46191846 Elementele Si Trasaturile Contraventiei

Trăsăturile şi elementele contravenţiei

UNIVERSITATEA DE STAT „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE

SECŢIA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

LECTOR UNIVERSITAR DOCTOR EUGENIA IOVĂNAŞ

ABSOLVENT:

2009

- 1 -


UNIVERSITATEA DE STAT „AUREL VLAICU” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ŞI SOCIALE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ELEMENTELE ŞI TRĂSĂTURILE

CONTRAVENŢIEI

- 2 -


2009

- 3 -


CUPRINS

INTRODUCERE................................................................................................................5I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?......................................................................................7

1.1 Definiţia generală a contravenţiei...........................................................................71.2 Trăsăturile contravenţiei.......................................................................................11

II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE................................................................17CONTRAVENŢIEI..........................................................................................................17

2.1 Obiectul...................................................................................................................182.2 Subiectul contravenţiei..........................................................................................20

2.2.1 Subiectul activ – persoana fizică....................................................................212.2.2 Subiectul activ - persoana juridică................................................................272.2.3 Subiectul pasiv al contravenţiei – victima.....................................................30

2.3 Latura obiectivă.....................................................................................................312.4 Latura subiectivă....................................................................................................34

III. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE CONTRAVENŢIE SI ALTE FORME DE ILICIT........................................................................................................................39

3.1 Contravenţia şi infracţiunea..................................................................................393.2 Contravenţia şi abaterea disciplinară..................................................................453.3 Contravenţia şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni...............................................................................................473.4 Concluzii..................................................................................................................50

IV. SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALE............................................................524.1 Sancţiunile contravenţionale principale...............................................................54

4.1.1 Avertismentul..................................................................................................554.1.2 Amenda............................................................................................................574.1.3 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.............................................61

4.2 Sancţiunile contravenţionale complementare......................................................654.2.1 Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.. .654.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi..............................................................704.2.3 Închiderea unităţii...........................................................................................714.2.4 Blocarea contului bancar................................................................................714.2.5 Suspendarea activităţii agentului economic..................................................724.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv............................................734.2.7 Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială...................73

4.3 Constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunilor contravenţionale, agenţii constatatori ai contravenţiei şi executarea sancţiunilor contravenţionale..............75

4.3.1 Constatarea contravenţiei..............................................................................754.3.2 Aplicarea sancţiunilor contravenţionale.......................................................764.3.3 Agenţii constatatori ai contravenţiei.............................................................80

V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI............................................................................85

5.1 Legitima apărare...................................................................................................865.1.1 Atacul...............................................................................................................87

- 4 -


5.1.2Apărarea...........................................................................................................905.2 Starea de necesitate................................................................................................945.3 Constrângerea fizică sau morală..........................................................................985.4 Cazul fortuit............................................................................................................995.5 Iresponsabilitatea.................................................................................................1025.6 Beţia.......................................................................................................................1035.7 Minoritatea...........................................................................................................1055.8 Eroarea..................................................................................................................1055.9 Alte cauze de inexistenţă a contravenţiei...........................................................107

5.9.1 Scoaterea faptei din sfera contravenţiilor...................................................1075.9.2 Infirmitatea....................................................................................................1105.9.3 Ordinul autorităţii ierarhice........................................................................1115.9.4 Consimţământul victimei..............................................................................112

Bibliografie......................................................................................................................114

- 5 -


INTRODUCERE

Prezenta lucrare, cuprinde 5 capitole în care am încercat să definim,

prin intrepretările şi ideile a mai mulţi autori, fapta ilicită cunoscută sub numele

de contravenţie. Primul capitol, defineşte contravenţia şi istoria acesteia,

amintind şi schimbările semnificative suportate de aceasta în timp.

Pentru a putea fi privită ca o faptă ilicită, contravenţia trebuie să fie

prevăzută prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor statului.

Contravenţia, este privită de mulţi autori, ca o infracţiune care într-un moment

dat de dezvoltare socială şi culturală este resimţită ca mai puţin gravă, iar

elementele constitutive ale unei contravenţii nu pot fi diferite decât cele ale unei

infracţiuni, respectiv: subiectul, obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. De

aceea, în capitolul 2, am încercat să prezentăm detailat elementele constitutive

ale contravenţiei.

De la începutul instituţiei contravenţiei şi până în zilele noastre,

reglementările în materie contravenţională au fost neschimbate în menţinerea

ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor ce prejudiciază valorile

sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării,

întâmpinând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale,

ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost

natura juridică a regimului contravenţional.

Fiind o faptă distinctă de illicit şi constituind unicul temei al răspunderii

contravenţionale, contravenţia se individualizează faţă de alte fapte de ilicit prin

definiţia sa legală. În capitolul 3, am prezentat asemănările şi deosebirile dintre

fapta ilicită numită contravenţie, şi celelalte fapte ilicite prezente şi reglementate

de dreptul român.

Cele mai importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi

procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de

procedura aplicabilă în cazul sancţionării altor fapte ilicite. În capitolul 4 al

acestei lucrări, am analizat şi prezentat atât sancţiunile contravenţionale, cât şi

constatarea, aplicarea acestora, şi agenţii constatatori competenţi pentru a

aplica sancţiuni.

- 6 -


Elementul esenţial al contravenţiei, fără de care nu ar exista, deci nu ar

putea fi sancţionată ca atare, este vinovăţia. Exista situaţii, în care aceasta

lipseşte, deci poate fi înlăturat caracterul contravenţional al faptei. Ultimul

capitol al acestei lucrări, este constituit din cauzele care pot înlătura caracterul

contravenţional al faptei, acestea fiind descrise şi explicate atât teoretic cât şi cu

ajutorul practicii judiciare.

- 7 -


I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?

1.1 Definiţia generală a contravenţiei

Prin abordarea tradiţională a dreptului penal, prin împărţirea tripartită a

acestuia, în codul penal francez de la 1791 si 1810 s-au consacrat, alături de crime,

delicte, si contravenţiile. În ţara noastră o diviziune trihotomică a dreptului penal a fost

prevăzută de Regulamentele Organice (art.262, 416, 317 pentru Ţara Românească şi art.

342, 345 pentru Moldova), precum si in Condica Criminala din 1841 si Condicile penal

Ştirbei din 1850 ,care împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini, si crime.

Codul Calimach a consacrat o diviziune bipartită a infracţiunilor, fără a se reţine însă

termenul de contravenţie, la fel ca în reglementările ce consacraseră o viziune tripartită.

De la debutul instituţiei contravenţiei şi până în prezent, reglementările în

materie contravenţională au fost constante în menţinerea ilicitului contravenţional în

sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de

lege. Elementul supus structurării, creând dificultăţi de configurare a identităţii

răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de

răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional. Din acest punct de

vedere, materia contravenţională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul

penal, în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translaţie, deşi a menţinut

unele apropieri şi similitudini cu instituţii aparţinând dreptului penal, a impus definirea,

din punctul de vedere al ramurii de drept aparţinătoare – dreptul administrativ - a

conceptului de contravenţie şi a răspunderii contravenţionale

Ca natură juridică, contravenţia este o faptă juridică, fiind un tip de activitate

neconvenabilă deoarece vătămează şi periclitează drepturile şi interesele societăţii sau ale

unor persoane particulare. Termenul „contravenţie” are trei sensuri, pe planul dreptului

contravenţional, dintre care unul concret şi două abstracte.

În abstract, contravenţia poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau

pentru delimitarea diferitelor specii de ilicit contravenţional .Văzută lato sensu şi abstract,

contravenţia este o faptă descrisă de legea contravenţională. Normele care stabilesc

contravenţiile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă s-ar putea repeta, contravenţia

fiind, la fel ca infracţiunea o specie de ilicit ipotetic.In concreto, contravenţia este o faptă

a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie, prin care se încalcă o normă ce interzice fapta,

calificând-o contravenţie. În acest sens, contravenţia este o faptă realizată în lumea

înconjurătoare ce poate fi încadrată în tiparul legii contravenţionale.1Din punct de vedere

1 Mihai Adrian Hotca, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, p.11

- 8 -


social, contravenţia este o faptă prin care se cauzează o vătămare unui subiect de drept

sau se pune în pericol ordinea socială.Din punct de vedere natural, contravenţia apare ca o

deviere de conduită a unui membru al societăţii, care este lipsit de respect faţă de ceilalţi

componenţi ai grupului din care face parte. Din perspectivă morală, contravenţia apare ca

o activitate contrară conştiinţei etice minime a societăţii.

Ilicitul contravenţional a fost consacrat legislativ în Codul Penal român din

1865, care diviza ilicitul penal în trei categorii: crime, delicte şi contraventii, având drept

criteriu de distincţie între acestea sancţiunea aplicată2. Regimul juridic al contraventiilor

se încadra în următoarele reguli: contravenţiile erau fapte neintenţionate, indiferent de

actul normativ care le consacra; subiecte ale contravenţiei erau numai persoanele fizice;

contravenţiilor li se aplicau circumstanţele atenuante, cauze de exonerare de răspundere,

recidiva; tentativa şi complicitatea la săvârsirea contravenţiilor nu se pedepseau; ca sistem

sancţionator existau pedepsele constând în amendă si închisoare; se putea lua măsura

confiscării, după regulile stabilite de cod; amenda se pronunţa singură sau însoţită de

închisoarea poliţienească, iar în caz de insolvabilitate a condamnatului amenda se putea

înlocui cu închisoare stabilită ca durată de judecatorie; exista posibilitatea stabilirii

contravenţiilor prin legi ale organelor administrative, acestora revenindu-le un rol

însemnat în constatarea, sancţionarea şi executarea contravenţiilor.

Codul Penal român din 1936 defineşte contravenţia în art.5793 şi 5804 şi aduce

ca noutate în reglementarea sancţionării contravenţionale instituirea răspunderii în situaţia

săvârşirii contravenţiei în baza raportului de prepusenie sau, în cazul în care subiectul

contravenţional se găsea sub îngrijirea altei persoane, prin art.5815 .

Sistemul instituit prin Codul Penal din 1936, cu modificările ulterioare, a fost

dezincriminat prin Decretul 184/1954, decret care a abrogat dispoziţiile din Codul penal

si din legile speciale privind sancţionarea faptelor ce constituie contravenţii. Încadrarea

contravenţiilor în cadrul ilicitului penal alături de crime si delicte dispare odată cu

Decretul nr.184/1954, când contravenţiile încep a fi abordate ca fapte cu un pericol social

redus, simple abateri administrative. Acesta este momentul în care ştiinţa dreptului

administrativ devine aceia îndreptăţită a defini elementele esenţiale ale răspunderii

2 Anterior Codului Penal din 1865, contravenţia, deşi nu era denumită terminologic ca atare, era inclusă în diviziunea tripartită a ilicitului penal în Regulamentul Organic (art. 262, 416, 317 pentru Muntenia şi art. 342, 345 pentru Moldova). Condica criminală din anul 1841 şi Codicele penal Ştirbei din 1850 împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini şi crime. Codul Calimah consemna o diviziune bipartită a infracţiunilor.3 Art 579: ”Contravenţia este fapta pe care o declară ca atare: 1. legea, 2. regulamentul, 3. ordonanţa autorităţii administrative sau poliţieneşti”4 Art. 580: ”Regulamentul şi ordonanţa prevăzute la punctele 2 şi 3 din art.precedent sunt valabile numai dacă se întemeiază pe lege şi pedepsele stabilite prin ele nu depăşesc pe cele prevăzute pentru contravenţie în art. 24 din acest cod. Ordonanţa prevăzută la punctual 3 devine obligatore numai după trecerea unui termen de minimum 5 zile de la publicare. În cazuri urgente, autoritatea în drept poate reduce acest termen şi la 24 de ore. Instanţa nu poate discuta necesitatea şi oportunitatea regulamentului sau a ordonanţei.” 5 Art. 581: “Când o contravenţie a fost comisă de o persoană pusă sub autoritatea, direcţiunea sau supravegherea altei persoane, este responsabilă şi se pedepseşte, în afară de infractor, şi persoana investită cu autoritate, ori însărcinată cu direcţiunea sau supravegherea în aplicarea sau respectarea unor dispoziţiuni în privinţa cărora s-a săvârşit contravenţia.”

- 9 -


contravenţionale. Decretul, care a fost republicat la 28 mai 1955, a consfinţit pentru prima

dată în istoria ţării noastre, regulile esenţiale ale constatării faptelor contravenţionale,

aplicării sancţiunii, executării căilor de atac şi executării sancţiunii, care în linii mari, au

fost reluate şi în Legea 32/19686. Adoptarea legii 32/1968 a adus o perfecţionare în

materia reglementării contravenţiilor ducând la o întărire a legalităţii, la o limitare a

actelor normative în care erau cuprinse contravenţiile, la o stabilire mai riguroasă a

faptelor considerate contravenţionale.7

Acesta a fost momentul legislativ care a marcat trecerea contravenţiei din sfera

faptelor penale în domeniul abaterilor de natură administrativă, cu regimul juridic

sancţionator administrativ.

În fundamentarea conceptului de contraventie, nici legiuitorul din 1954 nu a

găsit un alt criteriu de delimitare a contravenţiei de infracţiune decât criteriul cantitativ

(grad mai redus de pericol social), adăugând însă şi un al doilea criteriu, cel al

sancţiunilor specific administrative: avertismentul şi amenda contravenţională, care îsi

păstra natura juridică administrativă, neputând fi transformată în muncă corecţională în

libertate sau într-o pedeapsă privativă de libertate, instituţie aparţinând dreptului penal.

Devenit lege cadru în materie contravenţională, Decretul 184/1954 a prefigurat

atât partea generală, cât şi partea procedurală contravenţională.

Ulterior, Legea nr.32/1968, deşi a preluat în linii mari reglementarea anterioară,

a reprezentat un evident progres în reglementarea contravenţiilor, demonstrat şi de faptul

că a continuat să se aplice până în anul 2001, chiar dacă unele legi sau ordonanţe ale

Guvernului de după 1989 au modificat sau au stabilit unele rezerve la anumite dispoziţii

ale legii.

În prezent sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind

regimul juridic al contravenţiilor8, care a abrogat Legea nr. 32/1968. Desigur, actuala

reglementare conţine elemente de noutate, dar cel mai important aspect îl reprezintă

punerea de acord a prevederilor sale cu principiile Constituţiei din 1991.

Potrivit art.1 din Legea nr.32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea

contravenţiilor, contravenţia era definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie, care

prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată ca

atare prin legi şi alte acte normative. Remarcăm că în prezent, Legea nr.32/1968 care

constituia legea cadru în materia răspunderii contravenţionale, a fost abrogată prin O.G.

nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, iar abordarea normelor

cuprinse în acest act normativ trebuie să se facă în înţelesul şi cu respectarea dispoziţiilor

Constituţiei României din 1991 revizuită.

Potrivit O.G. nr.2/2001 contravenţia este definită ca fiind fapta săvârşită cu

vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după

6 Publicat in Buletinul Oficial nr. 148 din 14/11/19687 Iulian Poenaru, Noul regim al contravenţiilor, ordonanţa nr. 2/2001, in Revista „Dreptul” nr.12/2001 p.3.8 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001

- 10 -


caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului

municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului

Bucureşti. Prin Legea de aprobare nr.180/20029, O.G. nr.2/2001 i s-au adus anumite

modificări şi completări care îmbunătăţesc unele din textele iniţiale. În art. 1 teza I-a din

O.G. nr.2/2001 se stipulează că legea contravenţională apără valorile sociale care nu sunt

ocrotite prin legea penală.

Trebuie subliniat că nu numai în legislaţia românească contravenţiile au fost

scoase de sub incidenţa legii penale, ci şi în legislaţiile altor ţări: Germania, Cehia,

Slovacia. Curtea Constituţională din ţara noastră a arătat că „în jurisprudenţa sa, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca nimic nu împiedică statele să-şi

îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public prin stabilirea sau menţinerea unei

distincţii între diferitele tipuri de infracţiuni”. Nu putem vorbi de contravenţie fără a

defini răspunderea contravenţională ca reprezintă principala formă a răspunderii

administrative, care intervine numai în situaţia săvârşirii unei fapte calificate expres de

lege drept contravenţie.

Această definiţie nu mai conţine referirea la pericolul social al contravenţiei,

care ar fi mai redus ca cel al infracţiunii, aşa cum prevedea art.1 din Legea nr.32/1968.

Prevederea conţinută în vechea lege avea la bază concepţia potrivit căreia unica distincţie

între contravenţii şi infracţiuni o reprezenta pericolul social al faptei. Această concepţie s-

a reflectat în majoritatea actelor normative care prevedeau şi sancţionau contravenţii, care

conţineau formule de genul „Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost

săvârşite în astfel de condiţii, încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni”.

Referirea la pericolul social ca element fundamental de distincţie între contravenţii şi

infracţiuni a fost criticată de mai mulţi autori, considerându-se că aceasta „cuprinde

germenii unor situaţii confuze, ai unei abordări neştinţifice şi ai unei practici legislative

neadecvate”10. Potrivit acestui autor, confuzia era cauzată de faptul că textul vechii legi

nu arăta expres dacă este vorba de pericolul social generic sau de pericolul social concret.

În măsura în care este vorba de pericolul social generic, este de neînţeles de ce anumite

contravenţii sunt sancţionate mai grav decât multe infracţiuni, astfel încât criteriul

pericolului social nu este de natură să ajute la deosebirea contravenţiilor de alte fapte

antisociale. Eliminarea din definiţia contravenţiei a referirii la gradul de pericol social a

fost apreciata de unii autori care consideră că în acest mod definiţia contravenţiei este mai

aproape de un concept ştiinţific. Alţi autori consideră că „eliminarea sintagmei referitoare

la gradul de pericol social este inoportună, întrucât practica Curţii Europene a Drepturilor

Omului este în sensul în care contravenţia ţine de domeniul penal al statului, chiar dacă

dreptul naţional nu o prevede”11

9 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002.10 Iulian Poenaru, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.18.11 Mircea Ursuţa, Procedura contravenţională, ,Universul Juridic Bucureşti, 2008, op.cit., p 69.

- 11 -


În limbajul curent, prin termenul de contravenţie se înţelege orice faptă ilicită,

adică orice acţiune sau inacţiune prin care se incalcă o regulă juridică sau de altă natură.

De asemenea, contravenţia este o faptă care încalcă o norma juridică, în timp ce regulile

extrajuridice care reglementează anumite activităţi sportive, culturale sau de altă natură,

revin nu numai sferei contravenţiilor, ci oricărei categorii juridice.

Definiţia legală generală a contravenţiei este utilă deoarece constituie un

instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenţionale.

Totodata, definiţia legală a contravenţiei, reflectă unele dintre principiile dreptului

contravenţional sau anumite laturi ale acestora. De asemenea, cu ajutorul noţiunii

generale a contravenţiei se poate mai uşor diferenţia sfera ilicitului contravenţional de

domeniul celorlate specii de ilicit, adica sfera contravenţiilor de cea a infracţiunilor, a

delictelor civile, a abaterilor disciplinare, etc.

Dintre toate celelalte specii de fapte ilicite- infracţiuni, delicte civile, abateri

disciplinare,etc., contravenţia se asemamănă cel mai mult cu infracţiunea. Această

apropiere se datorează originii comune a celor două forme de ilicit. În reglementarea

actuală, legiuitorul nu defineşte contravenţia prin compararea pericolului său social cu cel

al infracţiunii, cum o făcea în cuprinsul Legii nr. 32 1986 privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor, ci numai prin trei elemente, respectiv: latura

obiectivă,elementul legal şi latura subiectivă.

1.2 Trăsăturile contravenţiei

În definiţia dată de art.1 din Legea nr. 32/1968, se analizau trei trăsături ale

contravenţiei: fapta săvârşită cu vinovăţie, fapta care prezintă un grad de pericol social

mai redus decât infracţiunea şi fapta prevăzută de actele normative emise de organele

competente. Din definiţia legală a articolului 1 al O.G. nr.2/2001 aprobată prin Legea

nr.180/2002 se desprind tot trei trăsături, care după părerea mai multor autori permit

diferenţierea mai uşoara a contravenţiei faţă de alte forme de ilicit. Aceste trăsături sunt

fapta care aduce atingere unor valori sociale, fapta săvârşită cu vinovăţie şi fapta

prevăzuta şi sancţionată de legi si alte acte normative expres determinate prin lege.

Ca şi legiuitorul din 1968, şi legiuitorul actual reţine ca primă trăsătură a

contravenţiei faptul că este săvârşită cu vinovăţie, ceea ce determină concluzia că

„răspunderea contravenţională este o răspundere bazată pe culpă, neputând fii vorba

despre o răspundere obiectivă”12 adică vinovăţia există numai atunci când fapta ilicită

este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Trăsătura comună a celor două definiţii este fapta săvarşită cu vinovăţie. Ca orice

altă faptă ilicită, contravenţia are relevanţă juridică doar dacă este săvârşită cu vinovăţie.

Legislaţia contravenţională nu stabileşte clar vinovăţia, deci conform Codului penal,

12 Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 385

- 12 -


există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau

din culpă. Contravenţia este săvârşită cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede

urmările faptelor sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte, sau prin

intenţie indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu urmăreşte să

se producă, acceptă posibilitatea producerii lui. Contravenţia este savărşită din culpă în

momentul în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il acceptă, gândindu-se

fără garanţii că el nu se va produce sau când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale

deşi trebuia să îl prevadă.

În oricare dintre forme, vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a

făptuitorului faţă de faptă şi urmările sale. Făptuitorul comite fapta deşi cunoaşte urmările

sale sau ar trebui să le cunoască şi să îşi dea seama ca fapta sa este contrară legii şi că ar

putea produce urmări periculoase.

Fapta săvârşită cu vinovăţie este o trăsătura comuna majorităţii faptelor ilicite.

În materia contravenţională, gradele vinovăţiei nu sunt importante, întrucât potrivit

legislaţiei în vigoare, răspunderea contravenţională se angajează indiferent dacă fapta este

săvârşită cu intenţie sau din culpă. În practica judecătorească contravenţională s-a precizat

că în situaţia în care se invocă lipsa discernământului, instanţa este obligată să verifice

aceasta pe calea expertizei de specialitate. În cazul în care se face dovada celor susţinute,

persoana în cauză este apărată de răspundere. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia

se sancţionează indiferent de forma vinovăţiei însă în cazul în care fapta produsă cu

vinovăţie lipseşte, acea faptă nu va fi considerată contravenţie, iar făptuitorul nu va fi tras

la răspundere. Aceste cazuri le întâlnim în situaţiile în care se acţionează cu legitimă

apărare sau când făptuitorul nu prevede rezultatul acţiunilor sale. Contravenţia, aşadar, ca

orice faptă contrară ordinii de drept, constituie o manifestare a conduitei umane, adică un

act al omului aflat sub controlul voinţei şi raţiunii sale.

O altă trăsătura comună celor două definiţii, ar fi că contravenţia este fapta

prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte normative expres determinate prin lege,

conform O.G. nr.2/2001 sau o altă exprimare a acestei trăsături, confom art. 1 din Legea

nr. 32/1968 , contravenţia este prevăzuta şi sancţionată prin acte normative.

O persoană poate fi trasă la răspundere contravenţională pentru o anumită

faptă, numai dacă această faptă este prevazută şi sancţionată ca atare în mod expres, într-

un act normativ emis de un organ al statului competent în acest sens. Cu alte cuvinte,

existanţa unei contravenţii si a răspunderii contravenţionale sunt excluse dacă fapta nu

este calificată astfel şi nu este slabilită sancţiunea în ipoteza săvârşirii ei. În răspunderea

contravenţională, se pot aplica cu succes cele două sentinţe caracteristice dreptului penal:

nullum crimen since lege(nicio infracţiune nu există în afară de lege) şi nulla poena sine

lege(nicio pedeapsă nu există în afară de lege).13 Conform art.1 din Legea 32/1968,

contravenţia era prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin alte acte

13 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, Răspunderea contraveţională, Editura Atlas Lex, Bucuresti,1996, p.7.

- 13 -


normative ale organelor arătate prin legea de faţă.Acest text avea in vedere sistemul

normativ statornicit prin Constituţia din 1965, în care, după lege, ca forţă juridică urmau

decretele Consiliului de Stat. După 1991, potrivit noii Constituţii, decretele sunt emise de

Preşedintele României şi nu au caracter normativ, deci ele nu pot stabili şi sancţiona

contravenţii. La nivel central, contravenţiile se pot stabili prin legi ordinare, ordonanţe şi

hotărâri ale Guvernului iar pe plan local, pot fi stabilite contravenţii prin hotărâri ale

consiliilor locale, inclusiv judeţene, iar in situaţii excepţionale, prin dispoziţii ale

primarilor.

Fapta prevăzută şi sancţionată de legi şi alte acte nornative expres determinate

prin lege, trăsătura a definiţiei legale, conform art.1 a O.G. 2/2001 permite, de asemenea,

delimitarea contraveţiei de alte forme de ilicit juridic. La fel ca în materia penală, în

dreptul contravenţional operează principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii

contravenţiilor. Pentru a putea fi în prezenţa unei contravenţii este necesar ca printr-un

text expres să fie descrisă activitatea care constituie contravenţie. De asemena, norma

juridică trebuie să prevadă şi o sancţiune aplicabilă persoanelor care săvârşesc fapta

descsrisă.Art.3 din O.G. nr. 2/2001, prevede că „Actele normatice prin care se stabilesc

contravenţii cor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce

urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă se vor

stabilii limita minimă sau maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite

valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despagubirilor pentru pagube pricinuite

prin săvârşirea contravenţiilor.” Sub aspectul modului în care se intâlnesc normele de

sancţionare contravenţională în dreptul obiectiv, putem vorbi de norme contravenţionale

care formează obiectul unui act normativ şi norme contravenţionale cuprinse în acte

normative ce reglementează anumite domenii de activitate, adică majoritatea actelor ce

conţin dispoziţii cu caracter contravenţional.

Datorită acestei trăsături a contravenţiei se poate face distincţie de alte forme

de ilicit juridic, care nu necesită descrierea amănunţită a conduitei ilicite. Astfel, în

materie civilă, fapta ilicită înseamnă orice faptă care, aducând atingere dreptului obiectiv,

produce un prejudiciu unei persoane. De asemenea, spre exemplu, în cazul unei abateri

disciplinare nu este necesară descrierea în parte a fiecărei conduite ilicite, încălcarea

obligaţiilor din contractul de muncă sau din actele normatibe care reglementează acest

domeniu putând constitui abatere disciplinară. Această trăsătura a contravenţiilor ajută şi

la delimitarea contravenţiei de infracţiune. Spre deosebire de sistemele de drept în care

contravenţia este o formă a ilicitului penal şi care presupune stabilirea contravenţiilor prin

acte nornative specifice dreptului penal, în ţara noastră se pot stabili şi sancţiona

contravenţii printr-o sumedenie de acte normative, în timp ce, în materie penală,

incriminarea se produce întotdeauna prin lege organică, conform Constituţiei. Potrivit

definiţiei legale din O.G. nr.2/2001, contravenţiile se pot stabili şi sancţiona prin lege,

ordonanţă, hotărâre a guvernului sau, după caz, prin hotărârea consiliilor comunale,

locale, judeţene, al municipiilor, al municipiului Bucureşti ori a Consiliului General al

- 14 -


Municipiului Bucureşti. Art.2 al O.G. nr. 2/200114 conferă competenţă anumitor organe

ale statului de a reglementa contravenţii, numai aceste organe putând să emită acte

normative de stabilirea şi sancţionare a contravenţiilor. Astfel, dacă Parlamentul şi

Guvernul au competenţă generală în a emite acte normative în materie contravenţională

pe întreg cuprinsul ţării, consiliile judeţene, locale şi Consiliul General al Municipiului

Bucureşti au o competenţă specifică având trei restricţii: nu pot stabili contravenţii decât

în legătură cu atribuţiile pe care le au stabilite prin lege, nu pot stabili contravenţii în

domenii în care sunt sancţionate contravenţii prin lege, ordonanţă sau hotărâre de guvern

şi, evident, nu pot stabili contravenţii decât pentru raza lor de competenţă teritorială.

Numărul mare de organe competente să emită acte normative de stabilire şi

sancţionare a contravenţiilor este de natură să conducă la o contravenţionalizare excesivă.

Prin numărul mare de organe care au competenţa de a emite acte normative

contravenţionale, cât şi prin posibilitatea ca unele fapte să fie considerate contravenţii

doar în unele părţi ale ţării, se aduce atingere celor două caracteristici care trebuie să stea

la baza sancţionării contravenţiilor: accesibilitatea şi previzibilitatea. Accesibilitatea

presupune posibilitatea reală a celui interesat de a cunoaşte norma sancţionatorie, în timp

ce previzibilitatea presupune posibilitatea subiectului interesat de a presupune că fapta pe

care ar săvârşi-o ar fi sancţionată de legea penală sau legea contravenţională. După

părerea mai multor autori, potrivit reglementării actuale cele două cerinţe nu sunt

îndeplinite. Multe dintre contravenţiile prevăzute în diferite acte ale autorităţilor

administrative locale sunt greu de cunoscut de către locuitorii acestor unităţi

administrative, cât despre cetăţenii care locuiesc în alte zone ale ţării le este imposibil

cunoaşterea acestora. Pentru a asigura o minimă accesibilitatea cu privire la norma

contravenţională, art.4 al O.G. nr.2/2001 prevede că „ Dispoziţiile din actele normative

prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în termen de 30 de

zile de la data publicării, iar îm cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, punerea

14Art. 2. - (1) Prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului se pot stabili si sanctiona contraventii in toate domeniile de activitate.* (2) Prin hotarari ale autoritatilor administratiei publice locale sau judetene se stabilesc si se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite atributii prin lege, in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite contraventii prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului.* (3) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti pot stabili si sanctiona contraventii in urmatoarele domenii: salubritate; activitatea din piete, curatenia si igienizarea acestora; intretinerea parcurilor si spatiilor verzi, a spatiilor si locurilor de joaca pentru copii; amenajarea si curatenia spatiilor din jurul blocurilor de locuinte, precum si a terenurilor virane; intretinerea bazelor si obiectivelor sportive aflate in administrarea lor; intretinerea strazilor si trotuarelor, a scolilor si altor institutii de educatie si cultura, intretinerea cladirilor, imprejmuirilor si a altor constructii; depozitarea si colectarea gunoaielor si a resturilor menajere.* (4) Consiliul General al Municipiului Bucuresti poate stabili si alte domenii de activitate din competenta consiliilor locale ale sectoarelor, in care acestea pot stabili si sanctiona contraventii. (5) Hotararile consiliilor locale sau judetene ori, dupa caz, ale sectoarelor municipiului Bucuresti, prin care s-au stabilit contraventii cu nesocotirea principiilor prevazute la alin. (2)-(4), sunt nule de drept. Nulitatea se constata de instanta de contencios administrativ competenta, la cererea oricarei persoane interesate.* *Alineatele 1, 2 si 3 au fost modificate prin articolul unic, pct. 2 din Legea nr. 180/2002. - Alineatul 5 a fost introdus prin articolul unic, pct. 3 din Legea nr. 180/2002.

- 15 -


în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.50 aliniatul (2) din Legea

administraţiei publice locale nr.215/200115.

În a treia trăsătură, privind definiţia dată de art.1 din Legea nr.32/1968, se

observă schimbarea data de O.G. din anul 2001. Aici se pune accentul mai mult pe

pericolul social prezentat de contravenţie. Totuşi este vorba despre un pericol social

redus, faţă de pericolul social regăsit în infracţiune. Este expusă ca fiind acea trăsătură

esenţială, care indică măsura în care fapta contravenţională aduce atingere uneia dintre

valorile sau relaţiile sociale ocrotite printr-un act normativ şi pentru care legea prevede

necesitatea aplicării unei forme de constrîngere, respectiv cea a sancţiunii

contravenţionale. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia prezintă un grad de pericol

social mai redus. Acest grad de pericol, se stabileşte de către legiuitor, atunci când

reglementează unele fapte ca fiind infracţiuni, iar altele ca fiind contravenţii. El are in

vedere acel pericol social abstract sau generic al faptei, în funcţie de obiectul ocrotirii,

persoana făptuitorului, împrejurările săvârşirii faptei, etc.

În literatura juridică de specialitate se arată că dacă „pericolul social” este un

criteriu calitativ, gradul de pericol social apare ca o apreciere cantitativă. Pericolul social,

era luat în considerare la elaborarea şi adoptarea actului normativ prin care se stabilesc

contravenţiile respective, prevăzându-se ca atare numai faptele considerate „in abstracto”

că prezintă asemenea însuşire, dar într-un grad mai redus decât infracţiunea. Odată

stabilită contravenţia, existenţa pericolului social nu trebuia dovedită.16

După intrarea în vigoare a noii legi, unii autori nu mai reţin pericolul social ca

trăsătură a contravenţiei, în timp ce alţii consideră că nu se poate renunţa la această

trăsătură, desi legea nouă nu o mai prevede în mod expres. Totuşi, fapta care aduce

atingere unor valori sociale este trăsătura analizată de majoritatea autorilor.

Alături de infracţiune, contravenţia este singura faptă ilicita care aduce atingere

unor valori sociale generice, respectiv, prin săvărşirea unei contravenţii, se aduce atingere

unor valori care interesează întreaga comunitate. Dacă prin alte forme de ilicti se aduce

atingere, în general, unor relaţii sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii

într-un anumit domeniu sau unor drepturi subiective ori interese legitime, prin săvârşirea

unei contravenţii se lezează valori care sunt ale întregii comunităţi. Spre exemplu,

răspunderea civilă se angajează prin săvârşirea unei fapte ilicite care produce un

prejudiciu unei persoane; în cazul abaterii disciplinare se aduce atingere unor relaţii care

ocrotesc raporturile de muncă; răspunderea administrativ disciplinară a funcţionarului

public se declanşează de asemena, în cazul comiterii unei fapte care aduce atingere

raporturilor de serviciu; aplicarea unei amenzi judiciare de către instanţă de judecată

prevăzute de Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală are loc în condiţiile

în care se încalcă regulile care reglementează desfăşurarea în bune condiţii a procesului

15 Mircea Ursuţa, op. cit., p.83.16 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.7.

- 16 -


civil sau a procesului penal. Când o faptă este prevăzută într-un text legal, ca fiind

contravenţie, se consideră că acea faptă aduce atingere unor valori sociale generice.

De aceea, în doctrină, a fost criticată tendinţa de a se sancţiona contravenţional

multe fapte care aduceau atingere doar unor relaţii sociale cu privire la încălcarea

raporturilor de muncă, fapte care constituiau clar, abateri disciplinare.

Curtea Europeană a drepturilor Omului apreciază că prin săvârşirea unei

contravenţii se aduce atingere unor valori ale întregii comunităţi, atâta timp cât dispoziţia

încălcată prin săvârşirea contravenţiei are un caracter general şi nu se adresează unui

grup de persoane determinat, ci tuturor cetăţenilor. Această prevedere stabileşte un

anumit comportament, iar prin sancţiunea atrasă de nerespecatare ei se încearcă în acelaşi

timp atât să se prevină cât şi să se reprime.

Deci reiese că această trăsătura a contravenţiei o reprezintă atingerea adusă

unor valori aparţinând întregii comunităţi. Numai o faptă care aduce atingere unor relaţii

sociale care interesează comunitatea în ansamblul ei poate fi considerată contravenţie, în

sens contrar fiind în prezenţa unei alte forme de ilicit, astfel încât, datorită acestei

trăsături se poate face distincţia între contravenţie şi alte fapte ilicite.

- 17 -


II. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE

CONTRAVENŢIEI

Contravenţia, ca formă conduită ilicită, presupune îndeplinirea mai multor

elemente, în lipsa cărora aceasta se situează în afara sferei dreptului contravenţional şi nu

poate constitui temei ai răspunderii contravenţionale. Elementele concrete, indispensabile

existenţei contravenţiei, sunt înscrise în normele contravenţionale care reglementează

faptele ce constituie contravenţii.

În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic sau componenta

juridică, care cuprinde condiţia privitoare la existenţa faptei prevăzută de lege sau care îi

determina gravitatea, adica prevederea faptei într-un act normativ, elementul legal, şi

conţinutul constitutiv sau componenta obiectivă, care cuprinde totalitatea condiţiilor

necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le realizează făptuitorul, fapta

exteriorizată. Acestea sunt componentele contravenţiei, privite din punct de vedere

abstract şi ele reprezintă părţile componente ale contravenţiei care o particularizează,

deosebind-o de celelalte fapte ilicite.

Deşi contravenţia se prezintă ca o unitate, ea are în conţinut anumite elemente

extrinseci sau intrinseci.17 Fiind o faptă umană, contravenţia este atribuită unei persoane,

adică subiectul activ, este orientată către sau împotriva unei valori sociale, obiectul, care

la rândul lui aparţine altei persoane, subiectul pasiv. Contravenţia este o descărcare de

energie pe planul relaţiilor sociale, este o manifestare externă a individului uman, adică

17 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p. 15.

- 18 -


aspectul obiectiv al faptei, şi elementul subiectiv este exteriorizarea faţă de care

făptuitorul a avut o anumită reprezentare sau elementul moral ori vinovăţia. Manifestarea

exterioară de voinţă a făptuitorului se axează uneori pe o situaţie premisă, se desfăşoara în

spaţiu şi timp şi presupune folosirea unor mijloace sau instrumente.

În domeniul conduitei umane, nu pot intra evenimentele naturale (cutremurul,

inundaţiile, moartea, etc.) sau reacţiile animalelor. Dincolo de controlul uman nu poate

exista contravenţie. Pentru a îmbrăca haina contravenţiei, comportamentul uman trebuie

sa fie exteriorizat, ceea ce înseamnă că este necesar să depăşească limitele gândului,

deoarece simplul cuget contravenţional nu este şi nu poate fi considerat periculos pentru

valorile sociale. Pe de altă parte, este necesar ca activitatea umană exteriorizată să provină

de la o persoană cu discernământ, care beneficiază de libertatea de voinţă şi acţiune. Fapta

săvârşită cu vinovăţie, este necesar să fie prevăzută şi sancţionată de un act normativ

dintre cele enumerate de art.1 din O.G. nr.2/2001.

Elementele constitutive ale contravenţiei se referă la o faptă contravenţională

concretă. La fel ca infracţiunea, se caracterizează prin patru elemente: subiectul, obiectul,

latura subiectivă(vinovăţia) şi latura obiectivă(fapta).

În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o

importanţă deosebită o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a

vedea dacă sunt întrunite sau nu elementele constitutive ale unei anumite contravenţii,

respectiv trăsăturile specifice privind obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura

subiectivă.

2.1 Obiectul

Întrucât contravenţia este, alături de infracţiune, singura formă de ilicit care

aduce atingere unor valori sociale aparţinând întregii comunităţi, obiectul generic al

contravenţiei îl reprezintă relaţiile sociale ocrotite de norma de drept contravenţional.

Fiecare contravenţie are însă şi un obiect specific, subsumat celui generic, ce rezultă din

textul actului normativ ce o prevede. De regulă, contravenţiile sunt grupate în actele

normative potrivite obiectului lor juridic. Şi în materia contravenţională operează

distincţia între obiectul juridic şi obiectul material. Majoritatea contravenţiilor nu au

obiect material, fiind fapte de pericol.18

Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau

interesele legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere

sau sunt puse în pericol de fapta săvârşită. Este valoarea socială şi relaţiile sociale

generate de aceasta, vătămate prin acţiunea sau inacţiunea interzisă de norma

contravenţională. În cazul contravenţiei, vătămarea sau periclitarea valorilor sociale,

bunurilor, intereselor legitime, în jurul cărora şi datorită lor există aceste relaţii sociale.

18 Mihai Adrian Hotca, Drept contravenţional, Partea generală, Ed. Editas, Bucureşti, 2003, p.122.

- 19 -


Fiecare contravenţie, are un obiect specific, ce rezultă din textul actului normativ pe care

o prevede. Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că

valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept

administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor

ce realizează administraţia publică în anumite domenii de activitate sau rpivesc unele

raporturi sociale de o rezonanţă mai redusă, pe când obiectul infracţiunii vizează valorile

fundamentale ale statului. Spre exemplu, infracţiunea constând în deţinerea ilegală a unei

arme de foc are ca obiect relaţiile sociale care apără viaţa şi integritatea oamenilor,

persoanelor, ordinea şi liniştea publică deci valori fundamentale ale societăţii, pe când

contravenţia constând în neprezentarea titularului permisului de armă de vânătoar pentru

a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa

armelor şi muniţiilor.19

Dreptul contravenţional ocroteşte relaţiile sociale importante care nu sunt

protejate de legea penală. Obiectul contravenţiei este o entitate preexistentă săvârşirii

acesteia, deoarece are fiinţă anterioară actului de conduită, ceea ce înseamnă că obiectul

trebuie să existe. De exemplu, lipsa obiectului de la locul unde credea făptuitorul că se

află are ca efect rămânerea faptei în stadiul de tentativă. Cunoaşterea exactă a obiectului

contravenţiei este importantă din perspectiva încadrării juridice a faptei ce constituie

contravenţie, în special în cazul unor norme contravenţionale asemănătoare. Obiectul

material al contravenţiei nu se confundă cu instrumentele sau mijloacele materiale cu

ajutorul cărora a fost comisă contravenţia şi nici cu lucrurile produse prin contravenţie.

Valorile sociale ce formează obiectul contravenţiei pot fi vătămate în cele mai diverse

forme. Astfel,în cazul valorilor sociale neexprimate fizic, vătămarea constă într-o stare de

tulburare a relaţiilor sociale privind aceste valori, iar în cazul valorilor sociale ce au

aspect material, vătămarea poate consta fie într-o lezare fizică, fie numai într-o stare de

periclitare a acestora.20

Obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială ocrotită şi

relaţiile sociale generate de aceste. Obiectul material al contravenţiei este entitatea fizică

împotriva căreia este îndreptat elementul material al contravenţiei. De exemplu, în cazul

contravenţiei de construire fără autorizaţie, obiectul material îl constituie edificiul realizat

de către contravenient. Important este de menţionat că numai obiectul juridic este o

condiţie preexistentă, generală a contravenţiei, în timp ce obiectul material este o

condiţie specifică numai anumitor contravenţii. Au obiect material numai contravenţiile

ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au şi un aspect fizic. De exemplu, nu

au obiect material contravenţiile referitoare la circulaţia pe drumurile publice. În

unele cazuri, se poate spune că obiectul material rezidă în obiectul sau persoana

împotriva căreia este orientat elementul material al contravenţiei. Majoritatea

contravenţiilor nu au obiect material. În cazul contravenţiilor ce au obiect material,

19 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.9.20 Mihai Adrian Hotca,Regimul juridic al contravenţiilor, Ed. C.H. Beck, 2008, p.18.

- 20 -


acesta trebuie cercetat pentru a se constata urmările pe care acţiunea sau inacţiunea

le-a produs. Pe de altă parte, în cazul contravenţiilor cu obiect material trebuie să

verifice existenţa şi starea acestuia la momentul săvârşirii faptei, deoarece dacă

obiectul nu există fizic la acel moment, fapta se situează în afara dreptului

contravenţional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare fizică, fapta va fi apreciată

prin luarea în considerare a acestei vătămări.

Majoritatea contravenţiilor, au un singur obiect juridic, excepţie făcând

contravenţiile complexe care pot avea două sau mai multe obiecte juridice specifice.

Obiectul juridic complex este specia de obiect al contravenţiei ce curpinde două sau mai

multe obiecte juridice specifice reunite. Dintre aceste obiecte unul este principal, iar

celălalt sau celelalte sau secundare. Calificarea unui obiect juridic ca fiind principal sau

secundar se face ţinând seama de obiectul juridic generic al contravenţiei respective.

În cazul anumitor contravenţii, legiuitorul prevede necesitatea realizării unor

condiţii referitoare la obiectul contravenţiei. Spre exemplu, una dintre condiţiile

contravenţiei de împiedicare sau obligare, prin ameninţări sau prin alte violenţe, a unui

salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să muncească în timpul

grevei, are ca obiect material persoana asupra căreia s-a exercitat activitatea de

împiedicare de a participa la grevă. Dacă norma care prevede contravenţia impune

condiţii privitoare la obiectul contravenţiei, acestea trebuie îndeplinite, deoarece, în caz

contrar, fapta nu este contravenţie sau va realiza conţinutul altei contravenţii.

2.2 Subiectul contravenţiei

Potrivit articolului 5, aliniatul 2 din Legea nr.32/1968, subiectul contravenţiei

este persoana fizică ce comite fapta contravenţională. Contravenţia, fiind o activitate

ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia de conformare21.Pentru ca o

asemenea persoană să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să aibe vârsta de cel

puţin 14 ani. Unele acte normative derogă de la aceasta prevedere, ridicând limita minimă

de vârstă. De exemplu, în Legea nr.61/1991, potrivit Constituţiei, pentru sancţionarea

faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială prevede că sancţiunea închisorii

contravenţionale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit vârsta de 16 ani. Cu

exepţia minorilor sub 14 ani şi a iresponsabililor permanenţi, toţi membrii societăţii sunt

susceptibili de a săvârşi contravenţii. Stabilirea unei vârste minime este justificată de

faptul că această calitate de subiect al contravenţiei presupune aptitudinea psihică a

persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele

dreptului administrativ, precum şi capacitatea de a-şi stăpîni şi dirija în mod conştient

actele de conduită în rasport cu aceste norme. În afară de vârstă, o altă condiţie referitoare

la subiectul contravenţiei este responabilitatea. Ea presupune atât un factor intelectiv,

21 Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.19.

- 21 -


care constă în capacitatea persoanei de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul

periculos al unor fapte, de caracterul nepericulos al altora, cât şi un factor volitiv, care

constă în puterea ei de de a se conduce şi de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora

le lipsesc asemena însuşiri nu pot fi considerate ca subiecţi ai contravenţiei, deoarece

faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă , astfel că sancţiunea nu ar fi în măsură să le

îndrepte. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor şi din această cauză ea se

prezumă, că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţie, trebuie sa fie

dovedită.

O altă condiţie legată de subiectul contravenţiei este libertatea de hotărâre şi

acţiune. O persoană, chiar dacă îndeplineşte condiţiile de vârstă şi responsabilitatea,

pentru a avea calitatea de subiect al unei contravenţii trebuie să fi avut libertatea de a

acţiona în raport de hotărârea luată. În cazul în care ea a fost constrânsă de o forţă

exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă contravenţională, constrângere căreia nu i-a

putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i vinovăţia subiectului.

Pot avea calitatea de subiect activ al contravenţiei nu numai persoanele fizice, ci

şi persoanele juridice. Pe de altă parte, toate subiectele de drept sunt titulare de valori

sociale care pot fi vătămate prin contrevenţii. Aşadar, fie activ, fie pasiv, subiectele de

drept pot fi angrenate în săvârşirea unei contravenţii.

Subiecţii contravenţiei sunt contravenientul, subiectul activ, persoana

vătămată şi subiectul pasiv sau victima. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie

confundată cu cea de subiect de drept contravenţional, deoarece aceasta din urmă

constituie genul proxim al speciei subiect al contravenţiei. Diferenţa specifică o reprezintă

subiectele raporturilor contravenţionale de conformare. O problemă discutată în

practica judiciară este aceea determinată de situaţia în care este sancţionat

proprietarul unui autovehicul aflat în legătura cu săvârşirea faptei. Opinia că

prezumţia de la care pornesc organele constatatoare este relativă, iar nu absolută,

deoarece nu pot exista prezumţii absolute de răspundere juridică, cel puţin nu în materia

dreptului contravenţional şi al dreptului penal. Dacă s-ar admite teza opusă, ar putea fi

sancţionat contravenţional inclusiv proprietarul unui autotorism furat, deci cel care a

comis contravenţia este hoţul, ceea ce pare a fi inadmisibil în materie contravenţională.

Din punctul de vedere al sarcinii probei, proprietarul sancţionat , dacă nu este el cel

care a săvârşit contravenţia este necesar, şi totodată suficient, să probeze că nu el a

comis-o.22

2.2.1 Subiectul activ – persoana fizică

Subiectul activ al contravenţiei este persoana ce săvârşeşte o faptă prevăzută de

legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci,

22 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.Comentată şi adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, p.25-27.

- 22 -


contravenientul este persoana fizică ce participă la săvârşirea unei contravenţii în calitate

de autor, instigator sau complice, dacă aceeastă faptă este consumată. Persoana fizică

poate fi un cetăţean român, un cetăţean străin sau apatrid, fără a interesa domiciliul

acestuia. De la principiul generalităţii răspunderii contravenţionale, legea face două

excepţii, anume:

- militarii în termen, cărora nu li se aplică sancţiuni contravenţionale, ci

sancţiuni administrative-disciplinare, în cazul în care au săvârşit contravenţii. Astfel,

conform art.44 din O.G. nr.2/200123, procesul-verbal de constatare se trimite comandantului

unităţii din care face parte contravenientul pentru a i se aplica, dacă procesul-verbal este

întemeiat, măsuri disciplinare.

- minorii între 14-18 ani au capacitate de exerciţiu restrânsă, care se răsfrânge şi în

domeniul răspunderii lor contravenţionale. Ei răspund contravenţional pe jumătate, în

sensul că minimul şi maximul amenzii se reduc la jumătate din minimul şi maximul

amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârşită.

Subiectul activ al contravenţiei nu se confundă cu făptuitorul deoarece

calitate de făptuitor este dată de împrejurarea comiterii unei fapte prevăzute şi

sancţionate de legea contravenţională, care poate sau nu să fie contravenţie.

Făptuitorul devine contravenient numai dacă fapta pe care a comis-o realizează

toate condiţiile obiective şi subiective de existenţă a contravenţiei. Corelaţia între

noţiunea de făptuitor şi cea de contravenient este una gen-specie.24 Prin art.10 alin.1

din actul normativ-cadru se prevede că dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe

contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Astfel, se

reglementează pluralitatea de contravenţii, atunci când o persoană a săvârşit mai

multe fapte de acelaşi gen, în acelaşi timp şi constatate de agentul constatator în acelaşi

timp.

O contravenţie poate fi comisă şi de mai multe persoane, fiind vorba despre

instituţia participaţiei, a pluralităţii de contravenienţi. Art.10 alin.3, stabileşte că

atunci când au luat parte mai multe persoane, sancţiunea urmează să se aplice

fiecărei persoane în mod separat. De asemena, subiectul activ al contravenţiei nu

trebuie confundat cu subiectul de drept contravenţional care curpinde toate

persoanele implicate în raporturi juridice contarvenţionale, respectiv subiectele

active şi pasive ale raporturilor juridice contravenţionale de conformare şi conflict.

Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravenţională să fie contravenţie este necesar ca

făptuitorul să fi împlinit vârsta de 14 ani şi să aibe discernământ. Nu are capacitate

23 Art. 44. - (1) Sanctiunile prevazute in prezenta ordonanta nu se aplica in cazul contraventiilor savarsite de militarii in termen. Procesul-verbal de constatare se trimite comandantului unitatii din care face parte contravenientul, pentru a i se aplica masuri disciplinare, daca se constata ca acesta este intemeiat. (2) Daca prin contraventia savarsita de un militar in termen s-a produs o paguba sau daca sunt bunuri supuse confiscarii, organul competent potrivit legii va stabili despagubirea pe baza de tarif si va dispune asupra confiscarii. Cate o copie de pe procesul-verbal se comunica contravenientului, partii vatamate si celui caruia ii apartin bunurile confiscate.24Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.20.

- 23 -


juridică contravenientul care a decedat după săvârşirea contravenţie. În acest caz, actul

constatator este lovit de nulitate virtuală, deoarece moartea contarvenientului nu este

menţionată expres printre cauzele de nulitate.În nicio situaţie nu poate fi acceptată teza ca

obligaţia de plată a amenzii aplicate anterior decesului contravenientului s-ar transmite la

moştenitori, deoarece răspunderea contravenţională are caracter personal.25

O altă condiţie a subiectului activ al contravenţiei este cea referitoare la existenţa

responsabilităţii acestuia. Responsabilitatea este starea psihofizică a unei persoane de a

avea capacitatea reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod

voit energia sa fizică în raport cu această conduită. Din perspectiva dreptului,

responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere medical ea poate avea mai multe

grade de intensitate. Omul perfect normal fiind o excepţie, cvasitotalitatea oamenilor au

unele deficienţe psihofizice. Eventualele alterări ale facultăţii mintale ale

contravenientului care nu abolesc discernământul vor fi apreciate cu ocazia

individualizării sancţiunilor aplicabile, dar ele nu produc niciun efect referitor la

existaenţa responsabilităţii sale. Sunt anumite legislaţii care consideră diminuarea

responsabilităţii o cauză de atenuare a răspunderii. Responsabilitatea, condiţie a

subiectului activ al contravenţiei, nu se confundă cu responsabilitatea juridică sau

răspunderea juridică, deoarece prima este o categorie psihologică ce vizează capacitatea

psihofizică a omului de a realiza semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi a

consecinţelor acestora, asupra cărora el are controlul. În această accepţiune,

responsabilitatea este opusă iresponsabilităţii, caracterizare ce reiese din interpretarea

articolului 48 al Codului Penal.

Responsabilitatea şi capacitatea făptuitorului persoană fizică sunt necesare

pentru dobândirea calităţii de contravenient, dar ele nu sunt şi suficiente. Pe lângă cerinţa

responsabilităţii şi a condiţiei capacităţii juridice, mai trebuie îndeplinită una, şi anume

libertatea de voinţă şi de acţiune. Ca şi celelate condiţii, nici cea privind existanţa

libertăţii de voinţă şi acţiune nu este prevăzută expres de lege, dar ea se desprinde din

art.11 al O.G., care face referire la art.46 din Codul penal, care reglementează

constrângerea fizică şi morală drept cauze de inexistenţă ale vinovăţiei. Legiuitorul,

uneori, din raţiuni de politică judiciară sau datorită particularităţilor unor categorii de

subiecţi activi ai contravenţiei, impune şi îndeplinirea unor condiţii speciale referitoare la

subiectul activ al acesteia. Subiectul activ al unei asemenea contravenţii este numit în

doctrină subiect calificat.

De exemplu, în practica judiciară a fost anulat un proces verbal de sancţionare

a unei persoane fizice care nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege.

Nerespectarea obligaţiei de a păstra şi a prezenta acte contabile şi registrele

contabile.

O.G nr.15/1996 art.9 lit.b)

25 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.23.

- 24 -


Obligaţia de a păstra şi de a prezenta actele contabile revine angajaţilor cu

atribuţii în domeniul contabilităţii sau administratorului, care are obligaţia de a organiza

contabilitatea firmei. În aceste condiţii aplicarea amenzii prevăzute de art. 9 lit.b) din

O.G nr.15 1996 contestatoarei care, potrivit fişei postului şi contractului de muncă, nu

are astfel de atribuţii este nelegală.

Furnizarea de lămuriri în momentul întocmirii procesului-verbal şi semnarea

acestui act fără obiecţiuni, nu echivalează cu o renunţare la dreptul de a formula

contestaţie în măsura în care ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicarea

sau înmânarea actului persoana sancţionată ajunge la concluzia că procesul verbal este

nelegal.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA a –VIII-a , DECIZIA

CIVILĂ NR.2850 DIN 15 DECEMBRIE 2005

„Prin sentinţa civilă nr.5034/19.09.2005, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a

admis plângerea formultă de petenta G.M şi a anulat procesul-verbal de contravenţie

seria E nr.0050504 din data de 09.05.2005 întocmit de intimata Garda-Financiară-

Comisariatul General.Pentru a hotărâ astfel, prima instanţă a reţinut că prin procesul

verbal de contravenţie atacat a fost sancţionată cu amendă de 1000000 lei vechi numita

G.M angajată la SC.D.S.2000 SRL pentru încălcarea normelor prevăzute de art.9 lit.b)

din O.G. nr. 15/1996 reţinându-se că nu păstrează şi nu prezintă la sediul social declarat

documentele justificative care stau la baza înr.egistrărilor în contabilitatea şi a

registrelor contabile legale.

Din contractul de muncă şi din fişa postului contestatoarei nu rezultă că aceasta

ar avea atribuţii în domeniul financoar-contabil în cadrul instituţiei controlate astfel

încât nu putea fi persoana vinovată de neregulile depistate. Prima instanţă mai reţine şi

faptul că semnarea procesului verbal fără obiecţiuni nu echivalează cu o renunţare la

dreptul de a formula contestaţie. Înpotriva sentinţei a declarat recurs intimata.

În susţinerea recursului, recurenta a arătat că activitatea pentru care s-a

aplicat sancţiunea nu este în legătură cu Legea nr.82/1992 iar contestatoarea a fost

întrucât s-a prezentat ca reprezentantă a societăţii şi a dat lămuriri agenţilor

constatatori semnând proceul verbal fără obiecţiuni.

Analizănd materialul probator administrat în cauză, Tribunalul constată că recursul este

nefondat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că din contractul de muncă şi din fişa

postului persoanei sancţionate nu rezultă că aceasta ar fi avut atribuţii în ceea ce

priveşte păstrarea şi prezentarea actelor solicitate de organele de control. Chiar dacă nu

este vorba de o sancţiune întemeiată pe legea nr.82/1992, prima instanţă a reţinut în mod

corect că, fiind vorba de acte contabile, gestionarea lor se face de către angajaţii cu

atribuţii în domeniul contabilităţii sau de către administrator, care are obligaţia de a

- 25 -


organiza contabilitatea firmei iar contestatoarea nu face parte din categoria aceasta,

atribuţiile sale în cadrul firmei neavând legătură cu gestionarea actelor contabile.

Cât priveşte faptul că a furnizat agenţilor constatatori lămuriri şi a semnat

procesul-verbal fără obiecţiuni, prima instanţă a reţinut în mod corect că acest fapt nu

echivalează cu o renunţare a dreptului de a formula contestaţie în măsura în care

ulterior, în cadrul termenului de 15 zile de la comunicare sau înmânarea

actului, persoana sancţionată ajunge la concluzia că procesul-verbal este nelegal.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Tribunalul va

respinge recursul ca fiind nefondat26”

Calitatea subiectului activ este fie o cerinţă esenţială, fie un element

circumstanţial de calificare. În practia juridică, dacă se constată faptul că a fost

sancţionată o altă persoană decat cea care potrivit legii putea avea calitatea de

contravenient, actul constatator este anulat. Astfel, în această speţă , instanţa a anulat

procesul-verbal de contravenţie încheiat pe numele administratorului societăţii

comerciale, considerând că obligaţia de a elibera bon foscal revine operatorului aparatului

de marcat electronic fiscal, iar nu altei persoane fizice sau juridice. În virtutea regulii

personalităţii răspunderii contarvenţionale, de asemena, instanţele consideră că nu poate fi

sancţionat un club de fotbal pentru faptele comise de suporteri.

Subiect activ al contravnţiei. Nelegalitatea sancţionării unui club de fotbal

pentru faptele contravenţionale ale suporterilor

O.U.G. nr.2/2001, art. 13 alin. (1), art.26, alin.(3

În procesul-verbal de contravenţie se reţine că suporterii echipei au scandat

sloganuri prin care au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare, ofensatoare la

adresa suporterilor echipei adverse.

Nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei contestatoare pentru faptele

suporterilor săi în condiţiile în care în procesul verbal nu a fost reţinută decât fapta

suporterilor, şi nu a S.C F.C.S. S.A

Având în vedere modalitatea în care a fost încheiat, procesul verbal conţine

neconcordanţe între persoana care a săvârşit contravenţia şi cea amendată, Tribunalul

constată că acesta este lovit de nulitate.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI, SECŢIA a-VIII-a, DECIZIA

CIVILĂ NR.2565 DIN 3 NOIEMBRIE 2005

Prin senţinţa civilă nr.4092/17.06.2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6

Bucureşti în dosarul nr. 5584/2005 a fost admisă expceţia nulităţii absolute a procesului-

26 Tribunalul Bucureşti, secţiunea a VIII-a, decizia nr.2850/2005 în Daniel Severin, Răspunderea contravenţională, Practică judiciară, Editura Hamangiu , 2007, op. cit., p.19.

- 26 -


verbal de contravenţie seria CND 2003 nr.0000090 din 11.05.2005, cu consecinţa

admiterii plângerii contravenţionale formulate de petenta S.C.F.C.S Bucureşti SA

împotriva procesului – verbal de contravenţie şi a exonerării acesteia de plata amenzii

contravenţionale de 40.000.000 milioane lei vechi.

S-a reţinut sancţionarea petentei ca urmare a scandării de sloganuri prin care

au creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare şi ofensatoare la adresa suporterilor

echipei F.C.R , prin utilizarea frecventă, în sens sugestiv, a termenului „ţigan”,lozinci ce

au fost scandate în mod organizat, dirijat de către şefii galeriei S.

Instanţa a reţinut că prin procesul verbal de contravenţie nu s-a stabilit

săvârşirea de către petentă a contravenţiei de a nu lua măsuri pentru stoparea

manifestărilor discriminatorii ale galeriei astfel că nu s-a putut pune problema

responsabilităţii petentei pentru această faptă-nereţinută în procesul verbal de

contravenţie - cu toate că agentul constatator a dezvoltat în întâmpinare ipoteza

responsabilităţii petentei pentru neimplicarea sa în stoparea acestor manifestări.

În al doilea rând, s-a reţinut că procesul verbal de contravenţie a fost încheiat în

data de 11.05.1005 pentru o faptă săvârşită în data de 13.04.2005, nu numai în lipsa

contravenientei, dar şi fără ca aceasta să fie înştiinţată despre încheierea unui proces-

verbal, încheind procesul-verbal fără ştirea contravenientului, acestuia fiindu-i încălcat

dreptul de a formula obiecţiuni.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Consiliul Naţional Pentru

Combaterea Discriminării, invocând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei civile

pronunţată de instanţa fondului, faptul că instanţa de fond a făcut greşită aplicarea a

dispoziţiilor art.47 din O.G. nr.2/2001, acestea fiind incidente doar pentru aspectele

juridice ce nu sunt reglementate de legea speciala, or O.G. nr. 2/2001 reglementează

expres posibilitatea încheierii procesului-verbal de contravenţie în lipsa

contarvenientului, prin formularea de obiecţiuni la contestarea procesului-verbal de

contarvenţie, iar cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale, recurenta

menţionează că această măsură se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii

faptei, conform art. 13, alin.(1) din O.G. nr.2/2001, iar in conformitate cu cu art.26 alin.

(3), în cazul în care contravenientul nu este prezent, sau, deşi prezent, refuză să semneze

procesul-verbal, comunicarea acestuia precum şi a înştiinţării de plată se face de către

organul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct.9 şi art. 304 C.proc.civ.

La dosar au fost depuse acte. Analizând probele administrative în cauză,

Tribunalul constată că recursul nu este fondat.

Instanţa de recurs constată că în mod corect a fost reţinută nelegalitatea

procesului-verbal de către instanţa de fond, în condişiile în care actul de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor nu conţine descrierea faptei săvârşite de către S.C. F.C.S

Bucureşti SA.

- 27 -


Astfel, conform menţiunilor din procesul verbal, la data de 13.04.2005 cu ocazia

desfăşurării meciului de fotbal dintre F.C.S. şi F.C.R, suporterii echipei S. au scandat

sloganuri prin care au creat o atmosfera ostilă, degradantă, umilitoare la adresa

suporterilor echipei F.C.R,prin utilizarea frecventă în sens sugestiv al termenului„ţigan”.

Lozincile au fost scandate în mod organizat, dirijat de către şefii galeriei echipei S.

Se constată că agentul constatator face referire la suporterii echipei S. şi nu la

SC F.C.S Bucureşti SA.

Tribunalul apreciază că nu se poate trece la analiza răspunderii intimatei

contestatoare pentru faptele suporterilor săi în condiţiile în care procesul-verbal nu a

fost reţinută decât fapta suporterilor şi nu cea SC F.C.S. SA.

Având în vedere că, modalitatea în care a fost încheiat procesul verbal conţine

necorcondanţe între persoana care a săvârşit contravenţia şi cea amendată, Tribunalul

constată că acesta este lovit de nulitate.

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312

alin.(1) C.proc.civ, Tribunalul va respinge recursul constatând că celelalte motive

invocate nu vor fi analizate, faţă de nelegalitatea actului de sancţionare reţinută în

analiza primului motiv.27”

2.2.2 Subiectul activ - persoana juridică

Persoana juridica, aşa cum prevede Ordonanţa nr.2/2001 privind regimul

juridic al contravenţiilor, poate răspunde contravenţional în cazurile şi condiţiile

prevăzute de actele normative in materie.

Persoanelor juridice care au săvârşit abateri administrativ – contravenţionale li

se pot aplica unele sancţiuni care nu pot fi aplicate persoanelor fizice sau funcţionarilor

publici, cum ar fi: închiderea unităţii, retragerea licenţei sau avizului pentru anumite

operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv. Trebuie

precizat însă că persoanelor juridice nu li se poate aplica sancţiunea obligării la o

activitate in folosul comunităţii.

Potrivit unui punct de vedere exprimat în doctrina recentă, din concepţia greşită

privind natura juridică a răspunderii contravenţionale s-a ajuns la răspunderea

contravenţională a persoanei juridice, deşi fosta lege cadru în materia contravenţiilor –

Legea nr.32/1968 – nu instituia o astfel de răspundere. Dispoziţia care a permis o astfel de

abordare a fost art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968, care stabilea că amenda pentru

contravenţii poate fi aplicată şi persoanei juridice, dacă se prevede astfel într-un act

normativ de nivelul legii. Raţiunea textului, de natură exclusiv procedurală, a fost

supralicitată, adoptându-se acte normative care fac din persoana juridică subiect activ al

contravenţiei. Această „trecere” de la aspectul procedural al aplicării amenzii

contravenţionale persoanei juridice la aspectul de fond, specific dreptului contravenţional, 27Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr.2565/2005, în Daniel Severin, idem, Op.cit., p 27-29.

- 28 -


s-a operat expres prin O.G. nr.23/1992 privind modificarea unor sancţiuni

contravenţionale care, modificând Legea nr.12/1990 privind protejarea populaţiei

împotriva unor activităţi comerciale ilicite, a introdus în art.20 alin.1 ipotezele unor fapte

noi (literele d, e, f), sancţionându-le în cazul în care au fost săvârşite de persoane juridice.

Un pas mai departe în abordarea greşită a problemei a fost făcut prin actele

normative, cu precădere din perioada post-decembristă, în care amenzile contravenţionale

aplicabile persoanelor juridice au fost fixate în cuantum sensibil majorat faţă de cele

prevăzute pentru persoana fizică, fără să se abroge textul care prevedea că în cazul

aplicării amenzii persoanei juridice, aceasta trebuie să recupereze suma prin decizie de

imputaţie emisă împotriva persoanei fizice vinovate de săvârşirea contravenţiei. În acest

mod, contrar oricărei logici, persoana fizică putea fi sancţionată contravenţional cu

amendă, de exemplu, până la 50.000 lei, dacă sancţiunea i se aplica în mod direct, sau

până la 5 milioane lei, dacă sancţiunea era aplicată prin intermediul persoanei juridice.

Astfel, prin H.G. nr.127/199428 privind stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii la

normele pentru protecţia mediului înconjurător s-a distins de plano între limitele

amenzilor prevăzute pentru persoanele fizice şi cele prevăzute pentru persoanele juridice,

cele din urmă fiind sensibil mai mari faţă de cele dintâi, iar H.G. nr.922/1995 privind

stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul îmbunătăţirilor funciare s-a referit în

art.4 la persoanele juridice vinovate de săvârşirea faptelor contravenţionale.

Un exemplu pregnant îl oferă Legea nr.169/199729 pentru modificarea şi

completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, prin care modificându-se art.90, s-a

prevăzut că sancţiunile contravenţionale pot fi aplicate şi persoanelor juridice, dar în

cuantum majorat de 10 ori faţă de cele aplicabile persoanelor fizice. Legea modificatoare

necuprinzând însă nicio dispoziţie cu privire la art.5 alin.3 din Legea nr.32/1968 referitor

la acţiunea în regres a persoanei juridice împotriva persoanei fizice vinovate, limitele

maxime, astfel majorate, ale amenzii pentru persoanele juridice erau, în fapt, aplicabile

persoanei fizice.

De altfel, trebuie menţionat şi faptul că sub legea cadru anterioară persista şi o

anumită confuzie între autorul contravenţiei – persoană fizică şi autorul contravenţiei –

persoană juridică. Astfel, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (abrogată în

prezent) prevedea în art.38 că amenzile contravenţionale pot fi aplicate atât persoanelor

fizice, cât şi persoanelor juridice, părând a reglementa un fel de coautorat al acestora în

săvârşirea contravenţiei. O dispoziţie similară a fost inserată în O.U.G. nr. 60/2001

privind achiziţiile publice (abrogată în prezent), în art.99 alin.2. În O.G. nr.47/2000

privind stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din

Lista patrimoniului mondial s-a distins însă între persoana fizică şi cea juridică,

prevăzându-se în art.12 alin.3 că sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice

28 Publicată în Monitorul Oficial 94 din 12 aprilie 1994.29 Publicat in Monitorul Oficial nr. 299 din 04/11/1997

- 29 -


şi persoanelor juridice, după caz, potrivit legii, ceea ce trebuie apreciat ca fiind mai

aproape de sensul juridic al răspunderii contravenţionale.

Toate aceste observaţii, pe deplin întemeiate în opinia noastră, sunt acum de

domeniul istoriei legislaţiei. Prin art.3 alin.2 al O.G. nr.2/2001 a fost instituită

răspunderea contravenţională a persoanei juridice.

Una dintre condiţiile răspunderii contravenţionale a persoanei juridice este

existanţa capacităţii juridice a acesteia.Conform art. 35 din Decretul nr. 31/1954:

„ Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele

sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au

fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele ilicite săvârşite de organele

sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării

funcţiei lor. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit atât

faţă de persoana juridică , cât şi faţă de cel de-al treilea.”

Persoanele juridice care sunt supuse înr.egistrării au capacitatea de a avea

drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor. Celelalte persoane juridice au capacitatea

de a avea drepturi şi obligaţii, după caz, de la data actului de dispozitie care le înfiinţează,

de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de legea care reglementează persoana

juridică în cauză. Răspunderea contravenţională a persoanei juridice este directă şi

personală, ceea ce înseamnă ca eventualul drept de regres al persoanei juridice împotriva

presupusului său excede raportului juridic contravenţional de conflict.30 Dreptul de regres

al persoanei juridice împotriva persoanei fizice care este răspunzătoare de comiterea

contravenţiei este exercitabil în temeiul răspunderii civile delictuale. Entităţile fără

personalitate juridică nu răspund contarvenţional. De exemplu, consiliul local, formele de

organizare a unor profesii liberale care nu au personalitate juridică, etc.

Conform art. 3, alin.(2) din O.G. nr.2/2001, persoana juridică răspunde

contravenţional în cazurile şi în condiţiile prevăzute de actele nornative prin care se

stabilesc şi se sancţionează contravenţii. De pildă, potrivit art. 50 alin(2) din O.G.

nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor, sancţiunile contravenţionale prevăzute de

alin(1) al aceluiaşi articol se pot aplica şi persoanelor juridice.

În practica judiciară, în aplicarea art.26 alin(1) lit.i şi a art.26 alin(5) din Legea

50/1991, s-a decis că este nelegală sancţionarea instituţiei în care lucrează funcţionarul

„responsabil de verificarea documentaţiilor care stau la baza emiterii certificatului de

urbanism şi a autorizaţiilor de construire sau de desfiinţare(...)”31. Într-o asemenea situaţie

trebuie sancţionat funcţionarul în cauză, nu instiuţia. Răspunderea contravenţională a

persoanei juridice nu este exclusă de o eventuală răspundere a persoanei fizice, dar nici

nu o exclude pe aceasta, astfel că cele două pot coexista cu privire la una şi aceeaşi

faptă.32

30 Iulian Poenaru, op.cit., p.55.31 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.2532 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.22

- 30 -


2.2.3 Subiectul pasiv al contravenţiei – victima

Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii

sociale vătămate prin contravenţie. Astfel spus, subiectul pasiv al contravenţiei este

victima acesteia sau persoana vătămată. Spre deosebire de contravenient, subiectul pasiv

nu trebuie sa îndeplinească nici o condiţie generală, decât aceea de a i se fi cauzat o

vătămare materială sau morală prin contravenţie. Nu trebuie însă să se confunde, chiar

dacă de cele mai multe ori este aşa, persoana vătămată prin contravenţie cu persoana

prejudiciată prin aceasta. Persoana prejudiciată este cea are a suferit un prejudiciu

material sau moral prin contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil, adică

titulatura acţiunii civila ce rezultă din săvârşirea contravenţiei. De exemplu, în cazul

contravenţiilor prevăzute de art.83 din Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului,

subiectul pasiv al contravenţiei este statul, iar subiectul de drept civil este persoana fizică

sau juridică prejudiciată prin activitatea contravenţională.

În cazul contravenţiilor la care nu identificăm un subiect de drept lezat, altul

decât statul, acesta din urmă are calitatea de subiect pasiv al contravenţiei (de exemplu, în

cazul unor fapte contravenţionale constând în nesocotirea regulilor de circulaţie). Aşa

cum am precizat, subiectul pasiv al contravenţiei nu trebuie să îndeplinească condiţii

generale, dar unele norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor impun, pentru

existenţa contravenţiei sau a unei variante calificate a acesteia, ca subiectul pasiv să aibă

anumite calităţi sau însuşiri. De pildă, pentru existenţa contravenţiei prevăzută de art. 276

alin.1 lit.c din Codul muncii33, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de salariat.

Aşa cum am văzut, subiectul activ al unei contravenţii poate fi orice persoană

fizică sau juridică (regulă), iar subiect pasiv o persoană fizică, o persoană juridică sau

statul. În cazul răspunderii contravenţionale, subiectele acestei forme de răspundere

administrativă sunt persoanele fizice şi juridice.

Sancţiunile contravenţionale se aplică persoanelor fizice sau juridice care au

săvârşit contravenţii. Persoana fizică sau persoana juridică sunt socotite subiect pasiv al

răspunderii, adică cel asupra căruia se aplică sancţiunea juridică de către subiectul activ.

Subiectul activ al răspunderii contravenţionale este, de regulă, o autoritate a

administraţiei publice centrale sau locale, adică fie o autoritate de stat, fie o autoritate a

comunităţii locale. S-a arătat că subiectul activ al răspunderii contravenţionale poate fi, în

condiţiile legii, şi o persoană juridică de drept privat, dacă este implicată în realizarea

unui serviciu public.

Dacă pe baza fostei reglementări, persoana fizică era, de regulă, subiectul pasiv al

contravenţiei, conform actualei legi-cadru, calitatea de subiect pasiv poate să o aibă şi o

33 Art. 276. [contravenţii: enumerare, constatare şi sancţionare] c) împiedicarea sau obligarea, prin ameninţări ori prin violenţe, a unui salariat sau a unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să muncească în timpul grevei, cu amendă de la 1.500 lei la 3.000 lei;

- 31 -


organizaţie nestatală sau chiar cu caracter statal, un agent public, în funcţie de subiectul

nemijlocit al contravenţiei.

2.3 Latura obiectivă

La fel ca şi în cazul infracţiunilor, contravenţiile se pot comite fie prin acţiune, fie

prin omisiune. Acţiunea constă în realizarea a ceea ce norma contravenţională interzice,

iar inacţiunea constă în abţinerea de a efectua o acţiune pe care legea pretinde a fi

îndeplinită, încălcându-se în acest fel o normă onerativă. Contravenţiile săvârşite prin

acţiune sunt contarvenţii comisive, în timp ce contravenţiile săvârşite prin omisiune se

numes contravenţii omisive. De asemenea, la fel ca în dreptul penal, putem vorbi de

categoria contravenţiilor omisive improprii. În măsura în care contravenţia are un obiect

material, aceasta se consumă în momentul în care este lezat acest obiect, întrucât legea

contravenţională nu sancţionează tentativa la contravenţii. De regulă, însă, contravenţiile

fiind fapte de pericol, se consumă în momentul în care se realizează acţiunea sau

inacţiunea sancţionată de norma contravenţională. Dacă fapta descrisă în procesul-verbal

nu întruneşte elementele laturii obiective a unei contarvenţii, instanţa va dispune anularea

procesului-verbal contravenţional.34

Latura obiectivă a contravenţiilor este aspectul exterior al acesteia, adică acea

parte a contravenţiei care se poate observa de către ceilalţi şi constă în acţiunea sau

inacţiunea descrisă şi interzisă de norma prin care este stabilită contravenţia, rezultatul

produs şi raportul cauzal între acestea. Latura obiectivă a contravenţiei este alcătuită din

mai multe elemente. Elementele oricărui act de conduită sunt: elementul material,

urmarea imediată şi raportul de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

Latura obiectivă mai poate fi denumită latura fizică, perioada externă, conţinutul

constitutiv obiectiv sau aspectul fizic. Perioada externă a contravenţie se poate realiza în

întregime, poate rămâne în stare de tentativă sau numai în faza actelor preparatorii.

Una dintre componentele aspectului obiectiv al contravenţiei este acţiunea sau

inacţiunea interzisă de norma ce prevede contravenţia. Descrierea activităţii interzise este

făcută de norma contravenţională printr-o expresie care poartă denumirea de verbum

regens.35 Acţiunea sau inacţiunea se poate realiza prin acte materiale, prin cuvinte sau în

scris.

În conţinutul anumitor contravenţii, legiuitorul prevede două sau mai multe

modalităţi normative de producere a faptei,care pot forma alternativ conţinutul obiectiv al

aceleiaşi contravenţii. În aceste cazuri, relizarea elemntului material, în una sau mai multe

dintre modalităţile alternative, nu influenţează unitatea contravenţională, ci numai,

eventual individualizarea răspunderii contarvenţionale.

34 Mircea Ursuţa, op.cit., p.9335 Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.39.

- 32 -


Nu se confundă, însă, contravenţiile ce au mai multe modalităţi normative, cu

cele complexe, care au un element material plural. În cazul contravenţiilor complexe,

elementul material este alcătuit din două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, lipsa uneia

având ca efect excluderea existenţei contravenţiei complexe.

Acţiunea este o activitate a unei persoane prin care aceasta face ceea ce este

interzis de legea contravenţională. Inacţiunea este activitatea unei persoane, care nu face

ceea ce legea contravenţională o obligă să facă. Contravenţiile al căror verbum regens

obligă destinatarul să nu aibe o anumită conduită se numesc contravenţii comisive,

deoarece cel obligat desfăşoară o activitate oprită de lege, iar contravenţiile al căror

verbum regens obligă destinatarul să iasă din pasivitate şi să îndeplinească o anumită

activitate sunt denumite contravenţii omisive.

În cazul unor contravenţii, legiuitorul impune ca acţiunea sau inacţiunea să

întrunească unele cerinţe, în lipsa cărora fapta nu este contravenţie. Ataşarea cerinţelor

esenţiale elementului material poate privi comiterea faptei într-un anumit loc, într-un

anumit timp, prin anumite mijloace, etc. Cerinţele esenţiale sunt, de fapt, condiţii ale

elementelor constituive obiective, fără de care actul de conduita nu poate realiza

conţinutul juridic al contravenţiei. Dacă instanţa constată că acţiunea sau inacţiunea

descrisă de norma contravenţională nu a fost efectuată, va anula actul constatator pentru

lipsa elementului legal, care este un element constitutiv al contravenţiei.

Urmarea imediată este acea componentă a laturii obiective ce constă în consecinţa

pe care acţiunea sau inacţiunea a produs-o valorii sociale împotriva căreia a fost

îndreptată. Valoarea socială ocrotită poate fi lezată sau numai periclitată, în funcţie de

împrejurarea dacă aceasta are sau nu o existenţă materială. Rezultatul faptei, component

al laturii obiective a conţinutului contravenţiei, este impus atât de realitate, cât şi de

definiţia vinovăţiei, care trebuie să fie raportată la o anumită consecinţă sau urmare.

Urmarea imediată nu se confundă cu efectele subsecvente ale contravenţiei. Urmarea

imediată este o componentă a laturii obiective de care depinde fiinţa contravenţiei, în timp

ce consecinţele următoare sunt doar elemente circumstanţiale, cu caracter accidental, care

pot fi prezentate sau pot lipsi. Lipsa acestor elemente circumstanţiale va avea ca efect

doar excluderea existanţeoi conţinutului agravat asu calificat al contravenţiei. În cazul

contravenţiilor pentru care legea pretinde un rezultat fizic, acesta trebuie să se producă

deoarece altfel fapta nu va fi contravenţie sau va rămâne în stare de tentativă. Aceste

contravenţii sunt numite şi contravenţii de rezultat. În schimb, dacă legea nu impune

producerea unui rezultat material, fapta respectivă va fi contravenţie fără ca în lumea

înconjurătoare să aibă loc o modificare fizică. Aceste contravenţii sunt numite

contravenţii formale sau de pericol. Determinarea momentului producerii urmării

imediate este foarte importantă, întrucât la data survenirii sale contravenţia s-a consumat

sau epuizat. Sunt contravenţii la care momentul consumării nu coincide cu cel al

epuizării. O asemenea formă de contravenţie este contravenţia continuă care se epuizează

în momentul în care agentul a realizat acţiunea sau inacţiunea şi s-a produs umarea

- 33 -


imediată specifică acelei contravenţii. Apoi, stabilirea momentului producerii rezultatului

este importantă pentru incidenţa sau nu a unor cauze de inexistanţă a contravenţiei. De

regulă, data apariţiei rezultatului este cea în funcţie de care se determină incidenţa unor

acte de clemenţă, aplicarea legii contravenţionale în timp şi spaţiu, incidenţa instituţiei

minorităţii, aplicarea instituţiei prescripţiei, calcularea unor termene substanţiale, etc.

Anumite instituţii de drept contravenţional au incidenţă în funcţie de momentul

încetării acţiunii sau inacţiunii, chiar dacă epuizarea are loc la o perioadă de timp foarte

îndelungată de la realizarea acţiunii sau inacţiunii. De exemplu, dacă un minor comite o

contravenţie înainte de împlinirea vârstei de 14 ani, iar rezultatul se produce după

împlinirea acestei vârste, minorul nu va răspunde contravenţional indiferent dacă a avut

sau nu discernământul activităţii sale.

Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată este o

componentă a laturii obiective ce constă în relaţia de la cauză la efect ce trebuie să existe

între aceste două elemente ale laturii obiective. Deşi legiuitorul nu prevede expres acest

element în cadrul laturii obiective a conţinutului contravenţiei, existanţa sa este dedusă

din normele de stabilirea şi cele de sancţionare a contravenţiei care, mai ales în cazul

contravenţiilor ce produc vătămări fizice, impun implicit acaestă componentă. Relaţia

cauzală este acel raport între două fenomene în care unul precede şi determină pe celălalt.

Primul fenomen poartă de numirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit

fenomen-efect.

Legătura de cauzalitate nu se confundă cu raportul de independenţă şi nici cu

raportul de condiţionare. Raportul de interdependenţă este acea specie de legătură între

două fenomene, ce presupune că unul dintre acestea este dependent de celălalt. Raportul

de condiţionare este acea relaţie între două fenomene, în cadrul căruia unul dintre cele

două fenomene, favorizează apariţia celuilalt fenomen. Cu toate că legătura de cauzalitate

este un element indispensabil oricărei contravenţii, problema stabilirii acesteia apare

relevantă pragmatic numai în cazul contravenţiilor de rezultat. Legătura de cauzalitate

trebuie cercetată numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori sociale ce au

existenţa materială, deoarece în cazul contravenţiilor ce aduc atingere unor valori sociale

neexprimate fizic ea rezultă din săvârşirea faptei. Stabilirea raportului de cauzalitate în

majoritatea cazurilor nu ridică dificultăţi, dar sunt unele speţe care pun problema

determinării existenţei acestuia datorită condiţiilor speciale în care sunt săvârşite anumite

fapte. Există raport de cauzalitate chiar dacă între momentul realizării elementului

material al conţinutului contravenţiei şi data survenirii rezultatului a trecut o perioadă de

timp mare, dacă rezultatul se datorează în mod obiectiv acţiunii sau inacţiunii

făptuitorului. Indiferent de numărul şi diversitatea cauzelor, legătura de cauzalitate trebuie

stabilită exclusiv între activităţile de natură umană şi rezultatul acestora. Cauzalitatea în

drept se stabileşte diferit faţă de alte domenii ale ştiinţei, cum ar fi stiinţele naturii sau

filozofia. În multe speţe cercetarea legăturii de cauzalitate se realizează uşor. Sunt însă, şi

cazuri atipice, neobişnuite, în privinţa cărora este foarte greu de stabilit legătura de

- 34 -


cauzalitate. Pe de altă parte, sunt unele cazuri foarte complexe, care solicită mai mult

eforturile practicianului pentru determinarea cauzalităţii. Aceste situaţii au determinat

formularea mai multor teorii asupra cauzalităţii doar în măsura în care poate controla

activitatea sau utilizează energiile sale în sensul producerii rezultatului antisocial.

Teoria şi doctrina au demonstrat că toate concepţiile referitoare la cauzalitate au

unele neajunsuri, deoarece nu acoperă întreaga paletă de situaţii ivite în cazuistică. De

aceea, probabil stabilirea legăturii de cauzalitare este o sarcină a organului care transpune

în realitate legea. Organele implicate în aplicarea legii vor lua în considerare scopul

edictării normei juridice încălcate prin fapta ilicită. Practic, pâna la urma, stabilirea

relaţiei cauzale este o problemă lăsată la înţelepciunea organului care aplică legea.36

Deci, latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a

urmărilor socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale şi urmarea

imediată sau rezultatul faptei37

2.4 Latura subiectivă

Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta

săvârşită şi urmările sale. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia , care

constă în poziţia contravenientului din punct de vedere al dorinţei şi voinţei sale cu

privire la fapta săvârşită şi consecinţele acesteia. La majoritatea contravenţiilor acest

element are forma de intenţie, însă la unele fapte putem întâlni şi culpa. Aceste forme de

vinovăţie pot influenţa gravitatea contravenţiei, nu însă şi existenţa sa ca atare. Desigur,

este de la sine înţeles că săvârşirea faptei cu intenţie prezintă un pericol social mai ridicat

decât atunci când aceasta se comite din culpă. Practic, este greu să se stabileasca

întotdeauna forma de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul deci legiuitorul nu face nici

o diferenţă între intenţie şi culpă. Organul constatator va trebui să ţină seama de forma de

vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul cu ocazia individualizării şi aplicării sancţiunii

contravenţionale. 38

Aspectul subiectiv al conduitei contravenţionale este desemnat prin termenul de

vinovăţie. Potrivit articolului 1 din O.G. nr.2/2001, contravenţia este o faptă săvârşită cu

vinovăţie. În lipsa vinovăţiei nu poate exista răspundere contravenţională. În concepţia

reglementării actuale, vinovăţia presupune ca activitatea ilicită a persoanei să se bazeze

pe convingerea acesteia şi libertatea sa de deliberare şi rezoluţie. Ca orice activitate

umană, contravenţia apare întâi de toate în mintea persoanei care o va săvârşi. Într-adevăr,

chiar dacă s-a săvârşit o faptă periculoasă social, nu este suficient ca aceasta să fie

caracterizată contravenţie, ci mai trebuie ca ea să fie imputabilă unei persoane, deoarece

contravenţia nu este o simplă descărcare de energie fizică, ci un act de conduită

36 Mihai Adrian Hotca,op.cit., p. 4237 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p. 1138 Ibidem, p.11

- 35 -


reprobabil. Vinovăţia contravenientului constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege

referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului, pentru că acea faptă să constituie

contravenţie. Conţinutul contravenţiei nu este realizat decât, dacă, alături de aspectul

obiectiv al contravenţiei, coexistă şi aspectul moral, latura subiectivă a faptei, adică

laboratorul unde a fost concepută şi hotărâtă săvârşirea contravenţiei. Chiar dacă latura

subiectivă poate fiinţa fără latura obicetivă, în lipsa acesteia din urmă rămâne fără niciun

efect pe planul dreptului contravenţional. Pe de altă parte, existenţa obiectivă a unei fapte

este nerelevantă contravenţional, dacă nu are corespondenţă morală, pentru că fapta ce

constituie contravenţie nu este o simplă degajare sau descărcare de energie, ci este o

activitate conştientă şi voită. Anumite norme contravenţionale pretind că latura subiectivă

a contravenţiei să mai cuprindă unele cerinţe, respectiv un anumit mobil sau un anume

scop. În toate cazurile în care lipseşte vinovăţia, o faptă prevăzută de legea

contravenţională nu poate fi considerată contravenţie.

Vinovăţia este atitudinea psihică a persoanei ce comite fapta contravenţională,

care se manifestă fără constrângere pe planul relaţiilor sociale, de prevedere a rezultatului

faptei sale ori de posibilitatea reprezentării acestuia. Pentru ca o faptă să fie contravenţie

nu este suficientă săvârşirea acesteia, chiar dacă este prevăzută de legea contravenţională,

ci mai trebuie realizată o cerinţă, respectiv ca făptuitorul să fi avut la momentul săvârşirii

faptei reprezentarea conduitei sale şi a rezultatului produs de fapta sa. Altfel, oricât de

reprobabil ar fi gândul unei persoane, dacă nu se exteriorizează, rămâne fără relevanţă pe

planul răspunderii contravenţionale. Stabilirea existenţei sau inexistanţei vinovăţiei

făptuitorului presupune cercetarea gândului cu care acesta a săvârşit fapta. Un făptuitor va

fi considerat contravenient numai dacă a comis fapta având reprezentarea că face ceva

negativ sau a avut o conduită neglijentă ori uşuratică, în cazurile când legea pretinde

subiecţilor să fie prudenţi şi chibzuiţi. Întrucât nu se poate pătrunde în mintea persoanei

pentru a se putea detemina direct care a fost atitudinea acesteia faţă de elementul material,

latura subiectivă a actului de conduită va fi dedusă din examinarea datelor şi

împrejurărilor cauzei. Însă, sunt cazuri atipice în care aspectul obiectiv al faptei nu

coincide cu cel subiectiv, situaţie ce face mai complicată operaţiunea de stabilire a

vinovăţiei. În aceste situaţii, dacă ar fi luate în considerare numai aparenţele, s-ar ajunge

la erori judiciare. Pentru evitarea acestor neajunsuri, organele competente trebuie, mai

întâi, să constate săvârşirea faptei, iar dacă această operaţiune va avea un răspuns pozitiv,

ele sunt obligate să determine vinovăţia făptuitorului. Vinovăţia este atitudinea

făptuitorului faţă de elementele laturii obiective. Elementul moral al contravenţiei, în

cazul celor mai multe contravenţii, nu trebuie sa îndeplinească nicio cerinţă specială.

Există unele contravenţii în conţinutul cărora legiuitorul a prevăzut anumite cerinţe pe

care elementul moral trebuie să le îndeplinească. Aceste cerinţe pot privi fie o finalitate

specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivaţie a acestuia. Ştiinţa dreptului

numeşste finalitatea specială vizată de agent cu termenul scop, iar motivaţiei speciale

existente în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul mobil. În cazurile când scopul şi

- 36 -


mobilul sunt cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, ele capătă

calitatea de cerinţe ale normei de stabilire şi sancţionare a contravenţiei.

Contravenţia, ca faptă a omului, cuprinde şi alte elemente subiective, cum ar fi motivul

sau scopul Faptele omului sunt determinate în general de anumite necesităţi, dorinţe,

interese, emoţii, sentimente, pasiuni,care, în anumite situaţii, devin adevărate motive sau

mobiluri ale faptei ilicite.

Mobilul este o condiţie accidentală a elementului moral al contravenţie, ce constă

în cauza psihică a actului de conduită. Nicio activitatea umană, dacă provine de la o

persoană cu discernământ,nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior.

Deşi prezent la orice faptă, cu excepţia celor comise de iresponsabili, mobilul nu face

parte decât rar din conţinutul contrevanţiei. Dar o corectă individualizare a răspunderii şi

a sancţiunilor contravenţionale presupune analiza persoanei contravenientului şi,

implicit , a mobilurilor care au stat la geneza săvârşirii faptei sale. Mobilul nu trebuie

ignorat din analiza personalităţii contravenientului, deoarece s-ar ajunge la consacrarea

unui drept contravenţional abstract. Legea poate atribui mai multe funcţii mobilului

contravenţiei, respectiv de condiţie esenţială, de condiţie circumstanţială sau de

circumstanţă.

De multe ori, printr-o faptă ilicită se urmăreşte un scop, care devine călăuză a

întregii atitudini a contravenientului.

Scopul contravenţiei este o condiţie accidentală a vinovăţiei ce constă în

obiectivul actului de conduită. De regulă, finalitatea contravenientului este de a produce o

anumită schimbare în lumea înconjurătoare.

Obiectivele contravenienţelor pot fi însă şi de natură morală, situaţii în care nu

are loc nicio mutaţie în realitatea obiectivă. Ca şi mobilul, scopul apare numai accidental

în conţinutul unor contravenţii. Deşi este strâns legat de mobil, scopul nu se confundă cu

acesta, pentru că în timp ce mobilul este de regulă, iraţional, scopul este factorul psihic

conştient şi raţional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl

urmăreşte prin realizarea actului. Scopul poate fi imediat şi final(mediat). Scopul imdiat

al contravenţiei este finalitatea vizată de făptuitor în raport de norma contravenţională,

care nu este decât o etapă pentru realizarea scopului imediat. Scopul final este obiectivul

urmărit, cel mai îndepărtat în timp, şi care dă satisfacţie impulsului ce a determinat

săvârşirea contravenţiei. La fel ca şi mobilul, scopul trebuie luat în considerare cu prilejul

individualizării răspunderii contravenţionale şi a sancţiunilor de drept contravenţional.

Vinovăţia făptuitorului poate avea grade diferite de intensitate, legiuitorul penal

a reglementat două forme şi patru modalităţi ale acesteia, respectiv intenţia şi culpa.

Alături de formele reglementate, doctrina susţine existenţa unei a treia forme de

vinovăţie, dedusă din anumite norme de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, si anume

intenţia depăşită. Toate aceste forme pot fi preluate şi de către dreptul contravenţional.

Atenţia acordată formelor şi modalităţilor vinovăţiei se datorează în primul rând,

împrejurării că trebuie delimitată zona unde încetează vinovăţia de ce a fortuitului. În al

- 37 -


doilea rând, se impune departajarea elementului moral al contravenţiei de anumite cauze

care-l exclud., cum ar fi: minoritatea, eroarea de fapt, iresponsabilitatea, beţia etc. Nu în

ultimul rând, sunt unele contravenţii la care elementul subiectiv trebuie să îmbrace forma

intenţiei, determinată de scop.

Intenţia este o formă a vinovăţiei ce constă în atitudinea făptuitorului de a

prevedea rezultatul faptei sale, pe care îl urmăreşte sau îl acceptă. Intenţia presupune ca

făptuitorul să-şi dea seama de efectele pe care le cauzează elementul material şi urmăreşte

aceste consecinţe sau numai acceptă eventualitatea survenirii lor. Din definiţia intenţiei

reiese că aceasta poate avea două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă. Intenţia

directă este când făptuitorul urmăreşte producerea rezultatului şi cea indirectă când

făptuitorul acceptă eventualitatea survenirii rezultatului. Din punct de vedere cantitativ,

intenţia poate fi premeditată, repentină sau afectivă şi obişnuită sau simplă. Când

făptuitorul comite fapta cu detaşare psihică şi după o prealabilă pregătire a acesteia,

intenţia este premeditată. Intenţia este când făptuitorul ia decizia spontană de a comite

fapta deoarece se află sub influenţa unei tulburări sau a unei emoţii puternice.

Provocarea este o specie de intenţie repentină. Intenţia este obişnuită atunci când

făptuitorul comite fapta netulburat şi nestăpânit de emoţie, dar fără o pregătire a comiterii

acesteia. În funcţie de existenţa sau nu a unui scop, în norma de incriminare, intenţia este

simplă şi calificată. Intenţia este simplă atunci când agentul prevede şi urmăreşte

survenirea rezultatului, fără ca norma de incriminare să vizeze existenţa unui anumit scop.

Intenţia calificată există când făptuitorul doreşte producerea rezultatului în vederea

realizării unei anumite finalităţi înscrise în norma ce prevede contravenţia. În raport de

momentul reprezentării, intenţia este iniţială şi supravenită. Intenţia este iniţială când

făptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la început şi intenţia este supravenită dacă

reprezentarea urmării a apărut pe parcursul săvârşirii faptei. În funcţie de numărul

faptelor pe care urmează sp le comită făptuitorul, intenţia este: unică şi complexă.

O altă formă a vinovăţiei este culpa, ce constă în atitudinea făptuitorului de

prevedere a rezultatului faptei fără ca acesta sa-l urmărească, apreciind nefondat că acesta

nu se va produce, ori de neprevedere a rezultatului faptei, deşi trebuia sa-l prevadă. În

cazul culpei, făptuitorul trebuie să fie conştient de împrejurarea că prin efectuarea

acţiunii sau inacţiunii sale există un risc substanţial şi nejustificat al apariţiei unor

vătămări ale valorilor sociale. Riscul ivirii rezultatului poate fi prefigurat, dar neacceptat,

sau poate fi neprezentat, deşi făptuitorul avea această obligaţie.

Culpa are doua modalităţi normaative: culpa cu prevedere şi culpa simplă. Culpa

cu prevedere este o modalitate a culpei ce constă în atitudinea făptuitorului de a prevedea

rezultatul faptei sale, pe care nu-l urmăreşte, socotond fără temei că el nu se va produce.

În cazul culpei cu prevedere, delicventul precepe riscul, dar îl ignoră. Culpa simplă este

acea modalitate a culpei ce constă în în atitudinea făptuitorului de a nu prevedea rezultatul

faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă. Această modalitate a culpei este aplicabilă,

de regulă, în cazul persoanelor care desfăşoară anumite activităţi reglementate, iar

- 38 -


datorită neatenţiei celor care le desfăşoară, activităţile respective cauzează anumite

rezultate periculoase.

Ultima formă a vinovăţiei, o reprezintă praeterintenţia sau intenţia depăşită.

Praeterintenţia este o formă de vinovăţie ce cuprinde în conţinutul său atât intenţia cât şi

culpa. Intenţia depăşită este singura formă de vinovăţie nereglementată în general, dar

legiuitorul face acpclicaţii ale acesteia în cazul anumitor contravenţii. În cazul

praeterintenţiei, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmăreşte sau îl acceptă, dar

peste acest rezultat se produce un alt rezultat mai grav, pe care, deşi l-a prevăzut, nu l-a

acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deş trebuia şi putea să îl prevadă. În unele opinii, se

susţine că praereintenţia poate reuni numai intenţia şi culpa simplă. Această opinie nu se

regăseşte în practică instanţei supreme, fiind contestată de unii autori.

- 39 -


III. ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI ÎNTRE

CONTRAVENŢIE SI ALTE FORME DE ILICIT

Contravenţia, fiind o formă distinctă de ilicit şi constituind unicul temei al

răspunderii contravenţionale, se individualizează faţă de alte fapte ilicite prin trăsăturile

sale generale care se desprind din definiţia legală şi prin particularităţile de reglementare

în dreptul obiectiv. Importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi

procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de procedura

aplicabilă în cazul sancţionarii altor fapte ilicite.

În continuare, vom încerca să prezentăm cele mai importante şi semnificative

diferenţe între contravenţie si alte fapte ilicite cu care aceasta se aseamănă, cum ar fi

infracţiunea, fapta prevăzuta de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol

social al unei infracţiuni şi abaterea disciplinară.

3.1 Contravenţia şi infracţiunea

Potrivit Codului Penal, infracţiunea este definită ca fiind „fapta care prezintă

pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. În sensul său cel mai

gerenal, infracţiunea, la fel ca şi contravenţia, este o faptă a omului, un act de conduită

exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, care este pedeapsa.

Atât contravenţia, cât şi infracţiunea sunt fapte ilicite comise cu vinovăţie, care

prezintă pericol pentru societate şi fiecare dintre ele constituie temeiul angajării uneia din

formele răspunderii juridice. Contravenţia este temeiul răspunderii contravenţionale şi

infracţiunea temeiul răspunderii penale. Spre deosebire de infracţiune, care prezintă un

pericol social mai ridicat, cu consecinţe mai grave şi care dăinuie în timp, la contravenţie,

acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai răstrânse. Criteriile generale de

deosebire între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci sau extrinseci, după cum ţin de

însăşi natura faptelor sau sunt exterioare acestora. Printre criteriile intrinseci se înscriu în

primul rând valoriile şi relaţiile sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin

săvârşirea faptei. Astfel, faptele îndreptate împotriva relaţiilor sociale legate de valori de

care depinde însăşi existenţa comunităţii, prezintă cel mai înalt grad de pericol social. De

aceea, faţă de ele legiuitorul reacţionează prin mijloacele dreptului penal. În comparaţie

- 40 -


cu acestea, faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care nu depinde însăşi

existanţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea normală a unui domeniu sau

altul de activitate, sunt contravenţii.

Pe lângă obiectul ocrotirii juridice, la stabilirea gradului de pericol social trebuie

avute în vedere şi urmările faptei, respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o

stare pericol. Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori

esenţiale; ele constituie infracţiuni numai atunci când se săvârşesc într-un anumit mod ori

în anumite condiţii. În lipsa acestor împrejurări, fapta constituie contravenţie.39

Un alt criteriu intrinsec priveşte rezonanţa socială diferită pe care o provoacă în

rândul colectivităţii cele două categorii de fapte antisociale. Faptele care vatămă viaţa,

libertatea, integritatea şi sănătatea persoanei umane, faptele de furt, tâlhărie, delapidare,

trădare, acte de diversiune, atentat, evadare, falsificare de monedă, trafic de stupefiante

sau arme, au o vie rezonanţă socială, provoacă o evidentă stare de nelinişte, de

nesiguranţă socială. Dimpotrivă, faptele care pun în pericol valori de mică însemnătate,

au o rezonanţă restrânsă şi nu provoacă tendinţa membrilor societăţii de a reacţiona

represiv, ca de pildă în ce priveşte circulaţia rutieră, pescuitul, etc.

Ultimul criteriu intrensec se referă la posibilitatea de restaurare a relaţiilor sociale

vătămate, de restabilire a ordinii dereglate, prin comiterea acelei fapte. În cazul

infracţiunii, este necesar să se aplice o pedeapsă, uneori cu executarea în penitenciar, pe

când la contravenţie se va aplica o sancţiune mult mai uşoară, făcându-se apel la simţul de

răspundere al făptuitorului.

Criteriile extrinseci de diferenţiere a infracţiunii de contravenţie sunt o consecinţă

şi reflectă diferenţa de grad de pericol social dintre cele două categorii de fapte

antisociale. Se numără printre criteriile extrinseci: sursa legislativă, adică sediul normelor

juridice care prevăd cele două genuri de ilicit, felul sancţiunilor şi modul de aplicare şi

executare al acestor sancţiuni. În privinţa faptelor penale, actele normative care le prevăd

nu pot emana decât de la organele supreme ale puterii legislative. Dimpotrivă,

contravenţiile pot fi stabilite nu numai prin legi, ci şi prin hotărâri şi ordonanţe ale

guvernului, precum şi, în anumite condiţii, limite şi materii, prin hotărâri ale organelor

locale. Referitor la modul de sancţionare, sancţiunile contravenţionale nu vizează decât

excepţional, în cazuri limitate şi pe scurtă durată libertatea persoanei.

În comparaţie cu sancţiunile penale, cele contravenţionale, chiar când sunt formal

asemănătoare, sunt totdeauna mai uşoare, modul lor de executare mai puţin aspru ori

consecinţele produse sunt mai reduse. Specific pedepselor, este faptul că acestea nu pot fi

stabilite şi aplicate decât în instanţele de judecată, pe când sancţiunile contravenţionale se

constată şi se aplică de anumite persoane şi organe din cadrul puterii executive. Şi

procedura diferă; la contravenţii există reguli mult mai simple şi o operativitate sporită în

instrumentarea cauzelor. Întrebarea care se pune frecvent este cine determină în concret

gradul de pericol social, adică cine stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie

39 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p. 12.

- 41 -


contravenţie sau infracţiune. Această posibilitate aparţine organului competent să constate

asemenea fapte, care trebuie să dea dovadă de discernâmănt în aprecierea pe care o face.

În acest sens este seminicativ art.10 din Legea 61/1991, potrivit căreia în cazul în care

agentul constator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare, aplică amenda

procedând potrivit dispoziţiilor Legii nr.32/1968. În caz contrar, procesul verbal de

constatare se trimite de îndată judecătoriei competente care va hotărâ asupra sancţiunii

contravenţionale ce urmează a fi aplicată. Pe de altă parte, atunci când organul constatator

apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât potrivit legii penale ea

constituie infracţiune, va sesiza organul de urmărire penală. Aplicarea unei sancţiuni

contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se constată ulterior că

această faptă este infracţiune.

Într-o asemenea situaţie, răspunderea penală ia locul răspunderii contravenţionale.

Dimpotrivă, în cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit prin

rezoluţie sau ordonanţă a procurorului, ori prin hotărâre judecătorească, că ea ar putea

constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna cu copia

ordonanţei sau a hotărârii se trimit organului în drept sa aplice sancţiunea. Într-un astfel

de caz, răspunderea contravenţională înlocuieşte răspunderea penală. Soluţia se impune în

ambele ipoteze, deoarece răspunderea penală şi cea contravenţională nu pot coexista. Într-

adevar, nu este posibil să se aplice pentru aceeaşi faptă o pedeapsă şi o sancţiune

contravenţionlă, întrucât printr-o asemenea faptă s-a adus atingere aceleiaşi relaţii sociale

ocrotite de lege.

În problematica diferenţierii contravenţiei de infracţiune trebuie pornit de la

faptul că, până la dezincriminarea contrevenţiilor ce a avut loc prin Decretul nr.184/1954,

acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal considerat a fi cel

mai puţin grav. Prin reglementarea actuală a contravenţiei, această remarcă nu mai poate

fi susţinută, atâta timp cât multe contravenţii sunt sancţionate mai sever decât unele

infracţiuni. În următoarele rânduri, vom încerca sa prezentam principalele diferenţe între

contravenţie şi infracţiune. Nu se poate porni această analiză, fără a arăta că nu se poate

face abstracţie de natura penală a contravenţiei şi de multiplele asemănări care există între

aceste forme de ilicit.40

Aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe

speţe, contravenţia, chiar dacă este reglementată în dreptul intern ca o formă

distinctă de ilicit, prezintă o latură penală care nu poate fi ignorată. În esenţă, s-a

stabilit în practica Curţii că pentru o faptă să aparţină domeniului penal, trebuie

avute în vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului naţional, natura faptei

incriminate şi natura şi gravitatea sancţiunii. Aceste criterii nu este neapărat a se

aplica cumulativ, fiind suficient ca fapta să fie una penală din punct de vedere al

Convenţiei ori să fie expus făptuitorul la o sancţiune care prin natura şi gravitatea

sa aparţine sferei penale, astfel încât, chiar dacă fapta este reglementată în dreptul

40 Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.251.

- 42 -


intern drept contravenţie, ea poate fi calificată ca aparţinând materiei penale

datorită naturii sale juridice şi a sancţiunii aplicate, neputându-se recunoaşte unui

stat posibilitate de a sustrage anumite fapte aplicării prevederilor art.6 al

Convenţiei. Cele trei criterii au fost folosite constant în jurisprudenţa Curţii.41

Această practică a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost receptată

în câteva decizii ale Curţii Constituţionale. Din păcate, în alte decizii ale

judecătorului constinuant, natura penală a contravenţie nu este analizată

corespunzător, pronunţându-se anumite decizii care ignoră caracterul penal al

contravenţiei. Mai mult, deşi CEDO a pronunţat o hotărâre de condamnare a

statului român tocmai în considerarea „naturii penale” a contravenţiei, Curtea

Constituţională, ulterior acestei decizii, îşi menţine practica în sensul ignorării

„caractrului penal” al acesteia. Spre exemplu, prin Decizia nr.727/200842, Curtea a

apreciat că cele reţinute de instanţa europeană în decizia Anghel împotriva României nu

sunt incidente în speţă, arătând că spre deosebire de instanţa europeană, Curtea

Constituţională nu procedează la examinarea în fond a elementelor de fapt ce au general

cauza, atunci când este învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.

Atribuţii precum interpretarea şi aplicarea corectă a legii revin în exclusivitatea

instanţelor de judecată, care, de asemena sunt investite, potrivit legii cu soluţionarea

căilor de atac împotriva unor acte administrative ori jurisdicţionale pretins a fi nelegale.

Aceste aprecieri ale Curţii sunt însă în totală contradicţie cu unele hotărâri ale instanţelor

judecătoreşti, care ulterior pronunţării CEDO au dispus anularea proceselor-verbale de

contravenţie tocmai în virtutea prezumţiei de nevinovăţie, element care caracterizează

„materia penală”. În esenţă, între contravenţie şi infracţiune există şi alte asemănări

decurgând din originea comună şi natura juridică apropiată, care justifică ceea ce CEDO

denumeşte latura penală pe care o prezintă contravenţia. Astfel, ambele fapte presupun

lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor

asemenea valori şi implică vinovăţia autorului lor. Sub acest al doilea aspect, trebuie

remarcat că infracţiunea presupune de regulă intenţia ca formă a vinovăţiei, în

cazul contravenţiei fiind irelevant gradul de vinovăţie. Şi în ceea ce priveşte

contravenţia îşi are aplicabilitatea principiul legalităţii stabilirii şi sancţionarii

contravenţiei, identic, ca esenţă cu principiul legalităţii incriminării consacrat de

dreptul penal. Spre deosebire însă de dreptul penal, unde se poate incrimina doar

prin lege organică, în materie contravenţională se pot stabili şi sancţiona

contravenţii şi prin anumite acte administrative normative prevăzute expres de

legea cadru. Atât contravenţiile cât şi infracţiunile sunt fapte expres reglementate

prin anumite norme juridice. De aceea, nu se poate considera că o faptă care este

prevăzută într-o normă penală ca infracţiune ar putea deveni contravenţie datorită

condiţiilor concrete în care ea a fost săvârşită, sau că o contravenţie, prin modul în

41 Internet, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, www.echr.coe.int.42 Publicată în monitorul Oficial nr.557 din 23.07.2008.

- 43 -


care a fost comisă, să devină infracţiune. În ipoteza în care fapta prevăzută de legea

penală prezintă în concret un grad de pericol social redus, se va putea angaja

răspunderea specifică prevăzută în art. 18 al Codului penal, iar în ipoteza în care

contravenţia prezintă o gravitate ridicată se va putea aplica o sancţiune

contravenţională orientată spre maximul special. Astfel, nu se justifică problema

ridicată în doctrină potrivit căreia ar trebui să se găsească un răspuns la întrebarea

„cine apreciază, cine determină în concret gradul de pericol social, adică cine

stabileşte dacă o anumită faptă ilicită constituie contravenţie sau infracţiune?”,

ajungându-se la concluzia că această competenţă revine agentului constatator care

trebuie să dea dovadă de discernământ în ceea ce face.

Majoritatea autorilor consideră că nici agentul constatator, nici vreun alt organ

adminitrativ sau jurisdicţional nu poate să facă această apreciere, întrucât, potrivit

principiului legalităţii, doar actele normative de incriminare sau de stabilire a

contravenţiei indică cu exactitate ce fapte constituie infracţiuni şi ce fapte constituie

contravenţii. Dacă fapta se încadrează în textul de incriminare, vom fi în prezenţa unei

infracţiuni, iar dacă această faptă realizează latura obiectivă a unei contravenţii se va

angaja răspunderea cntravenţională a persoanei care a săvârşit-o. Agentul constatator,

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie doar să verifice dacă fapta

săvârşită reprezintă o infracţiune sau o contravenţie, pericolul social neputând constitui un

criteriu în aprecierea în concret a unei fapte ilicite.43

De aceea, autorul Mircea Ursuţa susţine că nu există deosebiri de natură

intrinsecă între contravenţie si infracţiune, întrucât nu poate fi justificată o diferenţă

calitativă între aceste fapte ilicite. După părerea sa , toate deosebirile între aceste două

forme de ilicit au un caracter extrinsec.

În anumite cazuri, nu este uşor de încadrat în concret o anumită faptă ilicită

datorită unor asemănări între conţinutul unor infracţiuni şi al unor contravenţii. De

asemenea, în multe situaţii, diferenţa între o contravenţie şi o infracţiune este dată de un

criteriu cantitativ cum ar fi valoarea prejudiciului, de anumiţi indici de valoare sau de

repetarea unei fapte care ar prezenta conţinutul unei contravenţii. De aceea, avându-se în

vedere că, în unele cazuri, este greu a se face o încadrare a faptei săvârşite, fie

contravenţie, fie infracţiune, O.G. nr.2/2001 admite posibilitatea ca agentul constatator,

dacă apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale

constituie infracţiune, să sesizeze organul de urmărire penală competent. Această sesizare

este necesară mai ales în ipoteza în care nu se poate determina cu exactitate în momentul

constatării faptei dacă acea faptă este contravenţie sau infracţiune. De exemplu, în ipoteza

în care unui conducător auto i se recoltează probe biologice care atestă o alcoolemie în

sânge care ar face ca fapta sa fie infracţiune, agentul constatator va trebui să sesiseze

organul de urmărire competent. În urma administrării unei expertize medico-legale se va

putea ajunge însă la concluzia că alcoolemia era, la momentul săvârşirii faptei sub limita

43 Mircea Ursuţa, op.cit., p.97

- 44 -


infracţională, astfel încât fapta constituie contravenţie. În situaţia încălcării unei reguli de

circulaţie pe drumurile publice soldate cu vătămări corporale ale unei persoane, până ce

nu se constată că victima are nevoie de mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale şi doreşte

să formuleze plângere penală, nu se poate cunoaşte cu certitudine dacă este vorba de

infracţiunea de vătămare corporală din culpă sau de o contravenţie, astfel încât agentul

constatator nu va încheia proces verbal, ci va înainta dosarul organului de urmărire

penală. Ca asemănare, remarcăm şi faptul că legislaţia contravenţională a preluat din

dreptul penal cauzele care fac ca fapta să nu fie contravenţie, respectiv: legitima

apărare, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia involuntară completă şi eroarea de

fapt, adăugând la acestea infirmitatea, cauza exoneratoare specifică dreptului

contravenţional.

Principalele diferenţe între contravenţie şi infracţiune constau în sistemul

sancţionar şi procedura aplicabilă. Nu trebuie omise şi alte particularităţi pe care le

prezintă reglementarea actuală a contravenţiilor, cum ar fi: în materie contravenţională nu

este sancţionată nicio altă formă de participaţie în afară de de autorat, tentativa nu se

sancţionează niciodată, concursul de contravenţii presupune regula cumulului aritmetic cu

anumite limitări şi recidiva contravenţională nu este prevăzută de legea cadru.

Prescripţia în materie contravenţională presupune, de asemenea alte forme şi

termene decât răspunderea penală, reprezentând o instituţie specifică dreptului

contravenţional. În ceea ce priveşte sistemul de sancţiuni, în materie penală, sancţiunile

se numesc pedepse şi sunt: detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda penală, în timp ce

săvârşirea unei contravenţii poate fi sancţionată cu avertisment, amendă sau prestarea

unei activităţi în folosul comunităţii. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr.108/200344 s-au abrogat dispoziţiile cu privire la sancţiunea închisorii contravenţionale,

avându-se în vedere prevederile art.23 alin. 13 din Constituţia României Revizuită

potrivit cărora „Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Şi în

ceea ce priveşte pedepsele complementare, ele diferă în dreptul contravenţional faţă de

cel penal. Prin art.8, alin.1, al O.G. nr.2/2001 s-a menţinut caracterul administrativ al

amenzii contravenţionale prevăzut pentru prima dată de Decretul nr.184/1954, prin

aceasta considerându-se că se diferenţiază amenda penală de amenda administrativă. În

realitate însă, chiar menţinandu-se caracterul administrativ al amenzii, nu putem vorbi de

o sancţiune mai uşoară decât amenda penală, întrucât, aşa cum a arătat Curtea Europeană

a drepturilor Omului, pe lângă natura sancţiunii un criteriu de diferenţiere îl constituie şi

gravitatea ei şi că, în esenţă, este o „realitate incontestabilă” că amenda este o sancţiune

cu caracter patrimonial, foarte multe contravenţii fiind sancţionate cu o amendă în

cuantum mai ridicat decât amenda penală.

Cea mai importantă diferenţă între infracţiuni şi contravenţii considerăm că

decurge din procedura de constatare şi sancţionare a acestor fapte ilicite. Dacă în materie

penală se aplică normele procesual penale, care asigură anumite garanţii procesuale

44 Publicată în Monitorul Oficial nr.747 din 26 octombrie 2003.

- 45 -


persoanei acuzate, iar o pedeapsă se aplică întotdeauna de o instanţă independentă şi

imparţială, în domeniul contravenţional există o procedură sumară, efectuate de persoane

din sfera administraţiei publice, iar sancţiunile se aplică, în marea majoritate a cazurilor,

de către organele administrative, această procedură completându-se, cu dispoziţiile

Codului de procedură civilă.

Prin procedura reglementată de dreptul internaţional nu se asigură garanţiile

elementare de care ar trebui să beneficieze persoana acuzată de săvârşirea unei

contravenţii. În momentul în care o persoană sancţionată contravenţional atacă cu

plângere la instanţa judecătorească competentă procesul-verbal de sancţionare

contravenţională, această persoană are cea mai dificilă poziţie procesuală din dreptul

românesc deoarece, aplicându-se normele procesual civile, ea va avea poziţia unui

veritabil reclamant, trebuind să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură

procesul-verbal, sarcina probei revenindu-i potrivit prevederilor art.1169 al Codului Civil.

Ca un ultim aspect, decurgând din diferenţierea celor două forme de ilicit,

întrucât ambele fapte care aduc atingere unor valori sociale, doctrina consideră, în mod

întemeiat, că o faptă concretă nu poate constitui , în acelaşi timp, infracţiune şi

contravenţie.

3.2 Contravenţia şi abaterea disciplinară

Spre deosebire de infracţiune, între contravenţie şi abaterea disciplinară nu există

asemănări esenţiale. Totuşi analiza comparativă a acestor forme de ilicit este prilejuită

doar de faptul că în societatea socialistă, datorită tendinţei de dezincriminare a unor

infracţiuni care se consideră că prezintă un pericol social mai redus, unele dintre aceste au

fost calificate contravenţii iar altele abateri disciplinare. Pe de altă parte, a existat tendinţa

„contravenţionalizării” abaterilor disciplinare, în sensul în care foarte multe fapte, care

prin natura lor, constituiau veritabile abateri disciplinare au fost prevăzute şi sancţionate

drept contravenţii. Diferenţele notabile constau în diferenţele existente în valorile ocrotite,

sistemul sancţionar şi procedura aplicabilă.

Potrivit Codului Muncii, abaterea disciplinară este definită astfel: „încălcarea cu

vinovăţie de către cel încadrat în munca-indiferent de funcţie sau postul pe care îl ocupă-a

obligaţiilor sale, inclusiv normelor de comportare”. Abaterea disciplinară reprezintă

condiţia necesară-unicul temei pentru declanşarea răspunderiidisciplinare, după cum

contravenţia este temeiul declanşării răspunderii contravenţionale. Atât abaterea

disciplinară cât şi contravenţia sunt fapte ilicite, antisociale, care prezintă pericol social,

comise cu vinovăţie. Însă, spre deosebire de contravenţie, abaterea disciplinară prezintă o

periculozitate cantonată, prin însăşi conţinutul său, la câmpul raporturilor de muncă dintr-

o anumită unitate. Contravenţia, chiar dacă se săvârşeşte într-o societate comercială de

către personalul său, are o rezonanţă mai largă depăşind cadrul acesteia.

- 46 -


În primul rând, contravenţia aduce atingere unor valori sociale generice, în timp ce

abaterea disciplinară lezează doar anumite relaţii sociale referitoare la disciplina muncii.

Datorită acestei trăsături a contravenţiei, în doctrină se admite cumulul răspunderii

contravenţionale cu răspunderea disciplinară. Este important de menţionat că este posibil

cumulul răspunderii contravenţionale cu cea disciplinară fără ca astfel să se încalce

principiul non bis in idem adica principiul care nu mai permite declanşarea unei noi

judecăţi cu privire la aceeaşi faptă şi aceeaşi persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei

judecăţi pentru care există o hotărâre definitivă. Raţiunea acestei soluţii se află în sfera de

relaţii sociale diferite ocrotite de fiecare din cele două categorii de norme.45 Sancţionarea

contravenţională a unei persoane pentru o faptă determinată nu înlătură sancţionarea

aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă, cu o sancţiune disciplinară

Spre deosebire de actele normative care prevăd şi sancţionează contravenţiile,

descriind, în mod explicit aceste fapte ilicite, legislaţia muncii ca regulă, nu cuprinde

enumerarea abaterilor disciplinare.Abaterile disciplinare sunt determinate doar implicit

prin arătarea obligaţiilor de serviciu ale salariaţilor. Ca urmare, pentru a stabili dacă o

anumită faptă constituie abatere disciplinară este necesar să se vadă dacă sunt întrunite

elementele constitutive ale abaterii şi apoi să se analizeze prin prisma trăsăturilor generale

ale faptei şi în ordinea firească a cauzalităţii, dacă urmările dăunătoare asupra relaţiilor de

muncă din acea unitate sunt efectul direct al faptei salariatului, precum şi în măsura în

care efectul dăunător prezintă gradul de intensitate minim care să justifice declanşarea

răspunderii disciplinare.

Sub aspectul laturii obiective, atât în cazul răspunderii disciplinare, cât şi în cazul

cele contarvenţionale suntem în prezenţa unei fapte ilicite, contrară unor norme juridice,

dar diferită sub aspectul gravităţii, al periculozităţii urmărilor pe care le produc, adica a

gradului de perturbare a relaţiilor sociale. Aceeaşi faptă poate constitui în funcţie de o

seamă de elemente cum ar fi importanţa obiectului ocrotit, împrejurările în care a fost

comisă fapta, felul şi intensitatea vinovăţiei, scopul urmărit, importanţa faptei, etc., fie

abatere disciplinară, fie contravenţie sau şi una şi alta. Gravitatea şi periculozitatea socială

a rezultatului faptei constituie în ultimă analiză elementul laturii obiective care exprimă

cel mai bine diferenţele de grad, de intensitate, situând o anumită faptă concretă deasupra

sau dedesubtul pragului care separă cele două răspunderi şi determină dozarea gradată a

sancţiunii înăuntrul fiecăruia dintre ele. În acelaşi timp, în funcţie de acest indice de

periculozitate, reflectat în urmările ei directe, fapta se situază dedesubtul sau deasupra

limitei minime a reglementării şi a răspunderii juridice, în general. O faptă al cărei efect

dăunător este imperceptibil , apare ca vădit lipsită de importanţă şi nu angajează niciun

fel de răspundere. Trebuie precizat că subiectul unei abateri disciplinare este întotdeauna

determinat, circumstanţiat, calificat şi anume un salariat sau angajat pe baza unui contract

de muncă, pe când un contravenient, chiar autor al unei contravenţii prevăzută în cazul

personalului societăţilor comerciale poate să nu aibă această calitate. Într-adevăr,

45 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.14.

- 47 -


administratorii societăţilor comerciale, de exemplu, fie ei asociaţi sau neasociaţi îşi

exercită funcţia de multe ori în baza doar a unui raport civil(contract de mandat). Într-o

asemena ipoteză, un astfel de administrator nu va răspunde disciplinar, ci conform

regulilor mandatului şi bineînţeles, când este cazul contravenţional.

O altă deosebire esenţială decurge din modul în care aceste fapte sunt prevăzute în

dreptul obiectiv. Dacă în ceea ce priveşte contravenţia operează principiul legaltăţii

stabilirii şi sancţionării contravenţiilor, abaterile disciplinare nu sunt prevăzute expres

într-o normă juridică, ele constituid, încălcări ale legislaţiei muncii. Astfel, se consideră

că răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana încadrată în muncă încalcă

prin fapta sa, săvârşită cu vinovăţie, obligaţia de a respecta disciplina muncii instituită în

unitatea în care îsi desfăşoară activitatea.

Dacă sancţiunile contravenţionale principale sunt avertismentul, amenda şi

prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, fiind prevăzute în legea cadru, sancţiunile

disciplinare sunt mai variate putând fi prevăzute inclusiv în anumite acte specifice cum

sunt statutele de personal sau regulamantele interne. În ceea ce priveşte procedura

aplicabilă, dacă în materie disciplinară angajatorul este competent să constate încălcările

legislaţiei muncii care constituie abatere disciplinară, contravenţiile sunt constatate

întotdeauna de agenţii constatatori competenţi, prevăzuţi în actul normativ special de

stabilire a contravenţiilor.

3.3 Contravenţia şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă

pericolul social al unei infracţiuni

Legea prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă

prin atingerea minimă (neinsemnată) adusă uneia dintre valorile apărate de lege prin

conţinutul ei concret este lipsit în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracţiuni. În urma analizei şi evaluării pericolului social concret al

infracţiunii se poate stabili că fapta, deşi prevăzută de legea penală, nu constituie

infracţiune şi nu atrage răspunderea penală deoarece lipseşte una dintre trăsăturile sale

esenţiale, respectiv pericolul social. În astfel de situaţii procurorul sau instanţa de judecată

aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de lege. Sub aspect

procesual, când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, fiind unul

dintre cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată,

se dipune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală în faza urmăririi penale, sau

achitarea, în cursul judecăţii. Este util a prezenta asemănările şi deosebilire care

caracterizează aceste două forme de ilicit, întrucât, în ipoteza în care se săvârşesc

asemenea fapte, se angajează două tipuri de răspundere diferite: răspunderea

contravenţională în cazul contravenţiei şi o răspundere specifică, sui generis, în cazul

săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social

- 48 -


al unei infracţiuni. În sens contrar, s-a considerat că aceste fapte ar constitui abateri sau

contravenţii. Nu se poate spune cu exactitate dacă această opinie este bună, deoarece nu

se poate considera că o infracţiune poate deveni contravenţie sau abatere prin simplul

pericol social mai redus, deoarece astfel s-ar produce atingere principiului legalităţii

incriminării.

Această răspundere sui generis a fost calificată în doctrină inclusiv ca o formă a

răspunderii adminitrative, diferită de răspunderea contravenţională.46 Mulţi autori nu pot

fi de acord cu această opinie, apreciind că se află în prezenţa unei răspunderi de sine

stătătoare, care nu poate fi calificată nici ca formă a răspunderii penale, nici ca formă a

răspunderii adiminitrative. Pe de altă parte, nu se poate considera că, prin săvârşirea unei

asemena fapte, s-ar aduce atingere unui raport adminitrativ de subordonare, atâta timp cât

se realizează latura obiectiva a unei fapte penale, aducându-se atingere unor valori sociale

generice.47

Instituţia prevăzută de art.1848 din Codul penal reprezintă una dintre instituţiile

cele mai controversate în doctrina românească, putând fi considerată „un specific al

dreptului penal român”. Ea a fost introdusă, pentru prima dată, prin Decretul nr.212/1960

prin modificarea art. 1 al vechiului Cod Penal, fiind justificată de faptul că dreptul

socialist considera pericolul social ca unic criteriu de delimitare al infracţiunilor de alte

forme de ilicit. În măsura în care nu se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu o

răspundere extrapenală prin efectul unei legi de dezincriminare, s-a considerat că o

evaluare a pericolului social va putea fi făcută şi pe cale judiciară. Această instituţie nu a

mai fost prevăzută în forma iniţială a Codului Penal din 1969, fiind introdusă prin Legea

nr.1/1973, într-o formă îmbunătăţită faţă de precedenta reglementare. Faptele care atrag

această răspundere sui generis, sunt practic faptele prevăzute de legea penală, care se

apreciază că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. De aceea, multe

dintre asemănările şi deosebirile dintre contravenţie şi infracţiune sunt şi asemănări şi

deosebiri între contravenţie şi fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul

social al unei infracţiuni. Spre exemplu, cu privire la faptele prevăzute de legea penală

care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni se aplică prescripţia specifică

dreptului penal, pe când răspunderea contravenţională se va prescrie potrivit normelor

dreptului contravenţional. Sancţiunile prevăzute de lege cu privire la aceste două tipuri de

ilicit sunt asemănătoare. Săvârşirea unei fapte care nu prezintă în concret pericolul social

46 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.33947 Mircea Ursuţa, op.cit., p.10148 ART. 18/1Faptã care nu prezintã pericolul social al unei infractiuni.Nu constituie infractiune fapta prevãzutã de legea penalã, dacã prin atingerea minimã adusã uneia din valorile apãrate de lege si prin continutul ei concret, fiind lipsitã în mod vãdit de importantã, nu prezintã gradul de pericol social al unei infractiuni.La stabilirea în concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de sãvârsire a faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita fãptuitorului.În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanta aplicã una din sanctiunile cu caracter administrativ prevãzute în art. 91.

- 49 -


al unei infracţiuni este sancţionată cu una dintre sancţiunile prevăzute în art.91 al Codului

penal, care nu au caracterul unei pedepse, respectiv mustrarea, mustrarea cu avertisment,

amenda de la 10 lei la 1000 lei. Spre deosebire de legislaţia contravenţională, unde se

precizează că doar amenda are caracter administrativ, art.18 al Codului Penal prevede că

toate sancţiunile prevăzute în art.91 au caracter administrativ. Trebuie remarcat

cuantumul redus al limitei maxime a amenzii prevăzute de art.91 al Codului penal

întrucât, datorită acestui cuantum redus, în practică se poate ajunge la situaţii injuste.

Astfel, presupunând că se săvârşeşte o faptă care întruneşte cerinţele laturii obiective a

unei fapte prevăzute de legea penală, dar care se apreciază că nu prezintă pericolul social

al unei infracţiuni, i se va aplica făptuitorului o amendă, conform prevederilor art.91 al

Codului Penal, al cărei cuantum nu va putea depăşi1000 lei. Dacă, prin aprecierea unui

criteriu cantitativ sau de valoare, fapta este prevăzută în actele normative drept

contravenţie, va fi aplicată o sancţiune contravenţională, care va putea fi mult mai mare

decât 1000 lei. Spre exemplu, prin aplicarea art. 18 la o faptă prevăzută de art.97 din

Codul Silvic49, o persoană ar putea fi sancţionată cu maxim 1000 lei în timp ce, dacă fapta

ar putea fi considerată contravenţie prin cuantumul prejudiciului de sub 5 ori preţul mediu

al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, realizându-se latura obiectivă a

contravenţiei prevăzută de art.1 litera din Legea nr.31/ 2000 privind stabilirea şi

sancţionarea contravenţiilor silvice, limita minimă ar fi de 1000 lei, sancţiunea aplicată

putând ajunge pănâ la 3000 lei.

Din punct de vedere procedural, sancţiunile specifice răspunderii pentru fapta

care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni sunt aplicate fie de instanţa penală, fie

ca o caracteristică specifică acestei forme de ilicit, de către procuror , în condiţiile

Codului de procedură penală, în timp ce sancţiunile contravenţionale sunt aplicate fie de

agentul constatator, fie de un alt organ administrativ, fie de instanţa de judecată conform

dispoziţiilor O.G. nr.2/2001 şi a legilor speciale, aceste acte normative completându-se cu

dispoziţiile Codului de procedură civilă. Distincţia iniţială între cele două forme de ilicit

constă în modul în care ele sunt prevăzute în actele normative. Întotdeauna, în măsura în

care lipseşte pericolul social al unei fapte prevăzute de legea penală, vom fi în prezenţa

acestei instituţii specifice dreptului penal, fapta neputând constitui în niciun caz

contravenţie. O faptă este contravenţie doar atunci când acţiunea sau inacţiunea unei

persoane se circumscrie condiţiilor stabilite printr-un act normativ de stabilire a

contravenţiei. În măsura în care acea acţiune sau inacţiune este prevăzută de legea

penală, fapta va putea constitui după caz, fie infracţiune, fie o faptă prevăzută de art.18

al Codului Penal. Evident, răspunderea specifică, prevăzută de art.1850 din Codul penal nu

49 Art. 97. - Taierea sau scoaterea din radacini, fara drept, de arbori, puieti sau lastari din fondul forestier national sau de pe terenurile cu vegetatie forestiera prevazute la art. 6, daca valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decit pretul mediu al unui metru cub de masa lemnoasa pe picior sau daca valoarea pagubei este sub aceasta limita, dar fapta a fost savirsita de cel putin doua ori in intervalul de 2 ani, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amenda.50 Art. 18 Dispoziţii generale(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă a fost comisă în condiţiile vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege.(2) Efectul cauzelor justificative

- 50 -


se poate cumula cu răspunderea contravenţională. O acţiunea sau inacţiune ilicită va putea

atrage fie aplicare unei sancţiuni contravenţionale, fie aplicarea unei sancţiuni prevăzute

în art.9151 din Codul penal.

3.4 Concluzii Din analiza naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei, rezultă că aceasta

reprezintă o faptă ilicită care are o individualitate proprie, constituind unicul temei al unei

forme distincte a răspunderii juridice- răspunderea contravenţională. Alături de

infracţiune, contravenţia este singura formă de ilicit juridic care aduce atingere unor

valori sociale generice. Chiar dacă este incontestabil că fapta contravenţională are o latură

penală, decurgând din asemănările ce caracterizează aceste fapte ilicite, considerăm că

dezvoltarea socială nu ar mai permite revenirea contravenţiei în sistemul dreptului penal,

fiind necesară o procedură mai rapidă de constatare şi sancţionare contravenţională. Aşa

cum am arătat, nu se poate susţine nici apartenenţa contravenţiei la dreptul administrativ,

astfel încât, este necesară recunoşterea unei noi ramuri de drept- dreptul contravenţional.52

Pe de altă parte, nu se poate susţine că reglementarea actuală este în afara oricăror critici,

legislaţia în materie fiind de multe ori confuză şi lăsând posibilitatea legiuitorului să

stabilească, pe baza unor criterii pur subiective, ce fapte sunt infracţiuni şi ce fapte sunt

contravenţii. De asemenea, în legea cadru există anumite prevederi care fac extrem de

dificilă stabilirea naturii juridice şi a trăsăturilor contravenţiei. Pentru înlăturarea acestor

dificultăţi, este imperios necesar elaborarea unui Cod Contravenţional, ale căror prevederi

trebuie corelate cu prevederile legislaţiei penale. Se consideră că denumirea de Cod

Contravenţional este mai potrivită decât cea de Cod al Contravenţiilor, întrucât confirmă

existenţa unei noi ramuri de drept-dreptul contravenţional şi indică faptul că acest cod

reprezintă ceva mai mult decât gruparea într-un act normativ unic a principalelor

contravenţii. Este o utopie să se considere că în partea specială a acestui cod se vor putea

regăsi toate contravenţiile, întrucât şi în materie penală există numeroase legi speciale, dar

sistematizarea legislaţiei contravenţionale ar conduce la o mai bună accesibilitate şi

previzibilitate în această materie.

Considerăm că acest Cod Contravenţional ar trebui sa aibă valoarea unei legi

organice, pentru ca să nu se poată deroga, prin legi ordinare, în special de la prevederile

părţii generale şi a dispoziţiilor de procedură. Deoarece, contravenţia nu reprezintă

teoretic decât o infracţiune care, într-un moment dat de dezvoltarea socială şi culturală,

este resimţită ca mai puţin gravă, sancţiunea contravenţională nu ar trebui sa depăşească

ca gravitate limita minimă a pedepsei legale.

se extinde şi asupra participanţilor.51 Art. 91. - Sanctiunile cu caracter administrativCând instanta dispune înlocuirea raspunderii penale, aplica una dintre urmatoarele sanctiuni cu caracter administrativ:a) mustrarea;b) mustrarea cu avertisment;c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

52 Tudor Drăganu, op.cit, p.261.

- 51 -


IV. SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALE

Contravenţia are ca geneză diverşi factori sociali, psihologici, biologici,

economici, culturali, politici, etc. Din totalitatea contravenţiilor care se săvârşesc în

societate numai o parte sunt cunoscute de organele competente, celelate rămânând

necunoscute.

Faţă de Legea 32/1968, O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a

introdus un sistem nou sancţionator, diversificat, mai suplu şi, cel puţin teoretic, mai

funcţional, s-a apreciat în doctrina recentă.

Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea trei tipuri de

sancţiuni (avertismentul, amenda şi confiscarea administrativă), Ordonanţa are o

concepţie modernă, stabilind în art. 5(1) că sancţiunile contravenţionale sunt principale şi

complementare53.

Statul, prin organele specializate, trebuie să se preocupe atât de faptele

contravenţionale relevante, cât şi de cele necunoscute. Reacţia socială contra faptelor

ilicite pentru a fi eficientă, trebuie să se desfăşoare pe mai multe planuri, respectiv

politic, educaţional, economic şi juridic. Dintre diversele tipuri de reacţie socială, un loc

important îl ocupă aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care nu-şi conformează

comportamentul normelor juridice. Pentru restabilirea ordinii, legiuitorul a delegat

organelor competente atribuţia de a aplica sancţiuni destinatarilor care încalcă preceptele

normelor contravenţionale. Sancţiunea contravenţională este o măsură de constrângere şi

reeducare, care se aplică contravenientului în scopul îndreptării acestuia şi a prevenirii

săvârşirii contravenţiilor. Scopul dreptului contravenţional se realizează atât prin

înscrierea faptelor în legea contravenţională, cât şi prin aplicarea sancţiunilor persoanelor

care încalcă normele care sancţionează contravenţiile.

Sancţiunile contravenţionale se împart în două ramuri, cele principale şi cele

complementare. Contravenţiile principale sunt avertismentul, amenda contravenţională,

prestarea unei activităţi în folosul comunităţii şi închisoarea contravenţională, abrogată

prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 şi sancţiunile contravenţionale

complementare sunt confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din

contravenţii, suspdendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei

de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea

53 Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj – Napoca, 2004, pag. 511.

- 52 -


activităţii agentului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni

ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitv, şi desfiinţarea lucrărilor şi

aducerea terenului în stare iniţială. Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni

principale sau complementare şi ele trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol

social al faptei săvârşite şi ele se aplică în funcţie de natura şi gravitatea faptei. Pentru una

şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi

una sau mai multe complementare.

Legalitatea sancţiunilor contravenţionale, prin principiul legalităţii sancţiunilor

contravenţionale, presupune stabilirea oricăror sancţiuni de această specie exclusiv printr-

un act normativ dintrece cele enumerate în art.1 din O.G. nr.2/2001. Determinarea legală

a sancţiunilor contravenţionale nu trebuie înţeleasă în mod absolut, ci în sensul că legea

prevede felurile sancţiunilor, limitele acestora şi criteriile lor de individualizare. Organele

care aplică sancţiunile contravenţionale nu pot aplica alte sancţiuni decât cele prevăzute

în legea contravenţională şi numai în limitele prevăzute de această lege. Pentru a fi pe

depline eficiente, sancţiunile contravenţionale trebuie să fie agreate de societate, atât din

perspectivă juridică, cât şi din punct de vedere moral. Stabilirea unor sancţiuni pe care

majoritatea membrilor societăţii să le agreeze este un aspect al umanismului dreptului

contravenţional. Având în vedere marea diversitate de modalităţi practice în care poate fi

săvârşită o contravenţie, dar şi particularităţile diverşilor contravenienţi, este necesar ca

legiuitorul să stabileasca pedepse uşor adaptabile. Dând eficienţă acestui principiu,

legiuitorul a stabilit, pentru multe dintre contravenţii, sancţiuni alternative. De aseemenea,

cu prilejul aplicării sancţiunilor, practicianul va individualiză sancţiunile contravenţionale

în limitele prevăzute de lege şi ţinând seama de periculozitatea contravenientului şi a

contravenţiei. Fiind în atribuţia statului, aplicarea sancţiunilor contravenţionale nu se

poate extinde asupra altor persoane decât cele care au calitatea de contravenienţi,

indiferent de relaţia care există între cei în cauză. Sancţiunea contravenţională se aplică

doar persoanei care a nesocotit norma contravenţională şi se execută, de asemenea, tot de

către aceasta. La moartea contravenientului persoană fizică, sau la încetarea existenţei

contravenientului persoană juridică, în modurile prevăzute de lege, se stinge şi executarea

sancţiunilor contravenţioanale. Deci, sancţiunile contravenţionale nu se transmit pe cale

succesorală sau prin reorganizare.

Organul competent să aplice sancţiunea, indiferent dacă este vorba de agentul

constatator sau de către o altă persoană stabilită prin actul normative special, trebuie să se

ţină cont la individualizarea sancţiunii de criteriile prevăzute în alin.3 al art.21 al O.G.

nr.2/200154. Aceste criterii de individualizare sunt asemănătoare cu cele prevăzute în

art.7255 al Codului penal, ceea ce este pe deplin normal, întrucât contravenţia, sub

54 Art.21 al O.G. nr.2/2001 (3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.55 Art. 72 - Criteriile generale de individualizare

- 53 -


aspectul naturii sale juridice, nu este altceva decât o infracţiune resimţită ca mai puţin

gravă, diferenţiindu-se de faptele prevăzute de legea penală, în special prin procedura

aplicabilă. Sancţiunea contravenţională va fi aplicată între limita minimă şi maximă a

sancţiunii prevăzute de lege. Spre deosebire de dreptul penal, legea contravenţională nu

lasă posibilitatea persoanei care aplică sancţiunea de a aplica fie o sancţiune sub

minimul special, fie peste maximul speical, ca urmare a reţinerii unor circumstanţe

agravante. Aceasta, deoarece se consideră că, fiind în prezenţa unei fapte de o gravitate

mai redusă decât infracţiunea, nu se impune o putere de apreciere atât de largă a persoanei

competente să aplice sancţiunea. Ca atare, persoana competentă are trei posibilităţi: să

aplice avertismentul în situaţia în care consideră, potrivit celorlate criterii de

individualizare, că acesta ar fi suficient pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă

scopul, să aplice amenda între limita minimă şi limita maximă, să sesizeze instanţa de

judecată, în situaţia în care consideră că se impune aplicarea sancţiunii prestării unei

activităţi în folosul comunităţii, iar această sancţiune este prevăzută în actul normativ de

stabilire a contravenţiei.

4.1 Sancţiunile contravenţionale principale

Având în vedere criteriile stabilite de lege pentru individualizarea sancţiunilor,

persoana competentă va individualiza sancţiunea principală ce va fi aplicată. Potrivit

dispoziţiilor O.G. nr.2./2001, sancţiunile principale contravenţionale sunt: avertismentul,

amenda şi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Dintre cele trei sancţiuni

contravenţionale principale, două-avertismentul şi amenda-pot fi aplicate oricărui

contarvenient, iar prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, numai contravenienţilor

persoanelor fizice.

4.1.1 Avertismentul

La stabilirea si aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile partii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsa fixate în partea speciala, de gradul de pericol social al faptei savârsite, de persoana infractorului si de împrejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penală. Când pentru infractiunea savârsita legea prevede pedepse alternative, se tine seama de dispozitiile alineatului precedent atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât si pentru proportionalizarea acesteia.La stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se tine seama de dispozitiile părtii generale a prezentului cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială pentru persoana fizică, de gravitatea faptei săvârsite si de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

- 54 -


Conform art.7 din O.G. nr.2/200156, avertismentul constă în atenţionarea verbală

sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită de

recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care

fapta este de gravitate redusă şi el se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de

stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Avertismentul este cea mai blândă sancţiune contravenţională principală. S-a

constatat că în practică, agenţii constatatori abuzează prin aplicarea de amenzi

contravenţionale chiar şi celor mai neînsemnate contravenţii57 cu toate că ar fi mai indicat

să uzeze mai mult de sancţiunea contravenţională, după părera mai multor autori. S-a

constatat o exigenţă sporită în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor contravenţionale şi

se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre aplicarea avertismentului.

De aceea, se impune ca organele competente să înţeleagă că orice sancţiune juridică,

inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a

raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este

nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii. Sancţiunile juridice constituie

nu mijloace de răzbunare a societăţii, ci de prevenire a săvârşirii lor.

Sancţiunea contravenţională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de ocrotire a

relaţiilor sociale si de formare, a unui spirit de responsabilitate . Avertismentul este, ca

natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce prezintă un grad de pericol

social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută. În cazul unor plângeri

contravenţionale prin care se invocă netemeinicia aplicării sancţiunii amenzii

contravenţionale, instanţa poate dispune înlocuirea acesteia cu avertismentul.

Avertismentul este o variantă modernă a sancţiunii mustrării, sancţiune morală aplicată în

dreptul român, în dreptul canonic şi în dreptul medieval. Avertismentul se adresează oral,

atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei, şi este aplicat de

agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se socoteşte executat prin

comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia

corespunzătoare. 58

Avertismentul constă în atragerea atenţiei contravenientului asupra pericolului

faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să se respecte dispoziţiile legale. Prin natura

sa intrisecă, avertismentul este o sancţiune morală, el se deobsebeşte de amendă care este

o sancţiune pecuniară. Practic, avertismentul constă în dojenirea, dezaprobarea

făptuitorului pentru ceea ce a săvârşit, arătarea pericolului social al faptei comise, a

urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se îndrepte, să aibe o conduită mai

bună. Avertismentul mai constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă pe viitor va mai

săvârşi o altă contravenţie, i se va aplica o sancţiune mai aspră. Aşadar, pe lângă 56 Art. 7. - (1) Avertismentul consta in atentionarea verbala sau scrisa a contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite, insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale. (2) Avertismentul se aplica in cazul in care fapta este de gravitate redusa. (3) Avertismentul se poate aplica si in cazul in care actul normativ de stabilire si sanctionare a contraventiei nu prevede aceasta sanctiune.57 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ,Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 409.58 Mihai Adrian Hotca, op.cit.,p. 118.

- 55 -


elementul de mustrare, el cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce

trebuie avută ulterior. El se poate aplica şi atunci când actul normativ de stabilire şi

sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune. Este o derogare de la principiul

potrivit căruia stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor se aplică numai dacă sunt

prevăzute în actul normativ respectiv. Dispoziţia citată lasă un câmp larg de apreciere

organelor competente să aplice sancţiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul ori nu

să substituie avertismentul amenzii. Aprecierea se face ţinând seama de persoana

contravenientului, de comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia faţă de faptă, de

angajamentul că pe viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă

contravenţia, de urmările ei, etc. Prin însăşi natura şi scopul său educativ, avertismentul

se adresează oral contravenientulului la constatarea faptei.59 Avertismentul poate fi aplicat

şi dacă actul normativ special nu prevede această posibilitate. Cu toate acestea, pot fi

întâlnite şi decizii greşite prin care se apreciază, eronat, că instanţa nu poate aplica

avertismentul,dacă acesta nu este prevăzut în actul normativ special.60

Dispoziţiile care reglementează executarea sancţiunii avertismentului sunt

prevăzute de art.28 al O.G. 2/200161. Avertismentul poate fi executat fie oral, fie în scris

în funcţie de actul prin care se aplică şi prezenţa contravenientului. Astfel, avertismentul

se aplică oral de către agentul constatator când sunt îndeplinite două condiţii: sancţiunea

se aplică pe loc de către agentul constator şi contravenientul este prezent la constatarea

contravenţiei. În toate celelalte situaţii, legea reglementează executarea în formă scrisă a

avertismentului. Astfel, dacă sancţiunea este aplicată în lipsa contravenientului,

avertismentul se consideră executat prin comunicarea procesului-verbal contravenţional

prin care această sancţiune a fost aplicată. În ipoteza în care agentul constatator aplică

sancţiunea amenzii, sau sesizează instaţa de judecată pentru aplicarea sancţiunii prestării

unei activităţi în folosul comunităţii, apreciază că se impune aplicarea sancţiunii

avertismentului, avertismentul se consideră executat prin comunicarea hotărârii instanţei.

În doctrină s-a apreciat că, deşi alin.3 al art. 38 prevede că executarea avertismentului în

acest caz se face prin încunoştiinţare scrisă, nu este necesară redactarea unui înscris, altul

decât sentinţă instanţei.62

Executarea sancţiunii avertismentului poate însă produce anumite situaţii extrem

de problematice. În ipoteza în care agentul constatator execută oral sancţiunea

avertismentului, iar ulterior persoana sancţionată atacă actul de sancţionare, iar instanţa

59 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.34.60 Mircea Ursuţa, op.cit, p.181.61 Art. 28. - (1) Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. (2) Plata amenzii se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni sau la trezoreria finanţelor publice, iar o copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la alin. (1). (3) În cazul în care contravenientul a achitat jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ pentru fapta săvârşită orice urmărire încetează.62 Alexandru Ţiclea, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007,p.76

- 56 -


dispune anularea procesului-verbal, faţă de persoana respectivă s-a executat în mod

nelegal o sancţiune contravenţională. În situaţia în care agentul constatator aplică amenda,

iar instanţa de fond aplică avertismentul, acesta se consideră executat prin comunicare

sentinţei. Dacă însă petentul formulează recurs, iar instanţa de control judiciar admite

recursul şi anulează procesul verbal rezultă că sancţiunea contravenţională a fost

executată în mod nelegal. Dacă se admite recursul intimatului şi se menţine procesul

verbal, practic contravenientul va executa două sancţiuni: sancţiunea avertismentului prin

comunicarea sentinţei primei instanţe şi sancţiunea amenzii dispusă prin procesul-verbal

confirmat de instanţa de recurs. În situaţia în care prima instanţă menţine sancţiunea

amenzii dispusă prin procesul-verbal, dar instanţa de recurs admite recursul petentului şi

dispune înlocuirea amenzii cu avertisment, această sancţiune nu va fi executată, deoarece

hotărârile irevocabile nu se comunică.

Unii autori propun ca pentru a fi înlăturate aceste situaţii, avertismentul să fie

executat astfel: oral, numai în situaţia în care nu se aplică sancţiuni complementare, iar în

scris prin încunoştinşare scrisă în situaţia în care procesul verbal nu a fost atacat sau după

rămânerea irevocabilă a hotarării judecătoreşti.

4.1.2 Amenda

Cea mai întâlnită sancţiune contravenţională este amenda. Amenda

contravenţională este o sancţiune pecuniară ce afectează contravenientul prin diminuarea

patrimoniului acestuia, fapt pentru care a fost denumită sancţiune patrimonială. Amenda

contravenţională constă în luarea silită din patrimoniul contravenientului a unei sume de

bani şi trecerea acesteia în patrimoniul statului sau al unităţilor administrativ teritoriale.

Potrivit art. 8 din O.G. nr. 2/200163, amenda contravenţională are caracter administrativ.

Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 lei, iar limita maximă nu poate

depăşi sumele maxime stabilite în funcţie de organul care a stabilit şi sancţionat

caontravenţia. Indiferent de gravitatea faptei sau de particularităţile făptuitorului, limitele

amenzii, stabilite prin art.8 din O.G. nr. 2/2001 nu pot fi depăşite decât dacă această

depăşire este prevăzută expres într-o lege sau ordonanţă. Sumele provenit din amenzi se

63Art. 8. - (1) Amenda contravenţională are caracter administrativ. (2) Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale Guvernului se pot prevedea amenzi între 500.000 lei şi 100.000.000 lei. (3) Pentru contravenţiile stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti se pot prevedea amenzi între 250.000 lei şi 25.000.000 lei. (4) Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la stabilirea şi sancţionarea unor fapte ce constituie contravenţii, precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor prevăzute la alin. (2) şi (3) pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului. (5) Sumele provenite din amenzi se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene prevăzute la alin. (3), care se fac venit la bugetul local respectiv, precum şi a celor pentru care legea prevede altfel. Amenzile aplicate în temeiul unei legi sau al unei hotărâri a Guvernului se fac venit la bugetul de stat în cotă de 75%, diferenţa revenind unităţii din care face parte agentul constatator. Această sumă se reţine integral ca venituri extrabugetare, cu titlu permanent, şi va fi repartizată pentru dotarea cu mijloace specifice activităţilor din domeniu.

- 57 -


fac venit la bugetul stat, cu excepţia celor provenite din amenzile aplicate în temeiul

hotărârilor autorităţilor administraţiei publice locale, care se fac venit la bugetul local,

precum şi a celor pentru care legea prevede astfel. Sumele provenite din amenzile aplicate

persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele

locale. Din punct de vedere fiscal, amenzile contravenţionale sunt creanţe fiscale . În

prezent, amenda contravenţională nu mai poate fi transformată în închisoare

contravenţională. Potrivit art. 23 alin.(13) din legea fundamentală, sancţiunea privativă

de libertate nu poate fi decât de natură penală, ceea ce înseamă că atâta timp cât

contravenţiile rămân în afara dreptului penal, închisoarea nu poate fi aplicată pentru

contravenţii.

Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea,

care va aprecia de la caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de

împrejurările în care fapte a fost săvârşită, urmările ei, persoana contravenientului, etc. În

plus, uneori se va ţine cont la stabilirea amenzii şi de alte considerente. De exemplu,

art.90 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prevede că „la aplicarea

sancţiunii, lângă împrejurările prevăzute de lege, se vor avea în vedere şi mărimea

suprafeţei, categoria de folosinţă şi clasa de fertilitate a terenului afectat”.

Individualizarea sancţiunii, fiind o obligaţie legală pentru agentul constatator, ea este

cenzurabilă de organele care soluţionează plângerea împotriva sancţiunilor aplicate.

Amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancţiune într-un

cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza altor

criterii decât decât cele reglementate. Mai trebuie precizat ca amenda contravenţională

spre deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele

sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze asupra unei eventuale

sancţionări viitoare.

Spre deosebire de celelalte sancţiuni contravenţionale, principale sau

complementare, sancţiunea amenzii contravenţionale, care constă în plata unei sume de

bani, poate fi executată benevol de către contravenient, chiar înainte de a exista un titlu

executoriu. Deci, sancţiunea amenzii contravenţionale poate fi executată în două moduri:

voluntar sau prin executare silită.

Amenda poate fi achitată voluntar de către contravenient în mai multe ipoteze.

Contravenientul achită pe loc agentului constatator jumătate din minimul amenzii în

situaţia în care actul normativ special prevede această posibilitate sau contravenientul

poate achita în maxim 24 de ore de la înmânarea procesului-verbal jumătate din limita

minică a amenzii cu condiţia să existe această posibilitate legală. De asemenea,

contravenientul poate achita amenda dispusă prin procesul verbal sau hotărârea

judecătorească oricând înainte de începerea executării silite .

În situaţia executării voluntare a amenzii contravenţionale, pentru a fi

încunoştiinţat organiul de executare şi pentru a se înceta orice urmărire, contravenientul

- 58 -


trebuie să predea o copie de pe chitanţa care atestă plata amenzii organului din care face

parte agentul constatator sau să o trimită prin poştă cu confirmare de primire.64

Dacă persoana sancţionată contravenţional nu achită voluntar amenda

contravenţională, se procedează la executarea silită a acesteia. Art.39, alin.1 din

O.G. nr.2/2001 prevede că:„punerea în executare a sancţiunii amenzii

contravenţionale se face astfel: a) de către organul din care face parte agentul

constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de

constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege;b) de către instanţa

judecătorească, în celelalte cazuri”.

Aceste organe au obligaţia de a comunica, din oficiu, titlurile executorii organelor

competente să efectueze executarea silită în termenul prevederilor Codului de procedură

fiscală, în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul, executarea silită a amenzii

urmând a fi făcută de aceste organe în condiţiile Codului de procedură fiscală, amenzile

contravenţionale constituind creanţe bugetare potrivit alin.3 al art.39 al O.G. nr.2/2001.

Primind titlurile executorii, organele de executare fiscală vor proceda la executarea silită

a sumelor datorate cu titlu de amenzi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură

fiscală. Trebuie menţionat că în conformitate cu dispoziţiile art.141 alin.7 din Codul de

procedură fiscală, netransmiterea titlului executoriu în termen de 90 de zile organelor de

executare silită, conduce la anularea acestuia. Întrucât executarea silită a acestor sume nu

diferă de executarea altor creanţe bugetare, acestea sunt reglementate de dreptul

financiar. O precizare se impune cu privire la executarea silită a amenzilor

contravenţionale. Printr-o decizie recentă a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.12 al O.G. nr.2/2001, constatându-se că aceste

dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma “nu se mai

sancţionează” prevăzută din text se înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu

şi executarea acesteia. În acord cu această decizie a Curţii Constituţionale urmează ca de

fiecare dată când “decontravenţionarea” faptei intervine înainte de finalizarea executării

silite, amenda sau restul de amendă neexecutat să nu se mai execute. Pentru identitate de

raţiune, apreciem că această situaţie este aplicabilă şi în cazul celorlalte sancţiuni

contravenţionale principale sau complementare. Prescripţia executării amenzii

contravenţionale, confom art. 128 din Codul de procedură fiscală operează în

termen de 5 ani de a data de 1 ianuarie a anului următor celui în care procesul-

verbal sau hotărârea judecătorească devin titluri executorii.

Potrivit art.113 alin.5 din Codul de procedură fiscală: “pentru înstrăinarea

dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor şi a mjloacelor de transport,

contribuabulii trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să ateste achitarea

tuturor obligaţiunilor fiscale locale datorate autorităţii administraţiei publice locale pe a

cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează. Actele prin care se

înstrăinează clădiri, terenuri, respective mijloace de transport, cu încălcarea prevederilor

64 Alexandru Ţiclea, op.cit., p.77

- 59 -


prezentului alineat, sunt nule de drept”. Practic, această prevedere legală reglementează o

nouă formă de executare a amenzilor contravenţionale care poate fi denumită “executare

atipică” pentru faptul că nu reprezintă nici o executare benevolă şi nici o executare silită a

amenzii contravenţionale. Nu poate fi executare benevolă atâta timp cât contravenientul

este condiţionat în încheierea unor acte juridice de plata amenzii contravenţionale şi nici

executare silită, atâta timp cât executarea se face la iniţiativa contravenientului.

Reglementarea este criticabilă, atât din punct de vedere al constituţionalităţii, cât şi din

punct de vedere al situaţiilor absurde pe care le poate genera în practică.

În primul rând, aceste dispoziţii aduc atingere exercitării dreptului de

proprietate, în opinia multor autori acestea fiind neconstituţionale. Şi exercitarea

dreptului de proprietate poate fi suspus unor limitări şi restricţiii, dar este la fel de

adevărat că aceste limitări trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a creat şi nu pot

afecta însăşi fiinţa dreptului de proprietate. Or, în prezenţa situaţie, organul de executare

poate oricând să procedeze la executarea silită a amenzii contravenţionale, astfel că

limitarea atributului dispoziţiei juridice, ca element al dreptului de proprietate apare ca

fiind neconstituţională. Atâta timp cât contravenientul deţine clădiri, terenuri sau mijloace

de transport, este absurd ca organul de executare să nu recurgă la executarea silită, ci să

aştepte ca persoana sancţionată contravenţional să încheie acte juridice, aceasta fiind

condiţionat la încheierea acestor acte juridice de achitarea amenzii contravenţionale. Pe

de altă parte, neachitarea unei amenzi contravenţionale nu poate reprezenta o situaţie care

să conducă la o limitare a exercitării dispoziţiei juridice, ca atribut al dreptului de

proprietate. Din punct de vedere al situaţiilor care pot apărea în practică, art.113 alin.5 din

Codul de procedură fiscală poate provoca mari neajunsuri. Astfel, se poate întampla ca un

proces-verbal să nu fie comunicat în mod legal persoanei sancţionate, dar să fie trimis

organelor de executare silită, în conformitate cu dispoziţiile art. 39 alin. 2 din O.G.

nr.2/2001. În această situaţie, persoana va afla de existenţa sancţiunii doar în momentul în

care va obţine certificatul de atestare fiscală, fiind nevoită să promoveze fie o plângere

contravenţională, fie o contestaţie la executare, în acest timp neputând înstrăina nici un

teren construcţie sau autotorism ce se află în patrimonial său. Pe de altă parte, se poate

întâmpla, datorită necorelării legislative, să se comunice către organele de executare

procese-verbale care au fost atcate în termen, ipoteză în care petentul nu va putea să

înstrăineze nici un bun dintre cele enumerate în textul legal, până la soluţinarea

irevocabilă a contestaţiei la executare.

O altă situaţie absurdă se poate ivi în ipoteza în care în certificatul de atestare

fiscală ar apărea creanţe fiscale constând în amenzi care se fac venit la bugetele locale,

creanţe care a căror executare ar fi prescrisă conform dispoziţiilor art.128 din Codul de

procedură fiscală.65În această situaţie, contravenientul este forţat practic să execute o

65 In baza art 128 din codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie prevăzut la art. 127 se suspendă: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;

- 60 -


sancţiune care nu mai putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite. Acestei

afirmaţii i s-ar putea obiecta faptul că persoana a cărei creanţe s-au prescris ar avea la

dispoziţie calea contestaţiei la executare. Evident că aceasta este soluţia legală, dar, pe de

altă parte, este extrem de probabil că foarte puţine personae vor prefera să aştepte

soluţionarea unei asemena contestaţii, ci vor achita amenzile, chiar prescrise, pentru a

putea încheia actele de înstrainare a bunului.

4.1.3 Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi

numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore. Sancţiunea prevăzută la alin.1 se

stabileşte alternativ cu amenda. În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în

termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea

executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de

judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii

cu sancţiunea obligării contravenietului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,

ţinându-se seama de partea de amendă care a fost achitată. La primul termen de judecată,

instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de

zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul nu a achitat

amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu

sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.

Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei ativităţi în folosul comunităţii este

supusă recursului.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii este

o sancţiune contravenţională recent introdusă între sancţiunile contravenţionale. Iniţial,

această sancţiune a fost prevăzută de Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii

contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în

folosul comunităţii, care a fost abrogată prin O.G. nr.55/2002 privind regimul juridic al

sancţiunilor prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale.

Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi prevăzută numai în legi

sau ordonanţe ale Guvernului prin care se stabilesc şi se sancţionează anumite fapte ce

constituie contravenţii.

Această sancţiune contravenţională se aplică numai persoanelor fizice. Sancţiunea

obligării contravenientului la prestarea activităţii în folosul comunităţii trebuie să fie

prevăzută întotdeauna alternativ cu sancţiunea amenzii contravenţională şi poate fi

aplicată numai de instanţă. De asemenea, sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este prevăzuta de lege ori a fost dispusă de instanţa judecatorească sau de alt organ competent, potrivit legii; c) pe perioada valabilităâii înlesnirii acordate potrivit legii; d) cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită; e) în alte cazuri prevăzute de lege.

- 61 -


comunităţii poate fi aplicată numai dacă există consimţământul contravenientului.

Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru

întreţinerea locurilor de agreement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curaţeniei şi

igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor pentru copii şi

bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi al altor aşezăminte

social-culturale. Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută după

programul de muncă, ori, după caz, programul şcolar al contravenientului, pe o durată

cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare

de 6-8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea în

fiecare zi din cursul săptămânii, iar autorităţile publice locale, prin persoanele

împuternicite, pot asigura supravegherea activităţii contravenientului, durata maximă de

lucru nu poate depăşi 8 ore pe zi. În cazul în care contravenientul este de accord cu

aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, instanţa judecătorească

pronunţă o hotărâre în acest sens. În toate situaţiile, după luarea consimţământului

contravenientului, instanţa, prin hotărâre, stabileşte natura activităţilor ce vor fi prestate

de acesta în folosul comunităţii, pe baza datelor communicate de primarul localităţii în

care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ţinând seama de aptitudinile sale

fizice şi psihice, precum şi nivelul pregătirii profesionale. Datorită faptului că sancţiunea

închisorii contravenţionale a fost eliminată dintre sancţiunile contravenţionale, ca urmare

a revizuirii Constituţiei, obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii a

devenit practic inaplicabilă. Cei care săvârşesc sancţiuni nu sunt de acord să presteze

activităţi în folosul societăţii, ştiind că dacă nu plătesc amenda nu riscă o sancţiune mai

severă.

Potrivit art.6 din O.G. nr. 55/2002 “în cazul contravenţiilor pentru care legea

prevede sancţiunea amenzii alternative cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii, dacă agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii este îndestulătoare,

aplică amenda procedând potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001. Dacă în raport cu

gravitatea faptei, se apreciază că amenda nu este îndestulătoare, agentul constatator

încheie procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi îl înaintează, în cel mult 48 de ore,

instanţei competente”. Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost

săvârşită contravenţia, termenul se fixează de urgenţă, cu citarea contavenientului şi a

agentului constatator. Completul de judecată este format dintr-un singur judecător.

Contravenientul poate fi asistat de apărător. În cazul în care contravenientul este minor,

asistenţa juridică este obligatorie. Instanţa dispune citarea părţilor sau a reprezentanului

legal al minorului. Participarea procurorului este obligatorie. În urma judecăţii instanţa

apreciază asupra legalităţii şi a temeiniciei procesului-verbal şi pronunţă una dintre

următoarele soluţii: aplică sancţiunea amenzii, aplică sancţiunea prestării unei activităţi în

folosul comunităţii, cu consimţământul contravenientului, dacă apreciază că aplicarea

amenzii contravenţionale nu este îndestulătoare ori contravenientul nu dispune de

mijloace materiale şi financiare pentru plata acesteia sau anulează procesul-verbal.

- 62 -


Dacă o persoană a săvârşit mai multe contravenţii, constatate prin acelaşi proces-

verbal, în cazul în care pentru toate faptele sau numai pentru unele dintre ele se prevede

sancţiunea pretării unei activităţi în folosul comunităţii, sancţiunile se cumulează fără a

putea depăşi maximul general stabilit de lege.66

După rămânerea definitivă a sancţiunii, o copie de pe dispozitivul hotărârii însoţită

de mandatul de executare se comunică primarului şi unităţii de poliţie în raza cărora îşi

are domiciliul contravenientul. Mandatul de executare se întocmeşte în 4 exemplare şi

cuprinde: denumirea instanţei care l-a emis, data emiterii, numărul şi data hotărârii care se

execută, datele privitoare la persoana contravenientului: numele, prenumele, data şi locul

naşterii, domiciliul şi reşedinţa, dacă este cazul, şi codul numeric personal, precum şi

durata şi natura activităţii ce urmează sa fie prestată de contravenient. Primarul este

obligat să aducă la îndeplinire mandatatul de executare stabilind, de îndată, conţinutul

activităţii ce urmează să fie prestată de contravenient, condiţiile în care acesta execută

sancţiunea, precum şi programul de lucru, încunoştinţând despre măsurile luate unitatea la

care se va presta activitatea. La stabilirea conţinutului activităţii ce urmează să fie prestată

de contravenient, primarul va avea în vedere pregătirea profesională şi starea sănătăţii

acestuia. Este interzisă stbilirea pentru contravenient a prestării de activităţi în subteran,

în mine, metrou ori în alte asemenea locuri cu un grad ridicat de risc în prestarea

activităţii, precum şi în locuri periculoare ori care, prin natural or, pot pricinui suferinţe

fizice sau pot produce daune sănătăţii persoanei.

În situaţia în care contravenientul nu se prezintă,cu rea voinţă, la executarea

sancţiunii, art.21 al O.G. nr.55/2002 reglementează posibilitatea înlocuiirii sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii cu sancţiunea amenzii.67 Potrivit articolului

21 din O.G. nr. 55/2002, “în cazul în care contravenientul, cu rea-voinţă, nu se prezintă

la primar pentru luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii, se sustrage de la executarea

sancţiunii după începerea activităţii, sau nu îşi îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la

locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unităţii de poliţie sau a conducerii

unităţii la care contravenientul avea obligaţia să se prezinte şi să presteze activitatea în

folosul comunităţii, poate înlocui această sancţiunea cu sancţiunea amenzii.” Art.968 din

66 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p. 123.67 Mircea Ursuţa, op.cit, p. 312.68 Art. 9. - (1) Prestarea unei activitati in folosul comunitatii poate fi stabilita numai prin lege si numai pe o durata ce nu poate depasi 300 de ore. (2) Sanctiunea prevazuta la alin. (1) se stabileste alternativ cu amenda.* (3) In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva a sanctiunii si nu exista posibilitatea executarii silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanta de judecata pe a carei raza teritoriala s-a savarsit contraventia, in vederea inlocuirii amenzii cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, tinandu-se seama de partea din amenda care a fost achitata.* (4) La primul termen de judecata, instanta, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, in vederea achitarii integrale a amenzii.* (5) In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termenul prevazut la alin. (4), instanta procedeaza la inlocuirea amenzii cu sanctiunea obligarii la prestarea unei activitati in folosul comunitatii, cu acordul acestuia.* (6) Hotararea prin care s-a aplicat sanctiunea prestarii unei activitati in folosul comunitatii este supusa

- 63 -


O.G. nr. 2/2001 prevede şi posibilitatea înlocuirii amenzii cu prestarea unei activităţi în

folosul comunităţii. Potrivit textului menţionat, în cazul în care contravenientul nu a

achitat amenda în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există

posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza

instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea

înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în

folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea amenzii care a fost achitată. La primul

termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere,

un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care

contravenientul nu a achitat amenda la termenul stabilit, instanţa procedează la înlocuirea

amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu

acordul acestuia. Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în

folosul comunităţii este supusă recursului.

În conformitate cu art.21 din O.G. nr.55/2002 astfel cum a fost modificat prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.108/2003 pentru desfiinţarea închisorii

contravenţionale, executarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii se

prescrie în termen de 2 ani de la data rămânerii irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin

care s-a aplicat sancţiunea.

Dacă până la punerea în executare a mandatului de executare a sancţiunii prestării

unei activităţi în folosul comunităţii sau dacă în timpul executării sancţiunii prestării unei

activităţi în folosul comunităţii a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare la o

pedeapsă privativă de libertate, cu executare, sancţiunea contravenţională nu se mai

execută.

Împotriva măsurilor luate cu privire la conţinutul activităţii, la condiţiile în care

se realizează, precum şi la modul în care se exercită supravegherea, contravenientul poate

face plângere, care se depune la primar, sau la unitatea de poliţie de care aparţine agentul

însărcinat cu supravegherea activităţii. Plângerea împreună cu actul de verificare a

aspectelor sesizate se înaintează , în termen de 5 zile de la înregistrare, judecătoriei în a

cărei circumscripţie se execută sancţiunea. Plângerea se soluţionează în termen de 10

zile, iar dacă este considerată întemeiată se dispune, după caz, schimbarea activităţii sau a

măsurilor de supraveghere.

4.2 Sancţiunile contravenţionale complementare

Sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute de O.G. nr.2/2001 sunt:

confiscarea bunurilot destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau

recursului.* __________ *Articolul a fost modificat prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 108/2003. - Alineatele (3), (4), (5) si (6) au fost introduse prin art. unic pct. 1 din Legea nr. 352/2006.

- 64 -


anularea avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea

unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii afentului economic, retragerea

licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior,

temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea lui iniţială.69

În situaţia în care actul normativ special prevede că se aplică şi anumite sancţiuni

complementare, persoana competentă va aplica una sau mai multe sancţiuni

complementare. Sancţiunile complementare sunt prevăzute în legea cadru, precum şi în

actele normative speciale de sancţionare a unor contravenţii. În ipoteza în care actul

normativ special de stabilire a contravenţiilor impune aplicarea unei sancţiuni

complementare alături de o sancţiune principală, persoana competentă să dispună

sancţiunea va trebui sa dispună prin procesul-verbal sau prin rezoluţie pe procesul-verbal

şi aplicarea acestei sancţiuni complementare. Atâta timp cât o sancţiune complementară

nu a fost dispusă prin procesul-verbal, deşi era obligatoriu a fi dispusă, ea nu va putea fi

executată, contravenientul putând invoca acest aspect pe calea plângerii contravenţionale,

fie pe calea unei contestaţii la executare.

În privinţa executării sancşiunilor contravenţionale complementare, O.G.

nr.2/2001 este extrem de lapidară prevăzând în art.40 că: “Executarea sancţiunilor

contravenţionale complementare se face potrivit dispoziţiilor legale”. În doctrină s-a

afirmat că această prevedere este “ în cel mai bun caz inutilă”.70 Rezultă aşadar că

reglementarea executării sancţiunilor contravenţionale complementare se face prin actele

normative speciale care prevăd aplicarea acestor sancţiuni.

4.2.1 Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.

Confiscarea este sancţiunea complementară contravenţională ce constă în trecerea silită a

unui bun în proprietatea statului. Reglementarea sancţiunii confiscării suferă din cauza

lipsei unor menţiuni referitoare la condiţiile în care se poate dispune. În opinia mai multor

autori, trebuie introduse anumite norme care să stabilească în mod detailat regimul juridic

al acestei sancţiuni, care pot fi similare cu cele care există în dreptul penal în privinţa

măsurii de siguranţă a confiscării speciale, legea penală putând fi o sursă de inspiraţie

pentru legiuitor.

Potrivit art. 112 din Codul penal: “(1) Sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând

altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

69 Alexandru Ţiclea, op.cit, p.4770 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.184

- 65 -


c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea

făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului

sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.

(2) În cazul prevăzut în alin.(1) lit.b) şi c), dacă valoarea bunurilor supuse

confiscării este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune

confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care

s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse,

modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune

confiscarea lor în întregime.

(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. b) şi c), dacă bunurile nu pot fi confiscate

întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul

folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor

alin. (2).

(4) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârşite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin.(1) lit.b) - e) nu se găsesc, în

locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor

supuse confiscării precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor

prevăzute în alin.(1) lit.b) şi c).”71

Confiscarea bunurilor destinate ori folosite la săvârşirea contravenţiilor se dispune

de către agentul constatator, prin acelaşi proces-verbal de constatare a contravenţiei, odată

cu aplicarea sancţiunii amenzii. Confiscarea bunurilor constă în trecerea silită şi gratuită

în proprietatea privată a statului a bunurilor ce au legătură cu săvârşirea contravenţiei.

Aplicarea sancţiunii confiscării este în competenţa agentului care constată contravenţia şi

aplică sancţiunea principală. În cazurile în care agentul constatator nu are şi atribuţia

aplicării sancţiunii confiscării, el va ridica bunurile supuse confiscării şi le va remite

organului competent să ia măsura confiscării bunurilor. Agentul constator este obligat să

individualizeze bunurile supuse confiscării, prin consemnarea particularităţilor acestora

în procesul-verbal, astfel încât ele să poată fi identificate ulterior. De asemenea, în

procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, trebuie înscrise datele de

identificare a persoanei prorpietarului bunurilor confiscate, cu excepţia cazurilor în care

o asemenea operaţiune nu este obiectiv posibilă. Bunurile confiscate sunt supuse

prevederilor O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare

a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Conform art. 3 din O.G.

71 Codul Penal, art.112.

- 66 -


nr. 14/2007 “(1) Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură

judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei ordonanţe emise de

procuror sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive-irevocabile prin care se dispune

valorificarea acestora.(2)În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării şi sancţionării

contravenţiilor pe bază de proces-verbaşl în care acesta nu a fost contestat în termenul

legal sau dacă a fost contestat şi contestaţia a fost respinsă printr-o hotărâre

judecătorească definitivă şi irevocabilă.”72

Până în anul 2002, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr.12/1990, privind protejarea

populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, astfel cum a fost

modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998, instanţele de judecată nu au avut un

punct de vedere unitar, soluţionând în mod diferit plângerile îndreptate împotriva actelor

de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la art.1 din această lege. Au fost

pronunţate soluţii diferite cu privire la problema dacă, în cazul aplicării sancţiunii

confiscării, pentru imposibilitatea dovedirii legale a provenienţei mărfurilor, această

probă poate fi făcută şi ulterior. Unele instanţe au respins plângerea formulată împotriva

procesului-verbal de constatare a contravenţiei, menţinând amenda aplicată şi măsura

confiscării mărfii, chiar dacă contravenientul a prezentat ulterior acte ce dovedesc

provenienţa licită a bunurilor, motivând că documentele justificate trebuie să însoţească

permanent marfa. De asemenea, se preciza că în toate cazurile în care bunurile sunt

însoţite de documente de provenienţă, acestea urmează a fi confiscate.

Alte instanţe au menţinut sancţiunea amenzii contravenţionale, dar au considerat

că bunurile confiscate trebuie restituite. Au fost şi instanţe care, dimpotrivă, fiind sesizate

cu plângere împotriva actelor de constatare şi sancţionare a unor astfel de contravenţii, în

cazul prezentării ulterioare, de către cei sancţionaţi, a documentelor prin care se justifică

provenienţa mărfurilor, au dispus anularea procesului-verbal de constatare a

contravenţiei, au exonerat contravenientul de plata amenzii şi au restituit bunurile

confiscate. Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii

Unite, prin Decizia nr.1 din 18 februarie 200273, a considerat că ultimele instanţe au

procedat corect. S-a motivat, că, dacă cel sancţionat contravenţional dovedeşte ulterior, în

faţa instanţei căreia i s-a plans împotriva actului de constatare şi sancţionare, că

documentele de justificare a provenienţei mărfurilor existau la data întocmirii procesului

verbal de constatare a contravenţiei şi că nu a avut posibilitatea să le prezinte în

momentul efectuării controlului, condiţiile de existenţă a contravenţiei nu sunt îndeplinite

şi sancţiunea nu poate fi menţinută.

Instanţa e obligată conform Codului de procedură civilă, să încuviinţeze

administrarea tutror dovezilor susceptibile a duce la dezlegarea pricinii, printer care şi

documnetele de provenienţă a bunurilor comercializate. Nu mai este justificată nici

menţinerea sancţiunii amenzii contravenţionale, nici cea a măsurii confiscării mărfurilor.

72 Monitorul Oficial, nr.82 din 2 februarie 2007.73 Monitorul Oficial, nr.326 din 16 mai 2002

- 67 -


Această soluţie este impusă şi de reglementarea articolului 41 alin.ul (2) din O.G.

nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, prin care se stabileşte că în caz de

anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal bunurile confiscate, cu excepţia

celor a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în

drept. Tot astfel, dacă bunurile ce au făcut obiectul confiscprii au fost, între timp,

valorificate potrivit alin.(3) din acelaşi articol va trebui să se dispună, de către instanţă

achitarea unei despăgubiri stabilite în raport cu valoarea lor de circulaţie.

În consecinţa, Curtea Supremă de Justiţie a decis că “în cazul plângerilor

îndreptate împotriva actelor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor prevăzute la

art.1 lit. e) din Legea nr.12/1990, modificată prin O.G. nr.126 din 29 august 1998,

prezentarea ulterioară, în faţa instanţelor judecătoreşti, a actelor prin care se dovedeşte

provenienţa licită a bunurilor ce nu erau însoţite, în momentul constatării contravenţiei,

de astfel de documente atrage anularea procesului-verbal de contravenţie, exonerarea

contravenientului de plata amenzii aplicate şi restituirea mărfii confiscate.”

Nu pot fi confiscate doar bunurile destinate, sau rezultate din contravenţii. În

doctrină, s-a arătat că posibilitatea de a fi confiscate bunurile unui terţ aduce atingere

dreptului de proprietate aşa cum este reglementat de art.44 din Constituţie74 şi Protocolul

Nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Întrucât măsura confiscării este o

măsură complementară ea nu poate fi dispusă decât alături de o sancţiune principală.

Dacă fapta sancţionată prin procesul-verbal nu este contravenţie, evident măsura

confiscării este nelegală întrucât bunurile confiscate nu au fost destinate, folosite sau

rezultate dintr-o faptă ilicită calificată de lege drept contravenţie. Aşadar, ori de câte ori

instanţa de judecată dispune anularea procesului-verbal de contravenţional nu va putea

menţine măsura confiscării. Cu toate acestea există decizii ale practicii judiciare prin care

s-a menţinut măsura confiscării bunurilor, cu motivare că bunurile nu aparţin

contravenientului, iar proprietarul bunurilor nu a formulat plângere contravenţională, deşi

a fost admisă plângerea contravenţională formulată de către contravenient şi s-a dispus

anularea procesului-verbal contravenţional datorită inexistenţei contravenţiei.

74 Art.44 (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. (6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. (7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. (8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

- 68 -


Aceste soluţii sunt nelegale, în lipsa unei contarvenţii neputând fi dispusă

confiscarea, deoarece s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 44 alin.8 şi 975 din

Constituţia României revizuită. Indiferent cui aparţin bunurile confiscate de la

contravenient, în lipsa contravenţiei acestea trebuie restituite persoanei de la care au fost

ridicate, raporturile juridice dintre acesta şi proprietarul bunurilor rămânând în afara

raportului de drept contravenţional.76

Deşi plângerea contravenţională suspendă executarea sancţiunilor dispuse prin

procesul-verbal, în cazul confiscării, înregistrarea plângerii nu conduce la restituirea

bunurilor confiscate, fapt ce ne face să afirmăm că plângerea contravenţională nu

suspendă executarea acestei sancţiuni contravenţionale complementare.77 În realitate,

plângerea suspendă doar procedura de valorificare a bunurilor confiscate. Conform art.6

alin.6 al O.G. nr.14/2007 78pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a

bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, anumite categorii de

bunuri confiscate cum ar fi, spre exemplu, alimentele perisabile, plantele şi animalele vii,

sau bunurile a căror garanţie expiră înainte de pronunţarea unei hotărâri irevocabile, se

valorifică după o procedură rapidă, în aceste situaţii, în caz de anulare a procesului

verbal, petentul urmând a fi despăgubit conform art.6 alin.879 din acelaşi act normativ. În

acelaşi sens, art.41, alin.3 al O.G. nr.2/2001, prevede că dacă bunurile confiscate au fost

valorificate, instanţa va dispune să se achite proprietarului bunurilor confiscate o

despăgubire stabilită în raport cu valoarea de circulaţie a bunurilor. În doctrină s-a afirmat

că ar fi vorba de o dispoziţie “bizară” a legii, atâta timp cât formularea plângerii ar

conduce la suspendarea procedurii de valorificare a bunurilor confiscate.80

În celelate situaţii, bunurile confiscate trec în proprietatea statului fie la data la

care expiră termenul de formulare a plângerii contravenţionale, fie la data la care

hotărârea judecătorească devine irevocabilă, fiind valorificată după o procedură prevăzută

de O.G. nr.14/2007. În măsura în care se constată nelegalitatea măsurii confiscării ,

bunurile vor fi restituite, cu excepţia situaţiei în care deţinerea acelor bunuri este interzisă

de lege.

În trecut, confiscarea însoţea sancţiunea principală, de obicei amenda sau

închisoarea contravenţională. Potrivit art.8 din Legea nr.32/1968, erau supuse confiscării

lucrurile produse prin contravenţie, lucrurile care au servit la săvârşirea contravenţiei dacă

75 Constituţia României revizuită, art.44 (8) Averea dobândita licit nu poate fi confiscata. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. (9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.76 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p. 44.77 Mircea Ursuţa, op.cit, p.314.78 Monitorul Oficial, nr.82, din 2 februarie 200779 O.G. nr.14/2007,art.6,(8) n cazul in care prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva se dispune restituirea bunurilor prevazute la alin. (6) si (7), sumele obtinute din valorificarea acestora se achita persoanei de la care au fost preluate bunurile respective, conform prevederilor din hotararea judecatoreasca definitiva si irevocabila, de la bugetul de stat sau de la bugetul local, dupa caz, la nivelul actualizat al preturilor in situatia in care in hotarare nu se prevede suma80 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit., p.188.

- 69 -


sunt ale contravenientului şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei, dacă nu sunt

restituite persoanei vătămate.81

4.2.2 Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului, sau a autorizaţiei

de exercitare a unei activităţi.

În cazul acestei sancţiuni complementare pot fi întâlnite două situaţii. Dacă

sancţiunea este dispusă de organul care a emis acordul, avizul sau autorizaţia de

exercitare a activităţii respective, tot acel organ va proceda şi la punerea în executare a

sancţiunii contravenţionale complementare. Spre exemplu, retragerea avizului de

comercializare a aparatelor electronice de marcat fisele se face tot de agenţii Gărzii

Financiare după o procedură reglementată de art.12 al Hotărârii de Guvern nr.479/2003

privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr.28/1999. Dacă sancţiunea a fost dispusă de un alt organ decât cel care a

emis avizul, acordul sau autorizaţia de exercitare a activităţii, organul care a aplicat

sancţiunea va înainta titlul executoriu către organul care a emis aceste acte, care va pune

în executare sancţiunile, cu excepţia situaţiei în care prin actul normative special, organul

care a aplicat sancţiunea nu are şi competenţa de a o pune în executare.82

Sancţiunea complementară examinată poate fi dispusă în cazul în care pentru

derularea unei activităţi sunt necesare avize, acorduri sau atorizaţii. De exemplu, potrivit

Legii nr.107/1996, legea apelor,83 pentru efectuarea unor lucrări prevăzute de această lege

sunt necesare anumite avize sau acorduri. Această sancţiune este prevăzută şi de art.273

din legea nr.297/2004, privind piaţa de capital.84. Potrivit art.273, săvârşirea

contravenţiilor prevăzute la art.272 se sancţionează, alături de alte sancţiuni, cu

suspendarea autorizaţiei şi retragerea acesteia. Anularea sau retragerea permisului de

armă poate fi dispusă în temeiul art.133 din Legea nr.295/2004 privind regimul armelor şi

muniţiilor.85

Există şi alte acte nornative care prevăd sancţiunea complementară analizată. De

exemplu, art.105 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori,

prevedere că în caz de săvârşire cu intenţie sau din culpă prin comisiune sau omisiune a

vreuneia din contravenţiile stabilite de art.104 din aceeaşi lege, sancţiunile ce se aplică

sunt: amenda, retragerea autorizaţiei, anularea autorizaţiei şi interzicerea temporară sau

definitivă, pentru persoanele fizice sau juridice, a intermedierii de valori mobiliare pentru

o categorie, pentru unele sau pentru toate categoriile de opreţiuni pe care aceasta le

include. Amenda poate fi aplicată cumulativ cu oricare dintre aceste sancţiuni. La rândul

81 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p.3682 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p.185.83 Monitorul Oficial, nr.244 din 8 octombrie 199684 Monitorul Oficial, nr.547 din 9 iunie 200485 Monitorul Oficial, nr.583 din 30 iunie 2004

- 70 -


lor, retragerea şi anularea autorizaţiei se aplică cumulativ cu interzicerea temporară sau

definitivă a exercitării intermedierii de valori mobiliare.

De asemenea, art.33 din O.G. nr.4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi

utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi

buruienilor în agricultură şi silivicultură prevede anularea definitivă sau suspendarea pe

perioada cuprinsă între 1 şi 6 luni a autorizaţiei de comercializare, a autorizaţiei de

utilizare, a autorizaţiei de prestări servicii cu produse de uz fitosanitar, în următoarele

situaţii: când aceasta est cerută de către personalul împuternicit cu atribuţii de control

din partea inspectoratului judeţean pentru protecţia muncii şi a altor unităţi competente, în

cazul săvârşirii repetate, în decurs de 2 ani, a uneia dintre contravenţiile reglementate de

actul nornativ respectiv, când autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false care

au indus în eroare, când agentul economic autorizat nu anunţă emitentul, în termenul

prevăzut, că în documentaţia depusă la autorizare au intervenit modificări. Potrivit art.7,

alineatul final din Hotărîrea Guvernului nr.181/1992, comiterea unei contravenţii la

regimul jocurilor de noroc conduce automat la anularea autorizaţiei şi încetarea activităţii

respective. Retragerea autorizaţiei de a efectua operaţiuni bancare este prevăzută de

Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară.86

4.2.3 Închiderea unităţii

Această sancţiune complementară constă în închiderea unui punct de lucru al

contravenientului şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute de lege. De exemplu, în cazul

unor unităţi de alimentaţie publică.

Punerea în executare a acestei sancţiuni complementare se face prin transmiterea

de către organul care a aplicat sancţiunea a unei copii a procesului-verbal către structura

teritorială a Oficiului Registrului Comerţului la care este înregistrată societatea

respectivă87. Dacă este vorba de o altă persoană de drept privat sau de o entitate fără

personalitate juridică(de exemplu o unitate deţinută de o persoană fizică autorizată), copia

de pe procesul-verbal sau hotărârea judecătorească va fi transmisă instituţiei la care

această structură este înregistrată.

4.2.4 Blocarea contului bancar

În vederea executării acestei sancţiuni, organul din care face parte agentul

constatator care a aplicat sancţiunea va comunica unităţii bancare la care contravenientul

are deschis contul bancar, o copie a procesului-verbal sau a hotărârii judecătoreşti.

Blocarea contului bancar poate fi dispusă în cazul contravenţiilor privind activitatea

bancară sau financiară. Blocarea contului bancar poate dura de la 10 zile la o lună.

86 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.3887 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă, op.cit, p.185.

- 71 -


Această sancţiune se poate lua, în temeiul art.3 din Hotărârea Guvernului

nr.569/1991, în caz de abateri repetate de la Regulamentul operaţiunilor cu numerar emis

de Banca Naţională a României. Această măsură echivalează practic cu suspendarea sau

chiar cu încetarea activităţii agentului economic, pentru că închiderea contului crează

imposibilitatea desfăşurarii acestei activităţi.

Nu se poate deduce un termen pentru care se închide contul, de unde se poate

deduce că măsura nu este definitivă. Din dispoziţiile textului citat, rezultă că închiderea

contului este obligatorie în caz de abateri repetate. Dar, numărul acestor abateri nu este

specificat, el rămânând la aprecierea organului competent să dispună sancţionarea.

4.2.5 Suspendarea activităţii agentului economic

Această sancţiune complementară se aduce la îndeplinire de organul care a şi

aplicat-o. Spre exemplu, conform art.1388 al Hotărârii de Guvern nr. 479/2003 privind

aprobarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.

28/1999, unitatea va fi sigilată, afişându-se la loc vizibil şi un anunţ care indică motivul

suspendarii. Pe parcursul acestei perioade, organele care au aplicat sancţiunea sunt

obligate să verifice respectarea sancţiunii.

De exemplu, potrivit art.3 din Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de

încălcare a unor norme de convieţuie socială, a ordinii şi liniştii publice89 republicată,

suspendarea activităţii agentului economic poate fi luată în cazul în care se comite fapta

de servire cu băuturi alcoolice a unor consumatori în alte condiţii decât cele legale.

Legea nr.30/1991 privind organizarea şi funcţionarea controlului financiar şi a

Gărzii Financiare prevede că în cazul repetării contravenţiilor de la art.8 literele a şi b din

aceeaşi lege, respective nepunerea la dispoziţia organelor de control a registrelor şi a altor

documente supuse controlului, precum şi neprezentarea valorilor gestionate sau aflate în

păstrare, se poate lua măsura suspendării activităţii agentului economic pe o perioadă de

până la 6 luni. De asemenea, conform art.3, alin.2 din Legea nr.61/1991, pentru

sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii

publice, în cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la art.2, se poate dispune şi

suspendare activităţii localului public pe o perioada între 10 şi 30 de zile. În acest caz este

vorba de servirea de băuturi alcoolice consumatorilor aflaţi în stare de ebrietate şi a

minorilor, precum şi refuzul resposabilior sau patronilor localurilor publice de a acorda

sprijin organelor de poliţie în restabilirea ordinii publice.

O primă constatare ce se despinde din cele de mai sus, este aceea că

suspendarea activităţii agentului economic constituie o sancţiune complementară pe lângă

cea principală. Cea dea două, este aceea că măsura respectivă nu este obligatorie, ci

88 Art. 13. - (1) Agentii economici care desfasoara activitati de amanetare sunt exceptati de obligatia de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale pentru serviciile de creditare, inclusiv pentru comisionul aferent acestor servicii.89 Monitorul Oficial nr.387 din 18 august 2000

- 72 -


facultativă. Ca urmare, organul competent să aplice sancţiunea va aprecia dacă este cazul

sau nu să dispună suspendarea şi va stabili, în cadrul limitelor prevăzute şi durata

concretă a acesteia.

4.2.6 Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru

activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv

Această sancţiune reprezintă săvârşirea unor contravenţii la regimul activităţilor

de import şi export. Şi în cazul acestei sancţiuni, de regulă este competent să o aducă la

executare organul care a emis licenţa sau avizul, din oficiu, dacă a aplicat sancţiunea

contravenţională, sau la cererea organului sancţionar. Art.16 din Hotărârea de Guvern nr.

340/1992 prevede că, în cazuri deosebite, odată cu sancţiunea contravenţională principală,

aplicată pentru nerespectarea normelor la regimul de import al deşeurilot şi reziduurilot

de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase, pentru sănătatea populaţiei şi a

mediului înconjurător, Ministerul Comerţului şi Turismului, la propunerea Ministerului

Mediului, este autorizat să refuze agentului economic în cauză eliberarea licenţei de

import pe o perioadă de la 2 ani la 10 ani, ori după caz, să-i retragă avizul acordat de a

efectua operaţiuni de comerţ exterior.90

4.2.7 Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială

Această sancţiune complementară nu poate fi dispusă decât de către instanţa de

judecată la sesizarea autorităţii administrative care a aplicat sancţiunea contravenţională,

în conformitate cu prevederile art.32 din Legea nr.5/1991, fiind executată de primar, cu

sprijinul organelor de poliţie, pe cheltuiala contravenientului. Prin excepţie, construcţiile

realizate fără autorizaţie pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului

vor putea fi desfiinţate şi pe cale administrativă, fără a fi nevoie de încuviinţarea instanţei.

Executarea lucrărilor de construcţii este permisă numai pe baza unei autorizaţii de

construire sau de desfiinţare. Autorizaţia de construire sau de desfiinţare se emite la

solicitarea deţinătorului titlului de proprietate asupra unui imobil - teren şi/sau construcţii

- ori a altui act care conferă dreptul de construire sau de desfiinţare, în condiţiile prezentei

legi. Construcţiile civile, industriale, inclusiv cele pentru susţinerea instalaţiilor şi

utilajelor tehnologice, agricole sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea

autorizaţiei de construire, emisă în condiţiile prezentei legi, şi a reglementărilor privind

proiectarea şi executarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în temeiul şi cu

respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de

condiţii încât, potrivit legii, să fie considerate infracţiuni: executarea sau desfiinţarea,

totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art.3, executarea sau


- 73 -


desfiinţarea, cu nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi a proiectului tehnic, a lucrărilor

prevăzute la art.3, aprobarea furnizării de utilităţi urbane, ca urmare a executării de lucrări

de branşamente şi racorduri la reţele pentru construcţii noi neautorizate, menţinerea după

expirarea termenului prevăzut prin autorizaţie sau după terminarea lucrărilor autorizate

ori adaptarea în alte scopuri faţă de cele prevăzute în autorizaţie a construcţiilor, lucrărilor

şi amenajărilor cu caracter provizoriu, neaducerea terenului la starea iniţială de către

investitor, după terminarea lucrărilor prevăzute la art.3 lit. c), precum şi nerealizarea

lucrărilor de curăţare, amenajare ori degajare, după caz, a amplasamentului şi/sau a

terenurilor adiacente ocupate temporar pe durata execuţiei, o dată cu încheierea lucrărilor

de bază, împiedicarea ori sustragerea de la efectuarea controlului, prin interzicerea

accesului organelor de control abilitate sau prin neprezentarea documentelor şi a actelor

solicitate, neanunţarea datei începerii lucrărilor de construcţii autorizate, în conformitate

cu prevederile art.7 alin. (8), precum şi depăşirea termenului legal prevăzut la art.7 alin.

(1), emiterea de certificate de urbanism incomplete ori cu date eronate, care nu conţin

lista cuprinzând avizele şi acordurile legale necesare în raport cu obiectivul de investiţii,

sau eliberarea acestora cu depăşirea termenului legal, emiterea de autorizaţii de

construire/desfiinţare, neorganizarea şi neexercitarea controlului privind disciplina în

autorizarea şi executarea lucrărilor de construcţii de către compartimentele abilitate din

cadrul aparatului propriu al consiliilor judeţene şi al primăriilor, în unităţile lor

administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor art.27 alin.(3) şi (4), precum şi neurmărirea

modului de îndeplinire a celor dispuse de Inspectoratul de Stat în Construcţii, potrivit

dispoziţiilor art.29 alin.(3), neîndeplinirea, la termenul stabilit, a măsurilor dispuse de

Inspectoratul de Stat în Construcţii la controlul anterior, refuzul nejustificat sau

obstrucţionarea sub orice formă a accesului persoanelor fizice sau al reprezentanţilor

persoanelor juridice la documentele prevăzute la art.34 alin.(7), şi depăşirea termenului

de 15 zile pentru emiterea avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării lucrărilor

de construcţii, conform prevederilor art.7 alin. (20).91

4.3 Constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunilor contravenţionale,

agenţii constatatori ai contravenţiei şi executarea sancţiunilor

contravenţionale

Dreptul contravenţional substanţial se realizează prin intermediul acţiunii

contravenţionale, instrument juridic prin care organele competente constată, sancţionează,

sau pun în executare sancţiunile contravenţionale, iar contravenienţii îşi exercită

drepturile prevăzute de lege. Normele juridice care prevăd faptele antisociale cuprind

instituţionalizarea aducerii conflictului născut prin săvârşirea contravenţiei înaintea

organelor competente. Ca orice acţiune, acţiunea contravenţională există virtual în norma

91 LEGE nr.50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executarii constructiilor şi unele masuri pentru realizarea locuintelor ,Textul actului republicat în Monitorul Oficial nr. 933/13 oct. 2004

- 74 -


juridică contravenţională, ea devenind concretaă şi putând fi folosită numai în momentul

în care această normă a fost încălcată prin comiterea faptei ce constituie contravenţie. Se

poate spune că „acţiunea contravenţională nu se naşte din comiterea contravenţiei,

deoarece ea era în fiinţă în acel moment. În momentul săvârşirii contravenţiei se

realizează numai condiţia exercitabilităţii”.92

Activităţile desfăşurate în cadrul procesului contravenţional constau în acte

proceduale şi procesuale. Procesul contravenţional are 3 faze procesuale: faza constatării

contravenţiei şi aplicării sancţiunii contravenţionale, faza de judecată şi faza punerii în

executare a sancţiunilor contravenţionale. Fazele procesului contravenţional sunt

momente sau diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora anumiţi aubiecţi desfăşoară activităţi

succesive prevăzute de lege.

4.3.1 Constatarea contravenţiei

Faza constatării contravenţiei şi aplicării sancţiunii contravenţionale este

prima fază a procesului contravenţional şi constă în activitatea de stabilire a existenţei

contravenţiei şi dispunerii sancţiunilor contravenţionale prevăzute de lege pentru aceasta.

În această fază procesuală participă, de regulă, următoarele persoane: agentul constatator,

contravenientul şi martorii. În ceea ce priveşte participanţii la prima fază procesuală

contravenţională, agentul constatator şi contravenientul sunt cei mai importanţi. Deşi s-ar

putea spune că agentul constatator trebuie să surprindă direct săvârşirea contravenţiei, se

apreciază ca o asemenea teză nu poate fi primita fiind contrară legii. Faza de judecată

constă în ansamblul actelor procesuale şi procedurale care pot fi desfăşurate în faţa

instanţei de judecată, începând cu formularea plângerii contravenţionale şi până la data

rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei. Faza punerii în executare a sancţiunilor

contravenţionale constă în activităţile efectuate după ce actul de aplicare a sancţiunilor

contravenţionale dobândeşte caracter irevocabil, respectiv executarea silită a sancţiunilor

contravenţionale. Constatarea contravenţiei se face printr-un proces – verbal încheiat de

persoanele prevăzute în actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia,

denumite, agenţi constatatori. Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii

constatate în acelaşi timp, de acelaşi agent constatator, se va proceda la încheierea unui

singur proces–verbal.Putem aprecia că procesul–verbal de constatare a contravenţiei este

un act administrativ prin care se individualizează fapta ilicită şi contravenientul şi nu un

act administrativ jurisdicţional.Problema stabilirii naturii juridice a procesului–verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a aflat în mod constant în atenţia specialiştilor.

Astfel, într-o opinie, acesta a fost calificat ca un act administrativ cu caracter

jurisdicţional urmând ca, în perspectiva unui drept contravenţional, să constituie un act

procesual contravenţional93.Reprezentanţii Şcolii de la Cluj consideră, dimpotrivă, că 92 Mihai Adrian Hotca,op.cit., p.24493 Antonie Iorgovan, op. cit.., pag. 428.

- 75 -


procesul – verbal de constatare a contravenţiei este un simplu act administrativ, prin care

se individualizează fapta ilicită şi contravenientul94.În doctrina administrativă întâlnim şi

opinia potrivit căreia procesul – verbal de constatare a contravenţiei reprezintă o

operaţiune tehnico – materială, realizată în forma scrisă, constatatoare a faptului illicit.

Procesul – verbal de constatare a contravenţiei trebuie să cuprindă: data şi locul

unde a fost încheiat;numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul

constatator;datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal,

ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului;descrierea faptei contravenţionale cu

indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor

împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor

pagube pricinuite;indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează

contravenţia;indicarea societăţii de asigurări în situaţia în care fapta a avut ca urmare

producerea unui accident de circulaţie;posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a

jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o

asemenea posibilitate;termenul de exercitarea căii de atac şi organul la care se depune

plângerea. Când contravenientul este o persoană juridică, procesul – verbal va cuprinde

menţiuni cu privire la: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrul comerţului

şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare ale persoanei care o reprezintă.

Lipsa unuia dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă procesul – verbal considerate

de lege esenţiale, atrage nulitatea actului respective. De la regula formei scrise în care se

încheie procesul – verbal de constatare este doar o singura excepţie: avertismentul sub

forma atenţionării verbale, în cazul în care agentul constatator apreciază că această

măsură este suficientă, fără a se mai încheia act constatator.

4.3.2 Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor

nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi

sancţiunea.

Dacã agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la

încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează

contravenientului, pe bază de semnătură de primire. În cazul în care contravenientul nu

este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia se

face de către agentul constator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de

primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul persoanei juridice

contraveniente; operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de

cel puţin un martor.. Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sanctionare a

contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal

94 Rodica Narcisa Petrescu, op.cit., pag. 527.

- 76 -


de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice

sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.

Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională

cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurarile în care a

fost săvârşita fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de

urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de

celelalte date înscrise în procesul-verbal. În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-

a cauzat o pagubă şi exista tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice

sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând

menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei

persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun. Persoana

împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau

rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-

verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de

valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal. În

cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor.

Agentul constatator are obligaţia să stabileasca cine este proprietarul bunurilor confiscate

şi, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor

menţiona datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care

identificarea nu a fost posibilă. Procesul-verbal se va înmana sau, după caz, se va

comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului

bunurilor confiscate. Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, în

termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia.

În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a

fost obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal, acestuia i se va comunica şi

înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se va face menţiunea cu privire la

obligativitatea achitării amenzii la instituţiile abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în

vigoare şi, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar

urmând să se procedeze la executarea silită.

Dacă agentul constatator aplică şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la

încheierea procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de plată se înmânează

contravenientului, făcându-se menţiune în acest sens în procesul-verbal. Contravenientul

va semna de primire.

În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să

semneze procesul-verbal, comunicarea acestuia, precum şi a înştiintării de plată se face de

către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data încheierii.

Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin posta, cu aviz

de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de

afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.

- 77 -


Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data

încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din

minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre

această posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor

această posibilitate trebuie menţionată în mod expres. Termenele statornicite pe ore încep

să curgă de la miezul nopţii zilei următoare, iar termenul care se sfârseste într-o zi de

sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat se va prelungi pănă la sfârşitul primei

zile de lucru următoare.

Amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi achitate la Casa de Economii şi

Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la unităţile Trezoreriei Statului, iar amenzile cuvenite

bugetelor locale se achită la Casa de Economii şi Consemnaţiuni - C.E.C. - S.A. sau la

casieriile autorităţilor administraţiei publice locale ori ale altor instituţii publice abilitate

să administreze veniturile bugetelor locale, indiferent de localitatea pe a cărei raza acestea

funcţioneaza, de cetăţenia, domiciliul sau de reşedinţa contravenientului ori de locul

săvârşirii contravenţiei, precum şi la ghiseul unic din punctele de trecere a frontierei de

stat a României. O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului

constatator sau se trimite prin poşta organului din care acesta face parte.

Amenzile contravenţionale pot fi achitate şi prin intermediul instrumentelor de

plată electronică în cadrul Ghişeului virtual de plăţi, proiect-pilot coordonat de Ministerul

Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, parte a Sistemului e-guvernare, din cadrul

Sistemului Electronic Naţional. În acest caz achitarea unei amenzi contravenţionale se

dovedeşte prin prezentarea extrasului de cont al plătitorului sau a dovezii de plată emise

de Ghişeul virtual de plăţi, aceasta specificând data şi ora efectuării plăţii, se elimină

obligativitatea pentru plătitor de a preda o copie de pe extrasul de cont sau de pe dovada

de plată emisă de Ghişeul virtual de plăţi către agentul constatator sau organul din care

acesta face parte.

Dacă persoana împuternicita să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost

săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează

organul de urmărire penală competent.

În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de

către procuror sau de către instanţa ca ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare

sau de constatare a faptei, împreuna cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţă sau, după caz,

de pe hotărârea judecatorească, se trimite de îndata organului în drept să constate

contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii. Termenul de 6 luni pentru

aplicarea sancţiunii începe de la data sesizării organului în drept să aplice sancţiunea.95

Aplicarea sancţiunii contravenţionale reprezintă a doua fază a procedurii

contravenţionale. În lipsa aplicării sancţiunii, procesul-verbal de constatare a

contravenţiei nu produce nici un efect juridic faţă de contravenient, fiind necesar a i se

comunica acestuia un process-verbal prin care se dispune şi o sancţiune, conform art.25

95 Internet: www.contabilul.ro, Articol publicat in data 04-Oct-2007.

- 78 -


din O.G. nr.2/2001. Legea cadru în materie, respctiv O.G. nr.2/2001 stabileşte, ca regulă

generală, aplicarea sancţiunii contravenţionale de către agentul constatator . Totuşi, alin.2

al art. 21 al legii cadru, lasă posibilitatea legiuitorului ca, prin actele normative speciale

de stabilire şi sacţionare a unor contravenţii, să prevadă ca sancţiunea să fie aplicată de

către o altă persoană. De asemenea, prin actul normative special, se poate stabili

competenţa altei persoane, fie pentru a dispune atât asupra sancţiunii principale, cât şi

asupra sancţiunilor complementare, fie sancţiunea principală este aplicată de către agentul

constator, urmând ca o altă persoana să dispună numai asupra sancţiunii complementare.96

În cazul unor contravenţii rutiere, sancţiunea principală se dispune de agentul constator

iar sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe drumurile publice

se dispune, după caz, de către şeful poliţiei rutiere a judeţului sau a municipiului

Bucureşti ori de şeful poliţiei rutiere din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei

Române sau adjunctul acestuia, conform articolului 96 alin.1 din Codul Rutier.

În aceste situaţii, agentul constatator este obligat să înainteze de îndată,

procesul-verbal de constatare a contravenţiei organului sau persoanei competente să

aplice sancţiunea, sancţiune care va fi aplicată prin rezoluţie pe procesul-verbal de

constatare a contravenţiei. Este evident că, şi în cazul aplicării sancţiunii de către altă

persoană decât agentul constatator, este imperios necesar a se respecta normele

imperative cu privire la competenţă, aplicarea unei sancţiuni de către un organ material

sau teritorial necompetent atrăgând nulitatea absolută a procesului-verbal.97

O altă situaţie de excepţie, în care agentul constator nu are dreptul de a aplica

sancţiunea contravenţională este aceea când, potrivit actului normative de stabilire şi

sancţionare a contravenţiei, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii este prevăzută

ca sancţiune contravenţională alternativă cu amenda, iar persoana competentă să aplice

sancţiunea apreciază că se impune aplicarea sancţiunii contravenţionale a prestării unei

activităţi în folosul comunităţii. În această situaţie, sancţiunea contravenţională, indiferent

dacă va fi prestarea unei activităţi în folosul comunităţii sau amenda, va fi aplicată numai

de către instanţa de judecată. De asemenea, în cazul anumitor contravenţii, sancţiunea

contravenţională, alta decât aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul

comunităţii, va putea fi aplicată numai de instanţa de judecată, care este sesizată de către

agentul constatator prin înaintarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

4.3.3 Agenţii constatatori ai contravenţiei

Stabilirea existenţei contravenţiei şi aplicarea sancţiunii contravenţionale sunt

activităţi pe care le desfăşoară anumite persoane investite de lege cu această competenţă.

96 Alexandru Ţiclea, op.cit., p.52.97 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.58.

- 79 -


Legislaţia românească desemnează persoane competente să constate contravenţiile şi să

aplice sancţiunile corespunzătoare prin expresia „agenţi constatatori”. În doctrină a fost

criticată această denumire şi s-a propus ultizarea expresiei „agenţi administrativi”.

Contravenţiile se constată de către persoane anume prevăzute în actul normative care

stabileşte şi sancţionează contravenţii, persoane denumite, agenţi constatatori. Conform

art.15 alin.2 al O.G. nr.2/2001 sunt competenţi să constate contravenţii: primarii, ofiţerii

şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite

în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice

centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, precum şi alte personae prevăzute

în legi speciale.

Ofiţerii şi agenţii din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei administrative,

constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice, circulaţia pe drumurile publice,

regulile generale de comerţ, vânzarea, circulaţia şi trasportul produselor alimentare şi

nealimentare, ţigărilot şi băuturilor alcoolice, alte domenii de activitatea stabilite prin lege

sau prin hotărâri alea Guvernului.

Conform art.61 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale 98

republicată, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. Primarul asigură

respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, ale prevederilor

Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României,

a hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern, a hotărârilor consiliului local, dispune măsurile

necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilr cu caracter normativ

ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administrative publice centrale,

ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii. Primarii au

în competenţă constatarea şi sancţionarea contravenţiilor în domenii foarte diverse, de

exempu, în domeniul apărării ordinii şi liniştii publice, actelor normative ale autorităţilor

locale, executarea lucrărilor edilitare, prevenirea şi combaterea epidemiilor, întreţinerea

drumurilor, etc.

Conducătorii anumitor instituţii sau autorităţi publice au competenţa de a

împuternici anumite persoane să constate şi să sancţioneze contravenţii. Autorităţile

publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele

competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul contravenţiilor săvârşite de cadrele

militare şi de angajaţii civili în legătura cu serviciul. Persoanele care mandatează alte

persoane să fie agenţi constatatori, pot fi la rândul lor agenţi constatori, potrivit

argumentului qui potest plus, potest et minus99.

Spre deosebire de vechea lege cadru, Legea nr.32/1968, care reglementa o

competenţă generală pentru primar şi organele de poliţie cu privire la constatarea oricărei

contravenţii, O.G. nr.2/2001, nu mai reglementează o competenţă generală a acestor

agenţi constatatori, întrucât, potrivit prevederilor art.15 alin.1 din ordonanţă, actul

98 Monitorul Oficial, nr.123 din 20 februarie 200799 Ovidiu Podaru, Radu Chiriţă,op.cit, p.114-115.

- 80 -


normative special de stabilire a contravenţiilor trebuie să prevadă în mod expres care sunt

agenţii constatatori competenţi a constata contravenţiile prevăzute şi sancţionate de actul

normativ special.100

Alin.3 al art.15 din O.G. nr.2/2001 reglementează o competenţă destul de largă

a ofiţerilor şi subofiţerilor din Ministerul de Interne, respectiv aceştia sunt competenţi să

constate contravenţii privind: apărarea ordinii publice, circulaţia pe drumurile publice,

regulile generale de comerţ, vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi

nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice, alte domenii de activitate stabilite prin lege

sau hotărâri ale guvernului. Conform opiniei exprimate în doctrină, potrivit căreia nişte

agenţi constatatori sunt competenţi numai dacă actul normativ special nu stabileşte o

competenţă exclusivă în favoarea altor persoane, iar acest act normativ special are cel

puţin forţa juridică a unei legi ordinare.101 Asadar, O.G. nr. 2/2001 stabileşte categoriile

de persoane care pot avea calitatea de agent constatator.

Normele de competenţă cu privire la agenţii constatatori sunt norme de ordine

publică, astfel încât nerespectarea competenţei este sancţionată cu nulitatea absolută a

procesului verbal, nulitate care poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă. Chiar dacă

nu ne aflăm în prezenţa unei nulităţi exprese, cum sunt cele prevăzute de art.17 O.G.

nr.2/2001, avându-se în vedere faptul că normele de competenţă sunt norme procedurale

imperative, ocrotind un interes general, se consideră că încălcarea acestra atrage nulitatea

absolută a actului încheiat. Or, în materie contravenţională, actul încheiat de către agenţii

constatatori este procesul-verbal contravenţional. Sancţiunea nulităţii absolute se aplică

atât în cazul nerespectării normelor de competenţă materială, cât şi în situaţia nesocotirii

competenţei teritoriale a agentului constatator. În măsura în care acest process-verbal este

încheiat de către agenţii constatatori cu nesocotirea regulilor imperative de competenţă,

petentul va putea invoca pe calea plângerii contravenţionale acest aspect, având ca

finalitate anularea procesului-verbal de sancţionare contravenţională. De exemplu, în

practica judiciară s-a constatat un astfel de caz:

Legea nr.50/1991, 26 alin(1), art.27 alin (3)

O.G. nr. 2/2001, ar.t 19

Constatarea contravenţiilor prevăzute de art.26 alin. (1) din Legea nr.50/1991

este de competenţa agenţilor constatatori din subordinea consiliului local de sector, nu a

agenţilor constatatori din subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Întocmirea unui proces verbal de către un organ constatator necompetent se

sancţionează cu nulitatea absolută, normele legale ce reglementează competenţele de

emitere a autorizaţiilor de construcţie şi de sancţionare a contravenţiilor fiind imperative

şi edictate pentru protejarea unui interes public, nu numai privat.

100 Ibidem, p.116.101 Mircea Ursuţa, op.cit., p.112

- 81 -


TRIBUNALUL BUCUREŞTI, SECŢIA A VIII-a DECIZIA

CIVILĂ NR.1671 DIN 7 IULIE 2005

„Prin sentinţa civilă nr.289 26.01.2005, pronunţată în dosarul civil

nr.39/2005, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a

plângerii introduce de petentul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului

Bucureşti, reţinându-se că fapta contravenţională a fost săvârşită pe teritoriul

administrativ al sectorului 4 Bucureşti, şi nu 5, cum în mod eronat a menţionat intimata.

Urmare a acestei declinări, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 4 Bucureşti sun numărul de dosar 1163/2005.

Prin sentinţa civilă nr.1923/01.04.2005, pronunţată în dosarul civil

nr.1163/2005, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis plângerea introdusă de

petenetul P.S.D împotriva intimatei Primăria Municipiului Bucureşti şi a anulat procesul

verbal de contravenţie nr.6349 05.11.2004 întocmit de intimată, exonerând totodată

petentul de obligaţia de plată a amenzii contravenţionale aplicate. Pentru a pronunţa

această soluţie, instanţa a reţinut că prin procesul-verbal de contravenţie nr.6349

05.11.2004 întocmit de intimată, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în

cuantum de 100.000.000 lei, pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1) din Legea

nr.50/1991, reţinându-se că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului

Unirii, în dreptul numerelor 15, bloc 3 şi 14, bloc 6, sector 5 Bucureşti, fără avizul

Direcţiei Urbanism şi amenajarea a Teritoriului din cadrul primăriei Municipiului

Bucureşti, un balon electoral de culoare albastră.

Instanţa de fond a reţinut că procesul-verbal de contravenţie a fost încheiat

de un organ constatator necompetent, reţinându-se că fapta a fost săvârşită pe raza

sectorului 4 Bucureşti şi că sancţiunea trebuia aplicată de către reprezentanţii Primăriei

Sectorului 4 Bucureşti, şi nu de cei ai Primăriei Municipiului Bucureşti, potrivit art.227

alin.(3) din Legea nr.50/1991.

Împotriva acestei sentinţe civile, intimate a introdus recurs, înregistrat pe rolul

Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a în data de 03.06.2005, afirmând că pentru

amplasarea balonului electoral, petenta avea nevoie de avizul Direcţiei Urbanism şi

Amenajarea a Teritoriului din Cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti. În drept,

recursul a fost întemeiat pe art.304, pct.9 şi 10 C.procesul civil. Intimata nu a depus

întâmpinarea în dovedirea recursului, recurenta nu a propus probe.

Analizând recursul civil de faţă, atât prin prisma motivelor invocate de

recurentă, cât şi a celor prevăzue de art.304 C. proc.civ, instanţa constată următoarele:

Prin procesul-verbal de contravenţie nr. 6349 05.11.2004 întocmit de intimată,

petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 100.000.000 lei,

pentru încălcarea prevederilor art.26 alin.(1), lit.1) din Legea nr.51/1991, reţinându-se

că aceasta a amplasat pe pastila verde din mijlocul B-dului Unirii, în dreptul numerelor

- 82 -


15, bloc 3 şi 14, bloc 6 sector5, Bucureşti, fără avizul Direcţiei Urbanism şi Amenajarea

a Teritoriului din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, un balon electoral de culoare

albastră.

Instaţa constată că organul constatator a apreciat că fapta ilicită săvârşită de

către petenta constă în contravenţia prevăzută de art.26, alin(1), lit a)din Legea nr.50

1991.

Potrivit art.27 alin.(3) din acelaşi act normativ, contravenţia prevăzută de

art.26, alin.(1), lit.a) din Legea nr.50/1991, se constată şi se sancţionează de către

organele de control ale consiliilor locale, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, pentru

faptele săvârşite în teritoriul administrativ al sectoarelor municipiului Bucureşti, potrivit

competenţelor de emitere a autorizaţiilor construire-desfiinţare.

În aceste condiţii, întocmirea procesului-verbal de contravenţie trebuia

realizată de agenţii constatatori din subordinea Consiliului Local al Sectorului 4

Bucureşti, în teritoriul administrativ căruia a fost săvârşită contravenţia, şi nu de ce din

subordinea Primăriei Municipiului Bucureşti.

Întocmirea unui process verbal de către un organ constatator necompetent se

sancţionează, după cum în mod concret a reţinut prima instanţă, cu nulitatea absolută,

normele legale ce reglementează competenţele de emitere a autorizaţiilor de construcţie

şi de sancţionare a contravenţiilor fiind impretive şi edictate pentru protejarea unui

interes public, nu numai privat.

În consecinţă, instanţa constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică,

motiv pentru care urmează a respinge recursul, ca neîntemeiat.”102

Avându-se în vedere faptul că în dreptul public s-a susţinut în mod argumentat

existanţa unei sancţiuni diferite de nulitatea absolută, respective inexistanţa actului

administrative, se ridică întrebarea dacă nu cumva sancţiunea care se aplică, ca urmare a

nerespectării competenţei, ar fi inexistanţa procesului-verbal de constatare a

contravenţiei? Răspunsul poate fi afirmativ, însă problema trebuie nuanţată. Astfel, actul

inexistent a fost considerat de doctrină a fi acel act care este lovit de vicii atât de vizibile,

încât o persoană cu inteligenţă mijlocie nu îi poate recunoaşte nici măcar o singură clipă

caracterul obligatoriu. Aşadar, în măsura în care procesul-verbal de constatare a

contravenţiei este încheiat de un agent constatator care, în mod evident, nu ar putea fi

considerat de nici o persoană că ar putea avea competenţa de a dresa un asemenea act,

sancţiunea ar fi inexistanţa procesului verbal. În cazul proceselor-verbale inexistente,

persoana interesată va putea cere instanţei, chiar şi după expirarea termenului de 15 zile,

să constate inexistanţa acestora întrucât, fiind întocmite cu încălcarea grosolană a legii nu

beneficiază nici un moment de prezumţia de legalitate. În majoritatea situaţiilor însă,

întrucât este destul de greu de imaginat că în practică, s-ar putea întocmi procese-verbale

inexistente, sancţiunea nerespectării competenţei agentului constatator este nulitatea

102Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr.1671/2005, în Daniel Severin, op.cit, p.50-52.

- 83 -


absolută a procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Agenţii constatatori care

îndeplinesc condiţiile de competenţă reglementate de legislaţia contravenţională, potrivit

unei opinii exprimată în doctrină, trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de

moralitate şi profesionalism.103

103 Iulian Poenaru, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.103.

- 84 -


V. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI

Este fără nici o îndoială că o faptă capătă caracter contravenţional prin voinţa

legiuitorului. Prin aceeaşi voinţă poate fi înlăturat un caracter atare şi să se prevadă că o

faptă sau o categorie de fapte, reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în

anumite condiţii, nu constituie totuşi fapte ilicite şi deci temei ai răspunderii

contravenţionale. Legea admite că în prezenţa anumitor stări, situaţii, cazuri, împrejurări,

etc., caracterul contravenţional obisşnuit al unei fapte să fie în mod excepţional

îndepărtat. Este vorba de cauzele care înlatură caracterul conatrvenţional al unor fapte

ilicite. Potrivit legii, nu constituie contravenţie fapta săvârşită în stare de legitimă apărare,

din cauza unei întâmplări ce nu putea fi prevăzută sau înlăturată, precum şi aceea

săvârşită din constrângere, eroare de fapt sau îm stare de necesitate. Tot astfel, nu

constituie contarvenţie fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării mintale sau

vreunei infirmităţi nu poate răspunde de fapta imputată.

Aşa cum se arată pe bună dreptate în literatura juridică, cauzele care înlătură

răspunderea contravenţională sunt, în principiu, aceleaşi ca în situaţia răspunderii penale.

Potrivit doctrinei, trebuie deosebite două categorii de cauze care determina inexistenţa sau

nerealizarea elementelor raportului contravenţional de constrângere, şi anume: cauze care

împiedică realizarea premisei raportului contravenţional de conflict, cauze care împiedică

realizarea elementelor raportului contravenţional de conflict. Cauzele din prima categorie

sunt cele de inexistenţă a contravenţiei, determinând lipsa temeiului unic al naşterii

raportului penal de constrângere. De exemplu, înainte de condamnarea definitivă,

contravenientul a decedat sau este adoptat un act de clemenţă, etc. Cauzele care opresc

întrunirea unuia dintre elementele raportului contravenţional de constrângere pot fi

denumite cauze de inexistanţă a răspunderii contravenţionale sau cauze de nesancţionare.

Cauzele de inexistenţă a răspunderii contravenţionale nu trebuie confundate niciodata cu

cauzele de inexistenţă a contravenţie, deoarece primele nu exclud alte forme de

răspundere, în timp ce, de regulă, inexistanţa contravenţiei atrage şi inexistanţa altor

forme de răspundere. În cazul cauzelor de inexistanţă a contravenţiei lipsesc toate

elementele raportului contravenţional de conflict, cât timp în situaţia incidenţei cauzelor

de inexistanţă a răspunderii lipseşte numai unul sau două dintre elementele acestui raport.

- 85 -


Art.11 al O.G. nr.2/2001 prevede anumite cauze care înlătură caracterul

contravenţional al faptei şi anume: legitima apărare, starea de neceitate, constrângerea

fizică sau morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia volunată completă, şi eroarea de

fapt. Faptele realizate in oricare dintre conditiile precizate nu vor constitui contraventii

pentru ca le lipseste un element esential – vinovatia 104.

Aceste cauze sunt identice cu cele prevăzute de Codul Penal în articolele 44-

51, cu excepţia infirmităţii, care însă a fost considerată ca un caz particular de

constrângere fizică, astfel încât doctrina le-a analizat pe baza definiţiilor prevăzute în

legea penală.105

Art.11 alin.5 al O.G. nr.2/2001 prevede că aceste cauze se constată numai de

instanţa de judecată, deşi nu se întelege care este raţiunea acestei prevederi, atâta timp cât

instanţa trebuie să anuleze procesele-verbale prin care se aplică sancţiuni

contravenţionale, în ipoteza intervenţiei unei cauze justificative. Având în vedere faptul

că legiuitorul a considerat că agentul constatator nu ar putea avea capacitatea de a

constata intervenţia unei cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei, se

consideră ca trebuia să se prevadă că, în aceste situaţii, agetul constatator să nu încheie

procesul-verbal, ci să sesizeze instanţa competentă care să se pronunţe asupra acestui

aspect.

5.1 Legitima apărare

În cadrul relaţiilor socale se pot ivi anumite situaţii de conflict, care, uneori

îmbracă forme destul de grave. În asemena situaţii, persoana care consideră că interesele

şi drepturile sale legitime sunt pe nedrept lezate sau puse în pericol, simte instinctiv

pornirea de a răspunde la violenţă prin diferite forme de autoapărare. În statul de drept,

interesele ordinii juridice interzic justiţia privată, impunând ca orice situaţie să se rezolve

numai de către organele statului abilitate în acest sens. Deci, nimănui nu-i este îngăduit

să-si facă singur dreptate recurgând la acte şi procedee contrare ordinii de drept pentru a-

şi apăra drepturile şi interesle legitime lezate prin acţiunea altei persoane.

Expresia „legitimă apărare” în înţelesul obişnuit are seminificaţia situaţiei în care,

fiind ţinta unei agresiuni, o persoană are dreptul să riposteze pentru a se apăra. Într-un

atare caz, riposta în apărare este legitimă, corespunzând sentimentului general de dreptate

şi siguranţă personală. În înţelesul tehnic, potrivit legii, poate invoca stare de legitimă

apărare persoana care comite o contravenţie pentru a înlătura un atac material, direct,

imeidat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public, atac ce

pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.106

104 Rodica Narcisa Petrescu, Op. cit., 2004, p. 521105 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit., p. 20-21.106 Ibidem, p.23.

- 86 -


Spre exemplu, este în legitimă apărare o persoană agresată, care în timpul nopţii,

tulbură liniştea publică prin strigăte de ajutor. De asemenea, se află în legitimă apărare o

persoană care aruncă asupra unui agresor substanţe iritante lacrimogene.

Deşi, de regulă, nimeni nu-şi poate face singur dreptate, totuşi legiuitorul permite,

în cazul unor situaţii excepţionale, ca persoanele fizice să înlăture orice atac care pune în

pericol valorile sociale referitoare la viaţa persoanei, integritatea sa coroprală, sănătatea

sa, ori la interesele publice. Sâvârşirea unor fapte în stare de legitimă apărare nu a fost

niciodată sancţionată, în decursul istoriei, deoarece o asemenea faptă nu reprezintă

altceva decât înlăturarea unei agresiuni ce vizează valori sociale importante. Nu poate fi

sancţionată o conduită care nu prezintă pericol sau care, dimpotrivă, prezintă utilitate

social.

Legitima apărare este o ripostă la un atac îndreptat împotriva celor mai importante

valori sociale, ripostă determinată de nevoia apărării acestor valori. Fapta săvârşită în

stare de legitimă apărare nu este contravenţie.

Codul penal reglemetează detailat toate condiţiile în care fapta prevăzută de norma

de lege este caracterizată ca fiind săvârşită în stare de legitimă apărare. Condiţiile

legitimei apărări au menirea de a împiedica subiectivismul, arbitrariul sau abuzul

organelor competente ori al destinatarilor legii penale. Din prevderile art.44107 ale Codului

penal reiese că, pentru existanţa legitimei apărări , trebuie îndeplinite două categorii de

condiţii: condiţii referitoare la atac şi condiţii referitoare la apărare. Condiţiile atacului

sunt: să fie material, direct, imeidat şi injust, să fie îndreptat contra drepturilor unei

persoane sau unui interes general, să pună în pericol drepturile vizate sau interesul

general. Condiţiile atacului sunt: să fie necesar, să fie orientat împotriva agresorului, să

fie proporţională cu gravitatea pericolului, să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea

penală.108

5.1.1 Atacul

107 Art. 44 Pedepsele complementare, accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni(1) Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut:a) în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii se aplică dispoziţiile alin.(1) - (3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.(6) Măsurile de siguranţă de natură diferită, sau chiar de aceeaşi natură dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranţă luate conform art. 112 şi 113 se cumulează.108 Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Ioan Molnar, Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerică Lazăr,Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.291-298.

- 87 -


Atacul poate fi definit ca o activitate ofenisvă violentă a unei persoane fizice

îndreptată spre valorile sociale ocrotite de legea contravenţională. Numai omul poate

declanşă un atac, ceea ce înseamnă că animalele sau alte enitităţi nu pot determina

agresiuni, care să dea dreptul la o apărare legitimă.În acest caz, se are în vedere numai

reacţia neinfluenţată, liberă, a animalelor, deoarece dacă omul foloseşte animalul ca pe un

instrument nu mai vorbim de fapta animalului, ci de fapta omului. Există atac şi în cazul

în care două persoane au impresia reciprocă şi concomitentă că sunt agresate una de către

cealaltă. În acest caz, riposta fiecăreia dintre cele persoane este justificată, dar legitima

apărare intră în conexitate cu eroarea de fapt. Există atac chiar dacă acesta provine de la

persoana care iniţial a fost victimă, în situaţile în care riposta victimei originare are loc

după consumarea atacului ce a vizat-o.

Atacul este material când se îndreaptă împotriva aspectului fizic al valorii sociale.

Legitima apărare este incidentă numai în cazul faptelor îndreptate împotriva unor valori

sociale care pot fi lezate prin acte fizice, întrucât doar aceste valori sociale pot fi atacate

material. Faptele săvârşite în scris, prin gesturi, sau verbal cu toate că insuflă în multe

cazuri temeri sau afectează demnitatea persoanei nu pot îmbrăca deregulă, forma unui

atac în sensul legii penale. În cazuri speciale, insulta poate să se concretizeze şi într-o

agresiune ce justifică o ripostă pe căi de fapt. De exemplu, se obiectivizează prin anumite

gesturi cum ar fi scuipături, aruncarea cu diverse lichide, etc. Dacă o persoană

reacţionează la atacuri imateriale, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, în funcţie

de datele şi împrejurările ripostei, ea va putea beneficia de efectele unor circumstanţe

atenuante. Atacul este material şi atunci când agresorul îşi orientează energia fizică

împotriva bunurilor unei persoane, fie prin punerea în executare a hotărârii de a le

distruge, fie prin acţiunea de trecere în stăpânirea sa. Relaţiile duşmănoase dintre agresor

şi victimă nu constituie un atac împotriva primului. De asemenea, un conflict verbal nu

poate da dreptul la o ripostă ce ar punea în pericol viaţa victimei. În toate cazurile, atacul

nu poate fi material dacă se concretizează prin cuvinte sau în scris.

Atacul este direct când se îndreaptă asupra unei valori sociale, chiar dacă nu are

un contact fizic cu valoarea socială împotriva căreia este orientat. Atacul nu este direct

dacă între victimă şi agresor se află un obstacol material, care a împiedicat victima să

acţioneze şi să pericliteze viaţa persoanei care a ripostat. Condiţia analizată presupune

existenţa unei relaţii cauzale între agresiune şi pericol, iar nu neapărat contactul fizic între

actele ofensive violente ale agresorului şi valoarea periclitată.

Când este imitent sau actual, atacul este imediat. După gradul său de realizare

poate fi: eventual, viitor, iminent, actual şi consumat. Dintre aceste cinci forme, numai a

treia şi a patra sunt vizate de lege. Atacul are caracter eventual dacă nu este sigur că se va

declanşa, adică are un caracter nesigur în ceea ce o priveşte. Când atacul este îndepărtat,

atunci se poate numi atac viitor. Un asemenea atac nu este luat în considerare pentru că

lipseşte relaţia de cauzalitate dintre agresiune şi pericol. Până la momentul iminenţei

- 88 -


urmează să mai aibă loc şi alte descărcări de energie. Dacă durata de timp până la

declanşarea este aproape imperceptibilă şi atacul este pe cale să apară, atacul este iminent.

Îndepărtarea în timp şi spaţiu a unui atac declanşat nu acordă dreptul la o ripostă legitimă

cât timp pericolul nu este iminent, deoarece un atac iminent, dar lipsit de un pericol

identic, nu primejduieşte valoarea socială vizată. Atacul este actual când a început şi se

desfăşoară, dar şi în acest caz trebuie realizată cerinţa iminenţei sau existenţei pericolului.

Atacul este consumat în momentul când a încetat şi nu mai există iminenţa reluării

acestuia de către agresor.

Atacul nu mai este actual sau iminent dacă agresorul a fost dezarmat definitiv.

De asemenea, atacul nu este iminent dacă nu era pe cale să se producă. În toate cazurile,

cât timp nu a existat un atac efectiv din partea victimei, care să întrunească cerinţele

prevăzute de lege, nu se poate reţine că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare, pentru că

atacul nu era iminent. În concluzie, un atac eventual, un atac viitor, sau un atac consumat

nu dau dreptul la ripostă, deoarece în cazul atacului eventual, pericolul nu este sigur că va

surveni, în cazul atacului viitor acesta nu crează un pericol iminent, iar în ipoteza

agresiunii consumate valoarea socială nu mai este pusă în pericol. Dacă atacul a luat

sfârşit, riposta nu mai poatea avea loc, pentru că ea ar realiza conţinutul unei răzbunări,

care îşi pierde caracterul de apărare, deoarece se transformă într-o agresiune.

Atacul este injust când se efectuează împotriva legii. Injusteţea atacului poate

îmbrăca haina infracţiunii sau cea a altor forme de ilicit. Atacul nu este injust dacă

agresiunea are loc în cadrul unui joc sportiv ce se desfăşoară potrivit regulilor sale de

desfşăurare sau când organele statului intervin pentru restabilirea ordinii şi a liniştiii

publice, respectând toate condiţiile legale necesare unei asemenea intervenţii. Atacul unui

iresponsabil este un atac ce nu poate fi calificat ca fiind injust. Dacă totuşi cel ce

ripostează nu cunoaşte starea de iresponsabilitate, legitima apărare va fi incidentă, dar în

concurs cu eroarea de fapt. În situaţia inversă, când o persoană iresponsabilă respinge un

atac provenit de la o persoană responsabilă, riposta primei persoane nu este în legitimă

apărare, ci în stare de iresponsabilitate deoarce acesteia îi lipseşte voinţa de a se apăra. În

stare de necesitate se va afla şi cel care va reacţiona la un atac ce emană de la o persoană

aflată sub incidenţa celorlalte cauze ce determină inexistanţa contravenţiei, deoarece în

atare situaţii atacul nu poate fi apreciat ilicit. Agresiunea exercitată de o persoană pentru

a imobiliza un infractor, în cazul infracţiunilor flagrante, este o activitate permisă de lege.

O altă condiţie a atacului este să fie îndreptat împotriva unei persoane, drepturile

acesteia sau împotriva unui interes general. Valorile sociale împotriva cărora este

îndreptat atacul sunt cele mai importante: viaţa, integritatea corporală, sănătatea,

libertatea, drepturile persoanei ori vreun interes public. Sfera valorilor sociale contra

cărora este orientată agresiunea poate fi împărţită în umătoarele două categorii: drepturile

persoanei fizice şi interesele generale. Persoana fizică este protejată împotriva oricăror

atacuri ce privesc dreptul la viaţă, dreptul la integritate corporală, dreptul la sănătate,

dreptul la libertate, dreptul la demnitate şi drepturile patrimoniale. Legiuitorul a inclus în

- 89 -


categoria valorilor sociale ce pot fi lezate de atac întreg catalogul drepturilor subiective şi

al intereselor publice. Deşi orice drept ar putea forma ţinta unei agresiuni, totuşi, datorită

obiectului specific al unor drepturi, unele sunt de principiu excluse din sfera atacului,

pentru că ocrotirea lor se poate realiza prin alte modalităţi decât prin utilizarea

mijloacelor particulare de ripostă, pentru raţiunea că reacţia privată este o excepţie de la

principiul conform căruia aceasta trebuie realizată de stat prin organele sale. Dacă atacul

agresorului vizează bunuri neimportante, nu se poate riposta în legitimă apărare prin

comiterea unei fapte îndreptate împotriva agresorului. Nu poate fi vorba de interes public

dacă fapta agresorului viza furtul unor bunuri publice obişnuite.

Ultima condiţie a atacului, este să pună în pericol grav drepturile persoanei sau

interesul general. Cu toate că orice drept subiectiv sau interes public pot fi agresate, nu

orice atac le pune într-un pericol grav care să legitimeze o ripostă pe căi de fapt. Nu orice

pericol justifică o reacţie prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea contravenţională,

ci numai un pericol grav. Gravitatea pericolului se apreciază în raport cu valoarea

primejduită, de persoana făptuitorului şi de împrejurările cauzei. Pericolul este grav dacă

este de natură să producă o vătămare iremediabilă sau greu de înlăturat, dacă pericolul nu

ar fi fost oprit. În lipsa unui pericol grav, agresorul iniţial nu este îndreptăţit la o ripostă

de natură să pericliteze viaţa victimei. După cele amintite mai sus, pericolul trebuie sa fie

iminent sau actual, ceea ce înseamnă că un pericol evetual, viitor sau consumat nu poate

justifica o ripostă. În toate cazurile, împrejurările ce sunt luate în considerare la aprecierea

pericolului sunt cele contemporane existenţei pericolului. Cerinţa gravităţii pericolului nu

este necesară printre condiţiile legitimei apărări, întrucât este imposibil de cântărit

gravitatea consecinţei pe care pericolul ar fi produs-o, dacă aceasta nu a survenit Această

dificultate are ca efect soluţii eronate şi arbitrarii, dar condiţia gravităţii pericolului este

şi inutilă, cât timp legea pretinde respectarea proporţiei între reacţie şi pericol.

5.1.2Apărarea

Apărarea folosită pentru a înlătura un atac care întruneşte condiţiile analizate

anterior se materializează sub forma unei reacţii fireşti contrar unei agresiuni ce

periclitează valorile sociale. Prin urmare, apărarea în cazul legitimei apărări este o faptă

prevăzută de legea contravenţională prin care o persoană anihilează un atac material,

direct, imediat, injust şi periculos, orientat împotriva drepturilor unei persoane sau a

interesului general. Riposta poate lua forma oricărei fapte prevăzute de legea

contravenţională, indiferent de încadrarea juridică a acesteia. Reacţia poate fi individuală

sau colectivă şi poate proveni de la victimă sau orice altă persoană, interesată sau nu.

Pentru a fi legitimă, reacţia la atac, adică apărarea, trebuie să respecte unele condiţii

analizate în următoarele rânduri.

Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi ea devine necesară

când se impune faţă de natura şi condiţiile atacului, adică este o reacţie firească şi

- 90 -


proporţională cu natura agresiunii. Condiţia necesităţii apărării pentru înşăturarea atacului

este una care trebuie analizată în concreto pentru ca intensitatea apărării este privită în

raport cu gravitatea atacului. Apărarea este necesară şi în cazurile în care cel agresat putea

să evite agresiunea prin alt mijloc, deoarece ex post este de multe ori greu sau imposibil

de stabilit dacă victima atacului putea sau nu să-l evite. În cazurile în care atacul putea fi

evitat şi acest lucru se poate stabili cu certitudine, apărarea este necesară, deoarece

curajul, demnitatea şi solidaritatea socială sunt virtuţi care imprimă ripostei caracter

necesar. A accepta contrariul ar însemna să admitem umilinţa, laşitatea sau egosimul. Pe

de altă parte, fuga nu se confundă cu retragerea demnă din faţa agresiunii. Necesitatea se

apreciază în raport cu valoarea socială vizată, intensitatea actului, caracterul imediat al

atacului, locul atacului, timpul atacului şi persoana făptuitorului. Aşadar, apărarea este

necesară chiar dacă victima avea şi altă cale de a înlătura atacul. Astfel spus, victima unei

agresiuni ce realizază cerinţele legii are dreptul să înfrunte pericolul determinat de atac. În

cazul faptelor comise în domiciliul persoanei, legiuitorul a instituit o prezumţie de

existanţă a legitimei apărări sub toate condiţiile sale, inclusiv condiţia necesităţii.

Conceptul de necesitate, în cazul legitimei apărări, se desprinde dub realizarea condiţiilor

instituite de lege referitoare la pericolul atacului, în timp ce, la starea de necesitate,

necesitatea este pretinsă de inevitabilitatea îndepărtării pericolului. Riposta victimei sau a

terţului care acţionează pentru apărarea victimei, nu-şi pierde caracterul necesar nici în

cazurile în care mijloacele acestora sunt insuficiente pentru a îndepărta agresiunea. În

cazul legitimei apărări, riposta nu trebuie să fie indispensabilă. Activitatea de apărare

poate fi exercitată de către victimă sau orice altă persoană care doreşte să intervină în

sprijinul victimei şi independent de existenţa sau nu a vreunei legături, de orice natură,

între victimă şi terţa persoană. De altfel, în cazul apărării interesului general, întotdeauna

riposta porneşte de la o terţă persoană. Terţul poate să intervină, chiar dacă victima nu-i

cere ajutorul, inclusiv în cazul în care victima n-ar dori acest lucru. Uneori, ca urmare a

ripostei, cel care sare în ajutorul victimei sau pentru apărarea interesului public poate

ajunge în postura de victimă, caz în care sunt create condiţiile unei noi apărări, pe care o

poate derula aceasta din urmă sau un terţ. Însă, ca şi victima, terţii care efectuează

activitatea de apărare trebuie să respecte toate cerinţele apărării,inclusiv proporţionalitatea

ripostei cu agresiunea.

Pentru a se încadra în condiţiile cerute, apărarea trebuie să se îndrepte împotriva

atcatorului sau a mijloacelor folosite la atac. Reacţia prin care se urmăreşte anihilarea

unei agresiuni trebuie orientată contra agresorului sau mijloacelor folosite ca atare. Dacă,

din eroare, riposta este orientată asupra altei persoane decât atacatorul, legitima apărare

intră în concurs cu eroarea de fapt. În acest caz, trebuie îndeplinite atât condiţiile legitimei

apărări, cât şi ale erorii de fapt. Pe de altă parte, în cazul în care agresiunea provine de la

mai multe persoane, riposta poate fi nedeterminată dacâ agentul nu are posibilitatea

identificării agresorului. În acest caz, legitima apărare este concurentă cu starea de

necesitate. Riposta făptuitorului nu poate fi îndreptate niciodată împotriva bunurilor

- 91 -


agresorului, dacă acestea nu au nici o legătură cu atacul, în sensul că nu au fost utilizate şi

nici nu urmează a fi folosite de către atacator. Dacă prin reacţia asupra bunurilor

agresorului nu se urmăreşte paralizarea atacului şi nici nu se putea realiza în concret un

asemenea efect, riposta îmbracă arma răzbunării.

Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi ea presupune

existenţa unui raport de proporţionalitate între apărare şi atac.Aprecierea proporţionalităţii

apărării cu gravitatea atacului se face printr-o echivalare relativă. Cântărirea proporţiei se

face cu luarea în calcul a tutror datelor şi împrejurărilor cauzei, dându-se pondere diferită

unora dintre ele comparativ cu altele. De pildă, derularea atacului pe timp de noapte,

existanţa unui conflict anterior între părţi, disproporţia de forţe între agresor şi victimă,

etc, relativizează condiţia proporţiei apărării cu pericolul determinat de atac. Pe de altă

parte, proporţionalitatea apărării cu efectul posibil al pericolului nu înseamnă asemănarea

sau echivalenţa mijloacelor, pentru că mijloacele în sine nu sunt relevante. Ceea ce are

importanţă este efectul ultilizării mijloacelor, pentru că cel ce reacţionează la un atac, de

regulă surprinzător, este prins nepregătit şi nu acţionează absolut liber. Reacţia are loc,

aşadar, prin folosirea mijloacelor aflate la îndemână şi sub stresul atacului. Cel care

ripostează la o agresiune poate să-şi aleagă mijloacele cu care se opune atacului, fără ca

apărarea sa să fie considerată disproporţionată. În esenţă, evaluarea proporţiei dintre atac

şi apărare se face prin măsurarea aproximativă a gravităţii pericolului şi a împrejurărilor

în care a avut loc atacul. Pentru existenţa depăşirii limitelor legitimei apărări este necesar

ca agentul să reacţioneze la un atac care întruneşte condiţiile necesare şi legale, deoarece

depăşirea înseamnă trecerea peste barierele legitimei apărări. Mai mult, depăşirea

limitelor legitimei apărări presupune, pe lângă condiţiile atacului şi realizarea cerinţelor

apărării, mai puţin cea referitoare la proporţia dintre atac şi ripostă. Dacă nu sunt întrunite

oricare dintre celelalte condiţii, cu excepţia condiţiei proporţionalităţii, nu poate fi vorba

de depăşirea limitelor legitimei apărări. În asemenea cazuri poate fi incidentă vreo altă

cauză de inexistanţă a contravenţiei, poate fi incidentă provocarea sau pur şi simplu

riposta rămâne fără nici un efect pe planul existanţei contravenţiei sau al individualizării

răspunderii contravenţionale. Prin urmare, excedul de apărare nu se poate concretiza

decât din punct de vedere al intensităţii reacţiei, iar nu şi prin alte modalităţi, cum ar fi

riposta întârziată sau prematură. Dacă riposta este exagerată, adică depăşeste limitele

comparabile cu efectele agresiunii, apărarea devine şi ea un atac ce acordă dreptul la o

reacţie legitimă. Acest lucru este posibil, deoarece persoana care ripostează în mod

disproporţionat se situează în afara limitelor dreptului la apărare, încâlcând legea ceea ce

are seminificaţia unui atac ce legitimează o reacţie. Excesul de apărare este de două

feluri: justificat şi scuzabil. În cazul excesului justificat de apărare, cel care se apără

încalcă regula proporţionalităţii între gravitatea actului şi consecinţele apărării datorită

unei alterări a facultăţilor sale mintale, survenită pe fondul unei pierderi parţiale a

controlului energiei fizice. Sunt cazuri în care, deşi este vorba de o depăşire a limitelor

legitimei apărări, cel ce riposetază nu este totuşi subiect activ al unei contravenţii,

- 92 -


deoarece excesul de apărare se datorează apariţiei, în momentul ripostei, a unei stări de

iresponsabilitate. În asemena ipoteze, inexistanţa contravenţiei se datorează alterării totale

a facultăţilor mintale ale celui ce reacţionează. Cazuri de exces de apărare, ce determină

inexistanţa contravenţiei, sunt şi acelea în care riposta este disproporţionată din cauza

reprezentării false, de către agent, a altor date ale realităţii contemporane momentului

reacţiei. În aceste cazuri depăşirea limitelor legitimei apărări întră în conjuncţiune cu

eroarea de fapt.

Excesul de apărare este scuzabil când depăşirea proporţiei dintre apărare şi atac

nu se datorează temerii sau tulburării făptuitorului. Riposta este scuzabilă numai dacă se

grefează pe o situaţie de fapt ce întruneşte toate condiţiile legitimei apărări, mai puţin

proporţiei dintre apărare şi atac. Numai excesul justificat este asimilat de legiuitor cu

legitima apărare şi constituie cauza de inexistanţă a contravenţiei. Excesul este scuzabil,

deoarece, riposta este într-o disproporţie vădită faţă de atac, deşi sunt întrunite toate

condiţiile atacului. Acesta însă nu trebuie confundat cu provocarea, circumstanţa

atenuantă ce constă în săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,

printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Depăşirea

limitelor legitimei apărări, în mod scuzabil, se diferenţiază de provocare prin aceea că se

grefrează pe existenţa tutror condiţiilor de aplicare a legitimei apărări, cu excepţia

condiţiei proporţiei, şi lipsa tulburării sau temerii, în timp ce provocarea are ca premisă

preexistenţa unei tulburări sau emoţii, dar îi lipseşte una sau mai multe dintre condiţiile pe

care le presupune depăşirea limitelor legitimei apărări..

Constatarea legitimei apărări sau a excesului justificat are ca efect inexistanţa

contravenţiei. O faptă comisă în legitimă apărare nu are caracter ilicit. Legitima apărare

este o cauză ce exclude caracterul ilicit de orice natură: contravenţional sau extra

contravenţional al faptei. Această cauză, deşi nereglementată decât în materia răspunderii

penale, este împrumutată în toate ramurile dreptului, condiţiile de incidenţă prevăzute de

lgea penală sunt aceleaşi în toate ramurile dreptului, inclusiv în materia răspunderii

contravenţionale. Dacă anterior agresiunii cel care s-a apărat îl provocase pe agresor,

atunci victima va suporta prejudiciul suferit proporţional cu gradul vinovăţiei sale.

Excesul justificat de apărare exclude caracterul ilicit al faptei, excluzând şi răspunderea

civilă. Însă, în cazul excesului scuzabil, răspunderea civilă va fi înlăturată numai

proporţional cu prejudiciul produs până în momentul depăşirii echivalenţei agresiunii.

Legitima apărare poate intra în concurs cu alte cauze de inexistanţă a contravenţiei. Cel

mai adesea legitima apărare poate coexista cu stare de necesitate sau cu eroarea de fapt.

Legitima apărare este o cauză de inexistanţă a contravenţiei şi produce efecte in rem, ceea

ce înseamnă că, dacă s-a probat existanţa legitimei apărări, conscinţele sale se vor extinde

asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. Efectele legitimei apărări sunt generale,

- 93 -


adică determină inexistanţa oricărei forme de ilicit, contravenţional penal, civil,

disciplinar, administrativ, etc.109

5.2 Starea de necesitate

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenţie pentru a salva de la

un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea sa, sau a altuia, precum şi un interes public. Comiterea unei contravenţii în

asemenea condiţii este caracteristică stării de necesitate. În această situaţie pericolul

inevitabil şi iminent face ca titularul valorii ameninţate, sub presiunea constrângerii, să

sâvărşească o faptă necesară, indispensabilă pentru salvarea acestor valori. În momentul

apaiţiei pericolului, făptuitorul este obligat, pentru a apăra valoarea socială ameninţată, să

sacrifice o valoare socială de mai mica importanţă. Existenţa pericolului inevitabil şi

imminent constrânge pe contravenient să comită o faptă ilicită, dar necesară salvării

valorii ameninţate. Conceptual de necesitate este legat de ideea de inevitabilitate, de

constrângere şi nu de ideea utilităţii raportului de valori aflate în joc. Pentru a exista

starea de necesitate, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:fapta

contravenţională să se săvârşească ca urmare a unui pericol neprevăzut, pericolul să fie

iminent şi inevitabil, fapta să fie săvârşită numai în scopul de a salva viaţa, integritatea

corporală sau sănătatea făptuitorului, a altei persoane, un bun material al său, al altuia ori

un interes public şi prin contravenţia comisă să nu se producă, în mod conştient urmări

mai grave decât dacă nu se intervenea. 110

Starea de necesitate nu se confundă cu starea de asediu, sau cu starea de urgenţă,

deşi ambele pot fi surse ale stării de necesitate. Cel care intervine în stare de necesitate

apără de la un pericol iminent valori sociale deosebite-viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea, un bun important sau un interes public. Acţiunea de salvare poate aparţine atât

persoanei titulare a valorii sociale periclitate, cât şi a altei persoane interesate sau

neinteresate şi chiar împotriva voinţei persoanei aflate în pericol. Sursele pericolului pot

fi dintre cele mai diverse, cum ar fi: fenomene naturale, fapte ale unor personae

iresponsabile, reacţii ale animalelor, activităţi umane, defectarea unor instalaţii tehnice,

etc.

Un exemplu potrivit pentru a prezenta starea de necesitate, ca fiind o cauza care

înlătură caracterul contravenţional al faptei, reiese din următoarea speţă:

Situaţia medicală de urgenţă. Starea de necessitate.

O.U.G. nr. 195-2002, art.90 lit.e)

O.G. nr. 85-2003, art.231 lit. h)

O.G. nr.2-2001

109 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.186.110 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.24

- 94 -


Urgenţa cu care recurentul-petent a acţionat pentru a ajunge în timp util la spital

cu o pacientă pe care o trasporta, ceea ce a determinat imposibiiitatea prezentării la

organele de poliţie în vederea anunţării accidentului ca şi în împrejurarea că la

momentul producerii evenimentului rutier celălat conducător auto implicat a declarat că

nu ar aprecia că care pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea

recurentului că nu ar exista în fapt pagube pentru anunţarea cărora să fie necesară

anunţarea organelor de poliţie, constituie elemente care, coroborate, conduc spre

reţinerea în favoarea recurentului a unor cauze care înlătură caracterul contravenţional

al faptei, prevăzute la art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respective starea de

necessitate în care s-a aflat recurentul-petent.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A – VIII-a,

DECIZIA CIVILĂ NR.700 DIN 17 MARTIE 2005

Prin sentinţa civilă nr.6 12.01.2005, pronunţată în dosarul nr.9523/2004,

Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis în parte plângerea contravenţională

formulată de contestatorul I.I împotriva procesului verbal de contravenţie seria AU

nr.003441 12.09.2004 încheiat de intimata M.A.I–D.G.P.M.B, a înlăturat măsura

reţinerii atestatului profesional seria CTPX nr.02046 eliberat de MTCT-Autoritatea

Rutieră Română, obligând intimatie să restituie atestatul contestatorului, şi a menţinut

celelalte dispoziţii ale procesului verbal.

Pentru a hotărâ în acest sens, prima instanţă a reţinut că fapta petentului

constituie contravenţia prevăzută de art.160 alin.(1) din H.G. nr.85/2003, neexistând

niciunul din motivele de nulitate absolută a procesului-verbal prevăzute de O.G.

nr.2/2001 şi a constatat că procesul-verbal este legal şi temeinic în ceea ce priveşte

aplicarea sancţiunii amenzii.

Instanţa de fond a apreciat că în mod correct a fost reţinut permisul de

conducere însă în ceea ce priveşte reţinerea permisului profesional a constatat ca s-a

realizat cu încălcarea art.236 alin.(1) din H.G. nr.85/203, potrivit căruia reţinerea

atestatului se poate realiza doar atunci când se constată că valabilitatea acestuia a

expirat, ori atesatul petentului era valabil până la data de 17.12.2008.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul, cauza fiind înregistrată pe

rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a la data de 23.02.2005 sub nr.

1604/CV/2004.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că în mod greşit s-a reţinut în

procesul-verbal, şi ulterior, de către prima instanţă că a condus autotorismul B-53-XPA

pe Calea Vitan pentru că în realitate evenimentul rutier a avut loc în parcarea-

Policlinicii “Sf. Ioan” şi că nu a fost vorba de o manevră greşită, ci de o alunecare

înspre spatele maşinii, determinată de înclinarea terenului.

- 95 -


Recurentul a mai arătat că faptul de a nu se fi prezentat la unitatea de poliţie

pentru anunţarea accidentului care a avut ca urmare pagube materiale s-a datorat

urgenţei în care se afla, fiind nevoit să însoţească la policlinică clienta pe care o avea şi

care se afla într-o stare gravă, ceea ce a necesitat şi operarea ei.

Potrivit susţinerilor recurentului, hotărârea de a nu se prezenta la organul de

poliţie a luat-o în comun accord cu celălalt şofer implicat în accident, care a acceptat să

meargă cu recurentul la târg, în vederea cumpărării unei bare cu care să fie înlocuită

cea care a crăpat în momentul atingerii, situaţie în care acesta nu a apreciat că ar fi fost

păgubit.

Intimata, deşi legal citată nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat

întâmpinare.

În cadrul probei cu înscrisuri, care a fost admisă la cererea recurentului, au

fost depuse la dosarul cauzei adeverinţa nr. 594/15.10.2004 eliberată de SC B.T. SRL,

care confirmă absolvirea de către recurent a cursurilor de siguranţă rutieră organizate

conform prevederilor art.242 din H.G. nr.85/2003, chitanţa şi factura fiscală cu care s-a

achitat contravaloarea cursului de siguranţă rutieră, o schiţă a locului accidentului şi o

scrisoare medicală eliberată după consultarea clientei care se afla în autotorismul

condus de recurent în momentul producerii accidentului

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de dispoziţiile art.304 C

proc.civ., Tribunalul apreciază că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor

prezenta în cele ce urmează. Se reţine în primul rând faptul că prin procesul-verbal de

contravenţie contestat recurentul-petent a fost sancţionat cu amendă contravenţională de

2.000.000 lei în baza art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, raportat la art. 226 lit.a) din

H.G.R. nr. 85/2003.

Totodată, în baza articolului 231 lit.h) din O.G. nr.85/2003, s-a dispus

reţinerea permisului de conducere şi a atestatului profesional a petentului, faptele

reţinute în sarcina acestuia fiind aceea de a nu se fi asigura la schimbarea direcţiei de

mers, ceea ce a avut drept consecinţă tamponarea vehicului B-13-NSK care se afla

staţionat- şi aceea de a nu se fi prezentat în termenul stabilit de lege pentru anunţarea

accidentului.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurentul-petent nu s-a asigurat

corespunzător că poate să pornească din loc fără a pune în pericol ceilalţi participanţi la

trafic, astfel că în mod corect s-a dispus sancţionarea sa contravenţională cu amenda

pentru această faptă prevăzută la art.160 alin. (1) din H.G. nr.83 2003.

În ceea ce priveşte însă cea de-a doua faptă constatată, neprezentarea

termenului prevăzut de lege la unitatea de poliţie pe raza căruia s-a produs accidentul de

pe urma căruia au rezultat numai pagube materiale, se cuvine a fi reevaluat întreg

materialul aflat la dosarul cauzei.

- 96 -


Se reţine că recurentul a recunoscut săvârşirea faptei ce i se impută, însă pe

lângă această recunoaştere, în baza probatoriilor administrate se conturează şi

împrejurările săvârşirii faptei.

Urgenţa cu care recurentul-petent a acţionat pentru a ajunge în timp util la

spital cu o pacientă pe care o trasnporta, ceea ce a determinat imposibilitatea prezentării

la organele de poliţie în vederea anunţării accidentului, ca şi împrejurarea că la

momentul producerii evenimentului rutier celălalt conducător auto a declarat că nu ar

aprecia că are pagube materiale, împrejurare care a întărit convingerea recurentului că

nu ar exista pagube pentru anunţarea cărora să fie necesară anunţarea organelor de

poliţie, constituie elemente, care ccoroborate, conduc spre reţinerea în favoarea

recurentului a unor cause care înlătură caracterul contravenţional al faptei prevăzute la

art.90 lit.e) din O.U.G. nr.195/2002, respectiv stare de necesitate în care s-a aflat

recurentul petent.

Se reţine totodată, aşa cu corect a apreciat şi instanţa de fond, că măsura

reţinerii atestatului profesional a fost nelegal aplicată, nefiind îndeplinită în cauza

condiţia prevăută la art. 236 alin. (1) din H.G. nr.85/2003, respectiv valabilităţii

atestatului.

Pentru aceste motive şi în raport de condiţiile reţinute, situaţia în care s-a aflat

recurentul la data producerii faptei prevăzute de art.90 lit.e) din O.G. nr.195/2002,

conduc spre reţinerea în favoarea acesteia a stării de necesitate, ca o cauză de înlăturare

a răspunderii contravenţionale, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.”111

Constatarea existenţei stării de necessitate are ca efect excluderea caracterului

contravenţional al faptei prevăzute de lege şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea

tragerii la răspundere specifică, deoarece numai contravenţia este temeiul răspunderii

contravenţionale. În unele cazuri, activitatea de salvare desfăşurată în stare de necesitate

lezează valori sociale ale unor personae fără nicio implicare în declanşarea pericolului.

Valoarea socială salvată aparţine de cele mai multe ori făptuitorului, dar sunt şi cazuri

când valoarea socială salvată aparţine unui terţ. Starea de necesitate poate intra în concurs

cu legitima apărare dacă două sau mai multe persoane se află în stare de necesitate

comună şi sunt nevoite să-şi îndrepte acţiunea una împotriva alteia. Dacă o persoană

aflată în stare de necesitate apreciază fals pericolul, această cauză intră în concurs cu

eroarea de fapt. Dacă făptuitorul şi-a dat seama, la data săvârşirii activităţii de salvare, că

produce efecte mai grave decât cele care ar fi avut loc în ipoteza în care rămânea în

pasivitate, deşi nu beneficiază de efectele stării de necesitate, este recunoscută totuşi în

favoarea sa circumstanţa atenuată privind depăşirea limitelor stării de necesitate. Starea

de necesitate poate intra în concurs cu toate celelalte cauze de inexistenţă ale

contravenţiei.

111Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 700/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.46-49.

- 97 -


5.3 Constrângerea fizică sau morală

Fapta săvârşită din cauza unei constrângeri exercitate asupra făptuitorului de

către o altă persoana nu constituie contravenţie. Contravenţia poate fi comisă datorită unei

constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, sau din cauza unei constrângeri

morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana sa, ori alteia şi

care nu putea fi înlăturată decât prin comiterea faptei respective. Deci, există constrângere

fizică şi contrângere morală, cunoscută şi sub denumirea de ameninţare.

În accepţiune juridică obişnuită, constrângerea este o împrejurare exterioară,

excepţională, imprevizibilă şi de neînlăturat, ce determină comiterea unei fapte

antisociale. În cazul incidenţei constrângerii, conduita făptuitorului se situează în afara

controlului acestuia, datorită unei energii străine lui, care îl determină să acţioneze sau să

rămână imobilizat. În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul trebuie să aibă voinţa liberă,

să nu fie supus niciunei forţe exterioare, care să-i paralizeze factorul volitiv. Pentru a fi

cauză ce exclude vinovăţia, energia străină făptuitorului trebuie să determine în

exclusivitate fapta antisocială. Dacă energia exterioară nu a fost singura cauză a

rezultatului, ci a intrat în conjuncţiune cu alte energii, este necesar să se stabilească gradul

de contribuţie cauzală al fiecăreia dintre energiile cu rol cauzal.

Ambele forme constituie cauze care pun persoana făptuitorului în

imposibilitatea de a-şi determina liber voinţa şi ca atare, prezenţa lor exclude caracterul

contravenţional al faptei. Motivul care înlătură acest caracter constă în lipsa trăsăturii

esenţiale a contraveţiei–vinovăţia-corelată cu lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune a

făptuitorului, condiţie indispensabilă subiectului oricărei contravenţii.

Pentru a fi vorba de constrângere fizică trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

fapta comisă să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie într-un act normativ,

contravenţia să fie săvârşită datorită unei acţiuni exterioare de constrângere fizică

exercitată asupra făptuitorului prin care este paralizată capacitatea contravenientului de

a-şi dirija liber voinţa şi acţiunile sale, constrângerea fizică exercitată trebuie să fie de

natură a paraliza libertatea de voinţa şi acţiune a făptuitorului care nu poate întreprinde

alte măsuri decât comiterea contravenţiei respective. Deci, făptuitorul devine un

instrument care este pus în mişcare sau oprit să acţioneze de un factor exterior căruia el

nu-i poate rezista în niciun fel. Dacă se stabileşste că persoana faţă de care s-a exercitat

constrângerea avea posibilitatea să opuna rezistenţă ori să se sustragă acestei constrângeri

nu se poate reţine existenţa acestei cauze de înlăturare a caracterului contravenţional.

Constrângerea morală există atunci când persoană comite o sancţiune prevăzută şi

sancţionată de un act normativ, datorită unei ameninţări cu un pericol grav pentru

persoana sa ori a altuia, pericol ce nu poate fi înlăturat în alt mod. Ca şi constrângerea

fizică cea morală este ca o cauză care răpeşte persoanei constrânse posibilitatea de a-şi

putea determina şi dirija liber voinţa fapt ce exclude existenţa vinovăţiei şi pe cale de

- 98 -


consecinţă, înlătură caracterul contravenţional al faptei. Pentru existenţa constrângerii

morale trebuie îndeplinite următparele condiţii: să se exercite asupra psihicului

făptuitorului o acţiune de constrângere de către o altă persoană prin ameninţare. Există

constrângere morală atunci când o persoană se află sub presiunea unei temeri puternice

provocată de ameninţarea venită din partea altei persoane care o constrânge să acţioneze

în sesnul dorit de cel care ameninţă. Persoana expusă unui pericol poate fi făptuitorul ori

altă persoana indiferent dacă între ele există vreo legatura de rudenie, prietenie, etc. De

asemenea, este necesar ca între răul cu care se ameninţă şi cel care ar rezulta din

săvârşirea contravenţiei să existe o anumită proporţie. În acelaşi timp se consideră că

pericolul cu care se ameninţă să fie grav, adică să se refere la un rău ireparabil sau greu de

remediat fiindcă numai teama de un astfel de rău va justifica existenţa constrângerii.

Această constrângere va avea efecte pe linia înlăturării caracterului contravenţional al

faptei, numai în măsura în care pericolul pe care îl vizează ameninţarea este actual sau

iminent, pe cale să se producă şi dacă are un caracter injust. O altă condiţie a

constrângerii morale este ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin

săvârşirea unei contravenţii prevăzută şi sancţionată de un act normativ, impusă de cel

care ameninţă. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are o alta posibilitate, decât cel mult să

suporte producerea răului cu care este ameninţat, ceea ce nu reprezintă o soluţie de

salvare.112

5.4 Cazul fortuit

Cazul fortuit este acea cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al

faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea conatravenţională, al cărui

rezultat este consecinţa unei forţe a cărei intervenţie nu putea fi prevăzută. Cazul fortuit

este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe, fără ca

vreunei persoane să i se poată reţine vinovăţie. Cazul fortuit începe acolo unde încetează

culpa şi sfârşeste acolo unde începe forţa majoră. Cazul fortuit afectează fie factorul

intelectiv fie factorul volitiv, deoarece făptuitorul nu prevede rezultatul faptei ori îi

lipseşte manifestarea de voinţă. Cazul fortuit este o întâmplare imprevizibilă, care nu

poate fi stabilită decât ex post iar nu şi ex ante, întrucât accidentalitatea unei împrejurări

este o problemă ce se analizează in concreto. Conform art. 47 Codul penal: „Nu

constituie infracţiune fapta prevăzutaă de legea penală al cărei rezultat este consecinţa

unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.”

Din prevederile legale rezultă că pentru existenţa cazului fortuit, trebuie

îndeplinite anumite condiţii, prima dintre ele constând în cerinţa ca rezultatul faptei să fie

consecinţa unei împrejurpări imprevizibile.


- 99 -


Imprevizibilitatea împrejurarii de care depinde caracterul contravenţional al faptei

trebuie să fie obiectivă, adică nici o altă persoană, aflată în locul făptuitorului, să nu fi

avut posibilitatea prevederii survenirii întâmplării şi efectelor acesteia. În caz contrar,

rezultatul faptei este previzibil, iar agentul înseamnă că a acţionat din culpă, situaţie în

care fapta prevăzută de legea contravenţională va fi contravenţie dacă legiuitorul o

sancţionează. În rândurile următoare, vom prezenta o speţă reprezentând situaţia de mai

sus.

„Lucrări de demolare a unor pereţi ai construcţiei în afara autorizaţiei de

construire. Caz fortuit. Lipsa dovezii.”

Legea nr.5/1991, art.26 alin.(1) lit.a) O.G. nr.2/2001, art. (1) alin. 1)

Chiar dacă în urma decopertării imobilului s-ar prăbuşi porţiuni din pereţii

mansardei şi etajului 1, petentul nu era în drept să procedeze la îndepărtarea integrală a

acestora, în mod voluntar, cât timp riscul de prăbuşire iminentă nu a fost dovedit.

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA a VIII DECIZIA CIVILĂ nr.2408 din 13.10. 2005

Prin plângerea înregistrată pe rolul judecătoriei secotului 1 Bucureşti, sub

numărul 10093/2005, petentul C.I., în contradictoriu cu intimata Primăria Sectorului 1

Bucureşti, a solicitat anularea procesului –verbal nr.33/10.03.2005 întocmit de intimată.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că decopertarea pereţilor în vederea

executării lucarărilor conform autorizaţiei de construire, etajul superior şi mansarda s-

au prăbuşit, fiind necesară desfiinţarea acestora pentru a nu periclita persoane ori

bunuri învecinate.

Prin sentinţa civilă nr. 7160/11.07.2005 Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a

respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională, având în vedere că fapta îi este

imputabilă petentului în condiţiile în care o parte din pereţi au fost desfiinţaţi voluntar de

către petent, astfel cum a confirmat martorul audiat.

Petenetul a formulat recurs împotriva acestei sentinţe invocând oral motivul

prevăzut de art.304 pct.9c.proc.civ. susţinând că prăbuşirea a avut loc din cauza stării

imobilului, iar îndepărtarea porţiunilor rămase neprăbuşite era necesară pentru a nu

pune în pericol vieţi omeneşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Trobunalul reţine următoarele:

Prin procesul–verbal nr.33/10.03.2005, întocmit de intimată, s-a aplicat

recurentului o amendă de 100.000.000.lei pentru săvârşirea faptei prevăzute de art.26,

alin.(1) lit.a) din Legea nr.50 1991, reţinându-se că a efectuat lucrări de dezafectare la

un imobil fără autorizaţie de desfiinţare.

Apărările recurentului privind netemeinicia procesului-verbal sunt apreciate şi de

către Tribunal ca neîntemeiate. Astfel, chiar dacă în urma decopertării imobilului s-au

- 100 -


prăbuşit porţiuni din pereţii mansardei şi etajului 1, totuşi recurentul a procedat la

îndepărtarea integrală a acestora, în mod voluntar deşi nu poseda autorizaţie de

desfiinţare respectiv de construire pentru aceste lucrări, ci numai pentru consolidare şi

supraetajare. Necesitatea desfiinţării pereţilor pentru a nu pune în pericol persoane sau

bunuri înnvecinate, deci incidenţa unui caz fortuit ca împrejurare care înlătură

răspunderea contravenţională prevăzut de art.11 alin.1 din O.G. nr.2/2001 nu a fost

dovedită nici la fond şi nici la recurs.

Punctul de vedere exprimat extrajudiciar de un expert tehnic nu probează

iminenţa producerii unor pagube pentru a justifica dezafectarea pereţilor înainte de

obţinerea autorizaţiei. Nici obţinerea autorizaţiei de desfiinţare, după data întocmirii

procesului-verbal nu prezintă relevanţă fiind necesar ca aceasta să existe înainte de

începerea lucrărilor.

Prin urmare, este legală şi temeinică soluţia instanţei de fond de respingere a

plângerii ca neîntemeiată, Tribunalul urmărind să respingă recursul ca nefondat,

conform art. 312C. proc. civ”. 113

Sursele cazului fortuit sunt diverse, spre exemplu: starea maladivă a unei

persoane, o energie naturală, tehnicizarea activităţii, comportarea unei persoane, reacţia

animalelor, etc. Imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, se referă la intervenţia

împrejurării ce determină rezultatul, iar nu la însuşi rezultatul produs.

O altă condiţie necesară pentru existenţa cazului fortuit este ca împrejurarea

imprevizibilă să fi intrat în conjuncţiune cu fapta cărei consecinţă a determinat-o.Viteza

excesivă, defecţiunile la sistemul de frânare, neatenţie inculpatului şi reacţia tardivă a

acestuia sunt elemente care exclud cazul fortuit, chiar dacă şi victimei i se poate imputa

faptul că a traversat strada în fugă şi printr-un loc nepermis. Dacă accidentul este

imputabil exclusiv victimei, existenţa unei îmbibaţii alcoolice în sângele făptuitorului nu

are vreo influenţă cu privire la la excluderea caracterului infracţional al faptei, atâta

vreme cât stare de ebrietate nu are niciun rol cauzal.

Ultima condiţie pentru a avea loc cazul fortuit în cadrul dreptului contravenţional

este ca fapta care a produs rezultatul socialmente periculos datorită intervenirii

împrejurării fortuite să fie o faptă prevăzută de legea contravenţională. Numai fapta

prevăzută de legea contravenţională poate constitui premisa discutării incidenţei sau

neincidenţei cazului fortuit, cauză care determină inexistenţa contravenţiei. Se poate

spune ca imprevizibilitatea, în situaţia cazului fortuit, este obiectivă şi ţine de limitele

cunoaşterii, Dacă împrejurarea imprevizibilă a fost produsă de o persoană, fapta nu va fi

contravenţie în privinţa făptuitorului a cărui activitatea a produs rezultatul, dar va fi

contravenţie referitor la cel care a determinat împrejurarea imprevizibilă.

113 Trib. Bucureşti , s.a VIII-a, dec.nr. 2408/2005, Daniel Severin, op.cit, p.35-37.

- 101 -


Cazul fortuit este o cauză care exclude caracterul contravenţional al faptei

prevăzute de legea contravenţională. Cazul fortuit este o cauză reală, ceea ce înseamnă că

efectele sale se vor extimde asupta tuturor participanţilor.114

5.5 Iresponsabilitatea

Potrivit legilor în vigoare, fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării

mintale sau vreunei infirmităţi nu poate să răspundă de fapta imputată nu este

contravenţie. Iresponsabilitatea datorită stării mintale a făptuitorului constituie o cauză de

înlăturare acaracterului contravenţional al faptei comise, deoarece ea nu este săvârşită de

un subiect responsabil. O asemenea persoană nu posedă însuşirile mintale necesare pentru

a înţelege de ce anumite acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi de ce au ele

caracter ilicit. Aceste însuşiri mintale sunt reprezentate de discernământ, inteligenţă,

conştiinţă şi raţiune.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa acelor facultăţi psihice ale

persoanei datorită unor anomalii sau boli mintale(schizofrenie, cretinism, infantilism,

debilitate mintală, psihoză, etc.) care nu-i permit să înţeleagă natura şi semnificaţia

actelor sale de conduită sau să fie stăpână pe ele. În raport cu aceste cauze şi cu efectele

lor, starea de incapacitate psihică poate fi determinată sau temporară.

Pentru ca fapta prevăzută de legea penală să fie contravenţie, făptuitorul trebuie

să fie în deplinătatea facultăţilor psihice, adică să aibă capacitatea reprezentării actului

său de conduită şi rezultatului acesteia. În lipsa aptitudinii bio-psiho-fizice, persoana

fizică nu poate fi subiect pasiv al raportului contravenţional de constrângere, deoarece

este o persoană anormală, iar legea sancţionează exclusiv persoanele cu un comportament

firesc. Prin fire normală nu se înţelege idealul, ci tipul de om care îşi poate conştientiza

activitatea şi dirija voinţa. Lipsa vreunuia dintre cei doi factori psihici –intelectivi şi

volitivi- înseamnă incapacitate, fiindcă aceste persoane nu realizează caracterul ilicit al

faptelor lor sau nu se pot stăpâni. Incapacitatea intelectivă sau volitivă a persoanei este

datorată alienaţiei mentale sau altor cauze. Acastă cauză de excludere a vinovăţiei nu

trebuie confundată cu alte incapacităţi prevăzute de lege şi ea poate fi înnăscută sau

apărută după naştere. În esenţă, incapacitatea penală a persoanei fizice se datorează fie

stării de incoştienţă, fie imaturităţii acesteia. Bolile mintale sunt foarte diverse, dar ceea

ce este relevant în această problemă este efectul bolilor, care este necesar să abolească

discernământul făptuitorului.

Încă din trecut, în antichitate, iresponsabilii erau traşi la răspundere civilă, dar

nu erau sancţionaţi penal. În Evul Mediu, bolnavii psihici erau apreciaţi ca persoane

„posedate de diavol”, calificare ce atrăgea sancţiuni mult mai severe decât în cazul

oamenilor sănătoşi psihic. Sub influenţa ideilor umaniste, generată mai tarziu, a apărut

114 Mihai Adrian Hotca, op.cit., p.204.

- 102 -


nesancţionarea iresponsabililor, datorită lipsei discernământului. Foarte important de ştiut

este că la unele boli mintale, discernământul nu este înlăturat în întregime sau este prezent

doar cu caracter pasager. Dacă fapta este săvârşită în momentele de luciditate, agentul va

răspunde contravenţional. Starea de hipnoză trebuie asimilată cu iresponsabilitatea,

deoarece făptuitorul care se găseşte în această stare nu are capacitatea de a realiza

conduita sa şi consecinţele acesteia.

Pentru ca starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului

contravenţional al unei fapte este necesar ca incapacitatea psihică să fie constatată de un

organ medical de specialitate. Constatarea iresponsabilităţii are loc pe baza unei expertize

de specialitate, întocmită de o comisie de medici legişti, care va trebui să decidă dacă

făptuitorul a avut sau nu discernâmânt în momentul comiterii faptei. În practică sunt luate

în considerarea şi alte acte medicale.

Iresponsabilitatea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, printre care amintim

că făptuitorului trebuie sa îi lipsească unul dintre cei doi factori, intelectivi sau volitivi şi

lipsa celor doi factori, sau a unuia dintre ei, să existe în timpul comiterii contravenţiei,

starea de iresponsabilitate nu este determinată de beţie, minoritate sau eroare de fapt, ea

având propriile ei caracteristici, şi ultima condiţie, deşi cea mai importantă este ca fapta

comisă în stare de iresponabilitatea să fie prevăzută de legea contravenţională.

Iresponabilitatea constatată legal are ca efecte înlăturarea caracterului

contravenţional al faptei prevăzute de legea contravenţională. Dacă la săvârşirea

contravenţiei, alaturi de persoana iresponsabilă s-au aflat şi persoane responsbile, acestea

vor răspunde contravenţional. Pentru a exclude contravenţia, iresponsabilitatea trebuie să

fie totală. Lipsa parţială a discernământului nu are ca efect lipsa capacităţii psihofizice a

făptuitorului. Aceasta va putea totuşi să fie luată în considerare, la individualizarea

judiciară a sancţiunilor, ca o circumstanţă atenuată judiciară. Survenirea stării de

iresponsabilitate, într-un moment ulterior săvârşirii faptei, nu exlcude infracţiunea sau

contravenţia, ci va pune problema suspendării procesului penal sau a amânării ori

suspendării executării pedepsei. În cazul în care făptuitorul a comis mai multe fapte

dintre care unele în stare de normalitate, iar altele în stare de incapacitate, tratamentul

juridic va fi diferit, în funcţie de atitudinea bio-psiho-fizică a făptuitorului. Astfel, pentru

fapta sau faptele săvârşite în stare de anormalitate este exclusă răspunderea

contravenţională, iar pentru faptele ori fapta comisă în stare de normalitate făptuitorului i

se vor aplica sancţiunile corespunzătoare unei persoane capabile din punct de vedere

contravenţional. Faptul că achitarea s-a dispus pentru iresponsabilitate, nu constituie o

cauză pentru nerezolvarea acţiunii civile, lipsa descernământului având ca efect numai

excluderea răspunderii penale nu şi a celei civile.

5.6 Beţia

- 103 -


Beţia este o stare psihico-fizică anormală în care se găseşte o persoană datorită

efectelor pe care le are asupra organismului sau asupra facultăţilor mintale anumite

substanţe excitante sau narcotice consumate de acea persoană sau introduse în corpul său.

Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. După cum se

cunoaşte, beţia provoacă devieri specifice de la starea psiho-fizică normală, aceste devieri

duc la diminuarea, uneori chiar anihilarea a capacităţii psiho-fizice a persoanei, punând-o

în imposibilitatea de a-şi da seama şi de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale.

După atitudinea faţă de provocarea stării de beţie se face distincţie între beţia accidentală

provocată independent de voinţa persoanei şi beţia volunatară. Singura care înlătură

caracterul contravenţional al faptei este beţia accidentală completă.

Beţia este acea cauză care exclude vinovăţia datorită împrejurării că făptuitorul

se afla în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea contravenţională în stare de beţie

involuntară totală produsă de alcool sau alte substanţe. Sub denumirea de beţie, Codul

penal acoperă mai multe forma de intoxicare. După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi

totală sau parţială. Beţia totală, este de trei feluri: psihopatică, epileptică şi totală. Primele

forme de beţii intră în sfera psihopatologiei şi ţin de incapacitate sau iresponsabilitate,

deoarece sunt specii de alienaţie mintală.Beţia completă este singura forma care intra în

sfera cauzei de înlăturare a vinovăţiei analizate.

Ca şi celelalte cauze care înlătura caracterul contravenţional al faptei, beţia

presupune căteva condiţii. Trebuie să fie accidentală, adica persoana în cauză să fi ajuns

în stare de beţie datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa. Persoana care ajunge

voit în stare de beţie, pentru prima oară în viaţă, nu beneficiază de această cauză de

excludere a caracterului contravenţional al faptei, întrucât starea nu a fost provocată de

cauze independente de voinţa sa. Beţia trebuie să fie completă, adica energia psihică a

persoanei să fie paralizată în totalitate. Nu poate fi reţinută beţia, chiar dacă este

completă, atâta timp cât făptuitorul a ajuns cu voia sa în stare de beţie. Beţia patologică

nu constituie cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei dacă făptuitorul

consumă voluntar alcool. Beţia nu este completă ori de câte ori făptuitorul a avut coerenţă

în vorbire. Beţia trebuie să existe în momentul comiterii faptei prevăzute de legea

contravenţională, existanţa sa după sau înaintea momentului săvârşirii faptei constituind

contravenţie. Numai fapta prevăzută de legea contravenţională realizează premisa

discutării incidenţei sau neincidenţeo beţiei, cauză care exclude caracterul contravenţional

al faptei.

Beţia este o cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei, numai

dacă este complet involuntară. În schimb, dacă este voluntară, persoanele consumând

alcool din obişnuinţă, nu numai ca nu beneficiază de un tratament sancţionar mai blând, ci

li se reţine circumstanţe agravante.

- 104 -


5.7 Minoritatea

Conform art.50 din Codul penal: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile

legale pentru a răspunde penal.” Minoritatea făptuitorului este acea cauză care exclude

vinovăţia, datorită faptului ca acesta nu a împlinit, la data comiterii faptei, vârsta minimă

prevăzută de lege. Dintre cele patru etape ale vietii, copilăria, adolescenţa, maturitatea şi

bătrâneţea, numai ultimele trei sunt cuprinse în sfera subiecţilor activi ai contravenţiei,

deoarece copilăria este o incapacitate bio-psiho-fizică normală, firească.

Adolescenţa este etapa ce debutează cu apariţia discernământului şi se finalizează

cu desăvârşirea acestuia. Prima parte a adolescenţei este denumită adolescenţă primară,

iar cea de-a doua adolescenţă secundară. În dreptul penal adolescenţii primari beneficiază

de prezumţia relativă de lipsă a discernământului. În schimb, adolescenţii secundari sunt

prezumaţi relativ că au discernământ. Din punct de vedere al dreptului contravenţional,

calitatea de subiect pasiv al raportului penal de constrângere o poate avea, fără nicio

deosebire, orice persoană fizică matură sau ajunsă la vârsta senectuţii.

Pentru a exclude caracterul contravenţional al faptei, minoritatea trebuie să

îndeplinească câteva condiţii. Dacă în momentul săvârşirii faptei minorul împlinise vârsta

de 14 ani, acesta va răspunde contravenţional, chiar dacă vârsta a fost împlinită în timpul

efectuării elementului material al faptei.Numai fapta prevăzută de legea contravenţioanală

realizează situaţia discutării incidenţei sau neincidenţei minorităţii, cauză care exclude

vinovăţia. Pe de altă parte, nu în toate minorul sub vârsta de 14 ani este lipsit de

capacitatea de reprezentare activităţii sale. Astfel, este posibil ca un minor să nu răspundă

contravenţional, deşi el a săvârşit fapta cu vinovăţie.

Fapta săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi subiect activ

al contravenţiei nu constituie contravenţie. Minoritatea este o cauză personală de

inexistanţă a contravenţiei şi ea nu se răsfrânge asupra celoralţi participanţi decât dacă şi

aceştia se află în stare de minoritate. Minorul care nu răspunde contravenţional va

răspunde civil, ori de câte ori acesta a acţionat cu discernământ. De asemenea, alături sau

pentru minor, vor răspunde civil şi părinţii acestuia.115

5.8 Eroarea

Această cauză exoneratoare de răspundere presupune necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită de către făptuitor, în momentul comiterii contravenţiei, a existenţei

unei stări de fapt, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al

unei fapte. Dacă el ar fi cunoscut în mod corect realitatea nu ar fi săvârşit contravenţia.

115 Mihai Adrian Hotca, op.cit, p.212

- 105 -


Eroarea de fapt se caracterizează prin accea că făptuitorul, deşi are capacitatea fizică şi

psihică, în momentul comiterii contravenţiei, îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă,

deoarece nu cunoaşte anumite stări de fapt, situaţii sau împrejurări în momentul respectiv,

ori le cunoştea greşit, deformat, astfel încât, în ambele există o discorcondanţă între

această realitate obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre realitate.

Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl pune pe

contravenient în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul ilicit al faptei comise şi în

consecinţă de a-şi putea dirija voinţa şi acţiunea în mod conştient. De subliniat este faptul

că eroarea de drept, adică necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii, nu înlătură

caracterul contravenţional al faptei pentru că nimeni nu se poate apăra invocând

necunoaşterea legii, nemo censetur ignorare legem. În dreptul contravenţional numai

eroarea de fapt este socotită cauză care exclude vinovăţia făptuitorului. În sensul

afirmaţiilor ce preced, practica judiciară este fermă pe poziţia că nimeni nu poate invoca

necunoaşterea legii. Astfel, într-o speţă a fost respinsă apărarea unui conducător auto care

a invocat faptul ca nu avea cunosştinţă despre obligaţia sa de a anunţa organele de poliţie

în cazul accidentelor de circulaţie

„Eroare de drept. Inadmisibilitatea invocării necunoaşterii legii.

O.G. nr.2/2001, art.11

Necunoaşterea obligaţiei conducătorului auto implicat într-un accident de

circulaţie soldat cu pagube materiale de a se prezenta la organele de poliţie pentru

anunţarea accidentului nu constituie motiv de exonerare de răspundere. Nici lipsa

petentului din localitate nu se încadrează în prevederile art.11 din O.G. nr.2/2001.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a,

Decizia civilă nr.1764 din 21 iulie 2005

Prin sentinţa civilă nr.2283/22.04.2005, Judecătoria Sectorului 2 Bucureţti a respins

ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.I. împotriva procesului-verbal de

contravenţie seria AU nr.0109858 01.01.2005, încheiat de intimata Brigada de Poliţie

Rutieră.

Instanţa a reţinut că petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă şi

reţinerea permisului în baza art.223 lit.c) din H.G nr.85/2003 deoarece nu s-a prezentat

la organele de poliţie în termenul de 48 de ore de la producerea accidentului în care a

fost implicat. Instanţa a mai reţinut că procesul-verbal de contravenţie este legal

întocmit, iar susţinerea petentului în sensul că a fost plecat din localitate în interes de

serviciu nu constituie cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei şi nu

poate servi drept temei pentru reducerea perioadei de suspendare a permisului.

- 106 -


Petentul a declarat recurs împotriva sentinţei, fără a formula motivele în scris. În

şedinţa publică din 21.07.2005 a arătat că nu avea la cunoştinţă de conţinutul legii şi

anume că trebuie să se prezinte la organele de poliţie în termen de 48 de ore şi oricum

era plecat din localitate în interes de serviciu.

Analizând actele dosarului în raport cu susţinerile petentului, Tribunalul constată

că recursul este nefondat, întrucât necunoaşterea legii nu poate fi invocată ca temei

pentru înlăturarea răspunderii contravenţionale, nefiind menţionată printre cauzele care

înlătură răspunderea contravenţională, prevăzute de art.11 din O.G. nr.2/2001.

Nici faptul că recurentul a fost plecat din localitate în perioada în care trebuia să

anunţe accidentul nu este în măsură să-l exonereze de răspunderea contravenţională,

deoarece nu se înscrie în prevederile textului legal citat mai sus.

Pentru considerentele expuse, Tribunalul constată că sentinţa atacată este legală şi

temeinică, astfel că va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 C.proc.civ.”116

.

În practică, se pot întâni şi situaţii când deşi făptuitorul se află în eroare de fapt, acest

lucru nu înlătura caracterul contravenţional al faptei. Una din aceste situaţii este întâlnită

în cazul contravenţiilor îndreptate împotriva persoanei, eroarea făptuitorului cu privire la

identitatea victimei(eror in personam) nu înlătură caracterul ilicit al faptei deoarece

normele de legalitate nu apără viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau alte atribute ale

unei anumite persoane, ci ale oricărei fiinţe umane.117

5.9 Alte cauze de inexistenţă a contravenţiei

5.9.1 Scoaterea faptei din sfera contravenţiilor

Condorm art.12 alin(1) din O.G. nr. 2/2001, „dacă printr-un act normativ fapta nu mai

este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită

înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ”. Practica judiciară este în acest

sens.

„Principiul aplicării legii contravenţionale mai favorabile. Dezincriminarea faptei

după momentul sancţionării.

O.G. nr.2/2001, art.32,

O.U.G., nr.158/2001, art.27 alin.(2)

Devreme ce principiul aplicării legii penale şi contravenţionale mai favorabile se

întinde până în momentul executării, este firesc să îşi găasească aplicare momentul

judecării cauzei privind legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate.

116Trib. Bucureşti, s.a VIII-a dec. nr.1764/2005, în Daniel Severin, op. cit., p.42-23.117 Alexandru Ţiclea, Ioan Doru Tărăcilă, Ion Niţă Stan, Constantin Rujoiu, Marin Corbu, op.cit, p.27.

- 107 -


De altfel, potrivit art.32 din O.G nr.2/2001 în soluţionarea plângerii

contravenţionale, instanţa hotăreşte asupra acţiunii în cadrul acestui proces fiind avute

în vedere şi cauzele ce înlătură caracterul contravenţional al faptei, respectiv

răspunderea contravenţională.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a a, decizia civilă nr.1347 din 26 mai 2005.

Prin sentinţa civilă nr.6841/17.12.2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 4

Bucureşti, în dosarul nr.11497/2003 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei

calităţii procesuale active a S.C P.O.C. SRL, admise plângerile formulate de I.O.Y, prin

mandatar P.D. şi cea formulată de S.C P.O.C. SRL împotriva procesului verbal de

contravenţie nr 0095718/6.11.2003, întocmit de G.F. Bucureşti a fost admisă cerea de

intervenţie accesorie formulată de C.I., anulat acest proces-verbal al Gărzii Financiare

Bucureşti şi exonerată petenţa S.C P.O.C. SRL de plata amenzii şi a sumei confiscate.

Instanţa a reţinut de la data de 06.11.2003 contestatatorul I.O.Y. a fost sancţionat

cu amendă în cuantum de 1.500.000.000 lei în baza art.56 lit.(m) din O.U.G. nr.58/2001

constatându-se că S.C P.O.C. în calitate de importator de uleiuri minerale, a

comercializat aceste produse în ultimele 6 luni, obţinând venituri în valoare de

1.256.356.602 lei fără a utiliza facturi fiscale cu regim special pentru vânzarea uleiurilor

pentru motoare auto.

Instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale ative a SC

P.O.C. SRL- în conformitate cu dispoziţiile art.31 alin.(2) din O.G. nr.2/2001, având în

vedere că suma de 1.256365.602 lei a fost confiscată de la această contestatoare şi numai

amenda în cuantum de 1.500.000.000 lei a fost aplicată contestatorului I.O.Y., văzând şi

dispoziţiile legale sus-menţionate, astfel că SC P.O.C. SRL are calitatea procesuală

activă în ceea ce priveşte amenda ce i-a fost aplicată.

Instanţa a constatat că fapta contravenţională a fost ulterior dezincriminată, la

data de 1.01.2004 intrând în vigoare Legea nr.571/2003, care a abrogat O.U.G. nr.158

2001 privind regimul accizelor, contravenţia prevăzută de art.56 lit.m) nemaifiind

preluată de noul Cod Fiscal. Dispoziţiile art.12 din O.G. nr.2/2001 au fost implicit

modificate prin Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei, care, în art.15 alin.(2)

consacră expres principiul retroacţivităţii legii penale, dar şi al celei contravenţionale

mai favorabile, dispoziţiile dezincriminatoare aplicându-se atât faptelor săvârşite înainte

de intrarea în vigoare a acestora, dar nesancţionate, relevant fiind doar momentul

pronunţării soluţiei în plângerea contestatorului împotriva actului de constatare nelegal

şi nu în momentul constatării şi sancţionării faptei de către agentul constatator.

A fost reţinută, de asemenea, şi declaraţia martorului C.I, care a arătat că, în

calitate de contabil al SC P.O.C. SRL a fabricat o adresă din partea Administraţiei

Financiare prin care se autoriza folosirea temporară a facturilor fiscale comune pe

economie, martorul arătând că nu au fost efectuate cercetări penale de către organele

- 108 -


abilitate şi că dosarul penal pentru infracţiunile de fals şi uz de fals fiind soluţionat prin

sancţionarea sa administrativă, astfel că instanţa a reţinut ca dovedită existanţa erorii de

fapt, necunoscută contravenientului şi de care depinde caracterul contravenţional al

faptei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Garda Financiară-Comisariatul

Regional Bucureşti, criticând motivarea instanţei de fond, care a adoptat soluţia aplicării

principiului retroactivităţii legii mai blânde în timp, la data de 6.11.2003-când a fost

întocmit procesul verbal de contravenţie- neputându-se aplica acest principiul întrucât

legea mai blândă nu exista.(Legea nr.571/2003 a intrat în vigoare la data de 1.01.2004)

La data soluţionării contestaţiei împotriva unui act de sancţionare deja întocmit,

instanţa de fond s-a substituit organului constatator şi a aplicat cu de la sine putere acest

principiul, ca şi când la data pronunţării sentinţei recurate s-ar fi constatat săvârşirea

faptei, rolul acesteia fiind de a se pronunţa asupra situaţiei existente, respectiv dacă la

data întocmirii actului contestat(6.11.2003) organele constatatoare au aplicat corect

legea şi principiu retroactivităţii legii mai blânde în timp, şi nu de a-l aplica ea însăşi.

Un alt punct de vedere al recurentei constă în faptul că administratorul societăţii,

chiar dacă este cetăţean străin, trebuie să răspundă de cunoaşterea legii ţării unde este

înregistrată firma şi de obţinerea tuturor documentelor necesare bunei desfăşurări a

activităţii, respectiv autorizaţii, documente legale de vânzare, etc.

Intimaţii SC P.O.C. SRL şi I.O.Y formulează întâmpinare în cauză solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, numitul C.I formulează întâmpinare la recursul Gărzii Financiare-

Comisariatul Regional Bucureşti, în calitatea sa de intervenient accesoriu.

Analizând recursul dedus judecăţii prin prisma dispoziţiilor art.304-304

C.proc.civ. cât şi a criticilor formulate, Tribunalul îl constată nefondat şi îl va respinge,

având în vedere considerentele de mai jos:

Instanţa de fond a făcut în cauză aplicarea corectă a dispoziţiilor art.27 alin.(2)

din O.U.G. nr.158 2001, reţinând că subiect activ al contravenţiei nu poate fi decât o

persoană juridică sau persoană fizică autorizată, şi nu administratorul societăţii

comerciale.

Pe de altă parte, Tribunalul înlătură susţinerile recurentei în sensul că în mod

greşit Judecătoria a reţinut că fapta a fost dezincriminată.

În aplicare principiului constituţional al retroactivităţii legii contravenţionale mai

favorabile, fapta nu se mai sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită anterior intrării în

vigoare a noului act normativ iar dacă a fost aplicată o sancţiune, aceasta nu se mai

execută.

Este adevărat că în speţă fapta a fost sancţionată înaintea intrării în vigoare a

actului normativ ce dezincriminează contravenţia, dar sancţiunea nu este definitivă.

- 109 -


De vreme ce principiul aplicării legii penale şi contravenţionale mai favorabile se

întinde până în momentul executării, este firesc să îşi găsească aplicare în momentul

judecării cauzei privind legalitatea şi temeinicia sancţiunii aplicate.

De altfel, potrivit art.32 din O.G. nr.2/2001, în soluţionarea plângerii

contravenţionale „instanţa hotăreşte asupra samcţiunii”, în cadrul acestui proces fiind

avute în vedere şi cauzele ce înlătură caracterul contravenţional al faptei, respectiv

răspunderea contravenţională

Având în vedere aceste considerente, faţă de prevederile art.312 alin.(1)

C.proc.civ., va respinge recursul ca nefondat.”118

Scoaterea unei fapte din domeniu contravenţiilor nu exclude însă incidenţa celorlalte

forme de răspundere juridică-civilă, disciplinară, etc. De asemenea abrogarea unei fapte

din rândul contravenţiilor prevăzută de o normă specială nu determină excluderea

caracterului său contravenţional ori de câte ori această este cuprinsă de o normă generală.

Înlăturarea unei contravenţii din legislaţie nu se confundă cu desuetudinea, care este o

cauză de neaplicare a legii datorită dispariţiei relaţiilor sociale pe care le disciplină. Dacă

relaţiile sociale reapar, legea căzută din desuetudine se aplică din nou, deoarece ea nu a

fost abrogată.

5.9.2 Infirmitatea

Conform art.11 din O.G. nr.2/2001, fapta nu constituie contravenţie dacă

făptuitorul se află în stare de infirmitate ce are legătura cu fapta săvârşita. Infirmitatea

este un defect fizic congenital sau survenit în uma unui accident, unei boli sau alte cauze

care determină săvârşirea unei fapte prevăzute de legea contravenţională. Pentru a fi

incidenţă, această cauză de inexistanţa a vinovăţiei este necesară ca starea de infirmitate

să existe în momentul săvârşirii contravenţiei şi fapta să se datoreze acestuia.

Practica judiciară consemneză cazuri în care a fost reţinută infirmitatea. De

exemplu, din actele medicale depuse la dosarul unei cauze a rezultat că „petentul a avut

probleme psihice încă din anul 2000, suferind de psihoză reatcivă, tulburări dizarmonice

de personalitate, tulburări de comportament. În cursul lunii septembrie 2003, petentul a

fost internat la Spitalul Judeţean Târgu-Jiu secţia psihiatrie pentru o tulburare de

dispoziţie, reţinându-se cu ocazia internării că acesta are cel puţin capacitatea de

raţionament redusă.”

Potrivit O.G aprobată prin Legea nr.180/2002 caracterul contravenţional al faptei

este înlăturat în cazul iresponsabilităţii precum şi al infirmităţii dacă are legătură cu fapta

săvârşită. Astfel , având în vedere tulburările de comportament ale petentului din perioada

săvârşirii contravenţiei, instanţa constată că în speţă lipseşte caracterul contravenţional al

faptei.

118 Trib. Bucureşti, s.a VIII-a dec. nr. 1347/2005, în Daniel Severin, op.cit., p.16-18.

- 110 -


5.9.3 Ordinul autorităţii ierarhice

Una din obligaţiile administratorilor, ale salariaţilor şi subordonaţilor în general,

este de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a asociaţilor, deciziile

consiliului de administraţie sau ordinile şefilor ierarhici.

În mod normal, oricare dintre aceştia primind un ordin legal – în fond sau

aparenţă- nu este ţinut, ba chiar mai mult, nici nu are dreptul de a-l cenzura sub aspectul

utilităţii şi oportunităţii lui şi de a condiţiona executarea lui de concluziile sale personale

asupra acestor aspecte, întrucât de ele răspunde superiorul care a emis ordinul.

Promovarea unei soluţii contrare ar interzice ideea de disciplină. Dacă astfel săvârşeşte o

contravenţie, el se poate apăra invocând ordinul autorităţii ierarhice.

Cu toate acestea, când apare vădit pentru oricine, la nivelul de pregătire cerut

pentru o anumită funcţie, că o dispoziţie este greşită - sub aspect tehnic, economic,

organizatoric, etc - şi deci este inoportună, cei în cauză au datoria să se opună la aducerea

ei la îndeplinire, şi în orice caz, să preîntâmpine urmările ei păgubitoare. În asemenea

situaţii-limită, care se apreciază în concret, de la caz la caz, persoana respectivă va

răspunde contravenţional pentru săvârşirea faptei ilicite, consecinţă a executării ordinului

vădit neoportun.

Dacă ordinul este vădit ilegal, fie numai sub aspectul conţinutul său, fie, mai ales

atunci când ordinul, ilegal în conţinut, este dat de un organ necompetent şi în alt formă

decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere.

Chiar ordinul emis de organul competent şi în formele prescrise de lege trebuie considerat

totuşi vădit ilegal sub aspectul conţinutului ori de câte ori apare inadmisibil ca cel căruia

i-a fost adresat să nu fi observat ilegalitatea lui.

Potrivit art.45 din legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

republicată,119 intrată în vigoare la 1 iunie 2007, funcţionarii publici răspund de

îndeplinirea atribuţiilor de serviciciu ce le revin din funcţia publică pe care o deţin,

precum şi a atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin, precum şi a

atribuţiilor ce le sunt delegate. Funcţionarul public este obligat să se conformeze

dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora le sunt

subordonaţi direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale.

În asemena cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul

îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă funcţionarul public care a dat dispoziţia stăruie în

executarea acesteia, va trebui să o formuleze în scris. În această situaţie, dispoziţia va fi

executată de cel care a primit-o. În cazul în care fapta funcţionarului public este

contravenţie, acesta nu va mai răspunde contravenţional, deoarece a executat ordinul

conducătorului ierarhic superior direct. În schimb, fapta conducătorului funcţionarului

public va realiza conţintului instigării la contravenţia respectivă.

119 Monitorul Oficial, nr.365 din 29 mai 2007.

- 111 -


Acordul unităţii se aseamănă cu ordinul de serviciu, constituind o cauză de

exonerare în cazul când unitatea, prin organele sale, autorizează un salariat să procedeze

la acţiuni care ar putea constitui contravenţii. Ca şi în cazul ordinului de serviciu, acordul

unităţii exonerează de răspundere numai dacă este vădit ilegal. Spre deosebire de ordinul

de serviciu, care poate emana de la orice superior ierarhic, în cazul acordului unităţii

consimţământului poate o dat numai de persoana care are calitatea de organ al persoanei

juridice. De asemenea, acordul unităţii reprezintă o încuviinţare, pe când ordinul de

serviciu obligă la executarea lui.

5.9.4 Consimţământul victimei

Consimţământul victimei este o cauză de inexistanţă a contravenţiei, ce presupune

acordul persoanei vătămate cu privire la desfiinţarea activităţii care realizează conţinutul

contravenţiei, dacă putea legal să dispună de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

Dacă victima contravenţiei este de acord cu săvârşirea faptei care apoi îi cauzează un

prejudiciu, cel care l-a cauzat nu va răspunde civil. Făptuitorul nu va răspunde nici

contravenţional, deoarece consimţământul victimei este cauză ce determină inexistenţa

contravenţiei. În acest caz, de fapt, suntem în prezenţa unei convenţii de răspundere. Deşi

admisibilitatea convenţiei de nerăspundere este controversată, unii autori cred ca o

asemenea înţelegere este valabilă dacă ea a avut loc anterior comiterii faptei.120

120 Mihai Adrian Hotca, op.cit, p.216-217.

- 112 -


CONCLUZII

După apariţia Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 şi în special în ultimii ani, în

domeniul contravenţional s-au produs numeroase transformări. Reglementarea actuală a

sancţiunilor contravenţionale a introdus un regim sancţionator nu numai diversificat, dar

mai ales mult mai suplu, mai funcţional şi mai eficient. Cu toate acestea, unii doctrinari

susţin că aceasta nu este analizată si elaborată suficient, lăsând loc de interpretări greşite

şi unele confuzii.

Sfera sancţiunilor contravenţionale putem spune că este una vastă, termen

justificat prin dispoziţia cuprinsă în art. 5 alin.(4) al O.G. nr. 2/2001, ce prevede: „prin

legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare”. Din

perspective noastră, un inconvenient ar fi acela că în privinţa unor sancţiuni (cu precădere

avertismentul), rămâne acea flexibilitate a agentului constatator de a hotărî necesitatea

aplicării sancţiunii unei sancţiuni cu alta, spre exemplu, aplicarea amenzii în locul

avertismentului, din simplu exces de zel. În cadrul social actual acest lucru duce, în

practică, la ivirea unor abuzuri nejustificate, care adesea rămân nesesizate, deoarece, mai

ales în cazul sancţiunilor pecuniare minore, contravenientul preferă să plătească jumătate

din minimul amenzii în termen de 48 de ore, decât să sesizeze organul competent cu o

plângere, şi să piardă această posibilitate ,de a plăti, practic, mai puţin, chiar şi animat de

convingerea că nu va mai fi nevoit să o plătească deloc. Acest lucru este un fenomen des

întâlnit în cazul sancţiunilor cu o valoare pecuniară mică şi datorită neîncrederii totale a

cetăţeanului de rând în sistemul justiţiei, sau, poate şi mai grav, a unei insuficiente

informări a populaţiei cu privire la drepturile sale.

Constatarea şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale, cu eficienţă şi rigurozitate,

ori de câte ori este necesar, duce spre o ameliorare a comportamentului contravenientului,

în cele mai multe cazuri, cu privire la săvârşirea unor noi contravenţii

Majoritatea problemelor întâlnite în practica judiciară, îşi au originea în insuficienta

reglementare a fenomenului contravenţional. În opinia noastră, reglementarea acestora

poate fi făcută doar prin elaborarea unui Cod Contravenţional care pe lângă o parte

generală şi una specială, să includă şi o parte procedurală.

- 113 -


Bibliografie

1. Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr Valerică, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997.

2. Drăganu Tudor, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

3. Hotca Mihai Adrian, Drept contravenţional, Partea generală, Ed. Editas, Bucureşti, 2003.

4. Hotca Mihai Adrian, Regimul juridic al contravenţiilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008

5. Iorgovan Antonie, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.

6. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

7. Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj –Napoca, 2004.

8. Podaru Ovidiu, Chiriţă Radu, O.G. 2 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.Comentată şi adnotată, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.

9. Poenaru Iulian, Noul regim al contravenţiilor, ordonanţa nr. 2/2001, in Revista „Dreptul” nr.12/2001 (internet).

10. Poenaru Iulian, Răspunderea pentru contravenţii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

11. Poenaru Iulian, Regimul juridic al contravenţiilor, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

12. Popa Eugen, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.Concordia, Arad, 2003.

13. Scăunaş Stelian, Drept Internaţional Public, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.

14. Severin Daniel, Răspunderea contravenţională, Practică judiciară,Ed.Hamangiu, 2007.

15. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă Ioan Doru, Stan Ion Niţă , Rujoiu Constantin, Corbu Marin, Răspunderea contraveţională, Ed. Atlas Lex, Bucuresti,1996.

16. Ţiclea Alexandru, Reglementarea contravenţiilor, ed. a V-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

- 114 -


17. Ursuţa Mircea, Procedura contravenţională,Universul Juridic Bucureşti, 2008.

18. Constituţia României 2003, Ed. Stefan, Bucureşti, 2003.

19. Codul penal 2008, Meteor Press, Bucureşti, 2008.

20. Monitorul Oficial, Arhiva Monitorului Oficial, Internet.

21. www.echr.coe.int.

22. www.contabilul.ro

23. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor - actualizată la data de 27.04.2007

- 115 -

http://www.contabilul.ro/

Documents

46191846 Elementele Si Trasaturile Contraventiei