Argument Argument

Deşi tendinţa înspre aprofundarea temei intitulate sărbători iudaice ar

putea părea pentru creştini drept anacronică, contrariul este uşor de demonstrat.

Nu mi-am propus crearea unei lucrări de anvergură ci o prezentare laconică a

sărbătorilor închinate lui Iahve în Vechiul Testament. Am încercat impunerea

unei viziuni stereoscopice asupra problemei, în scopul unei înţelegeri elementare

a ceea ce a însemnat timpul sacru şi prezenta divinităţii în sânul poporului ales.

Recunosc că decisivă pentru mine a fost încercarea de elaborare a unei relaţii de

forma tip - antitip, cu o reliefare a primului element, respectiv a tipului. Se ştie

faptul că nu puţine au fost momentele în care critica raţionalistă, în special prin

Iulius Welhaussen, a încercat elaborarea unei optici proprii asupra sărbătorilor

închinate lui Iahve.

Fiind susţinători ai unui evoluţionism religios, criticii raţionalişti au ajuns

sa nege chiar şi autoritatea mozaică a pentateuhului , unde sunt prezentate o serie

de directive în legatură cu sărbătorile iudaice. Astfel după Welhaussen ,

Pentateuhul ar avea la bază o serie de documente, precum: documentul iahvistic,

documentul elohistic, Deuteronomul(văzut ca o elaborare a preoţilor din vremea

lui Iosia şi atribuit lui Moise în vederea creşterii autorităţii), Codul Sacerdotal(o

construcţie post-exilică cu rol de centralizare a cultului). El susţinea că evreii din

vechime aveau trei sărbători: Paştele, Cincizecimea, Corturile. Acestea în faza

incipientă aveau un caracter agricol, astfel: Paştele era sărbătoarea primelor

roade, Cincizecimea era sărbătoarea secerişului, iar Corturile era sărbătoarea

recoltării tuturor roadelor. Deuteronomul face legătura dintre Paşti şi ieşirea din

Egipt.

Deci sărbătorile încep a îmbrăca un caracter naţional comemorativ. Codul

Sacerdotal cunoaşte sărbători fixe şi sărbători anuale cu ceremonial religios

foarte bogat. Caracterul agricol primitiv dispare. Rămâne numai caracterul

naţional religios. Totul se plia perfect scopului urmărit de Welhaussen, şi anume

1

acela al unei evoluţii religioase în sânul poporului evreu. Această evoluţie

cuprindea o fază a polidemonismului, apoi trecerea la politeism şi în fine

monolatria care a apărut în vremea lui Moise. Monolatria se referea la adorarea

unui singur zeu, a zeului din Sinai, perioada în care sărbătorile aveau un caracter

agricol1. Ulterior în vremea profeţilor Osea şi Amos, zeul pretindea pe lângă

sacrificiu şi un comportament moral adecvat. După venirea din exil apare ideea

zeului universal sau a zeului ocrotitor al poporului evreu. Acum se modifică şi

viziunea lui Welhaussen despre sărbători el susţinând că în Codul Sacerdotal

există sărbători noi. Totul pleca dintr-o doleanţă de centralizare a cultului şi

asigurare a unităţii naţionale. Această evoluţie religioasă e văzută în ceea ce

priveşte sărbătorile iudaice, ca adăugare de noi ceremonii religioase, absente

până în secolul al VI-lea î.Hr. Aşadar lipsa menţiunilor , sărbătorilor cu

ceremonial prescris nu înseamnă şi inexistenţa lor.

Am făcut această prezentare lapidară a părerilor criticilor în vederea

contrazicerilor printr-o argumentare de netăgăduit. Lucrarea de faţă deşi nu

doreşte în mod expres să contrazică părerile acestor critici arată că sărbătorile au

însoţit mereu viaţa poporului ales, stabilind şi anumita ierarhizare a lor, în funcţie

de argumente ale proniei divine, de ordin istoric, social sau religios. Nu trebuie

uitat rolul pedagogic al acestor sărbători instituite de Dumnezeu, pentru om, în

încercarea de reinstaurare a lui ,,illo tempore” sau,, έν άρχή ‘’.

Acesta este timpul sacru,un timp cu rol pregătitor în Vechiul Testament,

pentru ajungerea la enstasis,prin revelaţia directă.Timpul a apărut odată cu

lumea, fiind o creaţie a Celui atemporal sau supratemporal, pentru Care nu există

prezent, trecut şi viitor, şi prin urmare sărbătorile sunt manifestări ale divinităţii

în temporal şi convertire a temporalului în atemporal,întruchiparea unităţii

poporului ales şi a identităţii acestuia cu Creatorul. Timpul sacru este strâns legat

de spaţiul sacru şi trebuie să se manifeste prin comuniune şi unire cu Hristos.

Tocmai de aceea am ales această temă pentru a arăta prezenţa lui Dumnezeu în

lume şi după căderea omului, şi dorinţa Acestuia ca omul să se îndrepte. Ori

sărbătorile erau o modalitate de revelare a necreatului în creat. Dumnezeu Le-a

1 Pr. Prof. Vladimir Prelicean, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Mircea Chialda, Pr. Prof. Gheorghe Barna ,,Studiul Vechiului Testament”,Editia a III-a îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan Chirilă, Ed. Renaşterea, 2002, p.112.

2

rânduit ca prin ele omul sa-I mulţumească pentru bunătăţile revărsate şi să fie

puncte de plecare în restabilirea chipului lui Dumnezeu în om. Aşadar sărbătorile

iudaice reprezintă tipuri ale prefigurărilor viitoare.

3

Sărbătorile în Vechiul TestamentSărbătorile în Vechiul Testament

Capitolul ICapitolul I

1.1.Ciclul Sabatic 1.1.Ciclul Sabatic

Termenul de sărbătoare provine de la latinescul servo-,are, care

înseamnă, a păstra, a conserva , respecta.

Vechimea sărbătorilor urcă până la originile omenirii religioase . Acestea

au fost instituite ca o necesitate a manifestării sufletului omului faţă de

Divinitate. În toate religiile există sărbători, adică, zile consacrate cultului divin. 2

Evreii aveau pe lângă Sabat sărbători anuale, precum Sărbătoarea Paştilor,

Sărbătoarea Cincizecimii, Sărbătoarea Împăcării, etc. În Imperiul Roman existau

sărbători consacrate cultului zeilor. În creştinism, sunt zile de sărbătoare

închinate unor etape importante din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, sau a

Maicii Domnului, sunt zile de sărbătoare închinate sfinţilor. Aceste sărbători, atât

ale creştinismului cât şi cele iudaice sau de altă religie sunt sărbători fixe sau

mobile, adică îşi schimbă sau nu data prăznuirii.

Cu toate că unele sărbători coincid cu anotimpurile, sau schimbările de

anotimpuri acestea nu îşi au originea în ritualurile anotimpurilor găsite la religiile

Orientului Antic. În Orientul Antic sărbătorile sunt asociate zeilor panteonului,

care împreună cu oamenii sărbătoresc şi mănâncă. Însă, sărbătorile israeliţilor,

care coincid cu anotimpurile, au o însemnătate aparte, anotimpurile fiind lucrarea

Creatorului în beneficiul omului. Astfel prin aceste sărbători, omul nu numai că Îl

recunoştea pe Dumnezeu , ca pe Cel ce-i poartă de grijă, ci şi îşi amintea de

2 Pr. Prof. Dr. Branişte, Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti , 1985, pag. 169

4

favoarea Domnului faţă de poporul ales, pe care l-a eliberat prin intervenţie

personală: „Ziua aceea să fie spre pomenire şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea

Domnului, din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi” (Ieşire12,14)

Aşadar, sărbătorile sunt zile festive închinate adorării lui Dumnezeu. Din

punct de vedere religios ele sunt timpuri sfinte, reprezentând la evrei,

obligativitatea participării la actele de cult. Pentru poporul ales Dumnezeu

instituie diferite zile festive şi solemnităţi, pentru ca pe de-o parte prin

ceremoniile religioase să instaureze poporului religia adevărată, iar pe de altă

parte să îi ofere odihnă şi repaus de la activităţile zilnice, precum şi să se cultive

din punct de vedere spiritual, deoarece în adunările sfinte se citea şi se explica

Legea.

1.1.1.Sabatul Săptămânal

Dintre timpurile sfinte, cea mai importantă zi de sărbătoare era Sabatul.

Termenul de Sabat provine de la verbul „şabbath” care înseamnă a înceta, a

sista , a înceta de a mai... Ea încheie cele şase zile ale săptămânii şi începe cu

seara zilei de vineri şi ţine până sâmbătă seara.3

În Sfânta Scriptură „ şabbath”- sabatul are mai multe înţelesuri:

- ziua a şaptea a fiecărei săptămâni, deoarece Dumnezeu, fără a o institui

zi de odihnă, după ce a creat lumea în şase zile, în ziua a şaptea S-a odihnit,

adică nu a mai creat nimic: „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea Sa,

pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care

le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-

însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în

rânduială” ( Facere 2, 2-3). Pentru a fi înţeles şi mai mult sabatul şi pentru a fi

apreciată cu adevărat importanţa sa, se poate face conexiunea cu întâmplările

relatate la Ieşire 16: mana era culeasă zilnic iar în ziua a şasea poporul culegea

mană şi pentru ziua a şaptea deoarece, Dumnezeu în ziua a şaptea nu trimitea

mană. De asemenea, din porunca a patra: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o 3 Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină , Oradea, 1995, pag.1139

5

sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale , iar ziua a

şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău.[...]. Că în şase zile a făcut

Domnul cerul şi pământul marea şi toate cele ce sunt într-însele , iar în ziua a

şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-

o.” ( Ieşire 20, 8- 11) reiese importanţa religioasă a acestei zile.

- toate sărbătorile instituite de Dumnezeu pentru a fi respectate de poporul

ales au fost numite tot sabat, însă cu un sens mai larg, astfel ziua Împăcării, ziua

întâi a Paştilor , întreaga săptămână a Cincizecimii, au denumirea de sabat,

tocmai pentru a arăta caracteristica sărbătorii, aceea de odihnă închinată lui

Dumnezeu, repaus general atât pentru om cât şi pentru animale şi pământ.

Sabatul însă nu a fost respectat din toate timpurile, astfel că , în vremea

patriarhilor, datorită mediului de viaţă , evreilor le era imposibil să respecte ziua

a şaptea. De asemenea în Egipt, datorită faptului că evreii erau supuşi la munci

tot mai grele şi că egiptenii nu respectau această zi, israeliţii nu aveau

posibilitatea respectării sabatului. Tocmai din aceste motive, în vremea lui

Moise, cinstirea sabatului este aşezată în una din cele zece porunci.

Ziua Sabatului era cinstită sub două aspecte: negativ şi pozitiv. Din punct

de vedere negativ, prăznuirea sabatului, implică încetarea oricărui lucru din

partea oamenilor ,a sclavilor şi a animalelor. În ziua sabatului erau oprite toate

afacerile, comerţul, precum şi activităţile de întreţinere a trupului.4 De asemenea

erau oprite şi activităţile casnice cum ar fi: aprinderea focului şi strângerea

lemnelor pentru foc. „Când se aflau fiii lui Israel în pustiu, au găsit un om

adunând lemne în ziua odihnei L-au scos deci toată obştea fiilor lui Israel afară

din tabără şi l-au ucis cu pietre toată obştea, afară din tabără, cum poruncise

Domnul lui Moise.” ( Numeri 15, 33,36)

Alte lucrări interzise s-au păstrat din tradiţia iudaică, transmise pe cale

orală. Aceste lucrări, interdicţii se ridică la un număr de 39 de activităţi numite în

Talmud „părinţii lucrărilor” deoarece din ele derivă şi alte activităţi interzise şi

ele în sabat.5

4 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian, Arheologia Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 2002, pag. 2825 Ibidem

6

Mai târziu respectarea în sens negativ al sabatului s-a făcut prin

interzicerea săvârşirii unui drum mai lung de 2000 de coţi, cale găsită doar în

Noul Testament sub denumirea de „Calea Sabatului” (techum haşşabath)

conform Faptelor Apostolilor capitolul 1, versetul 12. Această cale de 2000 de

coţi reprezintă distanţa de la marginea taberei până la locaşul sfânt, care se afla în

mijlocul taberei. Astfel singurul drum pe care evreii aveau voie să-l facă în

timpul sabatului era cel de acasă până la sinagogă şi înapoi

În ceea ce priveşte prăznuirea sabatului, sub aspect pozitiv, acesta se

manifesta prin dublarea jertfelor zilnice şi adăugarea de jertfe nesângeroase.

Acestea era jertfe de mulţumire pe lângă care evreii organizau „adunări sfinte”,

cântece de slavă şi ospeţe. Unii evrei obişnuiau să se adune la casele proorocilor

pentru a asculta Legea, însă mai târziu, în cultul sabatului s-a introdus citirea de

pericope din Vechiul Testament, urmate fiind de cuvântări, explicări ale Legii şi

de rugăciuni şi cântări6.

Adesea , mulţi evrei erau de-a dreptul fanatici în ceea ce priveşte ţinerea

sabatului, astfel că în multe rânduri, erau atacaţi de tâlhari şi popoarele

migratoare în ziua sabatului, considerând că este interzisă purtarea armelor în zi

de sabat.

În ziua sabatului erau permise acţiunile cultice, iar mai târziu, în vremea

Mântuitorului, găsim permisiunea săvârşirii lucrărilor de binefacere, purtarea

armelor în timp de război şi îngrijirea animalelor „El le-a zis: Cine va fi între voi

omul care va avea o oaie şi, de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu o va apuca şi

o va scoate? Cu cât se deosebeşte omul de oaie! De aceea se cade a face bine

sâmbăta.” (Matei 12, 11 – 12)7 . Aşadar Mântuitorul arată fariseilor în

conflictele Sale cu ei, totala lor neînţelegere a poruncilor sabatului. Ei încercau să

facă din respectarea legilor sabatului, o serie de legi mai stricte decât poruncise

Dumnezeu. Nu era greşit să mănânci în ziua sabatului, chiar dacă hrana trebuia

obţinută prin sfărâmarea spicelor de grâu ( Matei 12, 1). Nu era rău să săvârşeşti

binele în ziua sabatului. A vindeca era o faptă a milei trupeşti, iar Domnul

sabatului este Domnul milei8.

6 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian, Op. Cit., pag. 2837 Pr. Dr. Tarnavschi , Vasile, Arheologia Biblică , Cernăuţi , 1930, pag. 6158 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian, Op.Cit., pag. 283

7

Ambele aspecte ale cinstirii sabatului subliniază importanţa acestuia în

viaţa evreilor. Scopul principal vizează faptul că după şase zile de lucru poporul

se odihnea în ziua a şaptea, îşi aducea aminte de Dumnezeu şi de porunca pe care

El a dat-o, cinstea pe Dumnezeu , care a făcut lumea în şase zile, iar în ziua a

şaptea S-a odihnit , a binecuvântat-o şi a sfinţit-o.

Sabatul are o importanţă deosebită în viaţa religioasă, acesta reprezintă

legământul veşnic între poporul ales şi Dumnezeu, de aceea toate sărbătorile

iudaice gravitează în jurul sabatului. Pe de altă parte sabatul are un rol secundar:

conform normelor mozaice în ziua a şaptea omul liber şi sclavul făceau pauză

din activităţile lor zilnice ceea ce le asigura odihnă, refacere şi le permitea să

trăiască în continuare. Sabatul deci reprezintă, atât bunătatea lui Dumnezeu faţă

de om cât şi starea de fericire a omului în paradis9.

Adevăratul sabat, cel bine plăcut lui Dumnezeu , constă de fapt , nu în a

consacra o zi lui Dumnezeu ci toată viaţa, şi nu numai a se abţine de la muncă, ci

mai ales de la păcat.

1.1.2. Anul Sabatic

Anul sabatic face parte din ciclul sărbătorilor sabatice. Precum perioada de

şapte zile, la fel şi perioada de şapte ani se încheia cu o serbare.

Astfel sărbătoarea anului sabatic –şenat şabbaton- începea cu ziua întâi a

lunii a şaptea. Conform normelor mozaice în acest an nu se cultivau pământurile,

subliniind faptul ca Dumnezeu este Stăpânul pământurilor :

„ Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de

odihnă, sărbătoarea trâmbiţelor şi adunare sfântă să aveţi; Nici o muncă să nu

faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului” (Levitic23,24-25); iar cei ce

aduceau acasă mâncare de la câmp le era socotit că nu aduceau din ogorul

personal, ci de pe pământ comun10. Dumnezeu pentru a-i linişti pe israeliţi a făcut

9 Pr. Dr. Tarnavschi , Vasile,Op.Cit., pag. 628

9

10 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,Op.Cit, pag. 2858

legământ cu ei şi aşa pământul rodea în anul al şaselea suficientă hrană şi pentru

anul al şaptelea : „Iar de veţi zice: Dar ce să mâncăm în anul al şaptelea, când

nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite

binecuvântarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani.

Şi veţi semăna în anul al optulea, dar de mâncat veţi mânca roadele cele vechi

până la al nouălea an: până se vor coace roadele anului al optulea veţi mânca

din cele vechi din anii trecuţi” ( Levitic 25,20-22).

Din cauză că nu se lucrau pământurile tot ceea ce rodea pământul în anul

al şaptelea era destinat în egală măsură bogaţilor şi săracilor, străinilor şi

localnicilor, tuturor animalelor.

„Şenat Haşsemita” desemnează o altă numire a anului sabatic, adică

„anul iertării”. Întru cât în acest an nu se lucrau pământurile , veniturile lipseau,

Legea recomanda, ca în acest an să se ierte datoriile. Însă unii talmudişti susţin că

această iertare a datoriei nu era amânată ci iertată cu totul11. Însă această iertare

se făcea până în anul al optulea, când cei săraci trebuiau să îşi achite datoriile.

Tot Legea îndeamnă ca celor ce li se cere ajutor, să dea, chiar dacă se apropia

anul sabatic şi se ştia că în acel an nu se pot plăti toate datoriile12.

Timpul prăznuirii primului an sabatic nu este menţionat în textele

Vechiului Testament, dar se pare că ar fi fost prăznuit în anul al XIV – lea după

intrarea evreilor în Canaan, fiind o calculare anilor sabatici , nu o simplă

conjunctură13.

Scopul anului sabatic nu era doar odihna pământului, a poporului sau

creşterea fertilităţii pământului, ci şi pentru ca poporul să se întărească din punct

de vedere spiritual, prin citirea Legii; Dumnezeu a voit prin aceasta să

reamintească evreilor starea de repaus etern şi fericirea cerească făgăduită,

promovarea iubirii şi bune-i voinţe între semeni. De asemenea prin repausul din

anul sabatic, evreii nu erau îndemnaţi la viaţă lipsită de activităţi , pentru că în

afară de muncile agricole, toate activităţile erau permise, inclusiv cele legate de

cult.

11 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op.Cit. ,pag 63012 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Arheologie Biblică în Actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi , 1997, pag. 22013 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian, Op. Cit., pag. 286

9

Aşadar precum pământul se întărea în anul sabatic, datoria israelitului era

să se întărească moral şi spiritual prin citirea Legii şi aplicarea ei.

1.1.3. Anul Jubileu

După legea mozaică, după trecerea a 7 ani sabatici urma anul jubileu:

„ Şenat Hajjoel” ( Levitic 26,13). El se prăznuieşte în anul al 50-lea şi nu al 49-

lea, începând cu data de 15 Tişri. Anul Jubileu, era anunţat de către preoţi prin

sunarea din trâmbiţă, în întreaga ţară.

Normele anului Jubiliar sunt asemânătoare cu cele ale anului sabatic. În

ceea ce priveşte pământul, acesta rămâne nelucrat. Astfel Moise îi îndeamnă pe

evrei : „Anul al cincizecilea să vă fie an de slobozenie: să nu semanaţi, nici să

seceraţi ceea ce va creste de la sine pe pământ, şi să nu culegeţi poama de pe

viţele netăiate, Că acesta e jubileu; sfânt să fie pentru voi; roadele de pe ogor să

le mâncaţi.” 

Din punct de vedere judiciar, în anul jubileu, asupra fiecărui israelit se

restabileau două drepturi de bază: îşi reprimeau dreptul asupra proprietăţii

funciare, iar cei ce se aflau în sclavie, adică sclavii, erau eliberaţi14. Astfel

proprietatea imobilă, vândută, moşiile şi casele trebuiau, fără drept de

răscumpărare să revină proprietarului de mai înainte sau proprietarilor legali.

Apoi sclavii evrei, cărora până la anul jubileu nu li se împliniseră cei şase ani de

sclavie, precum stabileşte legea mozaică, şi nici nu se puteau răscumpăra în acest

an, erau consideraţi liberi, cu întreaga lor casă. Fac excepţie de la dreptul de

eliberare, în anul jubileu, sclavii care de bună voie şi-au manifestat în faţa

judecătorilor, dorinţa de a rămâne în casa stăpânilor lor, fiind atunci însemnaţi şi

devenind rob pe viaţă „Iar dacă robul va zice: Îmi iubesc stăpânul, femeia şi

copiii şi nu voi să mă liberez, atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători şi,

după ce l-a apropiat de uşă sau la uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o

sulă, şi-l va robi în veci.” (Ieşire21, 5-6) .De aici rezultă şi denumirea anului

14 Ibidem,pag 28210

jubileu, ca anul libertăţii. De asemenea , datorită iertării datoriilor, în acest an,

anul jubileu poate fi considerat anul iubirii aproapelui.

Anul jubileu, ca an suprem, imprimă în conştiinţa israelitului , ideea

despre aceeaşi origine şi chemare, despre egalitatea tuturor înaintea lui

Dumnezeu şi înmulţirea dragostei faţă de aproapele.

Provenienţa anului jubiliar a fost pusă la îndoială adesea. Datorită faptului

că evreii au petrecut mult timp în Egipt , se pune problema dacă anul jubileu nu a

fost cumva luat de la egipteni. Neveridicitatea acestei din urmă afirmaţii este uşor

de combătut: prin anul jubileu, se arată egalitatea tuturor oamenilor din popor,

lucru care nu-l întâlnim la poporul egiptean , la care nu există ideea că toţi

oamenii sunt egali, ci sunt diferenţiaţi de clasele sociale. La ei cea mai mare

onoare o aveau preoţii şi militarii. În ceea ce priveşte agricultura, aceasta nu era

singura activitate profitabilă a egiptenilor, ei având ca îndeletniciri arta şi chiar

industria. Pământul la egipteni nu era socotit proprietate personală, ca şi la evrei.

Însă în Egipt în afară de pământul preoţilor, care era proprietate personală,

pământul ţării era al regelui; poporul lucrându-l avea o dare faţă de rege, care

consta în a cincea parte din recoltă. Moise însă a arătat că la evrei nu regele e

stăpânul pământului , ci Iahve.

La fel ca şi restul sărbătorilor sabatice, anul jubiliar, reprezintă ideea cea

mai înaltă despre odihna cea adevărată, de care trebuie să se bucure toată făptura,

prefigurând vremurile mesianice, când se vor zdrobi legăturile robilor, se vor

elibera cei cei apăsaţi de păcate şi anunţarea vremii bine plăcute lui Dumnezeu.

1.1.4. Importanţa sărbătorilor sabatice în viaţa evreilor

Fiind instituite direct de către Dumnezeu, sărbătorile sabatice, au o

deosebită importanţă, atât morală cât şi socială, bazată pe ideea că toţi oamenii 11

sunt fiii Aceluiaşi Părinte „Ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să

dobândim înfierea, şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului

Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!” ( Galateni 4 , 5-6); şi că

trebuie să se poarte în bune relaţii cu semenii lor, care poartă acelaşi chip cu

Dumnezeu şi cărora, pentru creşterea şi înmulţirea lor , Creatorul, a aşezat munca

drept temelie pentru propăşirea lor materială şi spirituală. Pentru ca munca

necesară îmbunătăţirii condiţiilor de trai să nu extenueze pe om , Dumnezeu a

rânduit anumite zile festive în care acesta să se odihnească de toate activităţile

zilnice, să mediteze la rolul său în această lume şi să se apropie de Dumnezeu,

Izvorul vieţii şi existenţei sale.

Prin aceste prescripţii, cu privire la anul sabatic şi anul jubileu, odihna este

urmarea firească a muncii fizice şi ea înseamnă singura cale prin care omul

trebuie să meargă, având pildă în acest sens pe Dumnezeu, care a sfinţit ziua a

şaptea, la sfârşitul actului de creare a lumii.

În înţeles biblic, odihna din sâmbete şi anii sabatici, înseamnă oprirea de

la activităţile lucrătoare, odihnă fizică, dar nicidecum inactivitate spirituală, ci

creşterea din punct de vedere spiritual. De asemenea odihna aminteşte de starea

paradisiacă a omului, care trăia în armonie cu Dumnezeu, iar munca în Eden era

plăcută şi uşoară, astfel neproducându-se oboseala fizică.

Dreptul la odihnă, al sclavilor în aceste sărbători şi tratarea lor cu spirit

umanitar, reprezintă pentru lumea antică, în care se practica sclavia, baza unei

societăţi teocratice, în care toţi israeliţii , fie sclavi, fie stăpâni, sunt fii Aceluiaşi

Părinte. Astfel sclavul nu este socotit un animal condamnat să muncească fără

întrerupere la stăpânul său, care putea să dispună oricând asupra vieţii şi libertăţii

sale, ci el e un om cu dreptul la viaţa sa, cu dreptul la muncă cumpătată şi la

odihnă. Dacă stăpânul nu se poartă corect faţă de el , acesta are dreptul la un alt

loc de muncă unde stăpânul este corect şi cu frică faţă de Dumnezeu, respectând

porunca a patra, unde i se atrăgea atenţia că şi el a fost rob atâţia ani în Egipt.

Neîmplinirea normelor sărbătorilor sabatice, înseamnă, încălcare şi

împotrivirea rânduielilor divine. De aceea împotriva celor care calcă legea divină

s-au ridicat profeţii şi drepţii din Vechiul Testament, care au mustrat aspru pe cei

ce asupreau văduvele, orfanii, din cauza lăcomiei lor.

12

Aşadar sărbătorile mozaice sunt un prilej de bucurie pentru toţi oamenii,

care au aceeaşi origine şi chemare, aceea de a munci, apoi de a se odihni pentru

a-şi putea recăpăta forţele diminuate în urma procesului de zi cu zi, acela de a

munci, pentru câştigarea pâinii celei zilnice. 15

Capitolul II

Sărbătorile anuale: Sărbătoarea Paştilor; Sărbătoarea Cincizecimii;Sărbătorile anuale: Sărbătoarea Paştilor; Sărbătoarea Cincizecimii;

Sărbătoarea Corturilor, Ziua ÎmpăcăriiSărbătoarea Corturilor, Ziua Împăcării

2.1. Generalităţi despre sărbătorile anuale2.1. Generalităţi despre sărbătorile anuale

15 Pr. Dr. Tarnavschi, Vasile, Op. Cit. , pag. 28913

Pe lângă sărbătorile sabatice, israeliţii mai aveau trei mari sărbători

anuale , legate direct de istoria lor. Cu toate că sunt sărbători religioase, ele se

leagă de cele trei mari momente istorice: Paştile – eliberarea din sclavia

Egiptului, primirea Legilor pe muntele Sinai ,Cincizecimea şi vieţuirea timp de

40 de ani în pustie, în corturi sărbătoare corturilor. Pe lângă faptul că sunt

evenimente istorice din viaţa poporului evreu, după întoarcerea lor pe pământul

Ţării Sfinte, ele au primit şi un caracter legat de muncile agricole, după cum

urmează: Paştile, erau începutul secerişului; Cincizecimea, încheierea secerişului;

Sărbătoarea Corturilor, începutul culesului fructelor16.

Importanţa acestor sărbători, este arătată de Vasile Tarnavschi, care

citându-l pe Iosif Flavius, spune ca la Ierusalim , cu ocazia acestor sărbători se

adunau foarte mulţi oameni( ex. Cu ocazia unui pelerinaj de Paşti, s-au adunat

300.000 de oameni şi s-au înjunghiat 250.000 de miei pascali). Deşi toţi bărbaţii

se adunau la Ierusalim şi în aceste zile ţara era lipsită de apărare, totuşi poporul

nu avea motive de îngrijorare, pentru că Dumnezeu Le-a promis că El Însuşi îi va

apăra, iar în Sfânta Scriptură nu se aminteşte că sărbătorile praznicelor la

Ierusalim ar fi adus vreo pagubă poporului israelit17.

Originea mozaică a acestor sărbători, a fost adesea infirmată , însă aceste

sărbători sunt menţionate în Pentateuh şi în restul cărţilor vetero-testamentare,

păstrându-şi astfel originea lor mozaică.Sărbătorile acestea erau prăznuite de

fiecare israelit, începând cu vârsta de 13 ani(când se făcea confirmare tânărului

iudeu) şi care era socotit după această vârstă apt pentru îndeplinirea poruncilor

divine şi a legilor mozaice18.

2.2. Sărbătoarea Paştilor2.2. Sărbătoarea Paştilor

2.2.1. Numele şi originea sărbătorii

16 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 29017 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op.Cit. ,pag. 63818 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 290

14

Această sărbătoare era prima dintre sărbătorile anuale ale evreilor. Aceasta

se serba la 14 Nissan „În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, către seară,

sunt Paştile Domnului.” ( Levitic 23,5), în amintirea ieşirii israeliţilor din robia

egipteană şi a cruţării primilor născuţi ai lor19.

Cu sărbătoarea Paştilor începe renaşterea spirituală a evreilor, o nouă viaţă

liberă şi de credinţele şi de robia egipteană, această sărbătoare fiind poarta prin

care poporul ales intră în comuniune strânsă cu Dumnezeu.20

În ceea ce priveşte originea Paştilor, sărbătoarea a fost instituită din

poruncă Divină, după cum amintea, în amintirea cruţării primilor născuţi „ ai

casei lui Israel, de la om până la dobitoc” şi de eliberarea şi ieşirea din Egipt. De

aceea Paştile se serbau cu mare bucurie timp de şapte zile, însă numai prima şi

ultima zi erau festive şi se sărbătoreau cu adunare sfântă fiind interzise toate

activităţile.

Din 14 până în 21 Nissan se consuma doar azimă, pâinea dospită fiind

interzisă, iar cei ce o consumau erau ucişi cu pietre( Ieşire 21,15). Semnificaţia

pâinii nedospite este aducerea aminte de pâinea nedospită coaptă în noaptea

ieşirii lor din Egipt, iar lipsa fermenţilor de dospire simbolizează starea de

curăţie, chemarea la o viaţă curată. Pe lângă motivul istoric al instituirii, israeliţii

au adăugat unul de ordin agrar, legat de muncile agricole după intrarea lor în

Ţara Sfântă. Deoarece în aceste zile se consuma doar azimă sărbătoarea se mai

numeşte şi „ Sărbătoarea Azimelor” (Hag Hamassot)21.

Numele sărbătorii în limba ebraică este „ pesach”, aceste substantiv care

provine de la verbul „pesach”, înseamnă a trece, a sări peste, verbe care fac

referire nu numai la trecerea evreilor prin Marea Roşie, ci mai ales la trecerea

Îngerului Domnului la miezul nopţii peste Egipt, când îngerul trecând peste

casele israeliţilor, unse cu sângele mielului pascal , a lovit doar pe cei întâi

născuţi ai Egiptului. Apoi vine denumirea de „Happesach” care înseamnă

cruţare, scutire , de unde provine numele şi de „Sărbătoarea Cruţării”22

19 Ibidem20 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Op. Cit, pag.22321 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op.Cit. ,pag. 64122 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Op. Cit, pag.223

15

Numele de pesach se dădea şi mielului pascal dar şi sacrificiilor festive

ce se aduceau, de asemenea pesach se numeşte şi actul de pregătire a paştilor23.

Originea divină a paştilor nu poate fi contestată, reieşind clar din vechiul

Testament , când Moise primeşte de la Dumnezeu porunca instituirii Paştilor.

2.2.2. Modul prăznuirii Paştilor

Sărbătoare Paştilor are loc în luna Nissan, când a avut loc şi eliberarea

evreilor din Egipt. În ceea ce priveşte ritualul după care s-a săvârşit sacrificarea

mielului pascal, putem deosebi trei momente sau trei etape distincte.

Primul mod de prăznuire este cel din seara ieşirii din Egipt până la intrarea

în Ţara Sfântă; al doilea mod ţine de la intrarea în Ţara Sfântă până la robia

babilonică; iar al treilea mod după robia babilonică. Dacă despre primele două

moduri de prăznuire ni se relatează în Sfânta Scriptură, în ceea ce priveşte al

treilea mod de prăznuire, găsim ca sursă de informaţii, Tradiţia Iudaică.

Potrivit primului mod de prăznuire, fiecare cap de familie trebuia să

aleagă din turma sa un miel sau un ied fără meteahnă, de un an şi să fie de parte

bărbătească. Odată ales, mielul se păstra până la 14 Nissan, când toţi fiii lui Israel

, potrivit poruncii divine, trebuiau să-l înjunghie între cele două seri24.

După junghiere cu sângele adunat se ungeau uşiorii şi pragul de sus al uşii

de la intrarea în casa unde se mânca mielul pascal. Important de amintit este

faptul că la ungerea uşii, pragul de jos nu era uns, pentru ca sângele curăţirii să

nu fie călcat în picioare ( Ieşire12,7) „Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi

uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce.”

Urma apoi pregătirea lui pentru a fi fript întreg , cu toate măruntaiele, fără

să i se zdrobească un os. Carnea astfel pregătită se mânca în noaptea de 14

Nissan cu azime si ierburi amare. Dacă iedul era mai mare, la o masă se puteau

aduna două familii , în funcţie de numărul de persoane. Cei ce mâncau stăteau în

picioare, îmbrăcaţi, încinşi cu brâul, cu toiagul în mână şi încălţaţi ca şi cum ar fi

23 Dr. Chialda, Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941, pag. 35024Ibidem, pag. 358

16

gata să plece la drum. Ceea ce rămânea de la masă neconsumat nu se lăsa pe a

doua zi, fiind interzis, se ardea. De asemenea la masa pascală nu puteau participa

decât israeliţii tăiaţi împrejur şi cei curaţi.

În ceea ce priveşte al doilea mod de prăznuire al paştilor, acesta are loc cu

intrarea israeliţilor în Canaan, când ceremonialul paştilor se schimbă datorită

noului statut al evreilor. Astfel a intrat obiceiul ca de paşti să se sacrifice doar

miei, iar aceştia să fie înjunghiaţi la Cortul Sfânt sau Templul din Ierusalim ,

unde la dispoziţia bărbaţilor stătea câte un levit25. De această dată cu sângele

mielului pascal nu se mai ungeau uşorii ci preotul îl vărsa la picioarele altarului.

Însă în Sfânta Scriptură nu ni se aminteşte dacă mielul se mai alegea la 10 Nissan

şi se păstra până la 14 Nissan şi potrivit tradiţiei iudaice, acest ritual a avut loc

doar în Egipt, căci poporului i-au fost necesare patru zile pentru ieşirea din Egipt.

Ritualul pregătirii şi al consumării mielului rămâne acelaşi ca şi în Egipt,

consumându-se azime şi ierburi amare pentru aducerea aminte de chinurile

îndurate în Egipt26.Tot în Ţara Sfântă la ceremonialul Paştilor se mai adăuga

aducerea snopului de orz, în a doua zi a praznicului. Motivul pentru care se

aducea acest snop, ca roadă de pârgă, este că în Ţara Sfântă , orzul se cocea

înaintea grâului27. Acest snop era din prima roadă a pământului şi nu se aducea ca

ardere de tot ci ca „dar legănat”, înaintea Domnului. Din acest moment se

calculau cele şapte săptămâni pentru prăznuirea Cincizecimii „Din ziua a doua

după întâi a sărbătorii, din ziua în care veţi aduce snopul legănat, să număraţi

şapte săptămâni întregi, până la ziua întâi de după cea din urmă zi a săptămânii

a şaptea, să număraţi cincizeci de zile şi atunci să aduceţi un nou dar de pâine

Domnului” ( Levitic 23, 15-16).

Cei ce erau în stare de necurăţie, serbau paştile în luna următoare, tot în

data de 14. Ziua de 21 Nissan era socotită ca încheierea sărbătorii Domnului,

fiind ţinută ca zi sabatică.

După exil, datorită influenţei rabinilor s-a dezvoltat un nou ritual pentru

prăznuirea paştilor şi pentru sacrificarea mielului pascal.

25 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 64326 Dr. Chialda, Mircea, Op. Cit., pag. 36327 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 292

17

Astfel , în prima seară -14 Nissan- membri familiei participau la ritualul

spălării mâinilor şi picioarelor după care, capul familiei binecuvânta primul pahar

cu vin. Acest vin , care era de obicei roşu se consuma de toţi stând în picioare, ca

şi cum ar fi gata de drum. La masa pascală se consumau patru pahare de vin.

După aceasta capul familiei îşi spăla mâinile şi binecuvânta mâncarea şi

băutura. În timpul mesei acesta povestea familiei despre evenimentele petrecute

până la ieşirea din Egipt şi umplea al doilea pahar de vin în timp ce recita prima

parte a „ Imnului Mare” (Psalmi 113- 114)28.După ce s-a consumat paharul al

doilea, capul familiei se spăla a treia oară pe mâini şi binecuvânta masa şi

consumarea celui de-al treilea pahar. Urma apoi rostirea de rugăciuni şi umplerea

ultimului pahar de vin şi recitarea părţii a doua a „Imnului Mare” ( Psalmi 115-

118), timp în care se consuma ultimul pahar cu vin încheind astfel ritualul

pascal29.

Acest ritual nu are fundament scripturistic, ci ţine de tradiţia iudaică,

acceptat în special de Biserica Romano Catolică, tocmai pentru a susţine

învăţătura lor despre folosirea azimei la Euhatistie, deoarece şi Mântuitorul la

Cina cea de Taină a folosit pâinea nedospită, momentul instituirii Împărtăşaniei.

Paştile au fost instituite de Dumnezeu în amintirea eliberării evreilor din

Egipt, de aceea în fiecare an mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa nouă de care

au fost învredniciţi. Ca o continuitate a sărbătoririi Paştilor din Vechiul

Testament, în Noul Testament sărbătoarea paştilor se făcea la Ierusalim, în

fiecare casă, ritualul junghierii făcându-se la Templu. Acest ritual a avut loc până

la dărâmarea Ierusalimului şi a Templului, în anul 70, după aceasta paştile

devenind o sărbătoare de familie30.

2.3. Cincizecimea 2.3. Cincizecimea

28 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 64429 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 29330 Dicţionar Biblic,pag. 97230

18

Face parte tot din ciclul sărbătorilor anuale şi se mai numeşte şi „

Sărbătoarea Săptămânilor” sau „ Sărbătoarea Secerişului”31. Sărbătoarea

Cincizecimii e cea de-a doua sărbătoare anuală a evreilor, şi se prăznuia după

aducerea snopului de orz la altar de la Paşti în ziua 50, la 6 Sivan. Se pare că

originea e tributară ambianţei canaanite, şi e legată tot de strângerea recoltei; ea

cade între sfârşitul secerişului orzului şi începutul secerişului grâului.

După cum am amintit, data prăznuirii se stabilea în ziua a doua a paştilor.

Era o sărbătoare de mulţumire pentru că odată cu ea se încheia secerişul. Era

considerată ca ziua care încheia ciclul Paştelui şi al recoltării holdelor.

Prăznuirea sărbătorii ţinea o singură zi având caracter sabatic, aducându-se

sacrificii: doi viţei, un berbec şi şapte miei de un an, toţi fără meteahnă, ca ardere

de tot, iar jertfă nesângeroasă, mâncare şi băutură. Tot în această zi se aduceau

prinoase două pâini dospite din făină albă de grâu din recolta cea nouă. Este

singura sărbătoare când la Templu se aduceau ca ofrandă pâini dospite32.

Pe lângă acestea se mai aduceau sacrificii pentru păcat un junc, doi

berbeci şi şapte miei, de un an şi fără meteahnă. Pâinile şi doi miei se aduceau ca

dar legănat şi acestea rămâneau în folosul preoţilor care le puneau înainte.

Israeliţii mai aduceau de bună voie jertfe de mulţumire pentru recoltele bogate ,

de la secerişul care se încheiase. Darurile de bună voie erau aduse la templu de

sărbătoarea Cincizecimii în coşuri argintate sau aurite.

Cincizecimea ca sărbătoare a încheierii secerişului stă în strânsă legătură

cu sărbătoarea paştilor –începutul secerişului-, tradiţia iudaică numind

Cincizecimea şi „încheierea Paştilor”. Cartea Deuteronom hotărăşte: „Să numeri

şapte săptămâni de când vei începe seceratul grâului. Apoi să prăznuieşti

sărbătoarea săptămânilor şi să aduci daruri de bună voie după binecuvântarea

pe care ţi-o va da Domnul, Dumnezeul tău” (Deuteronom 16,9-10).

În antichitate, sărbătoarea cunoştea manifestări folclorice deosebite; de la

ţară lumea venea la templu în cortegii şi procesiuni, cu cântece şi dansuri.

Actualmente la sinagogă se citeşte cartea lui Rut în care se vorbeşte de orz

şi de secerişul grâului. În locul celor două pâini care trebuiau oferite conform

31 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Op. Cit, pag.22532 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 648

19

prescripţiei Leviticului: “Sã aduceţi din locuinţele voastre dar ridicat: douã pâini

fãcute din douã zecimi de efã de fãinã de grâu, coapte cu dospiturã, ca pârgã

Domnului.” (Levitic 23,17),se oferă şi se mănâncă prăjituri făcute cu lapte şi

miere cărora li se dă forma muntelui Sinai.

Sărbătoarea e considerată de evrei ca un fel de aniversare a iudaismului;

ziua în care Dumnezeu a încheiat alianţa la Sinai, e ziua de naştere a poporului

ales.

2.4. Sărbătoarea Corturilor2.4. Sărbătoarea Corturilor

Sărbătoarea Corturilor este a treia şi ultima dintre sărbătorile anuale ale

evreilor. Această sărbătoare era serbată obligatoriu la Cortul Sfânt, iar mai apoi la

Templu de către toţi evreii. Sărbătoarea Corturilor sau a Colibelor era cea mai

populară şi cea mai veselă dintre sărbătorile evreieşti.

Denumirea de Sărbătoare a Corturilor provine de la corturile şi colibele de

ramuri şi frunze pe care evreii le făceau pe acoperişul caselor, în curţi şi pe străzi

şi în care petreceau această sărbătoare în amintirea celor 40 de ani petrecuţi în

pustie după ieşirea din Egipt33.

Deşi în Vechiul Testament o găsim sub numele de sărbătoarea corturilor

mai poartă numele de sărbătoarea culesului, nume ales perfect ţinând cont de

timpul prăznuirii. De asemenea ea mai este numită, simplu ,- Sărbătoarea- sau

Sărbătoarea Domnului. Sărbătoarea se prăznuia timp de şapte zile din 15 până în

22 Tişri. Faptul că sărbătoarea este des pomenită în Vechiul Testament, atât ca

Sărbătoarea Domnului sau Sărbătoarea, arată cât de cinstită era de evrei34.

În această perioadă a anului roadele câmpului erau adunate, se adunau toţi

bărbaţii evrei, sărbătorind cu mare veselie această sărbătoare instituită de către

Dumnezeu prin Moise. Prima şi ultima zi a sărbătorii erau deosebite de celelalte,

având caracter sabatic. În celelalte zile putându-se lucra.

33 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 29634 Magistr. Basarab, Mircea, Sărbătoarea corturilor şi interpretarea ei în creştinism, în rev. Studii Teologice, XII(1960), nr. 5-6

20

Pe lângă aspectul agricol al sărbătorii există aspectul religios, serbarea se

făcea pentru mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru bogăţia recoltelor. Pentru

aceasta sărbătoarea se mai numeşte şi sărbătoarea culesului, prăznuindu-se în

corturi cu mâncare şi „libaţiuni de băutură”35. Caracterul de bucurie al sărbătorii

şi mulţimea jertfelor aduse era impresionant: şapte ţapi jertfă pentru păcate,

şaptezeci de tauri, paisprezece berbeci, nouăzeci şi opt de miei de un an şi

sacrificii de mâncare şi băutură, iar pe lângă acestea se aduceau zilnice jertfe

voluntare36. Simbolul Bucuriei era reprezentat de stâlpările purtate în mâini de

evrei „În ziua întâi să luaţi ramuri de copaci frumoşi, ramuri de finici, ramuri de

copaci cu frunzele late şi sălcii de râu şi să vă veseliţi înaintea Domnului

Dumnezeului vostru, şapte zile.” ( Levitic 23,40)

Aminteam că Sărbătoarea Corturilor ţinea 7 zile la fel ca paştile, însă

Moise mai adaugă sărbătorii încă o zi care avea şi ea caracter sabatic. Aşadar de

22 Tişri reprezenta o zi populară nu o zi sfântă, încheind ciclul sărbătorilor

anuale şi se aduceau puţine mai jertfe decât în zilele sărbătorii.

Ultima zi , numită „bucuria Legii” era unită cu ziua a opta, cea a lui

Moise. Era o zi de sărbătoare în care israeliţii veneau la sinagogă unde sărutau

sulurile sfinte, binecuvântau şi citeau câte un capitol din textele sfinte şi

înconjurau estrada sinagogii de şapte ori cu sulurile textelor sfinte în mâini.

Una dintre ceremoniile cele mai importante ale sărbătorii, aera plecarea

preotului la scăldătoarea Siloam, de unde aducea într-un vas de aur, apă pentru

Templu.

Un alt obicei important al sărbătorii era acela prin care prăznuirea

sărbătorii se extindea şi seara. Astfel că în curtea destinată femeilor s-au montat

patru candelabre de aur înalte de 150 de coţi, care să facă lumină. La lumina

candelabrelor se cânta din trompete, se recitau psalmi, iar bărbaţii executau

dansuri rituale în faţa poporului cu stâlpări în mână37.

Sărbătoarea a fost instituită după stabilirea în Canaan , fapt ce ne este

prezentat la Deuteronom 16,13-16 „Sărbătoarea corturilor s-o săvârşeşti în

şapte zile, după ce vei aduna din aria ta şi din teascul tău, şi să te veseleşti în

35 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 65036 Ibidem37 Magistr. Basarab, Mircea, Op. Cit, pag. 423

21

sărbătoarea ta: tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta, levitul şi străinul,

orfanul şi văduva, care sunt în cetăţile tale. Şapte zile să sărbătoreşti înaintea

Domnului Dumnezeului tău, la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău,

ca să fie numele Lui acolo; că te va binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate

roadele şi în tot lucrul mâinilor tale, şi tu de aceea să fii vesel.”

Sărbătoarea Corturilor , deci, semnifică pentru evrei petrecerea în corturi

în deşertul Sinaiului, la ieşirea din Egipt.

Sărbătoarea este o manifestare a mulţumirii şi a bucuriei, a veseliei, pentru

belşugul primit, 40 de ani , prin pronia divină.

22

2.5. Ziua Împăcării2.5. Ziua Împăcării

Alături de sărbătorile sabatice şi cele anuale, Ziua Împăcării, - Iam

Hakkipurim- 38 este de-o importanţă unică pentru israeliţi. Se prăznuieşte în

fiecare an prin post şi rugăciune, la 10 Tişri, înainte cu cinci zile de Cincizecime.

Numele sărbătorii diferă: Ziua Împăcării, Ziua Marii Împăcări, Ziua

Ispăşirii, Ziua Zilelor de Odihnă39. Era ziua de pocăinţă şi de împăcare când prin

jertfele aduse de arhiereu se iertau toate păcatele de peste an. Pentru această zi

Legea spune: „Nici o muncă să nu faceţi: acesta este aşezământ veşnic în neamul

vostru în toate cetăţile voastre. Aceasta este pentru voi zi de odihnă; să postiţi

din seara zilei a noua a lunii; din acea seară până în seara zilei a zecea a lunii

să prăznuiţi odihna voastră". (Levitic23,31-32); iar pedeapsa încălcării Legii era

„ stârpirea” de către Dumnezeu ( Levitic 23, 29-30).

Instituirea acestei sărbători s-a făcut din două motive: Dumnezeu a

pedepsit pe fii lui Aron care la serviciul de sacrificiu, pe lângă cele cerute de

Lege, au adus, „foc străin” şi încălcând porunca divină de a nu intra în Sfânta

Sfintelor; al doilea motiv după tradiţia iudaică Ziua Împăcării e legată de căderea

poporului în păcatul idolatriei, când în pustie au ridicat viţelul de aur, deoarece

Moise nu mai era între ei; de aceea data prăznuirii este 10 Tişri, pentru că în acea

zi a coborât Moise de pe muntele Sinai cu Tablele Legii. Rânduiala ritualului era

una specială, totul fiind săvârşit de către arhiereu. El cu şapte zile înainte de

praznic se retrăgea în Templu unde se pregătea prin post şi rugăciune. În

dimineaţa praznicului, îmbrăcat cu toate veşmintele, aducea jertfă pentru sine şi

preoţi, un viţel şi un berbec, iar pentru popor doi ţapi. Aceşti doi ţapi nu erau

înjunghiaţi, ci erau puşi la uşa cortului sau a Templului , după care se aruncau

sorţi asupra lor, astfel unul era ales pentru Dumnezeu şi unul pentru Azazel40.

38 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Op. Cit, pag.22939 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 65140 Azazel- era căpetenia diavolilor , care locuiesc în munţi şi în pustie. Conform unor filologi, Azazel ar fi numele unui deşert sau a unui munte din apropierea Sinaiului. Alţii consideră că el se referă la ţap, la ţapul trimis în deşert: azal- a merge , a îndepărta.

23

Lua apoi viţelul pe care îl înjunghia păstrând sângele într-un vas. Apoi rostind de

trei ori numele Domnului, preoţii şi poporul se aruncau cu faţa la pământ.

După aceea punea în tămâietoare două mâini de tămâie, cu care intra în

Sfânta Sfintelor, ca să tămâieze „ Tronul Îndurărilor”. Ieşind înapoi lua vasul

cu sânge şi intra pentru a doua oară în Sfânta Sfintelor, stropind cu el odată spre

răsărit iar de şapte ori în faţa „ Acoperământului Ispăşirii” 41.

După ce a făcut această împăcare cu Dumnezeu , arhiereul ieşea în curtea

Templului, junghiind ţapul cel ales pentru Dumnezeu. Cu sângele acestuia intra

pentru a treia oară în Sfânta Sfintelor, procedând ca şi cu sângele viţelului, fapt

ce reprezintă, împăcarea poporului cu Dumnezeu. Urma apoi curăţirea Templului

prin stropirea cu sângele celor două animale la altarul tămâierii şi al jertfelor.

Conform Levitic16,18, nici un om nu avea voie să se afle în Templu sau în Cortul

Sfânt până ce ieşea arhiereul. Apoi arhiereul săvârşea ultimul act al curăţirii.

Arhiereul ieşea în curtea adunării, unde lua ţapul destinat lui Azazel, asupra

căruia arunca toate fărădelegile israeliţilor42.

Resturile viţelului şi ale ţapului sacrificat în numele Domnului erau arse în

afara cetăţii. Arhiereul citea în curtea femeilor diferite rugăciuni şi pericope din

Lege, în timp ce poporul era afară şi se veselea. Intra apoi în curtea preoţilor

unde se spăla şi se dezbrăca, aducând jertfele obişnuite. Cu aceasta lua sfârşit

ritualul Zilei Împăcării43.

Ziua Împăcării este o sărbătoare de origine mozaică, serbându-se atât

înainte cât şi după exil. Este ziua iertării tuturor păcatelor şi de împărtăşire a

sfinţeniei lui Dumnezeu. Rabinii numesc această zi „ cel mai sfânt moment de

pocăinţă şi iertare a păcatelor”. Ideea de bază a acestei sărbători este iertarea şi

restabilirea bunelor raporturi dintre popor şi Iahve44.

41Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit , pag. 65242 Conform Pr. Dr. Tarnavschi Vasile, în tradiţia iudaică se afirmă că arhiereul rostea un blestem asupra ţapului, legându-i între coarne o cârpă roşie. Apoi era dus în pustie de către o persoană unde era aruncat într-o prăpastie adâncă, lucru care simboliza, întoarcerea păcatelor înapoi la Azazel, Stăpânul Întunericului.43 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 65344 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 32644

24

Capitolul III Capitolul III

3.1. Lunile noi, Anul Nou şi Sărbătorile Postmozaice 3.1. Lunile noi, Anul Nou şi Sărbătorile Postmozaice

Cultul iudaic a fost îmbogăţit cu noi sărbători, instituite în amintirea unor

evenimente mai importante din istoria poporului evreu. Aşadar, Purim a fost

instituit în amintirea salvării poporului iudeu, Hanuka – în amintirea curăţirii

templului. Alte sărbători postmozaice sunt : Sărbătoarea aducerii lemnelor,

Bucuria Legii, Numărătoarea Omerului, Sărbătoarea focului şi a apei.

3.1.1 Lunile noi şi Anul Nou

Lunile noi sau neomeniile erau sărbători lunare închinate lui Iahve, care

iniţial nu aveau caracter sabatic. Pe lângă ritualul zilnic la fiecare început de lună

se aduceau încă doi viţei, un berbec şi şapte miei, de asemenea jertfa

nesângeroasă aferentă.

Deşi nu era iniţial repaus sabatic, de-a lungul timpului oamenii mai pioşi,

lăsau munca pentru a se apropia de casele profeţilor, deoarece aici ascultau

pericope din Lege. Începutul lunilor noi era fixat la Ierusalim de unde solii

vesteau în întreaga ţară.

Dintre toate lunile noi, cea mai importantă era cea dintâi a lunii Tişri, care

era anunţată cu trâmbiţe, deoarece era începutul anului economic şi civil45. În

această zi era întreruptă orice activitate, fiind socotită zi de sărbătoare la fel ca

sabatul. În ceea ce priveşte anul religios, acesta începea în luna Nissan, când erau

prăznuite Paştile, când Dumnezeu a poruncit evreilor: „Luna aceasta să vă fie

începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului” ( Ieşire 12,2).

45 Pr. Conf. Dr. Semen, Petre, Op. Cit, pag.23025

În tradiţia iudaică anul civil poartă denumirea de Capul Anului.

Sărbătorirea acestuia ţinea două zile. Anul nou mai e numit şi Ziua Judecăţii

deoarece în acest moment se decidea soarta fiecărui evreu pentru tot restul

anului. Pe lângă ritualul de care aminteam mai sus , se mai cântau imnuri de

mulţumire şi laudă, dar şi rugăciuni şi cereri de pocăinţă.

În prima zi a anului nou se serveau la masă fructe dulci şi miere, ceea ce

simboliza un an dulce46.

3.2. Sărbătoarea Purim3.2. Sărbătoarea Purim

Această sărbătoare a fost instituită de către Mordoheu şi Estera, având

scop amintirea salvării poporului iudeu în exil de la nimicirea decretată de Aman,

funcţionar la curtea lui Artaxerxes.

Termenul de purim , provine de la cuvântul persan, care înseamnă sorţi,

aşadar aruncarea sorţilor. Această sărbătoare trebuia prăznuită în fiecare familie,

devenind în timp cea mai veselă sărbătoare a evreilor. Timpul prăznuirii este 14-

15 Adar, adică, ultima lună a anului47.

În pre ziua Purimu-lui, întreg poporul ţinea post şi rugăciune, amintind de

cele trei zile de post ale Esterei „Mergi, adună pe toţi Iudeii din Suza şi postiţi

pentru mine; să nu mâncaţi şi să nu beţi trei zile, nici ziua, nici noaptea şi voi

posti şi eu cu slujnicile mele şi apoi mă voi duce la rege, deşi aceasta este

împotriva legii şi de va fi să pier, voi pieri" (Estera 4, 16).

Excepţie de la regula Purimului se făcea atunci când 14 Adar era zi de

sabat si astfel ziua de post se socotea 12 Adar. De asemenea dacă 13 Adar era în

Sabat, ziua de post cădea în 12 Adar.

În 14 Adar, sărbătoarea începea cu citirea în sinagogă a unei pericope din

vechiul Testament, în care se povesteşte despre victoria asupra amaleciţilor.

După aceasta, se continua cu lecturarea cărţii Esterei , o adevărată lecţie de

46 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 29947 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 655

26

istorie a evreilor, în care puncutl culminant este victoria evreilor asupra

amaleciţilor şi instituirea sărbătorii Purim. Citirea cărţii era întreruptă de fiecare

dată când se rostea numele lui Aman, pentru ca iudeii să bată din palme şi lovind

băncile să rostească : „Blestemat să fie Aman!”, la fel întâmplându-se la rostirea

numelui lui Mardoheu, când strigau cu toţii: „Binecuvântat fie Mardohe!”.

În această sărbătoare, sacrificii importante nu se săvârşeau, decât cele

zilnice, însă în prima zi de Purim se făceau mari ospeţe şi se dădeau daruri, în

special celor lipsiţi, pentru ca şi aceştia să poată sărbători cum se cuvine Purim-

ul. Pe lângă bogăţia meselor, se consuma multă băutură, după cum spune tradiţia

iudaică „până la uitare”48.

În continuarea sărbătorii, în a doua seară, oamenii umblau mascaţi,

bărbaţii purtând hainele femeilor iar femeile pe cele ale bărbaţilor şi astfel

costumaţi se organizau carnavaluri.

În anii sabatici apare o nouă excepţie de la regulă: în aceşti ani există două

luni Adar. Astfel în Arheologia Biblică a părintelui profesor doctor Vasile

Tarnavschi, ni se arată că sărbătoarea Purim era prăznuită de două ori, după cum

urmează: prima dată se prăznuia în luna Adar, însă cu o solemnitate mai mică;

apoi în luna a treisprezecea şi anume luna Veadar. Purim-ul se prăznuia pentru a

doua oară cu o solemnitate mai mare. De aici provin denumirile sărbătorii: Purim

mic (luna Adar) şi Purim mare ( luna Veadar).

Cu timpul această sărbătoare a devenit tot mai importantă, ajungând într-

un final să depăşească importanţa Paştilor.

Unii teologi susţin cu inexactitate ca provenienţa sărbătorii ar avea origini

persane, aducând drept argument în sprijinul acestei idei chiar numele sărbătorii.

Însă între sărbătoarea persană şi cea a evreilor există deosebiri evidente, atât în

ceea ce priveşte cultul cât şi timpul.

48 Ibidem, pag. 65727

3.3. Sărbătoarea Sfinţirii Templului3.3. Sărbătoarea Sfinţirii Templului

Este cea de-a doua sărbătoare post-mozaică, numită fiind Hanukka.

Această sărbătoare a fost instituită în 165 Î. Hr. De către Iuda Macabeul pentru

amintirea curăţirii şi sfinţirii Templului. Templul a fost profanat de regele Siriei,

iar această profanare a atins apogeul în anul 168 î. Hr. , 15 Chisles, când Templul

a fost închinat lui Zeus, iar la 25 Chisles i s-a adus jertfă un porc, din al cărui

sânge luându-se, s-a stropit jertfelnicul templului49.

Cei ce încercau să ţină sabatul, după legea mozaică erau arşi de vii. Iuda

Macabeul reuşeşte să elibereze Ierusalimul iar prioritatea lui a constat în curăţirea

Templului. Reface porţile, ridică un nou jertfelnic şi după trei săptămâni

săvârşeşte sfinţirea Templului în 25 Chislev, iar ceremoniile au durat opt zile la

fel ca în timpul lui Solomon.

În aceste opt zile ale sărbătorii evreii purtau în mâini stâlpări , ca semn de

bucurie, la fel ca la sărbătoarea corturilor. Mai este numită sărbătoarea luminilor

datorită lumânărilor aprinse atât în Templu cât şi în sinagogi şi case, în amintirea

candelabrului purificat.

În aceste zile se citesc rugăciuni care se numesc Haleil şi conţin Psalmii

113 până la 118, în care se aminteşte minunea candelei50.

Evenimentele comemorate cu ocazia Sărbătorii Sfinţirii Templului sunt

relatate în cărţile Macabeilor.

49 Conform Legii Mozaice, porcul era considerat un animal necurat, cu copita despicată, iar consumarea lui era interzisă. Jertfirea unui astfel de animal în Templu era la fel interzisă, iar această jertfă săvârşită de Antioh IV Epifanes, regele Siriei, şi stropirea cu sânge de porc în Templu, duce direct la starea de necurăţie a Templului.50 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 304

28

3.5. Sărbătoarea Aducerii Lemnelor 3.5. Sărbătoarea Aducerii Lemnelor

Această sărbătoare a fost instituită în vremea lui Neemia. După

întoarcerea din robie, evreii s-au jurat înaintea Domnului că vor respecta iarăşi

prescripţiile legii mozaice, care nu au putut fii îndeplinite din cauza greutăţilor la

care i-au supus Egiptenii.

Odată cu acest jurământ sunt stabilite o serie nouă de rânduieli cu privire

la cultul divin. Astfel iudeii aveau datoria de a aduce lemne la templu, acestea

însumând necesarul materiei pentru întreţinerea focului la altarul jertfelor51.

Conform cărţii Neemia „Apoi au tras la sorţi preoţii, leviţii şi poporul,

după casele noastre părinteşti, ca să se ştie cine şi când trebuie să aducă în

fiecare an, la anumită vreme, lemne în templul Dumnezeului nostru, spre a se

arde pe altarul Domnului Dumnezeului nostru, după cum este scris în lege.”

(Neemia 10, 34), o altă regulă e aceea de a se trage la sorţi dintre leviţi, preoţi şi

popor pentru stabilirea ordinii la ducerea lemnelor la Templu, împreună cu

prinoasele de pârgă.

După Talmud se arată că în fiecare an existau nouă zile dedicate aducerii

lemnelor la Templu, fiind considerate zile de bucurie.

3.6. Bucuria Legii3.6. Bucuria Legii

După cum aminteam în capitolul anterior , la sărbătoarea corturilor, ultima

zi instituită de Moise, numită şi ziua a opta, poartă numele de bucuria Legii.

În această zi , la Templu , se citea ultima secţiune din Lege. Fiind o zi de

bucurie spirituală, rabinii au hotărât ca în această zi să se aducă mulţumire lui

Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra poporului. După Bucuria Legii,

când se încheia un ciclu al citirii; întâiul sabat se numea „ Sabat Bereşit” adică

primul sabat ,întrucât începea un nou ciclu al citirilor cărţilor sfinte.

5151 Pr Dr. Tarnavschi , Vasile, Op. Cit ,pag. 659

29

3.7. Sărbătoarea Dărâmării Templului3.7. Sărbătoarea Dărâmării Templului

Această sărbătoare a fost instituită în amintirea dărâmării primului şi a

celui de-al doilea Templu, precum şi alte tragedii ale evreilor , data prăznuirii

fiind 9 Av. Tisha BeAv sau 9 Av este considerată ziua de doliu şi de suferinţă a

poporului evreu. Ritualul este unul simplu, seara şi dimineaţa citindu-se

Plângerile lui Ieremia şi ţinându-se post aspru52. Postul durează o zi întreagă, de

seara până seara, începând de la apusul soarelui. Pe lângă postit, este interzis şi să

se bea, să se faca baie, să se poarte pantofi de piele.

3.8. Numărătoarea Omerului şi Sărbătoarea Focului şi a Apei.8. Numărătoarea Omerului şi Sărbătoarea Focului şi a Apei

Numărătoarea Omerului se prăznuieşte la 18 Jiar. Aceasta aminteşte de

cetatea epidemiei care a decimat ucenicii lui Rabi Akiba; după o altă tradiţie

rabinică Rabi Simeon Bar Ioahai, a predat înainte de moarte cea mai importantă

lucrare a sa: Secretele Zoharului. Se obişnuieşte ca la această sărbătoare să se

facă pelerinaj la mormântul acestui Rabi.Se obişnuieste de asemenea să se facă

focuri de tabără şi să se cânte. 53 Deşi s-ar putea crede că perioada recoltei este un

timp al bucuriei, în viaţa evreiească Omer este considerat o perioadă de semi-

doliu pentru cei morti.

În ceea ce priveşte sărbătoarea Focului şi a Apei, aceasta este ultima

sărbătoare post mozaică. Se prăznuia între prima şi ultima zi a sărbătorii

Corturilor, unde ei îşi manifestau bucuria prin jocuri, dansuri şi cântece purtând

în mâini făclii.

52 Pr. Prof. Dr. Abrudan, Dumitru şi Pr. Prof. Dr. Corniţescu, Emilian,, Op. Cit. , pag 30553

30

Concluzii

Lucrarea de faţă are o structură articulată în jurul ideii de timp sacru. Cele

trei capitole sunt dovada unei munci laborioase de combinare a argumentelor

istorice, religioase şi logice de ordonare a materialului referitor la sărbătorile

iudaice. Această structurare are la bază poziţia privilegiată a sabatului. Astfel

sărbătorile iudaice se pot împărţi în: sărbători sabatice(sabatele, neominiile, anul

sabatic, anul jubileu), sărbători anuale(Paştile, Cincizecimea, Corturile), şi

sărbători care se refera la sfinţirea zilei(ziua împăcării). Sabatul apare drept

sărbătoarea cea mai importantă, din ea ramificându-se o mulţime de derivate.

Scopul instituirii Sabbathului era ca fiecare zi să devină un sabat.

Numărul şapte joacă şi el un rol cheie în ordonarea sărbătorilor. O privire

şi o analiză minuţioasă denotă faptul că, în special sărbătorile anuale sunt

prezentate în funcţie de numărul şapte. Sărbătoarea Paştilor dura şapte zile, din

14-21 Nissan, Sărbătoarea Corturilor dura şi ea şapte zile, ba mai mult se

prăznuia în luna a şaptea. Sărbătoarea Cincizecimii se prăznuia la cincizeci de

zile după Paşti şi dura o singură zi, dar şi aici s-a aplicat cifra şapte(7x7 zile).

Sărbătorile anuale aveau pe lângă semnificaţia euharistică şi una agricolă.

Astfel Sărbătoarea Paştilor era a primelor roade, Sărbătoarea Cincizecimii era

sărbătoarea secerişului, iar Sărbătoarea Corturilor era sărbătoarea recoltării

tuturor roadelor. Acest caracter agricol, după cum am arătat în motivaţie, a fost

atribuit de către critica negativă fazei primordiale din evoluţia religioasa a

poporului Israel, culminând cu monoteismul. Dar dacă raţionaliştii vorbeau de

absenţa unor sărbători cu ceremonial prescris, motivată prin lipsa menţiunilor cu

privire la ele, lucrarea de faţă a arătat că lipsa menţiunilor nu înseamnă şi

inexistenţa sărbătorilor. Raţionaliştii spuneau că până în vremea Deuteronomului,

adică în vremea domniei lui Iosia, a existat o singură sărbătoare importantă care

era Sărbătoarea Corturilor. Paştile abia începând de acum au fost celebrate.

Această argumentare se bazează pe un text din 2 Regi 23;24, unde se spune că nu

31

s-a mai serbat nicicând un Paste, ca cel de pe vremea lui Iosia. Acest lucru nu

înseamnă o necelebrare a Paştelui în timpurile anterioare. De altfel ţinerea

Paştelui este amintită îndată după intrarea în Canaan(Ios 5,10).Şi Sărbătoarea

Cincizecimii este amintită în timpul lui Solomon. Din textul capitolului nouă al

Epistolei către Evrei se observă că sărbătoarea ispăşirii a fost ţinută încă din

timpuri străvechi. Haina în care este îmbrăcată în critica negativă, chestiunea

sărbătorilor este una artificială şi lipsită de orice temei istoric. Cele trei caractere

ale sărbătorilor: agricol, naţional-comemorativ, şi religios sunt aleatorii.54

După cum s-a putut observa, sărbătorile iudaice poartă denumirea de

sărbătorile lui Iahve. Iahve este doar una dintre numirile lui Dumnezeu din

Vechiul Testament. Sărbătorile sunt închinate lui Iahve, pentru că denumirea de

Iahve implică raportul lui Dumnezeu cu omul, relaţia interpersonală. În raportul

Lui cu omul, Dumnezeu este fiinţa absolută, eternă, lucru descoperit lui Moise.

Ele nu puteau fi sărbători închinate lui Elohim, deoarece conotaţia ultimului

termen diferă de Iahve. Elohim se foloseşte când e vorba de creatorul şi stăpânul

universului; era un nume ce se dădea zeităţi în general, iar Iahve era un nume

special al lui Dumnezeu în calitate de ocrotitor al poporului ales.55

Atitudinea hieratică a omului faţă de Dumnezeu trebuia să se manifeste în

adoraţie faţă de Părintele Creator. Sărbătorile iudaice au fost instituite de

Dumnezeu pentru ca omul să urmeze paradigma Lui. Încă de la început

Dumnezeu a instituit o zi a odihnei. Sărbătoarea iudaică implica încetarea

oricăror activităţi mondene şi avea un caracter de mulţumire adresat lui

Dumnezeu pentru toate binefacerile. Sărbătorile iudeilor se deosebeau de cultul

zilnic. Dacă la ultimul nu participa decât o parte a evreilor, sărbătorile erau prilej

de împăcare a iudeilor între ei, dar şi cu Dumnezeu. Ele erau mijloace de

proliferare a identităţii şi unităţii naţionale. Dumnezeu a rânduit aceste sărbători

spre a da prilej de bucurie şi celor năpăstuiţi din punct de vedere social. Un

exemplu elocvent îl reprezintă anul jubileu, când sclavii se bucurau de

demnitatea umană. Prin intermediul ceremoniilor religioase Dumnezeu trezea în

54 Pr. Prof. Vladimir Prelicean, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Mircea Chialda, Pr. Prof. Gheorghe Barna, op. cit, p.121 55 Athanasie Negoiţă, ,,Teologia biblică a Vechiului Testament” Ed. Sophia, Bucureşti 2004, p.6-1655

32

conştiinţele membrilor poporului ales, ideea unei autorităţi divine, proniatoare,

care monitorizează viaţa poporului ales şi intervine creator în istorie. Dar

adevărata conotaţie, pe care vroia să o reveleze Dumnezeu şi pe care poporul

iudeu nu era capabil să o perceapă se referea la perenitatea, care se ascunde sub

aparenţele prezentului.

Sărbătorile iudaice deşi încadrate într-un cult efemer, erau de fapt

componente ale cultului în duh şi în adevăr, ale slujirii cultice instaurate de

Hristos, unde barierele naţionale urmau să fie desfiinţate. Componenţa

eshatologică a sărbătorilor nu putea fi înţeleasă de iudei. De aceea, Dumnezeu a

procedat în mod progresiv în ceea ce priveşte revelarea Sa. Adevărata împlinire a

scopului sărbătorilor iudaice se va realiza in Noul Testament.

Aşadar din prezentarea sărbătorilor iudaice se poate observa o unitate în

diversitate, cu rol pedagogic în direcţionarea poporului ales.

33

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sântului Sinod, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, versiune

diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Î.P.S. Bartolomeu Valeriu

Anania.

2. ***, Dicţionar Biblic, Societatea Misionară Română, Editura Cartea Creştină

, Oradea, 1995.

3. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru, şi Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Emilian,

Arheologia Biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Sibiu , 2002.

4. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de artă

bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1985.

5. Chialda, Dr. Mircea, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941.

6. Negoiţă Athanasie, Sabbathul Vechiului Testament, Bucureşti, 1990.

7. Negoiţă Athanasie , Teologia Biblică a Vechiului Testament , Editura Sofia,

Bucureşti, 2004.

8. Semen, Pr. Prof. Dr. Petru, Arheologia biblică în actualitate, Editura

Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi , 1997.

9. Tarnavschi, Pr. Dr. Vasile, Arheologia biblică, Cernăuţi, 1930.

10. Basarab, Magistr. Mircea , Sărbătoarea Corturilor şi interpretarea ei în

creştinism, în revista „ Studii Teologice” , XII ( 1960), nr. 5-6.

11. Prelicean, Pr. Prof. Vladimir ; Neaga ,Pr. Prof. Nicolae ; Chialda, Pr. Prof.

Mircea ; Barna ,Pr. Prof. Gheorghe, Studiul Vechiului Testament, Ediţia a III-a

îngrijită de Pr. Conf. dr. Ioan Chirilă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003.

34

Argument.............................................................................................................................1

Capitolul I............................................................................................................................4

1.1.Ciclul Sabatic.............................................................................................................4

1.1.1.Sabatul Săptămânal.............................................................................................5

1.1.2. Anul Sabatic.......................................................................................................8

1.1.3. Anul Jubileu.....................................................................................................10

1.1.4. Importanţa sărbătorilor sabatice în viaţa evreilor............................................12

Capitolul II.........................................................................................................................14

Sărbătorile anuale: Sărbătoarea Paştilor; Sărbătoarea Cincizecimii; Sărbătoarea

Corturilor, Ziua Împăcării..............................................................................................14

2.1. Generalităţi despre sărbătorile anuale.....................................................................14

2.2. Sărbătoarea Paştilor................................................................................................15

2.2.1. Numele şi originea sărbătorii...........................................................................15

2.2.2. Modul prăznuirii Paştilor.................................................................................16

2.3. Cincizecimea...........................................................................................................19

2.4. Sărbătoarea Corturilor............................................................................................20

2.5. Ziua Împăcării.........................................................................................................23

Capitolul III.......................................................................................................................25

3.1. Neomeniile, Anul Nou şi Sărbătorile Postmozaice................................................25

3.1.1 Lunile noi şi Anul Nou.....................................................................................25

3.2. Sărbătoarea Purim...................................................................................................26

3.3. Sărbătoarea Sfinţirii Templului..............................................................................28

3.5. Sărbătoarea Aducerii Lemnelor..............................................................................29

3.6. Bucuria Legii..........................................................................................................29

3.7. Sărbătoarea Dărâmării Templului...........................................................................30

Concluzii............................................................................................................................31

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................34

35