5

I.INTRODUCERE ÎN STUDIUL

DREPTULUI CIVIL1

I.1.NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

OBIECTIVE

Însuşirea semanticii noţiunii de ”drept” din perspectiva limbajului juridic.

Înţelegere locului şi rolului dreptului civil, ca ramură, în sistemul dreptului românesc.

Cunoaşterea şi asimilarea de către studenţi a obiectului şi metodei de reglementare a dreptului civil .

Înţelegerea caracterului normelor şi a naturii sancţiunilor specifice dreptului civil.

I.1.1. Noţiunea de drept

1 Pentru dezvoltări mai ample asupra tematicii acestui curs, a se vedea: T r a i a n  I o n a ş c u şi colab., TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I, PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967; P a u l C o s m o v i c i (coord.) ş. a., TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I, PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei Bucureşti, 1989; G h e o r g h e B e l e i u, DREPT CIVIL ROMÂN (...), Edit. Şansa Bucureşti, 1992-l998; A u r e l i a n I o n a ş c u, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; E r n e s t L u p a n, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997; etc. Pentru literatura juridică franceză, a se vedea: B o r i s S t a r k, DROIT CIVIL. INTRODUCTION, Librairies Techniques, Paris, 1972; J. C a r b o n n i e r, DROIT CIVIL, tome I, Presses universitaires de France, 1962, precum şi autorii acolo citaţi; de asemenea, orice cursuri mai recente, în special cele publicate în colecţia "Précis Dalloz".

6

Limitându-ne la domeniile de interes ale ştiinţelor juridice, trebuie să reţinem şi să distingem în principal trei mari sensuri ale noţiunii de "drept"2 şi anume:

ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte determinată - ele au o existenţă obiectivă, în sensul că norma de conduită există ca atare independent de perceperea ei subiectivă sau de aplicarea ei practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept supuşi reglementării ei. ("dreptul obiectiv" sau "dreptul pozitiv".)

facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea unei obligaţii determinate etc.). ("drept subiectiv")

, studiul sau ştiinţa dreptului, adică acea

ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea dreptului obiectiv şi a drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane.

2 A se vedea cursul prof. G h e o r g h e B o b o ş, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999,p. 5 şi urm.

7

I.1.2.Ce este dreptul civil.Dreptul pozitiv (dreptul obiectiv) este divizat

în două mari ramuri fundamentale:

dreptul public, care reglementează raporturile dintre stat şi particulari.

dreptul privat care reglementează raporturile dintre particulari (între ei).

În această mare diviziune a dreptului obiectiv, dreptul civil face parte din marea ramură a dreptului privat.

1. Ca ramură a dreptului obiectiv, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte, acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile3.

2. Ca ramură a ştiinţei dreptului, dreptul civil studiază :

normele dreptului civil obiectiv, grupate în instituţii juridice specifice.

soluţiile concrete pronunţate de instanţele de judecată în rezolvarea

3 Într-o lucrare recentă, dreptul civil a fost definit, pe scurt, ca fiind "acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică" (Gh. B e l e i u, op. cit., p.25).

8

litigiilor civile (jurisprudenţa sau practica judiciară).

doctrina sau teoria dreptului civil, adică opiniile, tezele şi concepţiile formulate de oameni de ştiinţă (profesori şi cercetători) sau de alţi jurişti, în urma examinării analitice şi sintetice a normelor legale, a soluţiilor jurisprudenţiale şi a altor opinii doctrinare.

(Evident, drepturile civile subiective ,ca şi obligaţiile corelative lor îşi găsesc reflectarea corespunzătoare atât în normele dreptului obiectiv, cât şi în soluţiile jurisprudenţiale şi în opiniile doctrinare, ele constituind însuşi conţinutul raporturilor juridice de drept civil.)

I.1.3.Obiectul şi metoda de reglementare al dreptului civil.

Elementul de bază în definirea dreptului civil îl constituie ceea ce am denumit "raporturile juridice" de drept civil, raporturi care constituie obiectul de reglementare al normelor de drept civil (şi respectiv obiectul de studiu al ştiinţei dreptului civil).

Dreptul civil reglementează două mari categorii de raporturi sociale:

- raporturi patrimoniale - care au un conţinut economic şi o valoare exprimabilă în bani (ca, de ex., raporturile de proprietate, de moştenire, de obligaţii pecuniare etc.)

9

- raporturi extrapatrimoniale - acele raporturi sociale personale nepatrimoniale, lipsite de conţinut economic, în care se manifestă individualitatea persoanei (ca de ex. cele legate de numele persoanei, de starea sa civilă, de capacitatea sa juridică etc.).

Metoda de reglementare4 utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a părţilor (subiecţilor) raporturilor juridice de drept civil - spre deosebire de inegalitatea părţilor, care carac-terizează modul de reglementare a raporturilor juridice de drept public, bazate pe subordonarea unui subiect faţă de celălalt (de pildă, subordonarea cetăţeanului faţă de stat, ori subordonarea organului administrativ inferior faţă de cel superior, specifică raporturilor de drept administrativ; sau subordonarea angajatului faţă de patron în ce priveşte exercitarea atribuţiilor de serviciu, specifică raporturilor de dreptul muncii; etc.).

I.1.4.Caracterul normelor şi natura sancţiunilor civile.

În ramura dreptului civil, o pondere însemnată au normele:

- dispozitive - de la care părţile pot deroga prin voinţa lor comună şi expresă

- supletive - cele care se aplică în mod obligatoriu numai atunci când părţile n-au

4 A se vedea L i v i u P o p, Despre metoda de reglementare în dreptul civil, în "Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Iurisprudentia", nr. 1/1977, p. 49-54.

10

reglementat ele însele, în alt fel, raporturile lor personale

(în majoritatea celorlalte ramuri de drept - normele cu caracter imperativ sunt net preponderente.)

Ramurii dreptului civil îi sunt specifice sancţiunile cu caracter preponderent reparator, aşa cum este, de pildă, repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei, repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită şi culpabilă, inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei persoane etc.5(ramurilor de drept public le sunt specifice sancţiunile cu caracter preponderent punitiv)

TEST DE VERIFICARE

1. În ce constă deosebirea dintre dreptul subiectiv şi cel obiectiv (se cere deosebirea şi nu prezentarea definiţiilor).

2. Precizaţi care este sensul noţiunii de “drept” utilizat în următoarele propoziţii:

- Urmez dreptul în cadrul Universităţii V. Goldiş Arad.

- Dreptul este sursa aşezării şi întemeierii relaţiilor sociale din cadrul societăţii.

- Elementele dreptului de proprietate sunt posesia, folosinţa şi dispoziţia .

- Contractul de vânzare – cumpărare naşte în favoarea vânzătorului dreptul de a încasa preţul.

5 A se vedea M i r c e a M u r e ş a n, D a n C h i r i c ă, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă, (1) în "Studia UBB, Iurisprudentia", nr. 2/1978, p. 50-71; (2) în "Studia UBB, Iurisprudentia", nr. 1/1989, p. 3-11.

11

- Cursul de Drept civil.Parte generală se adresează studenţilore de anul I.

II.IZVOARELE DREPTULUI CIVIL6

OBIECTIVE

Însuşirea expresiei juridice de “izvor al dreptului”. Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a

structurii şi mecanismului sistemului izvoarelor formale ale dreptului civil.

Asimilarea şi înţelegerea sensurilor noţiunii de lege.

II.1.NOŢIUNE, ENUMERARE, CLASIFICARE

II.1.1. Izvoare "materiale" şi izvoare "formale". În cursurile şi tratatele de drept civil (parte generală) se face distincţia între:

izvoarele materiale ale dreptului (în general, şi ale dreptului civil în special) - care reprezintă "voinţa clasei dominante" în societate,

6 Cu privire la această temă, a se vedea capitolele corespunzătoare din lucrările de referinţă citate supra, nota 1, precum şi din lucrările de Teoria generală a dreptului.

12

determinată de condiţiile materiale de existenţă socială

izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele dreptului civil. Numai acest din urmă aspect ne interesează în acest curs.7

Prin izvor (formal) al dreptului civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor juridice civile, adică a acelor reguli generale de conduită ce trebuie urmate şi respectate de participanţii la raporturile juridice civile (patrimoniale sau extrapatrimoniale). Cu alte cuvinte, sunt izvoare ale dreptului civil actele normative care cuprind norme juridice de drept civil.

II.1.2. Clasificare. Izvoarele formale ale dreptului civil pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel:

A. După criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma distingem:a) Legile (în sens restrâns)8 adică actele

normative adoptate de organul legiuitor al statului (astăzi - Parlamentul).

La rândul lor, legile pot fi clasificate în trei categorii:

legi constituţionale - Constituţia şi legile "de revizuire a Constituţiei".

7 Primul aspect poate prezenta interes doar din punct de vedere filozofic - şi materialismul istoric a insistat mult asupra acestei teme.

8 Cuvântul "lege" este adesea folosit într-un sens larg, desemnând, generic, orice act ce cuprinde norme juridice de conduită, fie lege, fie decret-lege, hotărâre a Guvernului etc.

13

legi organice – care reglementează domeniile prevăzute în art.72 din Constituţie.

legi ordinare - toate celelalte legi adoptate de Parlamentul ţării.

b) Hotărârile şi Ordonanţele sunt acte normative adoptate de către Guvern.

Hotărârile- se emit pentru organizarea executării legilor.

Ordonanţele- se emit în temeiul unei legi

speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta.

(Pot avea caracter de izvoare ale dreptului civil şi Regulamentele adoptate de guvern în aplicarea legilor, în măsura în care reglementează raporturi juridice de natură civilă.)9

c) Alte acte normative subordonate legii care pot constitui izvoare formale ale dreptului civil (în măsura în care conţin norme juridice de domeniul acestei ramuri a dreptului)

actele emise de diferite organe centrale ale administraţiei publice (ordine, instrucţiuni, regulamente, "norme" etc.)10.

9 A se vedea, exemplificativ, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, aprobat prin HG nr. 152/1992.

10 A de vedea, exemplificativ, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 710/c/1995 pentru adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995.

14

actele emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor, ordine ale prefecţilor etc.).

d) Alături de toate aceste forme de exprimare a dreptului reglementate de legislaţia actuală, mai sunt încă în vigoare - şi deci constituie un izvor al dreptului civil - şi o serie de acte normative emise de autorităţile anterioare:

legi ale Marii Adunări Naţionale, Decrete ale Consiliului de Stat, Hotărâri ale Consiliului de Miniştri (H.C.M.), ordine şi instrucţiuni ale organelor centrale

ale administraţiei de stat, hotărâri şi alte acte ale organelor locale ale puterii şi ale administraţiei de stat anterioare etc.

e) O serie de norme de drept civil pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de natură contractuală de exemplu, prevederile contractelor colective de muncă, cele ale unor contracte-tip, ale contractelor de societate, ale statutelor diferitelor asociaţii, cooperative, sindicate etc.

B. După un alt criteriu de clasificare - acela al conţinutului şi al întinderii domeniului lor de reglementare, izvoarele formale ale dreptului civil pot fi

15

generale (aşa cum este, de pildă, Codul civil, sau Legea din 1924 cu privire la persoanele juridice)

speciale (aşa cum este, de pildă, decretul care stabilea cuantumul dobânzii legale11).

C. După criteriul forţei lor obligatorii, izvoarele dreptului civil pot fi grupate :

imperative, care se impun tuturor subiecţilor de drept care intră în raporturi juridice de natura celor la care se referă aceste norme, fără a se putea deroga de la ele . La rândul lor, normele imperative pot fi subîmpărţite în norme:

onerative, care impun o anumită conduită

EXEMPLU

De exemplu, potrivit art. 998 C. civ., "orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara";

prohibitive, care interzic cu desăvârşire anumite acte sau fapte.

EXEMPLU

De ex., potrivit art. 578 C. civ. (în materia servituţii legale de scurgere a apelor), "proprietarul inferior nu poate ridica stavile care să oprească această scurgere" (alin. 2), "iar proprietarul superior

11 Este vorba de Decretul nr. 311/1954, care stabilea dobânda legală la 6% pe an. Deşi de câţiva ani căzut în desuetudine, acest decret a fost declarat ca abrogat abia prin Legea nr. 7/1998 (publ. În M. Of. Nr. 9 din 13 ian. 1998).

16

nu poate face nici o lucrare spre agravarea servituţii fondului inferior" (alin. 3).

dispozitive, de la care părţile pot deroga prin voinţa lor concordantă (comună) sau individuală, dar care devin obligatorii dacă părţile n-au derogat de la ele. Normele dispozitive pot fi şi ele subclasificate în:

permisive, care îngăduie subiecţilor de drept să săvârşească un act sau un fapt juridic, dacă aceştia doresc.

EXEMPLU

De ex., potrivit art. 585 C. civ., "tot proprietarul îşi poate îngrădi proprietatea..." (afară de cazul când trebuie să sufere o servitute de trecere peste terenul său, potrivit art. 616 C. civ.).

supletive, care suplinesc voinţa părţilor, aplicându-se în mod obligatoriu în raporturile dintre ele numai dacă ele însele n-au stabilit, prin acordul lor de voinţă, un alt mod de reglementare a acestor raporturi.

EXEMPLU

De ex., potrivit art. 1362 C. civ., "dacă nu s-a determinat nimic în privinţa aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti [preţul] la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului".

II.1.3. Alte izvoare ale dreptului civil. S-a considerat - şi se poate considera şi astăzi - că în afara actelor normative (a normelor juridice exprese) - mai au caracterul de izvor de drept şi

17

principiile generale ale politicii economice, care - după unii autori - trebuie să se aplice în toate acele situaţii care "reclamă soluţii în aşa măsură individualizate, încât nici o dispoziţie cu caracter normativ nu ar avea putinţă să le prevadă"12. În perioadele de tranziţie, aceste principii ar putea fi invocate nu numai în completarea legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar care n-au fost încă abrogate sau înlocuite), devenite incompatibile cu realităţile social-politice actuale.13 Totuşi, întrucât această posibilitate deschide larg calea, nu numai spre modernizare şi înnoire, dar şi spre abuz, trebuie să privim cu rezervă acest "izvor" de drept şi să apelăm la el numai în cazuri temeinic justificate.

12 T r. I o n a ş c u şi E. A. B a r a s c h, TEORIA ŞI PRACTICA LITIGIILOR PRECONTRACTUALE, Edit. Academiei, 1963, p. 256.

13 Astfel, de pildă, în anii 1990 s-au admis constant - ca fiind în spiritul principiilor generale ale economiei de piaţă - clauzele contractuale care stipulează dobânzi real pozitive, prin derogare de la dispoziţiile (formulate imperativ) ale desuetului Decret nr. 311/1954 (declarat ca abrogat abia în 1998). Tot astfel, înainte de 1995, unele instanţe au admis - în temeiul principiului general al caracterului inviolabil şi perpetuu al dreptului de proprietate - acţiunile prin care s-a cerut restituirea unor locuinţe trecute în proprietatea statului “socialist” în mod abuziv, prin încălcarea chiar a legislaţiei socialiste atunci în vigoare. În legătură cu această din urmă problemă, menţionăm însă că, prin hotărâri ale Curţii Constituţionale (M. Of. nr. nr. 34 din 15 febr. 1995, nr. 68 din 14 apr. 1995, nr. 95 din 17 mai 1995) s-a considerat că instanţele nu sunt îndreptăţite să dispună aceste restituiri, problema fiind de competenţa puterii legiuitoare, iar Curtea Supremă de Justiţie, în secţii reunite, a dispus în acelaşi sens prin Decizia nr. 1 din 2 febr. 1995 (dată numai cu majoritate de voturi şi publicată în revista Dreptul nr. 5/1995, p. 58-67). Ulterior, Parlamentul a şi adoptat, apoi, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr. 279 din 29 nov. 1959). În anul 1998 Curtea supremă de Justiţie a revenit însă la practica anterioară anului 1995, permiţând în mod firesc acţiunile foştilor proprietari în revendicarea imobilelor care au fost trecute fără titlu, deci fără temei legal, în proprietatea statului.

18

regulile de convieţuire socială constituie şi ele un izvor al dreptului, în completarea sau individualizarea aplicării normelor juridice exprese.

EXEMPLU

Legea permite şi reglementează donaţia, dar regulile de convieţuire socială (morala, pudoarea) interzic donaţia care ascunde o imoralitate, o mituire etc., justificând sancţiunea nulităţii actului.

Obiceiul (sau cutuma) - regulă de conduită statornicită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale - poate fi, uneori, considerată izvor de drept, în măsura în care însăşi legea face trimitere la ea.

EXEMPLU

Art. 600 C. civ., referindu-se la dreptul de îngrădire, dispune că "înălţimea îngrădirii se va hotărî... după obiceiul obştesc"; Art. 607 C. civ. interzice sădirea de arbori înalţi la o depărtare faţă de proprietatea vecinului, mai mică decât cea "hotărâtă... de obiceiurile consacrate şi recunoscute"; etc.).

II.1.4. Izvoarele indirecte ale dreptului civil.Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil :

jurisprudenţa (practica judiciară)

doctrina (ştiinţa dreptului),

19

care nu au competenţa de a stabili norme obligatorii, dar care pot pronunţa soluţii ori enunţa idei care se impun prin puterea lor de convingere şi a căror încălcare sau nesocotire poate atrage, de pildă, casarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa superioară pentru "greşita aplicare a legii".

TEST DE VERIFICARE

1. Face distincţia între izvoarele directe şi cele indirecte.2. Precizaţi specificul cutumei.3. Care sunt principalele criterii de de clasificare a normelor4. În ce constă deosebirea dintre norma onerativă şi cea prohibitivă5. Distingeţi între norma imperativă şi cea dispozitivă6. Ce este jurisprudenţa7. Care este sensul în care este folosită noţiunea de “lege” în

următoarele propoziţii:- Legea trebuie respectată de toţi cetăţenii.- Fostele intreprinderi socialiste au fost transformate în

societăţi comerciale prin Legea 15/1990.8. Precizaţi caracterul normelor exprimate în textele de mai jos:

- Potrivit art. 1429 C. civ. - în materia contractului de închiriere - "locatarul...trebuie să plătească preţul locaţiunii la termenele statornicite".

- Potrivit art. 571 C. civ. (în materia dreptului de uz) "uzuarul nu poate ceda nici închiria dreptul său altuia" (spre deosebire de uzufructuar, care - potrivit art. 534 C. civ. - "se poate bucura el însuşi, sau închiria altuia, sau ceda exerciţiul dreptului său").

- Potrivit art. 616 C. civ., "proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său, pentru exploatarea fondului...".

20

- Potrivit art. 1317 C. civ., "spesele (cheltuielile) predării sunt în sarcina vânzătorului şi ale ridicării în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie

II.2.APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP,

ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR14

OBIECTIVE

Însuşirea de către studenţi a noţiunilor elementare şi esenţiale legate de cunoaşterea posibilităţilor teoretice de aplicare a legii civile în timp.

Înţelegerea de cître studenţi a soluţiei date de către legiuitorul român cu privire la conflictul temporal de legi: principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi

Cunoaşterea principiului teritorialităţii şi a excepţiilor sale

Cunoaşterea principiului egalităţii şi a generalităţii aplicării legii asupra persoanelor.

II.2.1. Aplicarea legii civile în timp

II.2.1.1 Noţiuni generale. Din punct de vedere al aplicării în timp, legea

nouă poate produce, teoretic, 14 Cu privire la problemele tratate în această secţiune, a se vedea, pentru

explicaţii mai detaliate: M. E l i e s c u, capitolul "Acţiunea legii civile în timp şi spaţiu. Conflictele de legi", în TRATAT DE DREPT CIVIL. Vol. I. PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 77-133, precum şi lucrările acolo citate. A se vedea, de asemenea, O. C ă p ă ţ â n ă, capitolul "Aplicarea legii în timp şi spaţiu" în TRATAT DE DREPT CIVIL. Vol. I. PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 107-146; Gh. B e l e i u, op. cit., p. 48-51; etc. A se vedea, de asemenea, lucrările de teoria generală a dreptului.

21

efecte imediate (operând ca atare în prezent),

efecte retroactive (aplicându-se şi asupra trecutului) sau efecte

ultraactive (aplicându-se şi asupra viitorului, adică unor fapte sau situaţii juridice ivite după abrogarea legii).

Din punct de vedere al corelării temporale dintre lege şi situaţiile juridice, distingem:

facta praeterita - faptele din trecut (atunci când, fie constituirea, fie şi producerea efectelor şi chiar stingerea situaţiei juridice s-au produs anterior legii noi);

facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-şi produce efectele ;

facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii. Situaţiile complexe şi pluridependente pot fi supuse fragmentar unor legi succesive: constituirea lor e supusă legii vechi, efectele - legii prezente; stingerea - unei legi subsecvente etc.

II.1.1.2. Principiile fundamentale în materia aplicării legii civile în timp sunt două şi anume:

a) Principiul neretroactivităţii15 este formulat în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu

15 Cu privire la acest principiu, în afara bibliografiei de referinţă indicate la începutul capitolului (supra, nota 1), a se consulta şi: V. P ă t u l e a, Principiul neretroactivităţii legii civile în condiţiile conflictului între legi succesive de inspiraţie politică opusă, în "Dreptul" nr. 7-8/1991, p. 83-91, precum şi lucrările acolo citate.

22

are putere retroactivă". Cu alte cuvinte, o lege nouă se poate aplica numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

În prezent, principiul neretroactivităţii legii civile a fost considerabil întărit, prin consacrarea sa expresă în noua Constituţie a României din noiembrie 1991: potrivit art. 15 alin. 2 al acestei Constituţii, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Aşa fiind, nici chiar legiuitorul nu mai poate dispune ca o lege nou adoptată să se aplice retroactiv.

b) Principiul aplicării imediate a legii noi este regula care cere ca legea nouă să se aplice tuturor faptelor pendente şi celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună. Dacă naşterea unei situaţii juridice presupune reunirea unor condiţii sau elemente ce se realizează succesiv în timp (de ex., autorizaţia prealabilă şi încheierea actului în formă autentică; sau consimţământul părţilor şi publicitatea; etc.), atunci actul care dă naştere situaţiei juridice respective va putea fi considerat valabil numai în condiţiile legii în vigoare la ultimul moment al formării sale succesive.

Ca o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi, este, uneori, permis ca efectele viitoare ale unei situaţii juridice anterioare să rămână supuse legii sub care situaţia s-a constituit. Soluţia (supravieţuirea legii vechi, sau ultraactivitatea ei) se aplică mai ales la

23

situaţiile juridice voluntare (constituite prin contract), în măsura în care normele legii noi îşi păstrează caracterul dispozitiv (lăsând părţilor libertatea de a deroga prin convenţia lor de la prevederile legii). Legea nouă poate exclude însă, în mod expres, ultraactivitatea legii vechi. Chiar şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens a legii noi, efectele situaţiilor juridice constituite anterior nu se vor mai putea produce în viitor, dacă ele ar contraveni unor dispoziţii imperative (de ordine publică) ale legii noi. Dacă noua lege are caracter imperativ, ea se va aplica şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi.

APLICATII ALE PRINCIPIULUI NERETROACTIVITATII

1. Sub imperiul Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974, dobândirea terenurilor se putea face numai prin moştenire legală, fiind interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi prin uzucapiune, s-a admis totuşi în mod unanim că atunci când termenul prescripţiei achizitive s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a acestor legi, dobândirea rămânea valabilă (chiar dacă acţiunea în constatarea uzucapiunii se introdusese abia ulterior).

2. Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se admite că toate efectele situaţiilor juridice, care s-au produs ori s-au epuizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt supuse legii noi. De ex., sub imperiul Codului civil, copilul nelegitim

24

putea moşteni numai pe tatăl său natural, iar nu şi pe rudele acestuia; Codul familiei din 1954 a recunoscut însă copilului din afara căsătoriei, cu paternitatea legal stabilită, dreptul de moştenire atât faţă de tatăl său, cât şi faţă de rudele acestuia16. Aşa fiind, s-a admis că, în cazul succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul din afara căsătoriei nu avea dreptul de moştenire faţă de bunicul sau faţă de unchiul său din partea tatălui (aplicându-se, deci, Codul civil); dar în cazul succesiunilor deschise după intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul se bucură de acest drept (aplicându-se legea nouă, adică cea în vigoare la data deschiderii succesiunii).

3. De asemenea, în ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se apreciază întotdeauna în funcţie de dispoziţiile legii în vigoare în momentul încheierii actului, modificarea ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea iniţială a încheierii lui. Astfel, de exemplu, art.1 din Decretul nr 32/1954 prevede expres că "Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului familiei se stabileşte potrivit cu dispoziţiile în vigoare la data încheierii ei". Tot astfel, atunci când Decretul nr. 80/1950 a modificat textul articolului 134 C. civ. - în sensul că "cetăţeanul român nu se poate căsători cu o străină şi nici cetăţeana română nu se poate căsători cu un străin, fără autorizarea Prezidiului Marii Adunări Naţionale" (ulterior, a Consiliului de Stat, iar apoi a Preşedintelui ţării) - această condiţie se putea pretinde numai căsătoriilor ce urmau a se încheia după intrarea în vigoare a decretului menţionat; dar căsătoriile valabil încheiate anterior - când nu se cerea nici o autorizaţie de acest fel - au rămas valabile în continuare, neputând fi afectate

16 "Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie" (art. 63 C. fam.).

25

de noua lege17. În schimb, după ce art. 134 C. civ. a fost abrogat (prin Decretul-Lege nr. 6/1989), suprimându-se această condiţie suplimentară de validitate a căsătoriei mixte, nu numai că noile căsătorii se pot încheia - firesc - fără nici o restricţie, dar chiar şi căsătoriile încheiate (nevalabil) anterior abrogării textului (dar nedeclarate încă nule printr-o hotărâre judecătorească definitivă) trebuie să fie considerate a fi, de-acum, valabile, ne mai putând fi anulate, de vreme ce a dispărut cauza nulităţii lor.

APLICATII ALE PRINCIPIULUI APLICARII IMEDIATE A LEGII NOI

1. Întabularea se face potrivit legii noi, chiar dacă actul translativ s-a încheiat potrivit legii vechi, iar dreptul real al dobânditorului se naşte valabil numai din momentul intabulării lui în cartea funciară;18

2. Validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare la întocmirea lui, dar cotele de moştenire (rezerva, cotitatea disponibilă etc.) se stabilesc după legea în vigoare la data deschiderii succesiunii; etc.

17 Practica judiciară a admis constant că, în situaţia în care o căsătorie a fost încheiată sub legea restrictivă, cu nesocotirea condiţiei impuse de aceasta (adică fără autorizaţia prealabilă cerută), fiind deci lovită de nulitate absolută, această căsătorie putea fi validată prin obţinerea ulterioară a autorizaţiei, câtă vreme nulitatea ei n-a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă (a se vedea, exemplificativ, în acest sens: Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1104 din 20 aug. 1969, în R.R.D. nr. 2/1970, p. 162).

18 Situaţia menţionată se va schimba, însă, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară (M. Of. nr. 61 din 26 martie 1996), potrivit căreia intabularea în cartea funciară va produce numai efecte de publicitate, iar nu efecte constitutive ori translative, cum produce în prezent, pe baza Decretului-lege nr. 115/1938. (precizăm că, potrivit legii, unele din dispoziţiile sale vor intra în vigoare abia la data - incertă şi, probabil, îndepărtată - când se vor încheia lucrările de cadastru în fiecare judeţ în parte).

26

3. Dacă o situaţie juridică sau un drept se constituie prin prelungirea neîntreruptă a unei stări de fapt (de exemplu, dobândirea unui drept de proprietate imobiliară prin uzucapiune, adică prin posesia utilă şi neîntreruptă timp de 10-20 sau 30 de ani), ea se constituie valabil numai dacă durata cerută de lege s-a împlinit sub imperiul legii sub care a început; dacă însă, pe parcurs, legea este modificată, uzucapiunea se va considera realizată numai dacă s-a împlinit durata cerută de noua lege. Dacă noua lege nu mai admite dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (aşa cum a fost, de pildă, cazul Legilor nr. 58 şi 59 din 1974), atunci dreptul nu poate fi dobândit, decât dacă termenul cerut era deja împlinit înainte de adoptarea noii legi19.

4. Este de imediată aplicare şi legea care a redus vârsta majoratului. Astfel, potrivit art. 434 C. civ., în vigoare înainte de 1949, persoana fizică devenea majoră abia la vârsta de 21 de ani; Decretul nr. 185/1949 a redus vârsta majoratului la numai 18 ani; aşa fiind, cei care, la data intrării în vigoare a acestui decret (30 aprilie 1949) împliniseră deja 18 ani, erau, din acel moment, consideraţi majori, deşi cu numai o zi înainte erau încă minori şi mai aveau de aşteptat până la vârsta majoratului potrivit legii vechi.Dacă printr-o lege nouă vârsta majoratului ar fi mărită, cei care aveau deja vârsta majoratului după legea veche vor rămâne în continuare majori - deşi n-au vârsta cerută de legea nouă - dar cei care nu împliniseră această vârstă până la data noii legi, vor rămâne minori până ce vor împlini vârsta cerută de noua lege.

5. Tot o aplicare imediată a legii noi avem şi atunci când această lege dispune stingerea pe viitor a unei

19 Cu privire la controversele ivite în legătură cu această problemă, a se vedea, exemplificativ: I o a n A d a m, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 63-68; N . M a r i a n, Efectele legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie extinctivă, în Dreptul nr. 5/l996, p. 45-52; precum şi doctrina şi jurisprudenţa citate în aceste lucrări.

27

situaţii juridice preexistente. Astfel, de pildă, prin art. 20 din Decretul nr. 32/1954 s-a dispus că "ipoteca legală asupra bunurilor tutorilor20 se stinge de drept, pe data intrării în vigoare a Codului familiei. Pentru radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientă cererea tutorelui".

JURISPRUDENTA

DECIZIE CIVILĂ Nr. 136 din 13 mai 1991Aplicarea legii în timp. Conflict de legi. Neretroactivitatea legii noiEMITENT: TRIBUNALUL BUCUREŞTI - s. comercialăPUBLICATĂ ÎN: CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ 1990 - 1998

Dacă la data preluării transporturilor de la cărăuş (10.11.1989) norma legală aplicabilă era art. 37 din Legea nr. 3/1988, iar acest text a fost modificat prin Decretul-lege nr. 146/1990, conflictul în timp al celor două norme trebuie soluţionat în aplicarea art. 1 Cod civil, care prevede că legea civilă dispune numai pentru viitor.

Prin acţiunea introdusă la data de 27.08.1990 de I.M.P.D. împotriva R.C.F.B. s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.015 lei daune şi 75 lei cheltuieli de judecată. Reclamanta şi-a motivat cererea, arătând că în luna noiembrie 1989 a preluat în staţia C.F. Ghergani, 2 vagoane încărcate cu grâu, expediate de I.C.A.P.P.A.D. prin B.R.R., la care a constatat o lipsă de 2.300 kg., în condiţiile prevăzute de art. 35, 36, 59 şi 62 din H.C.M. nr. 941/1959, acte în baza cărora a refuzat parţial la decontare facturile emise de furnizoarea-expeditoare, căreia i-a remis procesele-verbale astfel încheiate şi i-a cesionat dreptul la acţiune împotriva

20 O asemenea ipotecă era reglementată de art. 1753 C. civ., potrivit căruia "Drepturile şi creanţele care se asigură de lege prin o ipotecă sunt: 1. ale femeii măritate asupra bunurilor bărbatului; 2. ale minorilor şi interzişilor asupra bunurilor tutorelui;..." (aceste dispoziţii au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 32/1954, odată cu abrogarea expresă a art. 1233-1282 C. civ.).

28

cărăuşului, întrucât la data executării contractului de transport era în vigoare art. 37, în formularea dată de Legea nr. 3/1988. Dat fiind că furnizoarea-expeditoare a introdus acţiunea după modificarea art. 37 prin Decretul-lege nr. 146/1990 şi instanţa sesizată a considerat că dreptul la acţiune a trecut la destinatară (care nu formulase cerere de chemare în garanţie a cărăuşului) prin cererea de faţă aceasta a reclamat daune unităţii de transport, în persoana staţiei de destinaţie. Litigiul a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2.188 din 9.11.1990, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta a preluat transporturile fără obiecţiuni şi, întrucât vagoanele au sosit cu sigiliile intacte, minusul cantitativ nu putea fi imputat cărăuşului, respingând, implicit, excepţiile de necompetenţă a instanţei şi de prescripţie, invocate de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că actele de constatare încheiate la destinaţie dovedesc existenţa minusului cantitativ pentru care unitatea de transport este răspunzătoare, conform art. 39 din H.C.M. nr. 941/1959. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor dosarului, în raport de motivele de recurs, rezultă că la data preluării transporturilor de la cărăuş (10.11.1989) norma legală aplicabilă era art. 37 din Legea nr. 3/1988 (aşa cum s-a constatat şi prin sentinţa nr. 278/30.07.1990 a Tribunalului Judeţean Dâmboviţa). Dat fiind că textul menţionat a fost modificat prin Decretul-lege nr. 146/18.05.1990 şi instanţa a fost sesizată ulterior, conflictul în timp al celor două norme trebuia soluţionat în aplicarea art. 1 Cod civil (care prevede că legea civilă dispune numai pentru viitor), în favoarea legii în vigoare la data executării contractelor de transport, adică art. 37 din Legea nr. 3/1988, nemodificat, care obligă instanţa să soluţioneze acţiunea introdusă de predătoare împotriva destinatarei şi cărăuşului, toate trei părţi ale contractelor de transport încheiate prin scrisorile de trăsură. În speţă, instanţa sesizată a considerat însă că momentul introducerii acţiunii determină aplicarea legii noi (deşi efectele juridice ale contractelor de transport se produseseră sub imperiul vechii legi) şi a obligat destinatara la plata integrală a

29

preţului mărfii, cu îndrumarea să acţioneze cărăuşul pentru daune. Sentinţa astfel pronunţată a rămas definitivă prin nerecurare, pârâta obligată procedând în sensul considerentelor de mai sus, în aplicarea art. 23 combinat cu art. 37 din Legea nr. 3/1988, cu dreptul la acţiune împotriva cărăuşului, iar în absenţa reclamaţiei administrative, acţiunea apare şi tardiv introdusă, în raport de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Decretul nr. 167/1958. Cu această motivare, sentinţa de respingere a acestei acţiuni apare legală şi temeinică, urmând ca, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul să fie respins ca nefondat.

II.2.2. Aplicarea legii civile în spaţiu

II.2.2.1. Generalităţi. Spaţiul - din punct de vedere juridic - poate fi supus suveranităţii unui stat (teritoriul) sau nesupus suveranităţii nici unui stat (marea liberă, spaţiul cosmic).

În ce priveşte spaţiile supuse suveranităţii - singurele care ne interesează aici - se pot ivi conflicte de legi în raporturile sau situaţiile juridice care conţin elemente de extraneitate: cetăţenia diferită a părţilor, încheierea sau executarea actului juridic în străinătate, transportul de bunuri dintr-o ţară în alta etc.

II.2.2.2. Principiul teritorialităţii. De regulă, legile adoptate de un stat oarecare au putere obligatorie şi se aplică numai pe cuprinsul teritoriului acelui stat.Teritoriul fiecărui stat înglobează spaţiul geografic cuprins între frontierele de stat legal stabilite21.

21 Potrivit art. 3 alin. 2 al Constituţiei, "frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme generale ale dreptului internaţional".

30

Prin extensiune, se consideră că fac parte din teritoriul unui stat şi navele fluviale sau maritime, aeronavele şi cosmonavele care navighează sub pavilionul statului respectiv, oriunde s-ar afla ele; la bordul acestor nave se aplică, deci, legile statului căruia îi aparţine nava, chiar şi atunci când nava se află în apele teritoriale ale altui stat (bineînţeles, în acest din urmă caz, trebuie respectate şi legile statului în ale cărui ape teritoriale se află nava). De asemenea, se aplică legile statului şi pe teritoriul sau în clădirile ambasadelor sale situate în străinătate.

EXCEPŢII

În schimb, legile statului respectiv nu se aplică chiar peste tot în limitele frontierelor sale, fiind exceptate - pe bază de reciprocitate -incintele ambasadelor străine; de asemenea, pot fi exceptate de la aplicabilitatea unor legi naţionale anumite zone, oraşe sau porturi supuse convenţional unui regim internaţional special (de ex. porto franco, zone libere etc.)22

Tot ca o excepţie de la principiul teritorialităţii trebuie semnalată şi situaţia în care unele legi se aplică românilor şi în afara graniţelor României (de pildă, cele cu privire la condiţiile de fond cerute pentru încheierea unei căsătorii).

II.2.2.3 Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu se face după normele conflictuale adoptate

22 Cu privire la această chestiune, a se vedea dispoziţiile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, publicată în M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992.

31

de fiecare stat. Adesea ele diferă de la un stat la altul. Uneori statele încheie convenţii internaţionale, stabilind norme conflictuale uniforme în raporturile dintre ele.

În ţara noastră normele conflictuale în materie civilă sunt cele cuprinse în Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în Monitorul Oficial nr. 245 din 1 oct. 1992 şi intrată în vigoare la 60 de zile de la data publicării.

II.2.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

II.2.3.1. Principiul generalităţii şi egalităţii. În mod firesc, normele juridice fiind norme de conduită, ele se adresează oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice, fie priviţi în individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi ca subiecte colective de drepturi (ca persoane juridice).Principiile care guvernează aplicarea legii civile asupra persoanelor sunt:

principiul egalităţii subiecţilor de drept civil în faţa legii civile,

principiul generalităţii aplicării legii civile la toate raporturile de drept civil.

EXCEPŢIICu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică deopotrivă şi în mod egal atât persoanelor fizice cât şi celor juridice (cum sunt, majoritatea

32

normelor cuprinse în Codul civil), există şi unele norme care se aplică:

numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la actele de stare civilă, cuprinse în Legea nr. 119/1996, sau cele privitoare la nume, cuprinse în Decr. nr. 975/68)

numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile referitoare la reorganizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare, cuprinse în Decretul nr. 31/1954, cele referitoare la societăţile comerciale din Legea nr. 31/1990 etc.).

Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil care se aplică numai unei anumite categorii de persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile legale referitoare la minori şi ocrotirea lor, cuprinse în Codul familiei, şi în Decretul nr. 31/1954, sau cele referitoare la avocaţi, cuprinse în Legea nr. 51/1965 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat etc.).

Toate aceste excepţii nu afectează însă şi nu ştirbesc principiul generalităţii aplicării normelor de drept civil şi acela al egalităţii tuturor în faţa legii civile, ci sunt simple excepţii determinate, firesc, de particularităţile raporturilor juridice sau ale problemelor juridice pe care le reglementează, probleme care pot fi specifice numai anumitor categorii de persoane.

TEST DE VERIFICARE

33

1. Precizaţi principalele efecte, din punct de vedere teoretic, ale aplicării legii civile în timp.

2. Care este corelaţia dintre principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul neretroactivităţii.

3. Noţiunea de spaţiu din punct de vedere al legii civile.4. Ce înseamnă conflict de legi în spaţiu.5. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul teritorialităţii şi

arătaţi care este raţiunea acestora.

II.3.INTERPRETAREA LEGII CIVILE

OBIECTIVE Înţelegerea de către studenţi necesităţii interpretării

legii.

34

Iniţierea studenţilor cu noţiunile elementare de interpretare a legilor.

Cunoaşterea de către studenţi a modurilor de interpretare şi înţelegere a normelor juridice.

Familiarizarea cursanţilor cu principalele metode interpretare şi înţelegere a normelor juridice utilizate în cadrul sistemului de drept românesc.

II.3.1. Necesitatea interpretării legii apare fie atunci când înşişi termenii folosiţi de legiuitor sunt ambigui, sau când sensul exact al dispoziţiei normative nu reiese destul de clar din termenii folosiţi, fie când norma juridică generală trebuie aplicată la un caz particular atipic. În toate cazurile, interpretarea legii este o operaţie logico-juridică raţională de lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicări.

II.3.2. Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială. După organul care face interpretarea legii civile, aceasta poate fi:

Interpretare oficială, realizată de un organ de stat îndreptăţit să facă această interpretare; sunt interpretări oficiale, după caz:

Interpretarea autentică, dată de însuşi organul care a edictat norma supusă interpretării (Parlamentul, Guvernul etc.);

Interpretare judiciară, dată de instanţele judecătoreşti cu prilejul aplicării normei la situaţii juridice concrete, cu ocazia

35

soluţionării litigiilor supuse competenţei acestor instanţe.23

Spre deosebire de interpretarea autentică (sau generală), care este obligatorie pentru toată lumea (având aceeaşi forţă juridică obligatorie ca şi legea însăşi pe care o interpretează), interpretarea judiciară (sau cazuală) este obligatorie numai în speţa respectivă, adică numai pentru părţile litigante şi succesorii lor în drepturi, precum şi pentru organele de stat chemate să pună în aplicare hotărârea judecătorească respectivă.24

Interpretare neoficială, este făcută de persoane care nu au calitate oficială de organe ale statului şi deci interpretarea dată de ele nu are forţa obligatorie a interpretării oficiale (dar ea se impune, adesea, organelor de aplicare a legii datorită forţei de convingere a argumentelor pe care se bazează). Astfel este interpretarea doctrinară, făcută de către specialişti: profesori, cercetători, etc., în studiile lor ştiinţifice.25

II.3.3. Interpretarea literală, extensivă sau restrictivă. După rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:

23 Unii autori folosesc pentru interpretarea autentică termenul de interpretare generală, iar pentru cea judiciară - termenul de interpretare cazuală, spre a sublinia astfel că cea dintâi este obligatorie în toate cazurile de aplicare a normei interpretate, în timp cea din urmă este obligatorie doar în “cazul” (speţa, litigiul) în care s-a pronunţat instanţa de judecată. (A se vedea, în acest sens, Gh. B o b o ş, op. cit., p. 317 şi urm.242)

24 Înainte de 1989 mai exista o formă de interpretare general-obligatorie şi anume interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului (Consiliul de Stat), anume împuternicit prin lege să interpreteze legile. Această formă de interpretare a dispărut, odată cu vechea constituţie care o reglementa şi cu organul de stat respectiv.

25 A se vedea Gh. B o b o ş, op. cit., p. 321-323.

36

Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia textul de lege se va aplica strict la situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite în text.

EXEMPLU

Art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că "Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României". Interpretând acest text, şi ajungând la concluzia că el se aplică absolut tuturor terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale României, fără nici o excepţie, facem o interpretare strictă sau literală.

Interpretarea extensivă este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situaţiilor juridice cărora li se aplică legea, faţă de sfera care pare să rezulte din termenii folosiţi de legiuitor.

EXEMPLU

- Art. 53 din Legea nr. 10/1968 (azi abrogată) prevedea că statul sprijină proprietarii care "nu locuiesc" în locuinţele lor să se mute în acestea (în anumite condiţii); atât jurisprudenţa cât şi doctrina au interpretat acest text în sens extensiv, adică nu numai în favoarea proprietarilor care nu locuiesc deloc în locuinţele proprietatea lor, dar şi în favoarea celor care ocupă parţial aceste locuinţe (dar nu locuiesc în întreaga locuinţă) şi cer extinderea dreptului lor de folosinţă locativă asupra întregii locuinţe (în limitele prevăzute de lege). - Art. 31 din Legea nr. 58/1974 (de asemenea abrogată) era interzisă dobândirea terenurilor intravilane prin "acte juridice", fiind îngăduită numai dobândirea prin moştenire legală; atât jurisprudenţa cât şi

37

doctrina au interpretat extensiv textul, considerând aplicabilă interdicţia şi la dobândirea prin uzucapiune (deşi, stricto sensu, uzucapiunea este un “fapt juridic”, iar nu un "act juridic" - singurul mod de dobândire la care interdicţia legii se referea în mod expres); de asemenea, s-a considerat că permisiunea dobândirii prin moştenire legală trebuie extinsă şi la dobândirea prin actul juridic al testamentului, atunci când legatarul instituit era în acelaşi timp şi moştenitor legal, chiar dacă în acest caz el dobândea nu prin moştenire legală (cum permitea legea), ci prin act juridic; etc.

Interpretarea restrictivă este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice mai restrânsă decât aceea care pare să rezulte din termenii folosiţi.

EXEMPLU

- Potrivit. art. 5 din Legea nr. 4/1973 (în prezent abrogată), cetăţenii puteau avea în proprietate personală o singură locuinţă pentru ei şi familiile lor; însuşi legiuitorul a prevăzut, în alineatul următor, că termenul de "familie" utilizat se referă la soţ, soţie şi la copiii lor minori, deci nu la întreaga familie, care poate cuprinde - în sensul literal al cuvântului - şi alte persoane. - Legea nr. 5/1973 (de asemenea abrogată între timp) prevedea că un chiriaş poate fi evacuat din locuinţă dacă face imposibilă convieţuirea altor locatari; jurisprudenţa, aprobată de doctrină, a interpretat restrictiv textul, arătând că el nu poate fi aplicat în relaţiile dintre soţi, neputând fi evacuat din locuinţa conjugală un soţ, chiar dacă prin comportarea lui face imposibilă convieţuirea celuilalt soţ în aceeaşi locuinţă.

II.3.4. Metodele de interpretare. Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi indiferent de rezultatul la care se ajunge,

38

interpretarea legii se poate face după una sau mai multe dintre metodele cunoscute26, şi anume: Interpretarea gramaticală, care se face după

sensul cuvintelor folosite de legiuitor şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază. Uneori trebuie ţinut seama de faptul că în limbajul juridic anumite cuvinte au un înţeles specific, diferit de sensul obişnuit din limba literară sau vulgară. Astfel de ex., în sens strict, "terţ" înseamnă "al treilea", dar în dreptul civil sunt "terţi" toţi ceilalţi, în afara părţilor contractante (sau în afara titularului dreptului real); tot astfel, în dreptul civil, prin bun "imobil" înţelegem nu numai bunurile prin natura lor nu sunt mişcătoare, dar şi cele mobile prin natura lor, dar destinate de proprietar să servească pentru totdeauna uzului unui nemişcător (de ex. scara mobilă de acces la podul casei, uneltele agricole şi animalele de tracţiune destinate lucrării pământului, etc.), precum şi drepturile la acţiune (bunuri incorporale) referitoare la lucruri imobile (de ex. acţiunea de revendicare);

Interpretarea logică este aceea care se face după anumite reguli raţionale numite argumente. Cele mai frecvent utilizate în inter-pretarea legii sunt:

argumentul a pari (sau de analogie);

EXEMPLU

26 Cu privire la metodele de interpretare a dreptului, a se vedea G. B o b o ş, op. cit., p. 323-330; TRATAT DE DREPT CIVIL… (1989), P. 152-156); etc.

39

Potrivit art. 20 C. fam., "căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută a împlinit-o...". Din această prevedere legală, jurisprudenţa şi doctrina au dedus că şi în cazul altor situaţii asemănătoare - în care cauza nulităţii unui act juridic dispare pe parcurs - trebuie adoptată aceeaşi soluţie. Astfel, s-a decis că nu mai poate fi declarată nulă nici căsătoria încheiată cu un străin, în lipsa autorizaţiei prealabile cerute de art. 134 C. civ., (astăzi abrogat), dacă între timp (adică după încheierea căsătoriei, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii ei) s-a obţinut autorizaţia cerută.

argumentul a fortiori;

EXEMPLU

Din faptul că legea civilă permite şi reglementează posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui drept real de proprietate, cu atât mai mult trebuie admisă posibilitatea dobândirii pe această cale a unui dezmembrământ al proprietăţii, ca uzufructul sau abitaţia. (Argumentul "a fortiori" este exprimat şi de adagiul latin "qui potest plus, potest minus" - cine poate mai mult, poate şi mai puţin).

argumentul per a contrario;

EXEMPLU

] Din textul art.8 C. fam. - potrivit căruia "în timpul tutelei căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa" - se poate deduce că, dimpotrivă, o asemenea căsătorie este posibilă după încetarea tutelei, sau după ce "persoana minoră" a împlinit vârsta majoratului. (Adagiul latin care exprimă acest tip de

40

argumentare este "qui dicit de uno, negat de altero" - bineînţeles, atunci când "tertio non datur").

argumentul ad absurdum (sau prin reducere la absurd) etc.

EXEMPLU

De exemplu, prin art. 12 din Decretul nr. 144/1958 (azi abrogat), s-a reglementat posibilitatea executării silite, în natură, a promisiunii de vânzare-cumpărare, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine "ţine loc de contract" autentic, cu condiţia - printre altele - de a se fi respectat modalităţile de plată a preţului convenite de părţi. Prin interpretarea textului, s-a decis că această condiţie se cere numai atunci când reclamant este cumpărătorul, dar nu şi atunci când reclamant este vânzătorul, căci ar fi absurd să admitem soluţia contrară, adică să îngăduim cumpărătorului pârât să paralizeze acţiunea vânzătorului prin simpla ... încălcare a obligaţiei sale (a cumpărătorului) de a plăti preţul în modalitatea convenită.

În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de interpretare, exprimate, în doctrină, prin formulările:

- excepţiile sunt de strictă interpretare ("exceptio est strictissimae interpretationis");

EXEMPLU

Potrivit art. 142 C. fam., "cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie". Întrucât capacitatea de exerciţiu este regula, iar incapacitatea (la care se ajunge prin punerea sub interdicţie) constituie excepţia, s-a admis unanim că

41

textul este de strictă interpretare şi nu poate fi extins prin analogie şi la alte situaţii asemănătoare; aşa fiind, numai cei bolnavi de alienaţie sau de debilitate mintală vor putea fi puşi sub interdicţie, iar nu şi cei al căror discernământ lipseşte sau este diminuat din cauza altor boli, ori din cauza bătrâneţii, ori din cauza alcoolului sau a drogurilor etc. (pentru aceştia există alte mijloace de ocrotire - curatelele - care nu implică lipsirea lor de capacitatea civilă de exerciţiu).

- legea specială derogă de la cea generală ("specialia generalibus derogant");

EXEMPLU

Art. 27 alin. 1 din Constituţie dispune că "Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia". Alineatul 2 al aceluiaşi articol enumeră însă câteva situaţii în care "se poate deroga prin lege" (specială) de la acest principiu constituţional; legile (speciale) ce vor fi adoptate în acest sens vor deroga, deci, de la legea generală care este Constituţia.

- legea generală (nouă) nu derogă de la cea specială (mai veche), dacă nu o spune expres (generalia specialibus non derogant);

EXEMPLU

Art. 116 din Codul penal reglementează, ca măsură de siguranţă "interdicţia de a se afla în anumite localităţi". Această reglementare este una specială, aplicabilă numai în cazul persoanelor care au comis anumite fapte penale sau a căror prezenţă într-o anumită localitate prezintă o periculozitate pentru societate. Faptul că, ulterior, prin dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Constituţie, s-a consacrat regula generală că "Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară..." nu este de natură a împiedica aplicarea dispoziţiei speciale, rămasă în vigoare, conţinută în art. 116 C. pen.

42

- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos);

EXEMPLU

Când o lege se referă la "minori", fără nici o altă precizare, trebuie să înţelegem că ea se referă la toţi minorii, fără distincţie (atât la cei sub 14 ani, cât şi la cei de 14-18 ani, deopotrivă).

- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat)27; etc.

Interpretarea sistematică ţine seama de locul normei ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după cum este vorba de o lege generală sau specială, lege civilă sau comercială, etc.).

Interpretarea istorică ţine seama de condiţiile social-istorice în care a fost adoptată legea; de lucrările pregătitoare; de amendamentele şi discuţiile parlamentare cu ocazia adoptării legii etc.

27 Această regulă de interpretare este desprinsă din textul art. 978 C. civ., care se referă expres numai la interpretarea clauzelor contractuale, dar care - exprimând o regulă logică - se poate aplica şi interpretării textelor legale.

43

Interpretarea teleologică caută să descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normei respective, pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie a7tribuită textului, care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului; acest scop poate rezulta uneori din expunerea de motive a legii sau din contextul istoric în care a fost adoptată.

TEST DE VERIFICARE

1. Ce înseamnă interpretarea legii2. Tipuri de interpretări oficiale3. Deosebirea dintre interpretarea extensivă şi interpretarea literală4. În ce constă deosebirea dintre modul şi metoda de interpretare5. Precizaţi care sunt principalele metode de interpretare6. Care sunt principalele metode utilizate în metoda logică de

interpretare7. În ce constă deosebirea între interpretarea teleologică şi cea

sistemică 8. Precizaţi argumentele utilizate în interpretarea logică a textelor de

mai jos:

Din dispoziţiile art. 33 C. fam. - potrivit cărora "bunurile comune [ale soţilor - n. ns.] nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre ei" - se poate deduce, printr-un argument……………, că aceste bunuri nu pot fi urmărite de creditorii personali ai copiilor sau ai altor rude ale unuia dintre soţi.

Din textul art. 1307 C. civ. - potrivit căruia "vânzarea nu se poate face între soţi..." - coroborat cu textul art. 3 C. fam. - potrivit căruia "numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi..." - se poate deduce, printr-un argument………….., că, dimpotrivă, vânzarea este permisă între concubini.

44

II.RAPORTUL JURIDIC CIVIL28

II.1.NOŢIUNE, CARACTERE, STRUCTURĂ

OBIECTIVE Cunoaşterea şi asimilarea noţiunii de „raport juridic civil” precum şi a elementelor sale structurale; Înţelegerea caracterelor juridice specifice raportului de drept civil; Însuşirea semanticii noţiunii de „bun” din perspectiva limbajului juridic;

II.1.1. Noţiunea de raport juridic civil.Raporturile juridice reprezintă acele

raporturi care sunt reglementate de lege (de norme juridice). Dintre acestea sunt raporturi de drept civil acele raporturi patrimoniale şi personale(nepatrimoniale) care sunt reglementate de norme de drept civil (raporturi de proprietate, de succesiune, de rudenie etc.).

II.1.2.Caracterele juridice ale raportului juridic civil.

raport social deoarece se încheie între oameni, nu între om şi lucru;

raport cu caracter voliţional deoarece:1. este reglementat de lege (legea

exprimă voinţa societăţii organizate în stat, manifestată prin voinţa raprezentanţilor aleşi ai cetăţenilor cu drept de vot);

2. se naşte prin voinţa părţilor

45

raportului juridic. raport caracterizat prin poziţia

juridică de egalitate a părţilor ( nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă).

II.1.3. Structura raportului juridic civil. Subiecţii (sau părţile), adică

persoanele (fizice sau juridice) între care se leagă raportul juridic ;

Conţinutul, adică drepturile subiective şi obligaţiile civile pe care le au părţile raportului juridic;

Obiectul, adică prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o parte a raportului juridic este îndreptăţită să o pretindă celeilalte si pe care aceasta din urmă este obligată să o execute.

II.2.SUBIECŢII RAPORTULUI JURIDIC CIVIL29

II.2.1.Noţiune.Constituie subiect al raportului juridic civil

orice titular de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc conţinutul raportului juridic.

Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

1 persoanele fizice;2 persoanele juridice.

Raportul juridic se stabileşte, de regulă, între doi subiecţi:

1 subiect activ, titular de drepturi (creditor- în raportul juridic de obligaţii);

2 subiect pasiv, titular de obligaţii

46

(debitor- în raportul juridic de obligaţii).

II.2.2.Pluralitatea subiecţilor raportului juridic civil.

Majoritatea cazurilor existente în circuitul civil sunt cele în care raportul juridic se stabileşte între un subiect activ şi un subiect pasiv; există însă şi raporturi juridice între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive. Asemenea situaţii se înfăţişează sub forma pluralităţii de subiecţi. Pluralitatea poate fi:

1 activă- există mai mulţi subiecţi activi;2 pasivă- există mai mulţi subiecţi pasivi;3 mixtă- există mai mulţi subiecţi activi şi mai

mulţi subiecţi pasivi.Regula, în cazul pluralităţii de subiecţi, este

divizibilitatea, adică drepturile şi obligaţiile civile se divid între subiecţi.

EXEMPLU

A şi B împrumută, cu 100 000 lei pe C şi D; în lipsă de stipulaţie contrarie A şi B nu poate cere decât 5 000 de lei fiecare , respectiv, C şi D nu pot fi obligaţi decât la restituirea a 5 000 lei fiecare.

Excepţiile de la regula divizibilităţii sunt:1 indivizibilitatea care poate să-şi aibă

izvorul în: convenţia părţilor (s-au înţeles ca ٭ prestaţia să nu poată fi executată decât integral); natura bunului care formează ٭ obiectul obligaţiei(bunul este, prin natura sa,

47

indivizibil);2 solidaritatea care poate să-şi aibă izvorul

în:; convenţia părţilor ٭ legea (impune ca obligaţia să fie ٭ executată nedivizat).

II.2.3.Determinarea subiecţilor.De regulă, subiecţii unui raport juridic sunt

determinaţi din chiar momentul naşterii raportului juridic respectiv, dar uneori unul dintre subiecţi este nedeterminat, putându-se individualiza ulterior:

în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi absolute, este determinat numai subiectul activ care este titularul dreptului subiectiv civil; subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept (raportul juridic care are în conţinutul său dreptul de proprietate);

în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi relative, este determinat atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv (raportul juridic care se naşte din contractul de mandat).

II.2.4.Schimbarea subiecţilor raportului juridic civil

Problematica schimbării subiecţilor într-un raport juridic, se prezintă diferit, în funcţie de conţinutul raportului juridic:

în cazul raporturilor civile nepatrimoniale, nu se pune problema schimbării subiectului activ sau a celui pasiv întrucât

48

drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectul pasiv este nedeterminat ;

în cazul raporturilor juridice patrimoniale situaţia diferă astfel:

se ٭ poate schimba numai subiectul activ dintr-un raport juridic real (proprietarul A vinde bunul său lui B, care devine proprietar); se poate schimba atât subiectul ٭activ( creditorul) cât şi cel pasiv( debitorul) într-un raport juridic de obligaţii.

Procedeul de schimbare a subiecţilor într-un raport juridic poartă denumirea de cesiune:

-de drepturi - schimbare de subiect activ;-de datorii - schimbare de subiect pasiv.

Cesiunea de drepturi poate fi: cu titlu particular-se transmite unul sau

mai multe drepturi determinate din patrimoniul cedentului către cesionar- şi se realizează prin diverse acte juridice: contract de vânzare-cumpărare, contract de donaţie, contract de închiriere etc;

cu titlu universal-se transmite o cotă-parte ideală (1/2,2/3) din patrimoniul cedentului către cesionar;

universală-se transmit toate drepturile şi obligaţiile cedentului către cesionar.

Cesiunea de datorii (cu titlu particular)nu este reglementată în mod expres, dar o

49

asemenea transmisiune se poate realiza prin alte procedee: novaţia, delegaţia, stipulaţia pentru altul.30

II.2.5.Capacitatea civilă de folosinţă.Aceasta reprezintă aptitudinea generală şi

abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile (art.5 alin 2 din Decretul nr. 31/1954).

Capacitatea de folosinţă: este recunoscută de lege tuturor

persoanelor fizice, fără nici o discriminare;

este generală (cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv);

este egală pentru toate persoanele fizice;

De asemenea: nimeni nu poate fi îngrădit în

capacitatea de folosinţă (decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege);

nimeni nu poate renunţa la capacitatea de folosinţă(se poate renunţa la un drept subiectiv civil, sau chiar la toate, dar nu se poate renunţa la aptitudinea de a fi subiect de drept).

Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este stabilit de Decretul nr. 31/1954, în art. 7:”Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”. Referitor la dobândirea de drepturi, capacitatea de folosinţă începe chiar din momentul concepţiei, cu

50

condiţia să se nască viu. Capacitatea de folosinţă a persoanelor

juridice începe odată cu înfiinţarea, sau după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin comasare, divizare sau dizolvare.

Conform prevederilor art. 34 alin 1 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică poate avea numai acele drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este deci limitată potrivit principiului specialităţii, fiind astfel diferită de la o persoană juridică la alta.

II.2.6. Capacitatea civilă de exerciţiu. Aceasta reprezintă aptitudinea omului

de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile ( art.5 alin 3 din Decretul nr. 31/1954).

Vis-a-vis de persoanele fizice, capacitatea de exerciţiu este condiţionată de existenţa discernământului, astfel:

capacitate de exerciţiu deplină: dobândesc persoanele care au ٭ împlinit vârsta de 18 ani( au o voinţă conştientă şi dispun de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii şi consecinţelor actelor juridice pe cere le săvârşesc); dobândesc persoanele minore ٭ care se căsătoresc31;

51

capacitate de exerciţiu restrânsă dobândesc persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani; aceasta le permite să încheie ei înşişi acte juridice, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui;

sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii până la împlinirea vârstei ٭ de 14 ani( legea prezumă lipsa discernământului);aceştia vor fi reprezentaţi în încheierea de acte juridice, în sensul că actele juridice vor fi încheiate în numele minorului incapabil de către reprezentanţii lor legali, părinte sau tutore;

interzişii ٭ (persoanele care suferă de alienaţie sau de debilitate mintală, fiind lipsite astfel de discernământ, sunt puse sub interdicţie printr-o hotărâre judecătorească) vor fi şi ei reprezentaţi în încheierea de acte juridice de către tutori.

Vis-a-vis de persoanele juridice, acestea îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin organele lor, adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea lor, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului:

actele juridice încheiate de organele persoanei juridice, vor da naştere la drepturi şi obligaţii în numele persoanei juridice( dacă au fost încheiate în limita puterilor conferite);

faptele (licite sau ilicite) săvârşite de organe obligă însăşi persoana juridică (dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei lor);

faptele ilicite atrag şi răspunderea

52

personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.32

II.3.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

II.3.1.Consideraţii generale.

II.3.1.1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic civil. Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor (drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv).

Fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativă, nu există drept fără obligaţie corelativă.

EXEMPLU

Într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are dreptul de a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului da a plăti acel preţ; pe de altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite cumpărătorului proprietatea lucrului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpărător împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi proprietatea lucrului şi de a fi garantat.

II.3.1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi

53

impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.33

În ceea ce priveşte obligaţia corelativă, aceasta reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită comportare, corespunzătoare conduitei subiectului activ - adică de a da, de a face sau nu a face ceva - comportare care îi poate fi impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.

Caracterele juridice ale drepturilor subiective:

1 presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative în sarcina altei persoane, implicând deci, existenţa unui raport juridic;

2 conferă titularului posibilitatea de a pretinde o conduită corespunzătoare din partea subiectului pasiv (să dea, să facă, să nu facă ceva);

3 conferă titularului posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, conduită căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea subiectului pasiv;

4 titularul dreptului poate apela la concursul forţei de constrângere a statului (când dreptul său este încălcat ori nesocotit, nerespectat);

5 ia fiinţă din momentul naşterii raportului juridic, chiar dacă titularul nu a început să-l exercite (dreptul este o posibilitate juridică a unei conduite).

II.3.2.Clasificarea drepturilor civile subiective

54

şi a obligaţiilor corelative acestora.

II.3.2.1. Clasificarea drepturilor civile în absolute şi relative. După sfera persoanelor obligate şi după conţinutul obligaţiilor corespunzătoare, drepturile sunt :

absolute; relative.

Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine a le încălca.

Se caracterizează prin: raportul juridic care dă naştere unui drept ٭absolut se stabileşte între titularul dreptului, subiect activ, determinat ca atare( de pildă proprietarul) şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive; conţinutul obligaţiei corelative, care revine ٭

subiecţilor pasivi, îl constituie obligaţia generală şi negativă de a se abţine de la orice act sau fapt, care ar putea să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea prerogativelor sale; drepturile absolute sunt opozabile tuturor ٭ (erga omnes).

Sunt drepturi asbolute:1 drepturile personale extrapatrimoniale(

dreptul la nume, la reputaţie etc, drepturile rezultând din raporturile conjugale şi din raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de autor, de inventator şi cele conexe lor; etc.);

2 drepturile reale(dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute, drepturile reale de folosinţă, de

55

administrare directă, etc).Drepturile relative sunt cele cărora le

corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic de a da, de a face, sau de a nu face ceva.

Se caracterizează prin: raportul juridic care dă naştere unui ٭ drept relativ se stabileşte între titularul dreptului, subiect activ, determinat ca atare şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv; conţinutul obligaţiei corelative, care ٭ revine subiectului pasiv, îl constituie obligaţia de a da, de a face sau de a nu face ceva; drepturile relative sunt opozabile ٭ numai faţă de persoana( sau persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv.

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, adică cele care rezultă din acte juridice sau din fapte juridice în temeiul cărora o persoană determinată (sau mai multe), în calitate de creditor, are dreptul de a pretinde (şi obţine) de la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau a nu face ceva.

II.3.2.2. Clasificarea drepturilor civile în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective sunt:

patrimoniale;nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut economic, evaluabil în bani.

56

Dintre acestea, unele pot fi: -absolute-opozabile erga omnes( drepturile

reale);iar altele -relative-opozabile numai debitorului( drepturile de creanţă).

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale) sunt cele care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani. Aceste drepturi sunt întotdeauna absolute, opozabile erga omnes.

II.3.2.3.Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile patrimoniale, la rândul lor se împart în:

reale;de creanţă.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altor persoane.

Se caracterizează prin: raportul juridic care dă naştere unui ٭

drept real se stabileşte între titular, ca subiect activ, şi tote celelalte persoane, ca subiect pasiv universal, nedeterminat; titularul dreptului îşi poate exercita ٭ prerogativele dreptului direct asupra lucrului la care se referă; sub aspectul conţinutului obligaţiei ٭ corelative, dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a aduce atingere dreptului real; ,drepturile reale sunt absolute ٭

57

opozabile erga omnes; dreptul real conferă titularului un ٭ drept de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla în mod nelegitim şi un drept de preferinţă faţă de alţi creditori cu privire la acel bun, în sensul că bunul îi va fi restituit cu preferinţă faţă de oricare persoană care l-ar pretinde în baza unui drept personal;

EXEMPLU

Astfel, dacă o creanţă de 100.000.000 lei este garantată prin constituirea în favoarea creditorului a unui drept real de ipotecă asupra apartamentului debitorului, în cazul când debitorul nu-şi achită datoria la scadenţă, creditorul poate proceda la executarea silită asupra bunului (apartamentului), obţinând vânzarea lui la licitaţie; din preţul obţinut, se va achita mai întâi creanţa creditorului ipotecar, şi abia apoi - dacă preţul obţinut a fost mai mare - se vor achita, integral sau proporţional, alte datorii ale debitorului, faţă de alţi creditori care n-au avut prudenţa să-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecă.

drepturile ٭ reale sunt limitate ca număr la cele expres reglementate de lege, astfel:

- drepturi rele principale: -dreptul de proprietate: - de stat( domeniul public şi domeniul privat); - cooperatist-obştească; - privată; - dreptul de administrare directă( al regiilor autonome şi al instituţiilor de stat asupra bunurilor proprietate de stat); - dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al

58

statului; - dreptul de uzufruct; - dreptul de uz;

- dreptul de abitaţie; - dreptul de servitute; - dreptul de superficie;

- drepturi rele accesorii: - gajul; - ipoteca; - unele privilegii.

Drepturile de creanţă sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Se caracterizează prin: raportul juridic care dă naştere unui ٭

drept de creanţă se stabileşte între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv; conferă titularului posibilitatea de a ٭ pretinde subiectului pasiv să dea, să facă, să nu facă ceva; sub aspectul conţinutului obligaţiei ٭ corelative, dreptului de creanţă îi corespunde îndatorirea debitorului de a da( a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru), de a face( de a săvârşi anumite acte sau acţiuni, lucrări sau servicii) sau de a nu face ceva( de a se abţine de la un act sau de la o acţiune pe care altfel era îndreptăţit să o săvârşească); ,drepturile de creanţă sunt relative ٭ deci opozabile numai debitorului; drepturile de creanţă sunt nelimitate ٭

59

ca număr.

II.3.2.4. Alte clasificări ale drepturilor civile.A. După corelaţia dintre ele:

drepturi principale: cele care au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt drept;

drepturi accesorii: cele a căror soartă juridică depinde de existenţa altui drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

B. După gradul de siguranţă pe care îl oferă titularului lor:

drepturi pure şi simple: cele care conferă maximă certitudine titularului său, putând fi exercitate de îndată după naşterea lor necondiţionat;

drepturi afectate de modalităţi: cele a căror existenţă depinde de un element viitor- termen, condiţie sau sarcină;

drepturi eventuale: cele care conferă un grad şi mai redus de siguranţă, fiind momentan lipsite fie de obiect, fie de subiectul titular;

drepturi viitoare: cele cărora le lipseşte momentan atât obiectul cât şi subiectul activ.

II.3.2.5. Clasificarea obligaţiilor civile corelative drepturilor subiective.

A. În funcţie de obiectul lor: obligaţii de - a da;

- a face; - a nu face;

60

obligaţii - pozitive; - negative;

obligaţii - de prudenţă şi diligenţă(sau

de mijloace); B. În funcţie de tăria sancţiunii lor juridice:

obligaţii - civile(perfecte); - naturale( imperfecte);

C. În funcţie de opozabilitatea lor: obligaţii - obişnuite( opozabile

numai debitorului);

- opozabile şi terţelor persoane ( scriptae in rem);

- obligaţii reale( propter rem).

II.4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC. BUNURILE ŞI CLASIFICAREA LOR.

II.4.1. Obiectul raportului juridic.

II.4.1.1.Noţiunea de obiect al raportului juridic. Constituie obiect al raportului juridic acţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv al raportului juridic. Când prestaţiile subiecţilor se referă la transmiterea unui drept asupra unui lucru, se spune că are ca obiect un lucru (exterior).

II.4.2.Bunurile şi clasificarea lor.

II.4.2.1.Noţiunea de bun. Constituie bun, în sensul dreptului civil, o valoare economică utilă

61

omului pentru satisfacerea nevoilor sale materiale sau spirituale şi care este susceptibilă de apropriere sub formă de drepturi patrimoniale.

II.4.2.2.Clasificarea bunurilor. Noţiunea de bun este susceptibilă de mai multe clasificări, în funcţie de mai multe criterii. Astfel:

1. după regimul juridic al circulaţiei lor: bunuri nesusceptibile de apropriere-

res nullius- ex: aerul, spaţiul cosmic etc;

bunuri scoase din circuitul civil- nu pot face obiectul unor acte juridice translative de drepturi: cele prevăzute de art. 135 alin 4 Constituţia României;

bunuri momentan fără stăpân, dar susceptibile de apropriere, în anumite condiţii: ex: lucrurile abandonate, vânatul sălbatic etc;

bunuri incluse în circuitul civil, dar care au un regim juridic special: ex. bunurile din patrimoniul cultural naţional.

importanţa clasificării: pentru ٭ consecinţele juridice pe care le antrenează nerespectarea regulilor speciale stabilite pentru fiecare categorie de bunuri;

2. după însuşirile lor fizice: bunuri corporale- cele care au o

existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor omului;

bunuri incorporale- cele care au o existenţă ideală, abstractă: drepturile patrimoniale;

importanţa clasificării: o serie de reguli ٭

62

juridice nu se aplică decât bunurilor corporale (de ex. cele privind prescripţia achizitivă a imobilelor sau "prescripţia instantanee" a mobilelor potrivit art. 1909 C. civ., precum şi toate regulile juridice privitoare la posesie, detenţie etc.);

3. după clasificarea dată de Codul Civil: bunuri imobile - prin natura lor:

terenurile şi bunurile care, în mod natural sau artificial, sunt încorporate lor (art 463 C. Civ.);

- prin destinaţie: bunuri mişcătoare, dar fie că sunt ataşate în mod

perpetuu unui imobil, fie că servesc exploatării unui imobil, fiind privite ca accesorii ale acelui

imobil:ex: arborii din parc, băncile dintr-o sală

de curs etc. (art. 468-470 C. Civ.); - prin obiectul la care se

aplică: drepturile reale asupra bunurilor imobile şi acţiunile în justiţie privitoare la asemenea bunuri (art. 471 C. Civ.);

bunuri mobile- prin natura lor, cele care se pot deplasa singure sau cu ajutorul unei forţe exterioare (art. 473 C. Civ.); - prin determinarea legii, adică drepturile reale asupra bunurilor mobile, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie referitoare la bunurile mobile sau la drepturile asupra lor (art. 474 C. Civ.);

- prin anticipaţie, adică bunurile legate de sol, dar care se poate desprinde în viitor, fiind privite

63

cu anticipaţie ca fiind mişcătoare;:importanţa clasificării ٭

-simpla posesie de bună-credinţă a unui bun mobil valorează titlu de proprietate (art. 1909 C. civ.), în timp ce posesia bunurilor imobile (chiar dacă este de bună-credinţă) duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune numai dacă durează o perioadă mai mare de timp (10-20 de ani, dacă posesia este de bună credinţă şi are la bază un "just titlu", respectiv 30 de ani în celelalte cazuri);

- înstrăinarea bunurilor mobile este, în principiu, consensuală (adică se face valabil prin simpla existenţă a consimţământului părţilor, fără nici o formalitate), pe când înstrăinarea imobilelor este, de regulă, solemnă şi necesită şi îndeplinirea unor măsuri speciale de publicitate;

- dreptul real accesoriu de ipotecă nu poate avea ca obiect decât bunuri imobile, în timp ce gajul (amanetul) nu poate avea ca obiect decât lucruri mişcătoare (cu câteva excepţii expres prevăzute în lege); - bunurile comune ale soţilor, dacă sunt imobile, pot fi înstrăinate sau grevate numai cu consimţământul expres al ambilor soţi, pe când dacă sunt mobile pot fi înstrăinate şi de către unul singur dintre soţi, acesta fiind prezumat de lege a avea şi mandatul tacit al celuilalt (art. 35 C. fam.);

- competenţa de soluţionare a litigiilor referitoare la imobile revine, de

64

regulă, instanţei de la locul de situare a imobilului, în timp ce litigiile privitoare la mobile se judecă de instanţa în a cărei circumscripţie se află domiciliul (sediul) pârâtului; - executarea silită asupra bunurilor imobile se face după reguli diferite de cele care reglementează executarea asupra bunurilor mobile; - în dreptul internaţional privat, de regulă, imobilele sunt cârmuite de legea ţării pe a cărui teritoriu se află situat imobilul, în timp ce mobilele sunt cârmuite fie de legea personală a proprietarului (lex patriae sau lex domicilii), fie de legea contractului referitor la bunul respectiv (Legea nr. 105/1992); etc.

4. după modul în care sunt determinate: bunuri certe- se individualizează prin

însuşiri proprii, specifice, deosebindu-se de astfel de bunuri asemănătoare:ex:o construcţie identificată prin stradă, număr, localitate;

bunuri generice- bunuri care se individualizează prin caracterele comune categoriei din care fac parte şi se individualizează prin diferite procedee ( numărare, măsurare, cântărire);

importanţa٭ clasificării: regimul juridic diferit aplicabil bunurilor dintr-o categorie sau din cealaltă. Astfel, la vânzarea unui bun cert (individual determinat), dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în chiar

65

momentul încheierii acordului de voinţe, chiar dacă bunul n-a fost predat dobânditorului (art. 1295 alin. 1 C. civ.); în schimb, la vânzarea unui bun generic, dreptul de proprietate se transmite cumpărătorului numai în momentul individualizării bunului prin numărare, cântărire, măsurare etc. (art. 1300 C. civ.). De ex.: dacă se vinde o tonă de grâu, până ce nu s-au cântărit cele 1000 kg. din depozitul de sute de tone al vânzătorului, nu se poate şti care este grâul efectiv vândut, acesta confundându-se în masa celorlalte bunuri identice. Tot astfel, dacă bunul datorat de debitor creditorului piere din cauză de forţă majoră (un incendiu, o inundaţie etc.), debitorul este eliberat de obligaţia de a-l preda, dacă bunul datorat (şi pierit) era un bun cert, individual determinat - căci obligaţia nu mai are obiect; dacă însă bunul datorat era un lucru generic (100 l. vin, de pildă), pieirea unei cantităţi de 100 litri de vin din pivniţa debitorului nu-l exonerează de obligaţia de predare, căci debitorul poate avea, în altă pivniţă, alt vin, sau îşi poate procura din altă parte vinul datorat spre a-şi îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă; se spune, de aceea, că bunurile generice nu pier din punct de vedere juridic (genera non pereunt). În fine, plata (adică executarea obligaţiei de a da un lucru) se face la locul situării acestuia, când e vorba de un lucru cert, dar se face la domiciliul debitorului, când e vorba de lucruri de gen (care trebuie individualizate).

5. după cum pot fi sau nu înlocuite în

66

executarea unei obligaţii civile: bunuri fungibile- pot fi înlocuite cu alte

bunuri, în cadrul executării unor obligaţii, fără consecinţe asupra valabilităţii plăţii;

bunuri nefungibile- nu pot fi înlocuite cu altele în cadrul executării unor obligaţii, debitorul putând fi eliberat numai după predarea bunului datorat;

importanţa٭ clasificării: în materia executării obligaţiilor civile;

6. după cum folosirea lor implică sau nu consumarea ori înstrăinarea lor: bunuri consumptibile- cele a căror

întrebuinţare obişnuită implică distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: ex: banii, alimentele;

bunuri neconsumptibile: cele care pot face obiectul unor acte de întrebuinţare multiple şi repetate, fără a-şi consuma substanţa de la prima întrebuinţare (pământul, locuinţele, maşinile etc.); consumptibilitatea depinde, în general, de natura bunului; ea poate rezulta însă şi din voinţa părţilor sau din raporturile dintre ele.

importanţa clasificării: prin regimul diferit٭ în materie de împrumut şi de uzufruct. Astfel, la împrumutarea unui bun neconsumptibil, obligaţia de restituire poartă asupra bunului împrumutat însuşi (contractul este un "împrumut de folosinţă" sau "comodat"), pe când la împrumutarea unui bun consumptibil (de ex. bani, alimente etc.) obligaţia de restituire poartă asupra unui alt bun identic în gen şi cantitate (iar contractul

67

este un "împrumut de consumaţie" sau "mutuum"). La dreptul de uzufruct, titularul are dreptul de a se folosi de bunul ce face obiectul dreptului său, dar cu obligaţia de a-i conserva substanţa şi de a-l restitui la încetarea uzufructului; când însă e vorba de bunuri consumptibile, dreptul este doar un quasi-uzufruct, al cărui titular poate consuma bunul, fiind obligat a restitui un altul, identic.

7. după cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe destinaţia lor : bunuri divizibile- sunt susceptibile de a fi

împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor: ex: o bucată de stofă, o sumă de bani etc;

bunuri indivizibile- - nu sunt susceptibile de a fi împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor economice: ex:o maşină, un anumal viu etc;

importanţa٭ clasificării: această clasificare prezintă interes în raporturile juridice cu o pluralitate de subiecţi. De pildă, între mai mulţi coproprietari, un bun divizibil (de ex. o suprafaţă de teren) se poate împărţi în natură, dar un bun indivizibil (de pildă o maşină) nu se poate împărţi decât fie prin atribuirea lui în întregime unuia dintre coproprietari (celorlalţi atribuindu-li-se alte bunuri de valoare egală, sau compensaţii (sulte) în bani), fie prin vânzarea bunului şi împărţirea între foştii coproprietari a preţului obţinut. Tot astfel, dacă mai mulţi debitori datorează creditorului un cal viu, oricare dintre ei este ţinut să dea un cal viu, neputându-se elibera de obligaţie

68

predând fiecare câte o jumătate sau o treime de cal; dar dacă ei datorează o sumă de bani, fiecare poate fi obligat să plătească numai cota-parte ce-i revine. Părţile contractante pot stipula însă că obligaţia este indivizibilă, chiar dacă prin natura sa bunul datorat ar fi susceptibil de împărţire (această stipulare a indivizibilităţii este un mijloc de garantare a creditorului împotriva insolvabilităţii unuia dintre debitori, la fel ca stipularea solidarităţii pasive).

8. după corelaţia dintre ele: bunuri principale- au o întrebuinţare

independentă şi nu servesc la întrebuinţarea altui bun;

bunuri accesorii- servesc la întrebuinţarea altui bun, de care sunt strâns legate: ex: beţele pentru schiuri, arcuşul pentru vioară etc;

importanţa٭ clasificării: decurge din regula juridică potrivit căruia bunul accesoriu urmează soarta bunului principal (accessorium sequitur principalem), dacă părţile n-au convenit altfel. Aşa fiind, vânzarea unei viori implică şi obligaţia de a preda cumpărătorului cutia şi arcuşul viorii (dacă părţile n-au convenit expres că vând şi respectiv cumpără numai vioara);

9. după cum sunt sau nu producătoare de fructe: bunuri frugifere- produc, fără consumarea

substanţei lor, alte bunuri, denumite fructe, în mod periodic; C. Civil deosebeşte trei categorii de fructe: naturale ( care se produc fără intervenţia

69

omului- fructe de pădure), civile ( venituri băneşti sau în natură obţinute din folosirea unui bun-chirii) şi industriale ( se produc ca rezultat al muncii omului- recoltele);

bunuri nefrugifere- nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la fructe, fără consumarea substanţei lor;

importanţa clasificării: în materie de٭ posesie: cel care posedă un lucru cu bună-credinţă (crezându-se proprietar) dobândeşte în proprietate fructele naturale şi civile produse de acel lucru, putându-le păstra pentru sine, chiar dacă trebuie să restituie bunul însuşi adevăratului proprietar; el nu dobândeşte însă productele, ci trebuie să le restituie odată cu restituirea bunului din a cărui substanţă s-a consumat la producerea lor. Pe de altă parte, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin faptul şi din momentul culegerii lor, iar fructele civile se dobândesc zi cu zi, în timp ce productele se dobândesc prin separarea lor de bunul din care provin. De asemenea, în materie de uzufruct, titularul dreptului (uzufructuarul) dobândeşte fructele, dar nu dobândeşte productele (tocmai fiindcă el are obligaţia de a conserva substanţa bunului).

II.5.IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET.

II.5.1. Noţiunea de izvoare ale raporturilor juridice concrete. Prin izvoare ale raporturilor

70

juridice civile concrete înţelegem acele fapte (evenimente sau acţiuni) de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi civile concrete.

II.5.2. Clasificarea faptelor juridice ca izvoare de raporturi juridice concrete.. Izvoarele raporturilor juridice se pot clasifica în două mari categorii: A. Prima categorie o constituie evenimentele juridice, adică faptele care se produc independent de voinţa oamenilor şi de producerea cărora legea leagă anumite consecinţe juridice. Unele evenimente sunt naturale (trăsnetul, inundaţia, curgerea timpului), iar altele sunt evenimente sociale (naşterea, moartea, războiul etc.).

Naşterea marchează momentul apariţiei unui nou subiect de drept civil; ea creează între copil şi părinţii săi raporturi juridice de rudenie, raporturi privitoare la creşterea, educaţia şi întreţinerea sa. Moartea antrenează încetarea existenţei subiectului de drept; dă loc unor raporturi juridice de succesiune; face să înceteze căsătoria; stinge unele drepturi şi obligaţii personale; etc. Curgerea timpului poate duce la dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiune, la stingerea dreptului la acţiunea în justiţie (în sens material) etc.

B. A doua categorie o constituie acţiunile omeneşti, fie ele comisive sau omisive, de care legea leagă anumite consecinţe juridice şi care sunt fapte voluntare, săvârşite de subiecţii de drept (spre deosebire de evenimente, care se produc independent de voinţa oamenilor).

Acelaşi fapt juridic poate fi privit, uneori, ca simplu eveniment în raportul juridic dintre anumite persoane,

71

dar ca acţiune între raporturile dintre alte persoane. De pildă, uciderea unei persoane este un simplu eveniment (moarte) pentru moştenitorii îndreptăţiţi a succede la averea defunctului, dar este o acţiune ilicită pentru cei îndreptăţiţi a pretinde despăgubiri de la ucigaş, pentru pierderea materială (paguba) suferită ca urmare, de pildă, a dispariţiei susţinătorului legal.

La rândul lor, acţiunile omeneşti pot fi clasificate în: - acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (dar care, totuşi, produc asemenea efecte, în virtutea legii) şi care pot să fie acţiuni (fapte) licite, permise de lege, sau pot să fie acţiuni (fapte) ilicite, prin care se încalcă prevederile legii; - acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce anumite efecte juridice (în măsura în care legea îngăduie şi recunoaşte producerea acestor efecte).Aşadar, prin fapte juridice în sensul larg al noţiunii înţelegem toate faptele de care legea leagă producerea unor efecte juridice (adică atât evenimentele cât şi acţiunile omeneşti), iar, pe de altă parte, prin fapte juridice în sensul restrâns al noţiunii înţelegem numai acele fapte care nu sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (adică numai evenimentele - care se produc independent de voinţa omului - şi acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce asemenea efecte - dar care totuşi se produc în virtutea legii). Sensul restrâns al noţiunii de fapt juridic trebuie pus în opoziţie cu noţiunea de act juridic, prin care înţelegem numai acele acţiuni omeneşti care sunt săvârşite anume cu intenţia de a produce efecte juridice.

72

Probleme de soluţionat:

1. Identificaţi elementele raportului juridic civil.

2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de " capacitate de folosinţă"?

3. Dar prin cea de " capacitate de exrciţiu"?

4. Definiţi "dreptul subiectiv".5. Clasificaţi, ca bunuri, în funcţie de

criteriile cunoscute, un teren de 4 2 ha de pământ.6. Ce categorii de fructe produce

terenul de 2 ha de pământ?7. Enumeraţi drepturile reale.8. Care este regula în caz de pluralitate

de subiecţi?9. Dar excepţia?10. Precizaţi caracterele juridice

specifice drepturilor absolute.

III.ACTUL JURIDIC CIVIL

III.1.NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

OBIECTIVE Cunoaşterea şi asimilarea noţiunii de act juridic civil, precum şi a condiţiilor sale de validitate; Cunoaşterea varietăţii actelor juridice şi conştientizarea importanţei clasificării corecte a acestora;

73

Însuşirea conţinutului principiilor care guvernează efectele actului juridic civil.

III.1.1.Definiţia actului juridic.În terminologia juridică curentă, noţiunea de act juridic are două sensuri:

1ca "negotium", actul juridic (în general, şi actul juridic civil în special) constă în manifestarea de voinţă a uneia sau mai multor persoane, săvârşită în scopul de a produce efecte juridice (de drept civil), adică în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice (civile)34;

2ca instrumentum, actul juridic desemnează înscrisul constatator al manifestării de voinţă, suportul material unde se consemnează manifestarea de voinţă a părţilor.

III.1.2.Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Astfel:

1. după numărul părţilor a căror voinţă juridică participă la formarea actului:

acte juridice unilaterale- sunt rezultatul voinţei unei singure părţi: testamentul, renunţarea la o moştenire etc;

acte juridice bilaterale- reprezintă voinţa concordantă a două părţi: vânzarea-cumpărarea, donaţia etc;

acte juridice multilaterale- sunt rezultatul acordului de voinţă care provine de la trei sau mai multe părţi: contractul civil de

74

societate35. :importanţa clasificării٭

- numai anumite acte unilaterale (anume prevăzute de lege) sunt producătoare de efecte juridice;- la actele juridice bilaterale (spre deosebire de cele unilaterale) eroarea viciază consimţământul numai dacă este cunoscută de către cocontractant;- dolul viciază consimţământul - la actele bilaterale - numai dacă provine de la celălalt contractant; (în actele juridice unilaterale - ca de ex. testamentul - dolul îmbracă forma captaţiei sau sugestiei);- de regulă, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, pe când cele bilaterale pot fi revocate de comun acord de către părţile care le-au încheiat (mutuus dissensus); ambele reguli comportă însă şi unele excepţii.

2. după scopul urmărit de părţi: acte juridice cu titlu oneros- sunt

acelea in care partea care procură celeilalte părţi un folos patrimonial, urmăreşte să obţină un altul în schimb;

acte juridice cu titlu gratuit- sunt acelea prin care se procură un folos patrimonial, fără a se urmări obţinerea altuia în schimb36;

:importanţa clasificării٭- rezidă în consecinţele juridice diferite legate de o categorie sau alta de contracte. Astfel de pildă, capacitatea părţilor se apreciază diferit (de ex. minorul cu capacitate restrânsă nu poate face, nici cu consimţământul ocrotitorului, acte cu titlu gratuit); forma actelor juridice cu titlu gratuit este mai riguroasă decât a acelor cu titlu oneros; răspunderea contractuală este apreciată cu mai

75

multă severitate la contractele cu titlu oneros; acţiunea pauliană are mai mulţi sorţi de izbândă şi efecte mai puternice în cazul actelor cu titlu gratuit; etc.

3. actele juridice cu titlu oneros se subclasifică la rândul lor, în: acte juridice comutative- cele la

încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor;

acte juridice aleatorii- cele la încheierea cărora părţile nu cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor;

:importanţa clasificării٭- decurge din faptul că, în unele privinţe, regimul lor juridic diferă. Astfel, de ex., numai contractele sinalagmatice şi comutative pot fi anulate pentru leziune, iar nu şi cele aleatorii.

4. actele juridice cu titlu gratuti se subclasifică, la rândul lor, în : liberalităţi- acte prin care o parte

transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o fracţiune din patrimoniul său, sau chiar întregul său patrimoniu (de ex. donaţiile, legatele testamentare);

acte dezinteresate- prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, dar fără a-şi ştirbi patrimoniul;

:importanţa clasificării٭- decurge din faptul că şi de ea depind anumite consecinţe juridice diferite. Astfel, sub aspectul formei, liberalităţile sunt acte solemne, pe când

76

actele dezinteresate sunt în principiu acte consensuale; tot astfel, în materie de succesiune (moştenire), liberalităţile sunt supuse reducţiunii şi raportului, pe când actele dezinteresate - nu.

5. după importanţa lor, în raport cu patrimoniul: acte de conservare- are ca efect

preântâmpinarea pierderii unui drept subiectiv;

acte de administrare- prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lor;

acte de dispoziţie- au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care încheie actul, sau grevarea lui cu sarcini reale; tot acte de dispoziţie sunt şi cele prin care se renunţă la un drept;

:impotranţa clasificării٭- rezultă din capacitatea diferită cerută părţii pentru diferitele categorii de acte, ca şi din reglementările diferite existente în materie de reprezentare, moştenire, efecte faţă de terţi în cazul desfiinţării unui act;

6. după criteriul timpului când urmează să-şi producă efectele: acte juridice între vii- îşi produc

efectele în timpul vieţii părţilor; acte juridice pentru cauză de

moarte- îşi produc efectele la moartea autorului lor;

:importanţa clasificării٭- rezidă în unele diferenţe de reglementare. Astfel, de ex., actele mortis causa sunt limitate ca număr

77

la cele reglementate de lege, în timp ce actele între vii nu sunt limitate; actele mortis causa sunt solemne, în timp ce actele între vii nu sunt neapărat solemne, putând fi şi consensuale; capacitatea de a dispune pentru cauză de moarte este diferită de cea de a dispune prin acte între vii; etc.

7. după felul şi natura efectelor pe care le produc: acte constitutive de drepturi- dau

naştere la drepturi subiective cere nu au existst anterior încheierii lor;

acte translative- au ca efect transmiterea unui drept subiectiv din patrimoniul unei părţi în patrimoniul celeilalte;

acte declarative- au ca efect consolidarea, definitivarea, unui drept subiectiv preexistent;

:importanţa clasificării٭- decurge tocmai din caracterul retroactiv (ex tunc) al efectelor produse de actele declarative, spre deosebire de actele constitutive şi cele translative, care produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).În consecinţă: actele juridice declarative nu pot fi desfiinţate prin rezoluţie, aşa cum pot fi actele translative; persoana căreia i se recunoaşte un drept printr-un act declarativ nu poate fi considerată succesor în drepturi al celeilalte părţi a actului; actele declarative nu pot constitui un just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani;

8. în funcţie de criteriul cerinţelor privind formarea lor valabilă: acte juridice consensuale- se pot

78

încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma ei de exprimare; dreptul nostru este dominat de principiul consensualismului, exprimat de art. 971 C. civ. în materia contractelor translative de drepturi reale (dar de aplicabilitate mai largă), principiu potrivit căruia actul juridic este valabil şi îşi produce efectele de îndată ce părţile şi-au dat consimţământul la încheierea lui.

acte juridice solemne- manifestarea de voinţă, la încheierea actului, trebuie să îmbrace o formă prevăzută de lege, forma specială cerută este o condiţie de valabilitate;

acte juridice reale- se încheie valabil numai dacă manifestarea de voinţă este insoţită de remiterea bunului la care se referă actul;

:importanţa clasificării٭- decurge mai ales din condiţiile de probaţiune, de modificare, de încheiere prin mandat etc. În mod deosebit trebuie reţinut că lipsa formei cerute de lege în actele solemne atrage nulitatea absolută a actului, iar contractele reale nu sunt considerate încheiate (şi obligaţia specifică nu se naşte) atâta timp cât nu a intervenit tradiţia lucrului la care actul se referă.

9. după rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului raportului juridic căruia îi dau naştere, deosebim:

79

acte juridice subiective- al cărui conţinut este determinat de voinţa autorului lui;

acte-condiţie- prin care părţile îşi manifestă voinţa de a încheia actul şi de a se supune astfel regulilor juridice care formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut predeterminat, fără a putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele;

:importanţa clasificării٭- rezidă în faptul că actele - condiţie sunt limitativ reglementate de lege şi sunt supuse unui regim juridic restrictiv în ce priveşte forma încheierii, desfacerea lor, posibilitatea unor derogări de la regulile stabilite etc.

10. după criteriul corelaţiilor existente între ele în raport cu importanţa lor relativă: acte juridice principale- au o

existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de vreun alt act juridic;

acte juridice accesorii- nu au o existenţă de sine stătătoare, depind de un alt act juridic;

:importanţa clasificării٭- rezultă din faptul că actele juridice accesorii urmează soarta juridică a actelor principale pe lângă care stau (accessorium sequitur principalem): chiar dacă, prin elementele sale intrinseci, actul juridic accesoriu îndeplineşte toate condiţiile de validitate, el nu poate produce nici un efect, dacă actul principal nu este, şi el, valabil

80

(astfel, de pildă, contractul de ipotecă nu produce nici un efect dacă însuşi contractul de împrumut garantat cu această ipotecă este lovit de nulitate).- de asemenea, dacă dintr-o cauză sau alta, actul juridic principal încetează, aceasta atrage încetarea şi a actului juridic accesoriu care-l însoţeşte şi garantează. În schimb, încetarea sau nulitatea actului accesoriu nu influenţează cu nimic existenţa sau valabilitatea actului juridic principal, care se apreciază exclusiv în funcţie de elementele sale intrinseci.

11. În funcţie de dependenţa lor strictă sau, dimpotrivă, de independenţa lor de elementul "cauză", actele juridice civile pot fi: acte juridice cauzale- valabilitatea

lor implică neapărat valabilitatea cauzei;

acte juridice abstracte- valabilitatea lor este detaşată de valabilitatea cauzei, apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente structurale: capacitate, consimţământ, obiect;

:importanţa clasificării٭- actele abstracte au apărut relativ recent, naşterea lor fiind impusă de necesităţile circuitului civil al economiei de piaţă, care cer, uneori, o circulaţie rapidă şi sigură a valorilor, la adăpost de posibilitatea desfiinţării tranzacţiilor comerciale datorită ilicităţii sau imoralităţii scopurilor (adesea ascunse) urmărite de una dintre părţi.

III.1.3.Alte clasifiaări ale actelor juridice. În funcţie de diferite criterii, actele juridice civile pot fi

81

clasificate şi în:A. Acte obişnuite care pot fi încheiate

valabil fie personal, de către partea interesată, fie prin reprezentarea ei de către mandatar, şi acte juridice strict personale, care nu pot fi încheiate decât de persoana interesată. Majoritatea actelor juridice civile se pot încheia şi prin reprezentare: unele acte însă nu pot fi încheiate decât personal, şi anume: testamentul; căsătoria; recunoaşterea filiaţiei; etc.

B. Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi, a căror existenţă - sau numai executarea - depinde de elemente viitoare, extrinseci raportului juridic (termen, condiţie, sarcină). Există acte care nu pot fi decât pure şi simple (căsătoria, înfierea, recunoaşterea filiaţiei), după cum există acte care nu pot fi, prin esenţa lor, decât afectate de termen (testamentul, vânzarea în rate, împrumutul, întreţinerea şi renta viageră etc.) sau de condiţie (contractul de asigurare); majoritatea actelor juridice pot fi însă, după voinţa părţilor, fie pure şi simple, fie afectate de modalităţi (vânzarea, de pildă).

C. Acte juridice tipice (numite) şi acte atipice (nenumite), după cum ele sunt sau nu anume reglementate şi numite de lege, sau dimpotrivă, nu au o reglementare legislativă proprie, fiind încheiate de părţi pentru satisfacerea unor nevoi specifice (contractul de întreţinere; antecontractul) sau pentru operaţiuni juridice complexe care includ trăsături specifice mai multor acte sau contracte tipice, fără a se confunda cu vreunul din ele (contractul de hotelărie).

D. Acte juridice fără conţinut

82

predeterminat şi acte juridice tipizate, cu conţinut predeterminat (de ex. închirierea suprafeţelor locative, furnizarea energiei electrice casnice etc.). Unele acte tipizate devin adevărate acte de adeziune, prin care una din părţi impune celeilalte conţinutul contractului, această din urmă parte neputând decât fie să adere la act, fie să renunţe la el, neavând posibilitatea de a discuta şi negocia conţinutul concret al actului (de ex. contractul de depunere la CEC a economiilor).

E. Acte juridice cu executare dintr-odată (uno ictu), care se execută prin săvârşirea unei singure prestaţii, şi acte juridice cu executare succesivă, care se execută fie prin mai multe prestaţii succesive (vânzare cu plata în rate), fie printr-o prestaţie continuă (închirierea spaţiului locativ).

Probleme de soluţionat:

1. Definiţi actul juridic civil.2. Ce înţelegeţi prin liberalitate?3.Clasificaţi testamentul, conform criteriilor

cunoscute.4. Ce fel de act juridic este donaţia, din punct

de vedere al părţilor?5. Contractul de vânzare-cumpărare este un

act: unilateral; sinalagmatic; aleatoriu; consensual; pentru cauză de moarte;

83

cu titlu oneros; solemn.

III.2.CONDIŢIILE ESENŢIALE PENTRU VALABILITATEA ACTULUI JURIDIC

III.2.1.Consideraţii generale.

III.2.1.1.Precizări terminologice. Codul nostru civil nu se referă la actul juridic civil în general, ci la prototipul său - contractul civil (sau convenţia) - stabilind, în art. 948, regula potrivit căreia "condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauza licită".

III.2.1.2Enumerare şi clasificare. Potrivit art.948 C. Civ., condiţiile de valabilitate ale unui act juridic sunt:

1 capacitatea;2 consimţământul;3 obiectul;4 cauza.

În literatura juridică37, condiţiile de validitate ale actului juridic sunt împărţite, în funcţie de diferite criterii, în:

A. După criteriul aspectului la care se referă condiţiile de validitate ale actului juridic civil, pot fi:a) Condiţii de fond, care se referă la conţinutul actului juridic (aici intră cele 4 condiţii esenţiale de validitate enumerate de art. 948 C. civ. precum şi - atunci când este cazul - autorizarea administrativă

84

prealabilă necesară pentru încheierea anumitor acte juridice);b) Condiţii de formă, care se referă - după caz - fie la forma de manifestare a consimţământului părţilor la încheierea actului juridic (formă cerută de lege ad validitatem pentru actele juridice solemne) fie la forma în care se concretizează sau materializează actul juridic pentru a putea fi dovedit (formă cerută de lege ad probationem); de reţinut că forma cerută pentru validitatea actului juridic se referă la actul privit ca negotium, pe când forma cerută de lege pentru dovedirea existenţei şi conţinutului actului se referă la actul privit ca instrumentum;c) În sfârşit, condiţii de publicitate cerute de lege pentru ca anumite acte juridice să devină opozabile faţă de terţele persoane.

B. După importanţa lor pentru existenţa actului, condiţiile sau elementele structurale ale actelor juridice civile pot fi:

a) Condiţii esenţiale, fără a căror îndeplinire actul juridic (negotium) nu poate fi încheiat valabil (cele 4 condiţii enumerate în art.948 Codul civil, plus forma actului, în cazul actelor solemne); b) Condiţii neesenţiale, care pot fi prezente în anumite acte juridice, fără însă ca lipsa lor să le afecteze validitatea (de ex. forma în actele juridice consensuale: un împrumut de folosinţă este la fel de valabil, fie că părţile l-au încheiat verbal, fie că l-au încheiat sub forma unui înscris sub semnătură privată sau chiar autentic). De reţinut că unul şi acelaşi element poate avea valoarea unei condiţii esenţiale în anumite acte juridice, dar poate fi neesenţial în alte acte juridice; de pildă termenul ca modalitate a actului juridic este o condiţie esenţială în contractele de împrumut, de vânzare în rate etc., dar este o condiţie neesenţială în alte contracte, cum este vânzarea de bunuri obişnuită (care poate fi convenită cu predarea imediată sau la termen a bunului, cu plata imediată sau la o dată viitoare, fără ca existenţa termenului să afecteze însăşi validitatea vânzării).

C. După criteriul izvorului lor formal, condiţiile de validitate pot fi:

85

a) Condiţii legale (prevăzute anume în texte de lege); b) Condiţii convenţionale sau voluntare (care sunt prevăzute ca atare prin voinţa părţilor, fără a le fi impuse de lege; de pildă, părţile se înţeleg ca un contract consensual - pentru care legea nu cere forma solemnă - să fie, totuşi, valabil încheiat între ele numai prin înscris autentic). La rândul lor condiţiile legale sunt clasificate de unii autori38 în condiţii generale, care se cer oricărui act juridic şi condiţii speciale, care se cer numai pentru anumite acte juridice (de pildă autorizaţia CEC pentru înstrăinarea unei construcţii este cerută numai cu privire la construcţiile care au fost ridicate sau cumpărate cu credit de stat, nerambursat integral până la data înstrăinării; etc.).

D. După criteriul legăturii lor, mai mult sau mai puţin strânse, cu actul la care se referă, condiţiile de validitate pot fi:a) Condiţii intrinseci (care privesc elementele constitutive, structurale ale actului: capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza);b) Condiţii extrinseci (care privesc situaţii, fapte sau acte exterioare actului juridic considerat: autorizaţia administrativă prealabilă, formele de publicitate etc.).39

E. După criteriul efectelor pe care lipsa lor le produce, condiţiile pot fi:a) Condiţii de validitate (de care depinde însăşi existenţa şi valabilitatea actului juridic);b) Condiţii de eficacitate (de care depinde doar producerea efectelor actului juridic, fără a influenţa în vreun fel însăşi valabilitatea actului - aşa cum este, de pildă, termenul ca modalitate a actului).c) Condiţii de publicitate (de care depinde doar opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic).

III.2.2.Capacitatea

III.2.2.1.Evocare. Trimiteri. Prima condiţie esenţială cerută pentru valabilitatea unui act juridic, conform art.948 C. Civ. este capacitatea

86

părţilor. Este vorba aici despre aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi subiect de drept, adică de a sta în raporturi juridice (civile) şi, prin urmare, de a încheia acte juridice civile spre a deveni astfel titular de drepturi şi obligaţii civile ( vezi, în acest sens II.2.5., II.2.6.).

Această condiţie de validitate trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic, în momentul exprimării consimţământului.

III.2.3.Consimţământul

III.2.3.1.Procesul psihologic de formare a voinţei juridice. Unii autori consideră ca o condiţie esenţială de validitate (sau ca un element structural) al actului juridic voinţa juridică, element sau condiţie care înglobează deopotrivă atât consimţământul, cât şi cauza actului juridic.

Pentru a ajunge la hotărâre şi la acţiune (la încheierea unui act juridic civil) omul (privit individual, ca persoană fizică, sau ca organ al unei persoane juridice) parcurge mai multe etape succesive ale unui proces psihologic complex de formare a voinţei sale juridice, printre care:

- reflectarea în conştiinţa sa a unei (unor) nevoi materiale sau spirituale ce trebuiesc satisfăcute;

- conturarea - sub impulsul acestor nevoi - a motivelor care îndeamnă la acţiunile prin care nevoile să poată fi satisfăcute;

- deliberarea (sau cântărirea) mentală a motivelor şi a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;

- intervenţia unuia sau mai multor motive

87

determinante, constând în reprezentarea intelectuală a scopului urmărit prin acţiunea preconizată;

- hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmărit, adică pentru satisfacerea nevoilor care au constituit punctul de plecare al întregului proces psihologic schiţat mai sus;

- manifestarea exterioară a acestei hotărâri.

Pentru dreptul civil prezintă importanţă două din elementele sale componente - fiecare cu cerinţe şi cu consecinţe diferite: consimţământul şi cauza.

III.2.3.2.Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice40. Acest principiu este consacrat, indirect, de C. Civ., în art.969 alin.1: "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", iar potrivit art. 5 C. civ., "Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare (=acte juridice unilaterale - n. ns ) de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

În temeiul acestui principiu:- subiecţii de drept civil sunt liberi să încheie

sau nu acte juridice civile, după cum sunt de asemenea liberi să modifice sau să desfacă actele juridice pe care le-au încheiat;

- subiecţii de drept civil pot încheia orice acte juridice civile: atât cele expres reglementate de lege (actele numite) cât şi orice alte acte atipice şi nereglementate expres (acte nenumite);

- subiecţii de drept civil sunt liberi să dea actului juridic pe care-l încheie conţinutul

88

concret pe care îl doresc, putând deroga de la reglementările aduse de lege prin norme dispozitive.

III.2.3.3.Principiul priorităţii voinţei interne faţă de voinţa declarată. Voinţa juridică are două elemente:

1 psihologic- voinţa internă a subiectului;2 social- voinţa declarată, exteriorizată;

Aceste două elemente, de cele mai multe ori, se află în concordanţă, în sensul că declaraţia de voinţă exprimă voinţa internă; se poate întâmpla, însă, ca între aceste două elemente să existe discordanţă şi astfel se pune problema de a acorda prioritate uneia sau alteia dintre ele. În rezolvarea acestei probleme s-au conturat două concepţii:

1 obiectivă- dă prioritate voinţei interne, reale;

2 subiectivă- preferă voinţa declarată.Codul Civil român a consacrat principiul voinţei interne, dar a adoptat şi unele soluţii care corectează rigorile concepţiei subiective.

III.2.3.4. Consimţământul-precizări terminologice.

Prin consimţământ, ca element structural (sau condiţie esenţială, de fond) a validităţii actului juridic civil înţelegem manifestarea hotărârii (intenţiei) de a încheia un anumit act juridic.

Termenul este folosit în două accepţiuni uşor diferite între ele:

1 manifestarea voinţei fiecăreia dintre părţi la încheierea actului (sau manifestarea voinţei unicei părţi a actului juridic unilateral);

89

2 acordul de voinţe prin care se încheie un act juridic bi- sau multilateral.

III.2.3.5. Condiţiile consimţământului. Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii:

1.să fie exteriorizat- modalităţile de exteriorizare pot fi diferite:

verbale; în scris; acţiuni; atitudini; tăcere- prin excepţie, când

legea sau uzanţele statornicite între părţi, conferă tăcerii valoarea de acceptare;

2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; 3. să fie liber şi neviciat.

III.2.3.6. Viciile de consimţământ.A. EROAREA. Eroarea este o falsă

(greşită) reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia actul juridic.

Din punct de vedere al naturii şi amploarei efectelor pe care le produce asupra valabilităţii consimţământului, eroarea poate fi de mai multe feluri:

1 eroarea obstacol, distructivă de voinţă juridică, este acea reprezentare greşită a realităţii care poartă, fie asupra naturii juridice (error in negotio) a actului ce urmează a fi (sau a fost) încheiat (de

90

ex., o parte crede că vinde un anumit bun, iar cealaltă parte crede că-l primeşte ca donaţie), fie poartă (error in corpore) asupra identităţii obiectului actului juridic; în asemenea cazuri, eroarea este atât de gravă, încât nici nu poate fi vorba de existenţa vreunui act juridic, pentru că nu s-a putut realiza un acord de voinţe, fiecare din manifestările de voinţă referindu-se la altceva.

2 eroarea viciu de consimţământ este acea reprezentare greşită a realităţii care nu împiedică realizarea acordului de voinţă, dar îi alterează conţinutul, de aşa manieră încât dacă ea n-ar fi existat (dacă subiectul ar fi cunoscut exact realitatea), voinţa de a încheia actul nu s-ar fi format şi manifestat; în dreptul nostru, eroarea viciază consimţământul în două cazuri:

- când eroarea (greşita reprezentare a realităţii) poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic, (error in substantiam), adică asupra acelor calităţi care au fost determinante la încheierea actului juridic şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat - când eroarea poartă asupra identităţii (sau asupra anumitor calităţi speciale ale) persoanei cocontractantului, (error in personam), în acele contracte (sau acte juridice, în general) în care consideraţia persoanei cu care se încheie actul sau a calităţilor sale speciale (talent, reputaţie etc.) este hotărâtoare (aşa-numitele contracte intuitu personae: acte cu titlu gratuit, mandatul),

91

3. eroarea indiferentă este orice altă reprezentare greşită a realităţii, care nu influenţează valabilitatea actului juridic încheiat sub influenţa ei.

De asemenea, eroarea poate fi: eroare de fapt- falsa reprezentare a unei

situaţii faptice- nu poate fi invocată ca o cauză de nulitate a actului juridic, legiuitorul prezumând că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta este publicată în Monitorul Oficial (nemo censetur ignorare legem).;

eroare de drept-falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme de drept civil.

Condiţii:- existenţa unei false reprezentări a realităţii;- caracterul determinant al motivului care l-a

hotărât să încheie actul şi asupra căruia poartă eroarea;

- faptul că celălalt contractant a cunoscut (sau trebuia să cunoască) motivul determinant al consimţământului, asupra căruia a purtat eroarea (de multe ori o asemenea dovadă nu mai este necesară, caracterul determinant al motivului rezultând din însuşi contractul încheiat).

Eroarea trebuie dovedită de către cel care o invocă.

B. DOLUL. Dolul (sau viclenia) este inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene (dolosive), în scopul de a o determina să încheie un act juridic.

Structură:

92

elementul intenţional, al voinţei de a induce o persoană în eroare; (dacă inducerea în eroare a fost provocată neintenţionat, de bună-credinţă, nu este dol, ci poate fi o simplă eroare);

elementul material, al întrebuinţării de mijloace viclene (sau manopere dolosive).

Condiţii:- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;- dolul trebuie să provină de la celălalt contractant; se admite anularea actului şi atunci când dolul provine de la un terţ, dar cu ştirea celuilalt contractant (devenit astfel complice, cel puţin prin reticenţă), ca şi atunci când dolul este săvârşit de reprezentantul celuilalt contractant.

Dolul trebuie dovedit de partea care îl invocă, „dolul nu se presupune" - statuează art. 960 alin. 2 C. civ.

C.VIOLENŢA. Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci când persoana în cauză este ameninţată cu un rău, în aşa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Structură: un element exterior, constând într-o

ameninţare cu un rău de natură fizică (omor, lovituri etc.), sau de natură patrimonială (distrugerea

93

unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.), sau de natură morală (părăsirea, atingerea onoarei, dezvăluiri nedorite etc.);

un element psihologic, constând din starea de teamă insuflată persoanei, de natură a o constrânge să încheie un act (pe care altfel nu l-ar fi încheiat), ca mijloc de a evita răul cu care a fost ameninţată.

Condiţii:1 ameninţarea să fi fost injustă; 2 ameninţarea să fi fost determinantă

pentru hotărârea încheierii actului;De asemenea, ameninţarea nu trebuie să

provină neapărat de la celălalt contractant; art. 955 C. civ. precizează că violenţa este cauză de nulitate "chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia" (sau actul juridic, în general).

"Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor sau ascendenţilor" (art.957 C. civ.).

D. LEZIUNEA. Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părţile unui contract oneros şi comutativ, din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric)41.

Structură: în concepţia obiectivă, un singur

element: acela al disproporţiei vădite de valoare între prestaţiile

94

reciproce; în concepţia subiectivă însă, leziunea

presupune şi vicierea consimţământului de către starea de nevoie în care se găseşte una din părţi, stare de care profită (pe care o exploatează) cealaltă parte, pentru a obţine foloase disproporţionate.

Domeniu de aplicare: din punct de vedere al persoanelor

care o pot invoca: doar minorii între 14-18 ani, deci cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu;

din punct de vedere al actelor susceptibile de anulare pentru leziune: doar cele care, în acelaşi timp: -sunt acte de administrare;

-au fost încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal; -sunt lezionare pentru minor; -sunt comutative.III.2.4.Obiectul actului juridic

III.2.4.1.Noţiune.Obiectul reprezintă prestaţia (adică acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să o săvârşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

Condiţiile obiectului:- Obiectul trebuie să existe; prin excepţie de la regula potrivit căreia obiectul trebuie să existe în momentul

95

încheierii actului juridic, art. 965 alin. 1 C. civ. prevede că "lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei", cu excepţia succesiunilor încă nedeschise (alin. 2);- Obiectul (mai exact, lucrul la care se referă prestaţia) trebuie să fie în circuitul civil;- Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil;- Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil;- Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, adică să nu fie potrivnic legii şi în primul rând, legilor de ordine publică, adică celor imperative, referitoare la ordinea politică, socială;- Obiectul actului juridic trebuie să constea într-un fapt personal al celui ce se obligă;- La actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se mai cere o condiţie cu privire la obiectul obligaţiei de a da: cel ce se obligă a da trebuie să fie titularul dreptului respectiv.- Alte cerinţe privitoare la obiectul actului juridic condiţionează valabilitatea numai a anumitor acte juridice civile; astfel, obiectul unui contract de ipotecă nu poate fi decât un bun imobil; obiect al unui contract de împrumut de folosinţă nu poate fi decât un bun neconsumptibil; obiect al unui contract de împrumut de

96

consumaţie nu poate fi decât un bun fungibil şi comsumptibil; de asemenea, unele bunuri nu pot face obiectul anumitor contracte (de ex. substanţe explozibile nu pot fi transportate cu anumite mijloace de transport; etc.), sub sancţiunea răspunderii juridice.

III.2.5.Cauza actului juridic civil.

III.2.5.1.Noţiune. Prin "cauză" se înţelege scopul concret în vederea căruia se încheie un act juridic.

Elementele cauzei: un element abstract, obiectiv şi

invariabil în aceeaşi categorie de acte juridice, element constând în reprezentarea scopului direct şi imediat al consimţământului;

un element concret, subiectiv şi variabil de la caz la caz, element constând în scopul mediat al consimţământului, adică în mobilul principal care a determinat hotărârea de a consimţi la încheierea actului juridic.

III.2.5.2.Condiţii:- Cauza trebuie să existe; art. 966 C. civ. prevede că "obligaţia fără cauză...nu poate avea nici un efect", lipsa cauzei se confundă adesea cu o eroare asupra existenţei cauzei;- Cauza trebuie să fie reală, adică să nu fie falsă ;

97

- Cauza trebuie să fie licită; potrivit art. 968 C. civ., "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice".

III.2.5.3.Proba cauzei. Legea prezumă atât existenţa cât şi valabilitatea cauzei şi, prin urmare, sarcina probei incumbă celui care invocă lipsa cauzei sau îi contestă valabilitatea; astfel. art. 967 C. civ. prevede regula potrivit căreia "Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă" (alin. 1) şi "Cauza este prezumată până la proba contrarie" (alin. 2).

III.2.5.4.Acte juridice abstracte. Acestea există şi sunt valabile independent de cauza lor-titlurile la purtător:

titluri la purtător, care se transmit de la un subiect de drept la altul prin simpla predare (traditio) a înscrisului şi care pot fi valorificate de posesor fără a se lua în considerare raporturile juridice ale debitorului cu posesorii anteriori ai titlului (de ex. obligaţiile CEC);

titluri la ordin, care se transmit prin gir sau andosament (de ex. cambiile); sau

titluri nominale, în care se indică numele titularului dreptului de creanţă şi care nu pot fi transmise altora decât prin cesiune de creanţă, cu încunoştinţarea debitorului.

98

III.2.6. Forma actului juridic civil.

III.2.6.1.Noţiune. În sens larg, prin "forma" actului juridic

civil înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic (civil), atât pentru validitatea lui, cât şi pentru proba existenţei şi conţinutului actului, cât şi - în fine - pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţele persoane.

În sens restrâns, prin "forma actului juridic civil" înţelegem modul în care se exteriorizează voinţa internă a părţii (părţilor) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimţământul.

III.2.6.2. Principiul consensualismului actelor juridice civile. Conform acestui principiu un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, indiferent de forma în care ea se exteriorizează (solo consensu).

III.2.6.3.Actele juridice solemne. Acestea constituie o excepţie de la principiul consensualismului, deoarece, în cazul acestora legiuitorul a prevăzut necesitatea încheierii lor într-o anumită formă solemnă, cerută ca o condiţie de validitate.

Aplicaţii:1 donaţia- art.813 C. Civ.;2 ipoteca convenţională-art.1172 C. Civ.;

99

3 testamentul-art. 858. C. Civ.;4 acceptarea succesiunii sub beneficiu de

inventar-art. 704 C. Civ. etc.

III.2.6.4. Forma cerută ad probaţionem. Această formă este cerută nu pentru validitatea actului juridic, ci doar pentru dovedirea existenţei şi conţinutului acestuia.

Aplicaţii:1 art. 1191 C. Civ.-„dovada actelor

juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 de lei…” nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată;

2 art.1597 C. Civ.- depozitul voluntar;3 art. 1705 C. Civ. -tranzacţia etc.

Pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi reale asupra unor bunuri imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.) este necesară îndeplinirea unor formalităţi de publicitate, pentru a le face opozabile terţelor persoane.

Probleme de soluţionat:

1. Precizaţi condiţiile de validitate ale unui act juridic.

2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de "capacitate", din punct de vedere al dreptului civil?

4. Definiţi cauza actului juridic.5. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească obiectul, pentru ca un act juridic să

100

fie valabil încheiat?6. Ce înţelegeţi prin sintagma

"consimţământul trebuie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice"?

7. Enumeraţi viciile de consimţământ.8. Care este sancţiunea aplicabilă unui act

juridic încheiat cu vicierea consimţământului uneia dintre părţi?

9. Precizaţi conţinutul principiului consensualismului.

10. Care este domeniul de aplicare al leziunii?

11. Care sunt ccondiţiile de validitate ale unui act juridic solemn?

III.3.MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

III.3.1.Consideraţii generale. Noţiune. Prin modalităţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau împrejurări viitoare, care influenţează existenţa sau exercitarea drepturilor (respectiv executarea obligaţiilor) ce rezultă din actul juridic.

III.3.2. Termenul.

III.3.2.1.Noţiune. Termenul este un eveniment viitor şi sigur în ce priveşte realizarea lui, de care depinde fie începerea executării, fie stingerea efectelor actului juridic42.

III.3.2.2.Clasificare. Termenul poate fi clasificat

101

în funcţie de mai multe criterii. Astfel:A. În funcţie de criteriul cunoaşterii sau

necunoaşterii (încă din momentul încheierii actului juridic) a momentului exact în care termenul se va împlini, distingem:

termenul cert, a cărui dată sau moment de împlinire este cunoscut din chiar momentul încheierii actului, fie în mod direct (prin fixarea datei calendaristice, fie în mod indirect (prin fixarea duratei termenului şi a momentului începerii curgerii lui;

termenul incert, a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi se ştie precis că evenimentul respectiv se va împlini;

B. În funcţie de criteriul izvorului său, termenul poate fi:

termen voluntar (sau convenţional), stabilit prin voinţa (acordul de voinţe al) părţilor;

termen legal, stabilit de legiuitor; termen judiciar, stabilit de judecător

(de ex. termenul de graţie la care se referă art. 1021 C. civ.; termenul stabilit în temeiul art. 1583 din C. civ., pe care l-am reprodus ceva mai sus; etc.).

C. După modul cum rezultă din actul juridic, termenul poate fi:

termen expres, care rezultă în mod expres din actul juridic pe care-l afectează, fiind prevăzut în mod explicit;

102

termen implicit, care nu este prevăzut expres, dar poate fi dedus din natura actului sau din împrejurările în care se execută acest act (de ex. o obligaţie de întreţinere nu poate fi decât afectată de un termen extinctiv, stingându-se la data morţii beneficiarului).

D. În funcţie decriteriul efectelor pe care acestea le produc:

termenul suspensiv, care amână executarea (sau începerea exercitării dreptului şi a executării obligaţiei) până în momentul împlinirii termenului;

termenul extinctiv, a cărui împlinire determină stingerea sau încetarea raportului juridic, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul său.

E. În sfârşit, după criteriul părţii care beneficiază de termen, acesta poate fi stabilit:

în favoarea debitorului; în favoarea creditorului; în favoarea ambelor părţi.

III.3.2.3. Efectele termenului.A. În cazul termenului suspensiv

drepturile şi obligaţiile dintre părţi se nasc şi sunt valabile, din chiar momentul încheierii actului juridic, dar drepturile nu încep să se exercite şi obligaţiile nu devin exigibile decât din momentul împlinirii termenului suspensiv.

B. În cazul termenului extinctiv până la împlinirea termenului drepturile şi obligaţiile

103

părţilor există şi se execută în mod normal, ca şi cum ar fi pure şi simple; la împlinirea termenului însă, raportul juridic încetează, iar drepturile şi obligaţiile părţilor se sting.

III.3.2.4.Renunţarea la termen. Decăderea din beneficiul termenului.

Partea în favoarea căreia s-a stabilit un termen suspensiv poate să renunţe la acest termen; în acest caz, obligaţia devine de îndată exigibilă, ca o obligaţie pură şi simplă.

Codul civil reglementează, cu titlu de sancţiune civilă, şi decăderea din beneficiul termenului a debitorului care ajunge în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta sa, micşorează garanţiile date prin contract creditorului (art. 1025 C. civ.). Întrucât în aceste situaţii, "debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului" (suspensiv), înseamnă că obligaţia sa devine exigibilă de îndată, ca şi când ar fi ajuns la scadenţă.

III.3.3.CONDIŢIA.

III.3.3.1.Noţiune. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) este un eveniment viitor şi nesigur în ce priveşte realizarea sa, de care depinde însăşi existenţa actului juridic (sau, mai exact, depinde existenţa efectelor actului juridic)43.

III.3.3.2. Clasificare. Clasificarea condiţiei se pote face în funcţie de mai multe criterii. Astfel:

A. În funcţie de efectele pe care le produc,

104

distingem: condiţia suspensivă, de îndeplinirea

căreia depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor (deci nu numai executarea lor, ca în cazul termenului suspensiv, ci însăşi existenţa raportului juridic este suspendată până la data îndeplinirii condiţiei);

condiţia rezolutorie, de îndeplinirea căreia depinde desfiinţarea (cu efect retroactiv) a drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic izvorât din actul juridic supus unei asemenea modalităţi;

B. În funcţie de natura evenimentului viitor în care constă condiţia, distingem:

condiţia cazuală (atenţie! cazuală, nu "cauzală"!), care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde numai de hazard (nu şi de voinţa vreuneia dintre părţi

condiţia mixtă, care constă într-un eveniment viitor a cărui îndeplinire depinde şi de voinţa uneia dintre părţi, dar şi de voinţa unei terţe persoane;

condiţia potestativă, care constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa uneia sau a celeilalte dintre părţile actului juridic; condiţiile potestative sunt de două feluri:

- condiţii potestative simple, a căror îndeplinire depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un fapt exterior, sau depinde atât de voinţa uneia din părţi cât şi de voinţa unei terţe

105

persoane nedeterminate ;- condiţii pur potestative, a căror

îndeplinire depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi ;

C. După modul în care este formulată (sau după cum obligaţia depinde de îndeplinirea, ori de neîndeplinirea evenimentului-condiţie):

condiţia pozitivă (constând în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur) ;

condiţia negativă (constând în neîndeplinirea unui eveniment);

III.3.3.3. Efecte. Regula de bază în materia efectelor condiţiei este aceea potrivit căreia toate efectele condiţiei se produc retroactiv, din chiar momentul încheierii actului juridic, şi nu numai din momentul îndeplinirii (sau neîndeplinirii) condiţiei (după cum ea era o condiţie pozitivă sau negativă). Este, însă, o regulă de principiu cu caracter supletiv.

III.4.4.Sarcina44.

III.4.4.1.Noţiune. Sarcina este o obligaţie (de a da, de a face sau de a nu face ceva), impusă de către dispunător gratificatului, în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate testamentare).

III.4.4.2. Clasificare. Sarcina poate fi stabilită de dispunător:

fie în favoarea sa (a dispunătorului);

fie în favoarea gratificatului;

106

fie în favoarea unei terţe persoane.

III.4.4.3.Efecte.1 dacă gratificatul îndeplineşte sarcina,

actul juridic gratuit se consolidează, ca şi când ar fi fost un act pur şi simplu;

2 dacă însă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul (sau moştenitorii săi) are dreptul să ceară revocarea donaţiei (sau a legatului); revocarea va produce efecte retroactive, întocmai ca şi rezoluţiunea unui contract oneros .

Probleme de soluţionat:

1. Enumeraţi modalităţile actului juridic.2. Precizaţi diferenţa dintre termen şi condiţie, din punct de vedere al efectelor.3. Ce fel de acte juridice sunt susceptibile de a fi afectate de modalitatea "sarcină"?4. Care este diferenţa dintre "termenul cert" şi "condiţie"?

III.4. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL.

III.4.1.Noţiune. Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi

107

obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.

III.4.2. Principiul forţei obligatorii a actului juridic.

III.4.2.1.Conţinut. Conţinutul principiului forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda) este stabilit prin dispoziţia art. 969 alin. 1 C. civ., potrivit căruia "Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante".

III.4.2.2.Excepţii.1 încetarea actului juridic se produce,

independent de voinţa părţilor, atunci când dispare unul din elementele constitutive ale actului;

2 prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte (de ex. a contractelor de închiriere a locuinţelor) face să se extindă efectele actului dincolo de limita în timp stabilită de părţi;

3 suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivă se produce datorită intervenţiei unui caz fortuit sau de forţă majoră;

4 modificarea unor efecte ale actului juridic s-ar putea impune părţilor, prin hotărâre judecătorească, prin aplicarea teoriei impreviziunii (potrivit căreia actele juridice se consideră a fi încheiate - dacă sunt acte cu executare succesivă în timp - sub condiţia, implicită, a menţinerii situaţiei generale existente la data încheierii lor - clauza "rebus sic stantibus" - aşa încât, dacă situaţia

108

generală se modifică imprevizibil, stricând echilibrul firesc al valorii prestaţiilor reciproce ale părţilor - de pildă în caz de inflaţie galopantă - părţile ar fi îndreptăţite să ceară instanţei restabilirea acestui echilibru, prin micşorarea propriei prestaţii sau prin majorarea prestaţiei celeilalte părţi în mod corespunzător noilor condiţii).

III.4.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic.

III.4.3.1. Conţinut. Acest principiu este consacrat de alin. 2 al aceluiaşi art. 969 C. civ., care - referindu-se la convenţii - dispune că "ele se pot revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege" - de unde rezultă, per a contrario, că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţile (sau a singurei părţi) care l-a(u) încheiat.

III.4.3.2.Excepţii.1 donaţiile între soţi sunt esenţialmente

revocabile (art. 937 alin. 1 C. civ.);2 contractele de locaţiune încheiate pe

durată nedeterminată pot fi revocate prin voinţa unilaterală a oricăreia dintre părţi (art. 1436 C. civ.);

3 contractul de depozit poate fi revocat de către deponent (cu efecte tot numai pentru viitor) (art. 1616 C. civ.);

4 testamentul este un act unilateral de voinţă esenţialmente revocabil (art. 802 C. civ.);

5 actul unilateral de voinţă prin care un succesibil renunţă la moştenire poate fi

109

revocat numai înăuntrul termenului de acceptare (6 luni, potrivit art. 700 C. civ.), şi numai dacă, între timp, moştenirea n-a fost acceptată de un alt erede (art. 701 C. civ.).

III.4.4. Principiul relativităţii actului juridic.

III.4.4.1.Conţinut. "Convenţiile nu au efect decât între părţile contractante". art. 937 C. civ.

III.4.4.2. Noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză. În raport cu un anumit act juridic, subiecţii de drept se împart în:

1 părţi- sunt părţi persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin reprezentant) actul juridic;

2 sunt terţi toţi cei străini de actul juridic (care n-au participat, nici personal, nici prin reprezentant, la încheierea lui);

3 sunt avânzi-cauză (o categorie de subiecţi intermediară, între părţi şi terţii propriu-zişi) toţi cei care nu au participat la încheierea actului juridic, deci nu sunt părţi, dar totuşi, datorită unor legături personale pe care le au cu părţile, suferă, potrivit legii, unele efecte ale actului juridic.

Astfel, sunt avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu

titlu universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari.

III.4.4.3. Excepţii.1 Stipulaţia pentru altul (sau contractul în

110

favoarea unei terţe persoane) este actul prin care o persoană (numită promitent) se obligă faţă de o altă persoană (numită stipulant) să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane (numită beneficiar), care nu participă (nici personal şi nici prin reprezentare) la încheierea actului45;

2 Acţiunile directe, adică posibilitatea acordată uneori de lege unei terţe persoane, străine de contract, de a exercita anumite drepturi direct împotriva uneia din părţile contractante;

3 contractul colectiv de muncă.

III.4.4.4. Excepţii aparente.1 Actul juridic civil produce efecte faţă de

avânzii-cauză ai părţilor, pentru că aceştia iau locul părţilor în raportul juridic respectiv;

2 În cazul promisiunii pentru altul (nu stipulaţie pentru altul!), adică al convenţiei prin care promitentul se obligă a-l convinge pe altul să încheie un act (convenţia de porte-fort) sau se obligă a-l convinge pe altul să ratifice un act, încheiat în numele lui fără nici o putere de a-l reprezenta;

3 Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea unui act juridic aparent (menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală) şi încheierea concomitentă a unui alt act juridic, secret, care precizează adevăratele raporturi juridice pe care părţile înţeleg să le stabilească în

111

realitate;4 Reprezentarea.

III.4.5. Reprezentarea.

III.4.5.1. Noţiune. Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic în numele şi în contul (pe socoteala) altei persoane (numită reprezentat), în aşa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui reprezentat46.

III.4.5.2. Clasificare. În funcţie de izvorul puterii de a reprezenta:

reprezentare legală- îşi are izvorul direct în lege şi este specifică domeniului persoanelor fizice incapabile;

reprezentare convenţională- îşi are izvorul într-un contract (de mandat) încheiat între reprezentat (mandant) şi reprezentant (mandatar).

În funcţie de întinderea puterii de reprezentare: reprezentare generală- împuterniceşte

pe reprezentant să încheie orice acte juridice şi cu privire la orice bunuri ale reprezentatului;

reprezentare specială- care împuterniceşte pe reprezentant să încheie numai anumite acte, sau numai acte referitoare la anumite bunuri ale

112

reprezentatului (mandatul special).

III.4.5.3. Condiţii.1 existenţa unei împuterniciri de a

reprezenta, izvorâtă fie din lege (mai ales în cazul reprezentării incapabililor), fie din voinţa părţilor;

2 existenţa voinţei de a reprezenta (sau a intenţiei de a reprezenta);

3 exprimarea voinţei valabile, libere şi neviciate, a reprezentantului la încheierea actului (ceea ce presupune deplina capacitate de exerciţiu a reprezentantului şi lipsa oricărui viciu de consimţământ).

III.4.5.4. Efecte. Principalul efect al reprezentării constă în faptul că actul juridic încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana celui reprezentat, care devine, el, parte în raportul juridic stabilit cu terţul cocontractant.

III.4.5.5. Încetarea reprezentării.Reprezentarea legală încetează :

prin încetarea incapacităţii celui reprezentat, ori prin moartea acestuia;

prin moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului (părinte sau tutore).

Reprezentarea convenţională încetează: prin denunţarea mandatului, de către

mandant sau de către mandatar; prin moartea sau punerea sub

interdicţie a mandantului sau a

113

mandatarului.

Probleme de soluţionat:

1. Enumeraţi principiile care guverneză efectele actului juridic.2. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul relativităţii actului juridic.3. Dar cele aparente?4. Definiţi simulaţia.5. Enumeraţi categoriile de avânzi-cauză.6. Ce sunt creditorii chirografari?7. Precizaţi câteva situaţii de reprezentare legală.8. Care sunt condiţiile reprezentării?

III.5. NULITATEA ACTULUI JURIDIC

III.5.1.Noţiune. Cauze. Clasificări.Nulitatea este sancţiunea civilă care desfiinţează (înlătură), cu efect retroactiv, efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile sale de validitate.

Cauze.- lipsa consimţământului sau vicierea lui;- lipsa capacităţii sau insuficienţa ei;- lipsa obiectului sau caracterul lui ilicit ori imoral;- lipsa, falsitatea, ilicitatea sau imoralitatea cauzei;- nerespectarea formei cerute de lege ad

114

validitatem;- frauda la lege sau fraudarea intereselor unui terţ.

Clasificări.A. În funcţie de regimul juridic şi de cauzele

care le determină: nulitate absolută, dacă:- lipseşte un element structural

(consimţământ, obiect);- lipseşte capacitatea de folosinţă;- actul încalcă unele dispoziţii legale

imperative, ordinea publică sau bunele moravuri (regulile de convieţuire socială);

- actul nu respectă condiţiile de formă cerute ad validitatem. nulitate relativă dacă:

-consimţământul a fost viciat; - a lipsit capacitatea de exerciţiu,

ori aceasta a fost restrânsă, ori actul incapabilului s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă cerută de lege;

- a existat o eroare asupra cauzei; - s-a încălcat o interdicţie

(prohibiţie) instituită de lege în scop de ocrotire.Regimul juridic al nulităţii absolute diferă

de regimul juridic al nulităţii relative, sub trei aspecte: a. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar din oficiu de către instanţa de judecată (căci această sancţiune ocroteşte interese generale, obşteşti), pe când nulitatea relativă poate fi invocată numai de către persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului;

b. Nulitatea absolută poate fi invocată

115

oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune (acţiunea în constatarea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă extinctiv), pe când nulitatea relativă nu poate fi invocată decât în limita termenului legal de prescripţie, acţiunea în anulare fiind prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă legea nu prevede un termen mai scurt;

c. Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului, pe când nulitatea relativă poate fi acoperită (înlăturată) prin confirmarea actului de către cel îndreptăţit a cere anularea lui, fie în mod expres, fie chiar tacit (prin executarea voluntară a obligaţiilor izvorâte din act).

Prin excepţie, în câteva cazuri, poate fi confirmată şi nulitatea absolută a unor acte:

- potrivit art. 20 C. fam. "căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată";

-potrivit art. 1167 alin. 3 C. civ., un contract de donaţie lovit de nulitate absolută pentru că nu s-a încheiat în forma autentică cerută ad validitatem de lege, poate fi confirmat (expres sau doar tacit, prin executarea voluntară) de către moştenitorii donatorului (singurii cărora le-ar putea profita constatarea nulităţii);

- practica judiciară a admis posibilitatea confirmării (sau consolidării) unui act juridic lovit de nulitate pentru neîndeplinirea unei condiţii cerute imperativ la încheierea lui, dacă între timp

116

(înainte de a se fi constatat judecătoreşte nulitatea absolută) acea condiţie s-a îndeplinit.

B. După întinderea efectelor sancţiunii, distingem:

Nulitatea totală, care desfiinţează actul în întregime, nepermiţând ca acest act să producă nici un efect;

Nulitatea parţială, care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic sancţionat: cele care contravin scopului normelor juridice încălcate la încheierea actului.

C. După cum este sau nu anume prevăzută de lege, nulitatea poate fi:

nulitate expresă (sau textuală, sau explicită) când este anume prevăzută, în mod expres, de un text de lege;

nulitatea virtuală (sau tacită, sau implicită), când sancţiunea nu este prevăzută expres de lege, dar nevalabilitatea actului rezultă neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei legale încălcate sau din scopul urmărit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de validitate ale actului.

D. După felul condiţiilor de validitate încălcate la încheierea actului juridic:

nulitate de fond; nulitate de formă (atunci când forma

nerespectată era cerută de lege ad validitatem , iar nu numai ad probationem);

E. După felul în care operează: nulitatea de drept, care loveşte actul de

plin drept, de la sine, ope legis, instanţa de judecată nefiind chemată decât să o constate în caz de litigiu între părţi;

nulitatea judiciară, care nu operează de

117

plin drept, ci numai dacă este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească.

III.5.2.Efectele nulităţii actului juridic

III.5.2.1.Consideraţii generale.Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, constând în desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic creat prin act.

III.5.2.2.Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.Nulitatea desfiinţează actul juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nici n-ar fi fost încheiat.

Excepţii: căsătoria putativă, efectele desfiinţării

căsătoriei se produc, pentru soţul de bună-credinţă, numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă;

în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând retroactiv (pentru trecut), ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23 alin. 2 C. fam.);

în cazul înfierii (adopţiei) încheiate în absenţa consimţământului părinţilor fireşti ai înfiatului,legiuitorul a prevăzut în art. 80 C. fam. (abrogat ulterior) că efectele înfierii se menţin, aceasta putând fi doar desfăcută, dacă este în

118

interesul minorului ca el să se întoarcă la părinţii săi fireşti;

în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele pe care actul desfiinţat le-a produs între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa.

III.5.2.3.Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară(restitutio in integrum) impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit.

Excepţii: potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu

bună-credinţă un bun frugifer păstrează pentru sine fructele culese, chiar dacă - în cazul desfiinţării actului prin care a dobândit acel bun - el trebuie să restituie bunul însuşi;

potrivit art. 1164 C. civ., minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea în resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat".

III.5.2.4.Principiul desfiinţării actelor subsecvente (resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (şi, deci, dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acelui bun), este firesc să se desfiinţeze şi actele juridice ulterioare prin

119

care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun (căci el nu putea dispune valabil de un bun care, juridiceşte, nu devenise al său).

Excepţii: cel care a intrat în posesia unui bun

mobil cu bună-credinţă (adică ignorând nevalabilitatea titlului prin care a dobândit) devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit să-l restituie (decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ, situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani, chiar şi de la posesorul de bună-credinţă, care însă are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit);

nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare ;

de asemenea, se păstrează (nu sunt desfiinţate) şi actele de dispoziţie încheiate, cu titlu oneros, cu un subdobânditor de bună-credinţă (care nu ştia că dispunătorul dobândise printr-un act nevalabil, sancţionat apoi cu nulitatea); în acest caz dispunătorul (al cărui drept s-a desfiinţat retroactiv ca urmare a nulităţii actului prin care el însuşi dobândise bunul) urmează să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului prin echivalent;

nu mai pot fi desfiinţate, actele prin care bunul a fost transmis, subsecvent, unui subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.

III.5.2.5.Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate, în temeiul unor principii de drept.Există situaţii în care, deşi ar trebui

120

să fie desfiinţate, actele juridice afectate de nulitate,totuşi acestea se menţin ca fiind valabile. Explicaţia constă în faptul că alte principii de drept impun această soluţie. Acestea sunt: Principiul conversiunii actului juridic nul

într-un alt act juridic, ale cărui condiţii de validitate sunt integral îndeplinite. Potrivit acestui principiu, manifestarea valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine stătătoare, independent de soarta actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.

Principiul răspunderii civile delictuale (consacrat de art. 998 C. civ., potrivit căruia "orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara") justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este tocmai menţinerea efectelor acestuia).

Principiul validităţii aparenţei în drept (exprimat de adagiul latin "error communis facit jus") poate justifica şi el, uneori, menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de nulitate. O aplicaţie a acestui principiu ar fi aceea referitoare la căsătoria încheiată în faţa unui ofiţer de stare civilă necompetent , acesta fiind menţinută ca valabilă, dacă acel ofiţer a exercitat în mod public atribuţiile respective, apărând în ochii părţilor şi în ochii publicului în general ca fiind competent a le exercita. (În acest sens, art.

121

7 al Legii cu privire la actele de stare civilă, nr. 119/1996, prevede expres că “Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civila, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea aceasta calitate”).

Probleme de soluţionat:

1. Care este sancţiunea civilă aplicabilă unui act juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de art.948 C. Civ.?2. Precizaţi în ce constă diferenţa dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă.3. Enumeraţi principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic.4. Care sunt principiile de drept bcare justifică menţinerea unui act juridic lovit de nulitate?5. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul retroactivităţii.6. Care este consecinţa nerespectării formei la încheierea unei donaţii?

IV.DOVADA DREPTURILOR CIVILE

OBIECTIVE:

122

Conştientizarea importanţei instituţiei probaţiunii judiciare în ceea ce priveşte relaţiile dintre subiecţii de drept;

Însuşirea conceptului juridic de "probă";

Cunoaşterea mijloacelor de probă şi a condiţiilor de admisibilitate a acestora.

IV.1.NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI SARCINA PROBEI

IV.1.1.Noţiune.Probaţiunea judiciară reprezintă stabilirea, după anumite stabilirea, după anumite reguli prevăzute de lege, a existenţei reguli prevăzute de lege, a existenţei actelor sau faptelor juridice din care actelor sau faptelor juridice din care izvorăsc drepturi şi obligaţiiizvorăsc drepturi şi obligaţii. Probele (numite şi dovezi) sunt

mijloacele de convingere cu ajutorul cărora se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui fapt juridic sau a unui act juridic din care izvorăsc drepturi şi obligaţii.

IV.1.2.Obiectul probaţiunii judiciare (sau obiectul probei) îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi şi obligaţii.

Particularităţi ale obiectului probei: norma de drept civil nu constituie obiect al

probei; faptele nagative nedefinite nu constituie

obiect al probei, dar cele determinatese pot dovedi prin probarea faptului pozitiv contrar;

faptele notorii se dovedesc prin probarea 123

notorietăţii; faptele necontestate, acceptate de părţile

unui litigiu, nu necesită, în principiu, probarea lor; faptele cunoscute personal de judecător, din

alte împrejurări decât acelea ale dosarului, formează obiect al probaţiunii judiciare.

IV.1.3. Sarcina probei. art. 1169 C. civ., "cel ce face o propunere

înaintea judecăţii trebuie să o dovedească";deci reclamantul este cel care are sarcina de a dovedi cele pretinse;

în apărare, pârâtul pote deveni "reclamant", având obligaţia să dovedească cele susţinute;

judecătorul trebuie să aibă rol activ în stabilirea completă a adevărului, putând, din oficiu, să dispună administrarea probelor necesare aflării adevărului.

IV.1.4. Condiţii generale de admisibilitate a probelor.a. să nu fie oprită de lege ;b. să fie verosimilă;c. să fie utilă;;d. să fie pertinentă;;e. să fie concludentă;

IV.2.MIJLOACELE DE PROBĂ

IV.2.1.Înscrisurile

IV.2.1.1.Noţiune.Înscrisurile sunt declaraţii

124

sau consemnări ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la acte sau fapte din care izvorăsc raporturi juridice între ele.

IV.2.1.1.Clasificare. Înscrisurile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:A.În funcţie de intenţia cu care au fost

întocmite: înscrisuri preconstituite, adică

consemnări făcute de părţi sau de una din ele anume cu intenţia de a servi ca probă a unui act sau fapt juridic;

înscrisuri nepreconstituite, adică întocmite în alte scopuri, dar care pot fi, totuşi, folosite şi ca mijloace de dovadă: registrele comerciale, diferitele însemnări casnice, menţiuni făcute de creditor pe titlul creanţei sau pe chitanţă, precum şi simplele scrisori care fac referire la anumite acte sau fapte juridice.

B. După cum conţin sau nu semnăturile părţilor, înscrisurile pot fi:

semnate (de către părţi sau de către una din ele), cum sunt înscrisurile autentice, cele sub semnătură privată şi scrisorile;

nesemnate, cum sunt răbojurile, registrele comerciale, biletele şi tichetele.

C. După scopul în care sunt întocmite, înscrisurile sunt:

primordiale, când se întocmesc cu ocazia încheierii actului juridic sau constatării faptului juridic, spre a servi ca probă;

recognitive, când se întocmesc ulterior, pentru a înlocui un înscris primordial pierdut sau pe cale de a se pierde ori distruge;

125

confirmative, când se întocmesc pentru a constata şi dovedi confirmarea unui act juridic anulabil.

D. Se mai face distincţia între înscrisurile originale şi copiile după înscrisuri originale; înscrisurile a căror putere doveditoare

este prevăzută de lege ; înscrisuri a căror putere doveditoare este

lăsată la aprecierea instanţei.Înscrisurile preconstituite se clasifică, după modul deîntocmire, în: înscrisuri autentice- care s-au făcut cu

respecarea condiţiilor prevăzute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat;

înscrisuri sub semnătură privată- semnate de părţile de la care emană.

Alte înscrisuri care pot fi folosite ca mijloc de dovadă:A. Cele la care se referă art. 1183-1187 C.

civ., şi anume: registrele comercianţilor; registrele şi hârtiile casnice; "Orice adnotaţie" (menţiune scrisă)

"făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă";

Răbojurile, atunci când "crestăturile după amândouă bucăţile sunt egale şi corelative", fac deplină dovadă între părţile "care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probaţiune" (art. 1187 C. civ.);

126

B.Înscrisurile şi celelalte imprimări asimilate lor care au apărut ulterior elaborării Codului (înregistrări magnetice, fonice sau video, fotografii etc.

C. Simplele scrisori pot fi şi ele folosite ca mijloc de probă, dacă, prin conţinutul lor, învederează existenţa unor acte juridice ori săvârşirea unor fapte juridice pertinente şi concludente.

D. copiile după înscrisuri(art. 1188 C. civ.), actele recognitive (art. 1189 C. civ.) şi actele confirmative (art. 1190 C. civ.).

IV.2.2.Mărturia (proba testimonială)

IV.2.2.1.Noţiune.Mărturia este relatarea făcută oral în faţa instanţei de către o terţă persoană - alta decât părţile - numită martor, cu privire la acte sau fapte întâmplate în trecut şi aflate în legătură cu pretenţiile părţilor, despre care are cunoştinţă personală; mărturiile se mai numesc şi depoziţii de martori, iar proba cu martori se mai numeşte şi probă testimonială.

IV.2.2.2.Condiţii specifice de admisibilitate :

- relatarea martorului să se facă oral în faţa instanţei de judecată (eventualele declaraţii date în scris în altă parte şi depuse la dosar de către una din părţi nu constituie mărturii);

- depoziţia să se refere la fapte precise (determinate) care au legătură cu pretenţiile părţilor (cu drepturile şi obligaţiile invocate de ele);

- martorul să cunoască personal faptele relatate, în sensul că le-a văzut, le-a auzit sau le-a

127

perceput altfel, prin propriile simţuri;

IV.2.2.3. Admisibilitatea probei cu martori. Spre deosebire de proba cu înscrisuri, care este general admisibilă pentru a se dovedi orice acte sau fapte juridice şi de către oricine, proba cu martori are o admisibilitate mai restrânsă.

Regula generală privind restrângerea admisibilităţii probei testimoniale este stabilită de art. 1191 C. civ.:

a) Potrivit art. 1191 alin. 1 C. civ., proba testimonială este inadmisibilă atunci când se tinde a se dovedi un act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei: "dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin înscris sub semnătură privată".

b) Potrivit art. 1191 alin. 2 C. civ., "nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul (înscrisul), nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma confecţionării actului (înscrisului) chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei".

Excepţii :A. Proba cu martori nu este admisibilă,

chiar dacă valoarea actului este inferioară plafonului legal de 250 lei, în cazul:

- actelor solemne, pentru care forma solemnă este cerută de lege ad validitatem:;

- actele pentru care legea cere forma scrisă

128

ad probationem.B. Proba cu martori este admisibilă chiar

dacă valoarea actului juridic depăşeşte suma de 250 lei:

- când există un început de dovadă scrisă (care poate fi completat cu martori);

- când preconstituirea sau conservarea unui înscris a fost imposibilă.

IV.2.2.4. Puterea doveditoare a probei cu martorieste lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

IV.2.3. Mărturisirea.

IV.2.3.1.Noţiune.Mărturisirea este declaraţia unei persoane prin care aceasta recunoaşte ca adevărat un fapt pe care adversarul ei îşi întemeiază pretenţiile sale în justiţie, declaraţie de natură a produce efecte juridice împotriva autorului ei.

IV.2.3.2.Clasificare.Art. 1204-1206 C. Civ. disting: judiciară - când este făcută în faţa

instanţei judecătoreşti, în cursul procesului în care urmează a fi utilizată ca probă şi se referă la obiectul acelui proces;

extrajudiciară când este făcută în afara instanţei sau chiar în faţa unei alte instanţe decât aceea care judecă litigiul în care ea ar urma să fie folosită ca probă;

După natura şi conţinutul mărturisirii:

129

mărturisirea simplă (sau fără rezerve), constând în recunoaşterea de către pârât a faptului pretins de reclamant, aşa cum a fost el formulat de către acesta;

mărturisirea calificată- pârâtul recunoaşte nu doar faptul pretins de reclamant, dar şi alte împrejurări strâns legate de acesta, anterioare sau concomitente lui şi care schimbă semnificaţia juridică a faptului pretins şi recunoscut;

mărturisirea complexă- atunci când pârâtul recunoaşte atât faptul pretins de reclamant, cât şi un alt fapt sau o altă împrejurare, distinctă şi posterioară faptului pretins de reclamant, care îi restrînge sau îi anihilează complet efectele;

IV.2.3.3. Puterea doveditoare. Problema admisibilităţii.

În prezent, forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Potrivit art.1206 alin 2 C. Civ., mărturisirea nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit.

IV. 2.4. Prezumţiile.

IV.2.4.1. Noţiune. Noţiune. Potrivit art. 1199 C. civ., "prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

IV.2.4.2. Clasificare.După cum raţionamentul deductiv specific

prezumţiilor este opera legiuitorului sau doar a judecătorului, prezumţiile pot fi:

130

legale "acelea care sunt determinate special prin lege..." (art.1200 C. Civ.); prezumţiile legale se subclasifică, în funcţie de puterea lor doveditoare, în:

- prezumţii relative, care pot fi combătute prin proba contrară;

- prezumţii absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară.

simple, judecătoreşti, acelea pe care legea nu le prevede expres, ci le lasă "la lumina şi înţelepciunea magistratului" (art. 1203 C. civ.);toate prezumţiile simple, judecătoreşti, sunt relative.

Probleme de soluţionat:

1. Enumeraţi condiţiile generale de admisibilitate a probei.2. Căruia dintre părţile unui litigiu îi incumbă sarcina probei?3. Consideraţi că interogatoriul esre un mijloc de probă?4. Ce fel de mijloc de probă este "chitanţa"?5. Cre este mijlocul de probă admis pentru a face dovada contrară în cazul unei prezumţii absolute?

V. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

131

OBIECTIVE: Conştientizarea importanţei instituţiei

prescripţiei extinctive în ceea ce priveşte stabilitatea şi securitatea circuitului civil;

Cunoaşterea domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive;

Însuşirea corectă a cauzelor şi efectelor instituţiilor suspendării, întreruperii şi repunerii în termenul de prescripţie.

V.1. Noţiune. Efecte.

V.1.1.Noţiune.Prin prescripţie extinctivă înţelegem stingerea dreptului la acţiune ca urmare a neexercitării lui în termenul stabilit de lege.

V.1.2. Reglementare. Codul Civil; Decretul nr. 167/1958; Codul comercial; Codul familiei; legi speciale etc.

V.1.3. Efecte. Efectul prescripţiei extinctive este prevăzut de art.1, Decretul nr.167/1958 alin.1, care prevede că "Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

132

Noţiunea de "drept la acţiune" are, însă, două sensuri diferite:

drept la acţiune în sens material -posibilitatea pe care o are orice titular al unui drept subiectiv civil de a obţine realizarea lui şi executarea obligaţiei corelative de către subi-ectul pasiv, cu ajutorul forţei de constrângere a statului prin organul judiciar competent ( se stinge prin prescripşie);

drept la acţiune în sens procesual- doar posibilitatea oricărei persoane de a sesiza instanţa de judecată (de a i se adresa cu o cerere) în vederea realizării unui drept ( nu se stinge prin prescripţie).

V.2.Domeniul de aplicare a prescripţiei extinctiveDin interpretarea per a contrario a alin 1,

Decretul nr. 167/1958 rezultă faptul că nu intră în domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive drepturile la acţiune având un obiect nepatrimonial, deci sunt supuse prescripţiei doar acţiunile cu un obiect patrimonial.

În materia drepturilor reale: Acţiunea în revendicare - prin care se

valorifică dreptul de proprietate - este imprescriptibilă;

excepţie: prin art. 561 C. pr. civacţiunea în revendicare a unui bun adjudecat (prin licitaţie) se prescrie în termen de 5 ani din momentul executării ordonanţei de adjudecare;

În cazul revendicării unui bun din proprietatea publică (care aparţine domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) regula imprescriptibilităţii acţiunii în

133

revendicare este şi mai puternică, în sensul că aceste bunuri sunt declarate prin art. 135 alin. 5 din Constituţie ca inalienabile;

Acţiunea confesorie, prin care se valorifică un drept real principal asupra lucrului altuia (un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute) este supusă prescripţiei extinctive reglementate de Codul civil, care prevede - în art. 1890 - un termen de prescripţie de 30 de ani;

Acţiunea negatorie (prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului nelegitim, de către altul, a unui drept real derivat - uzufruct, uz, abitaţie sau servitute - asupra bunului său) este şi ea imprescriptibilă;

acţiunile în partaj sunt imprescriptibile ; acţiunile posesorii (art. 674-676 C. pr.

civ.) sunt prescriptibile, potrivit art. 674 C. pr. civ. ele "vor fi admise numai dacă ... nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare".

În materia drepturilor extrapatrimoniale, prin excepţie sunt supuse prescripţiei extinctive: acţiunea în stabilirea paternităţii

copilului din afara căsătoriei, care se poate introduce numai într-un termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 C. fam.);

acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, care trebuie introdusă în 6 luni de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. fam.);

acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţământ, care trebuie introdusă în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau dolului (art. 21 alin. 2 C. fam.).

134

Prescripţia dreptului de a cere excutarea silită.Art. 6 al Decr. nr. 167/1958 a dispus că "Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani...".

V.3. Termene de prescripţie extinctivă

V.3.1. Noţiune. Termenul de prescripţie este intervalul în cursul căruia titularul unui drept subiectiv încălcat este îndreptăţit să-şi valorifice acel drept pe calea acţiunii.

V.3.2. Termene generale de prescripţie.Legea stabileşte două categorii de termene de prescripţie:

termene generale, aplicabile în principiu tuturor acţiunilor prescriptibile, chiar şi celor pentru care legea nu prevede anume un termen;

termene speciale de prescripţie, prevăzute în mod special pentru anumite acţiuni.

Termenul general de prescripţie este de 3 ani pentru: exercitarea dreptului la acţiune; exrcitarea dreptului de a cere executarea

silită în temeiul unui titlu executoriu; cererilor de executare privitoare la

drepturile reale.

Termenul general de prescripţie este de 30 de ani pentru: drepturile la acţiune pentru valorificarea

drepturilor reale principale (exceptate prin art. 21 de la aplicarea Decretului nr. 167/1958);

135

cererile de executare privitoare la drepturile personale nepatrimoniale (extrapatrimoniale).

Termene speciale sunt cele stabilite pentru anumite acţiuni (sau categorii de acţiuni), fie în chiar Decr. nr. 167/1958, fie în alte acte normative, anterioare sau posterioare acestuia.Astfel: Decretul nr. 167/1958 stabileşte

următoarele termene speciale: a. Potrivit art. 3 alin. 2 "în raporturile ce

izvorăsc din asigurare, termenul de prescripţie este de doi ani...";

b. Potrivit art. 4, termenul era de 6 luni pentru o serie de acţiuni "în raporturile dintre organizaţiile socialiste"; aceste termene nu mai sunt aplicabile, ne mai existând organizaţii socialiste (v. supra., nota 12 şi textul aferent);

c. Potrivit art. 5, "Dreptul la acţiune privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie"; evident, în cazul contrar - când viciile au fost ascunse cu viclenie - se va aplica termenul general de prescripţie, de 3 ani;

termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, prevăzut de art. 700 C. civ.;

- termenul de un an prevăzut de art. 1334 C. civ. pentru acţiunea în complinirea preţului (cf. art. 1328 C. civ.) şi pentru acţiunea în scăderea preţului sau "stricarea contractului" (cf. art. 1327 şi art. 1331 C. civ.);

- termenul de 6 luni pentru acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de

136

consimţământ prevăzut de art. 21 alin. 2 C. fam.; termenul de 6 luni pentru acţiunile contra

cărăuşilor izvorâte din contractul de transport (art. 956 alin. 1 C. com); etc.

C. Civil prevede:- termenul de un an prevăzut de art. 498 C.

civ. în materie de avulsiune;- termenul de 5 ani prevăzut de art. 561 C. pr.

civ. pentru revendicarea unui imobil adjudecat prin licitaţie publică; etc.

V.4.Momentul începerii cursului prescripţiei.

V.4.1. Regula.prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită"( art. 7, Decr. nr. 167/1958).

V.4.2. Reguli speciale.a. Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr.

167/1958, "în obligaţiile care urmează să fie executate la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept";

b. Potrivit art. 7 alin. 3, "dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul";

c. Potrivit art. 8, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască

137

atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea";

d. Atunci când acţiunea în anulare a unui act juridic are ca temei un alt viciu de consimţământ (eroarea, dolul sau leziunea), ori are ca temei incapacitatea de exerciţiu, potrivit art. 9 alin. 2 "prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit" (adică cel al cărui consimţământ a fost viciat, sau minorul devenit între timp major şi deplin capabil - n. ns.) ori, după caz, "reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele" (adică părinţii sau tutorele incapabilului - n. ns.) "a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului" etc.

V.5. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

V.5.1.Noţiune. Efecte. Prin suspendare, curgerea termenului de prescripţie este oprită atunci când se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de suspendare, urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare.

Efectul suspendării prescripţiei -art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : "după încetarea sus-pendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare".În situaţia în care cauza de suspendare ar interveni spre sfârşitul termenului,art. 15 alin. 2, prevede că "prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea

138

unui termen de şase luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare".

V.5.2.Cauze. Cauze generale:Potrivit Decr. nr. 167/1958, "cursul pres-

cripţiei se suspendă:a. cât timp cel împotriva căruia ea curge

este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere;

b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea sunt puse pe picior de război ...".

c. "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele( art.14 alin 2)".

Cauzele speciale :a. prescripţia se suspendă "până la

rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei"( art.13, litera c);

b. prescripţia se suspendă "între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor; între curator şi acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în temeiul

139

legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate" (art 14 alin. 1);

c. "prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei" (art. 14 alin. 3).

Enumerarea cauzelor de suspendare în Decretul nr. 167/1958 este limitativă.

V.6.Întreruperea prescripţiei extinctive.

V.6.1. Noţiune.Potrivit art. 17 din decret, "întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o altă prescripţie" având acelaşi termen (întreg, fără a se socoti timpul curs înainte de întrerupere) şi aceeaşi natură cu cea întreruptă.

V.6.2.Cauze.a. recunoaşterea dreptului a cărui

acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia;

b. introducerea unei cereri de chemare în judecată ;

c. orice act începător de executare întrerupe curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în temeiul unui titlu executor.

V.7. Repunerea în termenul de prescripţie.Art. 19 din Decr. nr. 167/1958. prevede că

"instanţa judecătorească ... poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate

140

cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze executarea silită".

Condiţii:a. să existe o cerere de chemare în ju-

decată, adică o exercitare a dreptului la acţiune, făcută după ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;

b. depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor "cauze temeinic justificate";

c. introducerea acţiunii - şi, odată cu ea, cererea de repunere în termen (dacă s-a făcut şi o asemenea cerere) trebuie să fi fost făcută în termen de cel mult o lună de la încetarea cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie;

d. repunerea în termen să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată .

V.8.Calculul ( împlinirea) termenelor de prescripţie

Prevederile codului Civil: potrivit art. 1887 C. civ., "Termenul

prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în acel calcul";

art. 1888 C. civ. precizează că ziua "începe la miezul nopţii şi se fineşte /se sfârşeşte/ la miezul nopţii următoare";

art. 1889 C. civ., "prescripţia nu se socoteşte câştigată decât după împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege";

141

Prevederile Codului de procedură civilă: art. 101 alin. 3 C. pr. civ., "Termenele

statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare";

iar potrivit alin. 4 al aceluiaşi text, "Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii".

Powered by http://www.referate-lucrari.comReferate,Lucrari de diploma,Licenta,Carti,Teste

142