănătăţii locuitorilor din Manhattan42 a constatat că numai 18% din subiecţii incluşi într-un eşantion reprezentativ nu sufereau de nici o tulburare emoţională, în vreme ce 23% dintre ei prezentau traumatisme grave sau aveau o capacitate de lucru redusă.

IV.2 METODE ŞI STRATEGII DE CERCETARE

În prefaţa cărţii lui Jammer Concepts of Space43, Einstein a rezumat un mare număr dintre problemele metodologice ale proxemicii: “Privirea omului de ştiinţă se întoarce către fenomenele ce sunt accesibile observaţiei, pentru a le rezuma şi a le conceptualiza. Când încearcă să ajungă la o formulare conceptuală a masei imense şi confuze de date empirice omul de ştiinţă recurge la un întreg arsenal de concepte, pe care el le cunoaşte din fragedă copilărie. El nu este conştient decât foarte rar, poate niciodată, de eterna problemă pe care o pun conceptele sale. El utilizează acest material conceptual, sau, mai exact, aceste unelte conceptuale de gândire, ca pe ceva evident, imuabil, ceva ce are valoare de adevăr obiectiv şi de care nu ne putem practic îndoi, cel puţin nu în mod serios”.

Unul din obiectivele studiilor mele de proxemică a fost acela de a examina un aspect aparent lipsit de importanţă al vieţii americane – experienţa spaţiului – şi de a mă apleca asupra unor aspecte pe care americanii le consideră evidente. N-am insistat asupra conţinutului, latent sau manifest, ci asupra detaliilor structurale, asupra elementelor perceptuale implicite.

39. Este cu neputinţă să i se facă dreptate lui Calhoun într-un rezumat. Nu putem pătrunde gândirea sa în ceea ce are ea fundamental decât dacă am parcurs totalitatea scrierilor acestui autor. Pentru a înţelege experimentele sale de laborator, de exemplu, trebuie să ne facem mai întâi o idee despre primele sale studii realizate într-un mediu natural.

40. John B. Calhoun, "The Study of Wild Animals under Controlled Conditions", Annals of the New York Academy of Sciences, 51, (1950), p.113-122.

41. Paul Chombart de Lauwe, "Le milieu et l'etude sociologique des cas individuels", Informations sociales, 2 (1959), p.41-54; idem, Famille et Habitation, Paris, Ed. du CNRS, 1959.

42. Leo Srole et al., Mental Health in the Metropolis: The Midtown Manhattan Study, New York, McGraw-Hill, 1962.43. Max Jammer, Concepts of Space, New York, Harper, 1960.

52


Cea mai mare parte a indivizilor, în ciuda eforturilor pe care le fac, nu pot determina decât foarte puţine din elementele ce intră în percepţiile lor44. Ei pot numai să descrie produsul final. De aceea, problema cercetătorului în proxemică este de a pune la punct tehnici permiţându-i să izoleze şi să identifice elementele percepţiei spaţiului. Scopul său este de a găsi pentru datele senzoriale echivalentul structurii fonologice sau al tabloului elementelor periodice al chimiştilor. Este necesar ca aceste date să fie verificabile şi ca elementele să poată fi combinate şi să dea rezultate previzibile. Atunci când explorăm un nou domeniu, dificultatea constă în a găsi modele de procedură. În acest fel lingvistica descriptivă, care s-a confruntat cu probleme similare, a furnizat metode aplicabile proxemicii.

De la neo-gramaticieni, lingviştii admit că limba reprezintă un sistem, oferind structură şi regularitate. Sistemele de scriere se constituie, la fel ca jocurile de cuburi, plecând de la sunetele limbii reprezentate. Acestea sunt identificabile şi limitate ca număr. Cel mai bun mijloc de a le izola constă în a culege eşantioane de limbă vorbită ca date de bază şi în a consemna apoi detaliile cu cea mai mare precizie posibilă, utilizând un sistem de notare bazat pe procedee fiziologic identificabile, în aşa fel încât orice observator exersat să poată face aceleaşi consemnări. În lingvistică au fost stabilite elementele structurale ancorate în fiziologie. Aceste elemente structurale nu erau cunoscute atunci când mi-am început eu cercetările. Totuşi, era clar că în percepţia spaţiului intra în joc ceva mai mult decât sistemul vizual. Ca atare, se puneau întrebări de felul: Care ar putea fi celelalte sisteme? Cum putem şti că au fost corect identificate?

În cursul primelor mele cercetări am utilizat un larg evantai de metode şi tehnici spre a identifica elementele percepţiei spaţiului; nu numai pentru că proxemica părea să comporte mai multe tipuri de variabile, dar şi datorită principiului pe care mă hotărâsem să-l urmez, conform căruia, ceea ce învăţ într-o anumită manieră poate să mă ajute să verific ceea ce învăţ în altă manieră. Unele din tehnicile de cercetare, descrise pe scurt mai jos, sunt: observaţia, experimentul, interviul (structurat şi nestructurat), analiza lexicului englez şi studiul spaţiului aşa cum este recreat în literatură şi în artă.

E X E R C I Ţ I U

Ce inadvertenţă sesizaţi în enumerarea de la nota 44.

ObservaţiaCând, de-a lungul unei perioade mai lungi de timp, observăm care sunt relaţiile

indivizilor cu spaţiul şi cum îl utilizează, putem începe să stabilim, cu destulă siguranţă, scheme de comportament proxemic. Dacă fotografia nu este decât o completare pentru alte discipline utilizând metoda observaţiei (într-un fel, o extensie a memoriei vizuale), ea reprezintă un ajutor absolut indispensabil în înregistrarea comportamentului proxemic. Ea fixează acţiunile şi permite cercetătorului să reexamineze secvenţele de câte ori doreşte. Toată dificultatea constă în a fotografia subiecţii fără a le modifica maniera de a se comporta. Utilizând un aparat foarte mic (Minox), pe care îl port tot timpul cu mine, am învăţat să

44. Subiecţii au fost englezi, francezi, germani, elveţieni, olandezi, spanioli, arabi, armeni, greci, sud-asiatici, indieni, japonezi şi africani din estul continentului.

53

LUMINIŢA IACOB

fotografiez discret şi, mai târziu, să mă slujesc şi de aparate mai mari45. Au fost făcute până în prezent mai multe mii de poze; ele înfăţişează indivizi în condiţii naturale în Statele Unite, Franţa, Anglia, Italia, Grecia şi Elveţia. Aceste fotografii constituie un ansamblu de date ce permit verificarea observaţiilor vizuale.

45. În ultimii trei ani am folosit un Nikon de 35mm cu 250 de vederi. Mărirea negativelor 24 x 36 este de bună calitate şi are o excelentă claritate a detaliilor la un preţ modic. Acest aparat încurcă mai puţin decât o cameră de luat vederi de 16 mm. De asemenea, şi aparatul 35 mm jumătate de format (18 x 24) s-a dovedit un instrument compact şi practic. Camerele de 8 mm n-au răspuns până acum aşteptărilor noastre privind calitatea.

54


Aparatul de fotografiat, ca şi fotografiile, reprezintă unelte extraordinar de complexe şi de rafinate46. În proxemică, fotografia a fost utilizată ca mod de înregistrare şi de rememorare, precum şi ca instrument pedagogic. Ea s-a dovedit, de asemenea, foarte utilă pentru studierea felului în care subiecţii îşi structurează propria lume perceptuală. Iată un bun exemplu: cerusem unuia din asistenţii mei, un german, să facă unui subiect feminin o fotografie “intimă“ şi una “publică“. Mă aşteptam la o imagine deformată în cazul pozei intime şi la o imagine mult mai îngrijită pentru fotografia publică. Dar, surpriză: portretul intim era clar şi precis; cât despre fotografa publică, asistentul a făcut-o intenţionat neclară, “...căci nu ne stă în obicei să privim oamenii în public” (şi încă mai puţin să-i fotografiem). În cursul unor cercetări recente asupra comportamentului proxemic al diferitelor grupuri etnice din Statele Unite, studenţii mei şi eu însumi am descoperit că este esenţial ca fotograful să aparţină grupului analizat. Într-adevăr, fotograful nu se află numai în interacţiune constantă cu subiecţii săi, dar maniera de a face pozele este influenţată de cultura în care a evoluat. Subiecţii-fotografi ne-au furnizat indicaţii preţioase asupra unui mare număr de probleme dificile privind membrii grupurilor ce formau interesul nostru. De asemenea, ei au relevat omisiuni importante în textele fotografice realizate de alţii (exteriori grupului). De exemplu, fotografiind în Statele Unite negri, portoricani şi spanioli din clasele de jos, încercam să stabilim maniera specifică în care aceste grupuri etnice îşi codifică şi organizează percepţia în timpul întâlnirilor faţă în faţă. (Experienţa mea a relaţiilor interculturale mă învăţase că diferenţele de comportament proxemic duceau la ceea ce Goffman47 numeşte “alienare interacţională“). La început, unul din asistenţii mei (un fotograf german) a fotografiat subiecţi negri americani de condiţie modestă în situaţie de interacţiune. Le-am arătat apoi acestor subiecţi diapozitive şi fotografii 20 x 24 înfăţişându-i pe ei înşişi, cerându-le să explice imaginile ce le erau prezentate. De cele mai multe ori ei au fost incapabili să ne răspundă. Dimpotrivă, atunci când am solicitat un subiect negru să folosească un aparat foto şi să apese pe declanşator de fiecare dată când vedea ceva producându-se, el a făcut o serie de fotografii care pentru mine, american alb din clasa mijlocie, erau toate identice. Discuţiile cu fotograful negru şi cu subiecţii ne-au făcut să înţelegem că el înregistrase un dialog foarte structurat, conţinând semnale subtile şi foarte diferite de cele utilizate de populaţia albă din clasa de mijloc. Se pare că în acest grup de negri de condiţie modestă o bună parte din informaţie era transmisă prin mişcări de amplitudine redusă ale mâinilor şi ale degetelor. Pentru studenţii mei şi pentru mine aceste mişcări erau practic imperceptibile48.

O altă sursă de date, în afara observaţiei directe şi a fotografiilor, o reprezintă remarcile pe care le fac oamenii în mod spontan atunci când sunt încălcate regulile de administrare a spaţiului. Astfel de remarci contribuie adesea la identificarea elementelor structurale ale sistemului proxemic studiat. Iată câteva exemple:

Aş vrea să nu-i mai simt respiraţia în faţă. Nu pot să suport asta!

46. Paul Byers, "Cameras Don't Take Pictures", Colombia University Forum, 9, 1966; John Collier, Visual Anthropology: Photography as a Research Method, New York, Holt and Rinehart and Winston, 1967.

47. Erving Goffman, Encounters. Two Studies in the Sociology of Interaction, Indianapolis, Bobbs-Merril, 1961.48. Cercetarea expusă aici va figura într-un manual de metodologie de cercetare în domeniul proxemicii (Edward T. Hall,

Handbook for Proxemic Research, Washington D.C., Society for the Anthropology of Visual Communication, American Anthropological Association, 1974.).

55

LUMINIŢA IACOB

Ai remarcat că ea încearcă mereu să te atingă? Pare că nu poate să-şi ţină mâinile la locul lor.Era atât de aproape că faţa îi apărea deformată.

A atinge oamenii, a-şi orienta respiraţia în direcţia lor sau a încerca să-i eviţi, a-i privi în faţă sau a le evita privirea, a te aşeza atât de aproape de ei încât ajustarea vizuală să devină imposibilă, toate acestea sunt exemple de comportamente proxemice care pot fi acceptate într-o cultură şi pot fi cu totul tabu în alta.

Se pot afla multe lucruri despre maniera în care membrii unei culturi date structurează spaţiul la diferite niveluri de abstracţie creând situaţii simple în care ei să manipuleze obiecte49. Am dat subiecţilor monede şi creioane şi le-am cerut să le dispună în aşa fel încât să se afle “aproape unele de altele”, “depărtate unele de altele”, “alături” şi “una după alta”; şi apoi să-mi spună când cele două obiecte erau “împreună“ şi când nu. Subiecţii arabi nu reuşeau sau refuzau să se pronunţe dacă cele două obiecte erau împreună sau nu atunci când spaţiul din jur nu era precizat. Altfel spus, arabii vedeau obiectele în context; americanii nu le considerau decât unul în raport cu celălalt.

E X E R C I Ţ I U

Reluaţi procedura descrisă pentru a putea răspunde ce caracteristici prezintă subiecţii români. Puteţi complica cercetarea luând în calcul diverse variabile independente: vârstă, sex, nivelul şcolarizări etc.

Interviurile structurateSoţia mea şi eu însumi am intervievat în profunzime subiecţi americani şi străini, după

o schemă precisă. Cele mai scurte interviuri durau şase ore; cel mai lung a durat şase luni şi a continuat să furnizeze informaţii chiar şi după ce această fază de lucru era încheiată. În cursul acestor studii a reieşit că, deşi răspunsurile la întrebări puteau varia în funcţie de subiect, cea care ne furniza informaţii precise despre felul în care subiecţii îşi structurau şi experimentau spaţiul era schema însăşi a experimentului. Se puteau trage concluzii interesante din felul subiecţilor de a răspunde la întrebări şi din dificultăţile pe care le provoca înţelegerea unora din ele.

Ghidul de interviu începea cu o întrebare generală privind locuinţa şi gospodăria, precum şi activităţile desfăşurate aici şi denumirea diferitelor locuri din casă. Casa fusese aleasă ca punct de plecare nu numai pentru că toată lumea are una, dar şi pentru că ştiam din experienţă că subiecţilor le vine uşor să vorbească de lucrurile concrete aflate în legătură cu locuinţa, mai ales când găsesc că este dificil sau deplasat să abordeze alte teme. Odată realizat desenul casei cu ajutorul unor diagrame, se aborda acelaşi domeniu în altă manieră, explorând teme ca intimitatea căminului, limitele locuinţei, regulile de vecinătate şi situaţia locuinţei în cadru geografic şi social. Dispunerea mobilelor din casă şi de la birou se constituia într-o

49. Little (Kenneth B. Little, "Personal Space", Journal of Experimental Social Psychology, 1 (1965), p.237-247 şi Kenneth B. Little, Z.J. Ulehla, C. Henderson, "Value Congruence and Interaction Distances", Journal of Social Psychology, 75 (1968)) a arătat că percepem în aşa fel două persoane, două siluete, două păpuşi sau doi cilindri din lemn încât le putem schimba între ele pentru orice utilizare practică. Totuşi, se cuvine observat că în fiecare din aceste contexte subiectul apreciază raporturile spaţiale ca spectator exterior şi nu ca participant.

56


sursă de informaţii suplimentare despre relaţiile sociale, la fel ca anumite trăsături semantice, ca unele cuvinte sau unele concepte dificil de tradus. În total au fost tratate astfel 90 de teme.

Una din trăsăturile importante ale interviului nostru era de a fi suficient de ancorat în cultura americană pentru a provoca la subiecţii străini întrebări care scoteau în evidenţă nu numai structurile sistemului lor proxemic, dar şi aspecte ale sistemului nostru pe care le consideram evidente. “Unde mergeţi atunci când vreţi să fiţi singur?”, o întrebare normală pentru un american, deruta subiecţii arabi şi uneori chiar îi irita. Obţineam, în general, răspunsuri de genul: “Cine vrea să fie singur?”, “Dumneavoastră unde mergeţi când vreţi să înnebuniţi?” sau “Infernul este paradisul fără oameni”. În Statele Unite, a intra fără autorizaţie pe proprietatea cuiva corespunde unei violări a regulilor sociale, socotită de toată lumea ca atare. Totuşi, în cursul interviurilor noastre n-am reuşit să punem în evidenţă la arabii din mediul urban o noţiune identică, nici măcar asemănătoare.

Structura însăşi a interviurilor noastre s-a dovedit un instrument preţios. Respectând un protocol standard, desfăşuram cercetarea simultan la două niveluri: nivelul A corespundea discuţiei propriu-zise, răspunsurilor la întrebări; nivelul B (cel mai important, fundamental) corespundea contrastului dintre structura a două sisteme culturale, unul servind la descoperirea celuilalt. Am constatat că şedinţele cele mai interesante au fost acelea în care subiecţii străini s-au aflat în discordanţă cu propriile noastre categorii spaţiale.

O parte a chestionarului nostru privea comportamentul de ascultare50, fiind destinată obţinerii de informaţii asupra manierei de a privi interlocutorul pentru a obţine o reacţie. Această parte s-a dovedit cea mai importantă în cadrul instrumentului construit de noi. Ceea ce a ieşit la iveală în interviurile cu subiecţi străini n-a fost răspunsul direct la întrebări, ci o serie de plângeri referindu-se la faptul că americanii nu ascultă niciodată sau la ceea ce ei comunică prin modul lor de a asculta. Arabii găseau că suntem mereu jenaţi. Ce anume îi făcea să se gândească la asta? Faptul că ne reţinem răsuflarea şi n-o îndreptăm spre interlocutor. Subiecţii latino-americani se plângeau că americanii nu ascultă niciodată sau că sunt deseori neatenţi; ei ajungeau la concluzia aceasta observând că interlocutorii lor priveau din când în altă parte. Informaţiile pe care le căutam prin această anchetă se refereau la tipul de angajament perceptual al celor doi subiecţi.

E X E R C I Ţ I U

Recurgeţi la un dicţionar specializat (ex. poz. 6 din bibliografie) pentru a putea stabili în ce relaţii se află conceptele utilizate la nota 50: semnal, semn, mesaj.

Analiza lexiculuiSusţin de multă vreme51 că termenul de cultură se referă în principal la un proces de

50. Se apreciază, de multă vreme, că semnalul, semnul sau mesajul reprezintă pentru cercetătorul în ştiinţele sociale centrul interesului său în ceea ce priveşte comunicarea. De câţiva ani mi-am dat seama că decalajul care apare în actele de comunicare interculturale provine din faptul că locutorul nu ştie dacă interlocutorul său ascultă sau nu (Edward T. Hall, "Silent Assumptions in Social Communication" in David Rioch, Edwin Weinstein, ed., Disorders of Communication, Research Publications, Vol. XLII, Association for Research in Nervous and Mental Disease, Baltimore, Williams and Wilkins Company, 1964.).

51. Edward T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959; Edward T. Hall, George L. Trager, The Analysis of Culture, Washington D.C., American Council of Learned Societies, 1953.

57

LUMINIŢA IACOB

comunicare. Acest proces se regăseşte simultan la mai multe niveluri, unele mai explicite decât altele. Limba constituie unul din nivelurile explicite. Boas52 a fost primul antropolog care a subliniat raportul dintre limbă şi cultură. El a raţionat în cel mai simplu şi mai evident mod, analizând lexicul diferitelor limbi. Whorf (op.cit.) a mers mai departe decât Boas şi a sugerat că limba joacă un rol predominant în fasonarea lumii perceptuale a unei culturi. El scrie:

“Decupăm natura după liniile stabilite de limba pe care o vorbim. Categoriile şi tipurile pe care le izolăm în lumea fenomenală nu se găsesc, de fapt, acolo...”

Whorf a remarcat că la populaţia Hopi timpul şi spaţiul sunt indisociabil legate; a schimba unul înseamnă automat a-l schimba pe celălalt:

“În lumea gândirii Hopi nu există spaţiu imaginar... Altfel spus, populaţia Hopi nu-şi poate imagina, spre deosebire de indo-europeni, locuri ca paradisul sau infernul. În plus, spaţiile “vide” corespunzând unei săli sau unei camere nu sunt cu adevărat “numite”, ca şi obiectele, ci mai degrabă localizate...”

Influenţa lui Sapir şi Whorf, care se întinde mult dincolo de graniţele lingvisticii descriptive m-a făcut să revăd lexicul din micul Oxford Dictionary pentru a extrage toţi termenii având o conotaţie spaţială ca: deasupra, dedesubt, departe, împreună, alături, aproape, adiacent, superpozabil, nivel. În total au fost recenzaţi circa 20% din termenii acestui dicţionar, ceea ce reprezintă aproape 5000 de elemente lexicale53.

Interpretarea arteiParalel cu gândirea lui Whorf asupra limbajului, psihologii tranzacţionali au

demonstrat că percepţia nu este pasivă, ci învăţată şi, de fapt, foarte structurată. Ea constituie o veritabilă tranzacţie la care participă lumea şi cel ce percepe. Ca atare, o pictură sau o gravură trebuie să fie conformă Weltaschauung-ului culturii căreia i se adresează şi structurilor perceptuale ale artistului în momentul creării operei. Artiştii ştiu foarte bine că percepţia este o tranzacţie; de fapt, ei consideră lucrul acesta ca evident. Artistul este în acelaşi timp un observator şi un comunicator. Reuşita sa depinde în parte de capacitatea sa de a analiza şi organiza datele perceptuale în forme semnificative pentru publicul său. Maniera în care el utilizează datele senzoriale furnizează date atât asupra lui însuşi, cât şi asupra publicului său.

Giedion54, Dorner55 şi Grosser56 au contribuit decisiv la înţelegerea manierei în care omul european şi-a elaborat organizarea perceptuală de-a lungul epocilor57. Grosser, de exemplu, arată că portretul se distinge de oricare din celelalte forme de pictură printr-o

52. Franz Boas, "Introduction" in Handbook of American Indian Languages, Bureau of American Ethnology, Bulletin 40, 911.53. Se înţelege de la sine că dacă antropologul nu cunoaşte bine relaţia dintre limbă şi cultură, el nu poate utiliza lexicul

ca instrument de analiză. În această privinţă mi-a fost de mare ajutor colaborarea colegului meu Moukhtar Ani, care a consacrat mai mulţi ani pregătirii unui dicţionar englez-arab. preocupat de munca lexicografică; el a putut arăta în mod clar diferenţe care, în mod normal, n-ar fi ieşit la iveală.

54. Sigfried Giedion, The Eternal Present. The Beginnings of Architecture (vol. II), New York, Bollingen Foundation, Pantheon Books, 1962.

55. Alexander Dorner, The Way Beyond Art, New York, New York University Press, 1958.56. Maurice Grosser, The Painter's Eye, New York, Rinehart, 1951.57. Se poate analiza arta occidentală după categoriile perspectivale ale lui Gibson. Perspectiva lineară nu este decât una

din multiplele maniere de a vedea obiectele în profunzime.

58


proximitate psihologică ce “depinde direct de distanţa fizică reală care separă modelul de pictor”. El fixează această distanţă între 1,20 m şi 2,40 m şi semnalează faptul că ea naşte o “calitate” caracteristică a portretului, “un mod particular de comunicare – aproape o conversaţie – pe care privitorul este în măsură să o întreţină cu persoana pictată“. Grosser remarcă, în egală măsură, fenomenele de raccourci şi de deformare care se produc atunci când pictorul sau observatorul se apropie prea mult de subiect; observaţiile sale se aseamănă cu cele pe care le-am făcut eu însumi în legătură cu felul în care subiecţii percep pe alţii atunci când aceştia se găsesc “prea aproape”.

Distincţia pe care o stabileşte Gibson58 între câmpul vizual (imaginea proiectată pe retină) şi lumea vizuală (imaginea stabilă ce se creează în spirit) este esenţială pentru a înţelege diferenţa dintre operele unor artişti ca Hobbema şi Rembrandt. Lumea vizuală pictată de primul este aceea pe care o percepem printr-o fereastră, este o sinteză din sute, dacă nu mii, de câmpuri vizuale. El a fixat pe pânză serii percepute în general într-un minut. Atunci când ne slujim de artă ca de un dat cultural, dificultatea majoră constă în a face distincţia între tehnica artistului (ea singură relevă structura creaţiei sale) şi “subiectul’ său, care se vrea poate persuasiv şi care adesea este discutabil59, căci gusturile estetice diferă. În ciuda tuturor dificultăţilor, datele sunt suficient de bogate pentru a justifica eforturile.

Analiza literaturiiO cercetare a impresiilor senzoriale ale scriitorului reprezintă o abordare potrivită a

lumii sale perceptuale. Dacă un scriitor recurge la vedere pentru a crea imagini, se poate determina, pe baza acestor imagini, tipul de vedere la care face apel. Ce tip de perspectivă foloseşte el în sistemul stabilit de Gibson? Ce rol joacă simţul olfactiv şi cel tactil?

Scriitorii descriu experienţe pe care cititorul le cunoaşte deja şi pe care le-ar fi exprimat el însuşi dacă ar fi posedat capacitatea analitică, antrenamentul şi tehnica necesare. Când scriitorul îşi atinge scopul, apare o coincidenţă strânsă între descrierile sale şi modelul senzorial al cititorilor, căci el evocă acestora imagini spaţiale.

Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost următoarea: “Care sunt elementele furnizate de scriitor cititorului pentru a-i permite să construiască o imagine spaţială?” Mi s-a părut că analiza pasajelor cu referinţă directă la planul spaţial ar fi interesantă. Am cerut subiecţilor să stabilească astfel de pasaje într-un eşantion de romane reprezentative. Textele cele mai frecvente au fost cele care conţineau imagini spaţiale pe care subiecţii le vizualizaseră în cursul lecturilor anterioare. Aceste pasaje, asupra cărora subiecţii au făcut observaţii în mod spontan, s-au dovedit foarte utile pentru demersul nostru.

În literatură, ca şi în pictură, reprezentarea spaţiului se schimbă cu timpul şi reflectă destul de precis cum evoluează într-o cultură conştiinţa naturii, ca şi modelele proxemice. Mac Luhan60 a observat, de exemplu, că, în literatură, prima referire la perspectiva spaţială în

58. James J. Gibson, The Perception of Visual World, Boston, Houghton Mifflin, 1950.59. Ca toţi marii artişti, Rembrandt a pictat mizând mult pe profunzime; comunicarea sa se situează la mai multe niveluri

diferite. În unele din pânzele sale există două câmpuri vizuale sau chiar mai multe, în aşa fel încât ochiul trece de la unul la altul. Incontestabil, el a luat-o înaintea timpului său, şi a trebuit, de aceea, să încalce tradiţia artistică. Maniera sa de reproduce percepţia instantanee este, se pare, extrem de precisă (pentru aceia dintre noi care au învăţat să privească după tradiţia europeană). Numai de curând cultura populară a început să-l înţeleagă.

60. Marshall Mac Luhan, The Gutenberg Galaxy, Toronto, University of Toronto Press, 1963.

59

LUMINIŢA IACOB

trei dimensiuni apare în Regele Lear, în scena în care Edgard încearcă să-l convingă pe ducele de Gloucester, devenit orb, că se găsesc pe falezele de la Douvres. În cartea lui Thoreau, Walden, aflăm o mulţime de imagini spaţiale. Atunci când vorbeşte de mica sa cabană şi de influenţa ei asupra conversaţiei sale, el scrie:

“Frazele noastre au nevoie de spaţiu pentru a se dezvolta şi a-şi reforma coloanele în intervalele conversaţiei. Ca şi naţiunile, indivizii trebuie să posede frontiere, naturale şi relativ largi şi chiar un teren neutru care să-i separe pe unii de alţii... În cazul palavragiilor, promiscuitatea merge până la a fi cot la cot şi întâlnirea respiraţiilor. Dar, de îndată ce conversaţia implică rezervă şi reflecţie, se face simţită nevoia unei distanţe care să poată neutraliza toată căldura.”

Mark Twain era fascinat de imaginile spaţiale şi de distorsiunile acestora. El creează paradoxuri spaţiale în care cititorul “vede” detalii la distanţe incredibile şi în care el se află în legătură cu spaţii atât de vaste încât spiritul său ezită căutând să le înţeleagă. La Mark Twain, cea mai mare parte a distanţelor sunt vizuale şi auditive. În Procesul, Kafka se arată sensibil la corp şi la rolul perceperii kinestezice a distanţei. La Saint-Exupery vitalitatea imaginilor ţine de utilizarea percepţiilor kinestezice, tactile, olfactive şi auditive.

IV.3. CONCEPTE ŞI MĂSURI

Trei categorii de spaţiuEste deosebit de util pentru cercetarea proxemică să determine în ce măsură spaţiul

este considerat, în funcţie de cultură, fix, semi-fix sau dinamic. În general se atribuie pereţilor şi frontierelor teritoriale un caracter fix. Totuşi, teritoriul poate fi sezonier, ca la beduinii nomazi din Siria; în acest caz îl putem considera ca semi-fix sau dinamic. Mobilierul poate fi fix sau semi-fix. Distanţa interpersonală este în general considerată ca informală61; ea este dinamică pentru cea mai mare parte a popoarelor originare din Europa de Nord. Aceste distincţii au o mare importanţă pentru întâlnirile interculturale. Faptul de a considera mobil ceea ce alţii consideră fix poate sta la originea unor probleme serioase. Astfel, un emigrant german în Statele Unite, care socotea mobilierul un element imobil, a fixat în podea fotoliul din biroul său destinat vizitatorilor, ceea ce îi consterna pe oaspeţii săi americani. Unul din subiecţii mei chinezi mi-a semnalat că în ţara sa nu se întâmplă niciodată ca un oaspete să deplaseze mobilierul pentru a-l face să se potrivească cu propria definiţie a distanţei de interacţiune, în afara cazurilor când gazda îl pofteşte să facă lucrul acesta. Dintre studenţii mei americani, care proveneau din regiuni, clase sociale, şi grupuri etnice diferite, acoperind, deci, un vast evantai cultural, jumătate a declarat că îşi ajustează mobilierul propriei norme informale.

Spaţii sociopete şi sociofugePentru cercetătorii în proxemică este important să stabilească dacă spaţiul este

61. În acest context termenul informal se raportează la unul din cele trei niveluri de cultură, celelalte două fiind nivelurile formal şi tehnic. Nivelul cultural formal este cel care se integrează în întregime în cultură: toţi membrii culturii respective îl cunosc şi nimeni nu-l pune la îndoială. Nivelul informal este constituit din atitudini imprecise de tip situaţional. Nivelul tehnic corespunde activităţii explicate şi analizate în detaliu (cf. Edward T. Hall, The Silent Language).

60


organizat încât să favorizeze comunicarea între subiecţi (sociopet) sau, dimpotrivă, izolarea lor (spaţiu sociofug)62. Ceea ce este sociofug într-o cultură poate fi sociopet în alta. De exemplu, un coleg arab mi-a relatat că sala sa de petrecere a timpului liber, mică şi lambrisată, era “sehr gemutlich”, “foarte confortabilă“ pentru prietenii săi germani, dar că ea producea o cu totul altă impresie asupra arabilor, care o găseau apăsătoare.

Raportul dintre limba vorbită şi proxemicăConţinutul conversaţiei este legat de distanţă şi de situaţie, ca şi de relaţiile dintre

participanţi, de emoţiile şi de activităţile lor. Raportul analizei lingvistice cu distanţa şi cu situaţia pe care l-a stabilit Joos63 se aplică, de asemenea, la cadrul de referinţă al proxemicii. Cele cinci stiluri ale sale – intim, decontractat, consultativ, formal şi îngheţat – corespund grosso modo zonelor intimă, personală, social-consultativă şi publică ale modelelor proxemice din Statele Unite. Faptul că Joos consideră limba o tranzacţie (introducând noţiunea de feedback), şi nu un proces unilateral, face modelul său aplicabil proxemicii. De asemenea, lucrările sale sunt pertinente în măsura în care el introduce conceptul de “dialect situaţional” 64.

Hockett65 a definit astfel comunicarea: orice eveniment care declanşează o reacţie din partea unui organism. (Această definiţie s-ar putea aplica şi mediului, chiar dacă nu putem fi siguri că Hockett a dorit-o). La început, el a stabilit o listă de şapte trăsături distinctive ale limbajului:

1. dubla articulare (unităţi sau ceneme care se construiesc);2. interschimbabilitatea (A poate juca rolul lui B şi vice versa);3. deplasarea (în timp sau în spaţiu); 4. specializarea (asocierea de semnificaţii specifice la lucruri specifice); 5. arbitrarietatea (nu există în mod necesar o conexiune între eveniment şi simbol);6. productivitatea (pot fi create forme noi);7. transmisia culturală (în opoziţie cu transmisia genetică).

Mai târziu, Hockett66 a lărgit lista aceasta la 13 trăsături, spre a nuanţa şi limpezi definiţia. Procedând astfel, el a rezolvat anumite probleme, dar a creat altele. Trăsăturile distinctive concepute de Hockett au determinat un avans considerabil în înţelegerea comunicării. Ca formă de comunicare elaborată cultural, proxemica răspunde fiecăreia din cele şapte trăsături originare ale lui Hockett, inclusiv trăsăturii de productivitate (arhitectul sau desenatorul caută noi forme). În general, studiile lingvistice fondate pe filogeneză, ca cel al lui Hockett şi cercetările realizate în cadrul infracultural al proxemicii urmează căi paralele.

62. Glen Mac Bride, A General Theory of Social Organisation and Behavior, St. Lucia (Australia), University of Queensland Press, 1964.

63. Martin Joos, "The Five Clocks", International Journal of American Linguistics, 28, 2, (1962).64. Termenul de “dialect situaţional” se referă la diferitele forme de limbaj utilizate în situaţii specifice, cărora le sunt

caracteristice, ca “limba de lemn” oficială, limba economiei de piaţă, ca şi jargoanele specializate ale diferitelor profesiuni şi grupuri sociale. Cunoaşterea dialectului situaţional face din individ un membru cu drepturi depline al grupului. Expresia “dialect situaţional” mi-a fost sugerată de Edmund S. Glenn în timpul unei conversaţii din 1960. Din câte ştiu, nu există un inventar complet al dialectelor situaţionale ale vreunei limbi. Un astfel de inventar ar dovedi complexitatea socială relativă a unei culturi date. Atunci când vorbeşte de diferitele “mărci de origine“ ale englezei, Leach (Edmund R. Leach, "Culture and Social Cohesion: An Anthropologist's View", Daedalus, 1965, p.24-38) face aluzie de fapt la dialectele situaţionale. De asemenea, articolul lui Lantis (Margaret Lantis, "Vernacular Culture", American Anthropologist, 62 (1960), p.202-216) se referă la dialectele situaţionale.

65. Charles F. Hockett, A Course in Modern Linguistics, New York, Mac Millan, 1958.66. Charles F. Hockett, "The Origin of Speech", Scientific American, 203 (1960), p. 338-396.

61

LUMINIŢA IACOB

Iată câteva puncte de plecare. Deplasarea în timp şi spaţiu a unei forme pe cale să se nască dar care poate fi observată se observă la mamifere, în delimitarea teritoriului lor. Atunci când animalele cu copite sânt speriate de o panteră, ele produc, cu ajutorul unei glande, un semnal olfactiv care anunţă pericolul semenilor din preajmă. Oferindu-ne o schemă bine închegată ce compară sistemele de comunicare ale diferitelor genuri şi specii, Hockett nu numai că a precizat anumite aspecte aplicabile tuturor faţetelor vieţii, dar le-a pus în relaţie într-o manieră originală. Nu trebuie să considerăm aceste aspecte ca absolute, ci ca poziţii pe un continuum. De exemplu, feedback-ul total nu există în mod absolut, căci locutorul nu aude şi nu este conştient decât de o parte din ceea ce spune. Dubla articulare (“micile aranjamente dintr-un număr restrâns de sunete pe care le putem distinge unele de altele şi care, în ele însele, sunt lipsite de semnificaţie”) s-a dovedit, prin substituirea unui singur cuvânt (“informaţie” în loc de “sunet”) caracteristică pentru toate formele de viaţă, începând cu AND şi ARN şi terminând cu formele de comunicare a căror existenţă este incontestabilă, dar care trebuie încă analizate în termeni tehnici.

Nu există un mecanism de stabilire a distanţelor universal cunoscutObservaţia, interviul, analiza artei şi a literaturii, toate acestea arată că nu există la om

un mecanism (sau mecanisme) fix de apreciere a distanţelor care să fie universal şi valabil pentru toate culturile. Una din problemele cercetării proxemice este că subiecţii nu pot descrie cum stabilesc distanţele; o altă problemă importantă constă în faptul că diversele grupuri stabilesc în mod diferit distanţele. De fapt, unităţile lor de măsură diferă. Anumite distanţe cresc sau diminuează în funcţie de circumstanţe. Distanţa interpersonală rezultă dintr-o mulţime de semnale senzoriale codate într-o manieră determinată. De exemplu, americanii de origine nord-europeană din clasa mijlocie stabilesc vizual cea mai mare parte a distanţelor interpersonale67. Acest mecanism operează într-o anumită măsură plecând de la semnalele provenind din feedback-ul muscular al ochilor. Alte referinţe vizuale utilizate sunt dimensiunea imaginii retiniene, perceperea detaliului şi mişcarea periferică. Interacţiunea vizuală a arabilor este intensă; angajamentul lor, total şi direct. Arabii îşi privesc interlocutorul în mod fix; americanii nu procedează astfel. Simţul olfactiv al arabilor contribuie activ la stabilirea şi menţinerea contactului. Ei au tendinţa de a rămâne în interiorul sferei olfactive a interlocutorului lor. Dimpotrivă, americanii păstrează o anumită distanţă.

În stabilirea distanţei intră toate simţurile; ele reprezintă pentru proxemică ceea ce reprezintă aparatul vocal (dinţii, limba, coardele vocale) pentru fonetică. Dacă admitem că omul se află într-o continuă tranzacţie cu mediul său, uneori activ, alteori pasiv, înţelegem că un filtru selectiv este la fel de necesar ca o stimulare structurată. De aceea, nu este de loc de mirare că unul din subiecţii noştri, un profesor german, mărturisea că nici măcar solida arhitectură americană a începutului de veac XX nu-i convine, căci nu înăbuşă zgomotele exterioare, care continuă să-l deranjeze când lucrează în birou. Pe de altă parte, studiile lui Fried şi Gleicher68 şi ale lui Fried69 au arătat că bostonienii din West End de origine italiană aveau nevoie de o participare auditivă considerabilă. După părerea mea, şocul pe care l-au

67. Vederea nu este singura prezentă, dar ea rămâne cea mai importantă.68. Marc Fried, Peggy Gleicher, "Some Sources of Residential Satisfaction in an Urban Slum", Journal of the American

Institute of Planners, 27 (1961), p.305-315.69. Marc Fried, "Grieving for a Lost Home", in L.G. Duhl, ed. The Urban Condition, New York, Basic Books, 1963.

62


suferit atunci când au fost mutaţi din cartierul West Side din Boston în imobile moderne s-a datorat, în parte, amestecului senzorial neobişnuit şi foarte puţin agreabil. Ei se simţeau, de fapt, excluşi din societate. Americanii din clasa mijlocie care lucrau în America Latină resimţeau lipsa angajamentului vizual al vecinilor lor, şi aveau un sentiment de excludere din cauza pereţilor de cărămidă fără de care locuinţele latino-americane n-ar avea caracterul de proprietate privată. Francezii, obişnuiţi cu o serie de mirosuri caracteristice atunci când se plimbă pe străzile oraşelor, pot trăi o privare senzorială în mediul urban din Statele Unite, cu mirosul său acru şi uniform.

Într-o altă lucrare70 am descris un sistem de notare a comportamentului proxemic bazat pe opt dimensiuni sau scale senzoriale: (1) posturală-sexuală, (2) sociofugă-sociopetă, (3) kinestezică, (4) tactilă, (5) retiniană, (6) termică, (7) olfactivă, (8) vocală. Acest sistem permite cercetătorului să-şi concentreze atenţia asupra segmentelor comportamentale specifice care-i vor permite, la rândul lor, să distingă comportamentul unui grup de cel al altui grup.

În ciuda aparentei lor complexităţi, sistemele culturale sunt organizate în aşa fel încât orice membru al grupului poate studia şi controla contextul lor. Antropologii ştiu foarte bine că studiază distincţiile structurate care merg dincolo de diferenţele individuale şi care sunt intim integrate în matricea socială în care ele se produc.

E X E R C I Ţ I U

La cele cinci metode prezentate de autor mai adăugaţi încă una, la alegerea dumneavoastră.

IV.4. DOMENII DE EXPLORAT

Cercetarea în domeniul proxemicii ilustrează un fapt pe care antropologii îl cunosc foarte bine: ceea ce este evident într-o cultură poate foarte bine să nu existe deloc în alta. Este prin urmare imposibilă alcătuirea unei liste de întrebări ce ar permite relevarea structurii sistemelor proxemice. Din interviurile aprofundate de care am vorbit mai sus, ştim că un chestionar nu este decât o cutie de rezonanţă etnocentrică. În ciuda tuturor eforturilor, făurirea unui chestionar neinfluenţat de cultură s-a dovedit cu neputinţă de realizat. Lista care urmează, reluând întrebările privitoare la cercetarea proxemică, reflectă şi ea inserţiile culturale ale autorului, nu numai în structura lor, dar şi în conţinut.

1. Câte tipuri de distanţă respectă oamenii? (Ar fi util să cunoaştem gama comportamentelor umane din această perspectivă.)

2. Cum sunt distinse distanţele? 3. Care sunt relaţiile, activităţile şi emoţiile asociate fiecărei distanţe?4. În general, ce anume putem socoti spaţiu cu organizare fixă, semi-fixă şi

dinamică?5. Ce înseamnă sociofug şi ce înseamnă sociopet?6. În privinţa frontierelor:

a. Cum sunt concepute frontierele? 70. Edward T. Hall, "A System for the Notation of Proxemic Behavior", American Anthropologist, 65 (1963), p.1003-1026.

63

LUMINIŢA IACOB

b. Care este gradul lor de permanenţă?c. În ce constă violarea frontierelor?d. Cum sunt ele delimitate?e. Cum ştim că ne găsim în interiorul frontierelor?

7. Există o scală a spaţiilor mergând, de exemplu, de la foarte intim la foarte public?

8. În legătură cu întrebările 1 şi 7, există o ierarhie a distanţelor între oameni? Cine este admis în fiecare din ele şi în ce situaţii?

9. Cine ne poate atinge, şi în ce circumstanţe?10. Există tabu-uri în ceea ce priveşte a atinge, a privi, a asculta, a mirosi? Cui se aplică ele?11. Există o nevoie de a se ascunde? Pentru ce relaţii?12. Care este natura angajamentului senzorial în diferitele relaţii din viaţa cotidiană?13. Care sunt nevoile spaţiale specifice?14. Care sunt cuvintele din vocabular care se referă la spaţiu?15. Este spaţiul utilizat în manieră specifică între superiori şi subordonaţi?

E X E R C I Ţ I U

Luându-vă ca referinţă familia sau instituţia în care lucraţi, răspundeţi la cele 15 întrebări ale chestionarului. Ce aspect v-ar tenta să-l cercetaţi într-o eventuală lucrare de licenţă?.

Traducere de Ştefan Boncu

64


V. COMUNICAREA DIDACTICĂ

V.1 PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său, indiferent de conţinuturile, nivelurile, formele sau partenerii implicaţi. Faţă de aceasta, comunicarea didactică apare ca formă particulară, obligatorie în vehicularea unor conţinuturi determinate, specifice unui act de învăţare sistematică, asistată. Din perspectiva educaţiei formale, comunicarea didactică constituie baza procesului de predare-asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al formării şi între parteneri cu status-roluri determinate: profesori-elevi/studenţi, formatori-cursanţi, experţi-ucenici etc.

Atât comunicarea educaţională, cât şi cea didactică pot fi considerate ca fiind forme specializate ale fenomenului extrem de complex şi dinamic al comunicării umane.

În accepţiunea sa cea mai largă, aceasta poate fi definită ca fiind relaţia care permite coîmpărtăşirea sensului unei informaţii. Triada informaţie-relaţie-coîmprăştiere este esenţială în definirea contemporană a comunicării. Dacă informaţia este premisa absolut necesară unui act de comunicare, ea nu este însă şi suficientă. Absenţa înţelegerii acelei informaţii şi a cadrului relaţional, care să-i ghideze şi fixeze sensul, anulează "starea de comunicare".

O propoziţie într-o limbă necunoscută există ca informaţie, dar, în absenţa cunoaşterii limbii, deci a înţelegerii ei, ea nu ne va comunica nimic. La fel, un gest atipic culturii noastre: spre exemplu, semnul în formă de cerc realizat prin închiderea arătătorului şi degetului mare de către un japonez. În aceeaşi măsură o informaţie verbală decontextualizată („Vino”), schimbată între două personaje a căror relaţie nu o cunoaştem, nu oferă, prin ea însăşi, măsura sensului ei. Registrul posibilităţilor de decodificare este vast, „vino” putând fi, la fel de bine, îndemn, chemare, poruncă, rugăminte, ironie, provocare, glumă, sfat etc.

În esenţă, a comunica înseamnă a fi împreună cu, a împărtăşi şi a te împărtăşi, a realiza o comuniune de gând, simţire, acţiune. În consecinţă, se poate sublinia că informaţia şi relaţia sunt premise ale comunicării, în timp ce coîmpărtăşirea, construcţia în comun a sensului, este condiţia strict necesară. Perspectiva amintită este una dintre liniile teoretice contemporane de analiză a comunicării, aşa cum s-a văzut şi din abordările teoretice ale şcolii de la Palo Alto.

Accepţiunea propusă admite câteva axiome: Comportamentului uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională,

care, corect receptată şi decodificată, devine comunicare; A comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele; putem vorbi fără să

comunicăm şi să ne "împărtăşim" celorlalţi fără a rosti nici un cuvânt. Prin natura misiunii

65

LUMINIŢA IACOB

sale, omul şcolii este obligat să conştientizeze aceasta şi să acţioneze ca un profesionist al comunicării;

Absenţa intenţiei comunicative nu anulează comunicarea. Nehotărârea, neliniştea, blazarea, neputinţa, etc. le transmitem elevilor chiar şi atunci când nu o dorim. Ele se încorporează în baza relaţională care, vom vedea, filtrează mesajul didactic centrat pe conţinuturile disciplinei. Aceasta şi face ca profesori diferiţi, cu aceeaşi clasă şi chiar aceeaşi temă, să obţină rezultate diferite.

Această perspectivă de lucru asupra comunicării, desigur una dintre diversele posibile, permite câteva sublinieri:a) în cercetarea şi practica actuală, actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu

dimensiunea relaţională. Aceasta din urmă este coparticipantă la contextualizarea informaţiei. Să ne gândim la sensul diferit pe care îl capătă aceeaşi informaţie – «Aţi răspuns bine» – în contexte relaţionale didactice diferite: pe fundalul încrederii reciproce profesor-elev, faţă de relaţia de tip „care pe care”;

b) perspectiva telegrafică, lineară, asupra comunicării este înlocuită de modelul interactiv care analizează actul comunicativ ca o relaţie de schimb între parteneri. Aceştia au, fiecare, simultan, un dublu statut: emiţător şi receptor. Ca urmare, mai vechea atribuire ce acorda rolul de emiţător profesorului şi pe cel de receptor elevului/elevilor, devine discutabilă;

c) analiza exclusivă a informaţiilor codificate prin cuvânt şi, deci, centrarea pe mesajele verbale, pierde tot mai mult teren în faţa cercetării diversităţii codurilor utilizate (sunet, cuvânt, gest, imagine, cinetică, postură etc.) şi acceptării multicanalităţii comunicării (auditiv, vizual, tactil, olfactiv etc.). Din perspectiva acestei realităţi, devine tot mai evident faptul că, şi în situaţie didactică, comportamentul interlocutorilor, în ansamblul său, are valoare comunicativă.

d) a comunica, ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicative, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită. Absenţa acesteia sau prezenţa ei defectuoasă explică, de cele mai multe ori, eşecul sau dificultăţile pe care profesori, foarte bine pregătiţi în domeniul specialităţii lor, le au sistematic în munca cu generaţii şi generaţii de elevi. A fi profesor înseamnă a avea cunoştinţe de specialitate temeinice (premisă necesară dar nu şi suficientă), dar şi a avea capacitatea de a le "traduce" didactic sau, altfel spus, posibilitatea de a şti "ce?", "cât?", "cum?", "când?", "în ce fel?", "cu ce?", "cui?", "de ce?"etc., oferi.

V.2 FORME ALE COMUNICĂRII. IMPLICAŢII PSIHOPEDAGOGICE

În sistemul lumii vii, comunicarea atinge, în forma sa umană, un punct de maxim. Se are în vedere atât complexitatea procesului, formele, conţinuturile şi nivelurilor comunicării, cât şi diversitatea codurilor, canalelor, situaţiilor, modalităţilor în care se produce.

Este aşadar firesc ca un fenomen atât de plurideterminat (comunicarea este în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie etc.) să admită o taxonomie largă, cu o diversitate de criterii-repere.

66


Cu titlu de exemplificare doar, semnalăm câteva posibilităţi:

67

LUMINIŢA IACOB

Criterii Forme Precizări

1. Partenerii

a) c. intrapersonală - cu sine (monologul interior sau verbalizat)b) c. interpersonală - între două persoanec) c. în grup mic - în cazul unei relaţii grupale de tip “faţă-în-faţă”

d) c. publicăauditoriul este un public larg, în relaţie directă (conferinţe, miting) sau indirectă (ziar, TV).

2.Statutul interlocutorilor

a) c. verticală- între parteneri care au statute inegale (elev-profesor, soldat-ofiţer, părinte-copil etc.)

b) c. orizontală - între parteneri cu statute egale (elev-elev, soldat-soldat, profesor-profesor etc.)

3. Codul folosit

a) c. verbală

- fac obiectul analizei subpunctului 2.1.b) c. paraverbalăc) c. nonverbalăd) c. mixtă

4.Finalitatea actului comunicativ

a) c. accidentală- fac obiectul analizei subpunctului 2.2.b) c. subiectivă

c) c. instrumentală

5.Capacitatea autoreglării

a)c.lateralizată (unidirecţională)

- fără feed-back (comunicare prin film, radio, TV, banda magnetică etc., forme care nu admit interacţiunea).

b) c. nelateralizată- cu feed-back determinat de prezenţa interacţiunii emiţător-receptor

b1) c. bidirecţională b2) c. multidirecţională

6.Natura conţinutului

a) c. referenţială- vizează un anumit adevăr (ştiinţific sau de altă natură).

b). operaţională/metodologică

- vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie operat, mental sau practic, pentru ca adevărul transmis să fie “descifrat”.

c) c. atitudinală- valorizează cele transmise (referentul), situaţia comunicării şi partenerul.

Se remarcă faptul că o formă de comunicare anume este o problemă de dominanţă şi nu de exclusivitate. De asemenea, doar din necesităţi didactice se fac delimitări tranşante. În realitatea vie a comunicării aceste forme coexistă. Spre exemplu, comunicarea profesorului poate fi în acelaşi timp, o comunicare în grup (se adresează tuturor cu o cerinţă), o comunicare interpersonală (accentuează o idee ca răspuns direct pentru elevul X) şi intrapersonală (se autointeroghează "m-au înţeles exact?", "este X atent la ce i-am spus?"). La fel, acelaşi act comunicativ poate fi referenţial, operaţional şi atitudinal. Spre exemplu, la cerinţa verbală: "Enumeraţi cât mai multe asemănări şi deosebiri între fenomenele x şi y", profesorul indică, gestual, maniera rezolvării aşteptate (două coloane, una pentru asemănări, alta pentru deosebiri) şi prin ton importanţa deosebită a sarcinii solicitate în acel moment elevilor şi încrederea că ei sunt capabili să rezolve bine cerinţa.

V.2.1. Verbal, paraverbal şi nonverbalUna dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la

bază natura semnelor utilizate în transmiterea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat. În consecinţă, rezultă o posibilitate de analiză pe trei planuri:

68


Comunicarea verbală (CV). Informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ceea ce ţine de acesta sub aspectul fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este cea mai studiată formă a comunicării umane, deşi, din perspectivă antropogenetică şi ontogenetică, apariţia ei este cu mult devansată de celelalte două forme comunicative. Este specific umană, are formă orală şi/sau scrisă, iar în funcţie de acestea, utilizează canalul auditiv şi/sau vizual. Permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe. Multă vreme a fost studiată, ca manieră dominantă a comunicării. Faptul s-a repercutat şi asupra modelului studierii comunicării didactice.

Astfel, câteva principii au făcut epocă în ciuda adevărului lor limitat: emiterea determină recepţia; mesajul circulă de la un pol preponderent activ (profesorul – în cazul comunicării didactice) spre un receptor pasiv; desfăşurarea lanţului comunicativ are direcţie lineară, etapele prezente le condiţionează automat pe cele viitoare, fără reciprocitate; dacă în codare şi decodare – a se citi repertoriul educatorului şi cel al educatului – se foloseşte aceeaşi cheie lingvistică mesajul, îşi atinge ţinta etc.

Tendinţa actuală este orientată mai ales asupra cercetării comunicării orale, mult timp neglijată din cauza lipsei instrumentelor tehnice care să o surprindă în complexitatea sa. Dinspre "gramatica orarului" vin astăzi cele mai multe date care infirmă, în parte, tezele de mai sus.

Comunicarea paraverbală (CPV). Informaţia este codificată şi transmisă prin elemente prozodice şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea în general şi care au semnificaţii comunicative aparte. În această categorie se înscriu: caracteristicile vocii (comunică date primare despre locutori: tânăr-bătrân, alintat-hotărât, energic-epuizat etc.), particularităţile de pronunţie (oferă date despre mediul de provenienţă: urban-rural, zonă geografică, gradul de instrucţie etc.), intensitatea rostirii, ritmul şi debitul vorbirii, intonaţia, pauza etc. Canalul folosit este cel auditiv.

Acelaşi mesaj, identic codificat verbal, în funcţie de implicarea paraverbalului, îşi modifică sensul şi semnificaţia, devine practic altceva. Apare fenomenul de supracodificare, la care elevii, vom vedea, sunt sensibili în mod particular.

A C T I V I T A T E

Încercaţi, după modelul de mai jos, astfel de exerciţii de supracodificare cu clasa dumneavoastră. a) Daţi-le aceeaşi indicaţie verbală – "Notaţi acum" – cu ton de rugăminte, poruncă,

indicaţie neutră. Observaţi ce se întâmplă. b) Accentuaţi diferit acelaşi enunţ şi observaţi rezultatele. Exemplu: Pentru mâine aveţi o temă frumoasă. Pentru mâine, aveţi o temă frumoasă!!

În cadrul cercetării CPV sunt în curs studii foarte interesante care urmăresc valoarea comunicativă a tăcerii. (Cucoş, 1996) Orice cadru didactic ştie, din propria sa experienţă la clasă, că există tăceri-nedumeriri, tăceri-vinovate, tăceri-proteste, tăceri-aprobătoare, tăceri-laborioase (se gândeşte intens), tăceri-provocatoare, tăceri-indiferente, tăceri-obositoare,

69

LUMINIŢA IACOB

tăceri-stimulative, tăceri-condamnări, tăceri-zgomotoase, tăceri-pedeapsă, tăceri-obraznice etc., exprimate atât de copii, cât şi de profesor.

Dacă, de regulă, comunicarea verbală este purtătoarea dimensiunii referenţiale a actului comunicării, paraverbalul şi, vom vedea, şi nonverbalul, sunt mai ales implicate în realizarea dimensiunilor operaţional-metodologică şi atitudinală. Faptul are consecinţe extrem de importante în actul didactic, neconştientizarea acestui aspect putând avea consecinţe surprinzătoare.

Comunicarea nonverbală (CNV). Informaţia este codificată şi transmisă printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor. Înglobând o diversitate de posibilităţi, comunicarea nonverbală este astăzi obiectul unei susţinute serii de cercetări menite să-i aprofundeze mecanismele şi funcţiile. Din punct de vedere ontogenetic, CNV prezintă o mare precocitate, bazată, în egală măsură, pe elemente înnăscute (spre exemplu: diversele comportamente expresive primare ale afectelor şi emoţiilor) dar şi învăţate, iniţial imitativ.

Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condiţiilor interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia şi distanţa dintre parteneri sunt esenţiale în începerea, susţinerea şi oprirea unei comunicări). Ele stabilesc condiţiile de dinaintea comunicării verbale, sunt o comunicare-cadru. Ea este implicată în structurarea interacţiunii, cât şi în influenţarea conţinutului acesteia. Să ne gândim ce devine intenţia unei rugăminţi pe un fond relaţional cald, faţă de situaţia unuia glacial-ostil. Se adaugă, la funcţiile de mai sus, şi cele de cunoaştere a partenerului, de stabilire a mutualităţii şi de facilitare cognitivă.

Exprimarea verbală este înlesnită, facilitată, de prezenţa gestualităţii şi mişcării. Interzicerea acestora, din consideraţii situaţional-naturale sau experimentale, face să apară perturbări ale exprimării verbale. Lapsusuri, lentoarea exprimării, pauzele sonore (ăăă …), substituirea de cuvinte, repetiţiile, articulările incomplete, conturează tabloul disfluenţei pe care blocarea exprimării nonverbale o induce.

A C T I V I T A T E

Puteţi încerca chiar dumneavoastră nişte mici experimente. Impuneţi-vă, la o activitate preponderent verbală, să explicaţi ţinându-vă mâinile la spate. Ce constataţi? S-ar putea să descoperiţi lucruri interesante: cuvintele "ajung" mai greu pe buze, capul se mişcă

mai mult, sunt mai numeroase şi mai lungi pauzele sonore (ăăă…ăă) etc.

SĂ REŢINEM: vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp şi nu numai. Comunicative sunt şi îmbrăcămintea, relaţiile pe care le stabilim (democratice, autoritare, indiferente), spaţiul pe care îl controlăm şi distanţele la care ne plasăm faţă de interlocutor.

Această primă distincţie permite câteva sublinieri: • În funcţie de una sau de alta dintre formele descrise mai sus, comportamentele comunicative reale pot fi cu dominantă verbală, cu dominantă nonverbală sau mixte. Evident că, din această perspectivă, conduită comunicativă a profesorului se înscrie în prima categorie, în timp ce, pentru elev, este mai

70


potrivită încadrarea în cea de a treia; • CV, CPV şi CNV, nu au aceleaşi regimuri şi ritmuri de codare, transmitere şi decodare. Se apreciază că promptitudinea este apanajul C.P.V. şi C.N.V., ele fiind de patru ori şi jumătate mai rapid decodificate decât C.V. Vom sublinia ulterior consecinţele acestui fapt, pentru comunicarea didactică; • Conţinuturile afectiv-atitudinale, indispensabile dimensiunii relaţionale a oricărei comunicări, se transmit, în proporţii hotărâtoare, prin CPV şi CNV: 55% nonverbal, 38% paraverbal şi doar 7% verbal;

A C T I V I T A T E

Un mic “experiment” vă poate convinge: Transmite-ţi clasei o informaţie atitudinală –Atenţie! Mă supăr!! – în două modalităţi: doar prin cuvânt (linear ca tonalitate, intonaţie, mimică, într-un cuvânt, ca un robot vorbitor) şi apoi în formulă mixtă: cuvânt hotărât,

ton ridicat “de ameninţare-avertizare” mimică în consecinţă. Veţi sesiza imediat diferenţa în reacţia elevilor.

• Dacă în situaţia conţinuturilor explicite, CNV are un rol diminuat, de regulă, explicativ şi ilustrativ, situaţia se schimbă radical în situaţia conţinuturilor implicite, detectabile mai ales pe calea CPV şi CNV; Între cele trei forme de comunicare, se stabilesc anumite relaţii temporale şi de sens. Astfel, CV şi CPV sunt obligatoriu simultane, în timp ce CNV poate fi simultană acestora, dar să le şi anticipeze sau succedă. În privinţa sensului comunicării, PV şi NV sunt concordante (nu poţi avea o voce veselă şi o mină tristă), în timp ce între verbal şi paraverbal pe de o parte, şi între verbal şi nonverbal, pe de altă parte, pot apărea şi discordanţe (spre exemplu, ironia, ca formulă expresivă, are un astfel de mecanism discordant: un mesaj verbal laudativ, contrazis de un ton dispreţuitor şi de o mimică de aceeaşi factură); • Faţă de implicarea voluntară şi conştientă a partenerilor în CV, CPV şi CNV scapă cel mai ades conştientizării, gradul lor de spontaneitate este ridicat; • Într-o comunicare cu dominanţa verbală, cum este şi cea didactică, CPV şi CNV nu se adaugă verbalului, ci formează un întreg bine structurat, complex şi convergent.

A C T I V I T A T E

Explicaţi de ce para şi nonverbalul sunt decodificate de patru ori şi jumătate mai rapid decât verbalul.

V.2.2. Comunicarea accidentală, subiectivă şi instrumentalăFinalitatea actului comunicativ, conştientizată sau nu de "actorii" relaţiei, a permis

delimitarea altor trei tipuri de comunicare: cea accidentală, cea subiectivă şi cea instrumentală (R. Zajonc, 1972).

Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare de informaţii. Ele nu sunt vizate expres de emiţător şi, cu atât mai puţin, sunt destinate procesului de învăţare dezvoltat de receptor. Spre exemplu, constatarea lipsei cretei şi buretelui în momentul transcrierii la tablă a textului tocmai citit, îi prilejuieşte profesorului o paranteză-remarcă la sistemul eficient al retroproiectorului, care l-ar fi scutit pe el de nervi şi de blam pe elevul de serviciu.

71

LUMINIŢA IACOB

Comunicarea subiectivă are drept caracteristică faptul ca exprimă direct (verbal, paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutorului din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma acumulării unei tensiuni psihice (pozitive sau negative). Rămânând în context didactic, să observăm că în această categorie intră şi exclamaţia de surpriză la un răspuns deosebit ("Bravo, copile!") şi tonul ridicat al reproşului ("M-aţi supărat!") şi palma care se abate asupra elevului. De altfel, diversitatea formelor de exprimare şi comunicare subiectivă este extrem de mare, aici incluzându-se şi mişcările de descărcare: elevul care-şi răsuceşte automat şuviţa de păr, doar, doar, va apărea răspunsul, eleva care-şi tot aranjează bluza – care stă bine dealtfel! – în timpul tatonării rezolvării, copilul care face bucăţi creta în timpul răspunsului oral, profesorul care-şi învârte tot mai nervos ochelarii, pe măsura ascultării răspunsurilor etc.

Comunicarea instrumentală apare atunci când sunt reunite o serie de particularităţi: a) focalizarea intenţionată şi vădită pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puţin partenerilor; b) urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui efect anumit în comportamentul receptorului şi c) capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia partenerilor, pentru a-şi atinge obiectivul. Este evident că acest tip de comunicare este dominant în actul didactic, fără ca acest fapt să excludă şi prezenţa celorlalte două. Dacă, prin esenţa ei, orice comunicare didactică este şi instrumentală, reciproca nu mai este valabilă. La fel, dacă o comunicare didactică poate fi, într-o anumită măsură accidentală şi subiectivă, acestea din urmă nu sunt, prin finalitatea şi procesualitatea lor, şi didactice.

V.2.3. Implicaţii psihopedagogiceAnaliza formelor comunicării (2.1; 2.2) ne permite evidenţierea unor aspecte demne

de luat în seamă într-o conduită didactică eficientă:a) Randamentul comunicării didactice nu se reduce la stăpânirea conţinuturilor

verbale. Dacă prin componenta verbală se exprimă referenţial şi explicit un anumit conţinut categorial, în acelaşi timp, prin componenta para- şi nonverbală se exprimă atitudini. Acestea vizează conţinutul transmis, receptorul şi situaţia comunicării. Prin orientările lor atitudinale, pozitive, neutre sau negative, profesorul şi elevul potenţează sau frânează comunicarea, sporesc sau anulează efectele conţinuturilor didactice propuse. Astfel, un conţinut verbal strict şi precis delimitat – o teoremă matematică, spre exemplu – în funcţie de conduita para- şi nonverbală a profesorului poate fi percepută de clase paralele, sau de aceeaşi clasă în momente diferite, destul de divers: • ca o provocare adresată imaginaţiei şi puterile lor euristice; • ca o expresie clară a neîncrederii profesorului în puterile clasei; • ca o chestiune de rutină; • ca o propunere de tip concurenţial, "care pe care"; • ca o pedeapsă administrativă etc.

b) Comunicarea para- şi nonverbală, pregătesc terenul pentru mesajul verbal. Înainte de a "traduce" şi accepta raţional importanţa unei demonstraţii, spre exemplu, elevul are sentimentul importanţei conţinutului ce i se propune, transmis de către profesor concomitent cu mesajul verbal al demonstraţiei, dar decodificat mai rapid, cum s-a precizat anterior.

Rolul afectivităţii nu trebuie neglijat şi din alt considerent. S-a demonstrat experimental că informaţiile recepţionate pe un fond afectiv pozitiv sunt mai bine reţinute, în timp ce un climat afectiv stresant (frică, neplăcere, efort excesiv etc.) facilitează uitarea;

72


c) O comunicare complexă convergentă (CV, PV şi NV) uşurează realizarea unor sarcini diferite – impuse de diversele roluri didactice – prin efectuarea lor concomitentă, dar prin mijloace diferite (exemplu: verbal se oferă o explicaţie clasei, paraverbal sunt atenţionaţi cei neatenţi prin ridicarea tonului şi nonverbal se solicită caietul unui elev pentru a verifica o informaţie oferită anterior);

d) Folosirea multicanalităţii în transmiterea şi receptarea mesajului facilitează prelucrarea şi reţinerea unei mai mari cantităţi de informaţii şi, în acelaşi timp, sporeşte varietatea şi atractivitatea actului comunicativ. Înlăturând pericolul monotoniei (gândiţi-vă la o secvenţă informaţională prezentată exclusiv verbal, fără nici o modificare a intensităţii, ritmul, tonalităţii etc. sau expresivităţii motorii şi la blocarea recepţiei pe care o produce), o astfel de comunicare facilitează procesul concentrării atenţiei;

e) Combinarea variată şi convergentă a mesajelor verbale, para- şi nonverbale, poate reprezenta un spor de claritate (cât de puţini sunt cei care, în explicarea noţiunii de spirală, nu recurg la gestul "clarificator") şi, prin aceasta, economie de timp;

f) Comunicarea divergentă, însă, poate produce confuzii, nesiguranţă şi chiar refuzul conţinuturilor transmise. Să ne gândim la situaţia în care mesajul verbal al profesorului afirmă importanţa deosebită a ceva, în timp ce para- şi nonverbal trădează o indiferenţă totală. Ceea ce nu-l interesează şi pasionează pe profesor nu are de ce să-l atragă mai mult pe elev. Divergenţa se poate plasa şi la nivelul categoriilor de atitudini. Prin conţinutul strict ştiinţific la care apelează, prin felul în care îl prezintă, profesorul poate transmite o valorizare deosebită a ideilor propuse, dar o desconsiderare a celor care îi sunt parteneri în acel moment. Reducerea partenerului – în cazul de faţă elevul/elevii – la statutul de receptor pasiv şi depersonalizat transformă comunicarea didactică în simplu act de informare, scăzându-i simţitor randamentul şi denaturându-i menirea. Mai poate fi vorba de comunicare, şi încă didactică, în situaţia în care profesorul, din chiar momentul intrării în clasă, se "lipseşte" de tablă, "dialoghează" exclusiv cu aceasta şi câteva zeci de minute nici nu-şi priveşte clasa pentru a afla dacă a putut fi urmărit, dacă s-a făcut înţeles, dacă a interesat pe cineva ceea ce el a predat etc.? Un astfel de profesor îşi va justifica conduita considerând că elevii săi – apreciaţi, de regulă, ca slabi şi neinteresaţi – nici nu merită mai mult. El "uită" că cel care, de regulă, induce un anumit comportament de răspuns este, în situaţia didactică, chiar profesorul. "Prin modul său de a preda, un profesor produce în mod constant indici în legătură cu ceea ce consideră a fi important, ce model de comportament aşteaptă de la elevi, ce tipuri de participare doreşte, ce calitate de activitate va accepta … Indiferent dacă aceşti indici sunt verbali sau nonverbali, dacă sunt conştienţi sau inconştienţi, elevii îşi modelează comportamentul în funcţie de ei" (B. Grant, ş.a., 1977).

V.3 COMUNICAREA DIDACTICĂ

O posibilă definire a comunicării didactice se poate structura pe ideea că aceasta este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea unui proces sistematic de învăţare.

73

LUMINIŢA IACOB

Se remarcă faptul că, în această accepţiune, nu apar restricţii de conţinut (învăţarea poate fi în egală măsură centrată pe dobândirea de cunoştinţe, deprinderi, motivaţii, atitudini etc.), de cadru instituţional (poate exista comunicare didactică şi în afara procesului de învăţământ, în diversele forme ale educaţiei nonformale şi informale) sau privitoare la parteneri. Nu prezenţa "personajelor" profesor-elev/elevi conferă unei comunicări caracterul didactic, ci respectarea legităţilor impuse de un act sistematic de învăţare. Comunicare didactică poate apărea între diferiţi alţi "actori": elev-elev, manual-elev, carte-persoană care învaţă, instructor-instruiţi, antrenor-antrenaţi, iniţiat-ucenici etc. Condiţia este ca obiectul sau personajul-resursă să depăşească statutul de simple surse de informaţiei prin adaptarea şi personalizarea ofertei. Manualele şi cărţile obişnuite nu îndeplinesc această condiţie; cele realizate din perspectiva învăţării programate (Skinner) s-au apropiat mai mult de cerinţa individualizării traseului formativ.

Schema oricărei comunicări, ca ansamblu al aspectelor ce concură la realizarea ei, cuprinde: • factorii (actorii/ personajele/ agenţii) comunicării; • distanţa dintre aceştia; • dispoziţia aşezării lor – acestea două din urmă sunt importante pentru precizarea particularităţilor canalului de transmitere a mesajului; • cadrul şi contextul instituţional al comunicării, ceea ce imprimă, automat, un anumit tip de cod: oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret etc.; • situaţia enunţiativă (interviu, dezbatere, lecţie, sesiune ştiinţifică etc.); • repertoriile active sau latente ale emiţător-receptorilor; • retroacţiunile practicate; • factorii de bruiaj (zgomotele).

Este evident că pentru fiecare dintre acestea, comunicarea în clasă are specificul său, determinat de cadrul instituţional în care se desfăşoară şi de logica specifică a activităţii dominante – învăţarea (ca modalitate esenţială de instruire şi educare). O amplă prezentare a specificului comunicării educative şi didactice o realizează E. Păun (1982, pp. 151-167), urmărind coordonatele: factorii comunicării educative, cadrul acesteia, circuite de comunicare în clasă, raportul relaţie educativă – relaţie de comunicare, blocaje ale comunicării educative, randamentul comunicării didactice etc.

Cercetări recente subliniază şi alte caracteristici:a) Dimensiunea explicativă a discursului didactic este pronunţată, deoarece el vizează,

prioritar, înţelegerea celor transmise. O învăţare eficientă are ca premisă înţelegerea conţinutului propus, condiţie primară şi obligatorie pentru continuarea procesualităţii învăţării. "Dacă înţelegere nu e, nimic nu e!" – s-ar putea spune, parafrazând o formulă deja celebră. De aici, o "marcă" a comunicării în clasă (este valabil şi pentru cartea şcolară, de altfel) pusă permanent sub semnul lui "deci, aţi înţeles!" şi axată pe "deblocarea" şi antrenarea potenţialităţii cognitive a elevului;

b) Ca o consecinţă directă şi imediată apare caracteristica structurării comunicării didactice conform logicii pedagogice. Aceasta, fără a face rabat criteriului adevărului ştiinţific, are ca primă cerinţă facilitarea înţelegerii unui adevăr, şi nu simpla lui enunţare. Profesorul care doar propune/impune adevărurile domeniului specialităţii sale, dar nu face efortul special pentru ca ele să fie înţelese şi acceptate de copiii ca "bunuri simbolice personale" se opreşte, ca profesionist, la jumătatea drumului. Este de înţeles, astfel, de ce în structurarea conţinuturilor programelor şcolare, dar şi în prezentarea informaţiilor în actul comunicativ

74


didactic, se acordă ascendenţă logicii pedagogice (vizează înţelegerea), faţă de cea ştiinţifică (vizează adevărul) sau cea istorică (vizează cronologia descoperirii adevărurilor ştiinţifice). Noţiunile şi temele ştiinţifice sunt introduse în universul cognitiv al copilului după criteriul inteligibilităţii lor şi nu după cel al momentului descoperirii lor sau poziţiei pe care o ocupă în sistemul conceptual al ştiinţei respective;

c) Legat de particularitatea anterioară, este evident rolul activ pe care îl are profesorul faţă de conţinuturile ştiinţifice cu care va opera. În procesul de transinformare* – obligatoriu contextului didactic – profesorul acţionează ca un veritabil filtru ce selecţionează, organizează, personalizează (în funcţie de destinatar şi cadru) conţinuturile literaturii de specialitate, ghidat fiind de programa în vigoare şi de manualul pentru care a optat;

d) Un aspect special al comunicării didactice îl reprezintă pericolul transferării autorităţii de statut (normală la nivelul relaţiei cu clasa) asupra conţinuturilor, sub forma argumentului autorităţii. Pentru cei care învaţă apare, astfel, pericolul (cu atât mai prezent cu cât elevii sunt mai mici) ca un lucru să fie considerat adevărat sau fals nu pentru că faptul acesta este demonstrabil, ci pentru că parvine de la o sursă cu "autoritate" ("Scrie în carte", "Aşa ne-a spus d-na învăţătoare"!, "Aşa este formulat în programă" etc.);

e) Combinarea în mod curent, în cadrul comunicării în clasă, a celor două forme verbale oralul şi scrisul antrenează o serie de particularităţi. Sunt de semnalat cele: de ritm (scrisul este de şase ori mai lent decât rostirea), de formă (accentuarea compensatorie a dimensiunii paraverbale din comunicarea profesorului atunci când elevii iau notiţe şi pierd o parte din informaţia nonverbală), de conţinut (diminuarea dimensiunii afectiv-atitudinale în cazul comunicării scrise, privilegierea structurilor în detrimentul elementelor componente);

f) Personalizarea comunicării didactice face ca acelaşi cadru instituţional, acelaşi conţinut formal (programă, manual), acelaşi potenţial uman (clasa / clasele de elevi) să fie explorat şi exploatate diferit şi cu rezultate diferite, de profesori diferiţi. În funcţie de propriile particularităţi de structură psihică şi de filosofia educaţiei la care aderă, conştient sau nu, profesorul accentuează una sau alta dintre dimensiunile comunicării – cea informativă, cea relaţională, cea pragmatică etc., creând premise de răspuns complementar din partea elevilor sau a cadrului instituţional în care activează etc.

Pe lângă cele analizate până acum, se pot enumera o altă serie de trăsături care, şi ele, contribuie la crearea unui univers specific al comunicării didactic: • ritualizarea şi normele nescrise, permanent prezente ("Nu vorbi neîntrebat!", "Ridică-te în picioare când răspunzi!", "Când profesorul vorbeşte, se ascultă doar!" etc.); • combinarea comunicării verticale cu cea orizontală în forme organizate (lucru pe grupe, sarcini colective etc.) sau spontane, legale sau ilegale ("circuitul" unei fiţuici, suflatul); • finalismul accentuat al comunicării subordonată obiectivului didactic urmărit. De aici, libertatea limitată a partenerilor, profesori şi elevi, de a alege conţinuturi ad-hoc; • animarea selectivă a partenerului – clasă/elev – în funcţie de reprezentările deja fixate ale profesorului ("clasă amorfă", "elev slab", "elev conştiincios"); dominarea comunicării verbale de către profesor în proporţie de peste 60-70%, la care se

* transinformare - procesul de traducere a mesajului ştiinţific de specialitate în mesaj ştiinţific didactic. Miza transinformării este inteligibilitatea.

75

LUMINIŢA IACOB

asociază şi tutelarea de ansamblu a actului comunicativ; • redundanţa, cantitativ şi calitativ specială, impusă de necesitatea înţelegerii corecte a mesajului (D. Ungureanu, 1994).

V.4 RETROACŢIUNI ALE COMUNICĂRII DIDACTICE

Prin caracteristica sa de instrumentalitate, comunicarea didactică înglobează fenomenul de retroacţiune. Ca acţiuni recurente, propagate în sens invers – de la efecte la cauze, de la rezultate spre planurile iniţiale – retroacţiunile sunt principalele modalităţi care permit adaptarea interlocutorilor unul faţă de altul, la situaţie şi, esenţial, la finalitatea urmărită. Acţionând în orice structură sistemică – şi comunicarea prezintă această caracteristică – principiul retroacţiunii are ca menire echilibrarea şi eficientizarea structurilor, dimensiunea sa adaptativă fiind evidentă. Dintre formele de retroacţiuni prezente şi în comunicarea de tip didactic, reţin atenţia două: feed-back-ul şi feed-forward-ul.

V.4.1. Delimitări conceptualeÎntr-o accepţiune foarte largă, prin feed-back (fb), ca formă de conexiune inversă, se

înţelege modalitatea prin care finalitatea redevine cauzalitate.Modalitate prin care anticiparea finalităţii redevine cauzalitate este o retroacţiune de

tip feed-forward. Dacă fb intră în funcţie după atingerea finalităţii, prin reinvestirea efectelor în cauze, feed-forward-ul acţionează preventiv, controlând secvenţial avansarea către finalitatea urmărită. "Mecanismul feed-forward exprimă virtuţi contextuale, crează variante multiple, faze intermediare" (C. Bîrliba, 1987, p. 58). Apelul la acest mecanism de reglare permite adaptarea din mers a procesului în curs – comunicare sau învăţare – pe baza sesizării anticipate a posibilităţilor care apar şi care prefigurează atingerea sau nu a finalităţii scontate. În postură de profesor, atent la evoluţia fiecărui elev, te poţi ocupa special de un copil după ce a luat o notă nesatisfăcătoare (fb) sau preventiv, anticipând o evoluţie spre o notă nesatisfăcătoare (feed-forward).

În teoria comunicării şi cea psihopedagogică, cele două forme de retroacţiuni sunt extrem de inegal tratate: feed-forward-ul abia semnalat, în timp ce feed-back-ul este temeinic analizat, deşi, în practica actului educativ, ele sunt prezenţe sensibil egale.

Din perspectiva comunicării didactice, fb poate fi privit ca fiind comunicarea despre comunicare şi învăţare. Aceasta se explică prin faptul că actul didactic impune existenţa a două fb-uri, diferite prin sens şi funcţie. Un prim fb aduce informaţii de la receptor la emiţător – este convenţional numit fb I – şi reglează activitatea de transmitere a informaţiilor. Al doilea fb, oferit de această dată de emiţător receptorului – numit fb II -, are drept scop să regleze activitatea dominantă a celui din urmă. În cazul comunicării didactice, dominantă pentru receptor este activitatea de învăţare. Dacă fb I poate fi întâlnit în orice tip de comunicare umană, fb II este propriu într-o comunicare ce vizează expres învăţarea sistematică. Necesitatea, importanţa şi funcţiile celor două fb-uri decurg din dublul statut al emiţătorului şi receptorului în situaţiile didactice. În aceste cazuri, emiţătorul nu este doar sursă de informaţii, ci şi educator (persoană care vizează o transformare a receptorului pe baza informaţiei pe care el o furnizează). Profesorul nu comunică doar pentru a informa, ci pentru a crea premisele unor schimbări în ceea ce elevul "ştie", "vrea", "face" etc. La rândul său, cel

76


care învaţă, ca beneficiar al mesajului, nu este doar receptor de informaţii (a căror emitere o susţine prin fb I), ci persoană disponibilă la transformare în urma unui proces de învăţare (acţiune) care incorporează şi informaţia primită. Aici intervine, ca mijloc indispensabil de orientare a actului de învăţare, fb II. Schematic, în prezentarea lui R. Mucchielli (1992, p. 28), comunicarea apare ca în figura nr.1.

Datele pe care emiţătorul şi receptorul le pot primi şi transmite, simultan sau succesiv, prin cele două fb amintite, se referă la: • obstacolele comunicării / învăţării; • personalitatea receptorului / cerinţele emiţătorului; • gradul de adecvare al mesajului / învăţării (R. Mucchielli, 1982; D. Ungureanu, D., 1994).

Dacă situaţia comunicării permite o prezenţă optimă a fiecărui din cele două fb-uri, se poate constata: • creşterea eficienţei mesajului / actului de învăţare; • instalarea unui climat securizant atât pentru profesor (ştie cum este receptat mesajul său), cât şi pentru elevi (îşi pot autocontrola actul de învăţare pe baza reperelor oferite de profesor); • ameliorarea relaţiei interpersonale între cei implicaţi în actul didactic.

Fiecare profesor are, cu siguranţă, pe baza propriei experienţe, multiple ilustrări pentru fiecare dintre aspectele prezentate. Subliniem, concluziv, remarca unui specialist al domeniului comunicării: "Privarea de feed-back, reduce învăţarea la un discurs fără receptare, fără eficienţă, frustrant pentru ambii parteneri, mai ales pentru elevi" (R. Mucchielli, 1982, p. 37).

V.4.2. Taxonomia feed-back-uluiLiteratura de specialitate este generoasă în a semnala şi chiar prezenta o serie întreagă

de forme sub care se poate manifesta feed-back-ul. Nu există însă, în literatura românească a temei, o sinteză asupra acestora, de aici tentativa de a o schiţa în paginile următoare. Pe lângă temeiul teoretic, un sinoptic al tipurilor de fb este util oricărui profesionist al şcolii pentru a-l sensibiliza asupra complexităţii şi diversităţii actului comunicativ în care este implicat.

77

EiEe

RiRa

emisiune - informaţie

acţiune - răspuns

feedback care reglează mesajul (fb I)

feedback care reglează învăţarea (fb II)

Fig.1 - Sensul feedback-urilor în acţiune didactică

LUMINIŢA IACOB

Nrcrt

CriteriulForme ale feed-back-ului

Exemplefeed-back I (RE) feed-back II (ER)

1. activitate reglată

a) feed-back I (al mesajului) atenţia clasei, calitatea răspunsurilor

b) feed-back II (al învăţării) nota, comentarea răspunsului, reacţia la temă etc.

2. nivelul feed-back-ului

a) feed-back 0 lecţia prin TV, radio extemporalul neadus, nota necomunicată

b) feed-back insuficient indici ai neînţelegerii, fără detalii despre cauze

nota în sine

c) feed-back optim indicii edificatori asupra cauzelor reacţiei copiilor

evaluarea (nota) explicată

d) feed-back redundant reluarea aceleiaşi informaţii, exces pe aceiaşi temă

abundenţa penalizărilor sau încurajărilor; pentru aceeaşi realizare: notă, laudă, premiere, popularizare etc.

3. calea urmată de feed-back

a) direct reacţia spontană a clasei nota, lauda, blamul primite personal

b) indirect intervenţia unui intermediar (diriginte, părinte, situaţie).

informaţia ocolită care ajunge la elev prin : coleg, părinte, diriginte, carte etc.

4. momentul apariţiei feed-back-ului

a) concomitent reacţia clasei în timpul predării lecţiei

asistenţa pe moment în realizarea sarcinilor de învăţare

b) ulterior răspunsurile la ascultarea curentă sau recapitulativă, comentariile peste ani

corectarea temei, examenul, concursul

5. raportul cu con-ţinuturile ante-rioare (ale me-sajului, învăţării sau altor feed-back-uri)

a) consistent confirmarea interesului de la predare prin răspunsurile bune a doua zi

note pe merit

b) inconsistent reacţie pozitivă la predare, răspunsuri slabe a doua zi

evaluarea greşită, inconsecvenţă în cerinţe

6. modalitatea de codificare

a) feed-back-uri verbale intervenţii de genul “mai tare”, “repetaţi”, “n-am înţeles”

comentarii, întrebări, exprimarea atitudinii

b) feed-back-uri paraverbale intonaţie, accent, pauză semnificativăc) feed-back-uri nonverbale mimică, gestică, privire, mişcarea claseid) feed-back-uri mixte combinări ale lui a), b) şi c)

7. sursa feed-back-ului

a) individuale unul sau altul dintre elevi profesorul, cartea, un colegb) colective clasa – sincronia

interacţionalăreacţia clasei la activitatea elevului

8. semnificaţia feed-back-ului pentru beneficiari (E/R)

a) feed-back pozitiv (+) confirmarea, sincronia interacţională

încurajarea, lauda, nota bună

b) feed-back negativ (-) lipsa sincroniei, neatenţia blamul, admonestarea, nota slabă

c) feed-back “alb” reacţii neclasificabile prin “opacitatea” lor, gen “faţă de poker”

9. conţinut a) feed-back limitat indiferent de formă (verbal, nonverbal) el spune doar DA/NU

b) feed-back liber orice informaţie necesară lămuririi profesorului sau elevului

A C T I V I T A T E

78


Completaţi această taxonomie şi cu alte criterii. Precizaţi formele de feed-back care le corespund.

Această taxonomie de lucru, desigur perfectibilă, permite o serie de observaţii dintre care subliniem; • teoria pedagogică a acordat până acum atenţie inegală diverselor tipuri de fb.: cercetarea experimentală a unora – fb=0, orb, limitat şi liber – (R. Mucchielli, 1982, p. 29) – comentarii, menţionări pentru altele, dar şi ignorare totală (fb-urile directe-indirecte, individuale-colective); • judecate prin prisma utilităţii şi eficienţei lor pedagogice, tipurile de fb prezentate au fie statute valorice sensibil egale (fb I – fb II, fb orb – mut – mixt), fie inegale (fb pozitiv-negativ, fb direct – indirect) sau chiar opuse (fb concomitent – fb ulterior, fb consistent – inconsistent); • în mod evident o aceeaşi acţiune de tip fb, ori că se adresează profesorului sau elevului, poate să întrunească, concomitent, mai multe atribute. Este cazul, spre exemplu, al unui fb II, continuu, consistent, mixt, limitat, redundant. (În timp ce noi rezolvam exerciţiul, profesorul se oprea de 2-3 ori la caietul fiecăruia, spunea DA sau NU, fără alte detalii şi, cu veşnicul său creion roşu, picta rapid semne de întrebare sau de confirmare). Acestea pot fi în concordanţă unele cu altele, ceea ce măreşte efectul retroacţiunii în cauză, dar este posibilă şi situaţia opusă. În practica curentă a şcolii apar şi fb divergente. Iată, spre exemplu, un fb II, întârziat, consistent, mixt, limitat, redundant: la două-trei zile după ce făceam tema, pe nepusă-masă, profesorul ne cerea să scoatem caietele pe bănci şi trecând pe la fiecare spunea DA sau NU, fără alte detalii. Veşnicul său creion roşu ne lăsa ca amintire o mulţime de semne de întrebare sau de confirmare; • în practica didactică există pericolul deturnării semnificaţiilor reale ale fb-urilor sub presiunea subiectivităţii. Poate apărea, atât la profesor, cât şi la elev/elevi mecanismul psihologic al raţionalizării (al explicaţiilor iluzorii, autojustificative) ca apărare în faţa unor adevăruri supărătoare. Neatenţia generalizată a clasei va fi mai probabil interpretată – de profesor – ca semn de oboseală, decât ca indice al neînţelegerii celor predate (fb I); în aceeaşi manieră şi elevul va interpreta nota mică primită mai probabil ca semn al ghinionului, decât al faptului că nu a învăţat suficient (fb II).

A C T I V I T A T E

Pornind de la realitatea clasei, construiţi un exemplu pentru a ilustra un fb I, concomitent, colectiv, neutru, redundant, paraverbal, consistent.

** *

Aspectele supuse analizei converg spre ideea interpretării comunicării didactice ca fiind una dintre resursele majore ale procesului instructiv-educativ. Ea se înscrie în cadrul conţinuturilor latente ale procesului formativ, fiind, prin maniera şi nivelul realizării sale, o sursă de potenţare sau diminuare a conţinuturilor formale. Perceperea tot mai exactă a potenţialului şi ponderii pe care actul comunicativ îl joacă în actul didactic, este susţinută de

79

LUMINIŢA IACOB

ideea că astăzi, proiectarea şi managementul comunicării apar ca principii de bază ale design-ului educaţional.

Profesorul cu vocaţie ştie că a fi preocupat de conştientizarea, supravegherea şi îmbogăţirea conduitei sale comunicative este o cerinţă elementară, mai ales pentru că "nu tot ce intenţionăm reuşim să spunem, nu tot ce spunem se aude, nu tot ce se aude se şi înţelege, se înţelege şi ce nu spunem, iar ceea ce se înţelege nu depinde numai de noi ce devine" (L. Şoitu, 1984, p. 116).

80


VI. GESTUALITATEA ASOCIATĂ LOCUŢIUNII

Cu siguranţă că în momentele comutării atenţiei spre felul în care vorbim sau ni se vorbeşte am fost surprinşi de neastâmpărul ochilor, de diversitatea mişcării mâinilor, de ceea ce cotidian numim gestualitate.

Într-o accepţie de maximă generalitate, aceasta cuprinde totalitatea mişcărilor exteriorizate ale corpului. Începând de la cele mimice şi până la atitudinile postuale sau mers oferim spontan sau deliberat informaţii nonverbale de tip gestual. În sens restrâns, gestualitatea cuprinde mişcările feţei, capului şi braţelor. Un loc privilegiat îl ocupă mimica, 90% din timpul de explorare vizuală acordat interlocutorului fiind alocat feţei acestuia. De aici se deduce că pentru restul comportamentului gestual rămâne foarte puţin. În ciuda faptului că privitorul nostru pare să ignore o bună parte dintre mişcările pe care le facem în timpul vorbirii, noi continuăm, totuşi, să producem o mare varietate de gesturi.

A C T I V I T A T E

Luând în calcul dilema semnalată – cantitate mare de mişcare asociată vorbirii, dar cu receptare diminuată şi privilegiată (faţa) - ce răspuns formulaţi la întrebarea «de ce gesticulăm?». Cui foloseşte aceasta? Mai mult emiţătorului sau mai mult receptorului?

Observarea faptului că gestualitatea intervine şi în situaţiile în care vizibilitatea interlocutorului este absentă (telefon), când receptorul este doar potenţial (TV, radio) sau chiar inexistent (monolog), a stimulat o întreagă serie de cercetări axate pe identificarea funcţiilor gestualităţii şi a formelor sale. În privinţa categoriilor gestuale, una dintre cele mai frecvent invocate tipologii este cea elaborată de P. Ekman şi W.V. Friesen (1969). Cei doi autori clasifică gestualitatea asociată locuţiunii în cinci mari categorii funcţionale: ilustratori, embleme, reglatori, adaptori şi expresori.

Ilustratorii sunt gesturile menite să completeze informaţia verbală oferind, în chiar timpul enunţului, exemplificări şi întăriri spuselor noastre. Nu de puţine ori simpla rostire a cuvântului „spirală” este însoţită de gestul evocator. Pentru a vă convinge puteţi recurge la următorul „experiment”.

A C T I V I T A T E

Solicitaţi unor cunoscuţi să vă explice sau să definească ce este o spirală. Pentru jumătate dintre ei, asiguraţi-vă că execută consemnul cu mâinile la spate. Ce observaţi?

Ilustratorii se împart în două categorii: gesturile deictice şi cele iconice. Deicticele sunt menite să indice obiectele sau persoanele la care se face referinţă. Degetul arătător îndreptat spre un obiect solicitat („Dă-mi te rog sarea’) sau vizat (‚Nu acela, celălalt’) sau către persoanele implicate („El a spus”, … „Tu nu vrei …”, „Eu zic”) este cel mai frecvent gest de desemnare. Este de altfel şi unul dintre cele mai precoce din ontogeneza comunicării, copiii începând să-l utilizeze încă din etapele preverbale, în jurul vârstei de 9 luni. Gesturile

81

LUMINIŢA IACOB

iconice realizează o întărire a cuvântului (informaţie digitală) prin semne nonverbale (informaţie analogică cu realitatea desemnată). În funcţie de conţinutul în cauză, gesturile iconice au o diversitate de forme. Ele sunt spaţiografice (indică relaţiile spaţiale: ex. „Una peste alta”; „Lângă/departe” etc.), kinetografice (reproduc mişcări: ex. „Dintr-o dată a căzut lat”; „Uite aşa dansa”; „Se plimba de colo, colo” etc.), ritmografice (sugerează ritmicitatea: ex. „Ploaia cădea pic, pic”; „Si-i tot dădea din gură ca o morişcă” etc.), pictografice (realizează o „descriere” gestuală a referentului: ex. spirala; valurile mării; silueta feminină etc.).

A C T I V I T A T E

Găsiţi pentru toate exemplele dinre paranteze ilustratorii adecvaţi.

Totuşi, nu toate gesturile noastre sunt atât de clar structurate ca ilustratorii menţionaţi. Dansul mâinilor ne creează uneori sentimentul că ele dirijează, că punctează părţi din enunţ şi, mai ales, înlesnesc elaborarea mesajului verbal. Acest rol este jucat de varietatea extrem de mare a gesturilor ideative. În esenţă, acestea facilitează transformarea gândurilor noastre în exprimare verbală. Marcajele ritmice sunt gesturile ideative schiţate, puţin structurate, cu rol de ritmare şi accentuare a enunţului. Cea de a doua categorie ideativă este cea a gesturilor ideografice. Ele sunt mai complexe şi au un rol în elaborarea discursului şi susţinerea logicii acestuia.

Pentru dubla lor funcţionalitate (exemplificare dar şi de facilitare a verbalului) formula corectă de desemnare a acestei largi categorii gestuale este ilustratori şi gesturi ideative.

Gesturile ilustratorii şi ideative nu apar în afara rostirii. Ele sunt cosubstanţiale producţiei verbale, inclusiv în forma limbajului interior. O dovadă a funcţiei lor facilitatoare în raport cu cuvântul este prezenţa lor sporită şi foarte necesară în cazul producţiilor verbale, spontane, nereproduse. Blocarea exprimării gestuale în astfel de cazuri prejudiciază fluenţa verbalului (pauze sonore, lapsusuri, substituiri neadecvate de cuvinte), ceea ce nu se întâmplă în cazul reproducerii unui text memorat sau citit. Dacă, în timpul producţiei discursive, se limitează experimental doar o parte a motricităţii corporale (braţe, cap), se poate observa accentuarea mobilităţii părţilor rămase libere (picioare, trunchi), ca şi cum cantitatea de mişcare necesară „naşterii” cuvântului ar fi o constantă.

În cazul formelor deictice şi iconice poate fi sesizată o mai mică variabilitate între oamenii care coîmpărtăşesc acelaşi context cultural, în timp ce, pentru formele ideografice practicate de subiecţi, variabilitatea este foarte mare .

A C T I V I T A T E

Explicaţi variabilitatea interindividuală diferită a ilustratorilor şi gesturilor ideografice la oamenii aceluiaşi spaţiu cultural.

Este interesant de subliniat că ontogeneza gestualităţii ilustrative şi ideative are particularităţi care indică posibile corelaţii cu nivelul maturizării nervoase şi cognitive.

82


Astfel, în funcţie de complexitatea lor crescândă, după primele apărute, gesturile deictice (8-9 luni), încep să se structureze gesturile iconice (după vârsta de doi ani şi jumătate), pentru ca gesturile ideografice să poată fi identificate după vârsta de 8-9 ani.

A C T I V I T A T E

Reamintindu-vă stadialitatea dezvoltării cognitive a lui J. Piaget, precizaţi tipul de inteligenţă care corespunde celor trei categorii de gesturi menţionate. Ce sesizaţi?

Emblemele sunt gesturile care au un echivalent verbal cert pe care îl pot substitui integral. Este cazul mişcărilor capului pentru a „spune” Da sau Nu, semnele pe care le facem pentru a indica victoria, nebunia, cerşitul, autostopul, acordul (Ok) etc. Faţă de ilustratori, care au o fasonare culturală, dar o bază naturală, emblemele sunt în totalitate convenţii culturale cu funcţie socială. Ele înlocuiesc cuvântul atunci când acesta este neutilizabil (din cauza distanţei, zgomotului, necunoaşterii limbii sau a graiului zonei etc.) sau poate fi ocolit (injurii, ameninţări, cereri jenante: ex. semnul pentru bani în cazul împrumutului). Nu utilizăm emblemele în solitudine, monologul interior nu le activează, aşa cum se întâmplă cu ilustratorii şi gesturile ideative. Universalitatea emblemelor este limitată, ele fiind produsul unui mediu socio-cultural şi al practicilor proprii acelui cadru. Aceasta face ca un acelaşi fapt să fie simbolizat prin embleme deosebite în culturi diferite. Spre pildă, sinuciderea este indicată prin gestul împuşcării în tâmplă (Europa), prin cel al strangulării (zone din Africa) şi al autosuprimării prin harakiri (Japonia). Este prezentă şi posibilitatea inversă. O aceeaşi emblemă gestuală să fie polisemantică. Este şi cazul gestului mâinii care, prin unirea arătătorului cu degetul mare, configurează un cerc, în timp ce degetele rămase libere au o poziţie verticală. Plurisemantismul său este nu doar amplu, ci şi polar, semnul indicând: SUA – ok!, Japonia – bani, Franţa – fără valoare, un nimic!, Malta – homosexual, Grecia, Sardinia – trimitere obscenă etc.

Este evident că emblemele au un rol substitutiv faţă de verbal, dar limitat de variabilitate interculturală sau chiar regională. În absenţa decodificării lor corecte, ele se anulează informaţional sau pot deveni surse ale disfuncţiilor comunicării. Ca şi ilustratorii emblemele sunt generate de procesul elaborării mesajului.

Reglatorii, cea de a treia categorie gestuală din tipologia lui Ekman şi Friesen, au o altă menire. Ei au ca ţintă stabilirea, menţinerea, controlul, negocierea etc. relaţiei de comunicare. În paralel cu gesturile destinate construirii mesajului, noi emitem şi o întreagă gamă de indici non-verbali meniţi să atragă şi să reţină atenţia interlocutorului, să-l sincronizeze cu oferta şi prestaţia noastră comunicativă (ca intenţie, ritm, atitudine, interes etc.). Acordarea atenţiei, acceptarea sau neacceptarea a ceea ce spune, iritarea şi dorinţa de a interveni, cedarea cuvântului, stoparea intervenţiei sunt câteva dintre premisele şi elementele unei relaţionări gestionate nonverbal. De la distanţa de comunicare (aleasă/permisă/impusă), la posturile utilizate (conflictuale/concurenţiale/cooperante) şi până la susţinerea/înfruntarea/evitarea privirii celuilalt, între interlocutori se produce un întreg schimb non-verbal de reglatori. Analiza naturii şi formelor acestora dă măsura relaţiei puse în act. Urmărind reglatorii activaţi, un observator extern îşi poate da seama de calitatea şi dimensiunile relaţionale ale comunicării, chiar făcând abstracţie de conţinuturile referenţiale vehiculate.

83

LUMINIŢA IACOB

Faptul că la o conferinţă sau la ora de clasă publicul sau elevii sunt mai mult cu ochii pe ceas şi pe fereastră decât la cel care expune este un bun semn că sincronia cognitivă necesară comunicării nu s-a instalat. Ca şi ilustratorii, reglatorii au o bază naturală şi o ajustare culturală. Distanţele de comunicare, posturile acceptate, natura exprimării atenţiei, acordului, dezacordului, tipurile de intervenţii şi întreruperile, părăsirea interlocutorului sunt modelate cultural. Este suficient să evocăm poziţia şezând cu sprijinul picioarelor pe masă, acceptată în reuniunile colocviale nord-americane, dar bizară pentru europeni. În cazul absenţei vizibilităţii interlocutorului (convorbirea telefonică), reglatorii dispar, dar cantitatea de mişcare presupusă de aceştia se transferă ilustratorilor sau adaptorilor.

Printre cele mai precoce ontogenetic forme de reglatori sunt mişcările generale ale corpului bebeluşului de câteva săptămâni, sincronizate cu ritmul vorbirii adultului. Este o abilitate naturală, premisă a intrării timpurii în relaţie cu semenul . În acelaşi registru poate fi menţionată şi capacitatea fixării predilecte a privirii copilului asupra feţei umane sau a unor stimuli substituienţi care configurează modelul feţei. În jurul vârstei de 2-3 ani se achiziţionează modelul cultural al reglatorilor care permit alternanţa la cuvânt. După 3-4 ani se pune în act capacitatea modelării ofertei comunicative după partener, iar după 7 ani (sau niciodată – în funcţie de modelul educativ prezent) apar alte tipuri de ritualizări. Este şi cazul regulii politeţii, utilizată într-o enumerare de persoane :x,y,z şi cu mine şi nu Eu şi cu x,y,z. Reglatorii nu sunt o invenţie umană, ei există la toate speciile cu forme de comunicare de tip faţă-în-faţă în care negocierea relaţiei devine o miză de supravieţuire.

Adaptorii, la fel ca şi reglatorii, sunt prezenţe infraumane. Rolul lor principal este de a detensiona prin intermediul unor stereotipii gestuale. Această gamă de mişcări are rol adaptativ facilitând intrarea în situaţia de comunicare (descărcare, concentrare) sau ajustarea la contextul şi situaţia comunicării (atenuarea bruiajelor, maximizarea condiţiilor). Îşi au originea în comportamentele instrumentale ale diverselor specii. Acestea sunt suite de algoritmi comportamentali (a ciuguli, a-şi curăţa blana/penele, a-şi ameninţa adversarii etc.), deturnate de la scopul lor pentru a cheltui energia acumulată în urma unui incident stresant. Pasărea care, speriată fiind, face mişcări de ciugulire fără a lua nimic în cioc, pisica care se linge după ce tocmai şi-a terminat toaleta, par a sta, conform etologilor, la originile mişcărilor noastre de ajustare a ţinutei, coafurii, poziţiei ochelarilor, mecanismului pixului etc. atunci când trebuie să ne concentrăm sau să ne liniştim.

În funcţie de ţinta lor, aceste mişcări ritualizate de descărcare sunt de trei feluri: autoadaptorii (sunt centraţi asupra propriei persoane – rosul unghiilor, ajustarea ţinutei, scărpinatul, manipularea degetelor, a şuviţelor de păr etc.); heteroadaptorii (sunt orientaţi asupra interlocutorului: trasul de mânecă, răsucitul nasturilor, împunsul cu degetul, manipularea unui accesoriu vestimentar – fularul, cravata, mărgelele etc.), obiectadaptatorii (mişcarea automatizată de obiecte în timpul unei conversaţii sau a concentrării asupra rezolvării unei probleme. Cele mai mari „victime” sunt firul de la telefon, pixurile, foile de hârtie, mâzgâlite conform curentului abstracţionist, agrafele de birou etc.). Aceste gesturi se pot structura în adevărate ritualuri, dând naştere ticurilor reglatorii.

A C T I V I T A T E

Prezentaţi 2-3 ticuri „exotice”, cu valoare adaptativă, şi situaţiile în care le-aţi identificat.

84


Adaptatorii nu au intenţie comunicativă, dar au valoare comunicativă. Prin aranjatul stereotip al cravatei (care stă bine, de altfel !) sau răsucitul nervos al batistei, emiţătorul nu intenţioneză să-i comunice interlocutorului cât de frustrat sau emoţionat este, dar o face fără voia sa. Frecvenţa adaptorilor creşte în situaţiile anxiogene, ele fiind prezente şi în solitudine. Funcţia lor de supapă cu rol adaptativ este clară. Ontogeneza lor este interesantă. La 4 ani, predomină autoadaptorii (se poate specula în ce măsură aceştia preiau din funcţia de liniştire şi calmare pe care mângâiatul matern o exercită în etapele timpurii ale dezvoltării; echivalentul în lumea animală fiind linsul blănii puilor, ciugulitul penajului lor etc.), la 6 ani apar obiectadaptorii, pentru ca la 8-9 ani frecvenţa lor să diminueze în favoarea reglatorilor şi ilustratorilor.

Expresorii, ultima categorie a acestei tipologii, include totalitatea mişcărilor care obiectivează reacţii fiziologice ale organismului nostru (a roşi, a păli, a tremura, a avea o grimasă de durere, dezgust etc.). Şi expresorii au o certă determinare naturală, dar cu fasonare culturală. Dată fiind contagiunea lor, expresorii sunt de timpuriu supuşi dresajului socio-cultural. Acolo unde inhibarea şi controlul expresivităţii trăirilor negative sunt expres şi precoce urmărite, recunoaşterea pattern-urilor asociate acestor trăiri prezintă dificultăţi. Astfel, japonezii au probleme în a identifica ruşinea, furia şi frica, nu însă şi bucuria, surpriza, tristeţea.

Expresorii sunt prezenţi încă de la naştere, capacitatea nou-născutului de a surâde, a se încrunta, a plânge, a ţipa, a fi atent, a-şi manifesta neplăcerea şi dezgustul nefiind, în formele lor primare, rezultatul învăţării.

În virtutea precocităţii lor, expresorii intră în baza relaţionării timpurii pe care copilul o are cu anturajul. Că sunt mai mult natură şi doar ulterior cultură (prin ajustare, nu şi prin anulare) o demonstrează faptul că nou-născutul orb posedă şi el aceste pattern-uri expresive. O dovadă indirectă o aduc etologii care au înregistrat acelaşi algoritm expresiv pentru bucurie, triumf, supunere, salut, ameninţare şi chiar... curtare în culturi extrem de diferite, unele izolate de orice contact intercultural. Valoarea lor adaptativă, prin facilitarea empatiei, este dovedită şi de pregnanţa lor. Surâsul şi surpriza sunt pattern-uri expresive receptate chiar şi de la 45 m depărtare.

La fel ca şi adaptorii, expresorii nu au intenţie comunicativă, dar au valoare comunicativă. Criza de ulcer, survenită în timpul unui interviu, mă trădează prin grimasa de durere şi mâna adusă automat spre stomac, chiar dacă voinţa mea viza acoperirea acestei realităţi.

A C T I V I T A T E

Pentru fiecare din cele 20 de imagini, identificaţi ce categorie/categorii gestuală/gestuale din tipologia lui Ekman şi Friesen este/sunt ilustrată/ilustrate.

85

LUMINIŢA IACOB

1 2 3 4 5

6 7 8 9 10

11 12 13 14 15

16 17 18 19 20

A C T I V I T A T E

1.Repartizaţi cele 5 categorii gestuale discutate în raport cu funcţiile pe care le au pentru componentele fundamentale ale comunicării: actanţi (emiţător/receptor), mesaj, relaţie.

2. Utilizaţi lucrarea lui Peter Collett, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor (2005), pentru a răspunde la următoarele cerinţe:

a) Cap. 1 - Identificaţi elementele de specificitate ale următoarelor categorii expresive: microindicatori,indicatori mascaţi, indicatori autentici, indicatori “semnătură”. Ilustraţi fiecare categorie printr-un exemplu;b) Cap. 1 - Precizaţi unul dintre indicatorii „ semnătură” care vă caracterizează. Dar pe principalul dv.colaborator?;c) Cap.10 – Precizaţi cinci diferenţe între zâmbetul natural şi cel contrafăcut;

86


d) Cap.13 – Fixaţi-vă sensul conceptului de cecitate a schimbării. Identificaţi şi ilustraţi erorile care determină acest fenomen psihologic.

Ca întreaga problematică a comunicării nonverbale, gestualitatea asociată locuţiunii co-împărtăşeşte tendinţele manifestate până acum de cercetarea ştiinţifică a fenomenului: atenţie şi descriere încă din timpuri străvechi, dar cu o investigare riguroasă relativ recentă (anii ’40). Predomină identificarea, inventarierea şi descrierea fenomenelor, interpretările sunt relativ puţine şi neacoperitoare, iar planul explicativ este încă în suferinţă. Integrarea sistematică a datelor este la nivel de deziderat, ceea ce explică variabilitatea mare între autorii care se încumetă să prezinte această problematică.

A C T I V I T A T E

Schiţaţi un proiect de cercetare (obiectiv, ipoteze, metode, subiecte, etape şi proceduri de desfăşurare, rezultate anticipate) inspirat de problematica gestualităţii asociată locuţiunii.

BIBLIOGRAFIE

▪ Bârliba, M.C., 1987, Paradigmele comunicării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

▪ Baylon, C., Mignot, X, 2000, Comunicarea, Editura Universităţii, „Al. I. Cuza”, Iaşi

87

LUMINIŢA IACOB

▪ Birdwhistell, R.L., 1970, Kinesics and Context. Essay on Body Motion Comunication, Philadelphia, University of Pennsylvania Press

▪ Chelcea, S., 2002, Un secol de cercetări psihosociologice, Iaşi, Polirom▪ Dobrescu, P., 1999, Aisbergul comunicării, în „Revista română de comunicare şi relaţii

publice”, nr. 1/1999▪ Dospinescu, V., 1998, Semiotică şi discurs didactic, E.D.P., Bucureşti▪ Ducrot, O., Schaeffer, J.M., 1996, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului,

Bucureşti, Editura Babel▪ Ekman, P., Friesen, W.V., The repertoire of non-verbal behavior, Semiotica, nr. 1/1969,

pp. 49-98▪ Ezechil, L., 2002, Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică▪ Ghiglione, R. ş.a., 1990, Traité de psychologie cognitive, (vol. 3), Paris, Dunod▪ Golu, P., 1974, Psihologie socială, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică▪ Grant, B., Hennings, D., 1977, Mişcările, gestica şi mimica profesorului, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică▪ Iacob, Luminiţa, Balan, B., Boncu, Şt. (eds.), 1999, Comunicarea în câmpul social, Iaşi,

Eurocart ▪ McQuail, D., Windahl, S., Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă,

Bucureşti, COMUNICARE.RO▪ Miège, B., 1998, Gândirea comunicaţională, Bucureşti, Cartea Românească▪ Miège, B., 2000, Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Polirom▪ Mucchielli, R., 1982, Metode active în pedagogia adulţilor, Bucureşti, Editura Didactică

şi Pedagogică▪ Neculau, A. (coord.), 1996, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Iaşi, Polirom▪ Neculau, A., 1977, Liderii în dinamica grupurilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică▪ Neculau, A., 1980, A trăi printre oameni, Iaşi, Junimea▪ Prutianu, Şt., 2000, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol. I, Iaşi, Polirom▪ Radu, I., ş.a., 1994, Psihologie socială, Cluj Napoca, Editura Exe S.R.L.▪ Sălăvăstru, C., 1994, Logică şi limbaj educaţional, E.D.P., Bucureşti▪ Şoitu, L., 1984, Condiţionarea psihologică a mesajului audio-vizual, Psihologia în

România, ASSP-AP, Bucureşti▪ Tucicov-Bogdan, Ana, 1973, Psihologie generală şi socială (vol. 1), Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică▪ Ungureanu, D., 1994, Rezonanţa feed-back-ului şi nivelul redundanţei în optimizarea

comunicării şcolare orale, teză de doctorat, Universitatea Bucureşti▪ Zajonc, R., 1972, Psychologie sociale expérimentale, Paris, Dunod

88

Documents

3 RUC Comunicare Suport Curs 2008