Upload
bogdan-ilie
View
198
Download
4
Embed Size (px)
Citation preview
Teorii şi concepţii despre informaţia economică
Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice, cele mai
consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală,
incluzând problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi
asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi a costului
căutării. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor
economici au constituit pentru marii economişti din a doua
jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi
de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le
reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a
gândi economia concurenţială, provocând totodată înnoirea
limbajului economic.
Comunicare şi limbaj economic
4.1 Costurile de tranzacţionare şi firma
Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei",
Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale
(origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar
ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit,
Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei,
teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"1, cu ajutorul căreia să
explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb
specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul
preţurilor.
Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de
Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său
din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă"2
asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională,
iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al
XX-lea, mai precis cu politicile economice. În fond, Coase a găsit
cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a
modului cum politica economică generală le poate influenţa.
Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a
1 R.H. Coase, Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 25.
2 Idem, pg. 36-37.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin
mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a
activităţii firmei (prima, de un mecanism descentralizat în cadrul
pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a
doua, de un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor
şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea
antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu
două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de
mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui
antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează
producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată
pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a
recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de
producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind
chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de
obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei
de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga
activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de
mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel,
Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două
metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice
motivele practice pentru care este preferată una din cele două
variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie
Comunicare şi limbaj economic generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de
piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această
lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime -
profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz
particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor
firmei.
Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor,
Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei
firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la
tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei
drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea
producţiei depinde de un antreprenor"3 se apropie foarte mult de
modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în
realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea
tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu
o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele
potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb
identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a
fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau
preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, ci mai ales
costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă,
3 Ibidem, pg. 28-29.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile
negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru
fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia
lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de
mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate
substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se
încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita
cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen
scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc,
ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt.
Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea
a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului
exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de
neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie
de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor
– în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se
poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă"4. Limitele
contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în
coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie
să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el
poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor
4 R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori
Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.
Comunicare şi limbaj economic corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască.
În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu
obţine altfel resurse mai ieftine.
Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică
deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii
efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de
guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de
preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această
taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate
în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ
de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în
alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se
reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură
ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin
mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi
îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă
la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu
analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe
antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să
nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza
producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie
sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la
concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea
câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru
expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt
adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând
al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin
să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul
trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii
adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii
prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este
posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în
consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot
scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al
doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa
de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa
liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor
(creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze
probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii
de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună
valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai
multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele
oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o
firmă mare.
Comunicare şi limbaj economic
Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a)
costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în
cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă; b)
antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor
comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de
aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari
dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi
aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a
factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea
dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să
anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi
produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când
creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor
descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de
organizare poate să avantajeze firma.
Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine
doreşte să iniţieze o firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie
să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de
marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori; b)
necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se
produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a
firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei
de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea
Teorii şi concepţii despre informaţia economică unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul
organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă
creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.5
Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi
încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare
de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă
firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la
un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin
acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de
piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care
sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei
libere.
Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a
cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori
precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a.
fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei
ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.
5 Idem, pg. 32.
Comunicare şi limbaj economic
4.2 Informaţie imperfectă şi concurenţă imperfectă
Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor
necesare fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine
realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de costul
achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică.
În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută ca
o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la
capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte,
între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi,
valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi
perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de
situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi
economişti le ignoră.
Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics
of information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a
cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza
şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este
imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii
mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de
muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine
aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a
avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii. Această decizie va fi
Teorii şi concepţii despre informaţia economică legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat
din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat
căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este
privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită
numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât
randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune
situaţii de cumpărare.
Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj
voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu
trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este
bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.
H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency
vs. "X-Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic
Reviw o analiză bazată pe studii sociologice, despre
comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa
fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -
argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează
pentru non-maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor
ipoteze ale microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste
elemente în teoria economică, Leibenstein susţine ideea după care
creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa, formulând
6 George J. Stigler, The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times
Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.
Comunicare şi limbaj economic cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel
tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în
interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională
care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea
profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea
oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când
creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune
concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de
afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X
ghidând acţiunile indivizilor.
4.3 Drepturile de proprietate şi piaţa
Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi
Fr. A. Hayek au deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii
pieţei integrând drepturile de proprietate.
În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a
apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub
numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de
7 Harvey Leibestein, Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în
Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149. 8 Idem, pg. 160-161.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin
introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc
intervenţiei statului în economie, sub pretextul rolului corector al
politicilor guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele
externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase
demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o
manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza
costurilor de tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o
ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale9. Totodată,
Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci
este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe,
subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el
susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de
tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a
sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi
fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe
care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi.
Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt bine definite,
costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul
negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce
înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a
9 Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times
Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430.
Comunicare şi limbaj economic poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii după care
evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri
precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este
susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face
piaţa10.
Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă
de economişti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii
pieţelor11. El îşi formulează argumentele pe imperfeţiunea
informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi
în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,
ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii
individuale, iar funcţia statului este de face să se respecte statul de
drept care apără drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de
piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se află în centrul analizei,
după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a măsurilor
sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii
indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată
acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.
10 R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press,
1988, pg. 7-10. 11 F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973,
pg. 172.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică
4.4 Informaţia asimetrică
Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof,
M. Spence, J. Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie
comună la o serie de întrebări interesând domenii diferite ale
economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de
mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care
doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează
unui dealer şi nu vânzătorului particular; care explicaţia faptului că
o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată
mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos pentru
companiile de asigurări să ofere clienţilor o listă unde
deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici;
etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie
asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a
agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât
cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât
împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai
multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele
consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea
firmei, etc. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un element
definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia
Comunicare şi limbaj economic adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar
Stiglitz – selectarea – cernerea (screening).
G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons",
introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de
informare sau cu selecţie adversă12. El dezvoltă astfel o nouă teorie
unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a
cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare
neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot
îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte,
informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie
adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei
unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât
cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor
second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui
Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie
la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie
adversă , fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor
calitativ superioare. Cheia problemei se află la agenţii economici
care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele
adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra
12 George A. Akerlof, The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market
Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie
interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de
informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă
vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.
Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine
informaţi de pe o piaţă pot să transmită, "să semnalizeze", în mod
credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care le deţin,
astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse.
Semnalizarea de piaţă13 presupune existenţa unor agenţi care să ia
măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi
agenţi economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea
produselor lor.
Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job
Market Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al
productivităţii pe piaţa forţei de muncă. Un angajator nu poate
distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. În
consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai
puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât
ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a
constatat existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru
diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi
13 A. Michael Spence, Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time
Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.
Comunicare şi limbaj economic albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi
productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la
explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa
"semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al
productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al
profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al
capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale
ale puterii pieţei, etc.).
Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor,
deşi se ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste
venituri suplimentare. De ce aleg firmele să plătească dividende în
să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul
firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii
acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela
că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile
viitoare, firmele plătesc dividende pentru că pe piaţă acest fapt este
interpretat ca un semn bun, ceea ce va însemna şi un preţ mai mare
al acţiunilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va
compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea
suplimentară a dividendelor.
Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori,
completează analizele întreprinse de Akerlof şi Spence cu
cercetarea comportamentului pe piaţă al agenţilor economici
Teorii şi concepţii despre informaţia economică neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa
asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre
riscul real la care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael
Rothschild arată cum compania de asigurări-partea neinformată
poate determina clienţii săi (partea informată) să-şi dezvăluie
informaţiile despre riscurile proprii, prin "screen". Pe baza
informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge
între diferitele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le
posibilitatea de a alege dintr-o listă de contracte alternative, unde
despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.
Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt
multiple: de la pieţele financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la
piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.
4.5 Capitalul uman, căutarea şi informarea
Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli
de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine,
atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei
ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică.
Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi
G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului
Comunicare şi limbaj economic uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale
cercetării economice.
Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale
legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o
serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's
View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi
"Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor
referitoare la capitalul uman.
Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă
capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă:
punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii
capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman.
Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva
epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o
valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o
activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o
înţeleagă.
Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune
pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu
consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi
formare profesională, practică o investiţie în capital uman.
Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G.
Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât
Teorii şi concepţii despre informaţia economică consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber
etc.), cât şi valorile personale determinante ale comportamentul
uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa, individul este o
adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi
casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce
satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule
bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc. G. Becker
utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă,
comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă
de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează
în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis",
publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14, ideea după care actele
de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp
şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea
şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură,
adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul
achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de
exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation
of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental
pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.
14 Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la
educaţie, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 65-103. 15 Gary S. Becker, A Theory of the Allocation of Time, în Readings in Microeconomics,
Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 198-199.
Comunicare şi limbaj economic
G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind
totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului
uman, îmbogăţind astfel limbajul economic.
Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker
drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează
veniturile monetare viitoare ale individului. Între aceste activităţi se
includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului,
cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre
preţuri şi venituri.
Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de
motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau
randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman,
iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în
capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de
comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană
caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în
punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi
care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este
crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei
unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei
investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra
individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante
pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare
Teorii şi concepţii despre informaţia economică pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în
procesul investiţional.
Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o
explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că
procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina
continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor
imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de
viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de
studiu şi timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de
oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la
timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările
spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului
drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul
operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp
liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de
loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea
a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea
echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a
consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria
tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi
preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker
caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii
efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei
Comunicare şi limbaj economic problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit:
un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu
vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este
rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi
produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru,
din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu
timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte,
bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de
producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de
bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum
intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie.
Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de
producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un
ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate. Se pot trasa
astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de
posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi
obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este
sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină
aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul.
Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului
să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un
adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri.
G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de
Teorii şi concepţii despre informaţia economică structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, atât
schimbarea preferinţelor, cât şi schimbările comportamentului
consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de
oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de
aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare
din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker.
Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a
consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte
productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat
de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G.
Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate,
muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele
cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie
interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj.
George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea
teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a
sociologiei gusturilor dezvoltând, din această perspectivă, teoria
consumatorului17. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile
sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei
în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El
16 Gary S. Becker, Capitalul uman. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la
educaţie, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 288. 17 George J. Stigler, Gary S. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in
Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.
Comunicare şi limbaj economic porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune,
iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să
se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe
care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru
unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe,
durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul
achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.)
şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă
adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute
etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul
marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal
obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.
Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică
achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler
precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori
favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei.
Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a
consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker
constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei.
Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit
opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a
vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce
considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o
Teorii şi concepţii despre informaţia economică limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea
bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului
incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de
altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar
consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea
preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este
echivalent cu introducerea unei sume importante în căutare de către
o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă
că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt
nule.
Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea
celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program
investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea
unui loc de muncă de către un salariat. Stigler s-a preocupat de
căutarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale
mărcii de fabricaţie, pentru că acestea pot să conducă la
economisirea efortului consumatorului de căutare, adică reducerea
gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un
precursor al economiei informaţiei.
Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în
stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu
exigenţele de pe piaţa muncii.
Comunicare şi limbaj economic Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat
extinderea domeniului economic la fenomene considerate în mod
tradiţional non-economice, au sporit credibilitatea produselor
ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică, au impulsionat
cercetările asupra informaţiei şi, evident, au generat un limbaj nou.
Bibliografie
1 Breit, W. Readings in Microeconomics, Times
2 Hochman, H. M.,
Saueracker, E.
Mirror/Mosby College Publishing, 1986
3 Becker, G. S. Capitalul uman. O analiză teoretică şi
empirică cu referire specială la educaţie,
Editura ALL, Bucureşti, 1997.
4 Coase, R. H. The Firm, the Market and the Law,
University of Chicago Press, 1988.
Teorii şi concepţii despre informaţia economică 5 Hayek, F. A. Droit, legislation et liberté, Presses
Universitaires de France, Paris, 1973.
6 Stigler, G. J. Essais in the History of Economics,
Chicago University Press, 1965.
7 Williamson, O. E.
Winter, S. G.
(editori)
Natura firmei. Origini, evoluţie şi
dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara,
1997.