MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII TINERETULUI ȘI SPORTULUI

COLEGIUL AGRICOL SANDU-ALDEA

PROIECT PENTRU EXAMENELE DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII

PROFESIONALE NIVELUL III

TEMĂ ATESTAT: IMPACTUL DEPOZITELOR DE DEȘEURI ASUPRA

MEDIULUI

PROFIL: RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

SPECIALIZARE: TEHNICIAN ECOLOG ȘI PROTECȚIA CALITĂȚII

MEDIULUI

FILIERA: TEHNOLOGICĂ

PROFESOR ÎNDRUMĂTOR ELEV

CÂRJILĂ RALUCA DUMITRU MIHAIL CRISTIAN

CLASA A XII-A D

Tema

2

Cuprins

Pagina

Argument…………………………………………………………………….……...3

Capitolul I- Impactul deşeurilor asupra mediului……………………….…..…….4

1.1.- Definiţii generale în domeniul deşeurilor………………………..………4

1.2.- Impactul depozitelor de deşeuri…………………………………..……..6

Capitolul II- Depozitarea deşeurilor…………………………………………………9

2.1. - Generalităţi……………………………………….........…………….…..9

2.2.- Regimul juridic al gestionării deşeurilor…………………………….....10

2.3.- Evacuarea ecologică a deşeurilor……………………...…………….......11

2.4.- Strategii de gestionare a deşeurilor……………………………………..15

Concluzii……………………………………………………………………………..18

Bibliografie……………………………………………………………………….….19

3

ARGUMENT

În prezent, deşeurile reprezintă una dintre cele mai acute probleme legate de

protecţia mediului. Mari cantităţi de deşeuri sunt generate anual.

Protecţia mediului este o problemă a tuturor. Este problema redresării,

conservării şi ocrotirii mediului în scopul restrângerii şi eliminării surselor de

poluare, în cadrul dezvoltării armonioase a societăţii.

Cadrul general al strategiei gospodăririi deşeurilor menajere îl constituie

Strategia Protecţiei Mediului bazată pe Strategia Naţională pentru Dezvoltare

Durabilă. Soluţia problemei depozitării şi procesării ecologice a deşeurilor menajere

are o prioritate absolută în dezvoltarea durabilă a teritoriului.

În România, majoritatea depozitelor de deşeuri urbane datează din anii 1960 şi

sunt supraîncărcate. Pentru depozitele vechi nu există proiecte şi măsuri de remediere

a poluării. Pe lângă deşeurile menajere, stradale, comerciale, în depozitele de deşeuri

urbane sunt introduse şi deşeuri industriale periculoase. Deşeurile poluează aerul, apa

şi solul, degradează peisajele pe suprafeţe întinse, şi antrenează costuri ridicate pentru

depozitarea lor. Chiar dacă incinerarea post-depozitare ar constitui o soluţie mult mai

benefică pentru mediu, datorită costurilor foarte mari de implementare pe scară

naţională a acesteia, depozitarea va rămâne principala opţiune de eliminare finală a

deşeurilor în România, ca şi în alte ţări europene.

CAPITOLUL I4

IMPACTUL DEŞEURILOR ASUPRA MEDIULUI

1.1. Definiţii generale în domeniul deşeurilor

Deşeurile sunt acele materiale rezultate în urma proceselor de producţie sau

consum, care nu se mai pot folosi, în structura în care sunt, în procesul de producţie.

Se poate considera că deşeul este orice substanţă sau orice obiect din categoriile

stabilite de lege pe care deţinătorul le valorifică/elimină, are intenţia sau obligaţia de

a le valorifica/elimina.

La nivel european s-a încercat elaborarea unor criterii de clasificare ale

deşeurilor precum şi metode standard de gestionare a deşeurilor, sarcină ce întâmpină

dificultăţi datorită unor cauze cumulative, printre care se pot enumera: lipsa unei baze

de date complete, a unui sistem de monitoring integrat, stadiile diferite de dezvoltare

socio-economică a unor state. Ca un exemplu concludent, în România până în anul

2007, anul aderării la UE, nu a existat o bază credibilă de date, pentru monitoringul

deşeurilor la nivel naţional.

Deşeurile pot fi clasificate in funcţie de mai multe criterii:

• în funcţie de provenienţa lor;

• în funcţie de consistenţă;

• în funcţie de biodegradabilitatea lor.

După sistemul EEA (European Environment Agency) deşeurile pot fi impărţite

în următoarele categorii: deşeuri periculoase; deşeuri municipale; nămoluri de

epurare; deşeuri de la ambalaje, deşeuri de la producerea energiei electrice, deşeuri

electronice.

Principalele sectoare economice care sunt mai importante în generarea

deşeurilor sunt:

- industria: industria energetică, industria chimica, industria de prelucrare; 5

- minerit;

- construcţii si demolări;

- deşeuri generate de activităţi medicale;

- activităţi agricole;

- deşeuri municipale.

În funcţie de compoziţia lor, deşeurile mai pot fi clasificate: deşeuri organice,

deşeuri anorganice; deşeuri din hârtie şi carton; deşeuri din mase plastice; deşeuri din

sticlă; deşeuri metalice.

Deşeurile periculoase sunt definite în funcţie de impactul pe care îl au asupra

mediului şi asupra sănătăţii umane. Caracteristicile de periculozitate ale deşeurilor se

referă la toxicitate, corozivitate, inflamabilitate, explozivitate, infecţiozitate.

De eurile toxice se clasifica după categoria de toxicitate. ș

I categorie – extrem de periculoase (de eurile cu con inut de plumb i compu ii lui,ș ș șț

de euri de cianura, unele chimicalele i pesticidele inutilizabile i interzise etc.); ș ș ș

II categorie – nocivitate înalta de eurile cu con inut de vanadiu, de eurile petroliereș șț

etc.);

III categorie – nocivitate medie ( lamul petrolier, de eurile de la producereaș ș

coloran ilor, pigmen ilor, vopselelor i lacurilor, emulsii i lichide); ț ț ș ș

IV categorie – nocivitate redusa (sedimentele decantate rezultate din epurarea

chimica sau electrocoagularea, materialele uzate, lămpile cu mercur etc.).

1.2.Impactul depozitelor de de euri industriale i urbane asupraș ș

mediului

In general, ca urmare a lipsei de amenajări i a exploatării deficitare, depoziteleș

de de euri se număra printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact i riscș ș

pentru mediu i sănătatea publica.ș6

Principalele forme de impact i risc determinate de depozitele de de euri oră ene ti iș ș ș ș ș

industriale, în ordinea în care sunt percepute de popula ie, sunt:ț

modificări de peisaj i disconfort vizual; ș poluarea aerului;

poluarea apelor de suprafa ă; ț

modificări ale fertilită ii solurilor i ale compozi iei biocenozelor pe terenurileț ș ț

învecinate.

Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute i cu suspensii antrenate de vânt esteș

deosebit de evidenta în zona depozitelor oră ene ti actuale, în care nu se practicaș ș

exploatarea pe celule i acoperirea cu materiale inerte.ș

Scurgerile de pe versan ii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafa ăț ț

contribuie la poluarea acestora cu substan e organice i suspensii.ț ș

Depozitele neimpermeabilizate de de euri urbane sunt deseori sursa infestăriiș

apelor subterane cu nitra i i nitri i, dar i cu alte elemente poluante. Atât exfiltratiileț ș ț ș

din depozite, cat i apele scurse pe versan i influen ează calitatea solurilorș ț ț

înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosin ei acestora.ț

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de

de euri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termeniiș

conceptului de “dezvoltare durabila”, se întinde pe durata a cel pu in doua genera iiț ț

daca se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere

ecologica i postmonitorizare (15-20 ani).șIn termeni de biodiversitate, un depozit de de euri înseamnă eliminarea de peș

suprafa a afectata acestei folosin e a unui număr de 30-300 specii/ha, fără aț ț

considera i popula ia microbiologica a solului. în plus, biocenozele din vecinătateaș ț

depozitului se modifica în sensul ca:

in asocia iile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelorț

poluate;

unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care î i găsescș

hrana în gunoaie ( obolani, ciori). ș

7

De i efectele asupra florei i faunei sunt teoretic limitate în timp la durataș ș

exploatării depozitului, reconstruc ia ecologica realizata după eliberarea zonei deț

sarcini tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic ini ial, evolu iaț ț

biosistemului fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare

transport/depozitare a de eurilor urbane facilitează înmul irea i diseminareaș șț

agen ilor patogeni i a vectorilor acestora: insecte, obolani, ciori, câini vagabonzi.ț ș ș

De eurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătateș

datorita con inutului lor în substan e toxice precum metale grele (plumb, cadmiu),ț ț

pesticide, solven i, uleiuri uzate.ț

Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile

toxice, produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt

depozitate în comun cu de euri solide oră ene ti. Această situa ie poate generaș ș ș ț

apari ia unor amestecuri i combina ii inflamabile, explozive sau corozive; pe deț ș ț

alta parte, prezenta reziduurilor menajere u or degradabile poate facilitaș

descompunerea componentelor periculoase complexe i reduce poluarea mediului.ș

Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile i utile sunt depozitateș

împreună cu cele nereciclabile; fiind amestecate i contaminate din punct de vedereș

chimic i biologic, recuperarea lor este dificila.ș

Problemele cu care se confrunta gestionarea de eurilor în Romania pot fiș

sintetizate astfel:

depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru eliminarea

finala a acestora;

depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (in apropierea

locuin elor, a apelor de suprafa a sau subterane, a zonelor de agrement); ț ț

depozitele de de euri nu sunt amenajate corespunzător pentru protec iaș ț

mediului, conducând la poluarea apelor i solului din zonele respective; ș

depozitele actuale de de euri, în special cele oră ene ti, nu sunt operateș ș ș

corespunzător: nu se compactează i nu se acoperă periodic cu materiale inerteș

în vederea prevenirii incendiilor, a răspândirii mirosurilor neplăcute; nu exista 8

un control strict al calită ii i cantită ii de de euri care intra pe depozit; nuț ș ț ș

exista facilita i pentru controlul biogazului produs; drumurile principale iț ș

secundare pe care circula utilajele de transport de euri nu sunt între inute,ș ț

mijloacele de transport nu sunt spălate la ie irea de pe depozite; multe depoziteș

nu sunt prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzătoare i panouri deș

avertizare.

terenurile ocupate de depozitele de de euri sunt considerate terenuri degradate,ș

care nu mai pot fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuala, în Romania, peste

12000 ha de teren sunt afectate de depozitarea de eurilor menajere sauș

industriale;

colectarea de eurilor menajere de la popula ie se efectuează neselectiv; eleș ț

ajung pe depozite ca atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a

poten ialului lor util (hârtie, sticla, metale, materiale plastice); ț

Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea de eurilor necesitaș

adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a de eurilor înș

mediu. Respectarea acestor masuri trebuie sa facă obiectul activită ii de monitoring aț

factorilor de mediu afecta i de prezenta de eurilor.ț ș

CAPITOLUL II

DEPOZITAREA DEŞEURILOR

2.1.-Generalităţi

Depozitarea de eurilor,ș pe lângă faptul ca este un proces tehnologic destul de

scump, mai prezintă un dezavantaj: poluează mediul. Solu iaț nu consta în

9

depozitarea acestora pe locuri virane, pe spatiile verzi sau în parcuri, ci în colectarea

selectiva i reciclarea lor. Aceasta metoda permite recuperarea substan elor valoroaseș ț

pentru reciclare!

Cu puţine decenii în urmă, în Europa, îndepărtarea deşeurilor avea loc într-o

formă adeseori periculoasă pentru mediu. Gunoiul era evacuat în gropi săpate în

pământ, iar apoi ars. În a doua jumătate a acestui1 secol, prin aceste metode, au fost

eliberate cantităţi mari de halogeni şi hidrocarburi, care au ajuns în circuitele

biogeochimice locale sau globale ale substanţelor în natură. Gazul metan şi dioxidul

de carbon, generate prin descompunerea anaerobă şi aerobă a materialelor organice

din deşeu, contribuie astăzi considerabil la schimbarea climei pe glob. Căile de

răspândire a substanţelor dăunătoare sunt aerul şi apele de infiltraţie din depozitele de

reziduuri neprotejate.

Prin recunoaşterea influenţei substanţelor dăunătoare asupra organismelor vii şi

adoptând o tehnică de analiză îmbunătăţită, discuţiei i s-a adăugat la începutul anilor

80, o nouă dimensiune. Gunoiul urban a început să fie considerat ca un amestec

nedefinit de substanţe, mai mult sau mai puţin dăunător din punct de vedere chimic,

dar care, prin reacţii chimice şi biologice interne, poate conduce la alte substanţe şi

mai dăunătoare.

Depozitele de deşeuri, privite până acum formal au început să fie denumite

depozite - reactor. După acest moment, oamenii de ştiinţă au început să acorde atenţie

potenţialului reactiv al deşeurilor şi emisiilor nocive ale acestora. În cadrul

gospodăririi deşeurilor, la estimarea efectelor asupra mediului înconjurător, nu se mai

discută numai despre felul şi tehnica înlăturării deşeurilor, ci şi despre prioritatea

strategiilor şi activităţilor de evitare a formării de eurilor şi deș valorificare a acestora.

Totodată este recomandată estimarea cantităţii şi calităţii resturilor rămase, a

necesităţii de tratare a acestora, precum şi a emisiilor produse pe termen lung.

Căile principale de răspândire a substanţelor dăunătoare din depozitele de

reziduuri neprotejate sunt aerul, solul şi apa. Riscul apari iei emisiilor ca şiț

10

necesitatea realizării barierelor tehnice de împiedicare a răspândirii lor în mediul

înconjurător constituie premisa adoptării măsurilor de protecţie şi prevenire a

poluării, utilizate astăzi pe scară largă în ţările dezvoltate.

2.2. Regimul juridic al gestionării şi eliminării deşeurilor

Societatea de consum a adus, pe lângă binefacerile sale, şi multiple probleme

dificile, printre care cele de ordin tehnic, economic şi juridic privind existenţa

deşeurilor şi cerinţa eliminării (diminuării) acestora.

Una dintre numeroasele probleme ale vieţii moderne o constituie cea a stocării,

neutralizării ori eliminării deşeurilor.

Evitarea producerii de de euri/valorificarea deşeurilorș

Obligaţia de a evita formarea deşeurilor este formulată în Legea 426/2001,

privind aprobarea i modificare Ordonan ei de Guvern 78/2000 privind regimulș ț

de eurilor. Nu trebuie să ne ocupăm numai de o valorificare responsabilă şi oș

înlăturare a deşeurilor, ci trebuie să luăm şi măsurile necesare pentru a limita

formarea deşeurilor. Acest obiectiv poate fi atins prin încurajarea tehnologiilor

curate şi a produselor revalorificabile şi reutilizabile. Asigurarea posibilităţilor de

vindere a deşeurilor valorificabile trebuie luată în considerare, ca o altă cerinţă a

politicii deşeurilor. Reintroducerea în circuit şi reutilizarea deşeurilor ca materii

prime este un domeniu care trebuie stimulat, fapt pentru care trebuie elaborate

prescrip ii speciale.ț

2.3. EVACUAREA ECOLOGICĂ A DEŞEURILOR URBANE

Salubrizarea mediului urban constituia, până în urmă cu puţin timp, o temă

care se discuta doar în dezbaterile publice, odată cu menţionarea necesităţii de a

transporta deşeul în afara limitelor spaţiului de locuit. Colectarea deşeurilor din oraşe,

din motive estetice şi ca sarcină a organelor publice, datează, în Europa centrală încă

din perioada Renaşterii. Accelerarea răspândirii epidemiilor prin contactul cu

deşeurile din gospodării particulare sau de exemplu din amplasamente pentru 11

tratamente medicale este astăzi un fapt cunoscut, căruia i se caută soluţii în cadrul

asigurărilor sociale. Microorganismele şi substanţele din reziduurile urbane pot afecta

sănătatea oamenilor. Multe dintre mecanismele de transport şi de manifestare ale

acestora sunt cunoscute şi constituie obiect al prezentului ghid. Măsurile de prevenire

(de exemplu respectarea distanţelor de siguranţă, a intervalelor de ridicare a

gunoiului, a interdicţiei de acces în rampele de gunoi deschise) sunt stabilite astăzi de

către autorităţile de control şi de cele care eliberează autorizaţii, autorită i careț

asigură totodată şi realizarea lor.

Dacă evitarea formării unui anumit deşeu nu este posibilă, atunci trebuie pus

accentul pe valorificarea sau reciclarea acestuia. Aceasta operaţie se diferenţiază, din

punct de vedere tehnologic, în funcţie de metodele valorificării materiale sau termice.

În primul rând, trebuie să i se acorde prioritate valorificării materiale a reziduurilor,

prin recuperarea (cel puţin parţială) a energiei şi materialului folosite la fabricarea

produsului. în cazuri particulare este necesară şi estimarea efectelor valorificării şi a

tehnicii de valorificare asupra mediului natural i antropizat. Trebuie să se stabileascăș

exact, printr-o evaluare tehnică şi ecologica ce efecte au acţiunile intenţionate

(verificarea compatibilităţii cu mediul înconjurător), precum şi luarea în considerare a

faptului că valorificarea deşeului conduce la o poluare a mediului mai mică decât

îndepărtarea lui.

În acelaşi timp, trebuie examinată amănunţit fiabilitatea tehnică şi economică a

sistemului de valorificare, numai în acest mod putându-se stabili cu exactitate

durabilitatea investiţiilor şi funcţionarea îndelungată a instalaţiilor de protecţie a

mediului.

Diminuarea poluării mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri,

predomină în toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este

recomandată o intervenţie adecvata încă din timpul procesul de producţie a bunurilor

de consum şi a alimentelor de tot felul, după care este necesară punerea în aplicare a

tuturor posibilităţilor de valorificare a deşeurilor, în condiţiile luării în seamă a

efectelor asupra mediului. 12

Tipuri de pubele pentru depozitarea deşeurilor

Pubele pentru colectare selectivă

Depozitele

13

Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire,

laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a

levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi

de servicii de întreţinere a acestor utilaje.

Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo

măsură ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Conform

Directivei Consiliului 75/442/CEE aceste depozite trebuiau închise până în anul

2007, însă România nu s-a putut conforma în acest termen. Ca urmare, României i s-a

acordat o perioadă de tranziţie, care este până la sfârşitul anului 2009 pentru deşeurile

periculoase industriale, până la sfârşitul anului 2011 pentru deşeurile provenite din

industria minieră, până la sfârşitul anului 2013 pentru deşeurile provenite din

industria energetică, chimică şi metalurgică şi până în 16 iulie 2017 pentru deşeurile

municipale. Eşalonarea închiderii depozitelor neconforme este reglementată prin

HG 349/2005.

Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârşit închiderea

depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică curentă în multe

ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat sau în

mine abandonate. O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă

relativ ieftină şi care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile

rampe, necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea

de gunoaie, atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi

a solului. Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze

rezultate în urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc

efect de seră şi contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin

levigat (lichidul scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator

se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de

puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe

rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi

acoperite cu folii şi cu pământ.

14

Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de

depozit. Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de

carbon (45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de

carbon, mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat

prin ardere. Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie

totuşi ars la instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea

metanului are un efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.

Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt

prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de

material plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă

trebuie să fie mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de

5 m pentru deşeuri periculoase.

Incinerarea este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. Este una

din metodele de tratare termică a deşeurilor. În urma incinerării se obţin căldură,

gaze, abur şi cenuşă.

Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici, individuale, sau la scară

industrială. Pot fi incinerate atât deşeurile solide, cât şi cele lichide sau gazoase.

Metoda este preferată în locurile unde nu se dispune de teren pentru rampe şi la

eliminarea anumitor deşeuri periculoase, cum sunt cele biologice provenite din

activităţi medicale, însă la nivel industrial este controversată, din cauza poluanţilor

gazoşi, în special dioxine (dibenzodioxine policlorinate — PCDD şi benzofurani

policlorinaţi — PCDF) produşi prin ardere.

Instalaţiile de incinerare sunt cuptoare prevăzute cu focare cu grătar cu

împingere directă sau răsturnată, cuptoare rotative, cuptoare verticale, focare cu

ardere în strat fluidizat, sau cu ardere în suspensie Ele pot trata (arde) deşeuri cu

putere calorifică mică, de doar 10 MJ/kg.

În ultima perioadă se discută despre coincinerarea deşeurilor. În acest caz

deşeurile sunt arse în focarele marilor cazane energetice sau în cuptoarele de ciment,

în amestec cu combustibilul uzual al acestora. Ponderea deşeurilor în amestecul

15

combustibil este de cca. 10 %. Termenul de „coincinerare” se aplică în cazul în care

arderea amestecului combustibil care conţine şi deşeuri nu deturnează instalaţia de

ardere de la utilizarea sa obişnuită. Dacă într-o asemenea instalaţie scopul principal

devine incinerarea deşeurilor, procesul va fi considerat incinerare, nu coincinerare, iar

condiţiile de autorizare a funcţionării în acest caz vor fi mai stricte, adică cele pentru

incineratoare.

2.4.Strategii de gestionare a deşeurilor

Tendinţele în ceea ce priveşte managementul deşeurilor, promovate de

EEA şi adoptate de majoritatea statelor membre UE sunt reprezentate de:

- minimizarea şi prevenirea cantităţilor de deşeuri;

- reciclarea;

- incinerarea;

- depozitarea.

Strategia universală este aceea de a minimiza cantitatea de deşeuri

respectiv cea de resurse naturale utilizate, si de maximizare a fluxului de

reciclare a materiei si energiei (Cherubini şi colab, 2008).

Cele mai acceptate şi promovate metode în gestionarea deşeurilor sunt

minimizarea cantităţilor de deşeuri si reciclarea. Minimizarea ţine mai

mult de o parte conceptuală, mult utilizată în zilele noastre şi se încearcă a

fi susţinuta prin diferite instrumente: perceperea taxelor „pay as you

through”, ,,willingness to pay”. De asemenea intervin şi alţi factori, cum

ar fi: comportamentul oamenilor, gradul de dezvoltare al societăţii,

atitudini, concepţii, nivelul de educaţie. Cea mai utilizată metodă a fost şi

este in continuare în unele ţări, aceea de depozitare a deşeurilor, în ciuda

faptului că prezintă cele mai multe efecte negative. Acest lucru poate fi

pus pe seama gradului de dezvoltare al ţărilor, al comportamentului şi

atitudinilor societăţii civile şi autorităţilor; precum şi existenţa

instrumentelor legale, a factorilor politici. De exemplu, ţările în curs de

dezvoltare, au ca strategie politică, dar şi scop general, dezvoltarea

16

economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul deşeurilor

asupra CN, in cazul de faţă), pe o poziţie inferioară. Într-adevăr, în ţările

cu o industrie puternică, ţări care reprezintă forţe economice, consumul

de resurse şi producţia sunt mult mai mari, şi implicit cantitatea de

deşeuri este in consecinţa, însă îşi pot dezvolta şi aplica tehnologii

moderne de gestionare a deşeurilor şi în acelaşi timp le diferenţiază net

nivelul de educaţie, dar şi măsura în care sunt dispuşi să accepte anumite

instrumente (ca de exemplu: „pay-as-you-through”; „willingness to pay”).

Metode de recuperare

Simbolul internaţional al reciclării.

Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care

pot fi refolosite. Recuperarea poate fi făcută prin reciclare,

reutilizare, regenerare sau orice alt proces de extragere a materiilor

prime auxiliare. Poate fi recuperată atât partea materială, cât şi cea energetică.

Materialele pot fi refolosite pentru a produce noi bunuri, iar energia poate fi

convertită în energie electrică. Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută

fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot

fi dăunătoare pentru mediu.

Reciclarea este metoda ce vizează doua aspecte importante: eficienţa folosirii

resurselor şi impactul asupra mediului. Deşeurile nu mai reprezintă, în societatea de

astăzi, acel rău inevitabil, ci o sursa importanta de resurse secundare, tocmai de aceea

se promovează din ce în ce mai mult reciclarea şi avantajele în ceea ce priveşte

utilizarea durabilă a resurselor, de asemenea deşeurile reprezintă o sursă regenerabilă

de energie, (Stehlìk, 2009). Această metodă consideră clasificarea deşeurilor în

funcţie de componenţa lor, respectiv in funcţie de existenţa lor ca posibile resurse

secundare. Conform normelor europene, metoda reciclării poate consta în: reciclarea

materiei şi reutilizarea energiei.

Reciclarea materială presupune înlocuirea resurselor primare cu folosirea

materialelor din deşeuri, Fricke şi Kolsch (2009). Ei consideră reciclarea materialelor 17

ca metodă care include reciclarea materiilor şi reciclarea biologică cu compost

(proces aerob) şi fermentare (proces anaerob), spre deosebire de Bjorklund şi

Finnveden (2005) care susţin că reciclarea deşeurilor biodegradabile (referindu-se la

compostare şi digestie anaerobă) are puţine trasături comune cu ceea ce presupune

reciclarea propriu-zisă a materialelor. Aceştia din urmă au realizat un studiu în care

au comparat reciclarea cu incinerarea şi depozitarea deşeurilor, din punct de vedere

al indicelui de încălzire globală, GWP şi al energiei totale utilizate. Rezultatele

obţinute au indicat faptul că produsele din materialele reciclate necesită un consum

mai mic de energie decât cele provenite din resursele primare. Primul studiu amintit,

cel făcut de, Fricke şi Kolsch (2009) este axat pe calcularea eficienţei consumului de

energie pentru reciclare. Tipurile de deşeuri ce sunt vizate pentru aplicarea acestei

metode sunt urmatoarele: hârtie si carton, plastic, sticla, metale.

Rezultatele obţinute au dovedit faptul că reciclarea materială a deşeurilor constituite

din hârtie şi carton, şi din mase plastice, are avantaje semnificative în sectorul

eficienţei energetice. De asemenea reciclarea metalelor este considerată a fi eficientă

în ceea ce priveşte utilizarea raţională a resurselor.

CONCLUZII

În anul 1999, Guvernul a adoptat Strategia Na ională pentru Dezvoltareț

Durabila, iar în anul 2002 a fost elaborata Strategia Protec iei Mediului. Acestț

document stabile te ca principii generale: ș· conservarea i îmbunătă irea condi iilor de sănătate a oamenilor; ș ț ț

· dezvoltarea durabila;

· evitarea poluării prin masuri preventive;

18

· conservarea diversită ii biologice i reconstruc ia ecologica a sistemelorț ș ț

deteriorate;

· conservarea mo tenirii valorilor culturale i istorice; ș ș· principiul “poluatorul plăte te”; ș

· stimularea activită ii de redresare a mediului. ț

Criteriile pe baza cărora au fost stabilite obiectivele protec iei mediului sunt: ț

· men inerea i îmbunătă irea sănătă ii popula iei i a calită ii vie ii; ț ș ț ț ț ș ț ț

· men inerea i îmbunătă irea capacita ii productive i de suport a sistemelorț ș ț ț ș

ecologice naturale;

Impactul deşeurilor asupra mediului identifică efecte directe şi indirecte asupra

următorilor factori: fiinţe umane, faună şi floră, sol, apă, aer, climă şi peisaj, bunuri

materiale şi patrimoniu cultural, precum şi interacţiunea dintre factorii menţionaţi.

Pentru binele comunită ii de azi, dar mai ales în scopul protejării mediului,ț

evacuarea monitorizata a de eurilor trebuie urmărită prin toate mijloacele.ș

Activită ile de evitare a producerii de eurilor i de revalorificare a acestora stau peț ș ș

primul loc în cadrul strategiilor de gestionare a de eurilor.ș

BIBLIOGRAFIE

- C. Pumnea; G. Grigoriu - „Protecţia mediului ambiant” , Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1994

- Legea nr. 426 din 18 iulie 2001 pentru aprobarea Ordonan ei de urgenta aț

Guvernului nr. 78/2000 privind regimul de eurilorș- www.gestiuneadeseurilor.ro - „Manual privind activită ile specifice din domeniulț

gestiunii de eurilor municipale” - „Evacuarea ecologică a de eurilor urbane” şiș ș

„Dezvoltarea gestionarii deşeurilor în Europa”

19

- "Ecosfera i politici ecologice"- de Florina Bran i Ildikòș ș Ioan

20