Chișinău 2011

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

Liceul Republican cu Profil RealDirecţia Generală de Învăţămînt Chişinău

CULTURA

ÎN EVUL

MEDIU

A elaborat:Eleva cl. a X-a B

Barbăroșie CătălinaProfesor: Garbuz Daniela

PREFA Ă…...………………………………………………………………………………………………………………3Ț

INTRODUCERE.…………… …………………………………………….………………………………………………4

CARACTERISTICA GENERALĂ.........…………….……………………………………………………………….5

O tipologie a culturii medieval………………………………………………………………………...6

Cultura orală, cultura scrisă……………………………………………………….6 Cultura savantă, cultura populară……………………………………………..7 Cultura rurală…………………………………………………………………………….7 Cultura urbană…………………………………………………………………………..8

Cultura în sec. V – XI ………………………………………………………………………………………..8

“Ctitorii evului mediu”………………………………………………………………..8 Rena terea carolingiană…………………………………………………………..10ș Cultura în sec. X – XI …………………………………………………………………11

GENERALITĂ I………………………………………………………………………………………………………..11Ț

CONCLUZIE………………………………………………………………………………………………………………13

GLOSAR………………………………………………………………………………………………………………..…14

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………15

CUPRINS

PREFA ĂȚ

“Cunoașterea exactă a evenimentelor din trecut, a faptelor existențiale ale genului uman, a bazei sale economice, în atmosfera socio-politică și culturală a unei epoci sau a alteia, constituie o întreprindere care probabil vizează imposibilul, deoarece se poate afirma în mod îndreptățit că nu există istorici capabili să respecte întocmai imperativul deontologic a lui Tacit, sine ira et studio, pe care de altfel chiar el nu l-a respectat întru totul.”“Istoria omenirii se definește, în fond, ca o sumă a valorilor culturii și civilizației popoarelor, care se îmbogățește necontenit prin asimilarea celor mai de seamă creații anterioare, ca o condiție a depăși riin acestora.” Cel ce înțelege învățămintele istoriei prețuiește legătura permanent între ceea ce a fost ieri, ceea ce este astăzi și ceea ce va fi mine – punți trainice între trecut, present și viitor.

Am alcătuit acest proiect la Istorie cu tema «Cultura generală în Epoca medievală» pentru a înțelege mentalitatea oamenilor în acea epocă. Pentru a analiza modul de viață pe care o duceau, comportamentul și dezvoltarea culturală care s-a produs în Evul Mediu.Proiectul de față a fost elaborat în baza unei cercetări duse asupra temei propuse. S-a consultat mai multe surse, dintre care cărți, documente istorice și prin intermediul internetului.Sub aspectul conținutului, au fost redate, într-un mod accesibil oricărei personae interesată de această temă.

Ilustrațiile vin să întregească conținutul lucrării. Pentru o mai bună înțelegere a proceselor și activităților în Epoca medievală. De asemenea, pentru a însușirea conținutului istoric, lucrarea este însoțită de un Glosar. Glosarul contribuie la dobîndirea limbajului de specialitate specific Evului Mediu,explică termini storici de însușit.

Lucrarea cuprinde și o bibliografie selectivă, pe care am folosit-o la elaborarea lucrării.

INTRODUCERE

Evul Mediu desemnează o epocă istorică, cuprinsă între Antichitatea târzie și Epoca Modernă, aproximativ de la 500 d.H. până la 1500 d.H. Tradițional, în Europa, Evul Mediu cuprinde perioada dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476) și, după unele opinii, cucerirea Constantinopolului (1453), respectiv descoperirea Americii (1492) sau revoluțiile din Țările de Jos (1566-1609) și din Anglia (1642-1649).

Noțiunea „Evul Mediu” derivă din limba latină (MEDIVM AEVVM) și provine din filologia umanistă a Renașterii, unde definea sub forma media latinitas intervalul de timp cuprins între împăratul roman Constantin cel Mare (306-337) și cel franc Carol cel Mare (768-814). Denumirea a fost preluată, începând cu secolul al XVIII-lea, în literatura și în istoriografia occidentală, având inițial sensul peiorativ de „Evul Mediu întunecat” caracterizat prin, cruzimile inchiziției cu arderea pe rug a vrăjitoarelor și ereticilor, o perioadă de obscurantism, iadul fiind în picturi reprezentat ca un loc de groază.

Reabilitarea noțiunii și includerea sa în circuitul științific se petrec abia în secolul al XIX-lea, în epoca romantismului, atunci când Evul Mediu devine o perioadă idealizată în literatură și în artă.

Prăbușirea Imperiului Roman de Apus și invaziile popoarelor migratoare au avut ca urmare decăderea culturii antice. Sărăcirea vieții culturale este strîns legată de declinul orașelor, care erau principalele centre de formare și de răspîndire a culturii în lumea antică. În epoca marilor invazii, orașele din apusul Europei decad, sînt părăsite și ruinate. Destrămarea administrației imperiale și a instituțiilor municipale a avut consecinșe negative pentru sistemul de învățămînt și cultura scrisă. În administrația regatelor barbare scrierea este din ce în ce mai puțin folosită, documentele scrise devin tot mai rare.

Caracteristica generalăÎn timp ce în Occident viața culturală decade ca urmare a haosului provocat de invaziile

barbare, în Imperiul Roman de Răsărit are loc o dezvoltare culturală strălucită. Constantinopolul și marile orașe aveau universități și școli renumite, biblioteci bogate. Literatura, științele, artele erau cultivate de împărați, patriarhi și de reprezentanții marii aristrocații. În aceste condiții, Bizanțul a fost în stare să mențină și să dezvolte moștenirea culturală a Antichității. Cultura bizantină a influențat puternic cultura popoarelor din jur, a slavilor din Balcani, românilor, rușilor, armenilor culor etc.

Marile migrații, care au afectat teritoriile fostului Imperiu Roman de Apus, nu au dus însă la dispariția totală a activităților culturale organizate, a tradițiilor culturii antice. Mai întîi, limba latină nu dispare, ea fiind chiar adoptată ca limbă oficială în regatele barbare. Legile și corespondența regilor germanici vor fi redactate în limba latină.

Italia a avut o situație privilegiată în raport cu celelalte provincii. Aici, regele ostrogot Teodoric cel Mare (471-526) a fost singurul suverab germanic care a manifestat respect pentru tradițiile culturale antice și care a promovat o politică de protejare a culturii. El a subvenționat școlile și și-a ales drept consilieri personalități cultural e romane, precum cărturarii creștini Boethius și Cassiodorus.

În perioada marilor migrații, Biserica Creștină a fost singura instituție care a rezistat și care a asigurat continuitatea vieții culturale. Biserica a preluat unele elemente ale culturii antice, car corespondeau sensului dogmei creștine. O mare parte a literaturii, artei și filosofiei antice a fost respinsă de Biserică, fiind consiiderată ca păgînă. În Evul Mediu timpuriu, întreaga știință de carte a Occidentului s-a refugiat ăn biserici și mănăstiri. Preoți și călugări au deținut monopolul învățăturii și al științei de carte. Datorită acestui fapt, cultura medievală timpurie a avut un caracter religios. Limba culturii a fost limba latină.

După momentele de declin care au urmat prăbușirii Imperiului Roman de Apus, cultura creștină apuseană a cunoscut o perioadă de renaștere și înnoire. În istorie, această perioadă este cunoscută sub numele de renașterea carolingină (secolele VIII-IX). Renașterea culturală a Occidentului a fost favorizată de consolidarea marii puteri politice care a fost Imperiul Carolingian. Inițiativa acestei mișcări de renaștere culturală a aparținut lui Carol cel Mare. Pentru a ridica nivelul de cultură a clericilor, Carol cel Mare a dispus înființarea de școli parohiale, episcopale și monastice. Aceste școli eru accesibile și persoanelor laice, mulți dintre care ulterior se orientau spre profesiuni legate de drept sau medicină. Însărcinat cu organizarea învățămîîntului a fost călugărul anglo-saxon Alcuin (735-804). Un alt obiectiv al politicii culturale carolingiene a fost creșterea rolului scrisului în comunicarea administrativă și

politică a statului. Copiștii și notarii din cancelaria regală erau însărcinați cu redactarea capitulariilor – acte legislative elaborate de rege.

Îmbogățiera bibliotecilor mănăstirești a fost un alt aspect al “renașterii carolingiene». Înainte de apariția tiparului, singurul mijloc de multiplicare a cărților era copierea lor de mina. Pînă la mijlocul secolului al VIII-lea, copiștii foloseau o scriere bazată pe litere majuscule, ceea ce complica munca de copier. Călugării de la mănăstirea din Corbie vor pune la punct un nou tp de caligrafie, denumit «minuscula carolingiană» - o scriere mai clară, mai regulată, astfel ușurîndu-se considerabil lucrul copiștilor. Aceștia își desfășurau activitatrea în atelierele din mănăstiri, denumite scriptoria. Manuscrisele erau executate în pergament – material obținut din pielea subțire a unor animale (miel, vițel etc.). Ele erau împodobite cu miniature – elemente decorative sau imagini pictate c e migală, ceea ce le transforma în adevărae opera de artă. Atelierele mănăstirilor copiau Biblia și Evangheliarul, alte cărți necesare cultului religios, scrieri teologice sau chiar texte laice comandante de suverani și marea aristrocație.

Din secolul al XII-lea, ca urmare a consolidării statelor medieval, a creșterii economice are loc un proces de laicizare progresivă a culturii, care iese din spatial închis al mănăstirilor pentru a se concentra în universități și orașe.

Alături de cultura clerical a luat naștere o cultură laică, de factură aristrocatică (la curțile regale sau ale seniorilor feudali) sau orășenească.

Marea majoritate a populației, țărănimea, continua șă împărtășească o veche cultură orală, folclorică. Aceasta reflecta viziunea despre lume a locuitorilor satelor și era alcătuită din creații epice și lirice, transmise din generație în generație, din sărbători, obiceiuri și credințe.

O tipologie a culturii medievale

Cultura orală, cultura scrisă

Majoritatea populației are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale, fie a operelor de expresie latina și cu conținut esențial religios, fie a lucrărilor în limbile vernaculare (din secolele XI-XII). De aceea, este greșit a pune semnul egalității între neștiutor de carte și necultivat. Într-o lume in care lectura se face prioritar cu voce tare și are un caracter public (aceste caracteristici vor fi păstrate pîna cel puțin în secolele XVII-XVIII) mulți oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producții culturale. De exemplu, esențialul invațăturii creștine este transmis oral, prin predicile preoților și ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte

bine familiarizați cu conținutul Bibliei fară a o fi citit ei înșiși vreodată. De asemenea, cîntecele epice sau romanele cavalerești, ca și poezia curtenească au beneficiat în primul rînd de o transmitere orala, care se adresa atît aristocrației cît și celor de rînd, uniți cu toții prin neștiința de carte.

Cultura savantă, cultura populară

Trebuie de asemenea precizat că se poate vorbi de o cultura savantă, în general a clericilor, care folosesc limba latina (în Occident) și fac apel la scris, în opoziție cu o cultură populară, a marii majoritați a populației, care nu știe să scrie și să citeasca și/sau nu întelege limbile de cultură. O astfel de cultură populară caracterizează nu doar păturile de jos, ci și aristocrația, atîta vreme cît membrii ei nu se mai îndeletnicesc cu studiul literelor. Cultura savantă a devenit din secolele VI-VIII apanajul oamenilor bisericii, excluzîndu-i aproape cu desavîrșire pe laici, astfel incît în latină laicus era sinonim cu illiteratus, neștiutorul de carte.

Cultura populară poate fi înfluențată de cultura savantă, mai ales prin intermediul predicilor care ajung să marcheze puternic spiritualitatea oamenilor medievali. Pe de altă parte, această cultură populară se dezvolta și independent, hrănindu-se din tradițiile orale, folclorice. Acestea, precum legendele celtice sau germanice, pot fi prelucrate într-o literature specifică elitei (epopeile, romanele cavalerești), transpusă în scris, dar care îsi păstrează și după aceea caracterul popular, care este dat mai degrabă de destinatar decît de caracterul mai mult sau mai puțin elaborat. De aceea, opere cu caracter «popular» se pot remarca printr-o virtuozitate stilistică evidentă.

Cultura rurală

Cultura din mediul rural este una orală, folclorică. Mediul rural este unul al basmelor și legendelor transmise din generație în generație, cu riscul modificărilor sau chiar al dispariției dacă nu sunt fixate în scris și dacă la un moment dat ies din 'modă'; o lume a cîntecelor și a dansurilor populare care inițial erau comune atît țăranilor cît și aristocrațiilor. Treptat, elita, care în primele secole medievale rezidează tot în mediul rural, își reconstituie o cultură proprie, prin care să se diferențieze de neprivilegiați, ale cărei componente sunt fixate în scris și urmează deci un drum de acum diferit de cea folclorică. Elementele folclorice continua să influențeze însa această cultură scrisă, mai ales la nivelul literaturii și muzicii, și la rîndul ei, cultura păturilor de sus constituie model și sursă de inspirație pentru cea a maselor neprivilegiate.

Un exemplu al acestei întrepătrunderi este oferit de legendele din ciclul Mesei Rotunde, cu largă circulație în spațiul celtic din Anglia și Bretania franceza, care au inspirat numeroase

romane cavalerești, dar dintre care unele se pare că au fost la rîndul lor inspirate fie de aceste romane, fie de o pretinsă istorie a regilor Britaniei compusă în secolul al XI-lea.

Cultura orală rămasă predominantă, contribuie la menținere o vreme îndelungată a unor concepții mitologice despre timp și spațiu, ca și a unor idei particulare despre lumea supranaturală și raporturile ei cu cea reală. Lumea satului rămîne mult timp una a credințelor în balauri, diavoli, strigoi și vrăjitoare, și doar intervenția conjugată a bisericii și școlii a eliminat aceste reziduri ale mentalitaților arhaice. În Europa răsăriteană, unde biserica n-a procedat cu aceeași insistentă la vînătoarea de vrăjitoare ca în Occident, lumea satului a mai păstrat și în secolele XX-XXI structuri de gîndire care au caracterizat în alte spații evul mediu.

Cultura urbană

Ocupațiile caracteristice, mentalitatea aparte dezvoltată la adăpostul zidurilor și în peisajul urban atît de deosebit s-au oglindit și într-o cultura urbană specifică. La nivelul arhitecturii și al artelor plastice, expresia ei cea mai desăvîrșită este catedrala, opera comunitară care subliniază cel mai bine identitatea orașului. În planul educației, trebuie amintită o relativă laicizare a învățăamîntului, găzduit acum de școli urbane care nu mai sunt patronate neapărat de biserică și care sunt orientate spre formarea deprinderilor practice necesare unor cetățeni activi și pricepuți într-ale meșteșugurilor, negoțului și schimbului de bani (scris, citit, cunoștințe matematice necesare contabilității etc.). Literatura depășeste stadiul oralității, fixînd în scris producții tipice, precum cronicile și istoriile urbane, destinate glorificării orașului natal (exemplele cele mai cunoscute fiind ale lucrărilor lui Machiavelli sau opera lui Villani). Fabliaux, povestirile comice cu sfîrșituri moralizatoare sunt un alt produs specific orașului, după cum tot în acest spațiu se afirmă literatura de moravuri, de tipul Romanului vulpii sau Decameronului lui Boccacio. Această cultură oferă bazele dezvoltării ulterioare a umanismului și Renașterii, fenomene urbane prin excelența, care proslăvesc demnitatea și libertatea omului, care în interpretarea lor apare însa aproape exclusiv ca un locuitor al orașului.

Cultura in secolele V-XI

Evoluția culturală din Antichitatea tîrzie

'Ctitorii evului mediu'

Cultura de la sfîrșitul antichitîții și începutul evului mediu se caracterizează prin existența unor figuri marcante, care au abordat diferite genuri, fiind astfel dificil de încadrat într-o categorie anume, și au contribuit la transmiterea moștenirii antice.

Boethius (cca. 480-524), considerat ultimul intelectual de tip antic, a realizat traduceri și comentarii ale operelor lui Aristotel, facilitînd cunoașterea filosofului grec în evul mediu, ca și lucrări de matematică, muzică, astronomie. Opera care avea să influențeze profund evul mediu a fost Despre consolarea filosofiei, meditație asupra libertății și a responabilității, scrisă în temnita în care își aștepta execuția, acuzat de conspirație împotriva regelui ostrogot Teodoric.

Cassiodor (cca. 490-583), consilier al lui Teodoric și al urmașilor săi direcți, încearcă să adapteze învățămîntul creștin noilor condiții, prin proiectul (nereușit) de a realiza o universitate creștina, și apoi prin crearea la Vivarium a unei mănăstiri care i-a adăpostit pe cei dedicați studiului. A scris o Istorie a goților, ajunsă la noi doar în formă prescurtată de Iordanes și numită Getica, o cronică universală și o serie de scrisori cu caracter administrativ, Variae. De asemenea, a realizat lucrări teologice și didactice, în care susținea necesitatea apelului la artele liberale în vederea studierii Scripturilor.

Grigore cel Mare (540-604), considerat de unii autori primul papa medieval, a scris într-o latină elegantă și în același timp comprehensibilă lucrări pastorale (Regula pastoralis), teologice (Moralia in Job). Dialogurile, ansamblu de povestiri edificatoare despre sfinți și miracole, reprezintă lucrarea sa cea mai cunoscută, răspîndită în tot Occidentul și tradusă și în grecește. Dovedind o mentalitate monastică, el se pronunță în același timp împotriva studierii autorilor păgîni dacă acesta se face în pofida studierii Scripturilor (scrisoarea către episcopul Desiderius din Vienne).

Grigore din Tours (538-594), episcop provenit dintr-o familie aristocratică galo-romană, s-a afirmat prin scrierile sale religioase (cărti despre miracolele Sfîntului Martin, lucrări despre mărtiri și mărturișitori). Cea mai cunoscută lucrare a sa este cronica universală, Zece cărti de istorie, cunoscută si sub numele de Istoria francilor, în care nareaza cu talent de povestitor dar și cu un scop moral evident evenimentele din spațiul Galiei.

Isidor din Sevilla (570-736), asemanător lui Grigore prin funcții și origine, realizează lucrări de istorie (Istoria goților, vandalilor și suevilor, Cronica majoră), tratate despre matematică sau despre natură. Opera sa fundamentală este reprezentata de Etimologii, adevarată enciclopedie a tuturor cunoștințelor considerate folositoare creștinilor, prin intermediul căreia evului mediu i s-a transmis esențialul culturii antice.

Beda Venerabilul (cca. 672-735), călugar anglo-saxon, desfășoară o susținută activitate didactică în mănastirea sa, realizînd pentru discipolii săi tratate științifice, lucrări de gramatică, hagiografii, opere dedicate măsurării timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută este Istoria eclesiastică a neamului anglilor, foarte citită în evul mediu, și care contribuie decisiv la

răspandirea în Occident a modului de a data

Boethius

Grigore I cel Mare, pictură de Antonello da Messina

evenimentele nu după domnia împăraților sau a regilor, ci de la nașterea lui Christos (sistemul erei creștine). Unul dintre discipolii săi a fost dascălul lui Alcuin, principalul artizan al Renașterii carolingiene.

Renasterea carolingiană

Dispariția unității romane, fragmentarea administrației, regionalizarea dreptului, decăderea orașelor, diminuarea procentului celor alfabetizați, clericalizarea culturii caracterizau civilizația occidentală începînd din secolul al V-lea. Readucerea la viață a Imperiului în vremea lui Carol cel Mare impunea măsuri de consolidare a unității printr-un aparat administrativ bine pus la punct și prin răspîndirea unei ideologii comune tuturor, care nu putea fi reprezentată decît de creștinism. Carol a înțeles că administrarea eficientă a unui teritoriu atît de vast presupune apelul la actul scris, ceea ce făcea necesară dezvoltarea școlilor. De asemenea, creștinarea zonelor rămase păgîne și consolidarea unui creștinism oficial în celelalte erau considerate mijloace de omogenizare a populațiilor atît de diferite ale Imperiului și necesitau un cler educat, în stare să se ridice la nivelul misiunii sale. La îndemîna funcționarilor, care acum încep să se recruteze masiv din rîndul clericilor, și oamenilor bisericii trebuia sa fie puse o serie de instrumente.

Mai întîi limba, care trebuia să fie înțeleasă de către toți, indiferent de locul de origine. Această limbă universală nu putea fi decît latina, dar ea evoluase deja într-o anumita măsură către limbile romanice. Deși existau diferențe între latina simplificată vorbită de clerici și graiurile populare ce aveau să dea naștere limbilor romanice de mai tîrziu, cele două nivele ale limbii încă mai comunicau. Astfel, un simplu țăran din Francia putea înca să înțeleagă predica pe care i-o ținea un preot în latină. Carol a considerat însa că este nevoie de o revenire la normele clasice ale latinei, care să fie respectate în intregul său Imperiu. De aceea el a făcut apel la cei mai de seamă oameni de cultură ai timpului, pe care i-a învitat să vină în Galia din regiuni în care tradiția antică se păstrase mai bine. Alcuin din York, călugar anglo-saxon, a fost cel mai apropiat colaborator al său, care a direcționat și impulsionat reforma culturală. Tocmai pentru că în insulele britanice latina nu mai era o limbă vie, nemaiexistînd vorbitori nativi, ea se păstrase mai bine, fiind învățată doar pe baza cărților. Din Hispania vine la curtea sa vizigotul Theodulf, aducînd cu sine cunoștințe despre cultura antică facute posibile de renașterea culturală promovată în secolul al VII-lea de către Isidor din Sevilla. Din Italia îl invita pe Petru din Pisa, gramatic vestit, care îi învață pe cei din anturajul împaratului latină de bună calitate ce se mai vorbea în orașele din spațiul care fusese leagănul acestei limbi. Tot din Italia poposește o vreme la curte și istoricul Paul Diaconul.

Importanța renașterii carolingiene nu constă deci în opere originale, care au fost destul de puține și de o valoare discutabilă, ci în imensul efort de sistematizare și de salvare a moștenirii antice. Momentul acesta este decisiv și în menținerea instituției școlii, care însă se clericalizează din ce în ce mai mult (fiul lui Carol, Ludovic cel Pios, interzice chiar primirea în școlile episcopale și manastirești a celor ce nu doreau să devină clerici) contribuind astfel la finalizarea procesului de clericalizare a culturii.

Cultura in secolele X-XI

În cel mult două generații de la dispariția lui Carol cel Mare, în contextul frămîntat al luptelor interne și al invaziilor externe, efervescența culturală amorsată de el se stinge. Ramîneau însă școlile bisericești, în care se continuă studiul triviumului si quadriviumului, rămîneau mănăstirile echipate cu scriptorii (ateliere de copiat manuscrise) în care multiplicarea cărților oferea instrumente, chiar dacă modeste, supraviețuirii culturii.

Încep chiar să se contureze genuri noi, aflate la confluența dintre cultura populară și tradiția cultă. Astfel, teatrul liturgic se naște pe baza cîntecelor dialogate ce însoțeau slujba bisericească, la care se adaugă joc de scenă și costume. Primele astfel de reprezentații erau inspirate de miracolele ce întovărășeau viața sfinților sau a profeților. Ludus Danielis, o dramă despre istoria proorocului Daniil, ilustrează foarte bine îmbinarea dintre vers, muzică și mișcare caracteristică acestui teatru religios incipient. În secolul al X-lea, călugărița saxona Hroswitha scrie piese cu subiect religios (Gallicanus, Dulcitius, Callimachus) construite însă după modelul comediilor lui Terentiu.

GENERALITĂ IȚ

Filosofia este reprezentată de Ioannes Scottus Eurigena, călugar irlandez, cunoscător al limbii grecești, ceea ce i-a facilitat contactul cu operele din acest spațiu cultural, devenit din ce în ce mai străin occidentalilor. Pozițiile sale teoretice se îndepartează într-o anumită măsură de cele ale bisericii oficiale, sustinînd o predestinare universală către mîntuire și insistînd asupra rolului rațiunii omenești în care sălasluiește Cuvîntul lui Dumnezeu.

Hagiografia reprezinta un domeniu al creației foarte bine reprezentat. În afară de tradiționalele creații în proză, încep să apară și Vieți scrise în proză rimată, ceea ce ilustrează expresivitatea care anunță realizările artistice de mai tîrziu.

Literatura laică este reprezentată de creații epice în latină sau în limbile vorbite. Alături de mai vechiul Beowulf anglo-saxon, se remarcă poemul epic latin Waltharius, în care se reamintesc vremurile lui Attila, prin intermediul prizonierilor săi care reușesc să fugă: Walter, fiul regelui Acvitaniei, Hildegunda, logodnica sa, și Hagen, regele francilor. Poemul este interesant prin topirea în expresie latină a fondului legendar germanic.

Poemele epice. Genul epic glorifica faptele de vitejie ale aristrocației, sub forma cîntecelor. Acest gen literar a apărut în Franța și este ilustrat prin ciclul de poeme Chansons de geste, închinate lui Carol cel Mare, nepotului acestuia Ronald sau nobilului Raul de Cambray.

Poemele lirice. Poezia lirică apare în sec. XII – XIII în Franța de sud, la curțile marilor feudali, răspîndindu-se apoi și în nord. Este o poezie de dragoste, de curtoazie, închinată femeii, privită ca întruchiparea a frumuseții și purității, înzestrată ce cele mai alese însușiri sufletești, pe

care cavalerul no slujește cu devotement. Este cantata în Franța de trubaduri (în sud) și truveri ( în nord), de minnesageri (cîntăreți ai dragostei) în Germania.Sub influența creației populare se dezvoltă poezia lirică la popoarele slave din sud-estul Europei. Remarcabile creații în genul lyric întîlnim și la arabi, turci, chinezi, japonezi.

Romanele cavalerești. Un nou gen literar, reprezentativ pentru literature medieval, apare în sec. al XII-lea în Franța. Scrise la început în versuri, apoi în proză, inspirate din legendelr antice sau folclorul breton, romanele csavalerești au un pronunțat character laic. Repezintă realitatea contemporană, modul de viață în societatea feudală, pasiunile și năzuințele oamenilor.

Scrierile cu caracter istoriografic (cronici, anale, letopisețe) au o importanță deosebită. Ele preamăresc viețile suveranilor, dar, în același timp, redau și unele aspect din viața cotidianăa diferitor pături sociale.

.Știința a progresat lent în evul mediu. În Bizanț se menținea tradiția culturii Greco-romane, dar răspîndirea realizărilor științifice ale antichității în Europa oocidentală se datorește arabilor. Ei au folosit și răspîndit cifrele “arabe”, preluate de la indieni, au făcut descoperiri în domeniul algebrei, trigonometriei. Cercetînd fenomenele naturii pe baza observației și experienței, arabii au descoperit acizi minerali și proprietățile unor metale. Tot arabii au făcut cunoscută în Europa învățătura lui Ptolemeu, combatînd teoria neștiințifică a Bisericii asupra formei Pămîntului. Au înlesnit pregresele geografice prin aplicarea cuceririlor matematicii în cartografie. Geografii turci au întocmit atlasul Mării Mediterane și harta lumii cunoscute pînă atunci.

Literatura orățenească. Spre deosebire de literature de curte, cea orășenească s-a caracterizat printr-un puternic spirit realist, avut ca erou omul simplu și a criticat cu asprime societatea întolerantă. Inițial, ea a circulat în formă orală, dar din sec. al XII-lea a fost transmisă în formă scrisă.

Arta. Arhitectura laică și biseicească. Arhitectura era cea mai însemnată dintre arte. Sculptura și picture au fost considerate anexe ale ei; ele au fost menite să glorifice, exclusive, instityția ecleziastică, monarhul ori seniorul ctitor. Construcțiile arhitecturale au urmărit, prin măreția lor, să-I preamărească pe feudali și să le apere viața.

Cultura Evului Mediu de vârf îsi atinge apogeul în secolul al XIII-lea, iar la realizarea acestei performanțe au contribuit trei factori. Primul îl reprezintă aristotelismul, comentariile și reelaborarea lui în filozofie si teologie. Al doilea factor este constituit de universități, în primul rând cele din Paris, Bologna si Oxford și al treilea factor îl reprezintă ordinele călugărești, care ocupă în acest secol posturi principale în universități.

CONCLUZIECultura medievă a oglindit transformările petrecute în viața economică și socială exprimînd în

toate realizările sale interesele și năzuințele noii societăți.

Cultura medievală – cultură de mare originalitate – a creat valori universale în literatură și artă, în arhitectură, știință și tehnică. Dezvoltarea școlilor laice, a universităților a deschis noi perspective dezvoltării științei, luptei împotriva scolasticii, pentru cercetarea științifică bazată pe experiență și observație.Arhitectura, înglobînd și creațiile cele mai strălucite ale artei medievale, prezintă o mare varietate de stiluri, expresie a forței creatoare a unor popoare noi, precum și a altora mai vechi.

Se poate vorbi despre timpul catedrelor cu referire la Europa, tot așa cum se vorbește despre timpul lui Pericle. Este timpul cînd oamenii animați de credință ridică edificii religioase monumentale, imortalizează povestirile biblice gravînd sau dantelănd piatra, ansamblînd mirioade de cioburi de stclă colorate. O societate aflată în plin savînt economic edifice mari catedrale glorificîndu-l pe Dumnezeu. Catedrala va devein un lăcaș de cult, focarul vieții intelectuale, adăpost pentru cei umili și săraci. În această epocă a analfabetismului, catedrala va devein “Biblia săracilor” unde sunt povestit scenele Vechiului testament, parabolele Evangheliei, viața sfinților protectori. Grija pentru mîntuirea sufletului obsedează imaginația medieval, generînd apariția unei bogate literature dominate de valorile creștine. Cîntecele epice, poemele lirice, romanul cavaleresc cultivă onoarea, finelitatea, dragostea. Bineînțeles, clopotele bisericii continuă să ritmeze viața cotidiană, cîntările religioase înfrumusețează liturghia, însă treptat se afirmă și noi valori, care sugerează că dragostea este rațiunea existenței.

Evoluția fenomenului cultural, cu caracteristicile lui proprii, s-a manifestat pe arii deosebite, etnic și geografic, în tot evul mediu. Între locuitorii acestor teritorii au existat permanente legături, interferențe, care au permis vehicularea valorilor de civilizație și au contribuit la progresul civilizației universal.

GLOSARArtă gotică – artă apărută în Franța în prima jumătate a secolului XII și săspîndită în vestul și centrul Europei;

Artă romanică – artă dezvoltată în Europa Occidentală în secolele X – XIII în baza tradițiilor artei antice romane;

Arte liberale – discipline fundamentale prdate în evul mediu în vederea pregătirii cadrelor pentru funcțiile publice și politice;

Capitular - referitor la capitul; cancelar ~ = canonic director de studii în școlile catedralelor din evul mediu;

Evangheliar – carte care cuprimnde cele patru evanghelii; tetraevanghel;

Laic - care este din afara religiei și a tagmei bisericești, specific acestui domeniu;

Laiciza - a reorganiza pe principii laice o instituție cu caracter religios;

Liturghier – carte care cuprinde rînduiala slujbei;

Miniatură – desen ornamental sau figurativ executat în culori, care împodobea vechile cărți și manuscrise religioase, precum și laice;

Mozaic – tehnică decorativă constînd în ansamblarea fragmentelor mici de piatră, smalț sau sticlă colorată, care formează iguri geometrice, flori sau chipuri omenești;

Octoid – carte de cîntări bisericești;

Pergament - piele (de oaie, de vițel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea, folosită în trecut în loc de hârtie; document, text scris pe pergament;

Psaltire – carte biseicească de ritual care cuprinde cei 151 de psalmi atribuți regelui David.

Universalism – tendința de a conferi unor idei, instituții, tradiții, etc. Un statut general acceptat și obligatoriu pentru tot universul;

Vitraliu – panou decorativ din plăci de sticlă pictate montat la ferestre;

BIBLIOGRAFIE

http://www.versuri-si-creatii.ro; ro.wikipedia.org/.../Evul_Mediu_timpuriu arheologie.ulbsibiu.ro; www.scritube.com/.../Cultura-in-evul-mediu ; Istoria Universală. Epoca antică și cea medievală: Man. Pentru cl. a 10-a/ Adina Berciu-

Drăghicescu, Alexandru Ofrim, Maria Preda (Asociația Istoricilor din Republica Moldova, 2007)

Istoria Lumii în Date / Bernd Legath, Ulrich Meer, Ulrich W. Rutzenhofer, Adelheid Schmidt-Thome; traducere de dr. Leonard Gavriliu (Editura NICULESCU SRL, 2004)

Istoria Universală Antică și Medievală: Man pentru cl. a 9-a/ Ștefan Pascu, Andras Bodor, Victoriana Bocșăneanu (Editura Didactcă și pedagogică, R.A. București, 1992);

Istoria Universală. Epoca Antică și Medievală: Man. Pentru cl. a 10-a/ Emil Dragnev, Virgil Pâslariuc, Corneliu Popovici (Civitas, Chișinău 2002);

Istorie: Manual pentru clasa a 10-a/ Corneliu Popovici, Angela Popovici (Editura LUMINA, Chișinău – 2008).