Etica deontologică

În sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau)  in termeni de mijloace

si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore.

Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii,

indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de

scopul ei final.Sustinatorii eticii teleologice afirma fericirea ca scop suprem al vietii, desi difera

mijloacele prin care este obtinuta. Hedonismul (Aristip, J. St. Mill) promoveaza absenta durerii

din corp si a suferintei din suflet ca mijloc de realizare a suferintei, iar eudemonismul (Platon,

Aristotel) teoretizeaza cautarea rationala a fericirii. Ambele teorii  privilegiaza ideea ca valoarea

mijloacelor (placerea, intelepciunea) este determinata de valoarea scopului si se centreaza pe

continutul actiunii morale. Totusi, hedonismul si eudemonismul nu stabilesc cadrul necesar si

universal in care continutul unei actiuni are deplina valabilitate morala.Etica deontologica (Imm.

Kant) apreciaza ca, indiferent de scop, actiunile au valoare morala doar daca sunt guvernate de

principii normative a caror respectare asigura unei actiuni caracter necesar si universal.In replica

la normativitatea principiilor morale si a demersului deductiv, etica aplicata  depaseste domeniul

strict teoretic si adopta un demers inductiv derivand principiile morale din analiza unor fapte

concrete. Astfel, etica aplicata (M. Tooley) poate fi considerata un demers reflexiv adecvat la

situatiile concrete.O alta obiectie adusa teoriilor teleologice si deontologice o constituie

universalismul lor nefondat, pentru ca nu tine cont de contextul cultural caruia ii apartin

indivivizii, de codul moral presupus in infaptuirea unei actiuni.

Obiective si istoric

Indiferent ca se numeste cod etic, al onoarei, de conduita sau charta a jurnalistilor, reguli

de conduita sau declaratie de principii, adoptarea acestuia nu inlatura insuficienta si nici

pericolele nerespectarii sale, intrucat codul etic isi va dovedi utilitatea in momentul in care

jurnalistul , subiectului caruia i se adeseaza poseda un simt moral. Claude Jean Bertrand sublinia

importanta si obiectivele codului deontologic: codul informeaza publicul asupra profesiei ,

semnaleaza faptul ca acesta are reguli de conduita , ii sporeste credibilitatea, protejeaza clientul,

creaza si solidaritatea in interiorul grupului, mentine prestigiul profesiei.

Prin emiterea valorilor si principiilor unanim recunoscute Codul ofera un sentiment de securitate,

evitand totodata interventia statului.

Din punct de vedere istoric, codurile s-au multiplicat la inceputul sec.XX sub efectul

miscarilor progresiste care denuntau abuzurile capitalismului salbatic in presa.

In 1896 jurnalistii polonezi din Galitia si-au redactat o lista de obligatii si au constituit un

tribunal al onoarei.

In 1910, o asociatie a presei din Kansas, S.U.A. a adoptat un cod privitor la editori si

directori, urmand ca in 1924, 6 cotidiene sa aiba propria carta. Primul cod national a fost cel

francez: Charta indatoririlor apartinand sindicatului national al jurnalistilorfrancezi adoptata in

1918, primul cod international fiind cel din 1926, cel al Asociatiei interamericane a presei.

Codul onoarei a fost adoptat in 1939 de Federatia internationala a jurnalistilor.

Sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, a determinat o aparitie peste tot in lume a codurilor

deontologice. O.N.U. a incercat adoptarea unui cod, refuzat insa de organizatiile profesionale.

Urmatorul val de interes pentru normele deontologice s-a remarcat in cadrul Unesco la inceputul

anilor 70 si ulterior dupa razboiul din Golf (1991).

Etica s-a constituit în Antichitate, punând problema adevăratei destinaţii a omului.

Având o atât de îndelungată istorie şi un obiect atât de discutabil, evident că există o mulţime de

teorii, greu de grupat. Vom încerca, având conştiinţa inevitabilelor limite, o clasificare

elementară. După răspunsul la problema sensului existenţei umane, putem să

distingem între etici ale fericirii şi etici ale virtuţii sau datoriei. Conform primelor, scopul suprem

al omului este obţinerea fericirii, conform celorlalte, scopul ultim al vieţii este dobândirea virtuţii

prin practicarea datoriei. Eticile fericirii au fost numite şi etici teleologice, căci ele ne indică

scopul vieţii, telos-ul ei (grecescul telos – ţel, scop).

a) Eticile teleologice sunt construite, aşadar, pe axa mijloc-scop.

Întrebarea fundamentală pe care şi-o pun reprezentanţii eticii teleologice este următoarea: care

trebuie să fie ţelul vieţii, scopul acesteia? Care este, prin urmare, cel mai mare bine pentru om

(summum bonum)? Din acest motiv au fost numite (destul de echivoc) şi etici ale binelui.

Elementul comun al acestor etici îl constituie ideea că valoarea unei acţiuni este dată de scopul

acesteia (plăcerea, fericirea, înţelepciunea). După scopul indicat în calitate de bine suprem al

vieţii umane, eticile teleologice pot fi grupate în etici hedoniste şi etici eudemoniste.

a1) Eticile hedoniste (grecescul hedone - plăcere)

consideră că scopul vieţii omului este acela de a se bucura de cât mai multe plăceri, evitând

suferinţa. După accentele puse pe trăirea plăcerii şi, respectiv, pe evitarea suferinţei, putem

distinge în interiorul hedonismului mai multe nivele.

Un prim nivel, mai grosier,

cu dominantă senzorială, se materializează în sintagma „trăieşte-ţi clipa”, bucură-te în fiecare

moment al vieţii tale de orice plăcere îţi iese în cale; nu rata nimic, căci fericirea vieţii este dată

de suma plăcerilor trăite. Cel mai reprezentativ susţinător al acestei poziţii este elevul lui Socrate,

Aristip din Cirene (430-355), întemeietorul Şcolii cirenaice.

a2) Spre deosebire de hedonism,

eudemonismul raţional (grecescul eudaimonia - fericire) consideră că cel mai mare bine (scopul

vieţii) este fericirea, scop în sine, celelalte valori (plăcerea, onoarea, bogăţia, sănătatea) fiind

doar mijloace pentru a fi fericit. Scopul vieţii este pentru Aristotel o viaţă fericită, iar aceasta este

conformă virtuţii specific umane, care este raţiunea. Ca urmare, a fi fericit echivalează cu a trăi

în conformitate cu raţiunea. Justificarea constă în înţelegerea virtuţii ca esenţă a fiindului:

virtutea toporului e de a tăia, a navei de a pluti, iar a omului de a gândi. Binele fiecărui lucru

corespunde cu însăşi esenţa, virtutea şi scopul lui. Ca urmare, fericirea omului constă în

activitatea contemplativă, punând sub controlul raţiunii plăcerea, averea, onoare, ca mijloace

pentru a fi fericit. Aceasta nu înseamnă însă nici o viaţă ascetică şi nici decizie doar în urma

deliberării raţionale. Utilizarea raţiunii este necesară, dar nu şi suficientă, unele acţiuni

necesitând reacţie imediată, conform aspectului dispoziţional al comportamentului.

b) Etica deontologică. Spre deosebire de etica teleologică, ce evaluează acţiunile bune în

raport cu consecinţele lor, fiind, aşadar, consecinţialistă, etica deontologică (gr. deon = datorie)

este una a îndatoririlor. Conform eticii deontologice acţiunile sunt corecte sau incorecte prin ele

însele şi nu prin consecinţele lor. Spre exemplu, a minţi este o acţiune incorectă prin ea însăşi,

indiferent care ar fi consecinţele minciunii respective. Reprezentantul cel mai important al eticii

deontologice a fost Immanuel Kant (1724 - 1804).

c) Contractualismul etic. Potrivit contractualismului, care-şi are rădăcinile în filosofia

greacă, dar se impune în modernitate prin Th. Hobbes (1588 – 1679) şi J.J. Rousseau (1712 –

1778), normele morale sunt rezultatul acordurilor, convenţiilor prin care oamenii îşi rezolvă

paşnic divergenţele de interese. Supunerea la normă îşi află justificarea în faptul că ea este

rezultatul acordului liber consimţit al contractanţilor. Conform acestuia, oamenii acţionează

moral dacă o fac în avantaj reciproc (tradiţia hobbesiană) sau dacă o fac potrivit principiului

imparţialităţii (tradiţia kantiană). În prima abordare, nu e nimic considerat rău în a leza sau a-l

face să sufere pe altul, atâta vreme cât nu avem o convenţie după care este în avantajul reciproc

să nu ne lezăm. Răul moral se produce atunci când, consimţind la o faptă încălcăm convenţia pe

care am stabilit-o (deci, după ce am definit lezarea ca rea). Să nu furi, să nu înşeli pe cei cărora le

promiţi, să-i respecţi şi să-i ajuţi pe alţii, nu sunt percepte care ne vin din intuiţie şi înclinaţie, nu

sunt "naturale" şi nici divine, ci sunt norme create de către contractanţii care au căzut de acord că

este reciproc avantajos să ne abţinem să facem anumite acte şi, dimpotrivă, să facem altele.

Principiile invocate ar putea fi formulate astfel:

1. Principiul libertăţii maximale: fiecare persoană care participă la o practică, sau care

este influenţată de aceasta, are un drept egal cu cea mai largă libertate care e compatibilă cu o

libertate de acelaşi fel a celorlalţi. Potrivit acestui principiu, fiecare persoana trebuie sa aibă un

drept egal la cel mai extins sistem de libertăţi, compatibil cu un sistem similar de libertăţi pentru

toţi. Cu alte cuvinte, fiecare persoana are dreptul sa aibă la fel de multă libertate ca oricare alta:

libertate politică, a cuvântului, a conştiinţei, a gândirii. Acest principiu este de prima prioritate,

trebuie realizat înaintea celui de-al doilea.

2. Principiul admiterii inegalităţilor: inegalităţi sunt permise cu condiţia ca ele să

acţioneze în favoarea tuturor, să fie legate de statusuri, deschise tuturor în condiţiile egalităţii de

şanse. Sunt admise inegalităţi ce ţin de beneficii şi răspunderi (de exemplu: inegalitatea în a

ocupa funcţii, posturi – în condiţiile egalităţii de şanse, preţuirea şi recompensele, salariile,

prestigiul, averea dobândită). Inegalităţile de acest tip sunt permise fiindcă avantajează toţi

participanţii la o practică. O normă este dreaptă dacă aplicarea ei avantajează şi pe cel mai

dezavantajat membru al comunităţii în care ea se aplică.

d) Pe lângă aceste tipuri clasice de etică, putem identifica în istoria filosofiei morale şi

etici ale sentimentului, conform cărora actul bun este cel ce trezeşte simpatia (Adam Smith), etici

intuiţioniste sau ale inspiraţiei, conform cărora actul bun este cel inspirat de natura noastră

umană, printr-o intuiţie ce stârneşte entuziasmul tuturor fiinţelor umane (Fichte, Bergson), etica

grijii sau etici feministe (Carol Gilligan, Nel Noddings, Anette Baier). În prelungirea eticii grijii,

conform căreia accentul în judecata morală nu cade pe eul individual, ci pe relaţie se situează

eticile fenomenologice, ale dăruirii sau ale dialogului subaltern, conform cărora relaţia trăită, faţă

către faţă, este datul ontic fundamental al existenţei de tip uman, iar eticul se naşte în

dezechilibrul relaţiei care îl plasează în avans pe celălalt (M. Buber, Emm. Levinas, J.L.

Marion).