Universitatea "Spiru Haret" - Facultatea de drept şi administraţie publică

MASTER – Drept comunitar europeanDisciplina - Drept comunitar al afacerilor

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. Augustin FuereaRestanţă semestrul I

LIBERA CIRCULAŢIE A

MĂRFURILOR

Bucureşti,Sesiunea 10.06.2008 -15.06.2008

CUPRINS

I. Noţiuni introductive privind Uniunea Europeană………………….......pag. 5

I.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene…………………..pag. 5

I.2. Evoluţii ulterioare……………………………………………...pag. 5

II. Instituirea Uniunii Europene……………………………………….......pag. 6

II.1. Tratatul de la Maastricht………………………………………pag. 6

II.2. Obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Maastricht…….pag. 6

III. Libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene………………….........pag. 7

III.1. Consideraţii generale………………………………………....pag. 7

III.2. Libera circulaţie a mărfurilor………………………………....pag. 7

IV. Concluzii…………………………………………………………........pag. 12

ABREVIERI

alin. – alineat

art. – articol

A.E.L.S. – Asociaţia europeană a liberului schimb;

C.E.C.O. – Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului;

C.E.E. – Comunitatea economică europeană;

C.E.E.A. – Comunitatea europeană a energiei atomice;

G.A.T.T. – Acordul general pentru tarife şi comerţ;

N.C. – Nomenclatorul combinat;

O.C.D.E. – Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică;

T.C.E. – Tratatul instituind Comunitatea Europeană;

T.V.C. – Tarif vamal comun.

U.E. – Uniunea Europeană

BIBLIOGRAFIE

• Marin Voicu, „Dreptul comunitar – Note de curs”, Biblioteca

Facultăţii de Drept a Universităţii „Spiru Haret”, 2003;

• Marin Voicu, „Politicile comune ale Uniunii Europene”, Ed.

Lumina Lex, 2005;

• Augustin Fuerea, „Drept comunitar al afacerilor”, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2006;

• Walter Cairns, „Introducere în legislaţia Uniunii Europene”, Ed.

Universal DALSI, Bucureşti 2001;

• Dr. Camelia Stoican, „Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea

Europeană”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2001;

• Octavian Manolache, „Dreptul Comunitar”, Ed. ALL, Bucureşti,

1996;

• Emilian Dobrescu, „Integrarea economică în Uniunea

Europeană”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995;

1. Noţiuni introductive privind Uniunea Europeană.

1.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene .

În decembrie 1945 s-au pus bazele unei noi ordini monetare prin Tratatul de la Bretton

Woods, iar în 1947 a apărut GATT.

La 19 septembrie 1946 primul ministru englez Winston Churchill a prezentat opţiunile sale

privind viitorul Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, afirmând necesitatea construirii

statelor unite ale Europei. Ideea unei Europe unite nu era nouă; ea mai fusese vehiculată în

diferite împrejurări.1

În plan economic se remarcă lansarea de către S.U.A., în anul 1947, a Planului Marshall2

de ajutorare a statelor Europei aflate în dificultăţi economice şi sociale la sfârşitul războiului. În

legătură cu aplicarea Planului Marshall, la 16 aprilie 1948 a fost înfiinţată O.E.C.C., care ulterior

s-a transformat în O.C.D.E.

1.2. Evoluţii ulterioare.

Ca urmare a unei activităţi politico – diplomatice, sub impulsul Franţei şi Germaniei s-au

realizat procese importante în direcţia unificării europene, care s-a concretizat prin adoptarea la

25 martie 1957 a Tratatului de la Roma, care cuprinde de fapt 2 tratate :

- EUROATOMUL – prevede reglementarea în comun a producţiei materiei nucleare,

exploatarea în comun a mijloacelor de care dispun statele membre, un schimb de

informaţii şi un sistem comun de brevete şi invenţii;

- Tratatul privind Economia Europeană ( C.E.E.) – prevede următoarele libertăţi :

- libertatea de circulaţie a mărfurilor;

- libertatea de circulaţie a capitalurilor;

- libertatea de circulaţie a serviciilor.

Nu toate activităţile intrau sub incidenţa acestor acorduri.

Obiectivul Tratatului de la Roma a constat în realizarea unui spaţiu economic lărgit în care

întreprinderile celor 6 state semnatare ale acestui tratat puteau opera în condiţii de concurenţă

loială şi reală. Reuşita implementării Tratatului a demonstrat că obiectivele fundamentale,

1 A se vedea L. Carou, Communaute Europeennea, Daulloz, 1991, p. 4 – 41.2 George Marshall, general şi om politic American. Şef de stat major al armatei SUA în timpul celui de-al doilea Rãzboi Mondial; secretar de stat al Departamentului de stat 1947 – 1948; a iniţiat planul de ajutor al SUA , Europei în 1953, I s-a acordat Premiul NOBEL pentru Pace.

respectiv diminuarea tuturor obstacolelor vamale şi crearea unei Uniuni vamale a fost finalizată

cu un an mai devreme.

În anul 1960 la Stockholm are loc o Convenţie privind înfiinţarea Asociaţiei Europene a

Liberului Schimb – AELS.3

În 1973 au aderat la Comunitate : Anglia, Irlanda şi Danemarca. Grecia a semnat Tratatul

în 1979, iar Spania şi Portugalia în 1985. Austria, Suedia şi Finlanda au devenit membre ale

Uniunii la 1 ianuarie 1995.

2. Instituirea Uniunii Europene.

2.1. Tratatul de la Maastricht.

O etapă decisivă a procesului de integrare a început odată cu semnarea de către cei 12

membri ai Comunităţii Europene la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht privind

instituirea unei Uniuni Europene.4

Prin Tratatul de la Maastricht se crează o Uniune Europeană fondată pe comunităţile

europene şi completată prin formele de cooperare şi politicile prevăzute în Tratat. Potrivit

Tratatului noua construcţie europeană se sprijină pe trei piloni :

I. Comunităţile Europene : CECO, CEE, CEEA;

II. Politica externă şi securitatea comună;

III. Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.

Tratatul de la Maastricht a consacrat importante evoluţii în domeniul politicii economice şi

monetare care constituie instrumentul principal al acţiunilor statelor membre.

2.2. Obiectivele fundamentale ale Tratatului de la Maastricht :

a) lărgirea obiectivelor integrării;

b) realizarea unei identităţi internaţionale ale Uniunii;

c) uniune politică şi militară;

d) politică comună în domeniul relaţiilor internaţionale de securitate;

e) cooperare în materie de poliţie, justiţie şi afaceri interne;

f) coeziune economică şi socială;

3 Aceste state au fost : Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Novegia, Portugalia şi Suedia.4Asupra genezei Tratatului a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes, J. Weyland, “Le Traite de Maastricht, genese, analyse, commentaries”, Bruxelles, 1993, p. 37 – 101.

4

g) cetăţenie europeană;

h) unificarea reglementărilor şi rezolvarea comună a unor aspecte sociale, cum ar fi :

protecţie socială, şomaj, sănătate, protecţia consumatorului, mediu, cultură, sport, etc.;

i) uniune economică şi monetară şi moneda unică europeană.

3. Libertăţile fundamentale ale Uniunii Europene

3.1. Consideraţii generale.

Libertăţile fundamentale au fost realizate, în cea mai mare parte a lor, în cursul perioadei

de tranziţie, potrivit Tratatului, prin dispoziţii de procedură şi prin acţiuni de restricţii sau

interdicţii.

Prin piaţă internă se înţelege un spaţiu fără frontiere interne care trebuie să funcţioneze în

aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională : mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile trebuie să

circule în cadrul ei fără nici un control la frontierele dintre statele membre, după exemplul

absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat.5

3.2. Libera circulaţie a mărfurilor.

Conform Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, orice bun apreciabil în bani

transportat peste o frontieră, în scopul unor tranzacţii comerciale poartă denumirea de „marfă’’.

Libera circulaţie a serviciilor şi a persoanelor poate implica circulaţia mărfurilor.

Libera circulaţie a mărfurilor constituie unul dintre elementele fundamentale ale

Comunităţii Europene. Scopul dispoziţiilor ce instituie aceste libertăţi este de a crea între statele

membre o piaţă unică, liberă de orice restricţii interne asupra comerţului, prezentând o poziţie

comercială unică în relaţiile cu state terţe. În vederea acestor deziderate, prin Tratat s-a urmărit :

a) Realizarea unei uniuni vamale prin desfiinţarea între statele membre a taxelor vamale

asupra importurilor şi exporturilor, a taxelor de echivalent, precum şi adoptarea de tarife

comune cu statele terţe (o politică comercială comună);

b) Eliminarea între statele membre a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor,

ca şi a tuturor celorlalte mărfuri având un „efect echivalent”. Aceste prevederi se aplică

atât la produsele industriale, cât şi la cele agricole originare din Comunitate sau produse

în liberă practică.

5 A se vedea Octavian Manolache – Dreptul Comunitar, Ed. ALL, 1996, pag. 119

Principiul liberei circulaţii a mărfurilor, conform art. 23, alin. 2 din Tratatul de la Roma, se

aplică mărfurilor originare din statele membre şi anume:

- mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii, fără a fi folosite

mărfuri importate din ţări terţe;

- mărfuri importate din ţări sau teritorii din afara teritoriului vamal al Comunităţii

aflate în liberă practică (mărfuri de provenienţă din ţări terţe), pentru care au fost

îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute taxele vamale şi taxele cu

efect echivalent aferente statului membru;

- mărfuri obţinute în teritoriul vamal comunitar prin prelucrarea unor bunuri aflate în

liberă practică sau bunuri fabricate în întregime pe teritoriul comunitar şi produse

care se află în liberă practică.

Libera circulaţie a mărfurilor se bazează pe: înlăturarea contingentelor şi a restricţiilor

cantitative şi interzicerea oricărui tip de măsuri naţionale asemănătoare restricţiei cantitative,

susceptibile de a împiedica comerţul intracomunitar.

3.2.1.Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun.

Tratatul C.E.E. a prevăzut un calendar detaliat după care tarifele vamale trebuie să fie

progresiv eliminate într-un interval de 12 ani. Uniunea vamală a fost realizată odată cu expirarea

perioadei de tranziţie (iulie 1968). Statele care au aderat ulterior la Comunitate au preluat

măsurile de eliminare a taxelor vamale progresiv.

În cazul României, conform prevederilor Acordului European şi cele ale Acordului General

pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), pe durata celor 10 ani de tranziţie se va stabili o zonă de

liber schimb, bazată pe obligaţii reciproce şi echilibrate. Pentru fiecare produs, taxa vamală de

bază la care se vor aplica reducerile succesive, prevăzute de Acord, a fost aplicată „erga omnes”

din ziua care a precedat intrarea în vigoare a Acordului.

Taxele vamale reprezintă una dintre cele mai vechi forme de protecţie a comerţului

naţional, până în momentul în care au avut un efect de descurajare a comerţului.6 Nu este

surprinzător că au fost printre primele obstacole comerciale ridicate de TCE. Tratatul interzice

de asemenea, „taxele cu efect echivalent”, care, deşi nu poartă eticheta oficială a taxelor vamale,

au acelaşi efect de constrângere asupra comerţului.

Prima obligaţie impusă de Tratat pentru a realiza:”dezarmarea vamală” între statele

membre fondatoare a fost de a nu introduce noi taxe vamale la importuri sau exporturi şi a

6 Se estimeazã cã înspre secolul 18 erau aprozimativ 1800 de frontiere vamale pe teritoriul Germaniei de azi. Comercianţii care doreau sã tranporte bunuri de-a lungul Rinului, de la Strasbourg cãtre graniţa olandezã trebuiau sã plãteascã 30 de taxe.

tuturor „taxelor cu efect echivalent” din alte state membre începând cu data intrării în vigoare a

tratatului.

Termenul de „taxe cu efect echivalent” a fost interpretat de Curtea de Justiţie ca incluzând

şi orice sarcină pecuniară. Sarcina nu trebuie impusă la frontieră câtă vreme este instituită pe

motiv de import.7 Curtea de Justiţie a statuat că „toate taxele, indiferent de modul lor de aplicare,

care sunt impuse în mod unilateral asupra mărfurilor ce traversează frontierele, fără a avea

regimul strict al taxelor vamale, reprezintă taxe cu efect echivalent”. Orice obligaţie pecuniară,

indiferent de mărimea, destinaţia şi modul de aplicare, care este impusă în mod unilateral asupra

mărfurilor autohtone sau străine, pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră, şi care

nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului, este o „taxă cu efect echivalent”.

Nu pot fi considerate „taxe cu efect echivalent” următoarele categorii de taxe :

- taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat membru, în

condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor străine sau

indigene;

- taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei

este proporţională cu serviciul respectiv;

- taxele stabilite pe baza unei măsuri legislative comunitare pentru anumite servicii

efectuate, dar numai în anumite condiţii care trebuie cumulativ îndeplinite :

1. taxele nu depăşesc valoarea serviciilor;

2. măsurile de verificare şi taxele sunt uniforme şi obligatorii pe întreg teritoriul

Comunităţii;

3. taxele sunt stabilite în interesul general al Comunităţii;

4. serviciul asigurat este de natură să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor.

De asemenea, a fost interzisă mărirea taxelor vamale existente în comerţul cu celelalte state

membre, această regulă fiind cunoscută sub numele de regula „suspendării”.

Uniunea vamală implică şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.

Tariful vamal comun (TVC) a fost adoptat prin Regulamentul 950/1968 al Consiliului la data de

7 septembrie 1987 şi este obligatoriu pentru toate statele membre fără drept de intervenţie pentru

reglementarea taxelor vamale sau altor taxe echivalente acestora în cazul mărfurilor care provin

din statele terţe. Deşi TVC este comun pentru toate statele membre, acest tarif nu este uniform,

fiind diferit în funcţie de ţara de origine şi scopul importări produsului.

Clasificarea tarifară a mărfurilor se face pe baza Nomenclatorului Combinat (NC), acesta

fiind în conformitate atât cu cerinţele statistici, cât şi cu cele ale TVC, din care face parte.

7 Curtea de Justiţie a Comunitãţii Europene – Hot. Nr. 213 – 82/1996.

Valoarea în vamă a mărfurilor importate sau valoarea de tranzacţie, reprezintă preţul

efectiv al acestor mărfuri la vânzarea pentru export în teritoriul vamal comunitar.

TVC este aplicabil numai în cazul produselor provenite din statele terţe şi este diferit în

funcţie de statul de origine a produsului. Conform codului vamal comunitar o marfă a cărei

producţie implică mai multe ţări este considerată ca provenind din ţara în care s-a efectuat cea

mai recentă transformare substanţială sau s-a desfăşurat un stadiu important al fabricaţiei.

În privinţa formalităţilor la frontierele spaţiului european nu există încă o uniformitate, iar

pentru evitarea distorsiunilor la intrarea pe teritoriul Uniunii Europene, se foloseşte un formular

unic denumit „Document administrativ unic”.

Începând cu 1 ianuarie 1988 a fost stabilit un nou tarif integral, TARIC, care are în vedere

„Convenţia internaţională privind descrierea armonizată a mărfurilor şi sistemul de codificare”.

Codul vamal comunitar a fost adoptat în data de 12 Octombrie 1992 şi constituie sursa

normativă principală, stabilind sfera de aplicare şi oferind definiţii de bază. Codul vamal

comunitar înlocuieşte şi completează cele 30 de acte adoptate în perioada 1968-1990 şi oferă

definiţii de bază şi elementele conform cărora se aplică drepturile de import sau export şi alte

măsuri cu privire la schimbul de mărfuri. Elementele conţinute de codul vamal sunt: tariful

vamal, clasificarea tarifară a mărfurilor, originea acestora şi valoarea lor în vamă.

3.2.2 Eliminarea restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, ca

şi a tuturor celorlalte măsuri având efect echivalent.

Curtea de Justiţie a definit măsurile având „efect echivalent” cu cel al restricţiilor

cantitative, astfel : „toate regulile comerciale adoptate de statele membre care pot împiedica

direct sau indirect, actual sau potenţial, comerţul intracomunitar”.

Obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor, generate de diferenţele existente între

legile naţionale ale statelor membre, referitoare la producţia şi comercializarea unor mărfuri,

trebuie acceptate în vederea îndeplinirii unor condiţii obligatorii. Patru asemenea cerinţe

obligatorii pot fi introduse de legile naţionale :

1. măsuri de supraveghere fiscală;

2. măsuri care să asigure corectitudinea în relaţiile comerciale;

3. măsuri care să asigure protecţia consumatorilor;

4. măsuri care asigură protecţia valorilor social – culturale locale sau naţionale.

Tranzacţiile încheiate între persoanele fizice şi juridice din Comunitate, care sunt de natură

să afecteze libera circulaţie a mărfurilor, sunt sancţionate potrivit articolelor 85 şi 86 din Tratat,

articole care se referă la incriminarea practicilor concurenţiale neloiale.

Prin practici administrative se înţelege orice standard sau procedură folosite în mod

obişnuit de o autoritate publică şi care , deşi nu obligă legal pe cei cărora li se adresează, îi

determină să aibă o conduită. Între cele mai importante practici se amintesc8 :

b) restricţii asupra producţiei şi investiţiilor, dacă duc la reducerea exportului;

c) stabilirea temporară a preţurilor minime şi maxime;

d) legislaţia privind originea mărfurilor;

e) măsuri naţionale de cumpărare;

f) verificări şi inspecţii duble;

g) practici administrative în dezavantajul importului / exportului (grand father

clauses);

h) legislaţia privind anumite mărfuri;

i) practicile privind mărcile, investiţiile, etc.

3.2.3. Regula raţiunii

Prin introducerea acestei reguli s-a încercat atenuarea efectului de bază stabilit în practică

prin care măsurile susceptibile să împiedice comerţul internaţional sunt considerate ca efect

echivalent.

Regula raţiunii poate fi acceptată, dar această regulă nu trebuie să excludă de pe piaţa

internă produsele provenind din alte state membre. Principiul trebuie aplicat eficient,

neacceptându-se restrângerea comerţului între state mai mult decât este necesar.

Articolul 36 din Tratat prevede o excepţie, şi anume, instituirea unor restricţii asupra

importurilor, exporturilor ori a mărfurilor în tranzit, justificate din raţiuni de moralitate publică,

politică, publică sau securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor,

plantelor, protecţie a comorilor naţionale, protecţie a proprietăţii industriale.

Aceste restricţii nu trebuie să constituie însă un mijloc de discriminare arbitrară sau de

restrângere deghizată a comerţului între statele membre.

3.2.4. Regula suspendării

Această regulă apare ca o combinaţie între art. 31 şi 32 din TCE.

Art. 31 interzicea statelor membre introducerea de noi restricţii la importurile dintre ele,

sau orice măsuri cu efect echivalent.

Art. 32 prevedea că statele membre se abţin de la a face mai restrictive cotele şi măsurile

deja existente.

Obligaţia de suspendare prevăzută la art. 31 era absolută şi nu permitea nici o excepţie.9

8 A se vedea Octavian Manolache - op. cit., pag 130.

3.2.5 Monopolurile de stat cu caracter comercial.

Restricţiile privind libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a activităţilor

monopolurilor de stat cu caracter comercial.

Aceste monopoluri, având drepturi exclusive asupra importurilor şi exporturilor, asupra

libertăţii de a fixa condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, pot introduce restricţii şi

discriminări la import sau export, constând în dreptul exclusiv de vânzare – cumpărare şi

posibilitatea controlului. Prin reglementări naţionale, drepturile menţionate pot fi acordate unei

întreprinderi de stat care va supraveghea ori determina comerţul dintre statele membre sau unei

întreprinderi private. (monopoluri delegate).

Statele membre nu trebuie să obstrucţioneze libera circulaţia a mărfurilor sau să

distorsioneze concurenţa în cadrul Comunităţii.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în art. 92 – 94, interzice ajutoarele de stat,

acceptând o serie de derogări. Conform mecanismului prevăzut în aceste articole, Comisia, în

cooperare cu statele membre, „va revedea toate sistemele de sprijin existente” în diversele state.

Comisia poate cere, în cazul în care consideră că ajutorul acordat de un stat membru nu este

compatibil cu Piaţa Comună, ca acesta să abolească sau să schimbe acest sprijin, într-un termen

limită specificat. Dacă statul membru nu se supune Deciziei Comisiei, acesta poate înainta cazul

Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Concluzii

Un moment deosebit în evoluţia UE îl constituie crearea, la 1 ianuarie 1993, a Pieţei unice,

prevăzută în Actul Unic European din 1987. În urma punerii în aplicare a acestui act, UE devine

9 Cazul 7/61, Commision v Italy ECR 317; a se vedea şi Cazul 13/68, Capolongo v Azienda Agricola Maya (1973), la 460.

piaţa cea mai unificată din lume, cu efecte benefice asupra performanţelor pieţelor integrate şi a

sistemului de adoptare a deciziilor.

Consecinţele economice ale realizării pieţei unice sunt apreciate de analişti prin efectele ei

directe şi indirecte, care reprezintă tot atâtea pierderi dacă nu s-ar realiza. Au apărut astfel

beneficii directe rezultate din înlăturarea barierelor vamale, beneficii indirecte prin integrarea

completă a pieţei (efecte de scară, ale adâncirii concurenţei etc.) şi efecte generale asupra

bunăstării (creşterea ocupării, diminuări de preţuri).

Extinderea spre estul Europei reprezintă una din direcţiile importante ale evoluţiei UE în

următorii 10 – 15 ani. O asemenea orientare îşi are premisele într-o serie de deschideri şi

acorduri încheiate de UE cu aceste ţări, înainte de 1990. Pe lângă acordurile comerciale bilaterale

încheiate cu unele ţări din zonă, UE a instituit şi aşa – numitul sistem generalizat de preferinţe

comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste ţări, care au facilitat accesul unor

anumite categorii de produse (textile, siderurgie) pe piaţa comunitară.

Pentru a veni în sprijinul statelor din centrul Europei, a fost conceput şi pus în aplicare

Programul PHARE (Asociaţia pentru Reconstrucţie Economică). Accesul la acest program,

limitat iniţial la Polonia şi Ungaria, s-a extins ulterior şi pentru alte ţări, între care şi România.

Relaţiile comerciale între UE şi ţările din centrul şi estul Europei s-au dezvoltat sistematic,

lor revenindu-le în anii 1993 – 1994 4,5% din importul Uniunii şi 5,6% din exportul acesteia. În

acelaşi timp, UE deţine în comerţul exterior al acestor ţări peste 50%, iar unele din ele chiar

peste 60%.