Adrian Andrei Rusu *

Investigări ale culturii materiale medievale din Transilvania

Volumul a apărut cu sprijinul financiar al

AUTORITĂŢII NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Adrian Andrei Rusu

Editura MEGA Cluj-Napoca, 2008

© 2008, Adrian Andrei Rusu şi Editura Mega

Tehnoredactare: Crina Sincovici

Ilustraţia grafică: Derzsi Csongor

ISBN 978-973-1868-53-0

Editura Mega Cluj-Napoca

E-mail: mega@edituramega.ro www.edituramega.ro

5

CUPRINS

7 De ce?

1. Profesionalismul în dezbatere 11 Radu Popa şi dezvoltarea arheologiei medievale din România

2. Preluările 24 Continuitate materială antică în Haţeg

(epoca prerenascentistă şi a Renaşterii timpurii)

3. Imaterialităţi 38 Reprezentări de pluguri pe fresca monumentului medieval de la

Streisângeorgiu (jud. Hunedoara)

47 „Materialitatea”. Imaginile de epocă şi cultura materială medievală

4. Materiile în opere 58 „Corpus Christi” din cetatea Oradea. Despre stadiul de cunoaştere

al unui tip de inventar liturgic din secolul al XIV-lea

66 Catarame medievale în formă de stea

79 Despre cuţitele de luptă din Transilvania medievală

97 De la metal la ceramică. Adam şi Eva:

dispersia şi tranziţia decoraţiilor

103 Ciobul care bate piatra. Contradicţia dintre tratarea

unor materiale arheologice

114 Sticlăria medievală din Transilvania.

Repere generale şi documente arheologice

142 Cahle din Transilvania (III). Trei motive decorative medievale

155 Cahlele din Transilvania (IV). Cavalerul în turnir

179 Cahle din Transilvania (V). Contribuţii la cultul provincial

al sfinţilor

6

203 Cahle din Transilvania (VI). Câteva piese figurate de la Sighişoara

211 Ţigle şi olane la monumentele istorice (cu privire specială asupra

monumentelor religioase din Transilvania şi vecinătăţile ei)

231 Potirul de la Vinţu de Jos (incursiune în decorul şi utilitatea vaselor

ceramice de lux medievale)

5. Structurile ignorate 241 Identitatea refuzată: satul dintre ziduri

(locuirea târzie din interiorul cetăţii Râşnovului)

11

1.

PROFESIONALISMUL ÎN DEZBATERE

Radu Popa şi dezvoltarea arheologiei medievale din România1

În 1993, când Radu Popa dispărea fizic din istoriografia medievisticii româneşti, ar fi fost poate destul de nepotrivit a se scrie despre rolul său dinainte sau după acel moment. Aceasta deoarece, se ştie, doar distanţa ne conferă jude-căţi de apreciere, dacă nu întru-totul corecte, măcar mai apropiate de adevăr. Este însă cert că el a deţinut un rol referenţial, pe care îl vom folosi aici pentru a redacta aprecieri generale privitoare la mersul acestei discipline în România.

În 2003, la o primă comemorare decanală, desfăşurată într-un loc peri-feric (Sighişoara), patimile unora dintre organizatori care au clamat chiar „încrederea necondiţionată” de care s-au bucurat pentru împlinirea antreprizei, au deformat sensul posibil al unei astfel de acţiuni. S-au adunat atunci toţi cei „aleşi” sau care s-au impus ei înşişi, cu forţa, pentru a omagia. Rezultatul tipografic, socotit „frumoasă carte”2 de către însăşi principala coordonatoare, l-am comentat drastic3 şi nu vom mai reveni asupra lui. De foarte curând, acelaşi obstinat întreprinzător, dacă nu şi intim convins de calitatea de a fi demn ori cel mai bun urmaş al său, a dat la iveală o altă realizare care adună laolaltă unele dintre studiile lui Radu Popa. Finalitatea şi semnificaţiile ei le-am comentat de asemenea4. În 2–5 octombrie 2008 a avut loc la Sibiu un alt simpozion care i-a fost hărăzit5.

1 Prima variantă a acestui text a fost publicată în www.medievistica.ro/texte/arheologia/starile/RaduPopa.htm. 2 In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Coord. Daniela Marcu-Istrate, A. Istrate, C. Gaiu. Cluj-Napoca, 2003, 507 p. (autocalificarea la p. 7). 3 În Arh. Med., 5, 2005, p. 205–209. 4 Adrian A. Rusu, recenzie la Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Alba Iulia, 2008, 413 p., în www.medievistica.ro/noutăţi editoriale. 5 Acest text a fost, într-o primă formă, pregătit pentru această ocazie. Nu voi comenta aici învăţămintele acelei manifestări.

12

Nu putem crede că aniversarea antumă a vreunui profesionist adevărat are nevoie de transformare în „eveniment public”6. Este discutabil în ce măsură poate fi eveniment postum. Exersaţi prea mult în frecvenţa „omagilor” majore dedicate unei singure familii, pare că ne este dor de ele şi le continuăm dacă nu spre ţinte, măcar în maniere adesea foarte îndoielnice. Omul aparţine familiei şi amintirii prietenilor. Cu istoricul lucrurile stau mereu altfel. Căci, trebuie să ne întrebăm, numai după ce am pretinde că ştim ce înseamnă dezvoltare istoriografică, adică felul progresului disciplinei cu care ne ocupăm, ce şi cum anume un istoric îşi stabilizează poziţia în poliţele bibliotecii profesionale. În cazul nostru, Radu Popa a fost un fenomen istoriografic pe care îl preţuim cel mai bine căutându-i rosturile pe distanţe mai lungi. Este simplist a scrie că meritele sale „sunt excepţionale”7 fără să adaugi îndată şi de ce anume. Este de asemenea nelalocul său ca un profesionist care se ocupă de Evului Mediu să deţină ori să reţină numai judecăţi istoriografice venite de la specialişti din alte domenii de muncă, chiar dacă ar fi arheologi, chiar dublaţi prin calitatea de foşti prieteni.

Arheologul de referinţă nu a aparţinut unei întregi generaţii, ci a fost un pionier. A aparţinut doar celei de-a doua generaţii de arheologi medievişti care a activat în România. Oricât de harnic sau consistent a fost, trecerea sa nu ne-a lăsat construit un edificiu profesional închegat, nici proiecţii deliberate pentru viitor. Solitudinea sa se simte mai mult după ce a dispărut. Faptul că, după el, arheologii care se ocupă de Transilvania sunt ceva mai mulţi este doar o corecţie parţială a conjuncturii însoţitoare a celei mai mari părţi a vieţii lui Radu Popa. Dar, fără veriga „a doua”, cea de-a patra generaţie de arheologi medievişti nu ar fi existat.

Înainte de a continua, am dori încă să ne definim poziţia. Am fost şi ne recunoaştem, în bună parte, a fi discipol al lui Radu Popa. Desigur, nu întru-totul. Ne mai descoperim şi în alţi foşti dascăli, iar ceea ce am fi acum ar fi, credem, o personalitate individualizată şi independentă. Prima afirmaţie a alineatului ne-a făcut mereu să-i purtăm un respect nedisimulat, care nu s-a metamorfozat în oarbă credinţă. Tot de la el ne revendicăm continuitatea unora/multora dintre teme, însă şi spiritul critic cel cu care acum, apropiindu-ne de vârsta decesului său şi, în mod sigur, şi al nostru, hălăduim prin lumea breslei. Precum tuturora, ne va veni şi nouă rândul, curând sau cândva, să fim analizaţi, chiar şi prin comparaţie. Aici vom încerca să scriem cât mai puţin despre om, cât despre opera lui şi consecinţele ei.

6 Cum se exprima Daniela Marcu Istrate în Cuvânt înainte, în vol. In memoriam Radu Popa…, p. 7. 7 Al. Nemoianu, Radu Popa – un mare istoric al Transilvaniei, în vol. In memoriam Radu Popa…, p. 49.

13

Pentru cei mai tineri arheologi, personalitatea lui Radu Popa nu mai persistă decât numai prin ceea ce ne-a lăsat în scris. Tot astfel va fi de acum încolo.

Să nu uităm că existaseră exprimări istoriografice care distonau cu comanda politică, încât îl apropiaseră de dizidenţă înainte de anul 1989. Cel mai „ascuns” moment al carierei sale, va rămâne felul în care volumul său despre Haţeg a fost oficial întâmpinat în judeţul Hunedoara. Ecourile fenomenelor de respingere nu s-au stins încă nici astăzi în acele locuri. Dar, după reperul de epoci indicat, exact aceleaşi tipuri de atitudini ori altele, şi mai libere, nu au fost confundate cu firescul. Cu puţin înaintea decesului, Radu Popa publica unul dintre cele mai acide texte istoriografice ale vieţii sale8. Publicistica sa din revista 22, merita a fi relevată ca o succesiune de pledoarii pentru întoarceri la normalitate. Trebuie să recunoaştem deschis că aproape nimeni dintre colegi nu i-a stat alături, susţinându-l cu texte care să-i întărească opiniile şi să provoace „reformele” de metodă şi conţinut pe care le solicita. S-a întâmplat ca dimpotrivă, unii dintre cei mai vehemenţi criticaţi să recupereze imagine şi să dobândească un statut care ar fi ruşinat pe oricine ar fi crezut cu adevărat în adevărurile şi valoarea mesajului lui Radu Popa.

Discursul lui Radu Popa se reia abia în anii din urmă, cu destulă timiditate. Am spera ca şi unele dintre materialele publicate de noi foarte recent9, să se înscrie pe aceiaşi linie. Dacă am făcut-o, este pentru că acelaşi imbold al anului 1990, ne-a stat mereu în minte, pentru că înţelegem să ne exprimăm deschis nemulţumirile pe care le simţim. Şi atunci şi, din păcate, şi astăzi, sunt dintre cei care socotesc că a fi critic este un apanaj al prestigiului profesional dobândit în timp. Este doar parţial adevărat, căci nu poţi să fi critic doar de la vârsta de la care ai un anume statut administrativ sau ştiinţific câştigat. Justeţea opiniilor nu vine niciodată cu vârsta, ci doar cu experienţa şi forţa de selecţie nativă ori educată a gândirii.

Am menţionat la început acel episod istoriografic pentru că, din punct de vedere al ţintelor cronologice, el ar fi cel mai vechi. A făcut parte şi din genul de sinteză de care Radu Popa a fost mereu capabil. Dar, în mod cert, cele mai consistente opinii generale formulate în scris au ţintit mai departe, către formarea elitelor şi, drept urmare, a coagulărilor politice care le-au urmat.

Radu Popa a fost iniţiatorul prin excelenţă a cercetărilor arheologice din individualităţile teritoriale cu pregnantă prezenţă românească. Socotim, 8 Printre altele, vezi Observaţii şi îndreptări la istoria României din jurul anului O Mie, în SCIVA, 40, nr. 4, 1989 [1990], p. 353–370; reeditare în vol. La începuturile Evului Mediu românesc. Alba Iulia, 2008, p. 371–410. 9 Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea identităţii, în vol. Vocaţia istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea. Vol. îngrijit de O. Cristea, Gh. Lazăr. Brăila, 2008, p. 39–67.

14

probabil împreună cu o serie de alţi istorici sau arheologi, că Ţara Maramureşului10 a fost volumul cel mai bine receptat. Deşi foarte bună, Ţara Haţegului11 nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Nu putem să nu fim maliţioşi când un arheolog preistorician califică volumul cu binecunoscutul limbaj de lemn împrumutat din arsenalul unui regim prelungit pervers, drept „contribuţie de excepţională valoare…, unanim recunoscută în ţară ca şi în străinătate”12. Imediat după apariţie ne-am exprimat deja punctele de vedere critice13, care s-au adăugat altora14. Argumentele observaţiilor noastre proveneau din diferenţa de complexitate dintre cele două teritorii investigate, nordic şi sud-vestic. Mult mai bine înzestrat cu monumente, Haţegul era mai dificil de înţeles şi studiat. Acum, comparând de la distanţă temporală cercetarea lor, vom avea deja drept şi la aprecieri. Depersonalizând şi neresponsabilizând nominal pe nimeni, trebuie recunoscut că Maramureşul şi-a înlemnit cercetarea, în timp ce Haţegul şi-a înflorit-o15.

Stimularea în progres a plecat de la studiile lui Radu Popa, dar, s-o recunoaştem onest, şi din neîmplinirile sale. Nu am putut înţelege cum de principalul responsabil al „îngheţării” cercetărilor maramureşene, tot un preistorician, a fost socotit potrivit să evoce mereu aceleaşi cercetări de medievistică pe care le obturase în bună parte, lăsând un gol imens în continuitatea de investigare. Reeditarea primului dintre cele două volume majore a fost necesară datorită absenţei sale din multe biblioteci. Dar, să reeditezi o carte de ştiinţă după două decenii, fără ediţie critică, mi se pare a fi o operaţiune care s-a confundat cu publicarea unor best-selleruri aparţinătoare literaturii. Gestul serveşte memoriei scurte a defunctului autor, însă umbreşte destul de grav neputinţa urmaşilor de a îmbogăţii constructiv aceiaşi memorie. Calitatea îndoielnică a aceloraşi continuatori trebuie necesar separată pentru a nu produce necuvenite asocieri cu calităţile istoricului defunct.

Călcându-se pe urmele şi programele lui Radu Popa, două alte teritorii şi-au câştigat studii importante: Banatul16 şi Făgăraşul17. Fiecare cercetare a 10 Bucureşti, 1970, 305 p. Ediţia a 2-a, îngrijită de Adrian Ioniţă, Bucureşti, 1998. 11 Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului. Bucureşti, 1988, 324 p. 12 I. Motzoi-Chicideanu, In memoriam Radu Popa, în vol. In memoriam Radu Popa…, p. 18. 13 AIIACluj-Napoca, 29, 1988–1989, p. 629–633. 14 Entz G., A Román középkor kezdetei, în Századok, nr. 1–2, 1991, p. 150–153. 15 Să rămânem doar la publicarea unui volum de izvoare noi (Adrian A. Rusu, I. A. Pop şi I. Drăgan, Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea. I (1402–1473). Cluj-Napoca, 1989, 327 p.) şi al altuia privitor la relaţia complexă dintre ctitori şi monumentele sale ecleziastice (Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700. Satu Mare, 1996, 402 p.). 16 D. Ţeicu, Banatul montan în Evul Mediu. Timişoara, 1998, 565 p. 17 A. Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIII–XVI). Bucureşti, 1999, 219 p + 4 pl.

15

dovedit că, să-l denumesc artificial, „modelul princeps” al Maramureşului, nu se putea aplica mecanic. Au ieşit la lumină marile diferenţe care, în fond, caracterizau societatea medievală supusă analizelor. Ca principiu, ceea ce s-a putut concepe metodologic pentru Maramureş, a fost doar în parte aplicabil în altă parte. Sigur decurgând din necesitatea de generalitate, am propus la rândul nostru „modelul haţegan”18, căruia i-am aplicat prudent restricţiile cronologice şi teritoriale de rigoare.

Se mai cere scris că metoda pentru care Radu Popa a fost mereu admirat (a „cercetării regresive”), are de suferit corecţii ca să se poată generaliza. Iar apoi, alt fapt, mai puţin, notoriu, dar de un crud adevăr, ea va fi pierdută iremediabil dacă separaţia arheologiei de istorie va fi accentuată instituţional şi profesional. Căci, un tânăr şcolit arheologic în exces, nu va avea de la care istorie să coboare către interogarea pământului. Ar fi de asemenea aproape imposibil să-i vedem urmaşii nepricepuţi în limbile latină, maghiară şi germană, abordând cu performanţă, substanţe ori izvoare istorice asemănătoare.

S-a dovedit apoi că atenţia acordată izvoarelor scrise nu a mai fost pe măsura modelului, în privinţa Banatului, aşa precum nu a fost prea intensă arheologia în cazul Făgăraşului. Observaţiile se doresc a fi făcute nu doar pentru exerciţiul criticii, ci pentru sublinierea şanselor viitoare ale cercetărilor.

Două zone începute de către Radu Popa au fost abandonate de proiectele de cercetare zonală. Dacă pentru Bihor, cercetările au continuat punctual, iar două sinteze19 s-au ocupat doar de părţi cronologice timpurii, fără a avea niciuna tangenţe cu modelele furnizate de către Radu Popa, Chioarul a fost literalmente abandonat.

Ajungem acum la „programul teuton”, pe care tot Radu Popa l-a iniţiat. Ungra a fost doar preliminată20, iar documentaţia ei s-a rătăcit. Din pomenitul program, doar Feldioara a fost continuată şi s-a ajuns la o finalitate21. Am avut alt prilej să scriem despre cum ne-am simţit, în calitate de fost discipol al lui Radu Popa, citind anume pagini din volumul oferit la finalul cercetării22. Dacă

18 Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700. Satu Mare, 1996, 402 p. 19 C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII–X d. H., Cluj-Napoca, 2002; I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X–XIII. Oradea, 2006. 20 R. Popa, R. Ştefănescu, Şantierul arheologic Ungra, jud. Braşov, în Materiale, 14, 1980, p. 496–503. Planul general al fortificaţiilor a fost recuperat şi publicat în Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII–XIV). Cluj-Napoca, 2005, CD, sub voce. 21 A. Ioniţă, D. Căpăţână, N. Boroffka, Rodica Boroffka, A. Popescu, Feldioara-Marienburg. Contribuţii arheologice la istoria Ţării Bârsei. Bucureşti, 2004, 250 p.; recenzie Soós Z., în ArhMed, 5, 2005, p. 209–210. 22 Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, p. 21, nota 27, 518.

16

s-a mai petrecut câte ceva în Ţara Bârsei care să se numească cercetare de arheologie medievală veritabilă, nu credem că ar fi obţinut laudele fostului nostru maestru. Zona este una dintre cele mai opace la cercetări de asemenea factură.

Este de acum cert că tot de la Radu Popa putem revendica o augmentare majoră a calităţii arheologiei monumentelor istorice, cel puţin în ceea ce priveşte Transilvania. Numai dacă l-am compara cu colegii săi de generaţie, deopotrivă decedaţi sau inactivaţi de vârstă, am putea să înţelegem corect diferenţele. Pentru că a fost unul dintre foarte puţinii care a publicat documente arheologice clare şi prompte. Spre deosebire de majoritatea celor care au cercetat monumente, nu s-a ferit de publicarea lucrurilor care nu erau în conexiune cu zidurile lor. Procentul său de nerealizări publicistice (Peşteana, Strei, parţial Făget, Sânnicolau de Beiuş şi Ungra) este incomparabil mai restrâns decât al altora. Mai mult decât atât, se pare că documentaţia lor a fost arhivată şi va putea fi împărtăşită cândva. Ne-a uimit întotdeauna pasivitatea breslei faţă de una dintre realizările cele mai răsunătoare ale lui Radu Popa. Ar fi biserica de la Streisângeorgiu, despre care s-a făcut demonstraţia că ar fi cea mai veche biserică românească funcţională a statului modern cu aceiaşi coloratură. Acest monument, pe care ar fi stat foarte bine şi o placă în memoria cercetătorului care a scos-o din anonimat, zace într-o crasă nepăsare. Se dovedeşte astfel (a câta oară?) că doar „oamenii sfinţesc locurile”, iar dispariţia lor conduce orice monument, oricât de important părea a fi, la pragul ruinei.

Un alt capitol l-am putea dedica implicării lui Radu Popa în castelologie23. Primul său volum independent a fost dedicat unei cetăţi moldave24. Apoi, arheologia cetăţii Păcuiul lui Soare l-a obligat către un dens studiu de castelologie bizantină25. În Transilvania, este limpede că se detaşa calitativ de felul de lucru al contemporanilor săi. În acest caz vom deveni mai concreţi. Nici pe departe nu a avut dimensiunea haotică a abordărilor lui Gheorghe Anghel, nici selecţia ciudată a publicărilor aparţinătoare lui Radu Heitel, nici romantismul desuet al cercetărilor din Secuime ale lui Székely Zoltán. Deşi a săpat puţine cetăţi, a făcut-o mult mai profesionist decât toţi contemporanii săi. Împrejurările l-au pus doar în faţa unor fortificaţii mici,

23 O apreciere general în Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, p. 17 („cercetările sale au avut un cu totul alt caracter, remarcându-se prin profesionalismul ridicat şi procentul destul de însemnat al publicării rezultatelor investigaţiilor obţinute din teren”). 24 Cetatea Neamţului. Bucureşti, 1968. 25 La porte nord de la forteresse byzantine du Xe siècle de Păcuiul lui Soare, în Dacia, 11, 1967, p. 271–292, cu o variantă cu titlu puţin modificat La porte nord de la forteresse byzantine du Xe siècle de Păcuiul lui Soare et ses relations avec l`architecture militaire byzantine, în vol. Actes de premier Congrès International des études balkaniques et sud-est européennes. II. Sofia, 1970, p. 569–577.

17

chiar din pământ şi lemn. Sinteza lui pe un astfel de subiect26, care a apărut numai pentru străinii de limbă română, ar trebui uitată. Nici alte mici sinteze nu mai pot fi reţinute27. Ele au avut doar darul de a populariza monumentele noastre în literatura europeană. Iar la urmă, săpăturile şi interpretările sale în aria teutonilor au mai adăugat informaţie proaspătă la capitolul speculaţiilor nesfârşite28.

Precum se ştie, Radu Popa nu a fost istoric de artă. Dar a fost capabil de fiecare dată să accepte provocările materialelor cu valenţă de artă pe care le-a descoperit. Acest fapt trebuia să devină, pentru cine s-ar fi gândit încă la continuităţi, un alt program de întregire profesională. Cine sapă biserici (cu ancadramente ori decoraţii de tot felul) sau găseşte cahle, nu se poate deroba de la înţelegerea mesajelor lor şi de la analize primare. Unde ar fi oare limita decenţei profesionale, atunci când te ocupi obstinat de artefacte produse artistic, dar nu ai în bagaje instrumentarul elementar să poţi deosebi fazele goticului? Pentru a le publica este nevoie de limbaje anume, care se cer stăpânite. Dacă lucrul nu se face astăzi nici măcar respectându-se cerinţele elementare, de vină ar fi cine?

Mai zăbovim în a scrie că fără Radu Popa ne este greu astăzi să şi amintim despre „arheologia paramentelor”. Ea se desfăşoară nestingherită de vreo restricţionare anghelesciană, de către cine se nimereşte, doar de către arheologi, adică cei care sunt în măsură să înţeleagă rosturile stratigrafiei, nu. Vom considera, credem, o obligaţie neîmplinită şi pe aceea de a încerca reglementarea ei.

Studiul culturii materiale are în acelaşi Radu Popa paradoxul contrastelor. Este deplina consecinţă a haosului care ne-a delimitat tuturor activitatea ante şi după 1989. Din mica lume a elitelor româneşti din Transilvania, mărturiile se puteau doar întrezări. Toţi cei care s-au implicat în studiul culturii materiale, inclusiv cel care redactează aceste pagini, au rămas frustraţi de adevărata ei dimensiune la nivelul elitelor, centrelor ecleziastice majore, a oraşelor. De aceia nu putem fi de acord în a aprecia că lumea românească dezvăluită de către Radu Popa a fost „extrem de complexă, vie,

26 Gr. Ionescu, R. Popa, Forteresse en terre et châteaux à motte sur le territoire de la Roumanie, în IBI Bulletin, 43, 1985, p. 60–65. 27 Cum ar fi Tours d’habitation au commencement du Moyen Âge roumain, în IBI Bulletin, 34, 1978, p. 115–126; idem, Burgen und Festungen in der Südkarpaten, în IBI Bulletin, 41, 1983, p. 100–110; Hochmittelalterlichen Wasserburgen an der Unteren Donau, în IBI Bullein, 42, 1984, p. 122–129. Probabil că nici autorul nu a pus prea mare preţ pe Asociaţia internaţională de castelologie în care intrase, urmându-l, ca reprezentant al României, pe arhitectul Grigore Ionescu. 28 De reţinut mai ales Kreutzritterburgen im Südosten Transilvaniens, în IBI Bulletin, 47, 1990–1991, p. 107–112.

18

capabilă să se adapteze provocărilor istorice şi tot capabilă să le biruie sub forma suprem eroică, a supravieţuirii care face viitorul cu putinţă”29. Ea s-ar putea aprecia astfel doar din clipa în care cealaltă cultură materială, a non-românilor conlocuitori, nu mai este cercetată şi nici recunoscută.

Dar a fost Păcuiul lui Soare, Suceava30 şi Sighişoara31 care au dat nu numai semnele posibilităţilor, ci şi prilejul de a începe să se scrie despre cultura materială în termeni niciodată folosiţi până la el. Tot în dreptul lui putem cita, pe lângă cahlele la care vom mai reveni ceva mai jos, prima zăbovire românească foarte specială, asupra plumburilor de postav32. Abia după Radu Popa, marea cultură materială provincială a început să fie sesizată şi preliminar introdusă sau propusă pentru studiu. Ne referim atât la construcţii, cât şi la serii de materiale conexe unor tipuri de activitate umană ori la materialele de confecţie. În timp ce, de exemplu, despre sticlărie avem la dispoziţie un început din 199533, despre bronzuri turnate din 200234, arme din acelaşi material din 200035, bronzuri laminate din 200636, anume tipuri de arme (spade – 199937 şi cuţite de luptă – 200338), componente de harnaşament din fier (2005)39, unele tipuri de unelte (2002)40, piese de os din (2005)41 ori despre materiale turceşti din vestul

29 Al. Nemoianu, în loc. cit., p. 49. 30 R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare. Bucureşti, 1979, 163 p. 31 R. Popa, Gh. Baltag, Documente de cultură materială orăşenească în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în SCIVA, 31, nr. 1, 1980, p. 33–52. 32 Plumburi de postav medievale, în Sargetia, 14, 1979, p. 275–279. 33 Adrian A. Rusu, Sticlăria medievală din Transilvania. Repere generale şi documente arheologice, în EphemNap, 5, 1995, p. 301–330. 34 Benkő E., Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencéi. Budapest-Koloszvár, 2002, 560 p.; idem, Note privind descoperirile de bronzuri medievale din Transilvania, în vol. In memoria Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Bistriţa, 2003, p. 111–114. 35 N.-M. Simina, Gh. Anghel, Capete de buzdugan din secolele XI–XIV din colecţiile Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia, în ArhMed, 2, 1998, p. 161–171. 36 Kopeczny Zsuzsanna, Ferecături de cărţi medievale în descoperirile arheologice din Transilvania, în ArhMed, 6, 2007, p. 141–166. 37 Z.-K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV). Reşiţa, 1999, 273 p.; cu o ediţie nouă din anul 2007. 38 Adrian A. Rusu, Despre cuţitele de luptă din Transilvania medievală, în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Cluj-Napoca, 2003, p. 75–96; versiunea în l. engleză On the medieval Battle Knives from Transylvania, în Medium Aevum Quotidianum, Krems, 51, 2005, p. 7–25. Inclus şi în paginaţia acestui vol. 39 Györfi Z., Pinteni cu rotiţă din Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei (secolul al XIII-lea – începutul secolului al XV-lea), în ArhMed, 5, 2005, p. 101–112. 40 V. Mizgan, Brice medievale descoperite în România, în ArhMed, 4, 2002, p. 181–187. 41 Adrian A. Rusu, Fl. Mărginean, Prelucrarea osului prelucrarea osului şi cornului în Transilvania medievală (început de abordare tematică), în ArhMed, 5, 2005, p. 113–158.

19

României din 200242, când ar fi vorba despre ceramica comună, bibliografia la care se face trimitere conţine încă lucrarea lui Barbu Slătineanu43. Dar cine a auzit scriindu-se la noi despre arheologia focului sau a apei, cea a transporturilor, a alimentaţiei, a culturii scrise, a materialelor speciale de construcţie etc., etc.? A pronunţat vreodată cineva răspicat faptul că, din acest punct de vedere, Evul Mediu de la Carpaţi este sigur unul european, numai că periferizat?44 Cum că românii sau saşii au avut identitatea pe care au avut-o nu pentru că vasele lor de lut erau altfel lucrate?

Radu Popa este şi va fi primul cercetător român modern al cahlelor medievale şi al culturii materiale medievale urbane. Dacă studiul cahlelor are astăzi o bază transilvană superioară i se datorează dacă nu direct lui Radu Popa, măcar interesului stârnit de către el pentru asemenea materiale45. Pot să constat doar cu amărăciune că orbit de resentimente, autorul român al noilor studii despre cahlele Transilvaniei va îngropa mereu rolul nostru în acest proces de continuitate. Dacă a cita sau a cita strâmb şi subiectiv a devenit o metodă de lucru, în mod sigur, nici ea nu curge din laboratorul intelectual al lui Radu Popa.

Alta este situaţia cercetărilor privind oraşele. Săpături de salvare uriaşe, în parte publicate, nu se ridică, în opinia noastră, la nivelul comparabil al cercetărilor din vecinătăţi. Salvările s-au concentrat excesiv pe munca din teren, fundamentul şi înţelegerea lor istorică este în grea suferinţă. A „publica” aceste săpături înseamnă pentru autorii lor a arunca imense cantităţi de planuri grafice, multe fără nici cea mai mică relevanţă istorică, liste tehniciste sau grămezi de materiale, cu descrieri incomplete şi analize aproape nule46. Dacă cuiele de fier pot fi socotite „materiale speciale”, iar fragmentele de cămaşă de zale cu solzi nu pot fi recunoscute imediat, se cheamă că cei care le publică nu şi-au isprăvit şcolarizarea, darmite să ambiţioneze la un statut onorabil.

Printre neîmplinirile perioadei post-Radu Popa a fost clamată absenţa cercetărilor aşezărilor rurale româneşti47. Am remarca imediat că problema ar fi 42 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, 367 p. 43 B. Slătineanu, Ceramica românească. Bucureşti, 1938. 44 Putem doar menţiona în treacăt că deşi a fost subintitulat Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, vol. memorial din 2003 nu face nici o demonstraţie, nici nu-şi justifică opţiunea titlului. 45 Cel mai important fiind studiul Sucevei (R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală …). Dar, este meritorie reconsiderarea materialelor de la Cuhea (Bogdan-Vodă) şi semnalările de la Voivozi şi Sighişoara. 46 Cele mai amare exemple ni se par ca provenite din arheologia rapidă a Sibiului, în preajma devenirii sale „capitală europeană”, iar mai nou, aceiaşi „harnică” echipă a furnizat un alt vol. care să servească aniversărilor a o mie de ani de la întemeierea episcopiei catolice de la Alba Iulia. În ambele cazuri s-a combinat festivismul cu expeditivitatea, multul cu rabatul calităţii. 47 Daniela Marcu Istrate, în Cuvânt înainte, în vol. Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Alba Iulia, 2008, p. 8.

20

mai generală, privind toate aşezările rurale, iar progresele înregistrate nu ne mai dau dreptul să vedem un sat românesc foarte particularizat din punct de vedere strict arheologic.

Dispariţia personalităţii lui Radu Popa s-a repercutat grav şi asupra unor problematici conexe, cum ar fi organizarea cercetării arheologice, învăţământul arheologiei medievale, publicaţiile arheologice. De la sintezele sale asupra progreselor arheologiei medievale din anii '70, abia dacă ne-am interesat să aflăm cam cum ar arăta vreun bilanţ după câteva decenii. Nu suntem în stare să-l facem sau ne este groază de cum va arată el, scris fără false pudori?

La cea dintâi chestiune, a organizării, am dori să amintim menţinerea opticii Academiei în a refuza discursul arheologiei medievale dincolo de secolul al XIII-lea sau de a elimina aceiaşi arheologie din contextul restaurărilor sau al partenerilor majori al acestora. În parte, suntem responsabili că, laolaltă cu istoricii medievişti, nu promovăm răspicat delimitarea cronologică a sferei noastre de interes şi refuzăm sistematic să ne detaşăm radical de soluţiile care s-au născut din translaţia „modului de producţie feudal” în ogorul istoriografiei din România. Dacă, la nivelul anului 2008, profesionişti universitari şi academici pot clasa succesiv secolele împărţindu-le pe aceeaşi pagină tipărită în „epoca postromană”, „secolele XI–XII” şi „Evul Mediu”48, atunci trebuie să înfruntăm concluzia că nu avem ce căuta într-un dialog profesional din afara României. Dacă cea dintâi este doar o optică internă, nici măcar generalizată, cea de-a doua este de o gravitate extremă.

Radu Popa a avut o predilecţie pentru un sector cronologic situat între începutul secolului al XI-lea şi secolul al XIV-lea. L-a depăşit destul de rar. Sunt convins că a fost o preferinţă subiectivă, nu un mesaj testamentar. Mai avem probleme să recuperăm, pentru Evul Mediu, perioada anterioară, denumită „prefeudală”, dar şi „a formării poporului român”, „migraţiilor”. Limita cronologică superioară a arheologiei este sigur arbitrară şi contraproductivă. Sursele scrise nu vor putea atinge niciodată performanţa de a reconstituie, doar ele, imaginea Evului Mediu. Toate ori aproape toate obiectivelor pe care le cercetăm au istorii acumulate care nu se opresc la 1400, ci continuă neîntrerupt, uneori până în zilele noastre. Ce se va face cu datul arheologi posterior acestor secole de început? Va fi el proclamat, ca nicăieri în altă parte a Europei, monopol exclusiv al unor instituţii specializate de o anume factură?

Mai departe, avem a ne căina despre starea deplorabilă a organizării cercetării. În momentul în care era activ, Radu Popa se amplasa între grupul de cercetare format la Cluj-Napoca, altul activ în cadrul Direcţiei Monumentelor 48 D. Isac şi colab., Contribuţii arheologice la istoria oraşului Dej. Cluj-Napoca, 2008, p. 5 (cuprins).

21

Istorice de la Bucureşti şi un altul, extrem de eterogen, compus din arheologi răzleţiţi, cei mai mulţi de ocazie sau fortuit transformaţi, din cadrul muzeelor judeţene. Compartimentarea nu a fost una instituţionalizată, ci, de cele mai multe ori, una de esenţă, marcată prin preocupări, metode şi, mai ales, realizări divergente. Poziţionarea neutră a lui Radu Popa i-a dat posibilitatea de a se raporta metodologic, în primul rând nu la faptele colegilor din celelalte grupe mai sus desemnate, ci la cele valoroase performanţe paralele, din cadrul arheologiei medievale extracarpatice ori la cele din instituţia în care a activat, respectiv Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Independenţa de care s-a bucurat a avut şi un revers negativ, căci a fost dublată încă de o oarecare izolare, în primul rând în raport cu tinerii din Transilvania, adică cei care ar fi putut să se formeze cu el.

Oare ce sau cum ar fi comentat Radu Popa monopolul muzeelor, categorisirea formală a arheologilor după „dosare” absolut îndoielnice, instituirea plagiatului ca formă de îndrumare în arheologia salvărilor, restricţionarea dreptului de lucru doar pentru firme favorizate, conduse de către cei mai tineri şi fideli fost învăţăcei, obedienţa jenantă a arheologilor faţă de rechinii arhitecţi sau ingineri ai restaurărilor, transferul nesancţionat al specialiştilor consacraţi în alte compartimente arheologice, într-acela al arheologiei medievale? Suntem absolut convinşi că, pe aceste linii, moştenirea sa a dispărut aproape în întregime. Dacă ea mocneşte încă, atunci se arată a fi contraproductivă în realitate. Mărturisim că ne-ar veni greu să recunoaştem pe cineva care clamează „viva voce” că s-ar extrage din „şcoala” Radu Popa care ar tolera în tăcere ori cu atât de mare înţelegere ori complicitate ceea ce nu este în ordine în şi cu meseria de arheolog medievist. Profesionalismul nu se reglementează administrativ, ci se afirmă şi recunoaşte într-o sferă care nu are limite domestice, deloc staţionată în texte cu circulaţie minimală, ci interactivă, în care opiniile nasc automat altele.

Dacă a existat vreodată o „şcoală” de arheologie medievală, în care Radu Popa a fost implicat, ea nu a fost nicidecum bucureşteană, clujeană ori ieşeană. A fost una doar de conjunctură. A unor împătimiţi în meserie care au avut răb-darea de a parcurge toate golgotele vieţii din România. Cernerea s-a produs nu după calitatea oamenilor, ci după cataractele sorţii. Oricum am vedea-o, „şcoala de meşteşug” după care s-a format el însuşi şi pe care o practica şi Radu Popa, continuă să funcţioneze cu toate carenţele ei, în realitatea lipsei învăţământului teoretic specializat49. S-a practicat şi continuă să se practice bipolaritatea meşter şi ucenici care sunt reuniţi în exercitarea cotidiană a profesiei, în „producerea” directă a documentelor arheologice, nu în peisajul clasic, arhiverificat, al şcolii 49 Sesizată şi de către Daniela Marcu Istrate, în loc. cit., p. 8.

22

cu bănci şi catedră. Este singura care aduce la lumină pe toţi tinerii specialişti de astăzi. Obtuzitatea şefilor de instituţii de învăţământ superior a condus până acolo încât, refuzându-li-se studenţilor români ardeleni pregătirea teoretică în materie de arheologie medievală, s-a ajuns în situaţia în care meseria să devină treptat aproape numai un apanaj al celor maghiari. Pentru că cei din urmă au avut tăria să refuze exagerarea îndoctrinării cu arheologia dacică şi romană, pentru că s-au arătat mai îndărătnici a-şi căuta arheologia naţională, pentru că, în sfârşit, favorizaţi, deţin, dinspre Ungaria-mamă, posibilitatea de infuzii profe-sionale dintre cele mai calificate.

Se mai cuvine arătat că în preajma sa au funcţionat, ca soluţii compensative la inexistenţa altora, „colectivele de cercetare”, echivalente cu şantiere din teren, printre altele, fără a le aminti pe toate, cu bune amintiri la Sarasău, Feldioara, Sânnicolau de Beiuş, Sighişoara, Streisângeorgiu ori Voivozi. Asemenea asocieri aproape că au încetat, lăsând urme adânci în formarea şi dialogul profesional. Şi totuşi, a existat încă şi Oradea, Vinţu de Jos, Orăştie sau Frumuşeni, în paralel sau urmate cu alte mari şantiere dominate de lozinca „muncii fără gândire”, teroarea şefului suportat doar pentru că plăteşte sau pentru că măcar ştie să finiseze un profil, cu hârleţul şi şpaclul, şi se simte obligat să deseneze neîncetat, chiar dacă, el însuşi, nu înţelege ce. Oricum am lua-o, şantierele din urmă nu produc sau continuă să exerseze doar tehnicieni, nu arheologi medievişti de valoare.

Dacă am judeca situaţia la rece, am observa că în această clipă cei mai mulţi arheologi medievişti activi sunt localizaţi în Transilvania. Cât i se dato-rează acest lucru direct lui Radu Popa, ar fi de judecat. Dar, comparativ, arheo-logia medievală a Moldovei, odinioară cea mai performantă şi productivă, este în declin, iar cele din Muntenia sau Dobrogea abia dacă ne mai oferă ceva stu-dii. Este şi acest indicator de luat în seamă, de cât şi cum s-au dezvoltat cercetările.

Golul lăsat de Radu Popa se mai resimte şi în alt capitol. Nici un arheolog medievist sau niciunui arheolog medievist nu i s-a mai dat prilejul de a scrie în „marea istorie”. Nu vom detalia acest aspect, ale cărui mecanisme le cunoaştem doar în parte, dar este clar că pentru contemporanii de azi, „puterea modelului” nu a servit ori, poate mai grav, în afara lui Victor Spinei, nimeni nu s-a ridicat la statura de la care să afirme aporturile arheologiei medievale la nivelul sintezelor de istorie a României publicate în anii recenţi. Din păcate, suntem de asemenea convinşi că oricare antrepriză, de autor sau colegială, care se va derula ambiţios şi foarte repede, nu va rezista exigenţelor viitorului.

Concomitent, nici noile achiziţii de cercetare ale arheologiei nu s-au asimilat nici măcar în cercul exclusivist care pare că i-ar aparţine. Este de-a dreptul stupefiant să constaţi că dispunem şi acceptăm numai biblioteci

23

personale pentru lectură, în care noutatea internă se strecoară accidental, iar cea externă este aproape inexistentă. Se scrie doar automat, ca o finalitate obligatorie sau de ambiţie personală, fără ca cineva să fie interesat cu adevărat în reacţia la pagina scrisă, la corecţie, întregire ori apreciere serioasă, nu de complezenţă. Este aceasta o altă „învăţătură” lăsată de către Radu Popa?

Ca mentor, istoricul de care scriem şi se va scrie mereu, nu a apucat să solidarizeze breasla nici la nivel asociativ, nici în jurul vreunei tribune publicis-tice. Nici nu ar fi de imputat nimic. Doar cine cunoştea în amănunt situaţia arheologiei europene ne-ar fi putut avertiza la ceea ce ne aştepta în noul capita-lism. Ceea ce constatăm zilnic este nevoia acută a acestor formule şi mecanisme. Nu putem să ne afirmăm fără a conlucra, nu putem solicita nimic fără să fim grupaţi. În parte elementele invocate există conturate şi rezistă ca o condiţie a succesului din viitor50. Dincolo de experienţele trecute pe care pretindem că le-am şi studiat şi am fi învăţat din erorile lor, ne complăcem însă a „ne supăra” în dreptul fiecărei dispute, refuzăm să continuăm cu orice preţ dialogul dintre noi, să recunoaştem că există separat oamenii şi textele lor scrise, la fel cum separat coexistă prietenii şi profesioniştii, că există reguli pe care trebuie să le respectăm în profesiune, nu făcând concesii nesfârşite conjuncturilor extraprofesionale. Oare tot astfel ne-am fi ferit de ele dacă, conduse fiind de către Radu Popa, ar fi urmat o direcţie şi mai energică de promovare a meseriei şi de sancţionare a neatenţiilor, greşelilor ori a rebuturilor? Este cineva convins că autorul paginilor publicate deja în 1990, ar fi „iertat” pe vreun impostor hrănit cu ambiţii şi împins în ierarhie doar de sechelele corupţiei?

În final, suntem convinşi că doar într-un anume fel l-am putea respecta superlativ pe Radu Popa. Folosindu-l adică drept reper constructiv, continuând ceea ce a început ori i-a lipsit, în nici un caz transformându-l într-un „clasic” de neatins, nicidecum hărţuindu-i lucrările dincolo de normalul actului istoriografic.

50 Să menţionez măcar revista ArhMed, 1–6, şi curentele de opinie stârnite de www.medievistica.ro.

24

2.

PRELUĂRILE

Continuitate materială antică în Haţeg (epoca prerenascentistă şi a renaşterii timpurii)1

Părăsirea Daciei de către administraţia romană, la începutul ultimului sfert al veacului al III-lea d. Chr. a însemnat, din punctul de vedere al culturii materiale, începutul unei lungi etape de pierdere a unor abilităţi de a construi sau de a mobila cu artefacte noi viaţa socială. În Dacia a rămas însă o moştenire imobiliară care, pe de-o parte, se va degrada încontinuu, pe de altă parte va fi mereu punctual descoperită şi, automat, folosită.

La începuturile Evului Mediu, odată cu revenirea la forme de civilizaţie superioară, antichitatea daco-romană a cunoscut expresii de resurecţie. Aceste forme au rămas puţin anchetate. Cine încearcă să dea de urma lor va trebui să le caute împrăştiate în multe pagini a căror scop principal a fost altul decât acesta. Şi totuşi, lucrul merita cunoscut din ambele direcţii: cine se interesa de Antichitate, ar fi trebuit să afle procesele prin care ea s-a diluat, explicându-şi în fapt formele de regăsire din arheologia actuală; cine venea din direcţia opusă, avea nevoie de întreaga bază moştenită a societăţii.

Fenomenul de care ne interesăm nu este unul insolit, el cutreieră toată lumea medievală a Europei. Este prezent chiar dincolo de ea. Apropierea studio-şilor de el a dat înţelegeri pe care le vom folosi, parţial, şi în paginile care urmează.

Alegerea Haţegului ca teritoriu-pilot de investigare a temei enunţate părea, de la început, o întreprindere mai uşoară. Şi pentru faptul că în acel district, întrepătrunderile se transferaseră în conştiinţa istoriografică în alte proporţii decât în oricare altă parte a Daciei. Antichităţile au fost într-atât de

1 Aceste pagini sunt o reluare, revizuită, a unui articol publicat în SCIVA, 37, nr. 3, 1986, p. 249–255, combinat cu alte observaţii tematice din Sargetia, 20, 1986–1987, p. 178–180. Între timp, subiectul a mai fost abordat, fără cunoaşterea articolelor anterior citate, de către R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului. Bucureşti, 1988, p. 211–214.

25

curtate, încât nu este cu nimic surprinzător faptul că s-au născut şi transfigurări rezistente. Din secolul al XVIII-lea, până în veacul nostru, biserica Densuşului a purtat etichete ca acelea de „mausoleu al lui Longinus Maximus” ori „templu al zeului Marte”2. Mai puţin celebră, cetatea Haţegului (Subcetate, com. Sântămărie Orlea) a avut şi ea parte de o clasificare clasicistă de acelaşi fel. De la Giovanni Andrea Gromo (1564), până la harta relativ nouă publicată Tabula Imperii, donjonul cu bază hexagonală de acolo a fost socotit ca un turn de pază roman3.

Ruinele au fost mereu locul de întâlnire al posterităţii cu Antichitatea. În secolele Evului Mediu au fost sesizabil mai semeţe, chiar impresionante uneori. Ele orientau, pe cei interesaţi, asupra unor potenţialităţi materiale. Din lumea dacilor, medievalii au avut deja ce alege. Nu s-au orientat însă către zona Grădiştei de Munte, mult prea periferică şi improprie pentru o locuire sau apărare reluată, ci spre alte obiective situate mai la-ndemână. Discuţia noastră este ilustrată prin felul de reluare al cetăţilor de la Băiţa şi Piatra Roşie. Cercetarea lor, întreprinsă la începuturile arheologiei clasice critice şi încă nestratigrafice, a neglijat reluarea lor medievală. Demonstrarea vieţii lor noi a fost făcută pe baza fragmentelor de ziduri cu mortar şi a unei oarecari cantităţi de ceramică4. Astăzi este aproape imposibil de departajat contribuţia fiecărei epoci, iar cronologia medievală poate numai folosi, cu destulă prudenţă, segmentul secolelor XIII şi XIV. Timpul desemnat reflectă cu siguranţă zbaterile care au condus la stabilizarea dominaţiei regale maghiare, la controlul districtului decupat din stăpânirea care încălecase versantele Carpaţilor, în care s-au mişcat personajele istorice cu numele de Litovoi sau Bărbat. Alte fortificaţii dacice, ridicate în Porţile de Fier ale Transilvaniei, s-au topografiat târziu, iar restituirea sondajelor de acolo întârzie. Indiferent de acestea, reluările postantice trebuie avute în vedere. Lucrul rezultă din acumulările de lucrări, – unele certe de la sfârşitul secolului al XVII-lea, – dar şi din date ori, poate numai supoziţii istorice. Un monument sacrificat de o ignoranţă agresivă, amintea până nu de mult, că acolo se dăduse una dintre bătăliile lui Ioan de Hunedoara cu turcii.

2 Referinţe acumulate la V. Vătăşianu, în ACMIT, 2, 1929, p. 38. Povestea, întreţinută şi de singurul text al cercetărilor arheologice din anii '60 (E. Chefneux, Cercetări şi observaţii asupra bisericii de la Densuş, în vol. Sesiunea ştiinţifică a DMI, ian. 1963. Bucureşti, multigrafiat, p. 112–113), se bucură în continuare de o circulare fără precedent, întreţinută de personaje care nu au nimic comun cu ştiinţa istorică sau cu epocile istorice în care monumentul se presupune că a funcţionat cu adevărat. 3 Călători străini despre ţările române. I. Bucureşti, 1968, p. 317, 330. Pentru identificările mai noi, vezi sinteza noastră bibliografică din Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 333–334. 4 Vezi R. Popa, Observaţii privind zidurile legate cu mortar din cetăţile dacice hunedorene, în Sargetia, 13, 1977, p. 277–284; idem, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului…, p. 212–213.

26

Nimic nu poate să ne împiedice să credem că denivelările artificiale ale terenului nu vor fi fost atunci reutilizate.

Mobilarea teritoriului cu edificii sau instalaţii romane a fost impresionantă. Ea s-a datorat amplasării capitalei provinciale şi legăturilor ei de comunicaţie cu „toate drumurile care duceau către Roma”. Peste topografia construcţiilor romane a luat naştere una nouă, a românilor. Singură Sarmizegetusa poate demonstra, chiar cu ajutorul unor documente scrise, suprapunerea perfectă a locuirii medievale peste vechiul oraş. Acolo a existat, la începuturile consemnărilor documentare, o Britonie, pentru ca apoi ea să devină Grădiştea sau Varhel. Ambele toponime, slav şi maghiar, recunosc, prin locuitori sau administratori, folosinţa veche a locului. Cronologia este de început în secolele XII–XIII şi este o realitate fără dubii, în anul 13775. Din punct de vedere strict arheologic, stratigrafia de la Sarmizegetusa a demonstrat că nivelele romane încep foarte de sus, direct de sub firul actual al ierbii. Aceasta înseamnă că nivelele medievale au fost practic „pete” pe acest covor părăsit.

Nici o cercetare ulterioară nu a fost în măsură să indice alte poziţionări riguroase de sate medievale pe amplasamentele unor obiective romane. Dificul-tatea vine pe de o parte din cunoaşterea relativă a formelor de habitat din cuprinsul teritoriului coloniei-capitale, pe de altă parte, din progresele minime ale arheologiei medievale. Cele mai cunoscute aglomerări extraurbane sunt fermele (villae-le), în timp ce, la extrema cronologică opusă, după cunoştinţele noastre, satele haţegane s-au localizat în vetrele actuale, cel mai sigur din secolul al XV-lea.

Aşa stând nivelele noastre de cunoaştere, ar fi cu totul imposibil de cunoscut linia generală de conduită a românilor faţă de ansamblul unor ruine antice. Din acest motiv trebuie să avem, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii, doar unele remarci la folosinţa unor componente.

Circulaţia medievală pe drumurile romane din Haţeg este un fapt cert. Ea face parte dintr-o realitate comună întregii Transilvanii, argumentată, printre altele, prin consemnările de tipul via lapidea. Şoseaua de pe direcţia Sarmizegetusa – Ostrov – Unciuc – Sânpetru – Sântămărie Orlea şi, în continuare, spre nord, pe valea Streiului are traseul bine stabilit6 şi, ceea ce a fost

5 R. Popa, Şt. Matei, V. Eskenasy, I. Chicideanu, Georgeta Iuga, în Materiale, 13, 1979, p. 315–317; R. Popa, Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Britonia, în Zeitschrift für Archäologie des Mittelalters, Köln, 12, 1984, p. 7–25; idem, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului…, p. 211–212. 6 Pentru partea iniţială a traseului (Sarmizegetusa – Ostrov), vezi în detaliu D. Ursuţiu, A. Mitulescu, P. Paul, în Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 205; segmentul Ostrov – Unciuc şi Săcel – Sânpetru este descris la mijlocul secolului al XIX-lea de către Şt. Moldovan, în Foae pentru minte, inimă şi literatură, Braşov, 1854, nr. 37, p. 197–198; fragmentul Bărăşti – şoseaua naţională Haţeg – Petroşani este astăzi asfaltat; în sfârşit, tronsonul de la ieşirea din depresiune este descris deja în documentele secolului al XV-lea.

27

mereu foarte important, fără elemente de dificultate rutieră care să necesite reparaţii specializate (poduri, terasamente). O altă arteră, urmând Streiul către izvoare, spre Pasul Merişor, a fost mai mult presupusă, fără a fi şi regăsită7.

Pe drumurile arătate, – dacă nu şi pe altele, – s-au desfăşurat toate mişcările vieţii locale. La punctul cel mai favorabil, de intersecţie nu doar al căilor rutiere, dar şi al apelor, s-au aşezat „oaspeţii” (= coloniştii străini) din viitoarele localităţi Haţeg şi Sântămărie Orlea. Tot acolo vor lua naştere şi singurele târguri ale districtului.

Modul de folosire al vechilor drumuri romane a determinat, într-o măsură greu de apreciat cu toată precizia, destinul istoric major al ţinutului. Rezultanta a fost produsă prin blocarea, cândva în vremuri neştiute, a circulaţiei de pe drumul imperial care cobora către Dunăre. Închis în Porţile de Fier ale Transilvaniei, drumul nu a mai fost o modalitate de pătrundere prin zonă, pentru nici un fel de grup militar străin ori autoritate politică. Ţara Haţegului s-a transformat într-o pungă cu deschiderea gurii îndreptată doar către nord.

Dacă momentul de închidere al şoselei romane imperiale ne este învăluit în necunoaştere, nu acelaşi lucru se întâmplă cu momentul deblocării sale. Ştim astfel că imediat după mijlocul secolului al XIV-lea, strămoşii lui Valentin şi Dan de Pala Mare (Băuţaru) au intervenit în negura pădurilor, curăţind şi locul de mulţimea tâlharilor aciuiţi pe acolo. La 1390 deja se menţionează o anume „poartă” (quodam porta)8 care trebuie să fi fost însăşi cheia pătrunderii în Haţeg, dinspre Banat. După acel moment, care a marcat şi trecerea stăpânirii de la „Poartă” în mâinile unor timişoreni, legaţi, prin femei, de ţinuturile noastre, implicarea Cândeştilor din Râu de Mori a devenit oficială din anul 14249. Cum s-a acţionat asupra locurilor nu ştim foarte exact, cert este că în 1439, regele Albert de Habsburg recunoştea ambiţioasei familii repararea şi ţinerea în funcţie a unui pod asociat cu o vamă10. Se întâmplă ca drumul-poarta-podul menţionate în documentele medievale să se suprapună peste certitudinea, întărită de epigrafe, a prezenţei în aceleaşi locuri a staţiei denumită Pons Augusti. Pentru noi nu mai există nici un fel de dubii în legătură cu relaţia lor. În acest fel, dispunem de o mărturie aproape unică pentru vechea Dacie, în

7 Em. Panaitescu, Le grandi strade romane in Romania. Roma, 1938, p. 18; D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană. Bucureşti, 1968, p. 109. 8 Ortvay T., Oklevélek Temesvármegye és Temesváros történetéhez. IV. Pozsony, 1896, p. 320. 9 Vezi Izvoare privind Evul Mediu românesc. Ţara Haţegului în secolul al XV-lea. I. Cluj-Napoca, 1989, p.73–74. 10 Întreaga urmărire a problemei podului de la Porţile de Fier, vezi în art. nostru Pons Augusti nel Medioevo, în vol. Omaggio a Dinu Adamesteanu. Cluj-Napoca, 1996, p. 249–252. Despre problematica podurilor medievale, vezi şi Balla Ilona, A középkori magyarországi hidak történetéhez, în vol. Ünnepi tanulmányok Sinkovics István 70. születésnapjára. Budapest, 1980, p. 33–39.

28

care două realităţi îndepărtate temporal se regăsesc în funcţionalitate. Şi ca istoria să devină ciclică, mai putem încheia cu precizarea că traseul a fost din nou închis după cucerirea turcească şi redeschis de Habsburgi.

Valorificarea unor turnuri ale incintei coloniei a fost doar presupusă11. Nu este un lucru neaşteptat, atât timp cât în întreaga provincie medievală asemenea situaţii au fost destul de rare.

În sfârşit, numai Haţegul a generat suspiciunea continuităţii unor vechi trasee de sistematizării hidrografice12. Este evident că geografia critică a descoperit în Haţeg o reţea extrem de bine raţionalizată, care desparte preventiv firul apelor aprovizionate copios de Munţii Retezat, pe cea mai joasă parte a Depresiunii omonime. Până la muşcătoarea ingerinţă a lucrărilor patronate de ultimii ani ai comunismului, acea reţea a servit încontinuu agricultura locală, ferind-o mereu de catastrofele viiturilor. Problema este dacă această reţea s-a stabilizat natural sau dacă a fost ajutată de om. Dacă cea de-a doua variantă este cea corectă, atunci ea nu este de aşezat în dreptul vremurilor medievale. Motivul: vremurile medievale nu au dispus niciodată de forţa de muncă şi coordonarea atât de eficientă care să le poată duce la capăt. Şi atunci, în logica lucrurilor, ne-ar rămâne să le socotim a fi prezervate din timpurile romanilor, adică acelora care erau în măsură să dispună şi să execute lucrările. Aceasta însă nu este o concluzie, pentru că, în adevăr, nimeni nu a făcut încă demonstraţia originii artificiale a canalelor despre care a fost vorba.

Marele destin al moştenirii antichităţii a fost acela de a deveni concurent al mediului natural. Ca şi cel din urmă, ea s-a metamorfozat în resursă. Cele mai simple modalităţi de valorificare sunt consemnate deja de către unul dintre primii agenţi-călători în Transilvania, care ne-a lăsat o mărturie scrisă. Georg Reichersdorffer scria, în dreptul Sarmizegetusei: „românii răscolesc mormanele de dărâmături şi scot la iveală din măruntaiele pământului pietre scumpe şi medalii, atât de aur, cât şi de argint…”13. Observaţia călătorului se oprea exclusiv la valori de excepţie. Dar, este foarte sigur că nu numai acelea au fost urmărite.

Orice loc părăsit, care demonstra o investiţie superioară de construcţie, devenea un potenţial „loc al comorilor”. Căutarea lor a fost restricţionată, până la distrugerea sistemelor de proprietate privată sau la totala desconsiderare a celor persistente, în anii comunismului, de cenzura impusă de către stăpânii locurilor. Cu alte cuvinte, drepturile de proprietate au funcţionat mult mai mult decât s-a crezut îndeobşte, în aşa fel încât nu numai că nimeni nu avea nici

11 R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului…, p. 213. 12 Discuţia la Ibidem, p. 205. 13 Călători străini…, p. 223.

29

o justificare să răscolească ruine aflate în teritorii peste care nu era stăpân, dar era chiar mereu sub incidenţa ilegalităţii pasibile de represiune. Într-o lume destul de puţin populată, unde orice mişcare locală era un eveniment, este imposibil de imaginat acţiunii de „vânătoare de comori” venite din exterior, libere şi nesancţionate. Principiul este de o importanţă capitală pentru înţelegerea mişcării unor componente de construcţie reutilizate. Ce urmare practică ar avea această concluzie: în primul rând ar fi exclus ca dincolo de limita satelor Clopotiva, Râu de Mori, Ostrov, Unciuc, Sânpetru, Reea, Fărcădin, pietre de la Sarmizegetusa nu au ajuns decât în vremuri posterioare Evului Mediu, pe calea comerţului legal sau de contrabandă ori prin mixajul şi diviziunea proprietăţilor nobiliare. Ca urmate, toate piesele romane cuprinse în monumente de epocă medievală nu puteau avea decât o provenienţă strict locală. Se cere, pe cale de consecinţă, o nouă discuţie asupra originii unor epigrafe (IDR, III/2, nr. 93, 109, 115, 120, 244, 268, 271, 393, 416, 449, 452 a). Suficient de tipice ni se par neglijările de informaţii oferite de către Ştefan Moldovan, cu privire la corpul figurii care se află încastrat pe faţada de vest a bisericii din Sânpetru, care pledează pentru originea ei de la faţa locului14. Despre o epigrafă descoperită în cetatea Sucevei (nr. 416) s-a scris că ar fi de origine haţegană şi a ajuns acolo în secolul al XV-lea. S-a dovedit însă că autorii corpus-ului de inscripţii romane, erau dezinformaţi. Alături de ipoteza „haţegană” funcţionau şi altele, poate chiar mai plauzibile15.

Apoi, altă condiţionare este dată de atingerea (sau reatingerea) unor nevoi sociale. Afirmaţia noastră poate fi mai uşor înţeleasă dacă o exemplificăm prin progresia tehnologiei construcţiilor medievale. Pentru o arhitectură a lemnului este total neinteresantă orice construcţie din alte materiale. La fel, un obiect de bronz roman fără funcţionalitate aparentă şi imediată era o inutilitate cât timp nu se cunoştea sau se practica, în vecinătăţi, retopirea pentru alte destinaţii. Chiar dacă relicva romană este în teren, dacă nu-şi găseşte folosirea medievală, ea continuă să fie inutilă şi nevalorificată.

Unele dintre cele mai vechi mărturii de reutilizare a reminiscenţelor romane provin din ambianţa monumentelor din jurul oraşului Haţeg. Amintindu-ne că tot o autoritate militară înţelesese potenţialităţile unor cetăţi dacice zonale, lucrul nu mai apare drept neaşteptat. Cei nou stabiliţi în Haţeg avem deja nişte experienţe constructive preliminare. În plan local ele s-au tradus

14 Foae pentru minte…, 1854, p. 198. Capul de statuie despre care scriem a fost furat de pe faţada bisericii în anii din urmă. Vezi M. Stolnic şi Medievistica, în www.medievistica.ro/texte/monumente/starile/Sinpetru/Sinpetru.htm. 15 Despre istoria acestei epigrafe, vezi rezumarea cercetărilor la Paraschiva-Victoria Batariuc, Cetatea de scaun a Sucevei. Monografie. Suceava, 2004, p. 30–32.

30

în practică în monumente majore care au dat, întotdeauna, dominantele localităţilor medievale: cetăţile şi bisericile.

În ultima treime a secolului al XIII-lea au apărut primii constructori pentru care ruinele romane au devenit obiect de major interes. Decizia ridicării cetăţii de deasupra satului Subcetate (cetatea Haţegului) a aparţinut, probabil, unui demnitar regal. Meşterul însărcinat a constatat că una dintre sursele cele mai comode de aprovizionare cu material de construcţie se afla la poalele dealului, respectiv acolo unde se aflau zidurile unei villa rustica. Dacă pietrele nu pot fi uşor recunoscute, în schimb cărămizile sunt, fără excepţie, romane. Ele se regăsesc atât în miezul zidăriei, cât, mai ales, la nivelul elevaţiilor, în paramente şi la singurul ancadrament de fereastră păstrat. Constructorii au luat de-a valma toate tipurile de cărămizi întâlnite, atât cele pentru pereţi, dar şi cele cu forme incomode de reutilizare, cum sunt pilele cilindrice de hypocaust16.

Aceleaşi cărămizi vor servi mereu, pisate, preparării mortarelor medievale. Dar, analiza mortarului de la cetatea Haţegului a demonstrat începutul unui proces secular care va condamna la dispariţie o bună parte din zestrea de excepţie a fostelor clădiri romane. În acest mortar s-au aflat granule recognoscibile de marmură17. Or, lucru ştiut, din marmură se face cel mai rapid şi se produce cel mai bun var. Biserica parohială de la Sântămărie Orlea a apărut aproape simultan cu cetatea. În dreptul ei nu au fost descoperite piese romane certe18, ceea ce demonstrează practicile comune de construcţie.

Deja primul monument medieval asupra căruia ne-am oprit stabileşte categoriile de materiale de construcţie refolosite pe care le vom regăsi mereu, în anii şi secolele următoare: piatra, cărămida şi mortarul (identificabil doar prin analiză specială).

Înmulţirea construcţiei de monumente medievale a ridicat brusc valoarea ruinelor romane. Cele dintâi au fost bisericile. La Sarmizegetusa, biserica medievală fusese o astfel de primă construcţie. Menţionarea ei se face la începutul secolului al XVI-lea, de către canonicul Mezerzius (ecclesia walachica), numai în contextul în care ea era deţinătoare de epigrafe romane refolosite19. Ea a fost distrusă de expediţia lui Seidi paşa, din anul 1659, pentru a fi numită, la 1661, drept „Biserică seacă” (= pustie)20. Astăzi urmele ei s-au pierdut şi s-au

16 Despre alte detalii privitoare la cetatea Haţegului, vezi Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII–XIV). Cluj-Napoca, 2005, mai ales p. 534. 17 Analiza mineralogică a fost efectuată de Eugen Stoicovici de la Facultatea de Geologie a Univ. „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (vezi şi Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 339). 18 Vezi Apulum, 13, 1975, p. 210–211. 19 IDR, III/2, p. 26. 20 Călători străini despre ţările române. VI. Bucureşti, 1976, p. 537.

31

uitat cu totul. În lipsa sa, ne rămâne Densuşul ca cel mai vechi monument românesc încărcat cu „amintiri” antice. Este în acest mic edificiu de cult o risipă de ingeniozitate şi de experienţă arhitectonică care s-ar explica cu greu fără o pleiadă de alte înălţări alăturate, de aceeaşi factură.

În arhitectura Densuşului sunt de descifrat mai multe etape de înserări de spolii romane. În prima fază, respectiv în partea şi astăzi aflată în uz, piatra brută încă predomina. Toate piesele de origine antică au o strictă utilitate şi o anume limitare: altarele se suprapun în piloni centrali de susţinere, coloanele se dispun în exteriorul laturilor navei în forma unor false contraforturi, gurile de canalizare devin ferestre-luminatoare, cărămida se ordonează într-o friză zigzagată, sub cornişa acoperişului, sau devine podea interioară. Aceleaşi materiale, care nu puteau fi recioplite decât cu prea mare efort, au călăuzit către deformarea planimetriei şi-au spus cuvântul la forma pe care au luat-o elevaţiile şi golurile din ele.

Toate inscripţiile folosite atunci au fost epitafuri. Din acest motiv, locul colectării lor se prefigurează în mod relativ. Şi într-adevăr, dintr-o necropolă apropiată s-au adunat mai facil, fără a fi smulse din ziduri masive, piese de dimensiuni nu prea mari, mai uşor de mişcat. Exegeţii istoriei romane care s-au aplecat, într-un fel sau altul, asupra zestrei de la Densuş, au scăpat mereu din vedere faptul că prezenţa unor membrii marcanţi ai colectivităţii capitalei pe inscripţiile de aici se putea datora pur şi simplu faptului că ei locuiseră în preajmă, pe teritoriul coloniei, respectiv pe o suprafaţă care nu corespunde unor reprezentări de urbanism medieval, premodern sau contemporan. Fragmentele de piese de canalizare puteau, la rândul lor, să fi fost situate într-un sistem cu extensiuni depărtate de nucleul coloniei propriu-zise. Dacă acceptăm datarea convenţională şi rezonabilă, în secolul al XIII-lea, atunci, cu atât mai mult, spoliile romane s-au adus dintr-o apropiată vecinătate21. Abia printr-o convenţie din anul 1377, densuşenii şi-au însuşit o parte din „cariera” metropolei romane, ca urmare a unor căsătorii contractate cu femei din familia stăpânitoare acolo. Extinderea bisericii s-a produs probabil în a doua jumătate a secolului al XV-lea, împreună cu ridicarea curţii nobiliare de la răsărit de biserică22. Autorii acestora au fost membrii familiei Arca. Cu acest prilej au fost din nou aduse spolii romane. Între ele se remarcă doar fragmentele de sarcofage. Iarăşi, aceste componente demonstrează preferinţa colectării lor dintr-o necropolă.

Un lucru trebuie subliniat din capul locului în legătură cu poziţionările de piese reutilizate în biserici. Majoritatea epigrafelor sau a reprezentărilor

21 Vezi semnalările de ruine din jurul Densuşului, la Şt. Moldovan, în Foae pentru minte, animă şi literatură, 1853, p. 309–310, 315–317. 22 Cercetări arheologice inedite din anii 1998–1999.

32

figurate au fost acoperite de tencuieli. Inscripţiile nu au putut fi citite ori chiar dacă da, ele nu au fost puse voit în lumină. Situaţiile contrare frizau flagrant dogmele şi preceptele iconografice creştine. Astăzi suntem în măsură să o scriem că, în ceea ce-i priveşte pe ortodocşii transilvăneni, – în acord, de altfel, cu cei transcarpatici, – rigorismul nu i-a caracterizat, astfel încât o expoziţionare vizibilă era foarte posibilă.

„Modelul” Densuşului îl regăsim multiplicat în dreptul altor biserici din Haţeg. Se pot cita astfel bisericile de la Peşteana (sec. XIII–XV), Ostrov (sec. XIV–XV), Sânpetru, Mălăieşti (sec. XV), Galaţi, Nălaţi şi Vad (ante 1500, toate dispărute), Tuştea (ante 1500, dar radical transformată), Haţeg (sec. XIV–XVI, dispărută), Zeicani (fără datare certă). Niciuna dintre aceste biserici nu a atins performanţa de utilizarea a spoliilor romane. În cazul de la Răchitova (biserică arheologică) s-a dovedit că s-a utilizat doar cărămida romană pisată.

Nici mănăstirile nu s-au sustras acestor reguli. Le-au folosit călugării franciscani de la Mănăstirea din Haţeg. Podele la Colţi (Suseni) au fost amenajate cu lespezi de marmură şi cărămizi romane. Foarte interesant este cazul Mănăstirii Cerna (Negoiu, com. Lunca Cernii de Jos), unde au apărut cărămizi de hypocaust transportate dintr-un loc neprecizabil: pe o rază de circa 30 de km nu există semnalări de ruine romane! Cel mai apropiat punct de origine ar fi putut fi Densuşul23.

În dreptul bisericilor vom înregistra şi alte metamorfoze, alături de acelea prezentate deja la Densuş (stâlpi, ferestre, false contraforturi). Vom vedea astfel montanţi (Sânpetru), praguri (Zeicani), fundaţii sau colţari (Ostrov). La Nălaţi, toată bolta bisericii a fost realizată exclusiv din cărămizi romane. Este vorba apoi de picioarele de altare. Chiar Densuşul posedă unul dintr-o presupusă piatră romană. Cunoaştem însă cazul de la Vad, unde există un altar, amplasat, potrivit tradiţiei locale, din vechea biserică demolată. Nu este exclus ca la Galaţi să se fi întâmplat la fel. În cazul din urmă, peste altarul roman, folosit drept picior, a fost poziţionată o bucată dintr-o componentă arhitectonică, decorată cu dentoni. Prestoluri altfel inovate, mai există: dintr-un fus de coloană (biserica românească a Haţegului)24 ori lespezi romane (Hăţăgel)25. Mai departe, tot un fus de coloană romană a devenit, la Mălăieşti, piciorul unui tetrapod.

După experienţa de la cetatea Haţegului, cetăţile aristocraţilor români de la Râu de Mori, Sălaşu de Sus ori Răchitova, nu s-au învrednicit de spolii

23 Pentru toate cazurile particulare, vezi trimiterile din Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700. Satu Mare, 1997, passim. 24 P. Olteanu, Schiţă monografică a opidului Haţegu, în Transilvania, 23, 1892, p. 226; I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului. Lugoj, 1913, p. 225. 25 I. Radu, op. cit., p. 239.

33

romane numeroase. Ceea ce este o constantă vizibilă, este cărămida pisată şi o posibilitate, mortarul preparat din calcar (marmură), foarte bun. Mai bogată în spolii romane a fost o construcţie mai târzie (deceniul trei al secolului al XVI-lea), ordonată de către voievozii Transilvaniei, turnul de pază de la Crivadia26.

Despre arhitectura civilă de piatră ştim încă foarte puţine lucruri. Ea a aparţinut unor familii cneziale, apoi nobiliare româneşti. Modelul posibil, reprezentat de curtea regală de la Haţeg, amintită la începutul secolului al XV-lea, nu-l cunoaştem nici sub forma de relicve. Este însă fapt cert că rezidenţele (curţile) nobiliare s-au înmulţit sensibil din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Aceasta a însemnat o nouă ofensivă asupra ruinelor antice. Am amintit deja curtea de la Densuş, cercetată arheologic nu de mult. La ea trebuie asociate altele, ca acelea de la Sarmizegetusa (1377, curia), Râu de Mori (parţial păstrată, cu elemente gotice), Sălaşu de Sus (suprapusă drastic de elemente de secol XVI–XVII), Fărcădin (la 1480 distrusă de turci), Sânpetru (atacată la 1487), la Coroieşti (unde la 1500 era nu mai puţin de trei curţi nobiliare), Peşteana (1519), Râu Bărbat (1529). Multe dintre ele, au fost probabil din lemn sau parţial din lemn. La Strei, la circa 80 m nord-vest de biserică, au fost bănuite urmele unei curţi27. Din păcate, detalii nu au fost niciodată comunicate, înainte de decesul autorului cercetării, dar, după toate semnele, acelea erau bine îngemănate cu substrucţiile unei villae rustica. A fost cazul de la Strei unul singular? Greu de presupus acest lucru, având în vedere „zestrea” pe care districtul o deţinea. Unele supoziţii s-au formulat încă în dreptul Pâclişei28, care nu au fost sprijinite de noi argumente, incontestabile.

Pe lângă procesele pe care le cunoaştem deja (utilizări de materiale brute de construcţie, ancadramente, podiri şi praguri), nu este deloc exclus să avem de-a face şi cu valorificări de incinte sau reluări de fundaţii de piatră cu elevaţii de lemn. Acest capitol ultim a avut, până de curând, tot o singulară susţinere, în mult-citatul Densuş. Or, cercetările arheologice mai noi, au infirmat faptul că ar fi fost vorba despre o construcţie romană civilă (nu templu) reluată29.

Biserica a pornit o altă linie de atitudine care se va întâlni, către sfârşitul secolului al XV-lea cu progresia ideilor Renaşterii. Capul de serie este marcat, din nou, în dreptul Densuşului. Acolo se semnalează nu mai puţin de două lespezi de marmură albă, cu cruci înscrise în cercuri, tratate în relief, amplasate 26 R. Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului…, p. 213, cu bibliografia mai veche. 27 Ibidem, p. 224, n. 99. 28 Ibidem, p. 212. 29 Idee acreditată de către E. Chefneux, op. cit., p. 112–113. De notat că autorul, arhitect, făcea uz de informaţiile arheologice, interpretate personal, dar obţinute de către N. Puşcaşu. Autorul din urmă nu s-a pronunţat, – cum ar fi fost firesc, – în nici un fel, cu privire la problema noastră.

34

la câte o extremă. Una dintre ele, martelată, este astăzi lintelul uşii principale de intrare. Un fragment din cea de-a doua a fost descoperit în cursul cercetărilor arheologice semnalate. Este vorba despre lespezi funerare cu analogii clare în secolul al XIII-lea30. Fără să ştim cum s-a continuat seria, ne vom reîntâlni, la începutul secolului al XVI-lea, cu o altă mobilă de aceeaşi factură funerară. Suportul este şi aici o spolie de marmură albă, pe care s-a intervenit probabil destul de puţin în privinţa aspectului general, dar a fost în schimb acoperită cu un text chirilic. Dar, în acest scris vine noutatea: asemănarea sa cu aspectul general al inscripţiilor romane este frapant31. Ca în toate cazurile de concluzionări istorice, exemplele singulare nu sunt suficiente pentru a stabili practici generalizate. Dar, singulara mărturie la care ne-am referit dovedeşte fără greş că cel puţin un literat medieval suportase influenţa scrierilor antice.

Mai avem să ne apropiem de atitudinea faţă de alte tipuri de „comori” antice. Cel mai important pare a fi circulaţia monedelor antice în lumea medievală32. Pe plan general, există referinţe curente la aşa-numiţii „bani păgâni”, circulaţi în secolul al XVI-lea33. Nu este o modă declanşată de Renaştere. Calitatea metalului intrinsec făcea ca monedele antice să fie superioare oricăror emisiuni din vremurile medievale. Semnul clar al acestei înţelegeri este dat de componenţa unor tezaure. Pentru Haţeg, tezaurul medieval de la Nălaţivad, cu cele şase monede romane ale sale34, este exemplul concludent al stărilor la care ne-am referit.

Dacă ne lipsesc o seamă de date directe privitoare la refolosirile de materiale romane este doar pentru că tema nu a fost privită aproape niciodată ca una de interferenţe. Câteva cifre estimative trădează dimensiunea procesului de „reciclare” a micilor piese de bronz. Până în prezent, la Sarmizegetusa s-au inventariat doar aproximativ 250 de piese mărunte, în timp ce, spre comparaţie, săpăturile vechi şi noi au scos de la Porolissum (oraş de frontieră) aproximativ 2000, iar cele din anii din urmă, de la Gilău (castru), peste 300.

La Densuş, un ciocan de pietrar a fost considerat roman35. Noi nu suntem foarte siguri că acest lucru este adevărat. În primul rând pentru că mult

30 R. Lupescu, Un monument funerar inedit în biserica din Densuş (jud. Hunedoara), în ArhMed, 1, 1996, p.180–185. 31 Vezi Adrian A. Rusu, Ctitori şi biserici…, p. 82. 32 Parte atinsă deja în Sargetia, 20, 1986–1987, p. 179. 33 P. Gyulai, Expresia „bani păgâni” în documentele din secolul al XVI-lea, în ActaMN, 6, 1969, p. 553–555. 34 Olimpia Palamariu, Tezaurul de la Nalaţivad, în Sargetia, 14, 1979, p. 291. Într-o vecinătate apropiată Haţegului, la Călanul Mic, a fost înregistrată, de asemenea o monedă refolosită. Vezi Eadem, în Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 299. 35 E. Chefneux, op. cit., loc. cit.

35

mai puţină lume ştie cum arătau uneltele folosite de către constructorii de la Densuş şi contemporanii lor. Orice piesă de fier, cu miez bine conservat, poate fi dusă într-o fierărie şi metamorfozată radical ori doar refuncţionalizată.

O serie de artefacte medievale sunt identice cu cele romane. Dacă sunt extrase de un specialist care se ocupă cu o anumită epocă, atunci atribuirea este făcută preferenţial. Dar, de pildă, şi în Evul Mediu s-au folosit exact aceleaşi forme de ace, piepteni, zaruri, jetoane, plăsele de os, ca şi în epoca romană.

Pe lângă ceramica de o valoare remarcabilă, a romanilor, există şi multă ceramică grosieră care se aseamănă, până la identitate, cu forme comune medievale. Deci, probleme de identificare ar putea să rezulte în afara contextelor de descoperire.

În cetatea Haţegului, constructorii au purtat, alături de materialul de construcţie precumpănitor, şi ceramică romană36. Relativ departe de situl roman de provenienţă, descoperirea trădează o realitate produsă conştient, nu fortuit. Cu alte cuvinte, oamenii de la şantierul medieval, descoperind şi ceramică romană reutilizabilă, nu s-au dat în lături de la folosirea ei. Situaţia s-a documentat şi la Sălaşu de Sus, cu deosebirea că acolo eram în secolele XVI–XVII. Provenienţa ceramicii romane este de la circa patru-cinci kilometri de contextul medieval37. Folosirea ceramicii romane în Evul Mediu nu este o curiozitate locală, ci una mult mai generală, adesea trecută sub tăcere ori neexplicată38. Pe de-o parte ştim că loturi întregi (depozite, şarje de cuptoare) sau exemplare restrânse (provenite din morminte) de vase romane se regăsesc şi astăzi de către arheologi. În Evul Mediu, şansa regăsirii lor era identică, dacă nu mai bună. Pe de altă parte, nimic util, chiar dacă mai vechi, nu putea fi refuzat de posteritate. Au făcut-o chiar şi romanii, cu piese preistorice, de ce să nu o facă atunci şi medievalii?

Nu putem încheia încă lista punctelor de contact dintre cele două lumi, fără a ne referi la un alt capitol, probabil ceva mai restrâns, dar potenţial posibil şi pentru Haţeg. Vom scrie deci că a fost posibil ca unele descoperiri medievale, aparţinătoare lumii romane, să nu fi luat calea unor prozaice utilităţi cotidiene, ci să fi fost înzestrate cu simboluri creştine sau magice; altele ar fi putut declanşa chiar şi sensibilităţi decorativ-artistice39.

Abia după a doua jumătate a secolului al XV-lea, Haţegul a cunoscut un reviriment al relaţiei Antichitate-Ev Mediu. Acest fenomen a rămas destul de

36 Vezi Adrian A. Rusu, Cetatea Haţegului – monografie istorică şi arheologică, în Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 336. 37 Ibidem. 38 Vezi şi Peuce, 1971, p. 231, 240. 39 Vezi T. Kolnik, Maria Rejholcová, Rimske relikty na slovanskych náleziskách a problém antických tradicii u Slovanov, în Slovenska Archeologia, 34, nr. 2, 1986, p. 356.

36

puţin cunoscut. Totul s-a desfăşurat pe fundalul unor transformări majore survenite la nivelul stării nobiliare. O parte din aceasta a acceptat catolicismul şi, implicit, cultura latină. Formaţia intelectuală a acestei elite a fost dobândită în şcoli umaniste, din regatul Ungariei ori din statele vecine. Mai mulţi studenţi din Ciula au fost la Universitatea din Cracovia40, un Ştefan din Sălaşu a ajuns notar la curtea regelui Matia Corvinul41, urmat de un alt sălăşan, Mihail42, curtea episcopală de la Alba Iulia a avut, la rândul ei, un grup anonim de români de formaţie latină. Toţi împreună au iniţiat întâia etapă de „propagandă” pentru locul lor de origine, atât de generos cu urme antice.

Câteva familii nobiliare româneşti au avut merite deosebite în cunoaşterea antichităţilor romane ale Haţegului. Trebuie să ne oprim mai întâi la Ioan Arca din Densuş (fiu al lui Ladislau şi nepot al lui Arca Volachus, olteanul, şi al Neacşei din Densuş). El a ajuns din prima tinereţe în serviciul episcopului Ladislau Gereb (probabil curând după 1475)43. A servit episcopului – cunoscut promotor al Renaşterii, – unei tentative de înstăpânire în părţile haţegane, rămasă fără succes, dar care putea ascunde foarte bine ispita stăpânirii unor câmpuri de ruine de lângă capitala Daciei. Aceeaşi familie Arca a fost în foarte bune relaţii cu canonicul sloven Ioan de Megericse, cel care, sub numele de Mezerzius, a fost recunoscut drept întemeietorul epigrafiei dacice. Canonicul-epigrafist a fost unul dintre executorii testamentari ai lui Ioan Arca (mort în 1511) şi custode al zestrei nepoatei sale Ana-Anca44. În cursul călătoriei de „documentare” pe care Mezerzius a făcut-o în Haţeg, el nu a văzut decât puţine lucruri, fapt ce demonstrează natura restrânsă a relaţiilor sale locale. Or, Sarmizegetusa, stăpânită în parte de Arceşti, i-a fost familiară. Este foarte posibil ca o parte dintre primele piese epigrafice colecţionate din Haţeg şi ajunse la Alba Iulia sau, şi mai departe, la curtea de la Buda a regelui Matia Corvin45, să fi fost vehiculate cu sprijinul familiei despre care discutăm.

Un alt haţegan de cultură umanistă, ale cărui calităţi au fost superioare lui Mezerzius, a fost Filip More (fiul lui Vlad de Ciula)46. El s-a implicat de timpuriu în valorificarea monumentelor romane din district. Fără aportul său,

40 Tonk S., Erdelyiek egyetemjárása a közepkorban, Bucureşti, 1979, p. 266. 41 Arh. Naţ. Maghiară Dl. 65.950 şi Dl. 63.290; Hazai okmánytár, V. Győr, 1873, p. 346–350. 42 Arh. Naţ. Maghiară Dl. 74.625. 43 Pentru familia sa vezi Adrian A. Rusu, Ioan A. Pop, în ActaMN, 21, 1984. 44 Vezi Erdélyi Múzeum, 24, 1907, p. 129–130 şi Arh. Naţ. Maghiară Dl. 30.075. 45 G. Téglás (Klio, 10, 1910, p. 495) afirma că deja Ioan de Hunedoara ar fi strâns epigrafe de la Sarmizegetusa, amplasate lângă castelul său patrimonial. Nici o dovadă certă nu se poate însă invoca în favoarea acestei afirmaţii. Epigrafele romane de la Hunedoara puteau ajunge acolo oricând după mijlocul secolului al XV-lea, prin mijlocirea altor stăpâni ai castelului. 46 Despre el, vezi I. Drăgan, în Apulum, 21, 1983, p. 183–190.

37

mult citatul Mezerzius nu ar fi fost amintit de posteritate decât prin intermediul unui alt umanist, Taurinus. Date fiind excelentele relaţii pe care Filip More le-a avut cu umaniştii italieni, este foarte posibil ca el să fi fost comanditarul, nu doar colportorul manuscrisului cu primul corpus de inscripţii romane din Dacia. Până la Mommsen47, nimeni nu văzuse în dreptul manuscrisului respectiv decât numele lui Filip More.

La sfârşitul secolului al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea s-a declanşat deci acea lungă căutare a relicvelor romane pentru constituirea de colecţii. Dimensiunile lor au fost diferite de la epocă la epocă, de la un loc la altul48. În egală măsură a fost vorba despre orientarea atenţiei către o categorie de relicvă ori alta49.

Până către mijlocul secolul al XVI-lea, dimensiunile procesului de valorificare şi distrugere a moştenirii materiale a antichităţii în Haţeg s-au menţinut în limite ce pot fi definite drept moderate. A fost un răstimp de monolog medieval cu restrâns subiect antic. Trezirea interesului protoştiinţific, înregistrabil la sfârşitul perioadei, se repercutează doar în anume cercuri subţiri, fără să contribuie la geneza unei istoriografii româneşti independente.

Formele ancestrale, medievale, ale atitudinilor faţă de relicvele romane din Haţeg nu s-au isprăvit practic niciodată. Am putea scrie chiar că au luat amploare în măsura în care acumulările culturii materiale au sporit. Marele reviriment, cu consecinţe de o gravitate încă insuficient relevate, s-a produs târziu, din momentul în care ţăranii au început să renunţe la arhitectura de lemn, în favoarea celei din materiale mai rezistente.

47 A se vedea scrisoarea lui Th. Mommsen, din 1 oct. 1858, adresată lui G. D. Teutsch, în Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 244–246. 48 Cele mai multe inscripţii au plecat de la Grădişte după anul 1500. Iată câteva exemple de piese văzute de Mezerzius in situ şi mişcate ulterior: IDR, III/2, nr. 77, 206, 249, 268, 366, 412, 430, 444. În secolul al XVI-lea au luat naştere colecţiile nobiliare de la Ostrov (înainte de anii 1553–1585), Cârneşti (înainte de anul 1580), Mălăieşti (în jurul anului 1588, dar fără piese de la Grădişte). Peste un alt veac s-au grupat alte epigrafe la Nălaţivad, Râu de Mori, Sântămărie Orlea, Clopotiva. 49 În secolul al XVII-lea, de pildă, au ajuns la foarte mare preţ gemele şi cameele antice cu care nobilii locali sau cei din comitatul Hunedoarei, îşi confecţionau inele sigilare.

38

3.

IMATERIALITĂŢI

Reprezentări de pluguri pe fresca bisericii medievale de la Streisângeorgiu (jud. Hunedoara)1

Cercetările întreprinse în vara anului 1975 la biserica din Strei-sângeorgiu au dovedit importanţa cu totul excepţională a acestui monument pentru istoria poporului român. S-au relevat, cu acel prilej, aspecte majore ale vieţii comunităţilor din Ţara Haţegului de la începuturile Evului Mediu. Analiza tuturor acestora şi-au găsit locul în studii speciale2.

În paginile de faţă ne propunem prezentarea unuia dintre interesantele aspecte secundare ale monumentului, dezvăluit tot în cursul campaniei de cercetări din anul 1975, legat de decoraţia interioară. O mare parte din fresca altarului, datată în anii 1313–1314, a fost curăţată în vederea valorificării şi conservării ei. Cu această ocazie s-a constatat existenţa, pe această frescă, a numeroase inscripţii şi desene incizate. Printre desene se remarcă reprezentarea unui număr de douăsprezece pluguri3. Decapările ulterioare, întreprinse de către pictorii restauratori, au adus la lumină puţine lucruri noi4. 1 Apărut prima oară sub titlul Reprezentări de pluguri pe fresca monumentului medieval de la Streisângeorgiu (jud. Hunedoara), în Revista de Istorie, 29, nr. 7, 1976, p. 1059–1065. Iniţial, articolul avusese acest titlu. Dar, pe referatul de publicare a lui Vasile Neamţu, datat la Iaşi, 8 februarie 1975, Radu Popa, scrisese cu mâna „Îţi propun titlul mai „neutru”: „Reprezentări de pluguri într-un vechi monument românesc haţegan” (titlul „biserică” sperie!)”. Autorul articolului începea să înveţe cum se derulau publicaţiile în regimul comunist… 2 R. Popa, Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschiche des 11.–14. Jahrhunderts im Süden Transilvaniens, în Dacia, 20, 1976, p. 37–61; idem, Streisângeorgiu. Mărturii de istorie românească din secolele XI–XIV în sudul Transilvaniei, în RMM. MIA, 47, nr. 1, 1978, P. 9–32; La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului. Bucureşti, 1988, passim. 3 Publicarea plugurilor s-a datorat lui Radu Popa. Tot de la el au pornit şi preţioase sugestii în vederea publicării. 4 De pildă, în stânga şoldului Sf. Nicolae pictat în partea de sud-est al închiderii sanctuarului, s-au putut observa încă două patrupede în galop, asemănătoare ca tratare cu animalul care tractează unul dintre pluguri, despre care va fi vorba ceva mai departe.

39

Cea mai mare parte a plugurilor (1–10) sunt situate pe peretele de sud al altarului, doar două (11, 12) găsindu-se pe peretele de est. Pe peretele sudic, plugurile se încadrează între 1–1,45 m înălţime de la pavimentul din altar, cu o mai mare concentrare în jumătatea de est. În raport cu scenele pictate aici, ele se găsesc incizate pe partea dorsală a calului ce domină, prin masivitatea sa, aproape întregul registru de jos al frescei. Plugurile 11 şi 12, situate pe peretele estic, se grupează în dreptul coapselor Sfântului Nicolae, care încadrează din dreapta, pisania din 1313–1314.

Unealta cu care au fost executate nu se poate identifica cu precizie, urmele lăsate indicând folosirea unui instrument cu vârf ascuţit.

Cele douăsprezece pluguri reprezentate pe altarul monumentului de la Streisângeorgiu se prezintă astfel:

Plugul 1, atât prin înălţimea la care este situat, cât şi prin faptul că are dimensiunile cele mai mari (0,45 m), ocupă o poziţie dominantă. Este prevăzut cu două coarne lungi, uşor arcuite, plaz, bârsă şi cuţit. Grindeiul, destul de lung, se sprijină pe o cotigă cu două roţi inegale. Numai una din roţi, neîncheiată, are două spiţe. În prelungirea grindeiului se găsesc trei proţapuri cu tot atâtea juguri. De la al treilea proţap, plugul mai continuă spre est, sub stratul de văruială, ce acoperea până de curând întreaga frescă, care, în această zonă, încă nu a fost decapat5. Este foarte posibil ca la capătul ultimului proţap să se mai găsească încă un jug.

Plugul 2 este reprezentat la acelaşi nivel cu 1, dar spre dreapta. Lungimea lui măsoară 0,14 m. Are o pereche de coarne lungi, bine îndoite, un grindei scurt, plaz, bârsă şi cuţit.

Plugul 3 este aşezat sub plugul 1. Lungimea lui este de 0,35 m. Coarnele îi sunt exagerat de lungi, bine arcuite, prevăzute cu mânere (?). Grindeiul porneşte din cornul stâng. Plazul, prelungit mult înapoi, se opreşte în partea din faţă, brusc, la bârsă, fără a mai sugera brăzdarul. În compunerea acestui plug se mai găseşte un cuţit şi o cormană. Între coarne este înfăţişat, schematic, plugarul, doar cu capul şi trunchiul fără membre. Trăsăturile feţei sunt schiţate foarte economic, prin câteva linii ce doar sugerează gura, nasul şi ochii.

Plugul 4 (0,11 m), aşezat spre dreapta în raport cu plugul 3, are o pereche de coarne puternic arcuite, plaz, grindei destul de lung, bârsă, dar nu şi cuţit.

Plugul 5 (0,18 m) este şi el în acelaşi registru cu plugurile 3 şi 4. Are două coarne puţin arcuite, prelungite şi sub plaz, grindei lung, cuţit şi o bârsă foarte oblică, ce ar putea sugera eventual şi o cormană.

5 Este singurul plug, din întregul grup, aflat încă parţial sub văruiala simplă. La data scrierii studiului cea mai mare parte a frescei din 1313–1314 era încă acoperită. Situaţia nu s-a modificat, din păcate, până în prezent.

40

Plugul 6 (0,20 m) este situat sub registrul cu plugurile 3, 4 şi 5. Are două coarne, dintre care unul foarte scurt, plaz, bârsă şi grindei, care este prins de cornul drept. La acest plug este ataşat şi un bou cu coarne lungi şi drepte, bot ascuţit, picioare posterioare insuficient conturate, iar corpul, vărgat. Animalul nu are jug, iar grindeiul coboară în dreptul său. Picioarele depărtate sugerează efortul la tracţiune.

Plugul 7 (0,135 m) este cuprins într-un registru intermediar, între plugurile 5 şi 6. Se compune dintr-o pereche de coarne puternic îndoite în unghi, plaz, grindei, bârsă şi cuţit.

Plugul 8 (0,15 m), care este aşezat sub plugul 6, într-un nou registru, are două coarne uşor curbate, plaz, grindei, bârsă care depăşeşte uşor plazul şi cuţit.

Plugul 9 (0,155 m), desenat în dreapta celui precedent, are două coarne bine conturate, unul uşor arcuit, altul îndoit în unghi, şi un plaz arcuit. Înspre capătul din faţă al plazului se observă două bucle, una orientată în sus, iar cealaltă în jos.

Plugul 10 (0,125 m), situat în acelaşi registru cu plugurile 8 şi 9, are o pereche de coarne sugerate de două linii aproape drepte, dispuse oblic, plaz, grindei, bârsă şi cuţit.

Plugul 11 (0,05 m) are două coarne scurte, uşor curbate, plaz, grindei legat de cornul drept şi un cuţit.

Plugul 12 (0,065 m) are doar două coarne, uşor arcuite şi un plaz. Încadrarea tipologică a plugurilor de la Streisângeorgiu este îngreunată

de caracterul oarecum schematic şi uneori incomplet al desenelor. În general, trasările sunt făcute cu mână sigură. Suportul material al desenelor, fresca, a împiedicat totuşi înlăturarea sau corectarea ezitărilor şi greşelilor. Unele linii „fug” dincolo de limitele dorite poate chiar de autor, astfel că nu ne putem pronunţa decât cu aproximaţie asupra tipurilor grindeielor sau asupra mobilităţii bârselor şi a cuţitelor, piese care reglau adâncimea arăturii. Toate reprezentările sunt formate din linii simple, fapt ce le conferă un caracter de schiţe. Forma exactă a unor componente ale plugurilor, cum este, de pildă, brăzdarul, nu poate fi, din acest motiv cunoscută.

Cele mai simple unelte sunt acelea însemnate cu numerele 9 şi 12. Părţile componente se reduc doar la o pereche de coarne şi la un plaz. Este greu de precizat care a fost intenţia exactă a autorului când a încercat să schiţeze uneltele. Faptul că nu mai avem nici un alt aratru printre celelalte unelte, este, după opinia noastră un argument în favoarea ideii că el a intenţionat, totuşi, să ne redea tot nişte pluguri. Absenţa bârsei, cuţitului şi a grindeiului nu poate fi pusă decât pe seama neterminării desenelor.

41

Plugul 11 se remarcă prin faptul că este lipsit de bârsă. Grindeiul este prins de cornul din dreapta, formând o piesă asimetrică ce reclamă existenţa cormanei care, evident, trebuia să se sprijine cu partea anterioară pe bârsă. Trebuie să presupunem că, şi în acest caz, suntem în faţa unei schiţe neterminate a unui plug6.

O altă grupă de unelte o formează plugurile cu formă patrulateră, cu grindei jugular7 (2, 4, 5, 6, 7). Toate sunt tipuri asimetrice, având grindeiul prins de unul din coarne: la plugurile 2, 4, 5 şi 7 de cel din stânga, la 6 de cel din dreapta. Capătul liber al grindeielor se prindea direct de jug. Exemplul cel mai concludent îl oferă plugul 6, unde apare ataşat şi un bou. Prezenţa unui singur animal nu este normală, ştiut fiind că aratul necesita efortul conjugat al cel puţin unei perechi de vite. Lipsa cuţitelor la plugurile 4 şi 6 nu este semnificativă pentru încadrarea tipologică a acestora.

Ultimul grup, cel mai evoluat, îl formează plugurile 1, 3, 8 şi 10. Acestea au grindeiul scurt, sprijinit pe o cotigă, reprezentată numai în cazul plugului 1. Animalele erau prinse perechi, în şir, prin juguri simple, pentru greabăn. Grindeiul este legat la plugurile 1, 8 şi 10 de cornul stâng, iar cel al plugului 3 este prins de cornul drept, dovedind că toate sunt asimetrice. Plugul 3 este singurul la care figurează, bine reprezentată, cormana. Nu este cu totul exclus ca şi la plugul 5 să existe această piesă care, eventual, prin aşezarea ei, se confundă cu bârsa. Poziţia foarte oblică nu este specifică unei bârse, ci, mai curând, unei cormane. Totdeauna, într-o reprezentare planică care ignoră legile perspectivei, este dificil de sugerat cormana, piesă care se dispune pe un alt plan, oblic. Soluţia adoptată în cazul plugului 3 este interesantă prin faptul că reuşeşte spaţializarea cormanei, desigur fără a o reda exact. O altă soluţie, pe lângă cea realizată în imaginea plugului 3, eventual şi 5, nu a mai fost găsită, autorul, ca dealtfel şi alţi artişti ai Evului Mediu, aflaţi în situaţii similare, renunţând să mai deseneze cormana. Asimetria uneltelor presupune însă, în toate cazurile, cormane fixe.

Se impune încadrarea cronologică a plugurilor de la Streisângeorgiu în evoluţia generală a uneltelor de arat de pe teritoriul ţării noastre. Prezenţa sau lipsa cuţitelor nu poate constitui un criteriu de datare8. Cormana, una din piesele care definesc plugul este reprezentată în mod sigur, doar într-un singur 6 În reprezentarea plugului din scenele vieţii Sf. Filofteia, de pe frescele bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, se găseşte o cormană in acelaşi loc unde bârsa lipseşte. Vezi V. Neamţu, La technique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie jusqu'au XVIIIe siècle. Bucureşti, 1975, p. 135. 7 N. Edroiu, P. Gyulai, Evoluţia plugului în ţările române în epoca feudală, în ActaMN, 2, 1965, p. 327. 8 V. Neamţu, op. cit., p. 73–75.

42

caz. Deşi absentă şi în alte reprezentări de pluguri, considerate printre cele mai vechi de acest fel, cum sunt cele de la Dârjiu (sfârşitul secolului al XV-lea) şi Voroneţ (mijlocul secolului al XVI-lea), ea este totuşi presupusă9. Vechimea cormanei, coborând mai jos de sfârşitul secolului al XV-lea, nu este confirmată la noi de nici un alt izvor, fie el scris sau arheologic. Specialiştii sunt de părere că prezenţa ei este cerută de alte piese ale plugurilor, a căror apariţie cronologică este mai bine cunoscută. Printre acestea, brăzdarele asimetrice, considerate ca aparţinând numai plugurilor10, sunt asimilate în agricultura românească, de timpuriu, din secolele X–XIV11. Deşi există şi excepţii, cele două coarne sunt, în general, atribute ale plugurilor, mai grele decât aratrurile şi necesitând un efort uman mai mare. Le putem considera şi pe ele ca având cel puţin aceeaşi vârstă ca şi brăzdarele asimetrice. Plugurile care apar în reprezentările iconografice din ţara noastră, datate la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, au câte două coarne12.

Plugurile cu grindei jugular (lung) încep să fie folosite în Antichitate, continuând să dăinuie fără întrerupere până în zilele noastre13. Cotiga este documentată pentru Europa Occidentală doar din secolele XII–XV14. În Transilvania, la Dârjiu, întâlnim un plug cu grindei scurt care, probabil, se ataşa, cu ajutorul unui cui, la o cotigă ce nu a mai fost reprezentată, pentru a nu supraîncărca decorul cheii de boltă pe care s-a cioplit unealta. În stampa reprezentând Oradea în secolul al XVII-lea, executată de Georg Houfnagel, este prezentă şi imaginea unui plug cu roţi15. În Moldova, cea mai veche imagine a unui plug cu roţi este cea de la biserica Sfântul Ilie din Suceava şi aparţine deceniului trei al secolului al XVI-lea16.

Documentele scrise vorbesc foarte puţin despre pluguri şi piesele lor componente. Chiar şi în secolul al XVI-lea întâlnim rar relaţii despre acestea17.

9 N. Edroiu, P. Gyulai, op. cit., p. 322; V. Neamţu, op. cit., p. 124–125. 10 V. Neamţu, op. cit., p. 67. 11 Maria Comşa, Gh. Constantinescu, Depozitul de unelte şi arme din epoca feudală timpurie descoperite la Dragosloveni (jud. Vrancea), în SCIV, 20, nr. 3, 1969, p. 429; V. Neamţu, op. cit., p. 69–70, 73 şi fig. 8/1–3. 12 Cele de la Dârjiu şi Voroneţ. Vezi despre ele László Gy., Székely faeke a XV. századból, în Ethnographia, 42, 1951 şi N. Edroiu, P. Gyulai, op. cit., p. 334–335. 13 Vezi Kós K., „Plugul satului” din colecţiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei, în Anuarul Muzeului etnografic al Transilvaniei, 1957/1958 (1958), p. 299. 14 V. Neamţu, Contribuţii la problema uneltelor de arat în perioada feudală, în ArhMoldovei, 4, 1966, p. 306. Unii autori străini afirmă aducerea cotigii de către slavi. Cf. N. Edroiu, Despre apariţia plugului în ţările române, în Terra Nostra, 2, 1971, p. 99. 15 Magyar művelödéstörténet. III, Budapest, 1940, p. 223. 16 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I, Bucureşti, 1959, p. 650–651. 17 Vezi în acest sens Balassa I., Az éke és a szántás története Magyarországon. Budapesta, 1973, p. 174–238, cu numeroase referiri şi la Transilvania; N. Edroiu, P. Gyulai, op. cit., p. 314–317.

43

Ambianţa specifică plugurilor de la Streisângeorgiu aduce singură, câteva repere cronologice sigure. Pictura-suport, datată în 1313–1314, oferă plugurilor termenul de datare post quem. Cu ocazia refacerilor din anii 1408–1409, au suferit schimbări doar unele părţi ale bisericii, respectiv tribuna pare să fi fost transformată în turn şi tot atunci s-au refăcut o parte din bolţi18. Numai aceste părţi par să fi fost repictate, lăsând vechea pictură din altar intactă. La 1743 fresca s-a pictat din nou, personajele din tabloul votiv de la 1408–1409, primind costume caracteristice secolului al XVIII-lea19. Pe temeiul observaţiilor făcute asupra suprafeţelor decapate, se poate afirma că pictura de la 1313–1314 nu a fost afectată de repictările din secolul al XVIII-lea. Probabil că la 1743, pictura veche nu se mai vedea fiind acoperită cu un strat de zugrăveală simplă.

Celelalte desene de pe pictura din altar nu pot înlesni deocamdată o datare mai certă. Alături de desene, pe fresca altarului sunt prezente şi numeroase inscripţii incizate. Caracterele şi limba slavonă în care au fost scrise, le pot încadra în intervalul secolelor XIV şi XV20. Această datare este sprijinită şi de descoperirea în biserică a unui mormânt cu un inel datat în aceeaşi epocă, mormânt despre care face pomenire una dintre inscripţii. Desenele fac corp comun cu aceste inscripţii atât prin tehnica comună de incizare, cât şi prin modul de repartizare pe pereţii altarului, respectiv prin faptul că ele nu constituie un grup aparte, ci sunt intercalate. În cursul secolelor XIV–XV poate fi deci plasat momentul desenării plugurilor de la Streisângeorgiu. Acest grup de unelte asimetrice, cu cormană fixă, cu sau fără roţi, nu apar în agricultura noastră medievală în epoca amintită, ci cu câteva secole înainte.

O altă problemă legată de plugurile de la Streisângeorgiu este cea privind persoana care le-a creat. Reprezentarea a necesitat o observaţie atentă a unor modele reale, putere de sintetizare. Ţinând seama de faptul că accesul în altar este limitat la un număr restrâns de persoane, s-ar putea admite că autorul acestor desene a fost un slujitor al bisericii, preot sau laic. Era, probabil, un om de statură mică sau mijlocie căci în felul acesta se explică faptul că le-a putut încadra într-un spaţiu cuprins între 1 şi 1,45 m înălţime.

Plugul în sine nu constituie o temă iconografică21. El este prezent doar episodic, în pictura religioasă, în scene ilustrând Vechiul Testament, cum ar fi truda lui Adam la munca câmpului după alungarea din rai (Voroneţ, unele 18 Constatări din campania de cercetări din anul 1975, încă inedite. 19 Despre biserica şi pictura din Streisângeorgiu vezi I. D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et en Transilvanie depuis les origines jusqu'au XIXe siècle. Paris, 1932, p. 248–252. 20 Datarea inscripţiilor in secolele XIV–XV s-a făcut de către Ion Radu Mircea. 21 I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti. Bucureşti, 1973; V. Drăguţ, Iconografia picturilor murale gotice din Transilvania, în vol. Pagini de veche artă românească. II, Bucureşti, 1972, p. 9–83.

44

biserici de pe valea Oltului), meseria lui Cain (bisericile din nordul Moldovei) sau Noul Testament, în scena apocaliptică a pedepsirii femeii desfrânate prin trecerea pe sub plug (bisericile de lemn din Maramureş, zona Vişeului), vieţile Sfinţilor Ilie (Sfântul Ilie, Suceava), Filofteia (Sfântul Nicolae Domnesc, Curtea de Argeş) etc. Niciuna din aceste reprezentări nu apare în altar, sector al bisericii ocupat de alte teme iconografice22.

Un loc aparte în reprezentările avute la dispoziţie în Transilvania, îl ocupă plugul de la Dârjiu. El este figurat (cioplit) pe un scut de pe o cheie de boltă a corului bisericii23. Dacă nu se poate asocia cu vreun mesaj religios, ne rămâne doar să-l socotim simbol heraldic. Dacă este corectă această interpretare, atunci trebuie scris că nu este una foarte frecventă. Iar urmaşii eventualului posesor-ctitor s-au pierdut în istoria locului.

Din această cauză trebuie luată în considerare legătura plugurilor cu patronul bisericii din Streisângeorgiu, prin aceea că înţelesul arhaic al numelui Sfântului Gheorghe este cel de agricultor, plugar24. Înţelesul acesta nu are nici un fel de legătură cu viaţa sfântului. Calendaristic, ziua sărbătorii Sfântului Gheorghe, 23 aprilie, corespunde unei sărbători folclorice denumită „Boii Sângeorgiului” sau „Tânjaua”, în care este sărbătorit plugarul care, pentru prima dată în noul an, a pornit la arat. Sărbătoarea se mai păstrează doar în Maramureş25, dar desigur că era răspândită, înainte vreme, şi în Ţara Haţegului. Legarea prezenţei plugurilor de la Streisângeorgiu de acest eveniment ni se pare foarte plauzibilă. Varietatea plugurilor, ca şi contextul general în care apar, respectiv alături de oameni şi animale, ne îndeamnă să credem într-o inspiraţie şi în nişte comandamente laice care au dus la realizarea lor.

Dacă reţinem datarea propusă, uneltele agricole de la Streisângeorgiu reprezintă cele mai vechi imagini ale plugurilor medievale cunoscute într-un mediu românesc. Acolo unde ne-am fi aşteptat poate, să întâlnim unelte specifice mediului geografic dominat de dealuri, găsim tipuri variate şi evoluate. Ele reflectă rolul important al agriculturii, alături de alte ocupaţii, într-o regiune cu o populaţie românească cum este Ţara Haţegului.

S-ar putea vorbi şi despre o valoare artistică a acestor desene26. Nu trebuie să uităm că primele decoruri ce au împodobit bisericile medievale au

22 Temele altarului sunt: cortul mărturiei, mielul lui Dumnezeu, împărtăşirea apostolilor, sfinţii episcopi şi diaconi. Vezi I. D. Ştefănescu, Iconografia artei..., p. 65. 23 Dávid L., A középkori Udvarhelyszék művékei. Bukarest, 1981, p. 34. 24 N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc. Bucureşti, 1963, p. 65; C. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică. Bucureşti, 1975, p. 147. 25 R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea. Bucureşti, 1970, p. 27, nota 48. 26 În mod neaşteptat, I. I. Solcanu (Artă şi societate…, p. 13) a citat reprezentările printre mărtu-riile oferite de pictura religioasă. Or, este evident că nu aceasta a fost categoria de care aparţineau.

45

forma şi simplitatea desenelor de la Streisângeorgiu27. Ne referim în primul rând, la bisericuţele rupestre din secolul X, de la Murfatlar-Basarabi28, cu decorul cărora se pot face analogii. La Murfatlar-Basarabi, ca şi la Streisângeorgiu, există desene incizate în altare, toate cu un pronunţat caracter laic. Printre ele, figurile unor oameni şi animale prezintă similitudini surprinzătoare29. Desenele zgâriate continuă să apară în tot Evul Mediu pe pereţii simplii ori alături de frescele monumentelor. De cele mai multe ori au fost nesesizate şi neglijate de către cercetători, iar renovările le-au distrus. Aceste desene, pe care obişnuim să le considerăm opere distructive, sunt, în acelaşi timp, manifestări artistice ale unor creatori anonimi din afara cercurilor elitelor, transpuneri plastice ale unor idei de cele mai multe ori laice. Într-o epocă dominată pe planuri mentale de biserică, nu poate fi vorba de profanări iconografice. Gruparea plugurilor în zona periferică a frescelor, ocolind figurile sfinţilor, dovedeşte cu evidenţă acest lucru.

Grafitele comportă invocări ale divinităţii, marcări de treceri, sunt comemorative, dar pot fi şi insulte, rugăciuni, epigrame, chiar obscenităţi. Pe drept cuvânt, s-au socotit mine de aur pentru istoria socială şi culturală30.

Dacă cercetătorii români nu le-au avut prea mult în atenţie, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cei maghiari. Probabil ultimul cercetător care le-a semnalat sistematic în Transilvania a fost Dávid László. De formaţie istoric de artă, el a avut sensibilitatea de a culege din scaunul medieval al Odorheiului, inscripţii (Mugeni) sau desene de turle şi topoare (Forţeni)31. Dar, substanţa despre care scriem merita o atenţie de cu totul alt calibru32. Numai că s-a întâmplat că cititorii de texte medievale au preferat să rămână la căldura ori umbra birourilor, epigrafişti să nu mai existe, în timp ce istoricii de artă să nu socotească demn a-şi coborî privirile peste „oarecari zgârieturi”. Deci categoria a revenit unor intermediari din afara categoriilor „recepte” de cercetare, care simţeau încărcătura lor istorică.

Înclinăm să vedem în aceste pluguri, pe lângă simple unelte agricole ale epocii, şi documente revelatoare pentru istoria spiritualităţii româneşti, documente foarte preţioase prin raritatea lor, pentru epoca de început a feudalismului. Terenul lor de interpretare este însă mult prea speculativ.

27 Vezi V. Drăguţ, V. Florea, D. Grigorescu, M. Mihalache, Pictura românească în imagini. Bucureşti, 1970, p. 9. 28 I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei. III. Bucureşti, 1971, p. 180–233, cu bibliografie. 29 Ibidem, fig. 54/3 respectiv fig. 55 jos şi 57. 30 Fl. Curta, Southeastern Europe in the Middle Age 500–1250. Cambrige, 2006, p. 11. 31 A középkori Udvarhelyszék művékei. Bukarest, 1981, p. 84, 110, 32 Mai semnalăm şi unele grafite de la Sibiu. Vezi P. Munteanu Beşliu, Primăria Veche din Sibiu. Sibiu, [f. a.], p. 47. Nu socotite „incizii” şi nu sunt descifrate.

46

Parte integrantă a tezaurului artistic şi istoric de la Streisângeorgiu, plugurile înlesnesc descifrarea unor realităţi semnificative pentru viaţa populaţiei de pe meleagurile Transilvaniei. Cunoaşterea lor contribuie, în acelaşi timp, la crearea unei imagini mai largi asupra civilizaţiei româneşti medievale.

47

„Materialitatea”. Imaginile de epocă şi cultura materială medievală

Nici o colecţie muzeală, nici măcar aglomerate de săpături în locuri norocoase, nu ne pot reda ceea ce existase în Evul Mediu. Substanţele de confecţie ale unei imense părţi a obiectelor cotidiene au fost perisabile. Din alte categorii s-au conservat doar componente care erau meşteşugite din metal, os ori ceramică trecută prin cuptoare de ardere.

Fie şi numai dacă ar rămâne doar la cea din urmă serie de materiale, pentru a-şi păstra, chipurile, legătura cu fundamentul meseriei pe care o practică, arheologul trebuie să ştie cum şi la ce se foloseau mărturiile cu care se întâlneşte. Analogiile de epocă ori cele din altele vremi sunt, cel mai des, la fel de parcimo-nioase cu informaţia de utilitate sau cu detalierea părţilor dintr-un întreg com-pozit. Atunci, cel mai comod, s-a recurs la etnografie. Abuziv adesea, pentru că, dacă s-a crezut că totul a rămas înţepenit de la inventarea ciocanului, contrazice-rile au urmat succesiv din clipele în care noi şi noi obiecte s-au lăsat relevate.

În literatura arheologică românească aproape că nu s-a strecurat vreodată, conceptual, ideea că Evul Mediu deţine, mai mult decât oricare epocă mai veche, o zestre de imagini de referinţă. Departe de a fi de valoarea unor fotografii, ele ne arată, totuşi, înzecit mai mult decât minimul fragmentului extras din pământ.

Pictura medievală sau elementele sculpturale (piatră, cahle, decoraţii pe metal, intarsiile pe lemn etc.1) oferă indicii preţioase cu privire la cultura materială de orice fel. Arta oscilează în jurul datelor reale, atunci când este vorba despre piese materiale. Acestea din urmă sunt doar decoruri ale unor scene, de cele mai multe ori religioase. Monopolul istoriei de artă asupra imaginilor s-a păstrat conservator până în urmă cu câteva decenii.

În toate studiile pe care le întreprindem, folosim sau ne bazăm pe studiul unor imagini autentice. Dacă până la sfârşitul secolului al XIX-lea, desenul a fost suveran, a survenit apoi atotputernicia fotografiei alb-negru, 1 Ex. reprezentări de turnuri sau de pocal, pe uşa sacristiei din 1515, de la Biertan.

48

concurată, fără să fie exclusă, la noi cel puţin, de cea color. De mai bine de un deceniu, istoriografia românească lucrează cu imagini digitale. Problemele de transfer şi compatibilitate ale acestor materiale-suport nu s-au purtat decât în cercul tehnicienilor, nu şi al istoricilor.

Nu avem de gând să conturăm pagini conceptuale despre filozofia imaginilor medievale sau despre manevrarea lor. Lucrurile sunt făcute, la nivel teoretic, dacă nu neapărat la nivelul celor medievale, în alte istoriografii, iar un interesat nu ar trebui decât să facă gestul de a întinde mâna pentru a le avea sub ochi. Aici vom săvârşi doar preliminariile unei discuţii legată de spaţiul de investigat aflat sub propriul nostru ochi, în România.

Fiecare imagine reală, nu copiată, are o adresă care ne interesează peren. Este prima datorie aceea de a dezvălui locaţia lor. Indiferent de locul ei fix, nu mai avem garanţia că este identică, de la o vreme la alta, datorită ambientului care o defineşte şi care se modifică natural ori prin ingerinţe umane. Dacă, până la un punct, acceptăm degradarea imaginilor expuse pe monumentele medievale, nu o facem decât în mare taină atunci când ar fi vorba despre lucruri identice petrecute în depozite de instituţii.

Toate imaginile ar trebui să aibă o cronologie. De cele mai multe ori, ea nu s-a etichetat ori fixat declarativ, odată cu crearea imaginii însăşi. Ba, mai mult, din seria imaginilor datate, unele au fost trucate. Din seria lor fac parte pisanii puse înainte sau după terminarea picturii, alte pisanii, mai ales în piatră, au înlocuit pe altele mai vechi, neconvenabile, ale unor ctitori dispăruţi ori cu damnatio memoriae, lespezi funerare au fost pregătite încă în timpul vieţii unui beneficiar ori, dimpotrivă, la mulţi ani după decesul persoanelor din dreptul lor. Reparatori medievali sau post medievali s-au străduit să intervină discret, fără ca aparent, sau doar fără a înregistra faptele în sine, a-şi pune problema vreunei măsluiri. Pentru a manevra imaginea acestor imagini, ar trebui să cam ştim totul despre ele.

Fiecare imagine a avut o justificare. Este mai simplu când este vorba despre frescele din biserici. Pe baza unui cod bisericesc, cunoscut sau presupus a fi cunoscut de către privitori sau măcar de iniţiatorii ori îngrijitorii lor, imaginile sunt, cel mai des scene complexe. Este deja banal: au fost naraţiuni intuitive pentru cine nu ştia să citească. Dar, mai sunt şi reflexul unei pietăţi sau al orgoliilor sociale care doreau să arate că au fost capabile să producă „aşa ceva”. Sculptura, mult mai puţină, are mai puţine exuberanţe de expresie.

Vin apoi imaginile, mult mai puţine, care sunt doar parţial controlate de biserică. Nimeni nu putea opri pe un defunct să-şi pună simbolul meseriei pe o piatră tombală. Nici o lamă de spadă nu se cerea filigranată cu o scenă religioasă; la fel nici un mâner de cuţit ori un vas de lut. Când însă o teacă de

49

armă se împodobeşte, atunci se cheamă că imaginea ei trebuie să fie „înţeleasă” ori, şi mai abstract, să „placă”. Iar istoricul să încerce să răspundă cum şi pentru ce.

Dacă punem alături arta occidentală cu arta de influenţă bizantină, imediat ne sare în ochi adaptabilitatea superioară a primei faţă de real. Numai comparând, spre pildă, mărturiile Cinei celei de taină, putem avea şocul diferenţelor. A fost mereu mai „liberală” mai desprinsă de şablonarea amănuntelor. Cealaltă este conservatoare, cu o rigoare căutată şi deliberat „anistorică”, este intens preocupată să nu redea realul. Se mişcă şi ea în ton cu vremurile, dar mult mai lent. Într-un târziu, filistinii vor ajunge totuşi turci, dar vasele nunţii din Cana Galileii rămân la fel de îndoielnice în a semăna cu vreo producţie locală.

Arta religioasă a manevrat iconografia. Ea a fost şi este analiza ansamblurilor, nu în mod deosebit a detaliilor banale. Nici ea nu se poate socoti dezvoltată natural în mediile ştiinţifice româneşti. Cum am observat, a fost nevoie ca un Sfânt Ladislau să aibă o „legendă”, pentru a trece mai uşor în pagina regimului comunist.

Pentru cultura materială nu vor conta cu adevărat decât câteva scene care se presupune că se perpetuau din timpuri biblice ori ale vieţii sfinţilor. Un drum parcurs, un peisaj, o activitate casnică sunt astfel de lucruri fără vârstă. Acestea s-au desprins într-un compartiment şi mai special, care este acela al „istoriei” sau „arheologiei peisajului”2. Ceea ce este fundamental pentru cultura materială este mereu detaliul. Este cel mai straşnic tovarăş de drum prin istorie al artiştilor creatori de imagini. Arheologul nu are nevoie de inventarul Răstignirilor pictate, ci de acela al formei scărilor, ciocanelor, cuielor, lăncilor, zarurilor etc. utilizate pentru a convinge că s-a pictat un atare subiect.

Toate imaginile au realizatori, deţinători sau utilizatori ancoraţi în timpuri istorice. Cum majoritatea patrimoniului imagistic medieval este creat de anonimi este alt lucru notoriu. Arta medievală de la noi nu s-a născut din metamorfoza subtilă a „artei” ţărăneşti, ci din transferuri operate prin medii intelectuale sau posesoare de bogăţie. Dar, din secolul al XIV-lea, meşterii sunt germinaţi sigur şi din mediul local. Laolaltă cu străinii, care nu vin de peste mări şi ţări, ci, în general, din vecinătăţi central-europene, aceiaşi artişti au ştiut că detaliile lor trebuie să redea obiecte identificabile. Ar fi de întrebat dacă vreunul dintre ei şi-ar fi permis să redea o pereche de ochelari cu riscul ca privitorii să nu-i confunde îndată cu vreo ustensilă drăcească misterioasă. Din acest motiv, indiferent de originea meşterilor, ei au folosit elemente rapid recognoscibile, pe care suntem îndreptăţi să le bănuim ca posibil prezente în cotidian în clipa surprinderii lor pe un suport rezistent. 2 R. Muir, The New Reading the Landscape. Fieldwork in Landscape History. Exeter, 2000.

50

Cel mai puţin ştim despre posesorii de imagini şi utilizatorii lor. Cei mai mulţi dintre oamenii Evului Mediu nu aveau cultura imaginii şi nici nu simţeau vreo nevoie de a o manevra altfel decât primitiv. Naturalul le era de ajuns; ce se vedea în jurul bisericii la fel. Din acest motiv, erau puţine şanse ca imaginea medievală să fie instrumentată aşa cum este în vremurile moderne. Şi totuşi, chiar şi acest lucru s-a produs în forme care doar în istoriografia noastră nu sunt făcute cunoscute.

Imaginile moştenite din Evul Mediu nu au drept de autor. El se poate revendica doar pentru copiile lor moderne şi contemporane. Din acest motiv, a monopoliza folosirea lor, mai ales atunci când sunt expuse ori deţinute în locuri publice (biserici, cetăţi, ambianţe urbane) este un abuz. El persistă atât timp cât nu se ştie exact până unde gestionarii imaginilor de epocă pot îngrădi manevrarea lor în folosul ştiinţific. Desigur, acum mai mult decât niciodată, aceleaşi imagini sunt curtate asiduu şi de lumea afacerilor (sigle, branduri, logo-uri, reclame turistice sau economice), iar „bătălia” pentru abuzarea lor poate deveni nocivă.

Ne-am plâns mereu că nu dispunem de surse bogate pentru a povestii istorii mai colorate sau comparabile cu cele ale altor naţii. Aceasta nu ne-a făcut însă deloc sensibili la colecţionarea mărturiilor non-literare. Sunt deplin ignoranţi în a şti pe ce ne-am putea sprijini cu adevărat. Dacă semnificaţia imaginilor a fost câteodată remarcată, ea a fost făcută ocazional şi mereu în subsidiar. O carte despre Basarab Întemeietorul nu ar fi fost totuşi întreagă fără scenele bătăliei de la Posada, aflate în Cronica pictată de la Viena ori fără presupusul său portret pictat la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Ce abuz când a fost vorba despre portretul lui Ştefan cel Mare… Până la urmă, cea mai importantă statuie ecvestră a sa din Moldova, ni-l arată cu barbă! Dar cavalerii de pe monede sau cahle nu au fost nici măcar acceptaţi ca posibile ilustraţii ale boierilor care au condus pâlcurile din confruntările cu tătarii ori polonii.

Să mai scriem că orice instituţie medievală rămâne inconsistentă fără decorul în care a funcţionat. Referindu-mă din nou la cetăţi, am putea scrie că detaşarea istoriografică faţă de imaginea lor de astăzi, în toată mizeria în care se găsesc, a pus pe seama lor lucruri imposibile ori, dimpotrivă, le-a făcut desprinse de însăşi funcţionarea curentă a vieţii medievale. De cele mai multe ori cetatea a fost ţinută ca o mărturie de fundal, în care nu s-au putut imagina nici alcovuri perpetuante de dinastii, nici săli pentru recepţia diplomaţilor, nici măcar depozite de ţinut hainele de iarnă. Istoria noastră medievală părea că se sprijină mereu pe mobilă tăiată din butuci de stejari proaspeţi tăiaţi ori cu scaune de judecată în aer liber.

51

Uneori chiar şi viaţa religioasă a fost scrisă fără ca să priceapă unde puteau locui episcopii sau simplii parohi, ce rosturi existenţiale se aştepta de la o mănăstire bine garnisită cu dăruiri de moşii. După ravagiile Reformei sau aplicarea unor proceduri simplificate sau mai puţin fastuoase, nu mai ştim exact nici felul de orânduire al altarelor, formele lumânărilor şi candelabrelor, componenţa şi derularea procesiunilor, veşmintele clerului medieval, aproape nimic din viaţa numeroaselor mănăstiri.

În rândurile din urmă am ajuns la imaginea actuală care încearcă să recupereze ceea ce aproape niciodată nu s-a pus pe imagini medievale. Să comentăm că arheologii s-au străduit mereu să refacă grafic vase întregi din cioburi, dar s-au împotmolit nejustificat ori au refuzat în a reface vetre, sobe, grajduri, drumuri, poduri, bărci, case, biserici, curţi sau cetăţi. Este o deficienţă de şcoală, pentru că restituirea imaginilor posibile ar fi fost cea mai importantă contribuţie cu care istoricii le-ar fi recunoscut arheologilor rostul de angrenaţi în refacerea trecutului.

*

În timpul nostru ar trebui, în sfârşit, să ne interesăm de patrimoniul imagistic pe care îl deţinem. După obţinerea repertoriului complet al picturii medievale, realizat pe documente fotografice fidele şi numeroase, se pot întocmi adevărate bănci de date privitoare la detaliile înfăţişate. Mai apoi sau concomitent, se vor alătura şi toate celelalte imagini medievale existente, indiferent de suportul lor. Laolaltă cu piesele arheologiei medievale, ele concură la ceea ce, în general, poate fi denumită „istoria culturii”, dar şi mai special decât banală „cultură materială”, ceea ce s-ar numi „obiectologie” („Realienkunde” l. germană). Aceasta este o concurentă serioasă la relevanţa izvorului scris, pentru că nu doar îi aplică ocazional termeni de identitate, ci o transpune în forme vizibile. Ne izbim însă de lipsa de subtilitate a limbii române. Concluzia mea ar fi că, deocamdată, în română ar trebui să denumim această ţintă de studiu drept materialitate. Ea s-ar delimita drept o disciplină istorică auxiliară de-sine-stătătoare3, interesată în relevarea mărturiilor de viaţă cotidiană. Ea face ori ar trebui să devină şi obiect de învăţământ universitar. 3 H. Kühnel, Realienkunde des Mittelalters und der frühen Neuzeit. Versuch einer Darstellung – Erfordernis der Gegenwart, în Jahrbuch für Landeskunde von Niederösterreich. NF, 37, 1965/67, p. 215–242; Die Erforschung von Alltag und Sachkultur des Mittelalters. Methode – Ziel – Verwirklichung. Internat. Round-Table-Gespräch, Krems a. d. Donau, 20.IX.1982, Wien, 1984 (Veröffentlichungen des Instituts. f. Mittelalterl. Realienkunde Österr. 6); H. Wolfram, Die Vielfalt der Dinge. Neue Wege zur Analyse mittelalterlicher Sachkultur. Wien, 1998; H. Hundsbichler, Sachen und Menschen. Das Konzept Realienkunde, în vol. Die Vielfalt der Dinge. Hg. v. H. Hundsbichler şi colab., Wien 1998 (Forschungen des Instituts für Realienkunde des Mittelalters und der frühen Neuzeit, Diskussionen und Materialien 3), p. 29–62.

52

*

Nu putem să ne limităm în a accepta imaginile drept mărturii folosibile ocazional. Este nevoie ca ele să fie adunate şi grupate, în aşa manieră încât să devină corpusuri şi elemente referative perene. Mărturiile există ori s-au conservat dincolo de preferinţa noastră pentru vreo temă. De aceea ele trebuie oferite pentru a se vedea, mai departe, ce s-ar putea face cu ele.

Şi un astfel de concept este deja formulat4. Încă din 1953, se întemeiase la Varşovia un „Institut de cercetarea

culturii materiale”. Din anul 1969, fiinţează în Austria, la Krems, un alt institut specializat (Institut de Cercetare a Culturii Materiale Medievale şi Premoderne), care spre deosebire de cel polonez, s-a orientat doar către perioadele Evului Mediu şi postmedievale. Din interiorul său au rezultat câteva pagini conceptuale, care sintetizează şi problematicile5. El a început să pună bazele folosirii unei bănci de date6.

În paralel, istoriografia arheologică maghiară a aplicat adesea conceptele. Principalul reprezentat al arheologiei medievale, Imre Holl a făcut o regulă din a introduce în circuitul ştiinţific piese arheologice contrapuse cu reprezentări de epocă. La fel o face în continuare cel care se ocupă intens şi cu arheologia medievală a Transilvaniei, Benkő Elek.

În arheologia românească a fost Vasile Neamţu care a iniţiat această direcţie de studiu, urmărind uneltele agricole7. Urmaşul său nu a fost un arheolog, ci un istoric de artă. El a reuşit să publice singurul volum dedicat reprezentărilor culturii materiale din frescă de care dispunem la această oră8. Din păcate, analizele lui Ion I. Solcanu s-au oprit doar în dreptul picturii şi nu s-au aplecat deloc asupra vreunui discurs conceptual.

În Transilvania, istorigrafia românească pare să fi încremenit după folosirea unor reprezentări de pluguri9. Deşi mai nouă, o cercetare orientată către spade şi săbi10, a apelat mult prea puţin la şansa oferită de iconografia

4 G. Jaritz, Everyday life in the Middle Ages and Digital Imagie Analysis. 5 Vezi Th. Kühtreiber, Reconstructind realities – Archaeology in tension between sciences and history of daily life, în vol. Histpry of medieval life and the sciences. Wien, 2000, p. 45–52. 6 Vezi www.imareal.oeaw.ac.at 7 La technique de la production céréalière en Valachie et en Moldavie jusqu'au XVIIIe siecle, Bucureşti, 1975. 8 I. I. Solcanu, Artă şi societate românească (sec. XIV–XVIII). Bucureşti, 2002. 9 N. Edroiu, P. Gylai, Evoluţia plugului în ţările române în epoca feudală, în ActaMN, 2, 1965, p. 319–335. 10 Z.-K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV). Ed. a 2-a revăzută şi adăugită. Sibiu, 2007.

53

internă. Pe falia deschisă de subiect a apărut, din fericire, o continuare11. Iar de curând, o altă tânără cercetătoare şi-a întors sistematic privirea către adevăratele mesaje ale picturii medievale din România12. Abia în ultimii ani, tematica s-a deschis şi către alte orizonturi13. În sfârşit, digitalizarea a prins şi ea contur14.

Elemente de pe codexuri. În Cronica pictată de la Viena, se pot observa imagini vii ale clădirilor secolului al XIV, în care apar detalii constructive diverse şi, mai ales, suprastructuri modificate în scurgerea timpului.

Ar fi adevărat imposibil de inventariat tot ceea ce ni se pune la dispoziţie ca sursă istorică. Ceea ce urmează nu este decât demonstraţia multiplă, dar cu exemplificări parţiale, la ceea ce putem recolta din imagini.

Mediul Pe altarul de la Târnava (Proştea, jud. Sibiu), pe scena „Isus şi cei

10.000 de martiri”, este reprezentat Mediaşul în jurul anului 1485. Analiza concordanţelor cu realitatea a fost operată de către H. Fabini15 şi apoi, din nou sintetizată, de către Al. Avram16.

Construcţii Cetăţi. O serie de imagini le-am comentat deja17. Nouă este încă

necunoscută imagine de la Chichiş (jud. ), care are ca punct de plecare plecarea Sfântului Ladislau din cetatea Oradiei. Într-o incintă amplă, dotată cu cel puţin două turnuri de curtină, cu platforme cu galerie şi acoperişuri piramidale acoperite cu şindrile, s-a instalat o biserică monumentală, cu portal semicircular pe vest, străjuit de două turnuri şi cu mai multe ferestre geminate18. Dar, dincolo de începutul secolului al XV-lea, mărturiile sunt fascinante. Sighişoara, palatul şi cetatea împăratului din scena Sfântului Gheorghe19. La Feliceni, un

11 Anca Niţoi, Observaţii privind evoluţia armamentului şi echipamentului militar reflectat în pictura altarelor transilvănene (sec. XV–XVI), în Acta Terrae Septemcastrensis, 2, 2003, p. 177–191. 12 Vezi Voica Istrate, Cheile Sfântului Petru, în www.medievistica.ro; eadem, Reprezentări de vase ceramice, 13 Maria Dogaru, File de diplomatică românească. Elemente figurative prezente pe documentele feudale româneşti, în Hrisovul. N. S., 1, 1995, p. 31–43. 14 Vezi mărturiile grupate de www.medievistica.ro. Alături de elementele citate, mai ales Cultura materială pierdută. 15 H. Fabini, Sibiul gotic. Bucureşti, 1982, p. 31, fig. 6. 16 Al. Avram, Topografia monumentelor din centrul istoric al oraşului Mediaş, în vol. Artă românească. Artă europeană. Centenar Virgil Vătăşianu. Oradea, 2002, p. 60. 17 Castelarea carpatică 18 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Szerkesztete Kollár T. Budapest, 2008, p. 156–159. 19 Dana Jenei, Pictura murală a biserici „Din Deal” din Sighişoara, în AT, 14–15, 2004–1005, fig. 12.

54

impresionant turn cu platformă deschisă, sprijinită pe console, oglindeşte Martiriul celor 10.000 de inocenţi20.

Viaţa cotidiană O foarte frumoasă pastorală a ieşit la lumină cu prilejul noilor decapări

de la biserica din Ribiţa (jud. Hunedoara). La Daia Secuiască este reprezentată o femeie care toarce, pe tronsonul

m. Se datează la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea21. Construcţii – cleştele de ridicat de la 1483, de la Sighişoara22. Pentru transportul pe apă, Sfântul Nicolae a fost cel care a reclamat

vasele. Dar, reprezentarea lor a fost, cu adevărat rară (cum ar fi, de pildă, în biserica de la Sic, jud. Cluj). Poate este tocmai mărturia care indică minima raportare a provinciei la lumea transportorilor pe apă.

Materialele perisabile Lemnul ar cel pe care îl vedem cu mare greutate. Dar, există

reprezentări de cruci pe care sunt redate fibrele de lemn (Bădeşti23). Mai mult decât atât, gardurile de nuiele apar şi ele. Până şi banalitatea

unei reprezentări de frânghii (Unirea, jud. Alba24) este liniştitoare, în măsura în care ne mărturiseşte că nu arăta altfel decât până la mijlocul secolului XX.

Sticlăria. Pentru ilustrare vom indica, pentru sticlărie, două scene de pe altarul zburător al bisericii din Dupuş (jud. Sibiu), datat la 1522, unde sunt pictate ferestre cu ochiuri rotunde şi romboidale25. În ceea ce priveşte vasele de sticlă, deja la mijlocul secolului al XV-lea, Sf. Pantaleon din biserica Densuşului (Hunedoara), ţine în mâini un vas care ar putea fi de sticlă. Mult mai sigură este imaginea în care Sf. Cosma, din biserica de la Băgaciu (jud. Mureş) (din preajma anului 1518), ţine un vas transparent, cu gura uşor evazată26.

Singura clepsidră pe care o cunoaştem din Transilvania este cea pictată la 1534, de către pictorul Gregorius, pe colţul din dreapta jos a potretului primarului Braşovului, Lucas Hirscher. 20 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Szerkesztete Kollár T. Budapest, 2008, p. 85–86. 21 Emese Nagy, Green Chamber Iconography from Saxony to Székelydálya (Daia Secuiască): a Case Study, în Annual of Medieval Studies at CEU, 7, 2001, p. 55, fig. 9. 22 Dana Jenei, Pictura murală a biserici „Din Deal” din Sighişoara, în AT, 14–15, 2004–1005, fig. 7. 23 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Szerkesztete Kollár T. Budapest, 2008, p. 18. 24 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Szerkesztete Kollár T. Budapest, 2008, p. 119. 25 Gisela şi O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre. Thaur bei Innsbruck, 1992, p. 112, fig. 46 şi 47. 26 Gisela şi O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre. Thaur bei Innsbruck, 1992, p. 191, fig. XLVI.

55

Uneltele şi instrumentele Cu mare încărcătură informativă se relevă a fi Cina cea de taină (veselă

în instrumente de masă) şi a Răstignirii însoţite de instrumentele Patimilor (Arma Christi). Sunt câteva artefacte „privilegiate”. Una dintre ele este cheia. Sf. Petru cu o cheie pe o cheie de boltă a bisericii din Petreşti (jud. Braşov), datată în secolul al XIII-lea27. Pe fresca bisericii din Petreşti (secolul al XIV-lea), apare altă cheie28. Reprezentări din anul 1472, pe o cheie de boltă de la biserica romano-catolică din Turda29.

Reprezentare de cântar la Dârjiu (circa 1419), în mâna Arhanghelului Mihail. Frescă la Petreşti (jud. Braşov) (secolul al XIV-lea)30. Sânpetru (jud. Braşov). Ori, de la 1483, pictat în biserica parohială a Sighişoarei31.

Reprezentările îngerilor aduc o panoplie de instrumente muzicale. Precum semnalări de „unicate”: o orgă de mână (Porumbenii Mari) şi, deja faimosul, plug de la Dârjiu32. Reprezentare de orgă mică, portativă, ţinută în braţe de un personaj, pe timpanul portalului de vest al bisericii din Petriş (jud. Bistriţa-Năsăud).

Zidarii din Sighişoara au un sigiliu confecţionat la 1515, pe care sunt figurate uneltele lor33.

Pe altarul de la Mediaş, datat la 1485, sunt reprezentate sfeşnice fixate în perete.

Arme, harnaşamente şi dotaţii nobiliare. Un foarte bun exemplu ne-a fost oferit de o cercetare veche, derulată în

vechiul scaun medieval al Odorheiului. Acolo s-au putut marca două serii de elemente (harnaşamente şi tolbe de săgeţi)34.

Armele se aglomerează în scena Punerii pe cruce. Dacă sfinţii martirizaţi prin decapitare ne prezintă mai ales spade, în schimb Sfântul Ladislau are mai ales securi de luptă, dar şi echipament de cavaler alături de unul al unui arcaş de stepă.

Simbolistica heraldică şi mesajele ei35. 27 Das Burzenland. IV/1, Taf. 80/178. 28 Das Burzenland. IV/1, Taf. 99/208. 29 Entz, II, f.195 30 Das Burzenland. IV/1, Taf.100/209. 31 Dana Jenei, Pictura murală a biserici „Din Deal” din Sighişoara, în AT, 14–15, 2004–1005, fig. 7. 32 Ibidem, p. 34. 33 G. Nussbächer, Din cronici şi hrisoave. Bucureşti, 1987, p. 73. 34 Dávid L., A középkori Udvarhelyszék művékei. Bukarest, 1981, p. 20–21. Reluate şi de László Gy., A Szent László-legenda középkori falképei. Budapest, 1993, p. 185, fig. 241. 35 Kubinyi A., Sprechende Wappen im bürgerlich-hanwerklichen Bereich. Das Beispiel des mittealterlichen Ungarn, în vol. Symbole des Alltags. Alltags der Symbole. Festschrift für Harry Kühnel zum 65. Geburtstag. Hrsg.: Gertrud Blaschitz – H. Hundsbichler – G. Jaritz – Elisabeth Vavra. Graz, 1992, p. 277–294.

56

În Polonia, s-au făcut observaţii asupra semnelor de pe arme care apar pe arta gotică poloneză36. Este foarte adevărat că lucrurile pot sta şi invers, adică starea reală a monumentului să nu concorde cu reprezentarea lui dintr-un tablou votiv. Cazuri de acest tip se cunosc pentru Leşnic37 şi Streisângeorgiu. Pe mormintele cu gisanţi din secolele XV–XVI, sunt adevărate expoziţii de armuri şi arme aparţinătoare defuncţilor ori epocii în care au trăit.

Mult mai importantă ni se pare de menţionat reprezentarea acestora pe fresca de la Crişcior (circa 1414).

Reprezentare de buzdugan, probabil de la 1522, pe o cheie de boltă de la biserica din Ioneşti (jud. Braşov)38.

Reprezentare de pinten pe o cheie de boltă la Casa Peterman, din complexul Sugălete, de la Bistriţa.

Reprezentare pe un portal interior la Casa Peterman, din complexul Sugălete, de la Bistriţa.

Coifuri orientale, cu calotă emisferică şi vârf ascuţit. Pictat la Sântămărie Orlea, Mărtineşti, Ghelinţa, Biborţeni, Mugeni.

Scuturi pe cheile de boltă. Altarul din Călăţele s-a datat tocmai prin costumele şi armele prezente

pe el, la începutul secolului al XVI-lea39.

Veşminte şi încălţări Căciulă reprezentată la Mălâncrav, pe scena Purtării crucii40.

Reprezentări de sandale (1382), de două tipuri, la personajele de pe fresca bisericii din Sântana de Mureş41. Dar, până a vedea cât de mult se racordează încălţămintea de la noi cu cea din Europa Centrală42, este o cale foarte lungă.

Costumaţie de secol XVII–XVIII, dedusă din diplomele armaliste transilvane43. Alături apar însă arme, însemne de luptă, unelte, instrumente muzicale.

36 M. Glosek, L. Kajzer, în Rocznik Muzeum w Toruniu. Turun, 8, 1982, p. 67–104. 37 Gh. Cantacuzino, în CA, 8, 1986, p. 132. 38 Dávid, p. 146. 39 Margit Benkö Nagy, Altarele poliptice din Călăţele (jud. Cluj), în vol. Studii de istorie a artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 139. 40 V. Drăguţ, Arta gotică în România. Bucureşti, 1979, p. 219, fig. 251. 41 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Szerkesztete Kollár T. Budapest, 2008, p. 42 Reperul de găsit, printre altele, la W. Groenman – van Waateringe, L. M. Velt, Schuhmode in späten Mittelalter. Funde und Abbildungen, în Zeitschrift für Archäologie des Mittelalters, 3, 1975, p. 95–119. 43 Szendrei J., Magyar viseletképek czimeres leveleinkben, în AÉ, 12, 1892, p. 129–150.

57

Podoabe şi însemne Medalioane. Reprezentările artistice ale podoabelor. La bis. din Reghin,

pe latura de nord, dintr-o pereche de ctitori, femeia posedă o broşă fixată la mijlocul decolteului (secolul al XV-lea ?).

Date despre bijuterii folosite de Anamaria Haldner44; imaginea Sf. Apollonia, de pe altarul din Cetăţuia, are un cleşte uriaş (1525–1550). Altarul de la Mediaş (secolul al XV-lea) este o întreagă expoziţie de vestimentaţie. Pe altarul bisericii din Sântimbru (Harghita), un personaj din scena morţii Mariei, are o splendidă agrafă de pelerină, cu decor în formă de cruce (sfârşitul secolului al XV-lea).

Până la Reformă breslele folosesc patroni sfinţi, pe care îi figurează pe

produsele lor ori pe semnele lor. Fierarii din Braşov aveau o potcoavă, un cui şi două coase; ţesătorii au suveici, arcuri şi perii; tâmplarii rândea, compas, echer; olarii – ulcioare; lăcătuşii lacăte, chei, pinteni, pistoale. După Reformă apar din ce în ce mai frecvent semnele instrumentelor. Apar interioarele atelierelor pe table de breaslă, gravuri de epocă. Tabla breslei aurarilor din Braşov, confecţionată pe la 1556, din aur, avea figurat un atelier şi un stand de vânzare al produselor45.

Sigiliile oraşelor miniere, Baia Mare, Dej şi Turda au figurate instrumente de minerit. Pe o cană de cositor gravat, datată la 1697 este înfăţişat un cuptor de sticlărie46. Din secolul al XV-lea, două sigilii ale aurarilor din Cluj, cu reprezentarea Sf. Eligiu, patronul lor. Sigiliul aurarilor din Braşov şi reprezintă pe Sfântul Martin (secolul al XVI-lea). Tot de atunci cel al aurarilor din Mediaş47. Satu Mare (XVI), Bistriţa (XVI), Oradea (1563 şi XVII), Tg. Mureş şi Făgăraş (XVII)48. Dej sigil al aurarilor post 1586–1599. Colecţii şi reprezentări de sigilii de breasle49.

44 Cîteva probleme în legătură cu podoabele săseşti medievale, în Studii şi Cominicări. Muzeul Brukenthal, 13, 1967, p. 23–34. 45 Gh. Mitran, Semnificaţia emblemelor de profesionalitate în artele minore transilvănene, în Cumidava, 14, 1983, p. 436–437. 46 Ibidem, p. 451. A se vedea şi Maria Dogaru, Sigiliile – mărturii ale trecutului istoric. Bucureşti, 1976. 47 Gyárfás T., în AÉ, 1910, p. 235. 48 Magdalena Bunta, Două sigilii ale breslei aurarilor din Cluj şi Dej, în Apulum, 6, 1967, p. 355–360. 49 A. Einchorn, în Forschungen, nr. 2, 1969.

58

4.

MATERIILE ÎN OPERE

Corpus Christi din cetatea Oradea Despre stadiul de cunoaştere al unui tip de inventar liturgic

din secolul al XIV-lea

Cercetările arheologice din cetatea Oradea au urmat, după anul 1991, un anume ritm. Rezultatul lor a început să fie restituit1. Printre materialele rămase încă neanalizate se numără şi cea despre care va fi vorba mai jos. Menţionăm că aceasta nu este prima sa publicare. Prima aparţine muzeografului restaurator, în care nu există decât imaginile fotografice ale ei şi anticiparea unei datări2.

În cursul anului 1997, a fost excavată secţiunea notată cu sigla de identificare S XXI. Amplasamentul ei se afla în zona de vest a fortificaţiei, în vecinătatea apropiată, de sud, a porţii de intrare. Se interesa de interspaţiul dintre două ziduri de incintă medievale. Urmau să fie identificate, pentru prima oară, relaţiile stratigrafice dintre linia exterioară a curtinelor şi amenajările interioare. Aceasta cu atât mai mult cu cât documentele iconografice mai vechi stabileau că în acest sector cetatea ar mai fi avut, încă la începutul secolului al XVII-lea, componente ale unor curtine crenelate, interioare, de origine medievală. Celălalt zid, exterior, a fost suprapus şi manşonat de intervenţiile care au condus la naşterea cetăţii bastionare în stil italian nou.

În caroul 1, marcat convenţional de la vest către est, respectiv riguros lângă fundaţiile curtinei exterioare, la adâncimea de 3,13 m a fost descoperită piesa despre care va fi aici vorba3.

1 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, 367 p. 2 Olimpia Mureşan, Christ (sec. XIV) şi fragment de inel (sec. XVII). Conservare, în Crisia, 29, 1999, p. 305–306 (text) şi 308–314 (foto). 3 Înregistrată la Complexul Muzeal Oradea, sub nr. inv. 17686.

59

Este un bronz turnat (lungimea pe verticală 13,5 cm, la deschiderea braţelor, 7,7 cm, greutatea gr.), care, de la forma sa iniţială, a suferit degradări mecanice. Este vorba despre ruperea extremelor braţelor, fapt care a provocat, probabil, desprinderea de pe suportul iniţial, apoi consecutiva sa pierdere sau aruncare.

Identitatea reprezentării este dincolo de vreun dubiu: Mântuitorul răstignit. În acord cu iconografia posibilă a acestei ipostaze, linia generală a corpului este uşor şerpuită, începând de la capul lăsat către dreapta, şoldul stâng accentuându-şi forma şi terminând cu flexarea accentuată a genunchiului drept. În opoziţie cu corpul, capul a fost lăsat doar înclinat, fără să atingă umărul. Trăsăturile feţei sunt schematice, asimetrice, remarcându-se ochiul şi sprânceana stângă oblice, nasul fără modelaje şi gura întredeschisă. Părul şi barba dispun de o singură modalitate de tratare, respectiv aceea a unor linii şănţuite, radiare. Nu există mustaţă. Carnaţia pieptului a primit un oarecare relief, cu liniile coastelor tratate oblic şi fasciculat, aproape similar cu şuviţele de păr. Pectoralii au în plus câte un cerc deformat şi stângaci, cu câte un punct central (sfârc), care par să fi fost incizate ulterior turnării. Cu un mic oval a fost marcat şi ombilicul. Perizonium-ul (perizoma, veşmântul din jurul coapselor)4, lungit până sub genunchi, s-a adunat în falduri asimetrice, într-un nod de şold, pe dreapta. Picioarele sunt adunate spre călcâie, cu cel stâng vertical şi cel drept coborând oblic dinspre şoldul mai proeminent. Sunt parcă instalate pe o mică protuberanţă, continuată în jos de un semitambur cu o perforaţie centrală. Pe verso, numai corpul propriu-zis, nu şi capul şi membrele, au format o „coajă” specifică economisirii bronzului turnat în forme. Cum s-a dovedit la restaurare, Christul a fost iniţial aurit, dar poleiala s-a pierdut în cea mai mare parte.

Deja din descrierea operată se pot deduce procesele care au contribuit la naşterea mici sculpturi. Operaţiunea primară şi definitorie a fost cea a turnării. Ultimele intervenţii au fost cele de curăţare a asperităţilor de turnare, gravare şi aurire5.

Componentele piesei exclud, aşadar, crucea-suport (crux capitata sau crux ordinaria), care ar fi trebuit ori ar fi putut să posede: antenna = braţul orizontal al crucii, patibulum = braţul vertical al crucii; titulus = inscripţia de deasupra capului, suppedaneum = stinghia de sub picioare. Numărul de cuie de

4 Un alt termen de identificare, „pagnas”, apare la Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 82. Nu l-am regăsit în dicţionare sau în altă parte. 5 Procesul de producţie al unei mici statuete de tip Corpus Christi, vezi în Ornamenta Ecclesiae. Kunst und Künstler der Romanik. 1. Katalog zur Ausstellung des Schnütgen-Museums in der Josef-Haubrich-Kunsthalle. Köln, 1985, p. 382–383.

60

răstignire a fost iniţial în număr de trei, înscriindu-se deja într-o formă tipologică personalizată: crucifix cu trei cuie de prindere (Dreinagelkruzifix)6.

Cât priveşte originea şi folosinţa micii sculpturi, ea poate fi discutată în câteva rânduri. Majoritatea Corpus-urilor au fost destinate unor cruci latine (cu braţe inegale) de procesiune (procesionale) (crux processionalis) sau portabile (crux portabilis). Dar, unele dintre ele au ajuns şi pe cruci de altar (pacificale) (crux altaris), crucifixe (crucifixus, crux exemplata), cruci votive, cruci de devoţiune, cruci de la relicvare7, apoi în inventarul special de morminte8, sub forma unor pectorale. Mărimea lor este primul indiciu de folosire. Cele de dimensiuni medii au fost deja fixe şi sunt frecvent utilizate pentru dotaţia altarelor.

Detaliile descrierii au relevanţă pentru datarea piesei şi eventuala iden-titate a atelierului sau a prototipului. Cum se scrie, dispoziţia generală a corpu-lui, suprapunerea sau nu a picioarelor, străpungerea lor prin cuie, prezenţa ori absenţa coroanei de spini, aranjamentul perizonium-ului, toate aduc elemente potenţiale de cronologie. Trei cuie se utilizează doar din secolul al XIII-lea. În prima jumătate a secolului al XIV-lea este prezentă tendinţa de şerpuire a corpului9. Caracteristicele din urmă sunt evidente la piesa de la Oradea, stabilind tot atâtea repere de cronologie de care vom ţine seama mai departe.

Repertoriul descoperirilor similare nu este prea generos, fie pentru că a fost vorba despre un material intrinsec mereu reutilizabil, fie pentru că accidentele de pierdere au fost rare.

În teritoriile noastre, cele mai vechi exemplare de corpus-uri nu provin din aria artei orientale, ci din cea vestică. Formele cele mai timpurii, din secolul al XI-lea10 ori al XII-lea sunt originare ori imitaţii după cele de la Limoge (Franţa)11.

Deja câteva piese care au fost descoperite dintr-o arie geografică apropiată, semnalat unul la Pâncota12.

În anul 2006 s-au analizat câteva corpus-uri provenite din colecţiile Muzeului Jósa András din Nyíregyháza13. Unul, semnalat acum pentru prima

6 Vezi H. Neumann, Dreinagelkruzifix, în Lexikon der christlichen Ikonographie…, p. 552–553. 7 The Splendour of the Zadar Treasuries. Religious Art in the Archidiocese of Zadar 4th–18th Centuries. Zagreb, 1990, p. 92. 8 P. Bloch, Romanische Bronzekruzifixe. Berlin, 1995, p. 15–19. 9 P. Thoby, Le Crucifix des origines au Concile de Trente. Nantes, 1959, p. 183–184. 10 Lovag Zsuzsa, Egy 11. századi bronz korpusz, în FA, 36, 1985, p. 183–190. 11 Eadem, Limogesi mintára készült Magyarországi körmeneti keresztek, în FA, 34, 1983, p. 167–176. 12 Ibidem, p. 192. 13 Jakab A., Bronzkorpuszok a nyíregyházi Jósa András Múzeum gyűjteményében, în A nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve, 48, 2006, p. 261–280.

61

dată, fusese descoperit la Sânmărtin, lângă Oradea, într-un cimitir şi depus la muzeu în anul 1901. A fost datat în a doua jumătate a secolului al XII-lea14. Mult mai importantă este însă pentru discuţia noastră, o piesă recuperată dintr-un loc necunoscut cu precizie, la Petneháza (com. Szabolcs-Szatmár-Bereg), în anul 190215. Cu toate acestea, a fost datat în secolul al XI-lea. Are 11,7 cm înălţime. A fost analogizat cu o piesă anterior semnalată de către Szatmári Imre16. Comparaţia cu piesa de la Oradea este net în defavoarea ei: lucrătura este mult mai primitivă, capul este drept, coastele nemarcate, burta proeminentă, acoperământul cade în falduri aproape paralele. Anume elemente par să le apropie (execuţia bărbii, subppedaneul străpuns de un cui).

Formele preliminate şi apropiate se regăsesc deja într-o piesă din secolul al XII-lea, tot de la Muzeul Naţional din Budapesta17. Sunt comune poziţia extre-mei picioarelor, în rest, avem un cap foarte bine lucrat şi un perizonium de cu totul altă factură (falduri drepte, unele decorate cu puncte, o înnodare mică sub pântec). Ceea ce a avem noi la dispoziţie nu mai păstrează din formele artei ro-manice decât, poate, naivitatea trăsăturilor feţei. Pe câte se pare, tot în romanicul târziu, prin secolul al XIII-lea adică, s-a renunţat şi la reprezentarea încoronată a lui Isus. O reminiscenţă arhaică este poziţia nesuprapusă a picioarelor18.

Cea mai apropiată rudă a piesei de la Oradea, ar fi, între piesele pe care le-am putut identifica, Corpus-ul de la Dvorníky (Slovacia), datat la sfârşit de secol XIII. Trupul său este un pic mai rigid, picioarele sunt suprapuse şi străpunse de orificiul cuiului, faţa şi părul sunt mai bine modelate, prin contrast faţă de perizoma, mai scurtă decât cea orădeană19.

Mai departe, o piesă de secol XIII–XIV, analogă cu cea de la Oradea, dăruită Muzeului Naţional Maghiar, este considerată tot din seria Dreinagelkruzifix. Are însă o dimensiune ceva mai mic, de 11,5 cm20.

Apropieri mari le au o serie de două Corpus-uri socotite a fi turnate la Visegrád în jurul mijlocului de secol XIV21. Le sunt caracteristice aplecarea capului lui Christ pe umărul drept, o şerpuire de corp evidentă şi perizoma 14 Ibidem, p. 271. 15 Ibidem, p. 265. 16 Árpád-kori korpuszok Békéscsaba-Fényesen, în A Móra Ferenc Múzeum Évkönyve – Studia Archaeologica, 2001, p. 376–377, fig. 4–5. 17 Eadem, Román kori körmeneti keresztjeink egy csoportjáról, în FA, 7, 1977, p. 178–180, 175, fig. 2. 18 Tipice mai ales de la sfârşitul sec. al XIII-lea. Cf. P. Thoby, op. cit., p. 156. 19 M. Slivka, Arts and Crafts in the Romanesque Period in Slovacia, în Pamatky & Múzeá, 2, 1999, p. 32. 20 Zsuzsa Lovag, Paradisum plantavit. Bencés monostorok a középkori Magyarországon. Pannonhalma, 2001, p. 138, III 30. 21 Bodor I., Két bronz Corpus a 14. századi visegrádi öntőműhelyből, în Művészettörténeti Értesitő, 32, nr. 3, 1983, p. 165–167. Unul reluat de către L[ovag] Zs[uzsa], în vol. Pannonia regia. Művészet a Dunántúlon. 1000–1541. Budapest, 1994, p. 303, V–18.

62

oprită deasupra genunchilor. Dacă am admite o dispersie semnificativă a atelierului care a funcţionat acolo, atunci dispunem şi de o piesă care provine din Transilvania. Este puţin cunoscută, descoperită fiind la Dăbâca, în preajma bisericii Sfintei Fecioare, din locul „Boldâgă”. A fost regăsită pe ultima podea a bisericii. Deşi considerată ca aparţinătoare secolului al XII-lea22, analogiile indică drept mult mai probabilă o datare în prima jumătatea a secolului al XIV-lea23.

Mai putem implica în această discuţie un Corpus de dimensiuni mici (4,8 cm înălţime) care a fost descoperită în oraşul Braunschweig24. Maniera de turnare este frapant de asemănătoare cu cea a piesei orădene. Dacă adăugăm şi faptul că a fost datată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, atunci putem înţelege odată în plus cât de circulate erau modele tipului şi cât de mult se apropiau între ele. Atât doar că variaţia dimensiunilor indică, dacă nu atelierul diferit, măcar modelajul şi seria diferită.

Un grup de trei piese, cu asemănări frapante, care conduc cu uşurinţă şi la ideea apartenenţei la un atelier comun, este conservat în Muzeul Naţional din Budapesta25.

Crucea relicvar de la Igló, este o lucrare din jurul lui 1340, a lui Nicolaus Gallicus26. Oarecari asemănări sunt de văzut. Mântuitorul are însă cunună, pedaneu cu ciucuri de cortină, coaste foarte bine marcate, iar picioarele îi sunt suprapuse27.

Varianta acestei origini ar putea fi contrazisă de datele de context, de care dispunem pentru centrul ecleziastic de la Oradea.

Odată delimitată, măcar aproximativ, datarea micii piese de la Oradea, trebuie să constatăm ce alte materiale asemenea mai avem în vestul României.

Sâncrai, stare de conservare proastă, datată în a doua jumătate de secolului al XIII-lea28. Corpus-ul de la Cristuru Secuiesc, datat la începutul secolului al XIV-lea, a fost reluat de mai multe ori, în anii din urmă29. 22 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania în secolele IX–XIII (Aspecte economice, sociale, politice, militare, demografice şi culturale). Teză de doctorat. Cluj-Napoca, 1999, p. 238, 240; idem, Aşezări fortificate din Transilvania (secolele IX–XIII). Cluj-Napoca, 2005, p. 392, pl. LXIII, sus. 23 Vezi Zsuzsa Lovag, op. cit., p. 166, nr. 84–86. 24 A. Lungershausen, Buntmetallfunde und Handwerksrelikte des Mittealters und der frühen Neuzeit aus archäologischen Untersuchungen in Braunschweig. Rahden/Westf.: Leidorf, 2004, p. 71, 294, Taf. 10/300; Taf. 50 sus. 25 Zsuzsa Lovag, Mittelalterliche bronz…, p. 14, 48, 166. Autoarea citează şi alte analogii în muzeul din Győr (p. 48, nr. 84). 26 Berwaldszky K., 1908. 27 S. Mihalik, în AHA, 10, fasc. 3–4, 1964, foto p. 283, fig. 29. 28 Gyárfás T., Román feszület Brassóban, în Múzeum és könyvtári értesitő, 3/1, 1909, p. 139–140. Datarea la V. Vătăşianu, Istoria artei …, p. 174. 29 Benkő E., A középkori Kersztúr-szék régészeti topográfiája. Budapest, 1992, p. 158, pl. 38/10; idem, Note privind descoperirile de bronzuri medievale din Transilvania, în vol. In memoriam Radu

63

O piesă descoperită la Miercurea Sibiu, la locul denumit „Biserica Albă”, a ajuns la Muzeul Brukenthal din Sibiu30. Diferenţele sunt evidente la nivelul detaliilor (Christ imberb, cu tentativa de redare a nimbului, partea de jos a corpului disproporţionat de mică faţă de rest, fără reproducerea carnaţiei, picioare suprapuse şi străpunse de cui), nu al dispoziţiei generale a corpului (cap spre stânga, şerpuire, mâini ridicate). Datarea ei a oscilat între a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi secolul al XIV-lea31, fără oferirea vreunor analogii probatoare.

Un desen de secol XIX ne-a transmis o monstranţă aflată în inventarul bisericii parohiale de la Cârţa (jud. Harghita). A fost datată în secolul al XIV-lea, dar a suferit reparaţii şi în 165332. Deşi fără posibilitatea de a fi studiată în detaliu, ea ne indică doar unul dintre destinele posibile ale unor astfel de piese.

Corpus-ul de la Győr-Homokgödrök nedatat33. Câteva concluzii ar putea fi inserate la final. Corpus-ul din cetatea

Oradea aparţine, în mod sigur, secolului al XIV-lea, cu oarecari indicii pentru perioada sa de mijloc.

Din punct de vedere al realizării, ea nu are, până acum, analogii directe. Aparţine, cu alte cuvinte, unui atelier până acum neremarcat prin astfel de produse. În principiu, ar putea fi admis că atelierul de producţie a funcţionat în preajma locului de descoperire. Lucrul este cu atât mai uşor de admis cu cât, există date suplimentare pentru existenţa turnării în bronz în aceiaşi perioadă istorică, cu continuări până la căderea episcopatului local.

Nu a fost o realizare artistică de excepţie. Caracterul ei se delimitează doar în măsura în care se cunoaşte că matricele de turnare nu îngăduiau serii mari, iar valoarea metalului în sine, adăuga o restricţionare suplimentară unei difuziuni exagerate.

Pe lângă aceste remarci, este deja evidentă o anume „ofertă” de inventare liturgice, la nivelul regatului medieval maghiar, dintre care cel puţin două surse par a fi, astăzi, recunoscute (Visegrád şi Oradea). În aceeaşi perioadă istorică, un al treilea atelier este responsabil pentru crucea de la Cristuru

Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Cluj-Napoca, 2003, p. 117–119 şi cu varianta maghiară Bronz és történelem, în vol. Emlékkönyv Kiss András születésének nyolczvanadik évfordulójára. Kolozsvár, 2003, p. 46–58. 30 Nr. inv. T. 18/15976. Menţionare în treacăt, cu datare de presupus în secolul al XIII-lea, la V. Vătăşianu, Istoria artei …, p. 174. Publicarea de către Dana Drâmboiu şi Ioan Albu în vol. Catalogul Expoziţiei 800 de ani Biserica a Germanilor din Transilvania. Ed. Th. Nägler. Thaur bei Innsbruck, [f. a.], p. 103, 126, nr. 154, pl. color nenumerotată. 31 V. Vătăşianu argumentează datarea, Dana Drâmboiu şi Ioan Albu, nu. 32 Orbán B., Székelyföld, II, p. 86, textul descrierii, p. 87, desenul. 33 A magyar kézművesipar története. Budapest, 2005, p. 96.

64

Secuiesc. Primele două ar fi patronate de episcopii ori centre mănăstireşti de pe raza acestora. Precizarea din urmă este strict necesară, deoarece, pe câte se cunoaşte, secolele anterioare au fost dominate de către atelierele mănăstireşti. Tot atunci, importul de realizări italice a fost preferat oricăror produce locale, de către orice „investitor” mai exigent. În secolul al XIV-lea, indiciile merg către demonstrarea unei tranziţii, care a luat sfârşit prin preluarea comenzilor de inventar liturgic de către oraşe şi oficinele lor laice. Era vorba, în acelaşi timp, de structurarea definitivă a reţelei de biserici parohiale şi de împlinirea minimală a cerinţelor de inventar liturgic.

Sărbătoare specială instituită în anul 1264, de către papa Urban al IV-lea. În 1316 a devenit sărbătoare religioasă34. Drept urmare, ea s-a bucurat de o atenţie/venerare notabilă. Pe de-o parte, a fost vorba despre biserici, capele şi altare speciale. Singura mănăstire cu acest hram, din teritoriu, este cea de la Voivodeni (jud. Cluj). Ea aparţinuse paulinilor (1468)35. Dintre biserici parohiale, face parte cea de la Aghireşu (1538)36, Şoard (1510)37, iar capele au fost la Ghimbav (1413)38, Diviciorii Mici (ante 1453)39. În interiorul bisericilor existau, întotdeauna, mai multe altare. Un altar închinat Corporis Christi exista şi la Oradea, întemeiat fiind de către arhidiaconul Nicolae, zis Syron40. Printre cele mai vechi pare a fi cel de la Sibiu (imediat după 1372)41, urmează apoi cele de la Braşov (1408)42, catedrala de la Alba Iulia (1410)43, bisericile parohiale ale Clujului (Sf. Petru 1414)44 şi Bistriţei (1499)45. Nici confreriile speciale nu au lipsit. Atestarea lor în regatul Ungariei se situează pe primul loc, între celelalte46. A fost un fenomen cu mare priză în mediul urban, fiind atestat la Bistriţa, Braşov, Cluj, Saschiz şi Sibiu. Cea din urmă avea, în anul 1527, conform un 34 Magyarországi művészet 1300–1470 körül. I. Budapest, 1987, p. 201. Alte date generale despre ea, vezi la Lidia Gross, Confreriile medievale în Transilvania (secolele XIV–XVI). Cluj-Napoca, 2004, p. 199–200. 35 Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent jegyzőkönyvei (1289–1556). I. Budapest, 1990, p. 656, nr. 1784; Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Cluj-Napoca, 2000, p. 283. 36 Entz G., Erdélyi építészete a 14–16. században. Kolozsvár, 1996, p. 281. 37 Ibidem, p. 433. 38 Lidia Gross, op. cit., p. 203. Menţionată de Corina Popa, fără trimitere bibl. 39 Entz G., op. cit., p. 227, 325. 40 DIR. C. XIV, XIV, nr. 367, p. 764. 41 Lidia Gross, op. cit., p. 205. 42 Următoarea menţiune în 1427 (Entz G., op. cit., p. 255). 43 Entz G., op. cit., p. 299. 44 Ukb., III, p. 592–593. Alte date la Lidia Gross, op. cit., p. 204. 45 Entz G., op. cit., p. 239. 46 Kubinyi A., Vallásos társulatok a keső-középkori Magyarországi városokban, în vol. Magyar Egyháztörténeti Vázlatok, 9, nr. 1–2, 1998, p. 129; Lidia Gross, op. cit., p. 200–244.

65

inventar transmis miraculos până la noi, un număr de nu mai puţin de şapte cruci, din metale preţioase47. În cazul din urmă se dovedea renunţarea la banalul bronz, sigur de utilitate mai veche, în favoarea metalelor nobile. Deja se căuta ostentaţia, în pragul reformei radicale adusă de luteranism, care avea să topească cele mai multe dintre piesele liturgice. Dar, urmărirea extensiunii altarelor ori corporaţiilor religioase puse sub acelaşi semn al trupului Mântuitorului, nu poate decât să facă dovada a ceea trebuie să fi existat ca zestre specifică practicării acestui cult. Alte menţionări ar fi: Alba Iulia (1396)48.

47 Lidia Gross, op. cit., p. 213, 237, nota 62. 48 Magyarországi művészet 1300–1470 körül. I. Budapest, 1987, p. 431. Apoi, probabil în două locaţii diferite, la 1408, Vekov; 1410 şi 1523, Entz G., op. cit., p. 299–300.

66

Catarame medievale în formă de stea1

În anul 1992, cu prilejul cercetărilor arheologice efectuate în preajma palatului Apar din Alba Iulia, au fost descoperite mai multe complexe şi materiale. Publicarea lor este în curs2. Tot atunci, din secţiunea III a fost scoasă la lumină o mică piesă care se arăta a fi o cataramă de bronz, în formă de stea. Contextul în care a fost găsită nu ne-a îngăduit atunci să-i stabilim foarte exact originile şi datarea. Fusese descoperită deasupra locului unde se aflase vechiul agger al castrului legionar roman, în straturi medievale care conţineau, amestecate, fragmente ceramice databile în secolul al XIII-lea ori mai vechi. Căutările noastre ulterioare, pentru identificarea piesei, au sfârşit prin a ne convinge că ne aflăm în faţa unui accesoriu vestimentar reprezentativ, cu o răspândire destul de largă şi cu o datare relativ bine circumscrisă. Dar, aşa cum se întâmplă adesea cu materialele medievale, şi operaţiunea de grupare şi recunoaştere a acestor piese nu a fost îndeplinită. Seria trebuia, întâi de toate, adunată şi tratată unitar. Pe teritoriul românesc actual, această serie se conturează în modul de mai jos.

1. Alba Iulia. Cataramă de bronz, cu opt spini, descoperită în cetate, în cursul unor cercetări arheologice sistematice, din anul 1991. Diametrul maxim este de 2,9 cm. Grosimea tablei: 1 mm. Capetele spinilor sunt tratate stilizat, amintind de o terminaţie cu trei mici extremităţi. Decupajul dintre spini este uniform, cu aspectul unei carene de vas. Miezul cataramei este decupat într-o formă aproximativ circulară, la un diametru de 1 cm. Aproape de marginea interioară este prins un ac-spin lung de 1,7 cm, cu lăţimea de 2 mm, confecţionat din aceeaşi tablă de bronz. Suprafaţa cataramei este decorată cu cerculeţe cu diametrul de 1 mm, realizate prin batere (fig. 1/b). Datarea este

1 O primă varianta a acestui studiu a fost publicată în EphemNap, 6, 1996, p. 281–290. 2 Materiale romane au fost, în cea mai mare parte, publicate de către V. Moga, în Apulum, 22, 1990–1993, p. 209–222. Situaţia stratigrafică generală şi complexele constructive le-am publicat în EphemNap, 4, 1994, p. 340–350; cahlele în Ziridava, 19–20, 1996, p. 143–162; sticlăria medievală în EphemNap, 5, 1995, p. 314–316; 318–323.

67

relativ incertă. Pe baza contextului stratigrafic se poate doar afirma că este databilă în jumătatea a doua a secolului al XIII-lea, ori nu foarte mult după.

2. Copăceni (jud. Vâlcea). Cataramă de bronz descoperită în interiorul castrului roman Praetorium 1, în anul 1894. Diametrul nu este dat, grosimea ar fi de 4 mm (!). Are opt colţuri, cu capetele acum rotunjite. Între braţe, tăietura este identică ca la piesa nr. 1. Interiorul a fost decupat în forma unui octogon. Se observă doar gaura de prindere de la spinul pierdut. Decorul este dat de incizii la capetele braţelor, incizii care doreau să sugereze floarea de crin. În continuare, pe marginile cataramei sunt două şiruri de cerculeţe realizate prin batere (fig. 1/a). A fost considerată a fi o aplică romană3. Materialele medievale sunt însă numeroase la Copăceni. Unele au fost recunoscute ca atare şi de către Dumitru Tudor, cel care a publicat-o4. Ultima dată piesa s-a reluat fără vreo nouă informaţie sau analogie, în anul 20015.

3. Alba Iulia. Piesă din colecţiile vechi ale Muzeului Unirii, fără loc de descoperire cunoscut, dar posibil să provină din cercetările arheologice ale lui Adalbert Cserni. Confecţionată din bronz. Avea opt colţuri cu protuberanţe amintind de aceleaşi flori de crin. Spinul s-a pierdut. Datarea necunoscută. Inedită şi neinventariată. Piesa s-a rătăcit după ce am văzut-o prima dată (1993), Înainte de a avea prilejul de a o măsura, a-i face o fotografie ori desen.

4. Orăştie (jud. Hunedoara). Descoperită în cetate, în cursul săpăturilor arheologice. Recuperată din secţiunea S21, □ 1, – 2,10 m6. Piesa, cu diametrul iniţial de circa 5,5 cm şi grosimea de 1,7 mm, a fost deteriorată în aşa fel încât, din cei opt spini iniţiali, astăzi se păstrează integral doar cinci. Capetele spinilor au contururi elegante, în forma unor flori de crin. Orificiul central a fost mode-lat în formă octogonală. Decorul a fost executat prin linii incizate, duble, oblice de la baza spinilor. În interiorul lor au fost bătute câte patru-cinci cerculeţe. S-a conservat şi acul cataramei, realizat din tablă de bronz În formă de limbă alungită, la un capăt ascuţită, iar la celălalt îndoită simplu într-un mic orificiu din corpul cataramei (fig. 2/b). Datarea, după contexte stratigrafice, pare să încline către secolul al XIII-lea.

3 D. Tudor, în Drobeta, 5, 1982, p. 53, fig. 12, p. 55, cu inv. II/97. 4 Ibidem, p. 75. 5 Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterliche Schmuck des Unteren Donaugebietes im 11.–15. Jahrhundert. Bucureşti, 2001, p. 71, Taf. 9/23. Autoarea citează art. nostru, fără să dezvolte subiectul. 6 Datorăm mulţumiri colegului Zeno K. Pinter, descoperitorul piesei, pentru amabilitatea cu care ne-a pus-o la dispoziţie pentru a fi folosită în acest articol. Autorul s-a referit la ea, adăugând două titluri bibliografice noi, care nu au schimbat datarea ei în sec. XIII. Vezi Z. K. Pinter, Rotonda de la Orăştie, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Cluj-Napoca, 2003, p. 270.

68

5. Cuhea (Bogdan-Vodă, jud. Maramureş). Descoperită în ruina reşedinţei feudale. Confecţionată din bronz, fragmentată, după ce a suferit o puternică ardere. Din cele opt colţuri presupuse s-au păstrat şase. Diametrul probabil era între 5,5–7 cm; nu este dată grosimea. Capetele colţurilor au trei proeminenţe în forma unor „trefle”. De la vârf în jos, spinii stelei sunt decupaţi în forma unor trunchiuri de piramidă. La baza lor au încă o mică proeminenţă a cărei aspect iniţial este imposibil de estimat. Interiorul cataramei a fost decupat după o formă care urmează conturul exterior, lăsându-se o lăţime de metal de 0,8 cm. În partea regăsită nu s-au observat urmele vreunei găuri pentru fixarea unui ac (fig. 2/a). Pe suprafaţă au fost identificate incizii de forma unor „frunze lungi dinţate şi din puncte”. A fost bănuită a fi „prinsă cu nituri sau cuie” deci un ornament pentru pânză ori piele7, nu o cataramă. Pe baza contextului arheologic general, ea se datează În secolul al XIV-lea.

6. Dăbâca. Cataramă de bronz descoperită în preajma bisericii din sectorul „Boldâgă” (caseta de nord). Diametrul este de 4,6 cm, grosimea de 1 mm. Are şase colţuri terminate cu câte o floare de crin stilizată. Dintre acestea, patru au suferit deteriorări. După o lăţime de 0,6 cm, a fost decupată o formă geometrică care aminteşte de o rozetă neregulată, cu şase petale. Se păstrează şi acul, confecţionat tot din bronz, lung de 2 cm, lat de 0,3 cm, cu o mică montură ori sudură pe suprafaţă. Decorul cataramei este constituit din linii subţiri, incizate în forma unui haşur ce nu cuprinde şi braţele stelate. La baza florilor de crin care formează capetele colţurilor există câte o proeminenţă rotundă, presată. Petalele laterale sunt şi ele bine delimitate prin presare superficială. Spinul acului are şi el incizii de-a lungul său (fig. 1/d). Datare în secolele XIII–XIV. Piesa, păstrată la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei (inv. F. 13 894), este inedită8.

7. Dăbâca. Cataramă de bronz descoperită în preajma donjonului cetăţii, în anul 1974. Diametrul este de 3,3 cm. Are opt colţuri unite între ele, în aşa fel încât, la prima vedere, dau impresia că piesa este rotundă. Sunt însă capetele braţelor de stea, terminate în forma unor flori de crin, care se unesc între ele, dând astfel iluzia unei piese rotunde. Între spini a fost lăsat câte un gol în formă de semilună. În partea centrală, piesa este decupată în forma unui octogon cu laturi semicirculare. Acul, lung de 2,9 cm, a fost prins într-un orificiu în formă de semilună (fig. 1/c). A fost datată în secolele XIII–XIV9. Aparţine colecţiilor Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei (inv. F. 20 69210). 7 R. Popa, M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Baia Mare, 1966, p. 25, fig. 16/c, p. 24. 8 Între timp, publicată după apariţia primului nostru studiu, în vol. postum P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania în secolele IX–XIII. Cluj-Napoca, 2005, p. 385, pl. LVI/19. 9 P. Iambor, în ActaMN, 21, 1984, p. 198 şi 208, pl. IV/1. 10 Registrul inventar conţine o greşeală evidentă, căci piesa a fost înregistrată ca fiind descoperită la Cluj-Mănăştur, între anii 1967–1976. Acolo este socotită piesă decorativă din sec. X–XI.

69

8. Deta (jud. Timiş). Semnalată în secolul al XIX-lea, catarama se prezenta ca având un diametru de 7 cm, cu 12 braţe, din care cinci suferiseră deteriorări. Decorul este executat prin ciocănire sau incizate, cu cerculeţe şi mici triunghiuri haşurate. Acul lipseşte, dar se păstrează un locaş unde pare să fi fost fixat. Catarama a fost prezentată împreună cu materiale arheologice care aparţin unei alte perioade istorice (sfârşitul mileniului I)11. Diferenţa de tehnică de execuţie, ca şi absenţa unor analogii similare din epoca de care aparţin celelalte obiecte, ne face să bănuim că, în mod real, catarama de la Deta ţine de perioada istorică a Evului Mediu. Orice fel de date privind locul actual de conservare al acestei catarame ne lipsesc.

9. La oarecare vreme după această reunire, în literatura arheologică românească se mai semnala o altă piesă din Bihor, descoperită în anul 1996. Era vorba despre o stea înscrisă în cerc, descoperită la Cefa (jud. Bihor). Fără a cunoaşte câtuşi de puţin articolul nostru mai vechi, descoperitorii au socotit că se aflau în faţa unui unicat cu reprezentarea „stelei lui David”12. Autorul principal are o imagine specială asupra a ceea ce a fost, cu adevărat, steaua lui David (figură geometrică rezultată prin suprapunerea în poziţie contrară, a două triunghiuri echilaterale). Pentru că profilul cataramei are doar o vagă asemănare cu aceea, ar fi de prisos să mai socotim că tot ceea ce a însoţit interpretarea piesei de la Cefa ar mai avea vreo valoare oarecare. Drept analogie s-au invocat, în manieră vagă, reprezentări pe fundul unor vase ceramice. Contextul cronologic a fost stabilit, în mod neaşteptat, de către ceramică13, în loc să fie oferit, precum ar fi fost mai normal, de către piesa de metal. Pentru a restabili adevărul, vom scrie că avem de-a face cu o cataramă stelată înscrisă într-un cerc. În privinţa datării ea ar trebui stabilită, în linii mari, în secolele XIII–XIV.

Din descrierea celor nouă exemplare identificate pe teritoriul românesc actual (vezi fig. 3), rezultă cu destulă uşurinţă aspectul lor unitar, cu trimiteri către unul ori mai multe prototipuri asemănătoare care se remarca prin aceea că, indiferent de numărul colţurilor stelelor, acele colţuri se terminau în forma unor protuberanţe, care, de regulă, luau forma unor flori de crin, mai mult ori mai puţin stilizate.

Aşa cum s-a observat, exemplarele noastre au fost confecţionate din bronz. Ştim însă, cu toată siguranţa, că asemenea piese se confecţionau şi din 11 J. Hampel, Altherthümer des fruhen Mittelalters in Ungarn. II-III. Braunschweig, 1905, p. 529–530, Taf. 370/2. 12 S. Dumitraşcu, I. Crişan, A David’s star pendant discovered at Cefa – „La Pădure” („In the forest”), în Crişana. Antiqua et mediaevalia, 1, 2000, p. 51–62. Pentru că descrierea este completă, nu o vom mai repeta aici. Piesa mai apare şi la I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana (sec. X–XIII). Cluj-Napoca, 2000, pl. LI/4a-b. 13 S. Dumitraşcu, I. Crişan, A David’s star pendant…, p. 51.

70

metal preţios. Ilustrarea este posibilă prin două superbe piese de argint aurit, provenite din fostul regat medieval al Ungariei. Prima, de la Kelebia/Baja (Ungaria actuală) (fig. 4/b), are marginile elegant conturate, iar suprafaţa este poansonată. Spinul cataramei este decorat cu un scut minuscul, cu simboluri heraldice, lipit. Pe baza lui, şi a altor piese descoperite într-un tezaur comun, catarama s-a datat în prima jumătate a secolului al XIV-lea14. A doua piesă, din tezaurul de la Banatski Despotovac (Serbia, cunoscut anterior ca provenind de la Ernesztháza, Ungaria)15 (fig. 4/a), are contururile identice, dar decorul poansonat este mai mic, dublând marginile. La capete şi întretăierea şirurilor de cerculeţe, au fost plasate bile care imită perlele16.

Mărturiile iconografice de care dispunem pentru a vorbi ceva mai pe larg de aceleaşi piese sunt, pe cât se pare, de o mare bogăţie. Până în prezent, cea mai veche reprezentare pe care o cunoaştem este pe pieptul Synagogii personificate, montată la catedrala Sfântului Petru, respectiv în corul Sfântului Gheorghe din Bamberg (Germania), în anii 1225/1237. Alt exemplar a fost remarcat pe o statuie a domnului din Magdenburg, datată 1240–125017. Pe la 1250, statuia Utei din corul vestic al catedralei Sfinţilor Petru şi Paul de la Naumburg (Germania), are deja o mare cataramă-broşă, cu colţuri stelate, terminate în trei mărgele, în timp ce zona centrală a fost rezervată unei pietre montate. Reprezentările iconografice germane, din secolul al XIII-lea, până la începutul secolului al XV-lea, se opresc preferenţial în dreptul cataramelor mari.

Nici teritoriul regatului Ungariei nu este lipsit de astfel de izvoare. Dacă am privi denarii banali ai Slavoniei, bătuţi la sfârşitul secolului al XIII-lea, am constata că pe ei figurează ceva foarte asemănător. Doar miniaturizarea specifică monedelor ne împiedicăm să fim foarte siguri de identitate. Însemnele heraldice folosite de către familia Cudar sunt mult mai neîndoielnice. Reprezentarea unor catarame cu şase colţuri, se întâlneşte pe scuturile heraldice, figurate pe suprafaţa câmpului unor sigilii de familie şi pe pietrele de mormânt ale abatelui Ladislau Cudar de Bőcs (com. Borsod, Ungaria), de la Pannonhalma (1372)18 şi

14 Vezi M. Kőhegyi, Der Silberschatz von Kelebia aus dem 14. Jarhundert, în Acta Antiqua et Arcaheologica, 14, 1971, p. 138–139; Cumania, 1, 1972, p. 205–223; Hatházi G., Sírok, kincsek, rejtélyek. Hires középkori régészeti leletek Kiskunhalalas környékén. Kiskunhalas, 2005, p. 113, fig. 109, 169–170. 15 Zsambeki Monika, XIV–XV. századi magyarországi kincsleletek, în Művészettörténeti Értesitő, 32, 1983, p. 105–128. 16 Magyarország művészete 1300–1470 körűl. Budapesta, 1987, I, p. 379; II, p. 121, fig. 323. 17 E. Nickel, Der “Alte Markt” in Magdenburg. Berlin, 1964, Taff. 67. Cf. I. Holl, Funde aus dem Zisterzienserkloster von Pilis. Budapest, 2000, p. 28, n. 90. 18 Magyarország művészete..., fig. color 20; II, p. 201, nr. 640. Ultima ediţie cunoscută, cu bibliografia la zi, vezi la T[akács] I., în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra

71

a episcopului Emeric Cudar de Ónod (com. Borsod, Ungaria). Cel din urmă a fost, printre altele, prepozit de Székesfehérvár (Ungaria), episcop de Oradea (1376), de Agria (Eger, Ungaria) (1376–1386)19 şi de Alba Iulia (1386–1389). În ultimul loc a fost şi înhumat şi i se păstrează, până astăzi, piatra funerară20. Cromatica folosită sau doar redată de către heraldiştii pozitivişti, ne descrie pe fondul roşu al scutului o cataramă vopsită în culoarea aurului, cu aspectul propriu al pieselor21 (fig. 4/c). Cei doi Cudari cu reprezentări conservate au fost veri. Aceasta înseamnă că am putea aprecia adoptarea simbolului de către strămoşul lor comun, cândva la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul celui următor. Familia Cudar a aparţinut nobilimii noi, promovate de către regele Carol Robert de Anjou. Însemnele lor s-au lăsat văzute22, prin membrii lor de familiei nu numai în centrele unde au hălăduit cei doi clerici deja amintiţi, ci şi în toate celelalte locuri unde au mai activat, adică în Croaţia, Slavonia, în comitatele Abaúj, Borsod, Sáros, Szepes, Trencsén, Zelmplén, la Diósgyör, Székesfehérvár sau Visegrád, sau de-a lungul şi de-a latul regatului, peste tot unde i-au purtat demnităţile de jude al ţării, magistru al curţii ori paharnic23. Nici că se putea o mai mare „publicitate” pentru un accesoriu vestimentar.

O altă mărturie iconografică, pe care nu o cunoscusem iniţial, o adaugăm acum. Este vorba despre piatra de mormânt a lui Martin von Seinsheim († 26 decembrie 1434), aşezată în capela Mariei din Würzburg24. Decedatul poartă un colier de care sunt atârnate şi au rămas vizibile, nu mai puţin de cinci catarame stelate. De-a lungul gâtului însă ele trebuie să fi fost mai multe. Ceea ce reprezintă această lespede cu gisant este o mărturie unică. Poate ea marchează tocmai finalul istoriei piesei: scoaterea ei din uzul iniţial şi denaturarea sa la uzanţa de podoabă fără legătură cu funcţia cu care fusese iniţial înzestrată. Ar mai putea fi încă un lucru: moştenirea unui lot de meşter sau de negustor care, tot prin nefolosire, s-a pervertit de la rostul său iniţial. În legătură cu asemenea întorsături în folosirea unor mici piese turnate în serii mai mari,

Luxemburgi Zsigmond korában. 1387–1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 109–110, il. I.29. 19 Din acea perioadă i s-a conservat pecetea pe care apar două catarame pe tot atâtea scuturi dispuse simetric în partea inferioară a câmpului migdalat. Vezi Magyarország művészete.... II, p. 250, fig. 765/3. 20 Wertner M., în Turul, 1891, p. 145 (unde familia apare sub numele de Cudar); Magyarország művészete... I, p. 137. 21 Temesváry J., Erdély középkori püspökei levéltári kutatásai alapjan. Cluj, 1922, p. 232. 22 T[akács] I., în vol. cit., p. 109–110. 23 Pentru cursus honorum al familiei Cudar, vezi Engel P., Középkori magyar genealógia. CD, sub voce. 24 A. Wendehorst, Urkundenbuch der Marienkapelle am Markt zu Würzburg. 1974, p. 20, 24, nr. 35.

72

am putea să invocăm aici doar utilizarea aşa-numiţilor „zurgălăi de Nüremberg”. Ei s-au folosit şi ca accesorii vestimentare, dar şi ca anexe de vase liturgice.

O consecinţă posibilă a popularităţii cataramelor stelate, cât se poate de neaşteptată, a fost sesizată de către Imre Holl, care a semnalat apropierea frapantă dintre modelajul general al cataramelor mari, cu opt colţuri şi acela al traforului unor cahle de coronament descoperite la Őcsény-Oltovány (com. Tolna). Ele sunt datate în secolul al XV-lea25. La rândul nostru, am putea trimite către decorul unei plăci de la Sânsimion (jud. Mureş)26. Dar, în cazul din urmă pare să fie mai curând un rezultat independent al secolelor XV–XVI.

După cum am constatat, elementele iconografice de datare cele mai sigure pledează pentru încadrarea pieselor în spaţiul destul de restrâns de la mijlocul secolului al XIII-lea, până în primele decenii ale secolului al XV-lea. Dacă avem însă în vedere datările cataramelor de argint, asocierea cu descoperiri monetare, împreună cu datarea scuturilor heraldice ale familiei Cudar, ele se circumscriu mai strâns secolului al XIV-lea. Este de asemenea destul de evident că deja din secolul al XIV-lea a început proliferarea noilor catarame polilobate27 care vor domina perioada următoare, înlocuindu-le complet pe cele stelate.

Tendinţa de clasificare, care domină majoritatea studiilor de artefacte, pare că nu fi băgat de seamă identitatea şi gradul de răspândire a acestor accesorii28. Cu toate acestea, aria de răspândire a cataramelor cu formă stelată acoperă Germania29, Cehia30, Austria31, cea mai mare parte a vechiului regat ungar, dar depăşeşte acest spaţiu, cel puţin prin Vâlcea munteană şi Bulgaria. Deşi nu sunt foarte multe în părţile româneşti actuale, trebuie să facem remarca că ele s-au întâlnit aproape peste tot unde au fost făcute cercetări arheologice medievale mai importante, care au acoperit perioada secolelor XIII–XIV. Răspândirea ar părea să se datoreze, cel puţin într-o bună măsură, nu neapărat producţiei harnice a vreunui atelier singular, ci mai multora care au abuzat, cel

25 Középkori kályhacsempék: egy 120 éves kutatási terület, în vol. Gerencsérek, kályhások, tűzvigyázók. Feudáliskori kályhacsempék az Alföldről és peremvidékéről. Gyula, 2002, p. 20, 21, tab. VI, 25–26. 26 Kémenes Mónika, Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszéből 14–18. század. Kolozsvár, 2005, tab. 7/3. 27 Pentru ele, un început a fost marcat de Soós Z., Cercetări arheologice la … Jacodu (jud. Mureş), p. 117–118, 128, fig. 12. 28 Vezi, spre exemplu, K. Wachowski, Profilierte Schnallen in Mittelosteuropa, în Zeitschirift für Archäologie des Mittelalters, 22, 1994, p. 181–162. 29 Die Andechs-Meranier in Franken. Europäisches Fürstentum im Hochmittelalter. Mainz, 1998, p. 347 (Heiligenstadt); St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterliche Buntmetallfunde nördlich der Alpen. 1. Rahde/Westf., 2001, T. 2, p. 129, Taf. 20/7. 30 ArhHist, ?, p. 558/2, 4. 31 B. Prokisch, Th. Kühltreiber, Der Schatzfund von Fuchsenhof. Linz, 2004, p. 509.

73

puţin pentru piaţa regatului maghiar, de un tipic simbol heraldic angevin, crinul, prezent, mai vizibil ori mai stilizat, la capetele colţurilor. Ar fi încă un motiv destul de serios să credem în preferinţa pentru ele în cursul secolului al XIV-lea. Situaţia de la Alba Iulia este una foarte specială. Cataramele au fost purtate chiar de către oamenii episcopului care le avea pe blazon, nu numai ca accesorii vestimentare „la modă”, dar şi ca simboluri de fidelitate feudală (familiari?).

Până în prezent cel puţin, ştim că modele identice ori asemănătoare nu au fost semnalate în Polonia. Dar, ar putea fi doar un simplu accident, pentru că, în Letonia, par să existe32. În vremurile în care se datează cataramele stelate, acolo se întâlnesc alte tipuri, cu preponderenţa cataramelor de forme circulare33. Exemplele semnalate în Anglia par într-atât de depărtate că ar putea fi socotite cu alte origini34. Cataramele cu profil circular se întâlnesc însă şi în zonele apropiate35 sau chiar în provincie36. Mai mult decât atât, pentru ele avem variante confecţionate şi din fier. Este dovada popularităţii lor, dublată, evident, de facilitatea de confecţie. Cele mai frumoase piese au fost confecţionate tot din metale nobile şi s-au înzestrat cu inscripţii care sunt doar invocaţii religioase.

Probabil că evoluţia cataramelor în formă de stea a început dintr-un tip mai simplu, cu funcţionalitate similară, a cărui semnalare lipseşte din teritoriile româneşti actuale, respectiv acela al cataramei în doar patru colţuri drepte ori romboidale. Ele au, la rândul lor, reprezentări iconografice europene (cum ar fi, de pildă, stema oraşului Zedlitz37), fiind vizibile mai mult la haine, nu la curele. Două astfel de catarame, din argint, datate la mijlocul secolului al XIII-lea, au fost descoperite la Akasztó-Pusztaszentimre (Ungaria), iar a treia, tot de argint, cu datare în secolele XIII–XIV, la Zalaszentgrót (Ungaria)38. Ca şi cea din urmă, un alt exemplar este semnalat într-un cimitir datat în secolele XIII–XIV, în Kaposvár (Ungaria)39. O altă piesă, cu datare în secolele XIV–XV, provine de la 32 É. Mugurēvičs, Interaction between indegenous and western cultures in Livonia in the 13th to 16th centuries, în vol. From the Baltic to the Black Sea. Studies in medieval archaeology. London and New York, 1990, p. 174, fig. 10.5, nr. 51. 33 I. Heindel, în Slavia Antiqua, 34, 1993, p. 215–228. 34 G. Egan, Frances Pritchard, Medieval finds from excavations in London. Dress accessories c. 1150 – c. 1450. London, 1991, p. 257–258. 35 Un exemplu vezi la A. Ruttkay, Problematika výroby a výskytu dekoratívnych kovových predometov na území Slovenka v stredoveku, în ArchHist, 8, 1983, p. 354, fig. 5/15. 36 Vezi, de exemplu, catarame de la Sibiu. Maria-Emilia Crângaci-Ţiplic, în vol. Sibiu. Piaţa Huet. Monografie arheologică. I. Alba Iulia, 2007, p. 106, fig. 149. 37 Lexikon der Heraldik. Leipzig, 1984, p. 370. 38 N. Parádi, în FA, 26, 1975, p. 130, 131, fig. 8/10–11 şi 148, 151, fig. 18/1. 39 E. Bárdos, în Somogyi Múzeumok Közleményei, Kaposvár, 3, 1978, p. 197. Posibil că serie din Ungaria ar trebui să i adauge şi catarama de la Diósgyőr, descoperită în împrejurări stratigrafice neconcludente. Vezi Czeglédy Ilona, A diósgyőri vár. Budapest, 1988, p. 48, fig. 31/a.

74

Krásno (Slovacia)40. Exemplarele acestui tip au fost cel mai adesea confecţionate din sârmă îndoită, nu tablă, şi cu aplatizări decorate la colţuri. O cataramă cu şase colţuri, confecţionată din sârmă a fost descoperită în tezaurul de la Geszt, datat în vremurile lui Bela al IV-lea – Ştefan al V-lea41. Turnarea lor a intervenit probabil ulterior, în forme mai complexe, din care au făcut început să facă parte, evident, şi cataramele în formă de stea. Şi forma care dispune de capete în forma florilor de crini a fost deja identificată42. Nu suntem în măsură să facem nici un fel de apropiere între cataramele mai vechi şi cele stelate, în ceea ce priveşte utilizarea lor concretă, dar pe câte se pare, serveau aceloraşi utilităţi.

O altă pagină a antecedentelor ar putea fi scrisă prin urmărirea cataramelor stelate fără protuberanţe la colţuri. Amintim două dintre ele, aflate într-o colecţie de la Cluny (Franţa), ambele datate în jurul anului 1300. Ceea ce frapează la ele este că decorul florar prezent se poziţionează în interiorul benzii metalice care dă conturul lor43.

Dacă am folosit termenul de „cataramă”, acum simţim nevoia de a face câteva precizări terminologice suplimentare. Forma concretă a tuturor piesele indică fără discuţie o soluţie de prindere, prin înţeparea acului în materiale textile ori mai puţin rezistente (de pildă piele fină). Deşi s-au delimitat două categorii importante, cele cu placă închisă şi cele cu goluri (adevărate catarame)44, din prima categorie descoperirile sunt destul de puţine. Invocând locul de prezenţă în iconografie, cercetătorii germani şi englezi le-au numit mai des „broşe”45 (l. germană: Broschen, l. engleză: broches), dar şi „agrafe” (Spange). Termenul preferat de către un istoric de artă maghiar a fost cel francez, care s-ar traduce prin „închizătoare” (l. franceză: fermail). Am mai descoperit şi folosirea lui „aplică de haină”46, expresie care nu ni se pare deloc fericită. Oricum, începuturile de folosire sunt accentuat legate de ornamentaţia vestimentară, preluând rostul a ceea ce, în Antichitate, făcuseră mult răspânditele fibule. Mărturiile iconografice sugerează folosirea lor în zona superioară a pieptului, către gât, nu neapărat pentru a prinde tivuri suprapuse ori alăturate, ci pur şi simplu cu rost decorativ, chiar pe suprafeţe netede. Trebuie totuşi să atragem atenţia că unii cercetători indică cel puţin folosirea cataramelor rotunde şi bipartite şi la încălţăminte47. 40 A. Ruttkay, în ArchHist, 8, 1983, p. 354, fig. 5/18. 41 Zsambeki Monika, op. cit., p. 105–106, fig. 1. 42 Vezi B. Prokisch, Th. Kühltreiber, Der Schatzfund von Fuchsenhof. Linz, 2004, p. 499. 43 Monique Gaulard, Le fermail. Un accesoire du costume medieval, în vol. Hommage à Geneviève Chevrier et Alain Geslan. Strasbourg, 1975, p. 25, nr. 7 şi 10. 44 Ibidem, p. 21. 45 St. Krabath, op. cit., p. 129. 46 Soós Z., Cercetări arheologice la biserica unitariană din Jacodu (jud. Mureş), în ArhMed, 6, 2007, p. 117. 47 Francis Grew, Margrethe de Neergaard, Medieval finds from excavations in London. Shoes and pattens. London, 1988, p. 76.

75

Dar, la fel de evident, pare că piesele despre care scriem au fost de la început mai mari. Oricum, reprezentarea de la Würzburg ne indică jocul soluţiilor, în cazul acela, declasarea de la utilitatea iniţială şi devenirea ei, accidentală şi finală, ca substitut de colan. În timp, a survenit o preluare frecventă a contururilor, reducerea dimensiunilor şi utilizarea materialelor mai puţin nobile. Deja au fost mult mai uşor de turnat în tipare48. Numai că, micşorându-se, au pierdut semnificativ din valoarea lor ornamentală. Ceea ce s-ar putea spune despre cele din urmă este doar că mărimea lor le făcea utile, alături de locul deja indicat, cel mult pentru curele înguste, şi nu pentru centuri. Valoarea lor decorativă, adăugată la cea simbolică posibilă, a contribuit din plin la folosirea lor ca accesorii vestimentare.

Este de acum evident că folosirea lor s-a orientat şi pe baza utilizatorilor. Semnalăm o discrepanţă posibilă între moda central-europeană şi cea occidentală a cărei analiză socoteşte că după primul sfert al secolului al XIV-lea, catarama-broşă dispare din costumul nobiliar pentru a se transfera în cel popular, iar de la jumătatea secolului să se revină la catarame-plăci, destinate doar elitelor49. În zonele noastre geografice, păstrând conturul care le identifica, o parte dintre ele au devenit adevărate bijuterii, ale unor purtători notabili. Piesa de la Banatzski Despotovac mărturiseşte imitarea unor perle, bile de piatră sau sticlă, care se puteau asocia metalului.

Felul în care au fost înfăţişate aceste piese sugerează o tipologie. Ea dobândeşte noi temeiuri în raport cu informaţia oferită de alte descoperiri din afara României. Vom proceda la reluarea, cu modificări, a propusei tipologii de început, convinşi fiind că descoperirile viitoare, mărind seria, vor aduce corective ori nuanţări. Principiul determinat după care pornim ar fi cel al numărului de spini. Am văzut că dimensiunea lor nu este relevantă decât în mică măsură. La fel, nici decoraţiile nu sunt cu adevărat tipice, adăugându-se aleator la matricea de bază, fie prin turnare, fie prin intervenţii ulterioare.

l. Tipul are şase colţuri, cu capetele prezentând flori de crin stilizate şi suprafaţa decorată sau nu cu cerculeţe ştanţate. Piesa nr. 6, de la Dăbâca, se caracterizează prin spaţierea spinilor, mai rari, şi orificiul interior în forma unei rozete. Analogia perfectă a acestei piese o semnalăm ca provenind din mormântul M 47, de la Négyszállás (Ungaria), cu datare în secolele XIII–XIV50. Ultima semnalare de care avem cunoştinţă provine dintr-o clădire a oraşului Visegrád51. Tot cu şase spini, dar decupaj interior poligonal, sunt caracteristicile unei 48 Vezi unele dintre ele la Ódor J. G., Anjou-kori öntöforma Majsról (Adatok a 13–15. századi viselet történetéhez), în CAH, 1998, p. 123–137. 49 Vezi Monique Gaulard, Le fermail…, p. 26–27. 50 Selmeczi L., A nagyszallasi I. számú jász temető. Budapest, 1992, p. 22, 105, tab. 1, nr. 67. 51 Gróf P., Régészeti kutatások Visegrád középkori városában, comunicare susţinută la a şasea Erdélyi magyar régészeti konferencia. Cluj-Napoca, 7–9 noiembrie 2008.

76

catarame din Austria52. Piesa este din argint aurit. Cataramele heraldice ale familiei Cudar sunt tot din această categorie. O analogie perfectă, descoperită la Krásno53, împreună cu altele descoperite în cimitirul de la Moravany nad Váhom, în Slovacia54, ne conving de larga sa arie de răspândire.

Tot în Slovacia, la Ducové, este semnalată o cataramă care se deosebeşte doar prin capetele colţurilor, care sunt rotunjite, iar decorul este format din câte două şiruri paralele de cerculeţe, poziţionate oblic55.

Putem să apreciem că, între toate categoriile care vom mai urma, acest tip a fost cel mai răspândit.

II. Este tipul care este foarte asemănător cu cel precedent, prin conturul său general, însă numărul colţurilor stelei este de opt. Aceasta le îngăduie să primească elemente decorative suplimentare. Ilustrat prin descoperirile de la Alba Iulia (nr. 3), Copăceni, Cuhea şi Orăştie, tipul are, de asemenea, bune analogii în alte regiuni. O piesă din acelaşi tip s-a descoperit în mormântul nr. 120 al cimitirului de la Hinga, din Bulgaria, cimitir datat larg în secolele XI–XV56. Nici acolo decorul nu-i este specific. Piesa de la Orăştie, spre exemplu, are decor întâlnit şi pe piese din tipul I. Noi piese au fost publicate de către Lovág Zsuzsa, una de la Pilisszentkereszt, respectiv din ruinele mănăstirii cisterciene de acolo, şi alta de provenienţă necunoscută, aflată într-o colecţie muzeală. Ambele s-au datat în prima jumătate a secolului al XIV-lea57, fără vreo motivaţie ori consideraţie analogică. Pentru prima piesă, s-au furnizat nu numai date mai precise, ci şi alte trei analogii, una maghiară şi două slovace, din care una asociată într-un mormânt cu o monedă din vremea regelui Ludovic I58.

La această grupă avem posibilitatea de a constata două variante care se dezvoltă diferit. Prima ar fi cea prin care cele opt colţuri îşi unesc decoraţiile extremităţilor încât dau aparenţa unei catarame circulare. Dacă nu le-am cunoaşte cu adevărat suratele, am fi chiar tentaţi să credem că ar aparţine mai curând unei forme legate de cataramele circulare. Aici se include nr. 7 de la Dăbâca, care nu are, deocamdată, nici un fel de analogie identificată. Nu este exclus ca ele să fi fost confecţionate potrivit unor modele mai vechi59.

52 B. Prokisch, Th. Kühltreiber, op. cit., p. 509. 53 ArchHist, 14, 1989, fig. 5/19. 54 Ibidem, p. 370. 55 Al. Ruttkay, în ArchHist, 8, 1983, p. 354, fig. 5/15. 56 V. S. Jovanovič, în Balcanoslavica, 6, 1977, p. 185. 57 Mittelalterliche Bronzgegenstände des Ungarische Nationalmuseums. Budapest, 1999, p. 91, nr. cat. 236 şi 236, il. p. 231. Publicată imediat după aceia şi de către Holl I., op. cit., p. 28, 109, Abb. 41/12. 58 Al. Ruttkay, în ArhHist, 14, 1989, Abb. 4.

59 Vezi spre exemplu catarama de la Martin (Slovacia), găsită într-un cimitir cu datare în secolele XI–XIII. Importants sites slaves en Slovaquie. Bratislava, 1978, p. 147, fig. 60/9.

77

Cea de-a doua variantă ar fi cea care dobândeşte soluţii vizibile de unificare a colţurilor stelate. Piesa de la Cefa face parte din această categorie. Ea a fost păstrată sau integrată într-un cerc. O altă variantă cu aceiaşi soluţie s-a semnalat de curând ca provenind dintr-un cimitir aflat în jurul bisericii medievale de la Nagyhalász60. Acolo, în locul cercului mare, unificator, au fost folosite cercuri mici care au păstrat însă vizibile extremitatea spinilor de la motivul principal. În sfârşit, la Baia (Moldova), o altă variantă şi-a pierdut aproape total spinii61, fiind deja potrivită de inclus în categoria cataramelor polilobate.

III. Dezvoltarea tipului precedent este ilustrată de către piesa de la Deta, cu numărul ei mare de spini. Orificiul ei central este circular. Fiind o piesă de colecţie, despre care nu avem detalii de descoperire, ar merita să o menţinem încă într-o „carantină”. Aceasta pentru că, din păcate, nu am identificat nici o analogie apropiată, care să ajute la definirea mai accentuată a acestei categorii.

Dat fiind stadiul incipient în care se află cercetarea culturii materiale medievale, cele prezentate nu pot trece decât ca preliminarii la o necesară şi temeinică înregistrare şi cronologizare a unui mic capitol aparţinător.

Dar, este cazul să conştientizăm că Evul Mediu a dispus de podoabe specifice care nu au corespuns ariilor de utilizare a limbilor. Identificarea lor conduce constant către precizări cronologice utile, către stabilirea identităţilor de arii culturale, la sugerarea unora dintre mecanismele producţiei şi a schimburilor de obiecte speciale, la limita dintre utilul vestimentar şi creaţia artistică.

Ar fi astăzi, mai uşor decât în urma câtorva decenii, să reluăm multe dintre descoperirile de piese altădată socotite insolite, izolate sau necunoscute ca înrudire. Vom încheia amintind doar de seria mare de catarame în forma literei D, însoţite de plăci metalice care îmbrăcau pielea curelei ori de familia rămasă necercetată a cataramei de bronz, datată secolele XV–XVI, de la Leşnic (jud. Hunedoara)62.

60 Jakab A., Jankovics N., A nagyhalászi pusztatemplom régészeti kutatásának eredményei. Comunicare susţinută la Sesiunea „Arhitectura religioasă din Transilvania”. Ediţia a VI-a. Nyíegyháza, 17–18 octombrie 2008. 61 Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV–XVII. II. Iaşi, 1984, p. 117, fig. 43/5, 119. Pentru că nu avea spin conservat a fost catalogată aplică. 62 G. Cantacuzino, în CA, 8, 1986, p. 131.

78

MITTELALTERLICHE STERNFORMIGE SCHNALLEN

(Zusammenfassung)

Ausgehend von einer 1993 im Inneren der mittelalterlichen Burg von Alba Iulia, in der Niihe des Apor-Palastes, gemachten Entdeckung wird das Auftreten, die Verbreitung, die Datierung und die Typologie von stemf6rmigen Bronzeschnallen verfolgt. Die Schnalle von Alba Iulia ist nicht die einzige Entdeckung dieser Artz, zu ihr treten noch einige ălteren Entdeckungen, die zum Teil falsch gedeutet worden waren (Copăceni, Cuhea, Deta), und einige unveroffentlichte (Alba Iulia, Dăbâca, Orăştie). Die Reihe aus Rumiinien dieser Schnallen umfaBt somit acht Exemplare. Mit Hilfe von Analogien aus dem heutigen Ungam, der Slowakei und vereinzelt auch aus anderen Gebieten, gelangt man zur SchluBfolgerung, daB dieser Typ insbesondere im Laufe des XlV. Jh. oft verwendet wurde, hauptsiichlich in den gewesenen Gebieten des mitte-lalterlichen ungarischen Konigreichs. Ihre Verbreitung verdanken sie z. T. auch der Stilisierung oder deutlichen Nachahmung der Lilienbliite - typisches heraldisches Symbol der Anjou-Dynastie, die sich damals auf dem Thron des Konigreiches befand - an den Enden der Ecken der Schnalle. Die AusmaBe der Mode der besprochenen Schnallen wiederspiegeln sich auch im Auftreten von Exemplaren aus Edelmetallen, wahrscheinlich gute Vorbilder rur die gelăufigen bronzenen, aber auch in der Vcrwendung der Schnalle als heraldisches Emblem der Familie Czudar, zu deren Mitgliedem auch ein Bischof gehOrt, der in der zweiten Hiilfte des XIV. Jh. die Bistiimer von Oradea und sogar Alba Iulia innehatte.

Mit dem Risiko der Untersuchung einer nicht umfassenden Serie wird eine vorlăufige Typologie vorgeschlagcn. Es werden folgende Typen unterschieden: 1 - kleine Stiicke mit 6–8 Ecken, mit Enden in der Form der Lilienbliite und der Oberflăche mit eingestanzten Kreisen verziert; II - ăhnlich mit dem crstcn, aber fast doppelt so groB, mit acht Domen und zusiitzlicher Verzierung; III - Typ mit 12 Armen; IV - seltene Domen und Zentraloffnung in der Form einer Rosette; V - mit vereinigten Domcncnden, die den Eindruck eines runden Stiickes hinterlassen.

ABBILDUNGSVERZEICHNIS Abb. 1. Stemf6rmige Schnallen. a. Copăceni; b. Alba Iulia; c-d. Dăbâca. Abb.

2. Stemf6nnige Schnallen. a. Cuhea-Bogdan-Vodă; b. Orăştie; c. Deta. Abb. 3. Verbreitung der mittelalterlichen sternf6rmigen Schnallen auf dem

Gebiet Rumiiniens. Abb. 4. Vorbilder aus Edelmetall und Darstellungen von mittelalterlichen

stemf6rmigen Schnallen: a. Emeszthăza; b. Kelebia/Baja; c. der Wappen des Bischofs Emerich Czudar.

79

Despre cuţitele de luptă din Transilvania medievală1

Îmbogăţită, şi aş adăuga imediat, chiar stimulată, de recenta apariţie a volumului lui Zeno K. Pinter2, literatura istorică românească privitoare la armele ofensive medievale, mai are serioase recuperări de operat în cunoaşterea exactă şi, mai apoi, clasificarea, acestora. Alături de spade, de acum bine tratate şi repertoriate, numeroase alte categorii de arme îşi aşteaptă încă studiul. O trimitere către o literatură istorică nu foarte veche, convinge că termenul pe care îl marcăm prin titlul nostru a trecut totalmente neremarcat3.

În aceste câteva pagini, vom încerca să realizăm convergenţa mai multor planuri diferite care se întâlnesc, toate, în tematica cuţitelor de luptă. Dacă pornim doar de la lucrarea mai sus citată, privitoare la spade şi săbii, vom remarca faptul că întâlnim acolo o imagine aproape clasică, înfăţişându-l pe jupanul Balea, de la Crişcior (jud. Hunedoara), ca fiind purtător de „spadă”4. Or, se vede foarte uşor că arma prinsă de centura lăsată pe şold, este relativ scurtă şi fără gardă (p1. I, a), elemente care contrazic, în fond, toate sau majoritatea elementelor tipologice cu care s-a operat clasificarea spadelor5. Dar, jupanul nu este singurul personaj care deţine această armă, căci, în fapt, toate personajele masculine ale scenei picturale (fratele, copiii şi nepoţii de frate), au,

1 Publicat în l. română în vol. Studii de istorie medievală şi premodernă. Omagiu profesorului Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române. Cluj-Napoca, 2003, p. 75–96. Varianta în l. engleză în On the medieval Battle Knives from Transylvania, în Medium Aevum Quotidianum, 51, 2005, p. 7–25. 2 Spada şi sabia medievală in Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV). Reşiţa, 1999. 3 C. Vlădescu, C. König, D. Popa, Arme în muzeele din România. Bucureşti, 1973, p. 11 şi urm.; Istoria militară a poporului român. II, Bucureşti, 1986, cap. Înzestrarea, echiparea şi asigurarea materială a oastei, p. 51 şi urm. 4 Z. K. Pinter, op. cit., p. 250, pl. 24 a. 5 Menţionăm totuşi, ca o posibilitate, exclusă în cazul Crişciorului, datorită abundenţei de reprezentare a tipului de armă, diferit de spadă, la toate personajele masculine, şi existenţa reală a spadei fără gardă. Un bun exemplu ni-l oferă reprezentarea Sf. Arhanghel Mihail, de la M-rea Bistriţa (Moldova) (sec. XV). Vezi imaginea color în Istoria militară a poporului român. II, Bucureşti, 1986, fără numerotare.

80

fiecare în parte, câte o armă identică. Continuând pe aceeaşi linie, oferită de către iconografia vremurilor, vom descoperi, foarte repede, în pictura parietală transilvană, aceleaşi, ori aproximativ aceleaşi, feluri de arme. Cea mai veche, pe care noi o cunoaştem, provine de la Ghelinţa (jud. Covasna), respectiv din jurul anului 1330. Sfântul Ladislau este înfăţişat acolo de trei ori, în ciclul care îi este dedicat; ca fiind încins cu o armă scurtă, doar până deasupra genunchiului, fără gardă6. Esenţială pentru identificarea sa este mânerul, care a fost modelat în aşa fel încât putea deservi doar o singură lamă. Pentru aceeaşi serie, cităm, în continuitate cronologică, reprezentarea de la biserica parohială Sfânta Margareta, din Mediaş (jud. Sibiu), cu datare din anul 1420. Scena aparţine, de astă dată celor ilustrative pentru viaţa Sfântului Nicolae. Este recunoscută prin titlul Sfântul Nicolae şi cei trei strategi. Cel mai apropiat personaj de popularul sfânt, a fost figurat îngenuncheat, sărutându-i mâna. Pentru noi are importanţă faptul că el a fost pictat încins cu arma pe care o urmărim7. Oprită şi aceea la înălţimea genunchilor, are extrema mânerului în aşa fel modelată, încât să nu mai ofere nici un dubiu că avem de-a face cu o armă cu un singur tăiş. Deci, echivocul dispare: este vorba despre un cuţit8. La Mărtiniş (jud. Harghita), pe fresca datată vag în secolul al XV-lea, apar doi cavaleri, dintre care unul regal. Amândoi au cuţite de luptă, fără gărzi. Călăreţul care nu este regal are şi mânerul cuţitului modelat astfel Încât să se constate că este, fără ezitare, un cuţit. În sfârşit, mai invocăm aici şi o reprezentare plastică, pe o cahlă datată în secolul al XV-lea, dar fără loc de descoperire cunoscut (pl. I, d), depozitată la Bucureşti9.

Seria celor cinci exemple iconografice este, poate, incompletă. Dar, ea posedă deja un mesaj foarte clar, privitor la destinul armelor pe care le prezintă. Posedăm o primă încadrare cronologică, care este oferită de reperele anilor 1330–1420. Extensiunea teritorială este la fel de limpede, cele patru puncte sigure unde ele au fost figurate, traversează, pe axa est-vest, întreaga suprafaţă a Transilvaniei. Purtătorii nu sunt, în nici unul dintre cazuri, personaje de condiţie umilă, care să nu-şi fi permis luxul de a avea o spadă, ci unul sau doi regi, un „strateg”, un cavaler şi un „jupan”, respectiv un nobil român. Întâmplător sau nu, ele acoperă şi cea mai mare parte a mediilor etnice provinciale, respectiv secuieşti, săseşti şi româneşti.

Din aceleaşi documente iconografice ar fi trebuit să acceptăm deci, înaintea oricărui recurs la datul arheologic, că este obligatoriu să introducem în

6 V. Drăguţ, Arta gotică în România. Bucureşti, 1979, p. 193, fig. 216. 7 Ibidem, p. 236, fig. 271. 8 Huszka J., în ArchÉrt, 6, 1886, p. 128. 9 H. Klusch, Zauber alter Kacheln aus Rumänien. Sibiu, 1999, p. 78, Abb. 12. Locaţia este indicată a fi Muzeul Sticlei şi Ceramicii. Scena a fost interpretată ca reprezentântu-l pe Ghilgameş.

81

clasificări şi repertorii, categoria cuţitelor de luptă, ca arme independente de spade, săbii ori alte arme dotate cu lame, din aceeaşi familie.

Să mai amintim, pentru eliminarea dubiilor şi a oricăror confuzii, pentru cine nu o ştie, că săbiile, caracterizabile şi ele printr-un singur tăiş, dar aproape întotdeauna cu gărzi, şi mult mai lungi, vor reapare În arsenalele medievale consecvent doar din a doua jumătate a secolului al XV-lea, readuse, în spaţiul nostru geo-politic, după un hiat cronologic de câteva secole. Ultimii care le folosiseră fuseseră ungurii migratori (secolul al X-lea), apoi cumanii şi tătarii (secolul al XIII-lea).

Pentru a descoperi individualitatea armei în alte tipuri de izvoare, nu va fi foarte uşor. În folosinţa curentă, cuţitul a fost, se pare, unealta indispensabilă tuturor oamenilor Evului Mediu, indiferent de condiţie socială, vârstă sau chiar sex. Or, tocmai banalitatea frecvenţei i-a dat, mereu, anonimatul. Cuţitul nu face excepţie în legătură cu dualitatea sa de folosire. Ar fi poate suficient să amintim poziţia similară a toporului. Va mai trece suficient de mult timp până ce vom avea departajări foarte precise. Spre deosebire de topor, cuţitul era un obiect de port personal, aşa după cum rezultă din statutul calfelor de cositorari braşoveni, de la 156110. Utilizarea lui era o necesitate cotidiană atât de resimţită, încât a fost în măsură să devină o problemă de producţie şi comerţ european. Producţia medievală central-europeană a fost discutată, mai nou, de către Imre Holl11. La sfârşitul Evului Mediu, ea devine o specializare, legată, în bună măsură, de oraş. Străzi întregi împrumutau numele cuţitarilor. Specializarea a ajuns atât de departe, încât i-a despărţit pe cei care executau lamele (Klingenschmidt), de cei care le ascuţeau (tocilari – Schleifer) sau făceau plăselele (Schroter), apoi de cuţitarii propriu-zişi, care realizau asamblarea. Primii par să fi fost grupaţi mai mult în preajma locurilor de extracţie a minereului, respectiv în mediu rural. Unii meşteri au efectuat toate operaţiunile enumerate. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la Londra, apoi de la începutul secolului următor, în Franţa de sud şi Elveţia, iar de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în ţările germane, au fost ştanţate, pe lame, cu semne de meşter şi de oraş12. Locul de pornire al plăselelor era marcat cu metal, extrema inferioară a aceluiaşi mâner, are, la rândul ei, un mic cep în care intră o plăcuţă foliformă, uneori de metal neferos. Producţia lor predilectă s-a concentrat mai ales în Austria, Stiria şi în jurul Nürnbergului. Producţia urbană a altor centre din Europa Centrală nu este exclusă, ci dimpotrivă, de acceptat13. Atestarea lor mai rară, în bazinul

10 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX, Braşov, 1999, p. 268. 11 A középkori késes mesterség, în ArchÉrt, 121–122, 1994–1995, p. 159–188. 12 Holl I., op. cit., p. 163–168. 13 Vezi spre exemplu, producţia din Praga, V. Huml, R. Pleiner, Die Schmiede im mittelalterlichen Prag, în Archaeologica Pragensia, 11, 1991, p. 194–195, Abb. 5–6. Alte exemple la Holl I., op. cit.

82

intracarpatic, este datorată doar condiţiilor în care s-au conservat, până astăzi, sursele noastre scrise. Este însă cert că erau importate în cantităţi mari, din oraşe specializate14.

În consecinţă, nu trebuie să surprindă că, în interiorul categoriilor de mărfuri vehiculate între Ţările Române, cuţitul deţine un loc de excepţie. Comerţul timpuriu nu are beneficiul de a fi cunoscut prin izvoare documentar scrise. La Baia au fost însă găsite cuţite produse în Steyr, în două locuinţe de la 1440 şi 1476. Tot în Moldova, dar şi în Ţara Românească, ele sunt pătrunse şi în mediul rural15. Cuţite de acelaşi fel au fost prezente la Borniş şi Lunca (Moldova), Coconi (Ţara Românească)16. Cercetările din Transilvania le identifică doar la Cristuru Secuiesc17. La peste un deceniu de la sinteza de cercetare, pe de-antregul orientativă a lui Imre Holl, istoriografia arheologică românească nu dă semne că ştie să publice cuţitele medievale târzii18.

Imediat ce ne apropiem însă de finalul secolului al XV-lea, lucrurile se modifică. La 1500 înregistrăm deja negoţul înregistrat în documente scrise, cu cuţite, într-o plângere a domnitorului Radu, adresată Sibiului. Cifra solicitată este deja semnificativă: 31.000 de bucăţi19. Iată alte câteva date, din secolul al XVI-lea: numai în anul 1503 au trecut spre Ţara Românească 422.050 cuţite, iar spre Moldova alte 25.327; în 1505, un singur negustor muntean a cumpărat 18.000 bucăţi20. În 1532 ni se spune şi modalitatea prin care se efectuau tranzacţii, unitatea de măsură fiind „legătura”21. În acelaşi secol, exportul a acoperit primordial cerinţele de lux. Spre exemplu, sunt cunoscute cuţitele aurite, aduse de la Viena şi Cracovia, de Nüremberg, de fier22.

Cererea a produs rapid şi organizarea producţiei locale specializate. Iată doar exemplul breslei care exista la Sighişoara, probabil încă din secolul al XIV-

14 Holl I., op. cit., p. 159–161. 15 Ibidem, p. 177. 16 Ibidem, p. 186. 17 Benkő E., Demeter I., Székely A., Középkori mezőváros a Székelyföldön. Cluj, 1997, p. 114, 119, fig. 34. 18 Cele mai evidente sunt scăpările de prelucrare ale materialelor arheologice de la Sibiu şi Alba Iulia, publicate recent, care nu aparţin unui singur autor. Lamele cuţitele nu sunt supuse analizelor radiologice iar întăritoarele de la mânere s-au metamorfozate în „podoabe”. 19 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor. XVII, Bucureşti, p. 152–153. Comentat la Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea. [Bucureşti], 1954, p. 166. 20 Şt. Pascu, op. cit., p. 171, n. 6; Minerva Nistor, Producţia şi negoţul cu feronerie, arme de foc, clopote şi mojare ale Braşovului în secolele XV–XVIII, în Cumidava, 13/2, 1983, p. 71–72. 21 Gr. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. Bucureşti, 1931, p. 413. 22 S. Goldenberg, Clujul în secolul XVI. [Bucureşti], 1958, p. 262–263.

83

lea, cu menţiuni de meşteri: 1412 – Gheorghe Cultifex; 1420 – Ioan Cultellificis; 1472 – Ştefan Cultellifaber23. La Braşov, un Iacob Messersmyd, figurează în 143824. Pentru Sibiu, un capelan de la 1469, se numea Anton Cultelifaber25, preluându-şi, desigur, numele, de la ascendenţa sa familiară. Specializarea era prezentă şi în mediul rural. Un Hans Messersmid era prezent la Slimnic (jud. Sibiu), în ultimul deceniu al secolului al XIV-lea26, iar un Petru, era cuţitar la Ţigmandru (jud. Mureş), în primii ani ai secolului următor27.

Aliniatele anterioare obligă la o selecţie: care dintre cuţite erau socotite, prin excelenţă, arme, de felul celor reprezentate în documentele iconografice, şi care doar unelte-instrumente? Oarecare sugestii de răspuns vin deja dinspre imagini. Pare că armele erau ceva mai mari decât cele de folosinţă casnică. Dar, în actele de comerţ, specializarea diferenţiată a cuţitului nu este marcată nicio-dată. Anticipând, vom descoperi că în secolul al XVI-lea, dacă nu deja în a doua jumătate a secolului al XV-lea, cuţitul de luptă ieşise din „moda” militară, fiind înlocuit de arme înrudite, dar foarte detaşate de aspectul uneltelor. În acest mod, am putea avea bănuiala că piese care circulau în loturile uriaşe, prinse de docu-mentele invocate, erau deja cu (majoritară?) destinaţie non-militară. Desigur că, în lumina acestor constatări, reperul documentar scris rămâne foarte nemulţumi-tor. Singura modalitate de departajare, trebuie procurată prin arheologie.

Din acest moment vom începe să ne referim la materialul arheologic care a stimulat major această investigaţie. Începutul întregii cercetări a fost pornit de la inventarul arheologic recuperat din cetatea de pe Măgura Codlei (jud. Braşov). Scos la lumină în urmă cu peste 30 de ani, de către Ioan Pop şi Florea Costea, el a rămas în cea mai mare parte necunoscut28. Datorită bunăvoinţei colegului nostru Florea Costea, materialul amintit ne-a ajuns la dispoziţie din anul 1998. Bogat şi complex, el nu se poate baza decât pe cronologia atestărilor cetăţii, respectiv pe intervalul anilor 1267–133529. Anul din urmă nu este recunoscut ca fiind un moment de distrugere definitivă, ci doar ca ultima sa menţionare. Cetatea a fost sigur distrusă violent, printr-un mare incendiu, la un moment pe care trebuie să-l deducem din analiza generală

23 G. Nüssbächer, Documente şi ştiri documentare privind meşteşugurile din Sighişoara în secolul al XV-lea, în Studii şi comunicări. Arheologie-istorie, Sibiu, 14, 1969, p. 226–227. 24 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. V, Bucureşti, 1975, p. 4. 25 Urkundenbuch… VI, Bucureşti, 1981, p. 381. 26 Urkundenbuch…, III, p. 85–95. 27 Şt. Pascu, op. cit., p. 238. 28 Singurele referinţe se găsesc la Fl. Costea, Obiecte metalice descoperite în cetatea Codlea, în Cumidava, 2, 1968, p. 80–89. 29 Pentru istoria cetăţii a se vedea W. Horwath, Die Schwarzburg und ihre Bedeutung, în vol. Das Burzenland. IV/1, Kronstadt, 1929, p. 65–64.

84

a descoperirilor, care, din păcate, nu conţin monede. Oricum, ceea ce este fundamental, – şi de utilizat în construcţia care va urma –, este că întregul inventar al cetăţii a fost surprins pe loc şi îngropat în cenuşă într-un moment istoric care nu depăşeşte secolul al XIV-lea.

Lotul de cuţite de la Codlea este unul dintre cele mai importante care s-au descoperit în vreo cercetare arheologică din provincie. Clasificarea este relativ uşoară: cel mai mare grup îl constituie piesele ori fragmentele cu dimensiuni mici şi mijlocii, înzestrate, de regulă, cu spin de fixare în mânere de lemn ori os. Doar câteva dintre componentele acestui grup au mânere cu orificii de prindere, cu cuie, a plăselelor. Aceste piese nu ne interesează acum. Cel de-al doilea grup, are importanţă. Urmează descrierea acestora:

1. Cuţit cu lamă dreaptă, cu un singur tăiş (L = 31 cm), cu vârful puţin deteriorat, cu prăsea de aceeaşi lăţime (1,8 cm), înzestrat cu cinci găuri de fixare a plăselei (L = 11 cm) (S IV, □ 1, – 0,30 m).

2. Cuţit mare (L = 37,8 cm), cu prăsea nemarcată (l = 1,6 cm) şi fără găuri. În extrema locului de prindere este uşor lăţit şi terminat în semicerc, lama este uşor curbată, prin ascuţire, către vârf (1968, lângă zidul estic, – 0,80 m).

3. Cuţit mare fragmentar (L păstrată 25,5 cm), cu plăseaua (L = 11,6 cm, 1 = 3 cm) terminată în semicerc, cu cinci orificii de cuie, dintre care cele două dinspre lamă sunt mult mai apropiate între ele decât celelalte (S IV, □ 3, – 0,25 m). Lama se lăţeşte în ambele părţi ale mânerului, la 3,8 cm. Lungimea lamei ar fi putut să fie de circa 30 cm.

4. S-a păstrat o lamelă de os care acoperă trei cuie (pl. II, d). Din vecinătate (0,90 m) provine şi o lamă fragmentară (L = 10 cm, 1 medie 1,6 cm), care ar putea să-i fi aparţinut.

5. Cuţit cu lama uşor adusă către mâner (L = 41,4 cm), cu plăseaua marcată la capătul liber de o rotunjire în acoladă, iar spre lamă, cu o îngustare (L = 11 cm, l = 2,7 cm), înzestrat cu o pereche de orificii la extrema mânerului, apoi de alte patru orificii mai mari, de-a lungul său, lama se subţiază de la 2,8 cm (1968, lângă zidul estic, – 0,80 m).

6. Cuţit fragmentar (L = 16 cm), cu prăsea uşor trapezoidală, îngustată spre lamă şi semicirculară la extrema liberă (L = 9,4 cm, l = 1,2–2,8 cm), cu trei cuie. Extremitatea rotunjită prezintă lăţiri pentru a cuprinde grosimile plăcilor de prăsea (S XI, □ 3, – 6,68 m) (pl. I, c).

Pe lângă acestea, alte fragmente de lame ori plăsele au fost încă recuperate (pl. I, b). Forma, calitatea şi dimensiunile lor nu pledează nici o clipă pentru fragmente de lame de spade, fiind toate cu un singur tăiş.

Dacă facem o mică sinteză, constatăm că, din şase exemplare, la piesele întregi, dimensiunile oscilează între 31 şi 41,4 cm. Fără excepţie, plăselele sunt

85

tratate cu îngrijire, prezentând orificii pentru cuie, modelaje curbate ori chiar Întăritori realizate din piese suplimentare. Ar fi deci suficient dacă, din aceste detalii vom accepta separarea cuţitelor în două clase distincte, sugerate de mărime şi execuţie mai elaborată. Să vedem însă ce rezultă din confruntarea acestor cuţite codlene cu alte arme asemănătoare ori similare.

Foarte de curând, a fost pus în circulaţie un lot de arme de fier descoperite iarăşi cu ani în urmă, în cetatea Dăbâca. Pe drept cuvânt, Petre Iambor, le-a tratat independent faţă de cuţitele comune. Selecţia a pornit de la un număr de 120 de piese30. Exista, de altfel, şi o separaţie a locurilor de descoperire: în timp ce primele apăruseră în interiorul cetăţii, multe chiar în donjonul ei. celelalte erau obişnuite mai ales în locuinţe. Dintre cuţitele publicate, cel mai lung are o lamă de 23,3 cm, care se subţiază de la o lăţime de trei centimetri (pl. I, t)31. Plăseaua, ca a celei mai mari părţi a acestor arme de la Dăbâca, a fost realizată nu cu plăsele, ci cu spin. Din păcate, primul caz discutat are spinul rupt, dar putem estima că, iniţial, cuţitul a avut circa 35 cm lungime, socotind mânerul la o lungime minimă, de circa 10–11 centimetri. Există apoi, lame de 21,5 cm (pl. I, g)32, de 20,5 cm, cu spinul de şapte (pl. UI, e)33 20,3 cm (pl. UI, h), respectiv 18 cm (pl. UI, b)34. Lor li se asociază fragmente de lame, încă cel puţin şapte35. Singurul lucru care rămâne a fi precizat, pe lângă descrierea şi categorisirea dimensională este, dacă, cuţitele de la Dăbâca, mai pot fi socotite, în continuare „pumnale”. Din cele scrise, se înţelege însă că autorul le considerase arme, folosind un termen (vom vedea mai jos cu ce acoperire posibilă) care le definea clar uzanţa.

În aceste condiţii, în care posedăm deja o cantitate oarecare, repartizată la suficientă depărtare geografică, am putea foarte bine, relua interpretarea unor cuţite publicate până în prezent, socotindu-le, dacă este cazul, aşa cum ar merita, cuţite de luptă. Într-o formulă simplistă şi neutilă din punctul de vedere al cercetărilor moderne, citim despre cuţite „mari”, aflate la biserica din Căvăran

30 P. Iambor, Aşezări fortificate din Transilvania în secolele IX–XIII (Aspecte economice, sociale, politice, militare, demografice şi culturale). Cluj-Napoca, 2000, p. 277 (Teză de doctorat). Postum, teza a fost publicată în anul 2005 (sub titlul mai restrâns Aşezări fortificate din Transilvania în secolele IX–XIII). S-au publicat acolo mai multe cuţite (p. 383, pl. LIV) Asupra lor referirile din text sunt cele deja consemnate. Editorul textului (T. Sălăgean) nu a operat nici un fel de n. critică, cu toate că o mare cantitate de materiale arheologice nu se încadrează intervalului propus, depăşindu-l. A uitat pentru o clipă că este doar „istoric”, cum o afirmă răspicat şi adesea. 31 Muz. Naţ. Ist. a Transilvaniei, inv. F. 12470. 32 Muz. Naţ. Ist. a Transilvaniei, inv. F. 17931. 33 Muz. Naţ. Ist. a Transilvaniei, inv. F. 13594. 34 Muz. Naţ. Ist. a Transilvaniei, inv. F. 17904. 35 P. Iambor, Aşezări fortificate..., pl. LIV, nr. 1–5, întregi, apoi 6–8 fragmentare; pl. L, nr. 31, 32 (?), 37; pl. LI, nr. 1–2 (clasificate, de astă dată eronat, ca „fragmente de săbii”).

86

(= Constantin Daicoviciu, jud. Caraş-Severin)36. Cuţite aproape identice au fost publicate anterior, – poate unele dintre primele care au văzut lumina tiparului, – ca provenind de la Sf. Gheorghe-Bedeháza (jud. Covasna), dintre care unul a mai păstrat chiar un manşon metalic pentru fixarea mânerului37. La Cuhea (Bogdan Vodă, jud. Maramureş) sunt de asemenea semnalate diferite fragmente de lame de cuţite, fără a fi diferenţiate. A atras atenţia una dintre ele, a cărei lungime, de 17 cm, a fost considerată demnă de notat38, şi care, adăugăm noi, ar putea intra în categoria de arme de care ne ocupăm. La Ruştior (jud. Bistriţa-Năsăud), într-o fortificaţie nedeterminată din punct de vedere istoric, s-a descoperit întâmplător o lamă cu un singur tăiş, prevăzută cu un mâner modelat uşor trapezoidal. La capătul dinspre lamă există o gaură de fixare. Lungimea totală este de 0,69 m39. Aici există deja suspiciunea unei arme mai târzii, mai lungi, de forma săbiei. Mult mai sigură este însă piesa de la cetatea Viile Tecii (jud. Bistriţa-Năsăud). Ea are lama de 0,30 m şi doar începutul mânerului, la care se poate intui doar, fie un prim orificiu de fixare, fie numai o îngustare pentru spin. A fost descoperită în asociere cu ceramică de secol XIV40. La Urmeniş (jud. Mureş), s-a înregistrat un cuţit cu lungimea de 28,6 cm, cu plăsele fixate cu nituire41. În cetatea Haţegului (jud. Hunedoara), o altă, singulară, lamă întregibilă, avea 0,68 cm42. Datarea ei nu poate depăşi secolul al XV-lea. În cetatea Căpâlnei (jud. Alba) întâlnim o lamă fragmentară, cu lungimea de peste 25 cm, cu un semn de meşter în forma unui X, definită ca „sabie cu un singur tăiş” (!)43. Ea pare a fi de datat anterior mijlocului secolului al XV-lea. Lista acestor cuţite este, cu siguranţă, mai lungă44.

Exemplele invocabile de peste munţi sunt şi ele utile. Un astfel de cuţit, numit „de vânătoare”, aflat la Baia (Moldova), are şi aglomerarea de orificii de

36 I. Miloia, Biserica medievală dela Căvăran, în Analele Banatului, 3, 1930, p. 41. 37 K. Horedt, în Materiale, 2, 1956, p. 22, 31, fig. 17/10, 15, 17 (cu manşon). 38 R. Popa, M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Baia Mare, 1966, p. 25, 26, fig. 17. Din păcate, imaginea fotografică fiind extrem de nereuşită, nu se mai poate adăuga decât faptul că plăseaua sa (?) era în forma unui spin. 39 Şt. Dănilă, Contribuţii la cunoaşterea unor cetăţi din nord-estul Transilvaniei, în File de Istorie, 2, 1972, p. 100, fig. 34, p. 101. 40 Ibidem, p. 104, fig. 38, p. 105. 41 A. Zrinyi, în Marisia, 6, 1976, p. 149, păstrat la Reghin. 42 Adrian A. Rusu, în Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 340, 357, fig. 11/11. 43 Şt. Matei, în vol. I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna. Bucureşti, 1989, p. 155, fig. 112/1. 44 Vezi, spre exemplu, o lamă de la Cefa, pe care nu o putem sigur asocia celor anterior citate, din cauza datării (sec. XIV–XVI) şi a descrierii incomplete (I. Crişan, în Crisia, 25, 1995, p. 58, pl. IX, 3) ori descoperiri de „trei fragmente de lame de cuţite” de la Racoşu de Sus (jud. Covasna), datate, cu o siguranţă pe care nu o împărtăşim, în secolul al XII-lea (Repertoriul arheologic al judeţului Covasna. Sfântu Gheorghe, 1998, p. 40).

87

plăsele45, pe care o întâlnim la o piesă din Codlea. În schimb, alte lame fragmentare, datare în secolul al XV-lea, au fost socotite săbii46. Destul de nesigură pare clasarea unei lame drepte, de la Bâtca Doamnei, datată în secolele XII–XIII, în rândul săbiilor47. La Coconi (Muntenia) există lame care atingeau 25 cm lungime48, fapt care ne-ar permite să le socotim utile şi ca arme. La Curtea de Argeş o lamă din fier de calitate (L = 31 cm), a fost socotită „sabie”, şi datată circa 135049. Or, aşa cum deja am notat, prezenţa unei săbii de secol XIV, ar fi cu totul improbabilă.

Aşa cum am atras atenţia, este foarte posibil că exemplele care ar putea fi invocate în discuţie sunt mai numeroase. Dar, pe lângă lungimea care le face recunoscute, dubii pentru utilitatea specială a lor s-ar mai păstra. Nici nu ar fi, de altfel, surprinzător să fie altfel, căci, în Evul Mediu, aceleaşi scule erau transferate frecvent din utilizarea „laică” (agricultură, vânătoare, transport), în cea militară. Până şi lungimea, care a fost aici invocată ca o posibilă particularitate a armelor, am putea-o regăsi în arsenalul unui măcelar, de pildă.

Banalitatea unui cuţit comun, de dimensiuni mai mari, este depăşită doar de anexele sale. Abia când acela avea o teacă sau/şi un sistem de montare specială, la centură, atunci, calitatea de armă iese mai pregnant în evidenţă. În consecinţă, descoperirea accesoriilor speciale la care ne-am referit, devine mai importantă decât a cuţitelor însăşi. În alte părţi ale Europei (Londra, Austria), sunt nominalizaţi în mod special artizanii anexelor de cuţite50.

Prin analogie cu tecile spadelor, cea mai posibilă anexă de teacă, confecţionată din material neperisabil, ar fi buterola. Ea este lăcaşul care protejează vârful, aşezată fiind la extrema unui toc confecţionat din piele51, pânză groasă (pâslă, de pildă) sau lemn subţire şi uşor. Căutarea ei poate începe de la o premisă: trebuie să se apropiate ca formă, dar mai mici, ca dimensiuni, decât buterolele tecilor de spade. În această direcţie, materialele din cetatea Codlea oferă indicii puţine. Este sigură încadrarea drept buterolă a unei unice piese cu o formă de cornet, uşor aplatizat, prinsă la vârf cu un inel (S IV, □ 6, – 45 Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV–XVII. I, Iaşi, 1980, p. 166, fig. 1417, p. 167, fig. 15/5. 46 Ibidem, II, 1984, fig. 39, 1–3. 47 V. Spinei, Moldova în secolele XI–XIV. Bucureşti, 1982, fig. 7/14. 48 N. Constantinescu, Coconi, un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân. Bucureşti, 1972, p. 91. 49 Idem, Curtea de Argeş (1200–1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti. Bucureşti, 1984, p. 109, 110, fig. 48/2. 50 Holl I., op. cit., p. 159. 51 Urma unui astfel de material, decorat cu mici romburi, s-a conservat la un cuţit descoperit într-un mormânt (nr. 140), din cimitirul de la Négyszállás (vezi Selmeczi L., A négyszállási I. számú jász temető. Budapest, 1992, p. 36, 110, tab. VI/3.

88

1,30 m) (pl. UII, a). La îmbinare, placa a suferit deteriorări care nu mai permit constatarea modalităţii de prindere de restul, presupus, perisabil, al tecii. Dacă apelăm la analogii, atunci lucrurile prind contur ceva mai clar. Mica buterolă prezentată are unele analogii publicate, la Coconi, care, la rândul ei, era pusă în relaţie cu alte piese nepublicate, de la Zimnicea52. O alta provine de la Curtea de Argeş (cu datare în jurul anului 1350)53.

Aşa cum era de aşteptat, alte exemplare din Transilvania, fie nu au fost înţelese ori încă publicate, fie au fost publicate foarte recent. Piese de factură asemănătoare, cu datare identică, am văzut în cetatea Dăbâca. Este vorba despre trei bucăţi, foarte asemănătoare ca execuţie (pl UII, b-d). Descoperirile de acolo ies din valoarea obişnuită, deoarece două dintre buterole au fost găsite alături ori împreună cu lamele54. Una posedă şi o datare foarte precisă: secolele XIII–XIV. Este posibil ca tot aici să se fi încadrat şi „partea de jos dintr-o teacă de fier a unui pumnal, de mici dimensiuni” descoperită în cetatea de la Piatra Craivii55, dar piesa ca atare nu este nici publicată, nici încadrată în vreun fel (cronologic ori tipologic).

O piesă de la Codlea am putea-o, eventual, considera ca fiind un manşon pentru o teacă de cuţit (S X, □ 1, – 1,10 m). Ea este însă în situaţia de a fi confundată şi cu un manşon folosit pentru prinderea şi întărirea plăselei. Se compune dintr-o bandă de fier lată de 0,5 cm, care este prevăzută, la unul dintre capete, cu două aplatizări circulare (cu orificii ?). Banda a fost îndoită pe jumătate, lăsând o lăţime de circa 3 cm, la o grosime de 0,5-0,6 cm. Forma manşoanelor de la gura tecii este foarte dificil de regăsit, tocmai prin confundarea lor cu alte inele, manşoane ori întărituri metalice care au deservit alte instrumente, unelte ori arme.

Soluţia tecii cu buterolă pare a fi concurată de o altă modalitate, alternativă, fără să fim siguri dacă, în acelaşi timp, mai eficientă şi mai uşor de rezolvat. Sugestia ar fi, mai curând aceea că ea, neavând calităţi suficiente, nu s-a dovedit viabilă în timp. Dar că era destinată protecţiei unei arme uşoare, de forma unui cuţit, este deja un lucru sigur. Este vorba despre ramele metalice. La această categorie, materialul din aceeaşi cetate de la Măgura Codlei, a fost extrem de concludent. Prezentăm în continuare această serie56.

1. Cea mai bine conservată structură a avut iniţial lungimea de peste 24,5 cm (S XII, □ 2, – 0,60 m). La vârf este aplatizată, Îndoită şi cu capetele 52 N. Constantinescu, Coconi..., p. 98, 245, pl. XI/16. 53 Idem, Curtea de Argeş..., p. 111, 112, fig. 49/3. 54 Muz. Naţ. Ist. a Transilvaniei, inv. F. 12470 şi F. 17931. Publicate de către P. Iambor, Aşezări fortificate..., pl. LIV, 9, 10, 12. În teza tipărită la p. 383, pl. LIV/9–10, aşezate lângă 1–2, fără să ştim dacă întâmplător ori nu. 55 I. Berciu, Gh. Anghel, Cetatea feudală de pe Piatra Craivii, în Apulum, 5, 1965, p. 317. 56 La restaurare, unele piese şi-au pierdut dimensiunile iniţiale şi unele urechiuşe, astfel încât este destul de dificil să le identificăm.

89

apropiate. La o distanţă de 12,5 cm de vârf, pe tijele din fier, cu secţiunea pătrată, au fost ciocănite urechi, cu orificii pătrate. La 2,5 cm s-a operat o mică frângere, oblică, după care, doar unul dintre tije continuă încă 8,5 cm, până la cea de-a doua şi a treia pereche de urechiuşe, cea dintâi mai mică, ultima, cu care tija se şi încheie, cu orificiu dublu ca dimensiune (pl. IV, a).

2. Unui tip asemănător, dar nu identic, îi aparţine un braţ care, neîndoit, a avut lungimea de peste 21,3 cm (S VII, □ 7, – 0,85 m). La o extremă are o urechiuşă semicirculară, de la care, la o distanţă de 3,5 cm, urmează alta cu secţiune dreptunghică, iar cea de-a treia este situată aproape de capătul păstrat până astăzi, respectiv, la 13,3 cm distanţă (pl. IV, b).

3. O altă componentă de teacă a lăsat doar un braţ de circa 15 cm lungime, terminat cu o urechiuşă semicirculară (S VII, □ 3, – 0,20 m) (pl. IV, d).

4. Pe un alt fragment, lung de 11 cm, la 1,8 cm de un capăt se află tot o urechiuşă dreptunghiulară (S XIV, □ 5, – 0,55 m) (pl. IV, e).

5. Ramă de teacă, cu ambele braţe rupte la 12 cm. Extremitatea care le uneşte a fost aplatizată. Pe una dintre tije se observă o mică protuberanţă care ar fi putut fi o urechiuşă de prindere sau este doar un rezultat de coroziune (S XII b, □ 6, – 1,00 1,55 m) (pl. IV, c).

6. În sfârşit, mai posedăm o extremitate cu două urechi (L = 4,4 cm), una semicirculară, alta dreptunghiulară, aflate la doar un centimetru distanţă între ele (pl. IV, g).

7. Două fragmente au fost găsite împreună (S XII b, □ 3, – 1,20 m), fapt ce ar pleda pentru provenienţa de la o singură piesă. Una dintre ele prezintă o ureche laterală, bine formatată, cu desen dreptunghiular (pl. IV, f).

8. Ultimele trei fragmente au tijele cu secţiunea dreptunghiulară, dar nu identică, ea mărindu-se de la prima la ultima, de la 0,3, la 0,5 cm, în aşa fel încât să nu fim siguri că au aparţinut de la aceleaşi teci.

Lotul se prezintă deci constituit dintr-un număr de cel puţin opt piese. Cifra este semnificativă şi ne face să bănuim, date fiind proporţiile de cercetare ale suprafeţei cetăţii, că zestrea acestor accesorii a fost, pe drept cuvânt, impresionantă. Formele, pe care le întâlnim fragmentar, recompun imaginea unei bare de fier cu secţiune dreptunghiulară, cu dimensiunea laturii nu mai mare de 0,5 cm, care a fost îndoită median, până la aspectul unui U cu laturile foarte apropiate. Extrema inferioară a fost aplatizată prin ciocănire la cald. Tot astfel, în zona mediană a tijelor, precum şi la extremităţile libere, au fost amplasate urechi. Ele serveau la legarea materialelor neferoase ale tecii şi la ataşarea de centură, prin sfori, fâşii de piele ori, poate mai rar, lănţişoare de metal.

Auxiliare discutate în urmă, nu sunt primele astfel de artefacte care apar în Transilvania, chiar şi în publicistica arheologică. Formele lor curioase, ca şi lipsa unor căutări operate în literatura arheologică europeană, le-au făcut însă să

90

se piardă sub alte nume ori chiar, aşa cum vom vedea, în alte epoci istorice. Deci, ar fi vorba, esenţial, de o importantă operaţiune de recuperare şi corecţie. Situaţia ne îndeamnă, pentru a fi foarte convingători, să procedăm, de astă dată invers, adică să ne referim la analogiile din alte medii decât cele pericarpatice.

Analogiile cele mai timpuriu studiate, pe care le cunoaştem, sunt din Slovacia, cu datarea în a doua jumătate a secolului al XII-lea, mijlocul secolului al XIII-lea57. Autorul cercetărilor, Alexander Ruttkay, foloseşte aceeaşi terminologie pentru a le explica utilitatea (componente de teci pentru Kampfmesser). Aflat în faţa unei serii mici (de la Hubiná), el face o reconstituire de folosire care nu mai rezistă astăzi. Fără să fie tranşant în indicarea unui anume orizont de influenţă, el trimite totuşi către spaţiile nord-europene, unde, piesele similare avuseseră deja o răspândire în cursul secolelor IX–X. Alte piese au mai apărut, între timp, tot în Slovacia (Zvolen), în urma cărora sa formulat observaţia că, până la începutul secolului al XV-lea, nu au intervenit modificări esenţiale în aspectul lor58. În restul regatului Ungariei, respectiv pe teritoriul Ungariei actuale, asemenea piese sunt rar semnalate. În jurul donjonului de la Kács (com. Borsod) a fost găsit o ramă de teacă, a cărei buclă de atârnare este ceva mai mare decât de obicei. Ea a fost dată, împreună cu întregul material arheologic, până în secolul al XIV-lea59. Autorul lor a intuit doar că ar putea fi vorba despre o teacă de pumnal (Dolche), ceea ce este improbabil, ştiut fiind că arma respectivă avea două lame; teaca cu rame metalice este astfel ineficientă, afectând, la fiecare manevrare a armei, una dintre lame. Cu acelaşi prilej au mai fost semnalate alte exemplare din satul Muhi60 şi de la Abaújvár61. De atunci, a mai fost scoală la iveală încă o piesă, tot dintr-un complex fortificat62. Ramele de teci sunt prezente şi în Moravia63, fără ca ele să sugereze concluzii interesante pentru noi. Din Bulgaria, există de asemenea descoperiri, toate, din păcate, fără o datare sigură. Cercetătoarea care le-a pus în circuit ne oferă doar încă un lucru important: analogii de astfel de piese din mediul slav64. În Rusia (Novgorod), descoperirile similare sunt datate între secolele IX–XIII65. Lucrul are o mare 57 Al. Ruttkay, în Slovenska Archeólogia, 24, nr. 2, 1976, p. 295–296 (tip A 2), 297, Abb. 34. 58 V. Hanuliak, în ArhHist, 19, 1994, p. 210, fig. 3/1–2. 59 N. Parádi, în Acta Archaeologica, 34, fasc. 1–4, 1982, p. 140–141, fig. 7/8. 60 Éri I., Bálint A., în Régeszeti Füzetek, Ser. II/4, 1959, p. 39, fig. XXI/9. 61 Inedită în anul 1982. 62 Miklós Zsuzsa, în Castrum Bene, 1, 1989 (1990), p. 195, fig. 5/2. 63 V. Nekuda, Mst nice. Brno, 1985, p. 28, 29, fig. 34/f, 35, fig. 35/1, fără context clar şi datat doar prin analogii. 64 Zofia Kurnatowska, în Slavia Antiqua, 20, 1973, p. 95, cu o bibliografie pentru mediu slav la p. 92, fig. 2/9. 65 A. N. Kirpičnikov, Snarjaženije vsednika i v kirchovogo konja na Rusi IX–XIII vekov. Leningrad, 1973, fig. 5/8.

91

relevanţă pentru toate încercările viitoare de stabilire a originilor şi ariei de răspândire a categoriei de material pe care o discutăm. Vom reţine, numai ca sugestie, originea posibil nord-europeană a auxiliarelor, precum şi cronologia care se opreşte, consecvent, la secolul al XIV-lea. Ar mai fi de arătat că nu descoperim astfel de semnalări de rame de teci în Occident66.

Din Moldova provin cele dintâi fragmente de rame de teci care s-au publicat la noi. Sunt toate concentrate în oraşul Baia67. O piesă de la Baia este datată, în context stratigrafic, în secolul al XV-lea68. Ar putea fi vorba, în cazul din urmă, şi despre o moştenire mai vechi, deoarece, deja de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi de la începutul secolului al XV-lea, forma acestor rame se schimbă. La data când s-a pus în circulaţie, colegii noştri moldoveni săvârşeau, – ca şi cu multe alte prilejuri, – un pionierat: nici un fel de analogie nu era identificată, încă, de pe teritoriul actual al României. În asemenea condiţii, orice fel de tratare substanţializată era imposibilă.

În adevăr, lucrurile stăteau altfel: piesele existau, dar neînţelese fiind, nu apucaseră să fie încă publicate. Lotul de la cetatea Codlea este primul exemplu doveditor. Dar, spre mare noastră surpriză, aşa cum vom vedea în continuare, acumularea a depăşit aşteptările, încât vom avea de-a face cu cel mai important grup de piese similare din spaţiile pe care le-am invocat pentru analogie şi referinţă.

La Căpâlna (jud. Alba), cercetările arheologice s-au concentrat asupra fortificaţiei dacice. Dar, materialele medievale, din care câteva au fost publicate ca atare, altele au fost confundate cu piese din alte epoci, îndreptăţesc socotirea cetăţii ca unul dintre cele mai importante aşezări (fortificate ?) din vremea secolelor XIII–XIV. De la cetatea Căpâlnei au fost publicate piese similare acelor care ne stârnesc interesul. După cum ne sunt prezentate, nu suntem siguri dacă sunt toate exemplarele descoperite ori numai o selecţie din ele69. Oricum, din cele patru piese necunoscute ca utilitate, numai două fac parte din categoria cu care ne ocupăm. Un fragment aparţine extremei ascuţite a tecii, unde cele două tije, rupte la aceeaşi dimensiune (10,5 cm), au fost mult aplatizate şi îndoite, astfel încât dau impresia unei mici buterole. O altă ramă se compune din două braţe (20 cm) care au fost prinse la capete cu o mică sârmă de legătură. Pe un braţ se întâlnesc două urechiuşe, pe cel de-al doilea, doar una

66 Vezi J. Cowgill, M. de Neergaard, N. Griffiths, Medieval Finds from Excavations in London. Knives and Scabbards. London, 1987. 67 Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia... II, p. 106, 108, 109, 108, fig. 39/7. 68 Ibidem, p. 109, 108, fig. 39/7. 69 Autorul se exprimă astfel: „... din care prezentăm pentru ilustrare doar [subl. n.] patru exemplare”. Vezi Şt. Matei în vol. I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna. Bucureşti, 1989, p. 156.

92

singură. Autorul care le-a publicat, nu cunoştea funcţionalitatea lor, socotindu-le ciudate şi asemănătoare unor „braţe de cântare”70.

În anul 1980, a văzut lumina tiparului şi o ramă de teacă întreagă, descoperită la Cladova71. Era dată ca neidentificată şi datată în secolul al XV-lea. Interesându-ne îndeaproape de această descoperire, prin bunăvoinţa colegilor noştri din Muzeul Judeţean de la Arad, am constatat că nu era vorba de un unicat, ci dimpotrivă, de un exemplar dintr-o serie care a fost produsă pe loc, împreună cu numeroase alte piese de fier şi alt metal. Reunirea pieselor de la Cladova o continuăm mai jos:

1. Braţ de 0,27 cm lungime, a cărui extremă superioară este aplatizată şi perforată; extrema inferioară, lăţită, s-a rupt; la 2,3 cm de extrema superioară întâlnim prima buclă de prindere, de formă dreptunghiulară (1,3 x 0,7 cm); cu 7 cm mai jos, întâlnim nu o altă buclă de ataşare, ci o simplă aplatizarea perforată, care, fapt important, a păstrat o mică bucată de sârmă de fier, cu care s-a realizat legarea de braţul al doilea; acesta din urmă s-a rupt imediat după locul în care s-a făcut prinderea, şi, încă un detaliu semnificativ, nu avea o buclă similară celei de pe braţul conservat (pI. IV, i).

2. Braţe duble, de 0,22 cm lungime, unificate printr-o bandă lată de un cm, poziţionată în unghi drept; în partea superioară, urechile de atârnare abia se mai conturează, datorită corodării, la circa 2,2 cm de capetele libere (pI. N, h).

3. Extrema de jos a unei rame, a cărei braţe sunt doar de 6, respectiv 5,4 cm; legătura s-a realizat prin tehnica deja semnalată, cu o profilatură semicirculară, sugerând lăcaşul vârfului (pI. N, j).

4. Extrema de jos a altei rame, cu braţele rupte simetric, la 9,4 cm de vârful modelat şi mai strâns decât la exemplarul anterior (pI. N, 1).

5. Extrema de jos a unei rame, cu braţele rupte la 6,3, respectiv 5,5 cm; bucla unificatoare este abia sesizabilă (pl. N, m).

6. Extrema de jos a unei rame, a cărei braţe lungi s-au rupt la 5 cm lungime; de astă dată avem o soluţie nouă, unirea celor două braţe s-a realizat prin sudare Ia cald, de o a treia componentă, lungă de 2,5 cm, a cărei interior a fost şănţuit, iar exteriorul a fost decorat cu o linie zigzagată, dispusă doar pe o parte, lângă muchie. (pI. N,O).

7. Extremă de ramă ori braţ îndoit în formă foarte strânsă, având o lungime totală de circa 9 cm; corodarea accentuată ar putea fi şi cauza uşoarei curbări (pl. IV, n).

70 Loc. cit., comentarii la p. 156, desene la p. 112/20, respectiv 19. Din păcate, dimensiunile nu pot fi citite pe scara grafică. 71 V. Boroneanţ, Săpăturile arheologice de la Cladova (jud. Arad) din anul 1979, în Ziridava, 12, 1980, pl. 2, nr. 7.

93

8. Fragment de extremă superioară, cu lungimea de 8,5 cm; la 1,5 cm de unul dintre capete se află o aplatizare de formă aproximativ rectangulară, perforată cu un orificiu asemănător ca formă (pI. N, k).

9. Extrema unui braţ, îndoită puternic, a cărei lungime totală a fost de circa 10,3 cm; la extrema sa se află, de astă dată, o aplatizare circulară, perforată în aceeaşi manieră72.

Este vorba despre cel puţin şapte piese. Cronologia acestora este încă dezbătută. Ea pare a se încadra foarte bine în jurul secolului al XIII-lea73.

Probabil plecându-se de Ia asocierea material – cetate dacică, sugerată parţial la Căpâlna, s-a clasificat şi un fragment de ramă, înzestrată cu toate caracteristicile pe care deja le cunoaştem, descoperită la cetatea de la Mereşti (jud. Harghita). Este vorba despre o tijă cu secţiune unghiulară, pe care se reîntâlneşte bucla caracteristică pentru atârnare de centură. Şi la Mereşti este vorba, ca şi la Căpâlna, despre un sit dacic, refolosit la începuturile Evului Mediu. Din păcate, despre aceste refolosiri nu ştim decât că posedau o datare din secolele XII–XIII74.

Nici la Dăbâca armăturile de teacă nu au lipsit. Ni s-au înfăţişat două concludente. Una aparţine părţii inferioare, care are sudată o componentă similară, semnalată la cea cu numărul 6, de la Cladova (vezi mai sus). Un braţ a rămas destul de întreg (22,7 cm), rupându-se în dreptul unui orificiu, celălalt este scurt (7 cm) (pl. IV, p). Cealaltă ramă are, de asemenea braţe inegale, dar sensibil apropiate ca dimensiune (20 şi 17 cm). Pe una dintre tije este o pereche de proeminenţe, aflate la 11,5 cm distanţă, care nu sunt foarte clare din pricina coroziunii (pl. IV, r). Aceeaşi acţiune fizico-chimică ne împiedică să observăm realizarea exactă a modalităţii de îmbinare75. Descoperite în inventarul donjonului, piesele de la Dăbâca, au fost încadrate în secolele XIII–XIV.

Informaţia sintetizată a ramelor de teci, indică dimensiunea preferată în jur de 20 de cm; niciodată mai puţin. Există câteva soluţii pentru confecţionarea extremei de la vârf, de la o aplatizarea abia conturată, până la forme bine vizibile. Tot la vârf, probabil pentru variantele de cuţite cu vârful conturat după

72 Cele mai multe dintre piesele discutate (8 din 10) se găsesc în depozitul Muzeului Judeţean Arad, încă în proces de prelucrare. Celelalte două, aflate temporar la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, au fost duse acolo doar pentru restaurare, de către V. Boroneanţ. Mulţumirile noastre se cuvin aici a fi adresate colegilor G. P. Hurezan, P. Hügel şi S. Oţa, pentru bunăvoinţa arătată şi posibilitatea publicării lor. 73 Repertoriul arheologic al Mureşului Inferior. Judeţul Arad. Timişoara, 1999, p. 57. 74 Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei. Sfântu Gheorghe, 2000, p. 54–56 (aşezarea), 136 (clasificarea greşită, în rândul materialelor dacice), pl. 107/4. 75 P. Iambor, Aşezări fortificate..., pl. LI, nr. 3–4. În teza tipărită, cele două din ramele de teci sunt la p. 380, pl. LI/3–4.

94

o lamă cu margini paralele, au fost ataşate segmente care protejau extrema inferioară a tecii.

Descoperirile înregistrate în dreptul ramelor de teci cel puţin (între 20 şi 30 de bucăţi), sunt, toate, din cetăţi. Este posibil ca în două cazuri să fie vorba chiar despre centre de producţie (Cladova şi Codlea). Dacă asociem şi parte dintre descoperirile de lame, numărul cetăţilor care le-au găzduit este şi mai mare. O asemenea situaţie nu poate fi, în nici un caz, surprinzătoare. Cetăţile au deţinut mereu oficine care au asigurat garnizoanelor strictul necesar de dotare ori au efectuat reparaţii şi corecţii ale artefactelor produse în alte locuri. Desigur, în acest caz, afirmarea are o semnificaţie mai deosebită, pentru că, acestea ar fi primele dovezi certe de activitate şi cele dintâi materiale care se leagă de ele.

Oricum, se pare că ramele de teci şi cuţitele vor avea o istorie independentă. Este deajuns dacă ne vom reaminti despre aria de dispersie a celor dintâi, pentru a nu recunoaşte că ele au fost, se pare, specifice doar Europei Central-estice.

Atributele armei sunt, în linii mari, deja stabilite: mâner înzestrat cu plăsele prinse în nituri ori cu spin, modelat pentru o singură latură; lamă cu un singur tăiş, apreciabilă la o lungime de circa 30 de centimetri; teacă prinsă ori atârnată de centură, uneori decorată. Pentru folosirea cuţitului de luptă în teacă susţinută de rame de fier, ne puteam permite să avansăm şi o reconstituire grafică (pl. V). Pentru cuţitul de luptă, din ceea ce rezultă până acum cel puţin, teaca fixată pe rame, pare a fi strict specifică. Ele au avut o circulare frecventă, trădată, aşa cum am văzut, de către seria, suficient de consistentă, a imaginilor din epocă şi a descoperirilor arheologice.

De la aceste caracteristici sintetice, au existat, cu siguranţă, unele abateri. Dacă privim din nou către arma jupanului Balea, vom constata depăşirea lungimii medii estimate. Am văzut cazul de la Ruştior. Aceeaşi lungime poate fi raportată la o piesă descoperită într-un mormânt din Négyszállás (Ungaria), din vremea domniei regelui Sigismund de Luxemburg. Acea armă avea 0,70 m lungime76. O altă variabilă a fost extrema mânerului. Ea se putea constitui, prin excepţie, într-un buton independent77.

Perioada de utilitate a cuţitului de luptă este, probabil, destul de largă. Ca armă a elitelor militare, în zona de vest a României, pare să se fi înstăpânit bine în secolul al XIII-lea, iar în Transilvania cel puţin, ea pare să fie frecventă în secolul al XIV-lea şi, poate, încă în primele decenii ale secolului al XV-lea. După acest moment, regăsirea sa trebuie să aparţină, mai mult ori poate 76 Selmeczi L., op. cit., p. 51, fig. 32 şi p. 113, tab. IX/75. 77 Cităm, spre exemplu, un cuţit descoperit în Slovacia de nord, la Liptovská Mara. K. Pieta, Liptovská Mara. Ein frühgeschichtliches Zentrum der Nordslowakei. Bratislava, 1996, p. 105, tab. XIII/6.

95

exclusiv, unor medii sociale mai paupere. A fost folosit curent de către soldaţi. Utilitatea sa, manifestă în situaţia luptei corp la corp, nu i-a dat totuşi un statut independent. Infanteria l-a folosit asociat cu lancea, suliţa, arcul securea ori ghioaga (cu variantele). Pentru cavaleri a fost mereu un auxiliar, alături de spadă, fiind purtat chiar şi atunci când spada lipsea. Cel mai bun exemplu ilustrativ în acest sens, trebuie să fi fost statuia regelui Ladislau I, cel Sfânt, de la Oradea, realizată, după cum se ştie, către mijlocul secolului al XIV-lea, de către artiştii clujeni Martin şi Gheorghe. Înainte de a fi topită de către turci, un urbariu de la 1600, îl descrie pe rege înzestrat cu spadă şi „pumnal”78. Prin faptul că era mult mai ieftină decât o spadă, folosirea armei s-a extins şi la slujitori (familiari, slugi, iobagi) sau în medii burgheze79. Modalitatea de ataşare la centură a constituit, alături de calitatea metal ului, singurele elemente care îi ofereau atributul de armă nobilă sau comună.

Despre aceste tipuri de arme s-ar putea scrie destul de mult. În Antichitatea clasică era deja cunoscut o armă asemănătoare, sub numele de machaira, devenind în Evul Mediu semispatha ori sax, scramasaxul, seimitarul80. Tot Evul Mediu timpuriu european se însoţeşte cu ele, totdeauna dimensiunile fiind cele ce le fac remarcate şi departajate de alte arme de tăiere şi împungere81.

Cea mai veche formă latină pe care o găsim în documentele provinciale, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, este cea de pigio, tradusă, poate nepotrivit, prin „pumnal”82. Va trebui însă să aşteptăm peste o jumătate de secol (1354), pentru a ne întâlni din nou cu o referinţă aproximativ similară. Un nobil din comitatul Solnoc, respectiv din satul Chegea (jud. Satu Mare), era dotat cu spadă (gladium) şi bicellum83. În continuarea tradiţiei de traducere, deşi termenul este altul, s-a utilizat din nou echivalentul românesc de „pumnal”. Nu trebuie să aşteptăm prea mult, pentru a regăsi, în anul 1366, de astă dată un nobil din Sătmar, care, nemulţumit de judecata vicecomitelui, s-a năpustit asupra sa, cu un bicello în mână84.

Este îndeobşte cunoscut faptul că terminologia latină medievală nu are nici un fel de fineţe atunci când se referă la elemente de cultură materială. Temenii de pugio şi bicellus sunt echivalaţi cu sensul de parva quaedam species hastae, malleus bellicus, hasta amentata, iar pentru limba maghiară, cel puţin,

78 D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. II, Bucureşti, 1968, p. 820. 79 Ultimele ecouri ale folosirii acestei arme medievale, aparţin unui sângeros episod al perioadei de început a nazismului etatizat, când s-a înregistrat „noaptea cuţitelor lungi” (30 iunie 1934). 80 Z.-K. Pinter, op. cit., p. 29, 69–70. 81 Vezi D. Nicole, Medieval Warfare Sourse Book. I, London, 1995, p. 34, 80–81, 190–191. 82 Documente privind istoria României. C. XIII, II, nr. 304. 83 Documenta Romaniae Historica. C. X, nr. 248, p. 255, traducerea la p. 256. 84 DRH. C. XIII, nr. 128, p. 233.

96

echivalează şi cu „ciocan”85. Traducerea maghiară (tör) are o continuitate de aplicare, dovedind, în fond, lipsa de diferenţiere formală şi, parţial, funcţională, care se aplică acestor arme, ca şi în limba română. În prelucrarea armelor din Prusia teutonă, s-a utilizat un termen comun pentru ambele variante, respectiv pentru cea luată de noi în considerare, cuţit de luptă (= batle-knives, l. engleză, tradus din polonă), şi pentru pumnal86. Practic, cuţitul de luptă nu are nici un fel de individualitate terminologică, cu toate că, am văzut deja, el are o individualitate materială evidentă.

Cuţitele despre care vorbim, preced pumnalele din secolul al XV-lea, cu gărzi de sabie. Primele apărute sunt forme relativ greoaie, care vor fi curând dublate şi, treptat, înlocuite de lame mai gracile, aparţinătoare tipului care este identificabil şi prin termenul românesc de stilet. Regăsim pentru ele numirea bicellus (l. latină)87 sau tör (l. maghiară), dar şi neologismul „daga” (dagger, l. engleză). Un asemenea pumnal, poate fi bine văzut în tabloul pregătirii Răstignirii, de pe altarul din Mediaş (a doua jumătate a secolului al XV-lea)88 ori pe scena martiriului Sfântului Petru (prima jumătate a secolului al XVI-lea), din biserica de la Hălchiu (jud. Braşov)89. Pumnale aparţinătoare acestei serii au fost descoperite la cetăţile de la Piatra Craivii şi Tăuţi90. În aceleaşi vremuri, trebuie să ne mai aşteptăm să vedem şi aşa-numitele „cuţite husite”91.

Formele care presară secolele următoare sunt însoţite de termeni din ce în ce mai diverşi, pentru care, iarăşi, avem serioase dificultăţi de identificare. Pentru un bun şi revelator exemplu, vom înşira categoriile de cuţite desfăcute în comerţul clujean din prima jumătate a secolului al XVII-lea: cuţite ţărăneşti cu mâner de lemn de salcie, cuţite cu plăsele încrustate în pătrăţele, cuţite ţărăneşti batolfw, cuţite de Viena, cuţite de Stiria, cuţite de Polonia92. Dar, aceasta este deja un alt subiect pe care nu ni l-am propus spre analiză. Oricum, el este o invitaţie pentru continuarea investigaţiei şi istoria generală, a nedreptăţitului şi banalului cuţit.

85 A. Bartal, Glosarium mediae et infimae latinitatis regni Hungariae. Lipsiae, 1901 (reprint 1983), p. 76, cu trimiteri şi la soluţiile lui Du Cange. 86 A. Nowakowski, Arms and Armour in the medieval Teutonic Orter 's State in Prussia. Lódz, 1994, p. 89–90. 87 1441, Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent jegyzökönyvei (1289–1556). I, Budapest, 1990, p. 277, nr. 351. 88 Gisela şi O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre. Thrau vei Innsbruck, 1992, p. 178, pl. XVII. 89 Ibidem, p. 218. 90 Gh. Anghel, I. Berciu, Cetăţi medievale din sud-vestul Transilvaniei. Bucureşti, 1968, p. 16, fig. 8; p. 26, fig. 13/7. 91 Kalmár J., Régi magyar jegyverek. Budapest, 1971, p. 117–118. 92 Fr. Pap, Comerţul Clujului cu Cracovia în registrele vamale din prima jumătate a sec. XVII, în ActaMN, 13, 1976, p. 365.

97

De la metal la ceramică. Adam şi Eva: dispersia şi tranziţia decoraţiilor

Punctul de plecare al acestor pagini a fost tot motivul iconografic foarte cunoscut, care îi reprezintă pe strămoşii biblici ai omenirii.

Printre cele mai vechi reprezentări ale cahlelor cu Adam şi Eva au fost socotite a fi cele de la cetatea Točník (Cehia), cu datări de la sfârşitul secolului al XIV-lea, începutul secolului al XV-lea (fig. 1/a)1. Dar, după cât se pare, darea nu este tocmai corectă, din moment ce alte piese, frapant de apropiate, de la mănăstirea Altenberg (Austria), au primit o datare destul de depărtată (în jurul anului 1480) (fig. 1/b)2. Motivul decorativ a fost subiectului unui material special din Cehia3. Familiei îi corespunde şi o cahlă de la Nitra. Pe lângă schematizarea în exces a componentelor definitorii scenei, ea prezintă mai clar, deasupra mărului, un cuib cu pelican hrănindu-şi puii4.

Prima apariţie în Ungaria medievală a cahlelor cu Adam şi Eva este pusă pe seama vremurilor lui Sigismund de Luxemburg. Din păcate, exemplarele de la Buda sunt prea fragmentare pentru a vedea mai precis raporturile cu cele anterioare sau ulterioare5. La Diósgyőr, alte exemplare au fost datate la sfârşitul epocii lui Sigismund de Luxemburg ori în domnia lui Albert de Habsburg6.

Dintre modelele cu totul noi, se remarcă mai ales o piesă aflată la Viena, dar socotită a fi produsă la Nüremberg în jurul anului 1500 (fig. 1/c)7. Pe câte 1 Julie Richterová, Středov ké kachle. Praha, 1982, p. 58, nr. 49. 2 M. Kren, „Der Goldene Ofen” – Heizen, în vol. Fundort Kloster. Archäologie im Klösterreich. Wien, 2000, p. 212, nr. Katalog 19.20–19.22. 3 Julie Richterová, op. cit., nr. 49/1–2; Vl. Brych, Kachle doby gotické, renesanční a raně barokní. Výběrový katalog. Národního muzea v Praze. Praha, 2004, p. 54–56. 4 Gertrúda Březinova, M. Samuel a kolektív, „Tak čo, našli ste neičo?” Svedectvo archeológie o minulosti Mostnej v Nitre. Nitra, 2007, p. 83, fig. 85 a; 100, fig. 99/a. 5 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (IV), în ArchÉrt, 117, 1990, p. 84, fig. 37, la p. 85. 6 Boldozsár P., Kocsis Edit, Sabján T., A diósgyőri vár középkori kályhacsempéi. Miskolc, 2007, p. 7 Rosemarie Franz, Die Kechelofen. Entstehund und kunstgeschichtliche Entwicklung von Mittealter bis zum Ausgang des Klassizismus. Graz, 1969, p. 55, fig. 110.

98

se pare, a fost o serie din care făcea parte şi o Alungare din Paradis. Calitatea reprezentării este net superioară faţă de seria „primitivă”. Să reţinem deocamdată doar sorgintea posibilă a meşterului modelator.

Într-un asemenea context, au fost publicate în istoriografia noastră tematică, cahlele de la Feldioara8. Conţinutul lor este însă mult prea precar transmis (fig. 2). Două fragmente fac parte din treimea (?) superioară, care conţinea coroana pomului vieţii şi capetele perechii, precum şi un alt fragment care conţine trupul nud al Evei, de la gât în jos, până la glezne, alături de trunchiul pomului încolăcit de şarpe. Pare că bună parte a decorului a dispărut prin exfoliere sau şocuri mecanice. Un al treilea fragmenţel, cu Adam având mărul culpei în mână şi şarpele înfăşurat pe pom, a fost publicat doar în anexa tezei de doctorat a descoperitoarei. Avem două capete de Adam care nu se conciliază în desene. Din acest moment avem dreptul să bănuim că ar fi putut fi piese executate separat, în atelierul care, oricum, a fost bănuit ca funcţionând la Feldioara.

Autoarea publicaţiei a fost destul de nesigură în a mai socoti ca asociindu-se acestui repertoriu decorativ şi un fragment de la Dobârca9. Pe baza desenului pus la dispoziţie, nu putem decât să fim la fel de prudenţi. Dar, nici în suspiciunea unui fragment de la Făgăraş10 nu putem avea încredere. Mai departe, despre „micul fragment” de la Racoşu de Jos, iar nu am putea exprima nimic pentru că s-a conservat doar în documentaţia inedită a Danielei Marcu Istrate. În sfârşit, pentru Vinţu de Jos, mărturisim că imaginaţia nu ne-a ajutat într-atât ca să vedem acelaşi motiv11. La capăt, ne referim la situaţia din Moldova unde o cahlă cu asemenea temă a fost recunoscută de istoriografia veche, fără mai fie apoi revăzută12. Un alt fragment de la Suceava ar putea să înfăţişeze nu un posibil şarpe13, ci un la fel de posibil vrej.

8 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 87 (generalităţi), 232 (prezentare specială), 421, pl. 83/15–15a. 9 Ibidem, p. 87, 388, pl. 50/6. 10 Ibidem, p. 87, 399, pl. 61/46. Descrierea noastră ar fi aici urătoarea: personaj uman, cu plete, cu mâna dreaptă întinsă lateral şi cotul flexat, încadrat într-un decor vegetal supradimensionat. 11 Ibidem, p. 497, pl. 158/76. După noi ar fi vorba despre: o frunză multipalmată, dispusă orizontal, din care, în partea inferioară, coboară două perechi de linii ce ar putea fi, la rigoare, „picioare”; în partea opusă frunzei se distinge ceea ce ar putea fi luat drept „trup”, cu două perechi de „coaste” semicirculare vizibile. Dacă ceea ce este mai sus, ar fi nişte „sâni” piriformi, apropiaţi şi căzuţi, nu prea se încadrează cu eventuala „mână” care porneşte spre stânga, între extrema „sânilor” şi linia „coastelor”. Spre stânga personajului există volute care pot proveni de la un decor vegetal, dar aproape imposibil de admis că ar fi de la un pom al vieţii. Este aceasta o Evă? 12 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 125. 13 Ibidem, p. 254, fig. 57/3.

99

În situaţia dată, cahlele de la Feldioara devin singurele cahle sigure care o asemenea tematică, care îi conţine pe Adam şi Eva în jurul pomului vieţii, pe cale de a-şi asuma umanitatea păcătoasă.

Destul de restrictiv, cel puţin în istoriografia din Transilvania, până de curând, cahlele de la Feldioara au fost comparate cu ele însele, fără a se ambiţiona o mai largă privire asupra motivelor artistice. Numai că, bine se ştie, nu ar fi vorba despre o temă care să comporte o sărăcie de redări. Doar în clipa în care unghiurile de privire s-au lărgit, imediat mărturiile au devenit mai uşor de înţeles. Vom cita un prim pas prin care s-a remarcat doar apropierea dintre detaliile unei cahle cu Sfântul Gheorghe şi reprezentări din plastica de piatră aflate în una şi aceeaşi locaţie, respectiv, la Feldioara14. Numai că, după părerea noastră, detaliul este mult mai bine reprezentat, făcând parte din arsenalul artistic al goticului târziu.

Iconografia pictată a scenei este de fiecare dată un reper de plecare. Dar, întâmplarea ne-a scos în cale şi o altă cale de comparaţie, care ni s-a părut mult mai fertilă. Aceasta deoarece, ca şi la cahle, este vorba tot de plastică figurativă.

De oarecare vreme, istoriografia artei metalelor din Transilvania cunoaşte ceea ce se denumeşte a fi „patera de la Hosman”. Piesa nu este foarte bine cunoscută. Dimpotrivă, se poate scrie că deşi s-a publicat relativ timpuriu15, a fost reluată târziu şi deficient (fig. 3)16. Cunoaştem de la aceiaşi biserică din Hosman (jud. Braşov) doar ceva mai multe lucruri despre potirul de secol XV, confecţionat de către Andris Topper17.

Singurul lucru pozitiv ar fi doar imaginea nouă pe care o avem despre piesa de metal. Ea ne serveşte la a ne da seama despre ce este vorba şi a discuta nu doar apropierea iconografică cu imaginile cahlelor, ci despre istoria specială a vaselor de o asemenea factură.

Abia în ultimele decenii s-a vorbit din ce în ce mai răspicat despre încadrarea ei în categoria denumită generic de „marfă de Nüremberg”. Imediat i-am putea arăta o parte dintre surate, în asemenea manieră încât să nu mai existe nici un fel de dubiu asupra familie sale. În acelaşi timp, i se stabileşte locul de naştere şi datarea. 14 Vezi Ana Maria Gruia, Saint George on Medieval Stove Tiles from Transylvania, Moldavia and Walachia. An Iconographical Approach, în Studia Patzinakia, 3, 2006, p. 20–21. 15 V. Roth, Kunstdenkmäler aus den sächsischen Kirchen Siebenbürgens. I. Goldschmiedearbeiten. Hermannstadt, 1922, p. 234. 16 Sub numele de „cristelniţă”, în vol. Catalogul Expoziţiei 800 de ani Biserica a Germanilor din Transilvania. Thaur bei Innsbruck, [f. a.], nr. 202, p. 139, Muz. Brukenthal 415/1318. Verificarea noastră nu a confirmat asocierea cotei de piesă, astfel încât alte amănunte au fost imposibil de aflat fără o anchetă în toată puterea cuvântului în depozitele de la Sibiu. 17 V. Roth, Kunstdenkmäler…, p. 34; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. Bucureşti, 1959, p. 452.

100

Istoria vasului metalic a început, cel mai verosimil, în patera denumită „Hanseschale” – castron hanseatic18. Folosirea lor este deja atestată încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea19. Pe atunci, le lipsea însă decorul elaborat, adică tocmai motivul care ne-a determinat să zăbovim asupra lor. Asemenea patere au mai fost semnalate în Ungaria, dar nici una, se pare, de o formă cât de cât apropiată20. De asemenea, nu s-a formulat încă nici un fel de asociere cu sorgintea lor hanseatică. În schimb, autoarea care s-a ocupat de ele a atras atenţia asupra unui lot care s-a dezvoltat diferit, cu centrul la Limoges (Franţa), şi care a avut şi el, extensiuni comerciale până în regatul Ungariei.

Revirimentul de decorare pare să se fi produs, ca şi în cazul cahlelor, în arta gotică târzie. Principalul sector înzestrat artistic a fost fundul castroanelor. Pe ele au apărut scene biblice sau cu vieţi ale sfinţilor. Majoritatea autorilor socotesc că atelierele lor de confecţie trebuie să fi fost în Germania, cel mai probabil la Nüremberg, dar posibil şi în alte oraşe învecinate. În privinţa datărilor, opiniile sunt destul de imprecise şi preventive. Se pare că se acceptă datări în jurul anului 1500.

Reunirea lor ar fi posibilă, dar nu constituie ţinta noastră principală. Ceea ce ne-am propus a fost semnalarea dispersiei cu care avem de-a face. Este, probabil, unul dintre cele mai bune indicii pentru înţelegerea felului în care anume produce manufacturate germane au luat calea vecinătăţilor estice. Ne interesează, până la un punct, şi mediul în care au fost descoperite. În Germania (Berlin) o primă piesă (fig. 4/a) la care ne referim provenea din inventarul unei biserici parohiale.

În afara Imperiului, primul popas îl facem în dreptul unei de la Inowlodz (Polonia) (fig. 4/b)21, care conţine exact aceiaşi reprezentare.

Ajungem şi în regatul Ungariei. Aproape identică cu patera de la Berlin în Muzeul Oraşului Budapesta se găseşte şi una cu Adam şi Eva, alături de altele, cu alte reprezentări (fig. 4/e)22. La ea pare că doar filactera de deasupra capetelor celor două personaje s-a estompat ori a fost scoasă. Altă piesă similară a apărut în Slovacia, la Lišov (fig. 4/f)23. Pentru ea s-a dat doar diametrul de 40 cm, fără datare. 18 St. Krabath, Die hoch- und spätmittelalterliche Buntmetallfunde nördlich der Alpen. 1. Rahde/Westf., 2001, T. 2, p. 656. 19 Ibidem, p. 36 şi urm. Tot acolo o tipologie a formelor, o hartă a răspândirii celor fără decor. 20 Zsuzsa Lovag, Mittelalterliche Bronzgegenstände des Ungarische Nationalmuseums. Budapest, 1999, p. 17, 78–81, il. la p. 211–218. 21 Th. Eser, Unter Tage, unter Wasser. Nürnberger Artefakte als archäologische Funde, în vol. Quasi Centrum Europae. Europa kauft in Nürnberg 1400–1800. Nürnberg, Germanisches Nationalmuseum, 2002, p. 103–105. 22 Imagine există, dar nu trimitere. 23 Ilona Cónová, Gotické zlatnícke liturgické predmety na Slovensku – inventár, în vol. Ročenka Slovenskej Národnej Galérie v Bratislave. Galéria 2002, p.

101

Patera cu Adam şi Eva se regăseşte şi în actuala Croaţie. A fost semnalată la Dubrovnik (fig. 4/c) şi Korčula (fig. 4/d)24. Ultima pare a fi mutată din Sicilia, în secolele XVIII–XIX. Inscripţia reprodusă este de GEH WART DER IN FRIED. Ambele au fost datate din secolul al XV-lea. Exegeţii le-au identificat originea, socotindu-le produse la Nüremberg sau Augsburg. Cel puţin din datele care au rezultat din analiza materialelor croate, s-ar putea deduce că nici bisericile ortodoxe nu le-au respins din inventarul lor liturgic. Mai amintim şi o pateră de la Varaždin (Ø = 37,4 cm) care a pierdut mult din fineţea decorului interior25.

Din cele urmărite, ajungem la concluzia că Transilvania s-a împărtăşit la fel care multe alte zone de vasul metalic care conţinea, numai potrivit selecţiei pe care am operat-o, şi scena cu Adam şi Eva. Întâmplător sau nu, patera de la Hosman şi cahlele de la Feldioara datează dintr-o vreme apropiată şi se află şi într-o suspectă vecinătate geografică (Ţara Bârsei).

Arheologii au stabilit însă că au existat şi imitaţii de ceramică ale vaselor de metal. Tipul special de „castron” ceramic s-a înmulţit serios tocmai din secolul al XV-lea, în variante care ar merita mult mai atent analizate. Dar, se pare că influenţa vaselor de metal în ceramică a atins şi capitolul decoraţiilor. Unele realizări, descoperite, sunt de foarte bună calitate. Au fost produse din ceramică fină, smălţuite, cu inscripţii mariologice pe marginea îndoită. Contaminarea cu vasele de metal este evidentă, chiar şi în situaţia în care decorul de pe interiorul vaselor de metal nu a putut fi reprodus. În anul 1963, Imre Holl le-a socotit ca fiind lighene26. Între timp altele au mai fost descoperite (fig. 5)27. Având în vedere rostul paterei, imitaţia din ceramică putea să deţină un asemenea rol în ambianţă laică. Tot Imre Holl a adus şi câteva exemple foarte concludente de transferuri, în ceea ce priveşte Judecata lui Paris. La aceasta a listat şi alte copii în ceramică, care conţineau şi teme religioase (Sfântul Ioan, Fuga în Egipt, Christ copil etc.)28.

Acesta este cadrul în care decorul paterelor de Nüremberg şi acela al cahlelor se puteau contamina. Dacă comparăm ceva mai atent cahla de la Viena, paterele de la Nüremberg şi cahlele de la Feldioara, nu putem trece cu vederea câteva amănunte frapante. Dispoziţia personajelor este identică. Capetele

24 C. Fisković, Mjedeni pladnievi 15–17. stoljeća u Hrvatskoj, în Starohrvatska prosvjeta. Ser. III, svezak 12, 1982, p. 97–98, fig. 5–6. 25 Županija Varaždinska u srednjem vijeku. Varaždin, 1999, p. 53, nr. 105. 26 Középkori cserépedények a budai várpalotából (XIII–XV. század), în BudRég, 20, 1963, p. 359. 27 Veres Szilvia Edit, Kermialeletek a Szent Zsigmond templom szobortöredékei mellett, în BudRég, 33, 1999, p. 76, 79, pl. 10/1. 28 Gotische Tonmodel in Ungarn, în Acta Archaeologica Scientiarum Hungariae, 43, 1991, p. 315–336.

102

perechii umane sunt pletoase, cel puţin personajul din stânga are picioarele uşor suprapuse, spre deosebire de cel din dreapta, care le are paralele. Copacul, subţire, este bine spiralat de şarpe. Coroana îi este ridicată şi bine reliefată. În jurul copacului, pe cahla de la Feldioara şi patera de la Hosman aceleaşi flori înalte umplu interspaţiile lăsate goale de celelalte elemente decorative.

Demonstraţia nu se doreşte condusă către concluzii definitive. Ea stabileşte doar nişte apropieri formale, venite pe fundalul unor transferuri decorative practicate, între piese descoperite în locuri foarte apropiate. Am dori să credem că vom face doar o atenţionare de metodă, a cărei succese pot fi serioase abia după ce elementele de analiză se aglomerează.

103

Ciobul care bate piatra. Contradicţia dintre tratarea unor materiale arheologice1

Cineva cu oarecare spirit de observaţie, ar remarca îndată prezenţa aglomerată a unor relicve istorice medievale care zac mai peste tot, fără ca cineva să se emoţioneze la vederea lor. Este vorba despre pietrele profilate. Dacă ar fi vorba despre niscaiva oale sparte, bucăţi de fier ruginit sau oase, probabil că s-ar găsi, mai devreme ori mai târziu, vreun indignat care să reclame nepăsarea, neglijenţa, condamnabila irosire sau distrugere a patrimoniului. Dar, la pietre…?

Cum este posibil aşa ceva? Un ciob de vas, ferotanie sau aşchie osoasă, semnifică ceva mai mult şi mai important decât un bloc cioplit? După câte se pare, aşa ar sta lucrurile în concepţia şcolii arheologice din România.

Să încercăm să vedem de ce. 1. Primul pas strâmb se face din facultatea de specialitate. Puiul de

arheolog învaţă să venereze oala, dar nu i se spune mai nimic despre pietre (cel mult ceva despre topor, şlefuitor sau sceptru). În epocile preferate de către dăscălime, piatra preistorică este suverană, chiar dacă cu o gamă formală modestă, apoi piatra dacică abia dacă are vreo istorie. În epoca romană, ar mai fi ceva. Vânate sunt cele cu inscripţii, altele trec automat pe plan secund sau terţiar (seria de origine este destul de scurtă: ediculă, coloană, fronton, sarcofag). Dar, după vremurile clasice, pietrele nu mai dau nici un fel de tresărire. Pentru că, strict profesional de astă dată, pietrele ar aparţine unui domeniu prea special pentru a mai fi cu uşurinţă asimilat. Pentru că se consideră că ar fi prea destule pentru a mai fi adunate.

Nici puiul de istoric de artă sau de arhitect nu învaţă să iubească pietrele. Şi pentru că prea des s-a tot repetat că românul este frate cu codrul şi prieten la cataramă cu lemnul său. Pentru că neglijatele pietre sunt doar „resturi” de ceva din care mai sunt lucruri în picioare; pentru că restaurarea componentelor arhitectonice şi decorative istorice medievale este un mare „moft” de la Nistru pân’ la Tisa. Toate implică cunoştinţe atât de particulare încât pare mai comod să nu ţi le asumi deloc. 1 Postat într-o primă variantă pe www.medievistica.ro, la 05.05.2007.

104

Tineretul este educat de către adulţi. Dintre cei din urmă, parcă toţi au orbul găinii: dascăli, preoţi, arhitecţi şi chiar cine se mai pretinde a fi intelectual. Toţi văd, nimeni nu pricepe! Sau ignoră cu bună ştiinţă dintr-o gamă de motivaţii care nu au nimic comun nici cu viziunea asupra patrimoniului, nici cu ştiinţa în general.

2. Ignoranţa naşte şi indiferenţa. Ca să afli ceva despre pietre ar trebui învăţată istoria arhitecturii sau a artei. Dar, disciplinele medievale sunt într-atât de largi, încât măcar un curs special privitor la piesele de harnaşament romane sau la materialele de construcţie din alge sintetice şi-ar pierde locul în economia de timp a cursanţilor dacă s-ar vorbi mai multe despre cristelniţe ori muluri. Iată deci un alt motiv de înlăturare: problema este prea complicată! Evident, nu este foarte uşor să-ţi construieşti vreun discurs pe asemenea teme.

Să facem un mic inventar al nedreptăţii, fără vreo ordine căutată:

CIOBUL PIATRA Rezultatul unui vas Rezultatul unei clădiri Investiţie de muncă minimă Investiţie de muncă deosebit de complexă Cantitativ nelimitat Adesea unicat sau raritate Produs comun Produs de excepţie Mărturie a unui meşteşug relativ banal

Mărturie a unui meşteşug complicat şi mai rar

Preţ de evaluare scăzut Preţ adesea inestimabil Folosinţă temporară Folosinţă îndelungată Destinaţie banală Destinaţie socială semnificativă Relevanţă istorică minimă Relevanţă istorică majoră

3. Un bine intenţionat, necontaminat de vreo optică educaţională

strâmbă, le-ar duce şi la un muzeu. Dar este mult prea greu să le bage în buzunar sau în vreo plasă. Ciobul încape uşor, bolovanul nu! Nici profesioniştii nu le-au tratat mai fericit. Din şantiere arheologice ca cetatea Liteni (jud. Cluj), Cenad (jud. Timiş), unele pietre îngropate au fost lăsate în aer liber (primul caz) ori pur şi simplu reîngropate (în al doilea). Cu atât mai rău atunci pentru pietre aflate deja la lumină, fără vreun efort deliberat! Cum nu sunt rodul transpiraţiei vreunui arheolog, nu ar fi, chipurile, nici un motiv de simpatie pentru ele. Istoricul de artă a fost învăţat să fie contemplativ şi selectiv. El nu „dezgroapă” nimic, ci doar culege dintre lucrurile care sunt etalate. Când pietrele sunt prea mici, i se par meschine şi fără relevanţă pentru arta „adevărată”.

Ca urmare, bolovanul este condamnat la părăsire (vezi exemplele de la Cluj-Napoca – parohia romano-catolică – foto 1, Ghinda – foto 2, Gilău – foto

105

3) şi la riscul ca vreo vacă nătăfleaţă să-l calce/balige sau un pici preşcolar să spargă alune pe el. Şi conform reţetarului înfăţişat, scapă atât de sub incidenţa legală a patrimoniului arheologic şi asupra celui imobil.

Instituţiile care au, prin definiţie, obligaţia de a deţine patrimoniul mobil, închid ochii, se fac că le uită, reclamă lipsa transportorilor (maşini şi oameni) şi a spaţiilor de depozitare. Pentru toate, timpul şi apa trec, însă pietrele acelea, nu rămân!

4. Chiar purtate la muzeu, aceiaşi oameni care iubesc prea mult cioburile, se iau cu mâinile de cap şi încep să se căineze: „alt bolovan”? „unde-l mai pun şi pe ăsta?” Cu volumul său, dă probleme de mutare ori manevră, dar ocupă şi spaţiul depozitului şi pe acela al sălii de expoziţie. Acel bolovan seamănă cu un meteorit ori OZN, prin mesajul său istoric opac neştiutorilor prea numeroşi. Ca să-l faci expus, trebuie să-l explici, dacă nu să-i oferi, aşa cum faci cu un ciob, imaginea întregului din care s-a desprins. Deci, trebuie pus cât mai la spate, dosit sau, dacă nu se găseşte loc, şi sub cerul liber.

Vom constata destul de repede că încă nu prea ştim să lapidarele definim2. În limba română există riscul de a scrie despre „lapidar”, ca cineva să înţeleagă că ar fi vorba despre vreo soluţie de abreviere. Drept urmare, ele trăiesc ori se fac cu greutate. Nu s-a prea scris despre ele, muzeografia le menţionează doar în treacăt.

Cele puţine care există sunt moştenite din vremurile anterioare „democraţiei populare”. Măcar că reprezintă semnalul că merită să existe dintr-o strategie muzeografică care transcede vicisitudinile politice. Aşa s-au petrecut lucrurile cu lapidarul cel mai bine structurat, al Muzeului Transilvaniei din Cluj-Napoca. A trebuit să ajungă la cârma sa un pretins arheolog medievist şi istoric de artă, pentru ca lapidarul să se transforme în depozit de farmacie caritativă. A zăcut mulţi ani în aceiaşi stare de neiertat. La Sibiu, „reforma” lapidarului aparţine ultimilor ani. Însă, după ce materialul roman a fost copios etalat, s-a constat că cel medieval nu mai încăpea decât înghesuit în aşa fel încât pierde major din relevanţă. La Deva, piesele medievale nici nu puteau sta prea bine într-un muzeu care îşi dorise cu dinadinsul să aparţină doar „civilizaţiei dacice şi romane”. La Oradea, o muncă arheologică şi de colecţionare uriaşă a fost irosită aproape complet sub manageri între care se afla şi un istoric al artei. 2 „Lapidarium = Colecţie de piese cioplite în piatră, întregi sau fragmentare, independente (sculpturi, pietre funerare etc.) sau cu funcţie decorativă în ansamblurile arhitectonice (coloane, capiteluri baze, fragmente de arhitrave, frontoane, timpane etc.), găsite întâmplător, descoperite prin săpături arheologice sistematice sau luate din locurile lor de origine pentru a fi protejate şi adăpostite într-un spaţiu special, care la rândul său poartă tot numele de "lapidarium"” (Definiţia Terezei Sinigalia din Dicţionar de artă. Forme, tehnici, stiluri artistice. A-M. Bucureşti, 1995, p. 251, preluată, fără nici o reţinere sau citarea autorului, în http://www.monument.md/glosar/l/).

106

Nici Muzeul Naţional de Istorie al României nu are se lăuda cu prea multe lucruri. Dintre cele „pescuite” din colecţiile altor instituţii, cu prilejul întemeierii sale, abia dacă se descoperă „pietrele funerare ale lui Monino Peccti, decedat în 1499, Radu Postelnic, decedat în anul 1581, a Doamnei Despina, soţia voievodului Neagoe Basarab, decedată la Sibiu în anul 1556”. La pisanii „care menţionează ctitorii şi anii de construcţie a bisericilor” singura medievală este cea a bisericii din Milisăuţi (jud. Suceava), ctitoria lui Ştefan cel Mare, construită în 1487. Apoi, sunt menţionate, la grămadă „capiteluri romanice şi gotice de la catedrala romano-catolică din Alba Iulia, cruci, cristelniţe, console, chei de boltă, pietre de paviment, etc. Din cea de-a doua categorie fac parte arhitrave, ancadramente, ornamente, embleme, portaluri. Toate acestea sunt cuprinse în intervalul cronologic al sec. al XII-lea – al XVIII-lea”3.

Doar şirurile simple de pietre, de sub streşini, amăgesc pe vreun revoltat de tratamentul lor. Le putem cita, fără a face lista completă, a muzeelor din Alba Iulia, Deva, Oradea, Sebeş (foto 4). Când muzeul este mai mare, lapidarul are ceva personalitate; nu însă prin aranjamente sau valorificare. Numai că pietrele medievale se înghesuie la coada celor antice sau se folosesc, cum se întâmplă la muzeul din Cluj-Napoca, pentru a ţine hangul unei galerii de artă cu vânzare (foto 5). Când muzeul are „nenorocirea” a se situa în preajma unui mare monument medieval, complicaţia este rezolvată şi prin dispersia pietrelor. Motivaţia situării în locul de baştină, ascunde doar procesul lent de măcinare sau ciuntire în aer liber, la cheremul vizitatorilor prea activi (vezi Suceava, spre exemplu – foto 6).

Alte lapidare, deşi celebre prin vestigiile lor, nu au făcut vreodată obiect special ori specializat de înregistrare. Este, în primul rând, cazul fostei mănăstiri cisterciene a Cârţei. De prisos de amintit că acela a făcut şi va face mereu subiect de alte şi alte lucrări de istoria artei pentru că a oglindit un punct nodal al dezvoltării artei provinciale. Pentru polul cistercian opus, de lângă graniţa de vest a României (Igriş), va trebui să te împaci cu ceea ce s-a adunat în faţa unui aşa-zis muzeu local, iar insistenţe, ţi se mai arătă câteva blocuri impresionante, din două trei locaţii, a căror condamnare pe loc s-a datorat numai masivităţii şi greutăţii lor. Pentru că, absolut nici un slujbaş de biserică fostă medievală nu a fost învăţat să respecte vreo piatră istorică, cu excepţia lespezii funerare. Cel mai ilustrativ exemplu provine de la vârful ierarhiei, la catedrala romano-catolică de la Alba Iulia. Lapidarul de acolo a fost organizat încă de către Möller István, ante 1918. După 1990, el a trebuit scos literalmente prin arheologie în excrementele de porumbei care-l sufocau. Pietrele arată acum curate şi reinventariate, dar va trece încă ceva timp până vom putea să facem 3 http://www.mnir.ro/ro/colectii/lapidarium/lapidarium-ev-mediu.html.

107

confruntarea cu situaţia pe care o relevase ultima dată Entz Géza4. O altă celebră pepinieră de pietre medievale, anume aceea a fostei episcopii a Sf. Gerard, de la Cenad, şi-a reconsiderat poziţia prin întemeierea, cel puţin la nivel incipient, a unui alt muzeu local.

Dacă la nivel de episcopie lucrurile sunt astfel gospodărite, nimic nu este de mirare dacă la subordonaţi atitudinile sunt perfect similare. Este suficient de arătat cazul Clujului, unde superbe ancadramente gotice stau lângă grilajul de proptit biciclete. Dar exemplele din teritoriu sunt nenumărate. Voi invoca doar situaţia de la Pănet (jud. Mureş). Acolo a existat o biserică gotică, pe locul celei actuale. Numeroase profilaturi, unele datate în prima jumătate a secolului al XV-lea, sunt încastrate în pereţii interiori ai clopotniţei, pe exteriorul altarului sau zac grupate la nord-vest de biserică, la remiza PSI. Alte piese au fost reutilizate ca pietre de mormânt, în secolul al XIX-lea.

5. Şi totuşi, cineva le preţuieşte şi oferă bani pe ele. Sub ochii adormiţi sau închişi ai României cu patrimoniu nepăzit, şi pietrele istorice se scurg către zări mai sensibile. Au fost culese nu numai din sălbăticia ruinelor sau umbra construcţiilor refăcute, care nu mai aveau nevoie de ele, ci şi de sub nasul muzetarilor indiferenţi la inventare de piese lăsate nezăvorâte. Dacă un leu funerar, o inscripţie romană sau o statuie medievală ajunge până la câteva mii de euro, de la ele, un ancadrament, ghizd de fântână, roată de râşniţă, o cristelniţă sau aghiasmatar, un baldachin, tabernacol, cheie de boltă, menou sau ogivă au preţuri proporţionale. Le-au purtat şi încă le poartă marile containere cu mărfuri en gross, cu şoferi comisionari inconştienţi sau derutaţi la categoria „mărfii” traficate, apoi port-bagaje pline ochi de rufele murdare ale unor turişti aflaţi la sfârşit de vacanţe. Chiar zărite, vameşii noştri ar putea fi oare mai culţi ori mai vigilenţi decât păzitorii oficiali ai patrimoniului din muzee?

În noile patrii, pietrele noastre se montează discret ori ostentativ la vile noi, în grădini cu aspect istorizant, la colţuri de şeminee, pe console speciale, la pereţi de livinguri, în capele moderniste sau colecţii de hobişti care par excentrici doar în privirea urmaşilor de daco-romani. Oricum, ei pot fi liniştiţi pentru că le va rămâne neclintită piatra brută a Ceahlăului şi a Negoiului.

6. Ca să ştim de ce ne putem despărţi, la distanţe diferite de timp, oferim numai câteva mostre de pietre „fără valoare”.

Pentru categoria impresionantă de „biserici dispărute”, unele dintre aceste pietre rămân singurele mărturii ale existenţei lor trecute5.

4 A gyulafehérvári székesegyház. Budapest, 1958, p. 165–177. 5 Vezi, printre altele, frumoasa pledoarie pentru importanţa pietrelor în cazul Saschizului, la Iosefina Postăvaru, Biserica fortificată din Saschiz. Studiu istoric şi arhitectural, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. III. Satu Mare, 2004, p. 141 şi urm.

108

Pentru sculptura gotică dispunem de un volum6. Deja învechit, sigur incomplet, el este dificil de utilizat şi datorită ilustraţiei deficitare cu care a fost însoţit. Chiar dacă avem repertorii cu piese gotice, răspândite în teritoriu7, nu avem nici o certitudine că le vom mai regăsi vreodată, tot acolo. Pentru că nu sunt inventariate şi, ca valoare, sunt apreciate, astfel precum am scris, mai puţin decât nişte amărâte de cioburi de oală.

Nu avem la dispoziţie cataloage ale repertoriului de ancadramente existente în monumentele medievale, în aşa manieră ca un arheolog să se poată, simplu, raporta minimal la ele. Ceea ce există8 este restrâns mai ales la diferite zone geografice. Şi totuşi, ar trebui măcar să ştim a recunoaşte un bolţar, un montant, ogivă, cheie de boltă, arc decorativ, panou, consolă, coloană separat de un stâlp, libere ori adosate, cornişă, soclu sau lăcrimar. Stăm într-atât de rău încât, adesea, nici nu avem proprietatea termenilor specifici de desemnare. Cel mai relevant exemplu a rămas pentru mine cetatea Sucevei a cărei lapidar, relativ bogat, nu a ajuns niciodată să se interfereze major în interpretările istorice ale monumentului. Dar, la fel de contrariantă pare a fi întâlnirea cu arheologul care se pretinde că ar fi specialist în arheologia monumentelor, dar nu se osteneşte nici măcar să-şi comunice printr-o simplă listă pietrele profilate pe care le-a dezgropat9.

Avem deja exemple suficiente care ar putea arăta cercetătorilor români ceea ce pierd neştiind să se ocupe de pietre. Probabil cele mai bune exemple ne dă Bihorul, unde arhitectul îl dublează pe arheolog10.

Dacă se scot la iveală pietre din foste ziduri, chiar dacă nu par a transmite vreo formă tainică, ar mai fi de atenţionat că o bună parte dintre ele au, la fel că oricare alte piese ale culturii materiale (spre exemplu, ceramică, metale), însemne de meşter. La o privire mai atentă, ele au început să fie relevate şi în cadrul arhitecturii de lemn11. Nici nu este de mirare, pentru că, atunci când era vorba despre marcarea îmbinărilor, fie ele de lemn sau piatră, 6 Gh. Arion, Sculptura gotică din Transilvania. 7 Vezi Dávid L., A középkori Udvarhelyszék művékei. Bukarest, 1981, passim. 8 Vezi cel mai nou, Mihaela S. Salontai, Profile cu pinten în arhitectura Europei Central-răsăritene din secolul al XIII-lea, în AT, 12–13, 2002–2003, p. 27–34. 9 Cazul cel mai frapant este al Danielei Marcu Istrate, cea care angajată fiind în cercetarea unui număr enorm de monumente medievale, practic nu a publicat nici o singură piatră. 10 Vezi Emődi T., Cercetări efectuate la biserica reformată din Săcuieni (jud. Bihor), în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. I. Satu Mare, 1999, p. 188–213 11 Al. Baboş, Bârnele vechii biserici din Botiza. Documente inedite de tehnică şi artă constructivă în Maramureş la sfârşitul secolului al XVI-lea, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. II. Satu Mare, 2002, p. 236; idem, Un martor evocator al bisericii de lemn din Văleni. Şura grajd a lui Pătru Berci Albuţu, un document de arhitectură sacrală maramureşeană de la începutul secolului al XVI-lea, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. IV. Satu Mare, 2007, p. 240–241.

109

marcajele nu puteau fi foarte diferite. Mai mult decât atât, o serie de simboluri folosite sunt de-a dreptul identice, mărturisind nu doar frecvenţa de folosire, ci şi limitarea de variante geometrizate care ar fi putut şi transpusă pe materiale dure. La piatră, nu sunt semnături, ci forme de marcare a îmbinărilor sau a poziţionărilor din structuri arhitectonice. Semnalarea lor a început la Braşov12, Hunedoara13 şi Alba Iulia14, s-a continuat la Oradea15, dar arheologii nu au furnizat aproape nimic despre întâlnirile cu ele16. Ele apar utilizate de un istoric de artă, în Secuime, fie prin înregistrare simplă (Cuşmed)17, fie comparate, pentru a stabili o eventuală mişcare a meşterilor (Daia Secuiască)18.

Există pietre profilate care nu aparţin zestrei comune a edificiilor ecleziastice sau ale rezidenţelor. Ele sunt, în majoritatea lor ancadramente. Urmează apoi elemente structive decorate (bolţi, cornişe, console, detalii de contraforturi, tribune, scări, balustrade, nişe de şedere). Printre cele mai încărcate de mesaje sunt panourile cu orificii aparţinătoare vechilor băi. La început au fost nelipsite în complexe mănăstireşti. Doar unele de la Oradea s-au publicat19, cele de la Cârţa, Frumuşeni sau Târgu Mureş îşi aşteaptă rândul. De peste un secol, una dintre pietrele cu acest rost a fost scoasă în Suceava lui Ştefan cel Mare20. Până în prezent, nimeni nu a recunoscut-o ca atare. Alte, multe pietre, care provin de la fântâni, cisterne ori sisteme de canalizare, riscă să dobândească calificări de componente de bolţi ori arce.

La fel stau lucrurile cu inventarul liturgic. Cele mai favorizate au fost cristelniţele21. Urmează apoi, în ordine descrescătoare, aghiasmatarele şi aproape deloc piscinele sau tabernacolele22.

12 E. Kühlbrandt, Die ev. Stadtfarrkirche A.B. in Kronstadt. I Heft. Kronstadt, 1898; Das Burzenland. III/1, Kronstadt, 1928, tab. 204. 13 Möller I., A Vajda-Hunyadi vár építési korai, în vol. Magyarország műemlékei. III. Budapest, 1913, p. 23 (extras). 14 Entz G., A gyulafehérvári székesegyház. Budapest, 1958, p. 102–104, 119; Madeleine Adrianne Van de Winckel, Introduction sommaire a l’etude des signes lapidaires de Roumanie, în vol. Pagini de veche artă românească. I. Bucureşti, 1970, p. 171–261. 15 Emődi J., Történeti adatok Nagyvárad múltjából. II. Oradea, 1998, p. 9–79; Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 73, pl. XLII/b-s. 16 O mică excepţie în dreptul Sucevei. Vezi M. D. Matei, E. Emandi, Cetatea de scaun şi curtea domnească din Suceava. Bucureşti, 1988, p. 107. 17 Dávid L., op. cit., p. 190. 18 Ibidem, p. 262. 19 Emődi T., Mănăstirea franciscanilor conventuali din Oradea, în AT, 7, 1997, p. 61–90. 20 Vezi desenul şi fotografia la K. Romstorfer, Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între 1895 şi 1904. Bucureşti, 1913. 21 Dávid L., op. cit., passim; I. Albu, Monumentul epigrafic la saşi în context central-european (secolele XV–XVIII). Sibiu, Teză de doctorat, 1997, p. 139. 22 Aproape numai la Dávid L., op. cit., passim.

110

Despre lespezile funerare s-ar putea scrie aproximativ acelaşi lucru. Doar pietrele întregi au avut oarecari şanse de a se posta la loc de cinste pe undeva. Dar, unele celebre (sarcofagul Sfântului Gerard de la Cenad; piatra funerară a comitelui Laurenţiu de la Câmpulung de Argeş), au rămas în biserici, fie cu destine ciudate (sarcofagul de la Cenad a devenit masă de altar, în anii din urmă), fie de nevăzut de cei care nu le caută cu dinadinsul. Dacă pietrele funerare de la Curtea de Argeş s-au spart cu ciocanul sau au fost înmormântate în bălării, este pentru că vina îngrijitorilor lor este dublă: nu ştiu nici să conserve patrimoniul, nici să respecte vreun simbol funerar. Tot la fel a dispărut, pe nesimţite, cea mai veche piatră funerară cu inscripţie slavonă din Transilvania (1477), aparţinătoare preotului Costea de la Şcheii Braşovului. Nimic surprinzător, dacă un fragment de lespede funerară din secolul al XIV-lea, de la Axente Sever (jud. Sibiu), nu a fost recunoscută nici de către arhitect, nici de către arheolog23. În timpurile din urmă, discuţii dintre cele mai interesante au stârnit pietre ca acelea de la Densuş (jud. Hunedoara)24, Tileagd25 sau Rădvani (jud. Bihor)26.

Deşi izvoarele scrise amintesc adesea despre semne de hotar, arheologii nu prea ştiu că unele dintre ele au fost confecţionate din piatră. Este suficient să se vadă, astăzi, colecţia existentă în Muzeul din Năsăud, pentru a se naşte interogaţia vechimii lor sau asupra aspectului predecesoarelor lor mai vechi.

Ceasurile solare au primit o tratare recentă27. Ea estimează că ar fi vorba despre peste o sută de exemplare la care ar trebui să privim pentru a le putea pricepe pe cele arheologice.

Trebuie să citim că, la 1471, Braşovul avea o comandă de 1000 de ghiulele de piatră, pentru a bănui că acolo a funcţionat un centru de producţie. Întrebare dacă pietrele cu profil circular plantate la Ocna Sibiului (jud. Sibiu), la anumite intervale, pe un sector al curtinei de vest, de pe contraforturile incintei bisericii calvine de la Unirea (Vinţu de Sus, jud. Alba), ca şi cele de pe sectorul de sud-est al curtinei oraşului Mediaş, lângă bastionul de sud-est (Strada Spitalului), au avut şi rol funcţional sau doar unul pur decorativ. Se dovedeşte că „moda” era neaşteptat de răspândită28. Numai pentru că au fost

23 Adrian A. Rusu, Carenţe şi abuzuri în reabilitarea bisericii fortificate din Axente Sever (Frauendorf) (jud. Sibiu), în www.medievistica.ro/monumente/stările (11.02.2008). 24 R. Lupescu, Un monument funerar inedit în biserica din Densuş, în ArhMed, 1, 1996, p. 180–185. 25 Emődi T., A Telegdi család és a reneszánsz művészet néhány emléke a 16. századi Bihar és Bereg vármegyékben, în Művészettörténeti Értesítő, 47, nr. 3–4, 1998, p. 177–198. 26 I. Crişan, O piatră funerară descoperită în necropola statului medieval Rădvani, în Crisia, 35, 2005, p. 51–65. 27 Márton L., Toronyórák és napórák. Kis művelődéstörténet. Csíkszereda, 2005. 28 Vezi, spre exemplu, situaţia cetăţii Rhodos, cu ghiulele încastrate de turci la 1480. J. Zeune, Burgen. Symbole der Macht. Ein neues Bild der mittelalterlichen Burg. Regensburg, 1997, p. 120.

111

24, descoperite la o fostă mănăstire sibiană, ne-am împărtăşit de un tabel al caracteristicilor lor29.

Cel care descoperă sfere de un anume calibru ar putea să se întrebe, de mai multe ori, dacă nu cumva s-a reîntâlnit, nu cu o ghiulea de tun, ci cu o bilă de joc.

Dacă au fost într-atât de puţine, ar fi nedrept să uităm vreo clipă despre uriaşa relevanţă a tiparelor de piatră pentru turnat piese mărunte de metal neferos, în special bijuterii sau anexe vestimentare30.

Ceva mai sus am amintit despre pietrele de ascuţit (cute), cele de moară sau râşniţă. Dar mai trebuie să amintim şi mojarele. Deşi rare, ele se strecoară totuşi între recuperările săpăturilor anilor din urmă31. Şi mai rare, şi fără studii de referinţă româneşti, au rămas greutăţile de plase de pescuit ori cele pentru războaiele de ţesut. Să nu uităm că pietrele atârnate se transferă la mecanismele ceasurilor, poate ale marilor cântare orăşeneşti sau constituie poveri legate de cătuşele prizonierilor.

Toate pietrele medievale au avut uneltele lor. Pe ele le ştim uneori mai bine, tocmai pentru că sunt de fier32. Dacă am încerca echivalarea pe viu a instrumentarului descris la 1503, cu prilejul refacerii Turnului Spart, de către sibieni33, nu am avea mari performanţe. Dacă recunoaştem cât de cât dălţile, abia dacă putem să indicăm provenienţa acelor mici orificii pe suprafaţa vizibilă a blocurilor unor monumente. Sunt „amprentele” cleştilor de ridicat din care unii au ajuns în muzee34, alţii în situri arheologice35.

Ce s-ar putea face? Evident, mai multe lucruri. Mai întâi studioşii ar trebui să scrie mai apăsat despre ele. Dacă am avea pagini publicate despre cutele, râşniţele şi pietrele de moară, ghiulele Evului Mediu, ar fi mai uşor

29 P. Beşliu, Istoria unei biserici de mănăstire din Sibiu, în RMI, 60, nr. 1, 1991, p. 81. 30 Fără să fie tratate separat, vezi câteva la Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterliche Schmuck des Unteren Donaugebietes im 11.–15. Jahrhundert. Bucureşti, 2001. 31 Cea dintâi publicată provenea din cetatea Haţegului (Adrian A. Rusu, Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi arheologică, în: Sargetia, 16–17, 1982–1983, p. 333–359., p. 336, reconsiderarea ca medieval în Idem, Castelarea carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII–XIV). Cluj-Napoca, 2005, p. 370). Voi aminti doar pe cele încă nepublicate de la Oradea (cetatea episcopală) sau Frumuşeni (mănăstirea Bizere). 32 Vezi o sinteză pentru uneltele şantierelor din cetăţi, la Adrian A. Rusu, Castelarea carpatică…, p. 121–122, cu trimiteri la o bibliografie străină. Primele fierăstraie de tăiat piatra le-am văzut la Frumuşeni (Mănăstirea Bizere). 33 Vezi P. Munteanu-Beşliu, în BCMI, 10, nr. 1–4, 1999, p. 58. 34 Vezi, spre exemplu, Minerva Nistor, Producţia şi negoţul cu feronerie, arme de foc, clopote şi mojare ale Braşovului în secolele XV–XVIII, în Cumidava, 13/2, 1983, p. 70. 35 R. Popa şi colab., Cercetările arheologice de la Voivozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII–XV, în Crisia, 17, 1987, p. 81.

112

pentru că nu s-ar implica deloc istoria de artă. Pentru lespezi funerare, inventare liturgice, sculptură decorativă ori ancadramente s-ar cere un efort de altă natură, finalizat cu complicitatea specialiştilor care cunosc morfologie arhitectonică şi artistică. Arheologul trebuie să le accepte valoarea superioară şi să înveţe desenarea lor.

7. Am lăsat la urmă ceea ce ar fi trebuit să punem în fruntea acestor pagini, adică reperul european pe care l-am pierdut şi la acest capitol.

In 1995 the Lapidarium in Prague was placed among the 10 most beautiful museum exhibitions in Europe at an International Top 10 competition.

Colegii maghiari publicau, în anul 1988, două volume care ne interesează. Primul volum, deschidea de fapt o serie, botezată Lapidarium Hungaricum36. Ea era concretizarea unui program iniţiat în anul 1974, cu principii tipărite în anul 1976. Rezultatul constatărilor preliminare fusese impresionant: din 115 localităţi au fost semnalate nu mai puţin de 38.000 de pietre. În zece ani, locaţiile au ajuns să atingă cifra de 400, iar pietrele de luat în seamă au atins cifra de aproape 61.000 de exemplare. Nici jumătate din el nu se conserva în condiţii propice. Pentru repertorierea şi publicarea lor s-au angajat peste 25 de specialişti din întreaga reţea de muzee şi instituţii patrimoniale. Ei au constat deja şi repartizarea pe epoci/stiluri a aceloraşi pietre, în aşa fel încât doar cele romanice şi gotice se ridicau la cifre de aproape 40.000 de bucăţi. Aproape jumătate din aceste materiale nu ofereau condiţii propice de studiu şi peste jumătate din ele nu erau nici măcar inventariate37.

Al doilea volum ne privea direct. El se referea la pietrele Oradiei38. Valorificarea datelor arhivistice a fost făcută cu recursul copios la fotografierea şi desenarea pietrelor care zăceau în jurul Muzeului „Ţării Crişurilor” din Oradea. Înainte de anul 1989, orice colaborare oficială transfrontalieră între români şi maghiari, pe teme de istorie, era aproape imposibilă. Cum toată lumea ştia acest lucru, colegii maghiari au riscat mult întâlniri supărătoare cu „paznici” speciali ai României. Dar, faptul că nici un incident nu a avut loc în cursul acelor culegeri de date, demonstra cât de bine erau „păzite de străini” bunurile acelui muzeu. Graţie acelui volum, istoriografia românească dispute de un număr 214 fragmente catalogate şi valorificate istoric. Numai că, aşa precum de cunoaşte, 36 Lapidarium Hungaricum. Magyarország építészeti töredékeinek gyűjteménye. Szerkeszteti Horler Miklós. I. Általános helyzetkép. Szerkesztette Feld I., Horler M., Koppány T., Lővei P., Szekér Gy. Budapest, 1988. 37 Date furnizate de către Horler M., Magyarország építészeti töredékeinek helyzetképe, în vol. Lapidarium Hungaricum..., p. 26–64. 38 Váradi közöredékek. Budapest, 1988.

113

contactul şi posibilitatea importării modelului sau doar sugestiile de studiu sunt obturate nu numai de dezinteresul românesc, ci şi de necunoaşterea limbii maghiare.

„Istoria” cercetărilor fragmentelor arhitectonice medievale din România cunoaşte şi „episodul” absolut insolit al implicărilor Suzanei Móré Heitel. Istoric de artă, interesată de genezele arhitecturii religioase pe Mureşul Inferior, răposata noastră colegă s-a izbit de un clar dezinteres al muzeului arădean. A procedat atunci cum i-a dictat conştiinţa, organizând mici depozite de pietre în locaţii particulare, pe care, le-a păstrat tainice şi pentru a-şi asigura, chipurile, materia inedită a doctoratului. La dispariţia ei fizică, va fi nevoie de anchete detectiviste pentru a identifica locaţiile acelor mici-mari acumulări. O altă şansă s-a ivit, se pare, în cazul Cenadului, unde autorităţile locale, ajutate, cât s-a putut, de către Muzeul Judeţean Timişoara, au încropit un început de muzeu. Pentru prima dată, alături de pietre au apărut schiţe, uneori stângace, ale locaţiilor originale ale acelor pietre.

114

Sticlăria medievală din Transilvania. Repere generale şi documente arheologice1

Printre multiplele capitole de cultură materială neglijate: de către cercetarea istorico-arheologică

medievală românească se numără şi cel al sticlăriei. Apropierea de acest capitol special presupune conjugarea unor date rezultate din informaţia actelor de cancelarie şi cea a picturii de frescă şi icoane, din cercetări de istoria artei, a tehnologiilor de producţie, a utilizărilor multiple ale sticlăriei, din studii generale privitoare la subiect, istoria comerţului şi, desigur, nu în ultimul rând, din cercetarea arheologică. Nici unul dintre aceste compartimente de investigat nu a fost astfel finalizat încât să devină o etapă sigură pentru ansamblul care ne interesează. Cauzele nu sunt greu de găsit. Până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu există nici cea mai mică referinţă documentar scrisă privitoare la sticlă. Marile colecţii muzeale nu conservă în depozitele lor decât, în cel mai fericit caz, piese din secolul al XVII-lea. Publicarea documentelor iconografice este în Transilvania fie doar parţială, fie calitativ atât de necorespunzătoare, încât nu se pot distinge în imagini amănuntele compoziţionale, ceea ce conduce la necesitate a cercetării directe a monumentelor ori colecţiilor. În sfârşit, cercetarea arheologică, la rândul ei, nu a scos la lumină destule piese relevante ori publicarea lor a întârziat din lipsa lucrărilor de referinţă.

Motivaţiile conţinute în aliniatul precedent servesc drept mobil pentru ceea ce vom încerca în paginile ce urmează. Suntem departe de a fi în măsură să surmontăm toate dificultăţile care au fost listate. Intenţia noastră s-a dorit a fi în primul rând introductivă şi nu exhaustivă.

Dincolo de acest scop, ne-am mai propus să publicăm o serie de do-cumente arheologice care provin din săpături arheologice relativ recente. Cele mai multe sunt cercetări personale. Vom mai specifica şi că limitele cronologice între care ne-am oprit corespund începutului mileniului nostru şi anului 1600.

1 Apărut într-o primă formă în EphemNap, 5, 1995, p. 301–330.

Repere generale

115

Ca de fiecare dată când se reîncepe o cercetare tematică, un succint excurs istoriografic este inevitabil de util. Aglomerarea studiilor despre sticla medievală a fost marcată prin apariţia unei revuistici special interesate2, născută în Occident. Au urmat apoi şi sintezele3. În vecinătatea noastră alinierile s-au simţit mai lent, dar s-au simţit. O sinteză de cercetare care s-a tipărit în urmă cu puţini ani, nu ne-a luat absolut deloc în seamă4.

Studii speciale s-au scris în istoriografia maghiară5. Referirile la Transilvania nu au fost nici foarte numeroase, nici particularizante6. Faţă de România, unde nu se petrecea nimic, nici în acest domeniu, lucrurile deveneau tot mai avansate. Se adâncea astfel prăpastia de cunoaştere din care nici măcar astăzi nu reuşim să ne iţim. Studiile sau, mai corect, modestele paragrafe româneşti s-au ocupat îndeosebi de sticlăria premodernă, căreia i-au căutat, cu timiditate, antecedentele7, Nimic nu este surprinzător dacă avem în vedere că monografia de referinţă, privitoare la meşteşugurile medievale transilvane, condamna tema de cercetare prin afirmaţia că sticlăria „a cunoscut o dezvoltare modestă, fiind abia în faşă”8. Cei 40 de ani care ne despart de la această sentinţă istoriografică sunt etape pentru acumulări de informaţii, noi optici de investigare şi, în cele din urmă, pentru modificarea radicală a imaginii istoriei sticlei medievale din Transilvania. Ca şi la alte compartimente ale culturii materiale medievale, de la arheologie sunt de aşteptat cele mai consistente şi bulversante noutăţi.

*

După anul 1000, sticlăria este prezentă pe teritoriul românesc actual venită dinspre sudul bizantin. Sunt mai ales piese de podoabă (brăţări, mărgele, 2 Cea mai importantă fiind Journal of Glass Studies, publicată din anul 1959, la Corning, New York. 3 Daniela Stiaffini, Il vetro nel Medioevo. Tecniche, strutture, manufatti. Roma, 1999. 4 Auf gläsern Spuren. Der Beitrag Mitteleuropas zur archäologisch-historischen Glasforschung. Wien, 2003 (vol. 12, al revistei Beiträge zur Mittelalterarchäologie in Österreich). 5 Nu vom reţine aici lucrările mai vechi, care au, în general, o valoare scăzută. Le vom cita doar atunci când vor deveni de folos textului nostru. Vom menţiona aici sinteza nouă şi modernă a Katalin H. Gyürky, Űvegek a középkori Magyarországon. Budapest, 1991. 6 Vezi Edit Mester, Research of medieval glass vessels and glasshouses in Hungary, în vol. Auf gläsern Spuren…, p. 69, unde apare doar o hartă cu puncte nedecriptate, din teritoriul actual al României, sub titlul „Excaveted and documented Hungarian glasshouses from the 14th–19th centuries”. 7 Vezi mai ales H. Hoffmann, în Aluta, 1, 1970, p. 295–297, reluat aproape identic în l. germană în FVL, 15, nr. 2, 1972, p. 89–90 şi Magdalena Bunta, în ActaMN, 17, 1980, p. 219–222. Cele mai noi lucrări ale domeniului sunt cantonate tot în studiul sticlăriei târzii. Vezi Ligia Fulga, Sticlăria transilvăneană în secolele XVII–XVIII. Soluţii tehnice, tendinţe artistice. Bucureşti, 2004; Claudia Urduzia, Sticla în colecţiile Muzeului Brukenthal. Catalog selectiv. Sibiu, 2007. 8 Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea. Bucureşti, 1954, p. 220.

116

nasturi şi inele). Prezenţa lor este bine atestată în Dobrogea9. Aceleaşi tipuri de produse de import au ajuns, cu unele excepţii, şi în necropolele Banatului10. Dintre acestea, cel puţin brăţările nu au depăşit, se pare, limita secolului al XIII-lea11. În Transilvania propriu-zisă, mărgelele continuă să fie folosite dintr-o perioadă anterioară începutului de mileniu12. În secolul al XII-lea ele persistă şi în forme foarte elaborate, cu foiţe intermediare de aur şi argint (Cluj-Mănăştur)13. Cât priveşte brăţările, este de aşteptat să fie regăsite peste tot unde s-au răspândit importurile bizantine. Arealul acestora din urmă este mai bine documentat prin atestările de ceramică smălţuită14. Cu siguranţă că produsele de import bizantine au avut o gamă mai generoasă, foarte puţin cunoscută. Ca certe ar fi încă fragmentele de piese de mozaicuri parietale, realizate din sticle colorate. Descoperirea acestora se semnalează la Frumuşeni (jud. Arad)15. Din categoria vaselor face parte, probabil, un mic recipient de sticlă gălbuie, cu pereţi subţiri şi aplicaţii filiforme de sticlă albastră, descoperit la Sânnicolau de Beiuş (jud. Bihor)16.

Secolul al XIII-lea este încă complet gol. Abia din secolul al XIV-lea situaţia se schimbă radical prin afluirea produselor de import venite dinspre vest. Deocamdată se pot face trimiteri către descoperirea unui pahar cu „stropi” la Voievozi (jud. Bihor)17 şi a unui alt vas de sticlă (pahar?), vopsit în alb şi roşu şi cu „perle” de sticlă, de la Bogdan Vodă (jud. Maramureş)18.

Cele patru secole de început ale mileniului nostru, la fel ca altele precedente ori următoare, nu exclud posibilitatea refolosirilor de sticlă romană. Fenomenul face parte din contextul mai larg al preluării moştenirii culturii

9 I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei. II, Bucureşti, 1971, p. 300, 302, 310, 313–315; Ingrid Poll, Gh. Mănucu Adameşteanu, Brăţări de sticlă medievale descoperite în România, în ArhMed, 1, 1996, p. 171–179. 10 D. Ţeicu, în ActaMN, 18, 1981, p. 491–497. 11 Ibidem, p. 495. 12 M. M. Popescu, Podoabe medievale în ţările române. Bucureşti, 1970, p. 51–52, nr. 53–54: Blandiana (jud. Alba), Şiclău (jud. Arad). 13 P. Iambor, Şt. Matei, în ActaMN, 16, 1979, p. 603, 616; idem, în ActaMN, 20, 1983, p. 135, 145. 14 Trebuie să atenţionăm că brăţările de sticlă revin în teritoriile noastre mult mai târziu, în sec. XVII–XVIII, aduse de turcii care au preluat de la bizantini tehnicile şi obiceiul de a le fabrica. Vezi şi Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 115, 175, pl. LXVIII/b, cu bibliografie mai nouă. Apoi Lia şi A. Bătrâna, în RMMI, 17, nr. 2, 1986, p. 85–86. Pentru Buda vezi H. Gyürky Katalin, Az üveg. Katalogus. Budapest, f. a, p. 17–18. 15 Descoperiri inedite ale lui Mircea Rusu, căruia îi suntem datori cu mulţumiri pentru amabilitatea de a ne fi informat asupra lor. 16 R. Popa, N. Chidioşan, A. Lukács, în RMMI, 15, nr. 2, 1984, p. 30. 17 R. Popa, D. Căpăţână, A. Lukács, în Crisia, 17, 1987, p. 85. 92, fig. 13/a. 18 R. Popa, M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Baia Mare, 1966, p. 25, 28, fig. 19/a.

117

materiale daco-romane. Până în prezent cunoaştem o singură situaţie de acest tip, respectiv un fragment dintr-un vas (pahar?) scos la lumină dintr-o locuinţă anterioară marii invazii tătare din 1241, la Vinţu de Jos (jud. Alba)19.

Odată cu secolele XIII–XIV, folosirea sticlei se extinde în mai multe direcţii, foarte diferite. Drept urmare, vom urmări această diversitate, prin mărturiile păstrate.

În arhitectură, rostul sticlei s-a limitat la închiderea ferestrelor. Chiar dacă sursele europene indică utilizarea geamurilor de sticlă încă în arhitectura romanică20, materialele componente ferestrelor nu au fost niciodată exclusive. Sticla a fost multă vreme concurată de piele, hârtie ori, pur şi simplu, de obloane de lemn şi zăbrele de fier. Pentru Transilvania, mărturiile documentare legate de ferestre de sticlă încep să se aglomereze doar către sfârşitul secolului al XV-lea. Există însă toate temeiurile ca să considerăm utilizarea lor drept certă cel puţin de la mijlocul secolului amintit.

În anul 1492, abatele conventului din Cluj-Mănăştur îl răsplătea pe Luca pictorul, locuitor al unui cartier suburban al Clujului, pentru că a pus şi a pictat geamuri la biserica mănăstirii şi la casa fraţilor călugări21. În 1496, un alt meşter clujean, pe nume Gothard, punea geamuri la consistoriu22. Aproximativ în aceiaşi ani, la biserica parohială a Sibiului, Nicolae pictorul şi un Conradin erau plătiţi pentru geamuri reparate23. În secolul al XVI-lea, menţionările de construcţii cu geamuri de sticlă sunt destul de frecvente. Pe primul plan au rămas bisericile: 1529–1530, Biserica Neagră din Braşov24, 1582 fosta mănăstire dominicană din Alba Iulia25, 1581–1684 clădirile colegiului iezuit din Cluj--Mănăştur26. Alături de ele stau marile palate, foste episcopale, devenite civile de la mijlocul veacului: 1578 şi 1603, palatul de la Alba Iulia27, la 1598–1599,

19 Cercetări inedite ale lui Nicolae M. Simina, care ne-a pus cu amabilitate informaţia la dispoziţie. 20 La Buda deja în sec. XIII. Vezi Katalin H. Gyürky, Az üveg..., p. 9. 21 Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent jegyzökönyvei (1289–1556). II, Budapest, 1990, p. 100, nr. 2822. Documentul fusese anterior semnalat în ArchÉrt, 17, 1898, p. 81, iar apoi de Entz G., Művészek és mesterek az Erdélyi gótikában, în vol. Emlekkönyv Kelemen Lajos szűletesenek nyolcvanadik évfordulájára. Bucureşti, 1957, p. 254–255. 22 Történelmi Tár, 1883, p. 581. 23 Însemnarea din registrele Sibiului a fost mult timp socotită ca aparţinătoare sfârşitului secolului al XIV-lea. Vezi G. Seivert, Die Stadt Hermannstadt. Hermannstadt, 1859, p. 13; H. Hoffmann, în Aluta, I, 1970, p. 297; Magdalena Bunta, op. cit., p. 219. Datarea corectă la G. Entz, op. cit., p. 259. 24 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt in Siebenbürgen. II. Kronstadt, 1889, p. 168–169. 25 Balogh Jolán, Kolozsvári kófaragó műhelyek XVI. század. Budapest, 1975, p. 270. 26 Ibidem, p. 123, 317. 27 S. Goldenberg, în Studii RevIst, 16, nr. 3, 1963, p. 604; Balogh Jolán, op. cit., p. 288.

118

fostul palat episcopal de la Oradea28. În unele centre domeniale se semnalează de asemenea: 1553, la Baia Mare29, 1569–1570, la Satu Mare30. Deşi nu cunoaştem semnalări documentare mai vechi decât ale ferestrelor de sticlă reparate în 1635, ale farmaciei din Braşov31, în mediul urban trebuie să fi fost folosite sigur şi mai devreme. O menţionare de ochiuri de geam s-a făcut în urma unei curăţiri efectuate la clădirea corpului principal al Primăriei vechi a oraşului Sibiu32. Dar ochiuri de geam apar şi la casa de lemn a unui târgoveţ înstărit din Cristuru Secuiesc (jud. Harghita), casă datată aproximativ între anii 1534–161433.

De la sfârşitul secolului al XV-lea, Transilvania exporta sticle de geam către Ţara Românească. Cea mai veche ştire vine dintr-o scrisoarea domnitorului Radu cel Mare (1495–1508). Prin ea se cereau imperativ trimiterea unui meşter şi a unor geamuri pentru o ctitorie domnească34. În 1557, aceleaşi produse erau solicitate, tot Braşovului, de către Pătraşcu cel Bun35.

Documentele ne lasă să observăm că meşteşugul de sticlar-geamgiu se îmbina adesea cu cel de pictor de vitralii. Aşa se întâmplă cu sticlarii de la sfârşitul secolului al XV-lea, cel puţin, sticlarii proveniţi din Cluj şi Sibiu. Dintr-un statut de breaslă sibian, elaborat în anul 1520, aflăm că „după datină” a produce dovada meşteşugului pictorului de vitralii însemna şi întocmirea unui geam cu ochiuri rotunde, mare de un cot36. Socotelile Braşovului ne mai indică folosirea de către geamgiu a unor cuie37 şi rame38, în timp ce geamul propriu-zis se putea compune şi din „ochiuri mari”39.

Aspectul propriu al acestor ferestre se distinge foarte bine în iconografia epocii. Pe altarul zburător al bisericii din Dupuş (jud. Sibiu), datat în anul 1522, sunt două scene care ne interesează în mod deosebit. Prima este aceea a flagelării lui Isus. Ferestre din planul secund prezintă ochiuri de sticlă rotunde,

28 Balogh Jolán, Varadinum. II, Budapest, 1982, p. 107–127, cu menţionarea unor tipuri diferite de ferestre cu sau fără sticlă. 29 D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. II. Bucureşti, 1968, p. 236. 30 Ibidem, p. 384. 31 G. Barbu, A. Huttmann, Începuturile farmaciei orăşeneşti a Braşovului în vol. Din istoria medicinii româneşti şi universale. Bucureşti, 1962, p. 79. 32 H. Fabini, Sibiul gotic. Bucureşti, 1982, p. 111. 33 Benkő E., A középkori Keresztur-szék régészeti topografiaja. Budapest, 1992, p. 63, fig. 76/3–5. 34 Gr. G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1346–1603. Bucureşti, 1934, p. 198, nr. 207. 35 Hurmuzaki. XI, p. 796. 36 H. Hoffmann, op. cit., p. 297. 37 1529 – Quellen zur Geschichte..., II. Kronstadt, 1889, p. 168. 38 1536 – Ibidem, p. 490. 39 1550 – Ibidem, p. 15; 1651/60 – Ibidem. III, Kronstadt, 1896, p. 328.

119

completate cu triunghiuri cu laturi concave. În scena Încoronării cu spini, din acelaşi ciclu al Patimilor, fereastra din spatele lui Isus are ochiuri romboidale40. Asemenea reprezentări nu sunt singulare41.

Piesele de geam cele mai obişnuite au fost acelea cu formă rotundă. Tehnologia lor de fabricaţie era mult mai simplă decât a geamurilor cu forme unghiulare42. Documentele, mai ales cele din secolul al XVII-lea, le dau uneori şi numele de „farfurii de sticlă” (üvegtányer, Glaszteilchen)43, ceea ce a condus, la unii autori, la confuzia cu o piesă de veselă44. Alteori sunt mai precis definite ca orbiculi fenestrales, circuli fenestrales45, orbes vitreas46. Adesea suntem informaţi asupra unor cantităţi apreciabile de ochiuri de sticlă: în 1550, unui sticlar din Râşnov i s-au plătit 2000 de bucăţi47, la 1553, în casa lui Petru Diacul din Baia Mare se găseau depozitate 4700 de bucăţi48. La începutul secolului al XVII-lea, într-un singur transport erau vămuite la Cluj 5500 farfurii49. Pentru o singură reparaţie la casa farmacistului oraşului Braşov (1635) a fost nevoie de 390 de ochiuri50. Cu ajutorul unor însemnări braşovene se poate estima preţul unor astfel de ochiuri. În 1550 i se plătiseră lui Dumitru Glaser din Râşnov 8 florini pentru 2000 de bucăţi51. Mai ştim de asemenea că între 1569–1570, trei ferestre (reparate?) la casa provizorului domenial din Satu Mare costaseră 4,70 florini52.

Despre ochiurile de geam romboidale ştim foarte puţine lucruri. În unele picturi, pe unul dintre colţurile ascuţite este figurată o pată în forma unui sector de cerc. Rosturile ei nu le cunoaştem. Geamurile hexagonale, nesemnalate încă în Transilvania, par să fi apărut doar în secolele XVI–XVII53.

40 Gisela şi O. Richter, Siebenbürgische Flügelaltäre. Thaur bei Innsbruck, 1992, p. 112, fig. 46 şi 47. 41 Vezi Mediaş (jud. Sibiu) (sfârşitul sec. XV) Gisela şi O. Richter, op. cit., p. 99, fig. 38. 42 H. Hoffmann, în Aluta, 1, 1970, p. 296. 43 L. maghiară 1638 – Takáts S., în Századok, 41, 1907, p. 635; l. germană 1520 – G. Seivert, op. cit., p. 13. 44 Vezi spre exemplu Şt. Pascu, op. cit., p. 219; Fr. Pap, în ActaMN, 12, 1975, p. 366. Corect la Magdalena Bunta, în ActaMN, 17, 1980, p. 230. 45 Takáts S., op. cit., p. 638. 46 1557 – Hurmuzaki. XI, p. 796. 47 Quellen zur Geschichte…, I. p. 589–590. 48 D. Prodan, op. cit., p. 236. 49 Fr. Pap, în ActaMN, 13, 1976, p. 366. În 1640 au plecat de la Cluj către Oradea 16000 de farfurii (Balogh Jolán, op. cit., p. 328). La sfârşit de secol numărul creşte considerabil. Vezi ex. Bisericii Negre de la Braşov pentru care se foloseau în 1694, 10000 „farfurii de sticlă” (Magdalena Bunta, op. cit., p. 230). 50 G. Barbu, A. Huttmann, op. cit., p. 79. 51 Quellen zur Geschichte …, I. p. 589–590. 52 D. Prodan, op. cit., p. 384. 53 Vezi Molnár L., în Zalai Múzeum, 4, 1992, p. 183.

120

În iconografia secolului angevin apar reprezentate piese de sticlă folosite pentru iluminat. Au fost candele cu ulei, atârnate de suporturi din alte materiale54. Nu este posibil ca astfel de lămpi să nu fi fost utilizate şi în Transilvania, în mediile mănăstireşti, episcopii, oraşe ori curţi nobiliare55. Între timp, reprezentarea lor pe fresce medievale provinciale a devenit o certitudine. Sunt chiar două monumente care înzestrează pe „fecioarele înţelepte” şi „fecioarele nebune”, cu candele ţinute în mâini normal ori cu gura în jos. Mărturiile sunt pictate pe bisericile de la Sântana de Mureş (fig. 1/sus) şi Sânvăsii56. Singura dovadă documentară referitoare la un corp de iluminat confecţionat din sticlă este legată de palatul episcopal din Alba Iulia şi datează din anul 1521. El a fost definit drept „lămpaş de sticlă” (laterna vittrea)57 ori „candelabru”58.

Următorul mare capitol al folosirii sticlăriei medievale conţine uneltele şi ustensilele. Au fost manipulate de către alchimişti, specialişti minieri, farmacişti, medici şi bărbieri-felceri. Este unanim cunoscut faptul că o serie de reacţii chimice nu pot avea loc în vase metalice ori de ceramică, tot aşa cum o serie de alte operaţii fizice (amestecuri, filtrări, schimbări de temperatură etc.) au nevoie de instrumente speciale. În multe astfel de cazuri, sticla este indispensabilă. Cele mai probabile şi mai simple ustensile sunt mojarele, recipientele de diferite forme (flacoanele), cu bune posibilităţi de închidere ermetică, şi baghetele.

Mineritul în sine a fost un meşteşug care a cunoscut o evoluţie continuă în cursul mileniului doi. Secătuirea surselor de metale native a stimulat progresul tehnologic pentru exploatarea şi separarea compuşilor complecşi. Adesea el a fost promovat de meşteri străini, aduşi odată cu instrumentele şi cunoştinţele lor tehnice. Pentru separarea aurului se folosea, spre exemplu, sticla numită Schaidglas59.

Alchimia, dezvoltată independent ori strâns legată de meşteşugurile textile, ale pielăriei, hârtiei, leacurilor, cosmeticalelor etc., a avut şi ea tradiţia ei transilvană. Primul alchimist atestat documentar, pe care noi îl cunoaştem, a

54 Vezi Katalin H. Gyürky, în CAH, 1982, p. 158–161, fig. 7. 55 Semnalăm totuşi o astfel de candelă ieşită la. biserica din Sălişte (jud. Sibiu). Biserica funcţiona din sec. XVI, dar candela este considerată produs de manufactură. Vezi P. Beşliu, în RMMI, 20, nr. 2, 1989, p. 17–18, pl. VI/n. Altă candelă nedatată la Răchitova (jud. Hunedoara). Vezi Adrian A. Rusu, în AIIACluj-Napoca, 29, 1989, p. 88. Pentru candele de sticlă din sec. XIV, descoperite la Cozia şi Curtea de Argeş, în Ţara Românească, vezi N. Constantinescu, Curtea de Argeş. (1200–1400). Bucureşti, 1983, p. 135–137. 56 Középkori falképek Edélyben. Értékmentés a Teleki László Alapítvány támogatásával. Budapest, 2008, p. 229–234, 236, respectiv p. 260–262. 57 D. Prodan, op. cit., p. 54. 58 S. Goldenberg, op. cit., p. 303. 59 Takáts S., op. cit., p. 631.

121

fost, se pare, Ioan Cementes din Cluj (1588)60. Numele lui a avut şansa istorică de a fi scos din anonimat, căci o descoperire arheologică de excepţie confirmă practicarea alchimiei în incinta mănăstirii dominicane de la Vinţu de Jos (jud. Alba), în cursul secolelor XIV–XV61.

Medicii apar menţionaţi cel mai devreme încă în cursul secolului al XIV-lea62. Spitale funcţionau la Sibiu, Bistriţa, Cluj, de la sfârşitul secolului al XIII-lea63. Cu toate că despre farmacişti (appotecari, aromatari) nu cunoaştem decât consemnări documentare din secolul al XV-lea, rostul lor a fost presupus în preajma mănăstirilor catolice, poate chiar de la sfârşitul secolului al XIII-lea. După prima atestare a unei farmacii orăşeneşti, cea a Sibiului (1494), au urmat acelea ale oraşelor Bistriţa (1516), Braşov (1520), Cluj (ante 1572)64 şi probabil încă şi altele.

Primele obiecte de sticlă cu destinaţie medicală, pe care le cunoaştem în Transilvania, sunt reprezentate în pictura secolului al XV-lea. Sunt atribute ale sfinţilor vindecători. Dacă Sfântul Pantaleon de la Densuş (jud. Hunedoara) (mijlocul secolului al XV-lea), pare doar a ţine în mână un vas de sticlă, în schimb Sfântul Cosma de pe altarul zburător al bisericii din Băgaciu (jud. Mureş) (în preajma anului 1518), ţine sigur în mâini un vas transparent, cu gura uşor evazată65. În inventarul farmaciei braşovene, redactat în anul 1580, se întâlneşte menţiunea unor aparate de distilat, fără să se specifice explicit că ar fi vorba despre vase confecţionate din sticlă66. Oricum, prezenţa unor alambicuri nu ar fi deloc surprinzătoare, deoarece această prezenţă este atestată şi arheologic pe teritoriul actual al Ungariei67. Foarte concludent este un inventar al defunctului Egidiu Bărbierul din Cluj, act redactat în anul 1589. Acolo întâlnim un urinal (de sticlă?), 13 ventuze de sticlă, o sondă din acelaşi material şi o întreagă garnitură de butelii, cu destinaţie diferită68. Cele din urmă vase

60 S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI. Producţia şi schimbul de mărfuri. Bucureşti, 1958, p. 93, 97, 99, 317. 61 Aplică cu reprezentarea simbolului alchimiei, prezentă odinioară pe o lădiţă. Descoperire inedită din anul 1994. 62 Ex.: Petru, medicul din Lipova (jud. Arad), în 1367. Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania. XIII, Bucureşti, 1994, p. 417–418. 63 S. Izsák, Date preliminare cu privire la istoricul spitalelor medievale din Cluj, în vol. Din istoria medicinii româneşti şi universale. Bucureşti, 1962, p. 66–68. 64 V. Bologa, Elisabeta Elekes, în Farmacia, 8, nr. 9, 1960. p. 654–657. 65 Gisela şi O. Richter, op. cit., p. 191, fig. XLVI. 66 Transsilvania. 3, nr. 1, 1863, p. 29; AVSL, 20, 1885, p. 11. 67 Katalin H. Gyürky, în ActaArchHung, 34, 1982, p. 204–209. 68 S. Goldenberg, Contribuţii la istoria medicinii din Transilvania în secolul al XVI-lea. Inventarul unui bărbier-chirurg din 1589, în vol. Din istoria medicinii româneşti şi universale. Bucureşti, 1962, p. 99–100.

122

apar şi în farmacia Braşovului, în 158069. Forma lor trebuie să fi fost variată pentru a păstra esenţe, uleiuri, parfumuri. Unele flacoane aveau deja forme foarte asemănătoare cu aceea a lacrimarelor romane70. În sfârşit, socotelile oraşului Cluj consemnează că într-un singur drum de comerţ făcut de negustorul Andrei Garay în Polonia, el a adus 16 perechi de ochelari (1599)71. Articolul de import respectiv avea şi el o tradiţie mult mai veche, fiind atestat, în alte zone geografice, inclusiv în iconografia medievală.

Toate aceste piese de sticlărie au aşteptat până către sfârşitul secolului al XVI-lea pentru a fi înregistrate de documentele scrise, deveni te mai atente la detalii. Altele au circulat sub titluri generale ori în cel mai bun caz sub genericul de „instrumente de sticlă” (üveg szerszám)72.

Oglinzile se întâlnesc destul de frecvent în documentele secolului al XVI-lea. În 1558, de la Braşov se exporta în Ţara Românească o specula, vulgo Fewr Spygel73. În a doua jumătate a secolului, oglinda făcea parte obişnuită nu numai din inventarul curţilor nobiliare, dar şi al caselor orăşeneşti74. Este adevărat, nu toate erau de sticlă. Cele care erau confecţionate din acest material veniseră foarte adesea de la Veneţia. În 1585 dieta Transilvaniei se arăta îngrijorată de scurgerea metalului preţios, dat în schimbul unor produse de lux. Drept urmare, erau oprite de la import şi oglinzile veneţiene75. Aceasta nu a dus însă nici pe departe la oprirea comerţului practicat în bună parte prin intermediul Poloniei76. Neaşteptat, nici o oglindă nu s-a semnalat arheologic până la această dată. Poate am putea indica doar o dovadă indirectă, de ramă de oglindă, însă nici aceea nu este tocmai sigură77.

În cadrul categoriei produselor de lux importa ce sunt taxate mai rar şi bijuteriile confecţionate din sticlă. Ele se notează uneori sub numele de „imitaţii

69 Transsilvania. Sibiu, 3, nr. 1, 1863, p. 29; AVSL, 20, 1885, p. 12. 70 De felul celor descoperite, de pildă, în mormintele din biserica Drujeşti (Curtea de Argeş) (vezi S. Cristocea, în RMI, 59, nr. 1, 1990, p. 32, fig. 7, 33, fig. 10), databile de la mijlocul secolului al XVI-lea. Numeroase piese identice la Buda, vezi Katalin H. Gyürky, Az üveg..., p. 45–47, tab. XVI–XVII. 71 Fr. Pap, în ActaMN, 14, 1977, p. 390. Descoperiri arheologice de ochelari la Buda doar din sec. XVII. Vezi Katalin H. Gyürky, Az üveg..., p. 89. 72 1635, Cluj; Ibidem. 73 Hurmuzaki. XI, p. 799. 74 Jakó Zs., Az otthon és művészete a XVI–XVIII. századi Kolozsváron (szempontok reneszánszkori művelődésünk kutatásahoz), în vol. Emlekkönyv Kelemen Lajos születésenek nyolcvanadik évfordulójara. Bucureşti, 1957, p. 389. Articol reluat ultima dată în vol. Reneszánsz Kolozsvár. Kolozsvár, 2008, p. 84 şi urm. 75 S. Goldenberg, în Studii RevIst, 16, nr. 3, 1963, p. 598. 76 M. Dan, în ActaMN, 8, 1971, p. 211; idem, în ActaMN, 12, 1975, p. 211. 77 Adrian A. Rusu, F. Mărginean, Prelucrarea osului şi cornului în Transilvania medievală (început de abordare tematică), în ArhMed, 5, 2005, p. 127.

123

de aur”78, „bile”79 şi, desigur, mărgele. Natural, nimic nu exclude folosirea sticlei şi de către bijutierii transilvăneni80. Mărgele de sticlă ale Evului Mediu târziu au răzbătut în descoperirile arheologice de la Oradea81, Sibiu82, Cecheşti (jud. Harghita)83 şi Cefa (Rădvani, jud. Bihor)84.

Cea mai comună categorie de sticlărie medievală a constituit-o vesela. Şi aici, ca de altfel şi în cazul ceramicii, terminologia vaselor din limba română este nesigură şi insuficient de fină. Grupată în cele mai obişnuite tipuri posibile, ar trebui să operăm cu butelii, pahare şi tăvi.

Cea mai veche butelie pe care amintirea istorică ne-a conservat-o iconografie în Transilvania, provine de la o scenă a Cinei cea de taină pictată pe peretele bisericii din Ghelinţa (jud. Covasna). Datarea picturii oscilează în limitele destul de generoase ale secolului al XIV-lea85. Pe masa apostolilor, în prim plan la mijloc, este figurată o butelie cu corpul cilindric din care iese un gât tronconic terminat cu o buză răsfrântă. Spre stânga este pictată o toartă profilată în forma unei elegante litere S. Culoarea şi mai ales forma torţii nu sunt specifice unui vas ceramic ori de metal. Trebuie să mai notăm că forma torţii se întâlneşte în sticla „arheologică” abia de la sfârşitul secolului al XV-lea86. Din secolul al XV-lea par să provină câteva fragmente de sticlărie descoperite în Groapa urşilor din castelul Hunedoara87. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, menţionările de butelii şi flacoane se înmulţesc în documentele scrise: 1558 – patru sticle cu parfumuri şi medicamente (?) călătoreau de la Braşov către Ţara Românească88; 1561 – alte şase, cu apă de trandafir, ajung de la Bistriţa la curtea lui Alexandru Lăpuşneanu89; 1578 – o comandă pentru sticle

78 Idem, în ActaMN, 12, 1975, p. 211. 79 Fr. Pap, în ActaMN, 13, 1976, p. 366. 80 Pentru unele exemple de bijuterii din sau cu sticlă, aparţinătoare mai ales secolului al XVI-lea, vezi P. Bona, Biserica medievală din Caransebeş. Caransebeş, 1993, p. 73, 76, 78, 80–82, 88. 81 Cetatea Oradea…, p. 115. 82 Maria-Emilia Crângaci-Ţiplic, în vol. Sibiu. Piaţa Huet. Monografie arheologică. I. Alba Iulia, 2007, p. 110, 281, pl. 57, 283, pl. 59. 83 Benkő E., A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Budapest, 1992, pl. 76/11–14. 84 I. Crişan, O locuinţă din secolul al XVI-lea din aşezarea medievală Rădvani (jud. Bihor), în ArhMed, 2, 1998, p. 105, 111, fig. 5/6. 85 În jurul lui 1300 – Magyarországi művészet 1300–1470 körűl. I. Budapest, 1987, p. 823; 1330 – V. Drăguţ, în BMI, 42, nr. 4, 1973, p. 54; sfârşitul sec. XIV–XV. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române. Bucureşti, 1957, p. 424. 86 Vezi Katalin H. Gyürky, Űvegek..., p. 89. 87 F. Schulcz, în ArchÉrt, 2, 1870, p. 65. 88 Hurmuzaki, XI, p. 799. 89 Idem, XV/I, p. 565–567. În materialul publicat de K. Romstorfer (Cetatea Sucevei. Bucureşti, 1913, p. 82–83, pl. VIII), apar numeroase sticle-flacoane databile în sec. XVI–XVII, de provenienţă locală ori de import italian.

124

necesare curţii princiare de la Alba Iulia sosea la Braşov90; 1580 – farmacia braşoveană avea 44 de sticle pentru ţinut apă91; 1589 – bărbierul clujean Egidiu adunase 24 de bucăţi, din care zece erau „vechi” iar două „sticluţe”92. În comerţul clujean sunt de asemenea prezente93. Un gât de sticlă, databil către începutul secolului al XVI-lea, este descoperit la Cristuru Secuiesc. Şi mai interesant este faptul că sticlăria a câştigat treptat teren şi în mediul rural. Există semnale care vin de la casele de la Cefa (Rădvani)94, ori din casele iobagilor din Cecheşti (jud. Harghita), datate în secolele XVI–XVII, au fost şi acolo descoperite95.

O situaţie mai deosebită o are paharul de sticlă (poculus, picarium, bicchiero, pohar, glass). Astăzi cercetările le definesc ca forma cilindrice ori conice, cu diametre de până la zece centimetri şi înălţimi de până la douăzeci. Studiul lor este complicat şi de către confecţionarea din alte materiale decât sticla. Oricum există cel puţin câteva tipuri de forme care au nume în literatura specializată, nu însă în cea românească96.

Cele mai vechi pahare transilvane sunt reprezentate în jurul anului 1450, pe două imagini artistice diferite. Scenele cadru sunt tot Cine de taină. La Prejmer (jud. Braşov), într-o astfel de reprezentare, pe masă apar două pahare de sticlă, tronconice, decorate cu pete albe97, care sugerează foarte bine „stropii” decorativi ai paharelor reale (fig. 1/jos). La Soroştin (jud. Sibiu) (1520) materialul de fabricaţie a altui recipient de băut este deconspirat de transparenţa care permite vederea lichidului conţinut. La Soroştin decorul paharului este neclar98. Destul de repede apare şi forma evoluată a paharului, respectiv pocalul. Cel din Alba Iulia, menţionat în anul 1503, avusese o frumuseţe şi o formă deosebită care îi conferiseră şi un nume propriu (pocarium cristallum, quod vocatur Dethekeblew)99. În secolul al XVI-lea piesele erau destul de numeroase, nu însă şi ieftine. La 1511, un pahar (Glass) dat de un braşovean în contul unei

90 S. Goldenberg, op. cit., p. 604. 91 Transsilvania, Sibiu, 3, nr. 1, 18,63, p. 29. 92 S. Goldenberg, Contribuţii la istoria medicinii..., p. 100. 93 Fr. Pap, în ActaMN, 13, 1976, p. 366. 94 I. Crişan, Complexe gospodăreşti descoperite în anul 1994 în aşezarea Cefa – La Pădure, judeţul Bihor, în Crisia, 25, 1995, p. 42. 95 Casa nr. 2 – o bucată; casa nr. 5 – trei. V. Benkő E., op. cit., p. 60, 63, fig. 76/1, 3–5. 96 Spre exemplu, în cea germană: Daubenbecher (tronconic), Trichterbecher (în formă de pâlnie), Sturzbecher, Steinzeubecher, Maigelein (bolul), Nuppenbecher (decorat cu stropi), Koppelbecher (în formă de binoclu), Doppelbecher (cu două părţi aproximativ tronconice, suprapuse). Vezi W. Arenhövel, Becher, în Lexikon des Mittelalters, col. 1771–1773. 97 Gisela şi O. Richter, op. cit., p. 44, fig. 5. 98 Ibidem, p. 203, fig. 114. 99 Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance. I. Kolozsvár, 1943, p. 154, 340.

125

datorii, valora importanta sumă de opt mărci şi 11 lotoni100. Mai aflăm că unele pahare erau combinate cu părţi de argint (ezwst wuegh pohar lab)101, în timp ce argintăria însăşi adopta forma unor pahare de sticlă102. Numeroase pahare proveneau din importuri italice103.

În funcţie de starea materială a deţinătorilor, numărul paharelor era variabil. Într-un nivel arheologic datat aproximativ în secolul al XV-lea sunt semnalate mai multe „pahare veneţiene” la rezidenţa nobiliară de la Hunedoara104. Egidiu bărbierul avusese trei105. În casele de orăşeni apar cu frecvenţă redusă106. Mai sunt semnalate în casa unui târgoveţ din Cristuru Secuiesc107, ori în inventarul unei case iobăgeşti de la Cecheşti (jud. Harghita)108.

În curţile şi castelele nobiliare, valoarea ridicată a pieselor a cauzat apariţia unui mobilier special destinat păstrării şi transportului paharelor şi, uneori, a sticlelor. Inventarul din 1594 al castelului din Şimleul Silvaniei, aparţinător familiei Bathoreştilor, consemnează un toc pentru pahare, trei stative pentru pahare (pohar szek), o ladă de călătorie cu stativ de pahare şi, în sfârşit, un „pat” pentru sticle109. Mobilierul respectiv va fi utilizat în continuare, în secolul al XVII-lea. Datorită acestui fapt, îi cunoaştem şi aspectul110.

Tăvile (scutella) sunt şi ele atestate de documente. Una excepţională, o adevărată operă de artă, se găsea la Alba Iulia, în posesia episcopiei, în anul 1511. Era descrisă în felul următor: scutella cristallina cum capite Joannis baptiste lapidibus pretiosis in circuitu adornata111. În 1558, braşovenii trimiteau tăvi în Ţara Românească112. În anul 1580, farmacia braşoveană deţinea şapte „căni”

100 Quellen zur Geschichte..., I, p. 93. 101 1627 – Jakó Zs., Az otthon..., p. 385. 102 1554 – Idem, A kolozsmonostori konvent..., I, p. 792. 103 1600 – un pahar cerut de Mihai Viteazul (Hurmuzaki, VIII, p. 203); în comerţul clujean în 1617 (Fr. Pap, în ActaMN, 16, 1979, p. 241), 1632 (idem, în ActaMN, 12, 1975, p. 243), 1635 (idem, în ActaMN, 14, 1977, p. 390). 104 F. Schulcz, loc. cit. 105 S. Goldenberg, Contribuţii la istoria medicinii., p. 99. 106 Aşa cum se întâmplă în Baia moldoveană încă în secolul al XV-lea. Vezi Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV–XVII. II, Iaşi, 1984, p. 243. 107 Benkő E., op. cit., p. 59–60. 108 Ibidem, p. 162. 109 D. Prodan, op. cit., p. 608. 110 B. Nagy Margit, Reneszánsz és barokk Erdélyben. Bucureşti, 1970, p. 120–122; eadem, Várak, kastélyok, udvarházak, ahogy a régiek látták. XVII–XVIII. századi erdélyi összeirások és leltárok. Bucureşti, 1973, p. 51–52, desen la p. 42. 111 Balogh Jolán, op. cit., p. 340–341. 112 Hurmuzaki, XI, p. 799, dar există totuşi posibilitatea ca ele să nu fi fost de sticlă.

126

veneţiene (venedische Kruch)113. Altădată se foloseşte o terminologie neutră de vas-vase de sticlă114, care practic poate să ascundă o multitudine de forme. O formă neprecizată a avut şi vasul conservat odinioară în Muzeul din Alba Iulia, pe care se afla pictat portretul regelui Sigismund I sau al II-lea al Poloniei. Data-rea vasului în jurul anului 1540115 mi se pare corectă, căci el nu putea fi legat de altcineva decât de fiica ori sora lui Sigismund, respectiv de Isabella, devenită soţia lui Ioan Zapolya, fostul voievod al Transilvaniei şi rege ales al Ungariei (1526–1540).

Despre meşterii sticlari (vitripari, Glasser, üveges) din Transilvania, posedăm informaţii destul de bogate. Cei dintâi cuprinşi în litera actelor latine au fost aceia din Cluj. În registrul locuitorilor unguri ai oraşului, scris la 1453, se consemnează dintr-o dată cinci meşteri deosebiţi: Ştefan, Gheorghe, Laurenţiu, Petru şi Paul116. La sfârşitul secolului mai apar, pe rând, alţi patru: Gheorghe Iweges (1488)117, Luca (1492) care avea şi meseria de zugrav de vitralii118, germanul Gothard (1481, 1496)119 şi ultimul, Iacob Iweges (1495)120. În secolul următor sunt cunoscuţi documentar Anton Iweges (1530)121 şi Francisc Iweges (1531)122. Cel dintâi îşi va transmite meseria şi o bună parte a averii, fiului său vitreg, Gheorghe Euveges. Pe acest Gheorghe îl ştim implicat în mai multe procese de proprietate, între anii 1544 şi 1561123.

La Sibiu, primul sticlar pare a fi un oarecare Benedict (1485)124. Poate contemporani cu el au fost Nicolae, menţionat şi ca pictor până la 1501125 şi Conradin126. Numărul sticlarilor sibieni a impus luarea lor în considerare cu prilejul constituirii breslei pictorilor, tâmplarilor şi sticlarilor din anul 1520127.

113 Transsilvania, Sibiu, III, nr. 1, 1863, p. 29. 114 1580 – S. Goldenberg, Clujul în sec. XVI..., p. 164; sf. sec. XVI – M. Dan, în ActaMN, 12, 1975, p. 211. 115 Sághelyi L., A magyar üvegesipar története. Budapest, 1938, p. 128, fig. 49. 116 Történelmi Tár, 1882, p. 525–526, 539, 729, 731–732, 743. 117 Jakab E., Kolozsvár története. I. Okleveltár. Buda, 1870, p. 253. 118 Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent... II, p. 100, nr. 2822. 119 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen. VII, Bucureşti, 1991, p. 29'3, nr. 4443; Törtenelmi Tár, 1883, p. 581. 120 Sághelyi L., op. cit., p. 104, fără trimitere la surse. 121 Jakó Zs., A kolozsmonostori konvent..., p. 523–524, nr. 4328–4329. 122 Ibidem, p. 533, nr. 4362. 123 1544 – ibidem, p. 654, nr. 4828, p. 788, nr. 5318; 1561 – S. Goldenberg, op. cit., p. 348. 124 Quellen zur Geschichte Siebenbürgens aus sächschichen Archiven. Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt (în continuare Rechnungen... ). I, Hermannstadt, 1880, p. 117. 125 G. Seivert, op. cit., p. 13; Rechnungen…, p. 342, 587. 126 G. Seivert, op. cit., p. 13. 127 Ibidem. Textul statutului la Sághelyi L., op. cit., p. 454–456.

127

La Braşov, cel mai vechi meşter consemnat a fost un Ioan, pe care socotelile oraşului îl trec mereu impozitat între anii 1480–1497128. Probabil tot el a fost subiectul solicitărilor lui Radu cel Mare, pentru ferestrele unei ctitorii voievodale129. În 1523 sticlarii braşoveni formau şi ei o breaslă comună cu pictorii, tâmplarii şi sculptorii130. În 1599/1560 avem ştire despre un sticlar Peter (Pytter)131, iar în 1591 despre un Grigore132.

Râşnovul are deja un sticlar anonim în anul 1526133. Urmează apoi menţionarea sticlarului Gal (1536)134 şi a lui Martin (1536–1545), care a deţinut o vreme şi demnitatea de jude sătesc135. La mijlocul secolului mai apăreau Dumitru136 şi Petru137.

În 1515, Oradea avea două generaţii de sticlari în persoana lui Ştefan şi a nepotului său Anton138. Sticlari se mai cunosc la Bistriţa (Andrei, 1580)139 şi la Mediaş (1590)140.

Este posibil ca „explozia” de atestări care corespunde sfârşitului de secol XV şi începutului de secol XVI să fie conexată cu înflorirea şantierelor gotice şi necesitatea acestora de a avea la îndemână specialişti pentru confecţionarea ferestrelor. Din acest motiv bănuim că cei mai mulţi fuseseră sticlarii-geamgii. Meseria a continuat şi după slăbirea avântului arhitectonic, dar probabil că proporţia specializării s-a modificat în favoarea celor care trecuseră la fabricarea recipientelor de sticlă.

Meşterii locali consemnaţi în documente au fost în marea lor majoritate germani şi unguri. De la sfârşitul secolului al XVI-lea meşteşugul a fost sigur practicat şi de către români. Preluarea termenului german (Glass – glajă) pledează pentru difuzarea sticlei primordial prin intermediul saşilor, în mediile româneşti. Fie că au fost transilvăneni ori munteni, acei meşteri români au deschis seria atestărilor de sticlari din Ţara Românească şi Moldova141.

128 Quellen zur Geschichte... III, p. 587, 714, 727. 129 Gr. G. Tocilescu, op. cit., p. 198, nr. 207. 130 Statutul breslei la Sághelyi L., op. cit., p. 457. 131 Quellen zur Geschichte... III, p. 328. 132 Ibidem, IV, p. 157. 133 Ibidem, II, p. 21. 134 Ibidem, III, p. 20. 135 1536 – ibidem, p. 20; 1541 – ibidem, p. 135; 1545 – ibidem, p. 296. 136 Ibidem, III, p. 589–590. 137 Ibidem, p. 535. 138 Şt. Pascu, op. cit., p. 220. 139 S. Goldenberg, op. cit., p. 164. 140 Şt. Pascu, op. cit., p. 220. 141 Vezi Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu. Bucureşti, 1969, p. 203.

128

Prezenţa sticlarilor conduce inevitabil la chestiunea existenţei unor sticlării pe teritoriul Transilvaniei. Ştiri directe posedăm doar pentru Râşnov. La 3 august 1573, Ştefan Bathori data o scrisoare prin care anunţa că îl trimitea pe Alessandro Morosini (Moresinus Italus), la sticlăria din Râşnov pentru a-i învăţa pe sticlarii de acolo să fabrice sticlă (ad vitreanos, pro confectione quorundam vitrorum) după model italian. În 1575 un alt italian ducea mercur la Râşnov pentru sticlărie142. Dar Râşnovul se găsea în administraţia oraşului Braşov şi devine firească concluzia că sticlăria de acolo îi aproviziona pe sticlarii din am-bele localităţi încă de la sfârşitul secolului al XV-lea. Comenzile pentru curtea princiară de la Alba Iulia erau îndreptate către Braşov143, cu toate că suntem în posesia dovezii că şi meşterii râşnoveni, ca de pildă Martin, făceau comerţ cu produsele lor144.

Nimic nu ar putea împiedica presupunerea existenţei unor topitorii în preajma Clujului şi a Sibiului. Frecvenţa meşterilor din aceste mari centre economice a fost prea mare pentru a limita rosturile lor la simpli mânuitori ai sticlei, nu şi producători ai ei.

Progresele tehnologice locale nu au fost nici o clipă desprinse de contextul european. Ele au circulat în felul în care au făcut-o şi alte tehnici, meşteşuguri ori cunoştinţe. O însemnare din anul 1468, făcută la Veneţia, afirmă că Giovanni da Curzola a declarat în faţa cancelariei că a văzut „in Valaco districtu Ongarie et Alemanie” muncitori (operari) plecaţi din Murano, care erau în măsură să producă sticla obişnuită (vetreria comune), dar şi cristal (de arte cristalini)145. Alţi italieni erau trimişi la Râşnov în ultimul sfert al secolului al XVI-lea146.

Datele documentare scrise sunt şi vor fi mereu nesatisfăcătoare pentru a înţelege ce istorie are sticlăria medievală pe teritoriul de astăzi al României. Cum vom vedea mai jos, la Alba Iulia există toate elementele indirecte pentru a putea scrie despre prezenţa unui atelier pe vremea lui Sigismund de Luxemburg. Cu alte cuvinte, doar cuptorul lipseşte din această demonstraţie. Numai că, urmele lor nu vor niciodată impresionante, aşa precum cineva ar avea intenţia să se aştepte. Mărturiile din alte părţi ne sunt deja foarte bune repere de înţelegere. Dar, aceleaşi mărturii indirecte, precum cele de la Alba Iulia, au mai răsărit şi la

142 S. Goldenberg, în Studii RevIst, 16, nr. 3, 1963, p. 598, 604. 143 1578 – ibidem, p. 604. 144 1545 – R. Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV–XVI). Bucureşti, 1965, p. 248. 145 L. Zecchin, Prodotti vetrari nei documenti veneziani, în Rivista della stazione sperimentale del vetro, 1, 1980, p. 21. Datorăm această informaţie amabilităţii doamnei Katalin H. Gyürky, căreia îi suntem datori cu mulţumiri. 146 S. Goldenberg, op. cit., p. 598, 604.

129

Frumuşeni, în mănăstirea benedictinilor de la Bizere. Cantitatea de fragmente de sticlă se asociază cu acelea de zgură. Alte temeiuri vom reuşi să avem odată cu demonstrarea detaliată a unui cadru general de progres al culturii materiale, care să ne dezvăluie suficient de convingător faptul că până la apariţia oraşelor, instituţiile bisericeşti, mănăstirile pe primul loc, apoi centrele episcopale, au fost acelea care au promovat noutăţile tehnice.

Practicarea sticlăritului ar trebui corelată cu progresele înregistrate în tehnologiile emailului şi smalţului. Cele două meşteşuguri din urmă se practicau în Transilvania, cu rezultate remarcabile, încă din secolul al XIV-lea. Tehnologia fabricaţiei era cuprinsă într-o literatură care, teoretic, ar fi putut circula şi la noi. Au fost utile lucrările lui Isidor de Sevilla, Origines, inspirate după reţetele lui Pliniu, apoi ale preotului Theophilus, De Diversis Artibus, Heraclius, De coloribus et artibus Romanorum şi anonima Mappa claviculae147.

De fiecare dată, mărturiile arheologice legate de sticlărie vor avea o şansă excelentă de a fi racordate unor ateliere, dacă analizele moderne se vor apleca consecvent şi nu întâmplător, asupra lor.

Importurile de sticlă au fost o permanenţă a secolelor de care ne ocupăm. Mai însemnată pare să fie componenta veneţiană a acestora, datorită oficinelor specializate şi foarte performante de pe insula Murano şi vecinătăţile ei apropiate. Privilegiile negustorilor veneţieni în Ungaria medievală au început din anul 1316148. Au fost reînnoite şi în (uz neîntrerupt până în anul 1417, când datorită stării de război existente între Sigismund de Luxemburg, monarhul Ungariei, şi Serenissima, s-au întrerupt drastic. Interdicţiile de comerţ au rămas în vigoare până în anul 1433, contribuind substanţial la creşterea importurilor din alte ţări, în special germane, dar şi la avântul sticlăriei locale149. La sfârşitul domniei lui Sigismund de Luxemburg comerţul italian a fost reluat cu vigoare şi a rămas la cote ridicate până la finele secolului al XV-lea150. În secolul al XVI-lea, pe lângă criza manifestă a importurilor, a survenit şi întreruperea căilor clasice de comerţ datorită căderii Ungariei de sud şi centrale sub turci. Ceea ce a pătruns apoi în Transilvania dinspre Veneţia a venit intermediat prin Slovacia şi Polonia151.

Sticlărie a mai provenit apoi de pe teritoriul Ungariei de astăzi (mai ales în părţile de vest ale României), din ţările germane, Raguza, Slovacia şi

147 W. Gannenmliller, Beiträge zur Geschichte der Technologie und der Alchemie. Weinheim, 1956, p. 129. 148 H. Gyürky Katalin, Üvegek..., p. 16. 149 Eadem, în CAH, 1989, p. 215. 150 Eadem, Üvegek..., p. 23. 151 M. Dan, în ActaMN, 12, 1975, p. 211.

130

Polonia152. Datorită informaţiilor documentare şi arheologice deficitare, cunoaştem doar faptul că de la mijlocul secolului al XVI-lea, Clujul deţinea un rol de placă turnantă în comerţul cu produse de sticlărie de import. El aproviziona, printre altele, şi părţile de vest ale principatului (Sălaj, Bihor, Satu Mare)153. Negoţul din Transilvania avusese rosturi capitale în răspândirea articolelor de sticlărie peste Carpaţi, în Ţara Românească şi Moldova154.

Informaţia documentară scrisă oferă dovezi doar pentru două calităţi de sticlărie. Cele mai vechi informaţii, din păcate toate din secolul al XVI-lea (1503, 1531, 1580 etc.), notează prezenţa cristalului (cristallum, cristallina). Apoi în secolul al XVII-lea se scrie despre „erdely wueg”155. Termenul a fost interpretat ca referindu-se la o „sticlă ardeleană”, când, în fapt era vorba despre aşa-numita „sticlă de pădure” (Waldglass), cu nuanţe verzui, a cărei apariţie se fixează către sfârşitul secolului al XV-lea156.

1. Un inel de sticlă de la Alba Iulia. Cercetarea arheologică întreprinsă în anul 1992 în preajma palatului Apor, situat aproximativ pe mijlocul laturii

de nord a castrului roman şi cetăţii medievale Alba Iulia, a condus la mai multe rezultate157. Unul dintre sectoarele principalei secţiuni (S III) a scos la iveală (–2 m) o locuinţă de suprafaţă, medievală, notată convenţional cu sigla Ll3 (fig. 3/sus)158. Datarea ei s-a făcut fără impedimente, pe baza unui grup de monede, dintre care două sunt identificate ca fiind emisiuni schifate ale regelui Ungariei Bela al III-lea (1172–1196).

Din inventarul locuinţei L13 ne vom opri numai asupra unui fragment de inel de sticlă (fig. 3/jos). A fost confecţionat dintr-o pastă lăptoasă, galben-deschisă. În secţiune, se prezintă semicircular în exterior şi drept în interior (gr = 2,5 mm). Mărimea sa redusă (Ø exterior = 17 mm; Ø interior = 12 mm) îl făcea util doar pentru un deget de copil ori de femeie.

152 H. Gyürky Katalin, Üvegek..., p. 14–17; M. Dan în ActaMN, 12, 19,75, p. 211; idem, în ActaMN, 8, 1971, p. 210–211; Fr. Pap, în ActaMN, 16, 1979, p. 241; idem, în ActaMN, 13, 1976, p. 366. 153 Fr. Pap, în ActaMN, 9, 1972, p. 550; idem, în ActaMN, 12, 1975, p. 243. 154 Vezi mai sus, passim. 155 Fr. Pap, în ActaMN, 9, 1972, p. 550; Magdalena Bunta, în ActaMN, 18, 1980, p. 222. 156 H. Gyürky Katalin, Üvegek..., p. 23. 157 Despre această cercetare, vezi V. Moga, în Apulum, 27–30, 19901993, p. 209–222; Adrian A. Rusu, în EphemNap, 4, 1994, p. 340–345. 158 Publicarea ei, cu totalitatea inventarului recuperat, revine lui M. Blăjan, membru al colectivului de cercetare din anul 1992.

Documente arheologice

131

Este, deocamdată, o descoperire unică în Transilvania. Astfel de piese sunt însă semnalate în Dobrogea, la Dinogetia şi Noviodunum. Ştim despre ele că nu erau la fel de frecvente cum au fost brăţările ori mărgelele159. O piesă de os descoperită la Dinogetia are diametrul interior identic cu cel de la Alba Iulia160. Este posibil ca inelele de sticlă să fi servit drept modele pentru cele confecţionate din os. Mai cunoaştem încă o altă analogie, care provine din Püspokladany (Ungaria), la vest de Oradea. Este vorba tot de un inel de sticlă galbenă „grosolan”, descoperit într-un cimitir datat în secolul al XI-lea161. Ambele piese credem că trebuie socotite importuri bizantine.

2. Medalionul de sticlă de la Vinţu de Jos (jud. Alba). Din anul 1991, în perimetrul ruinei castelului zis Martinuzzi din Vinţu de Jos se desfăşoară cercetări arheologice sistematice. Obiectul lor îl constituie substrucţiile vechii mănăstiri dominicane (sec. XIV–XVI) şi a reamenajărilor laice care s-au produs acolo până la demolarea definitivă, petrecută în vremea principelui Gabriel Bethlen.

În cursul campaniei anului 1993, din secţiunea S XV (□ 4, –2,35 m), este culeasă piesa care ne va sta în continuare în atenţie. Contextul stratigrafic este suficient de limpede: se afla deasupra unui şir de morminte care erau aliniate de-a lungul zidului perimetral vestic al anexelor de est ale mănăstirii şi sub un strat de depunere din care a fost cules un gros de argint bătut în 1531 de către principele Albert de Brandenburg.

Medalionul (fig. 4) are o formă uşor elipsoidală (28 x 26 mm). Miezul său este format dintr-o pastă vitroasă, groasă de 3 mm, din care se profilează, în relief înalt de 1,5–2 mm, personaje figurate. Sticla este complet opacă, de culoare roşie-vişinie, cu numeroase vinişoare mai deschise la culoare ori negre-albăstrui. Prezintă irizaţii violete. Pe margini, medalionul a fost cioplit prin mici lovituri. Faţa medalionului a suferit o poleire care acoperă complet materialul de confecţie. Partea posterioară şi grosimea medalionului au fost îmbrăcate într-o foiţă de bronz (sub 1 mm gr). Montura de bronz prezintă în partea superioară o urechiuşă (Ø = 4 mm) realizată din sârmă de bronz (gr = l mm) sudată. La descoperire învelişul de bronz s-a rupt şi s-a desprins în câteva fragmente.

Pe recto-ul medalionului se găseşte reprezentată scena Răstignirii. Execuţia modelului a fost remarcabilă. Partea centrală este dominată de cruce, sugerată prin câte două înguste linii paralele. La încrucişarea braţelor sale este capul Mântuitorului, orientat spre stânga, cu aureolă perlată. Trăsăturile feţei se întrezăresc schematic, dar raportându-ne la mărimea piesei, realizarea lor nu putea fi mai reuşită. În jurul coapselor este figurată o pânză (perizomă) cu

159 I. Barnea, Şt. Ştefănescu, op. cit., p. 310, 313. Piesele sunt date ca inedite. 160 Dinogetia. I, Bucureşti, 1967, p. 326. 161 Nepper Ibolya, în Regészeti Füzetek, Ser. 1, nr. 34, 1981, p. 78.

132

falduri simple, uşor curbate şi direcţionate către un nod ce le redistribuie. Corpul este şi el reprezentat cu preocupare pentru redarea cât mai fidelă a anatomiei. Lângă cruce, în stânga. un al doilea personaj nu poate fi decât Sfânta Fecioară. Ea are capul aplecat către Isus şi încadrat tot de o aureolă perlată. Mâna stângă pare să sprijine obrazul, subliniind durerea. Vestimentaţia îi acoperă capul şi se opreşte deasupra gleznelor. Faldurile sunt tratate în aceeaşi manieră. În dreapta crucii este poziţionat un ultim personaj. Capul descoperit, imberb şi cu păr buclat, par să-I recomande pe Sfântul Ioan. Hainele îi sunt aproape identice cu acelea ale Sfintei Fecioare. Este şi el desculţ. Deasupra scenei, despărţite de capătul braţului vertical al crucii, sunt înscrise două perechi de litere greceşti, cu duct elegant, şi cu semnul abrevierii deasupra: IC şi XC.

Caracterul ieşit din comun al piesei este dat nu numai de execuţia ei în sticlă, ci şi de performanţa artistică şi de către inscripţia greacă. Cea din urmă a condus hotărâtor către identificarea tipologică şi datarea mai precisă.

Medalionul de la Vinţu face parte dintr-o serie destul de restrânsă de exemplare asemănătoare, păstrate în marile muzee ori colecţii mondiale (Londra, Philadelphia, New York, Paris, Madrid, Torino, Istambul, Atena şi câteva vechi muzee sovietice)162. Prototipurile acestora coboară până la cameele şi gemele păgâne. Bizantinii le-au produs din sticlă pentru a le asigura preţuri accesibile. Pe ele erau figurate chipuri de sfinţi (Ioan Botezătorul, Dumitru, Iacob, Mihail, Teodor, Nicolae etc.), ale Mântuitorului ori mici scene (Naşterea, Adormirea Maicii Domnului. Samson cu leul etc.). Descoperirea unor exemplare pe care inscripţiile legende au fost concepute în limba latină a condus la presupunerea că atelierele bizantine au funcţionat în posesiuni veneţiene apărute după Cruciada a IV-a (1204) ori au fost, pur şi simplu, produse veneţiene de tradiţie bizantină. Datarea lor în secolul al XIII-lea nu a întâmpinat obiecţii serioase163.

Scena Răstignirii nu este o imagine obişnuită pe exemplarele publicate până în prezent. Am întâlnit-o doar pe două alte exemplare păstrate în Muzeul Statului Rus164. Analogiile sunt însă identice cu medalionul de la Vinţu de Jos

162 H. Wentzel, Das Medaillon mit dem Hl. Theodor und die venezianischm Glaspasten im byzantinischen Stil des 13. Jhdt., în Festschrift für Erich Neyer. Hamburg, 1959, p. 50–67; M. C. Ross, Catalogue of the Byzantine and Early Medieval Antiquities in the Dumbarton Oaks CollectJion. I. Metallwork, Ceramics, Glass, Glyptics, Painting. Washington, 1962, p. 88–89; J. Philippe, Le monde byzantin dans l'histoire de la verrerie (Ve–XVIe siècle). Bologna, 1970, p. 155–156; M. Viskers, în JGS, 16, 1974, p. 21; F. V. Gurevich, în JGS, 24, 1962, p. 46–47; Byzance. L'art byzantin dans les collections publiques françaises. Paris, 1992, p. 441; H. Tait, Venezianisches Glas. Hazenberg, [f. a.], p. 49–53. 163 H. Wentzel, op. cit., loc. cit.; M. C. Hass, op. cit., loc. cit. etc. 164 F. D. Gurevich, op. cit., p. 45, fig. 3–4, 46.

133

(mărime, culoare, detalii figurative). Le lipseşte doar montura de bronz. Nimic nu ne poate opri să le considerăm ca aparţinătoare la o serie comună.

Cât priveşte datarea piesei de la Vinţu, trebuie să mai facem câteva precizări. Admiţându-i execuţia în secolul al XIII-lea, ea nu putea ajunge la Vinţu decât cel mai devreme după anul 1300. Încă la acea dată mănăstirea dominicană nu exista, urma doar să fie construită165. Prezenţa medalionului peste şirul de morminte, care s-a constituit în perioada de funcţionare a mănăstirii, pledează pentru îngroparea sa şi mai târziu, către mijlocul veacului al XIV-lea. Oricum se mai poate presupune că a fost adus la Vinţu de călugări italieni ori de către alţi pelerini şi purtat mult timp până în clipa în care a fost pierdut întâmplător.

3. Locuinţa de sticlar de la Alba Iulia, din vremea lui Sigismund de Luxemburg. În cadrul deja menţionatelor cercetări arheologice de la palatul Apor (Alba Iulia) a fost investigată parţial aria unor locuinţe de suprafaţă. În S 1/1, numărul acestora a fost cu deosebire important. Au fost uşor adâncite în taluzul deranjat şi extins al vechiului agger al castrului roman. Cea mai veche a fost observată doar în profilul de vest al secţiunii166, adâncită în vechiul agger (– 1,70 m) şi tăind o locuinţă databilă la sfârşitul secolului al XII-lea (L13). În ordine, următoarea locuinţă (L12A), începea la distanţa de 3,50 m de fundaţiile palatului Apor, adâncindu-se cu 0,85 m în vechiul taluz. Pe locul ei s-a practicat apoi o nouă amenajare locativă (L12), cu o vizibilă podea de lut, aşezată peste o depunere de 0,20-0,40 m. Diferenţele de adâncimi rezultau din alveolarea mijlocului locuinţelor.

Locuinţa L9 prezintă cel mai mare interes pentru noi, deoarece din nivelul ei de umplere au ieşit la lumină numeroase fragmente de vase de sticlă. Locuinţa L9 s-a depărtat la patru metri de fundaţiile palatului şi s-a adâncit doar circa 0,20 m faţă de nivelul de călcare contemporan ei. Marginea ei de nord fusese marcată de o scândură vizibilă până la un metru de la profilul de vest, către centrul secţiunii arheologice (fig. 3). Lungimea locuinţei, pe axa nord-sud, poate fi estimată aproximativ la mai mult de patru metri. Ea a fost regăsită pe toată lăţimea săpată a secţiunii (2,50 m), fără să i se identifice vreo margine spre est ori vest. În interior s-a găsit urma unei podele cu lut galben, bătut într-un strat subţire (0,02-0,05 m). Nu s-au mai descoperit alte amenajări interioare, urme de pari, instalaţii de foc. Nimic nu mărturiseşte că ar fi fost distrusă violent.

Cât priveşte cronologia acestei locuiri, ea este relativ strânsă. În umplutura locuinţei precedente, L12A, a fost descoperit un fragment de disc decorat cu motive geometrice smălţuite cu verde, databil în secolul al XIV- 165 Györffy Gy., Az Arpád-kori Magyarország történeti foldrájza. II, Budapest, 1987, p. 192. 166 Vezi profilul publicat în EphemNap, 4, 1994, p. 342, fig. 2.

134

lea167. Pe podeaua locuinţei L12 a fost găsit un obol bătut de monetari ai regelui Sigismund de Luxemburg. În sfârşit, din groapa de umplere a locuinţei L9 au fost recuperate şapte piese numismatice. Dintre acestea, două (obol şi denar) se datează larg în timpul domniei aceluiaşi rege, iar o a treia (denar) se încadrează în intervalul anilor 1390–1427. Restul emisiunilor a rămas incert datorită stării de degradare a monedelor. Încă doi oboli datează cu probabilitate din secolul al XV-lea. Din locuinţele suprapuse lui L9, respectiv locuinţele L6 şi L7, au fost scoase la iveală monede din secolele XVI–XVII, ca şi un fragment dintr-o piesă de sticlărie pe care o vom discuta ceva mai jos. Din contextul stratigrafic rezultă destul de concludent că, cel puţin între locuinţele L12A şi L9 nu au fost mari distanţe cronologice, fiind vorba despre o continuitate de locuire.

Inventarul locuinţei L9 s-a dovedit a fi excepţional de bogat. El consta, în afara monedelor – oricum numeroase pentru orice context de epocă asemănător –, din piese de bronz (aplici, fragmente de vase), os, ceramică şi sticlă. Asupra celor din urmă vom zăbovi mai îndelung cu acest prilej.

S-au identificat următoarele piese: - fragment de fund de pahar (Ø = 6 cm), cu inel decorat în exterior cu

mici „picioruşe” dese şi uşor oblice, corpul paharului cilindric; sticlă translucidă cu irizaţii albastru-violete (fig. 5/a);

- fragment de inel de fund de pahar (Ø = 6 cm) realizat cu decor în forma unor „picioruşe” rare şi uşor oblice; corpul paharului uşor bombat; sticlă mată cu consistenţă brun-lăptoasă, cu irizaţii argintii (fig. 5/b);

- fragment de fund de pahar (Ø = 7 cm), decorat cu „noduri” alter-native mai mici şi mai mari; corpul paharului drept; sticlă arsă secundar, la negru (fig. 5/c);

- fragment de fund de pahar (Ø = 5,5 cm), cu inel decorat cu „picioruşe” regulate şi de formă plată, corpul paharului uşor bombat; sticlă mată alb-lăptoasă, cu irizaţii violete (fig. 5/d);

- fragment de fund de pahar (Ø = 7 cm), cu inel decorat cu „noduri” relativ regulate şi oblice; pe un colţ de perete uşor bombat se distinge, la 0,6 cm de inel, începutul unui „strop” decorativ; sticlă translucidă, uşor irizată (fig. 5/e);

- fragment de fund de pahar (Ø aproximativ 5 cm); sticlă translucidă (fig. 5/f);

- fragmente (2 buc.) din inelul median al unui flacon de sticlă bitronconică (Ø interior = 4,4 cm; Ø exterior = 5,5 cm) (fig. 6/a-b); partea inferioară uşor bombată; înălţimea probabilă 16 cm; sticlă translucidă, uşor irizată; 167 Adrian A. Rusu, în Ziridava, 19, 1994, p. 144.

135

- fragmente (2 buc.?) din inelul median al unui flacon de sticlă bitronconică (Ø interior = 6,8 cm; Ø exterior = 7,1 cm) (fig. 6/c); partea superioară puternic bombată; înălţimea probabilă 16 cm; sticlă translucidă cu irizaţii;

- fragment din buza evazată a unui vas (candelă ?) (Ø exterior = 7,8 cm, Ø interior = 4,5 cm) (fig. 6/d); sticlă translucidă.

S-au mai recuperat de asemenea o serie de fragmente care au aparţinut vaselor de mai sus ori altora. Este vorba despre un vârf de fund de pahar adâncit în interior, fragmentul mai important al unui perete de vas nedecorat (h = 4,7 cm; l = 3,1 cm), fragmentul unei buze (pahar ?) pe care se observă trasarea unei incizii circulare. S-au găsit de asemenea un număr de circa zece „stropi” de sticlă care decorau pereţii paharelor. Aspectul lor este diferit: mici protuberanţe simple, altele sub forma unor protuberanţe cu sfârcuri aplatizate, alungite ori torsionate (fig. 5/g-h). Mai adăugăm încă şi un fragment de recipient mai gros, de culoare roz, irizat. Grosimea pereţilor tuturor fragmentelor de vase este sub un milimetru, cu excepţia fragmentului de sticlă roz, care atinge trei milimetri în grosime.

Alături de cioburile de sticlă, din locuinţa L9 au mai fost scoşi încă şi numeroşi bulgăraşi de zgură vitroasă. Zgura are culoarea verzui-albicioasă, cu suprafaţa netedă şi lucioasă şi interiorul poros. Astfel de zgură a fost identificată şi lipsită de un ciob provenit dintr-un fund de vas ceramic gros şi ars la roşu.

Formele de vase de sticlă sunt prea fragmentare pentru a încerca analogii tipologice prea strânse. Este cazul flacoanelor bitronconice, răspândite în regatul Ungariei încă de la începutul secolului al XIV-lea168. Vasul care ne-a lăsat un fragment din marginea sa superioară ar trebui să aparţină mai curând unei candele, deoarece bolurile ori paharele cu asemenea guri încep să apară mai ales după mijlocul secolului al XV-lea169. În ceea ce priveşte paharele, se disting două tipuri importante: unul în formă de butoi (una-două exemplare) şi altul cilindric. Din păcate lipsesc tocmai părţile superioare care sunt utile pentru datări. Decorul cu stropi de sticlă porneşte destul de aproape de tălpi. Mărimea mică a protuberanţelor decorative pledează foarte bine pentru încadrarea înainte de jumătatea secolului al XV-lea170.

Calitatea foarte bună a cioburilor de sticlă (transparenţa, cu nuanţe albastre, roz, fără bule de aer), este în favoarea opiniei potrivit căreia meşterul

168 H. Gyürky Katalin, Üvegek..., p. 14. 169 Ibidem, p. 88. Semnalăm totuşi şi un pahar cu astfel de gură descoperit la Buda, vezi Eadem, în CAH, 1989, p. 216, fig. 413. În descoperirile din România, cunoaştem candele la Frumuşeni (inedite). 170 E. Baumgartner, Glas des späten Mittelalters. Die Sammlung Karl Amendt. Düsseldorf, 1987, p. 116, 118.

136

producător a fost italic. Dacă mai adăugăm varietatea formelor, prezenţa unor rebuturi (prea mult ţinute în cuptorul de uscare) şi a zgurii, am putea bănui că L9 a fost tocmai locuinţa meşteşugarului de care vorbeam. Ne lipseşte însă proba definitivă: complexul de cuptoare pentru topirea amestecului de materii prime, rafinarea până la fluidizare şi răcire. Prezenţa zgurii poate fi un argument pentru procesul tehnologic, cel puţin din faza a doua. Cuptoarele se puteau găsi undeva în apropiere. Dezvoltarea urbanistică a Albei era departe de a constitui o piedică în prezenţa lor, chiar în interiorul cetăţii (fostul castru roman).

Ateliere de sticlărie din prima jumătate a secolului al XV-lea sunt încă o raritate. Un Antonius Italicus activează la Buda Veche în această perioadă. Abia după mijlocul secolului situaţia se schimbă, îmbunătăţindu-se informaţiile despre sticlari şi activitatea lor171. Cu siguranţă, pentru Transilvania, descoperirea de la Alba Iulia este o premieră absolută. Cu excepţia unui pahar asemănător, descoperit la Voievozi (jud. Bihor)172, majoritatea nu au încă comparaţii.

Episcopii catolici de la Alba au fost în măsură, prin relaţiile şi puterea lor economică, să iniţieze şi să întreţină meşteri şi o sticlărie de origine italiană. Din păcate, datele pe care le cunoaştem despre cei 12 episcopi care acoperă domnia lui Sigismund de Luxemburg173, sunt prea sărace pentru a stabili vreo relaţie mai precisă.

Nu putem încheia fără să facem încă o referire la sticlăria răspândită la Alba Iulia după încheierea funcţionării atelierului din prima jumătate a secolului al XV-lea. În stratul rezultat din dezafectarea locuinţelor L6 şi L7 (– 1,50 m) a fost descoperit piciorul unui pocal de sticlă. Diametrul său are 8 cm. Marginea este uşor rotunjită şi întoarsă pe dedesubt (gr = 2 mm). Spre axul paharului, talpa urca uşor (12 mm) până la baza unui picior (Ø = 3 cm) (fig. 6/e). Sticla din care a fost confecţionat este mată, brună. Asemenea forme nu sunt atestate decât după mijlocul secolului al XV-lea şi în secolele următoare174, datare sprijinită la Alba Iulia şi de descoperirile monetare.

Această descoperire s-ar fi cuvenit raportată la cele din următorul centru episcopal investigat arheologic, de la Oradea. Cercetările de acolo nu au adus la lumină un lot unitar. Sunt doar descoperiri izolate, care aparţin unor lungi perioade de funcţionare ale episcopiei, dar şi a guvernării laice instalate acolo după alungarea episcopilor. Oradea a cunoscut, la fel, gama paharelor cu picioruşe, flacoanele, confecţionate deopotrivă din pastă curată, transparentă, şi

171 H. Gyürky Katalin, Üvegek..., p. 17. 172 R. Popa, D. Căpăţână, A. Lukács, în Crisia, 17, 1987, p. 85. 92, fig. 13/a. 173 Vezi despre ei Temesváry J., Erdély középkori püspökei. Cluj, 1922, p. 197–353. 174 H. Gyürky Katalin, Az üveg..., p. 76–78.

137

alta maronie, opacă. Pe de altă parte, acolo au apărut şi calităţi sau forme care la Alba Iulia nu se semnalau175.

4. Ochiurile de sticlă ale vechiului palat episcopal de la Oradea. Au fost publicate şi în volumul special dedicat cetăţii176. Ele proveneau, în mod sigur de la o construcţie laică.

Publicându-le, am adăugat câteva analogii care proveneau de la Sibiu177 şi Suceava178. Dacă ne referim la cele datate, de la Ozora şi Felsönyek, datarea corespunde unui interval destul de larg, din prima jumătate a secolului al XV-lea, până la mijlocul secolului al XVI-lea179. Între timp, semnale de descoperiri de ferestre de sticlă din medii laice au început să vină din mai multe locuri. Casa canonicului Mezerzius de la Alba Iulia (datată între sfârşitul secolului al XV-lea şi primele decenii ale secolului următor), a avut geamuri de sticlă180. Castelul de la Hunedoara este următorul de citat181. Între locuinţele de patricieni, astfel înzestrate a fost, se pare, rezidenţa Altemberger de la Sibiu182 şi aceea a unui patrician necunoscut, de la Cluj183.

Foarte recent, au fost reconsiderate vechile săpături de la cetatea Sucevei, din care au rezultat şi destule ochiuri de geam184. Ele par să se constituie în singurele mărturii de asemenea factură de la clădire din afara instituţiilor ecleziastice, în Moldova.

5. Ochiurile de geam de la vechea mănăstire dominicană şi castelul Martinuzzi din Vinţu de Jos (jud. Alba). Cercetările arheologice de la Vinţu de Jos (jud. Alba) au scos an de an, în fiecare dintre campaniile care s-au derulat acolo, fragmente de ochiuri de ferestre. Este vorba despre zeci de fragmente, culese în special de lângă pereţii de sud ai bisericii. Concentrarea lor maximă a fost identificată în două lăcaşuri de aruncare a gunoaielor din secţiunile S VII şi S IX din anul 1993, iar apoi şi în S XVI din 1994. Cantitatea lor face posibilă o primă prezentare sintetică. 175 Cetatea Oradea…, p. 111–115. 176 Ibidem, p. 110–110 (discuţie generală), 171–172 (catalog), pl. LXVII, LXVII/a, c. 177 H. Fabini, op. cit., p. 111. 178 K. Romstorfer, op. cit., p. 82–83. 179 H. Gyürky Katalin, Az üveg..., p.42, 127 (Ozora); p. 42, 119/6 (Felsönyek). 180 Adrian A. Rusu, Viorica Rusu-Bolindeţ, „Casa Mezertius” de la Alba Iulia (arhitectură, unele piese arheologice, identificare şi context istoric), în ArhMed, 6, 2007, p. 91–92. 181 C. C. Roman, D. Diaconescu, I. M. Ţiplic, Archaeological excavations at Hunedoara – The Corvin’s Castle – The Sacristy of the Chapel, în vol. Studii de istorie veche şi arheologie. Omagiu profesorului Sabin Adrian Luca. Hunedoara, 2004, p. 189–190, 200, fig. 8/5–6. 182 P. Munteanu-Beşliu, Primăria veche din Sibiu. Das Alte Rathaus in Hermannstadt. Constanţa-Sibiu, [f. a.], p. 49, 77 n. 79. 183 Descoperiri inedite, citate deja în Adrian A. Rusu, Viorica Rusu-Bolindeţ, op. cit., p. 92. 184 Paraschiva-Victoria Batariuc, Sticla medievală din colecţia Romstorfer, în ArhMed, 6, 2007, p. 189–190, 195, fig. 1. Ele nu sunt însă „vitralii”.

138

Contextul stratigrafic a demonstrat de fiecare dată că ochiurile de geam s-au spart mai ales în vremea în care mănăstirea nu mai funcţiona, respectiv la sfârşitul secolului al XVI-lea şi în primele două decenii ale secolului consecvent. Piesele descoperite le împărţim în trei grupe distincte.

Cele mai numeroase fragmente provin de la ochiurile rotunde. Sticla din care sunt confecţionate este galbenă-translucidă, brun-maronie şi neagră. Variabilitatea este prezentă în cazul altor detalii. Grosimea lor oscilează între 1 mm şi 3 mm. Pe fragmentele mai mari se disting ondulaţii, iar în centru se îngroaşă şi prezintă urma unei „rupturi” aproximativ circulară, de pastă. Marginile sunt tratate fie prin curbare la o formă circulară, fie elipsoidală, cu goluri, ori complet aplatizat în mai multe modalităţi (circulară, alungită, neregulată – fig. 7/c). Un singur exemplar a fost descoperit întreg, în caseta C VIII A/1993. Diametrul acestei piese unice este de 9,5 cm, iar grosimea depăşeşte 2 mm (fig. 7/a). Din celelalte fragmente s-au identificat încă cinci variante de dimensiuni (fig. 7 fb), oscilând în jurul diametrului de 8,5 cm. Cele mai mari ating 9,8 cm, iar cele mai reduse 7,6 cm.

Al doilea grup important de piese îl reprezintă formele aproximativ triunghiulare. Majoritatea laturilor sunt concave, realizate mecanic, nu prin topire la cald. Există piese mai mici, cu laturile de 3 cm (fig. 7/d) şi altele mai mari, cu laturile de 5–6 cm (fig. 7/e). Variaţiile sunt destul de mari, ceea ce ne face să bănuim că ele erau tăiate în funcţie de necesităţi, în momentul în care se monta fereastra.

O altă grupă de piese au constituit-o cele cu forme patrulatere, cu laturile concave. Exemplarele sunt puţine şi toate fragmentare.

Ansamblul acestor forme diverse avea un aspect reprezentat în mod ideal în fig. 8185. Ochiurile cu diametre mai mari, înconjurate cu şapte ochiuri mai mici, erau legate cu mici triunghiuri şi câteva dreptunghiuri. Distanţa dintre piesele de sticlă s-a stabilit atât din geometria particulară a grupului, cât şi din modalitatea de prindere în rame. O singulară bucată de cercevea a fost culeasă din secţiunea S IV/1991. Era confecţionat din plumb. Fragmentul – dacă a fost într-adevăr un fragment şi nu o bucată independentă – avea o lungime de cinci centimetri, o grosime de 0,5 şi o lăţime de 0,6 cm. În grosime, faţă în faţă, au fost lăsate două caneluri se mi circulare, în care intrau marginile ochiurilor de geam. Cerceveaua s-a torsionat uşor în pământ (fig. 7/g). Raritatea cercevelelor este firească având în vedere posibilitatea de recuperare şi reutilizare a plumbului.

185 Aranjamentul a fost publicat şi în art. nostru Un ansamblu de monumente medievale dispărute la Vinţu de Jos (jud. Alba): Mănăstirea dominicană şi castelul Martinuzzi (Rezultate preliminare ale cercetărilor arheologice), în RMI, 67, nr. 1–2, 1998, p. 40, fig. 4.

139

Imaginea ferestrelor de la Vinţu fusese stabilită nu numai prin alternanţa diferită a culorilor ochiurilor de geam. Pe unele fragmente de ochiuri au fost reperate urme minore de vopsea. Este deci posibil ca geamurile să fi avut aspectul unor adevărate vitralii.

Complexul arhitectonic mănăstire-castel a avut şi alte clădiri în afara bisericii. Acestea, ori poate vreo refacere din secolul al XVI-lea, a utilizat şi geamuri cu forme geometrice unghiulare. Un singur fragment a păstrat o dimensiune certă (8,5 cm), cealaltă fiind doar probabilă (5,5 cm) (fig. 7/f).

Seria descoperirilor de ochiuri de geam de la monumente religioase va fi în continuă creştere. Deocamdată, vom da exemple noi de la mănăstirile Bizere (Frumuşeni – benedictină) (jud. Arad), Teiuş (jud. Alba, franciscană), Târgu Mureş (jud. Mureş, franciscană). Semnale au venit şi dinspre biserici parohiale, investigate arheologic, cu ar fi cele de la Lupşa (jud. Alba)186, Vaida (jud. Bihor)187, Ulieş (jud. Harghita)188.

6. Câteva vase de sticlă de la Sibiu. Prin amabilitatea colegului Petre Beşliu-Munteanu de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, ne-au fost puse la dis-poziţie câteva fragmente de vase de sticlă. Ele au fost descoperite în primăvara anului 1991 în oraşul vechi, cu prilejul unor amenajări la o casă (P-ţa Huet nr. 3) cu elevaţii databile cel puţin de la sfârşitul secolului al XVII-lea (1690)189.

Lotul de sticlărie este fragmentar. Există două tălpi de pocale cu picior torsionat, unul sau două pahare tronconice cu decor torsionat, un fragment de capac (?), câteva fragmente de la butelii190. Calitatea şi grosimea sticlei, unele forme deosebite (picioarele torsionate şi capacul) nu au analogii anterioare anului 1600. Desigur, având în vedere cunoştinţele noastre despre producţia locală de sticlă – care sunt practic nule –, nu putem respinge posibilitatea ca piesele să fie totuşi ceva mai vechi. Rezolvarea problemei va fi de aşteptat din partea unor descoperiri arheologice în contexte stratigrafice concludente.

Mai există încă un argument care pledează pentru prudenţă în aşezarea descoperirilor doar în veacul al XVII-lea. Între fragmente am regăsit câteva pe baza cărora s-a putut reconstitui grafic o butelie. S-au păstrat o parte din fundul adâncit şi apoi întors într-o buclă cu rost de talpă (Ø = 9 cm), apoi un fragment din inelul median (Ø = 7 cm) care despărţea cele două părţi bitronconice şi

186 Daniela Marcu, Biserica Sfântul Gheorghe de la Lupşa (jud. Alba), în ArhMed, 2, 1998, p. 205. 187 Emődi T., D. Marta, O planimetrie inedită: „rotonda” din Vaida (jud. Bihor), în ArhMed, 5, 2005, p. 52. 188 Derzsi Cs., Sófalvi A., Raport de săpătura arheologică – Ulieş, în Cronica 2005. p. 380–381, 483. 189 Săpătura arheologică este prezentă de P. Beşliu în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-umane. Sibiu, I, 1994, p. 55–68. 190 P. Beşliu, op. cit., pl. VI.

140

gâtul cu buza rotunjită (Ø = 2,5 cm). Rezultă o butelie înaltă de circa 24 cm şi cu o capacitate aproximativă de 3/4 litru (fig. 9). Sticla are o grosime de 1 mm şi are consistenţă mată, irizată în marouri. Această piesă se poate cu uşurinţă data şi în secolul al XVI-lea.

Între timp, oraşul Sibiu a mai beneficiat de descoperiri de sticlărie. Parte a fost publicată191.

MITTELALTERLICHES GLAS AUS SIEBENBURGEN. ALLGEMELINE RICHTLI'NIEN

UND ARCHÄOLOGlSCHE ZEUGNISSE

(Zusammenfassung) Im ersten Teil des Aufsatzes wird die Zusammenstellung der gesamten Infor-

mation uber das mittelalterliche Glas aus Siebenburgen zwischen 1000–1600 verfolgt. Es wird die UiIlzulanglichkeit der historîographischen Forschungen henusgestellt, die z.T. auf den Mangel an aufschlul3reichen geschriebenden, ikonographischen oder archăologischen Zeugnissen zuruckzufUhren ist.

Bis ins XII. Jh. einschliel3lich sind alle entdeckten StUcke byzantinische Im-porte (Glasperlen, Armspangen). Einzelne Funde bieten aber auch besondere 6tUcke:

GefăBe (Sînnicolau de Beiuş), Wandmasa1ken (Frumuşeni). Nach einem Hiatus, das dem XIII. Jh. entspricht, wird das Glas nach Benutzungskategorien verfolgt. Glasfenster werden seit dem Ende des XV. Jh. fUr Kirchen, Palăste und H(j.fe desofteren erwăhnt. Im XVI. Jh. erscheinen sie recht ihăufig auch in stădtischem oder vorstădtischem Milieu. Meist verwendet sind runde F'enster.

Glaslampen sind seIten. Schriftlich werden sie ein einziges Mal erwăhnt und es gibt blol3 zwei archăologische Entdeckungen, die ungefâhr in die Moderne datiert wurden. Grol3zUgiger sind die Erwăhnungen van Glasgegenstănden, die fUr Bergbau, Medizin, Pharmazeutik und Alchemie verwendet werden. Eine Sonderstellung nimmt das Inventar eines Klausenburger Barbiers aus dem Jahre 1589 ein.· Weiter werden die Spiegel, Schmucknachmungen und schliel3lich das Geschirr aufgenommen. Erst fUr die letzte KategoTie sind einige Detailangaben moglich, in.sbesondere bezuglich deren Auftreten und Verbreitung in gewissen sozialen Schichten. Eine besondere Rolle nimmt das eingefUhrte Glas ein, davon verfUgt bloB das venezianische uber gesonderte Erwăhnungen.

Der zweite Teil des Aufsatzes nimmt sich die Mitteilung einiger archăologi-schen Dokumente vor. 1. Das erste StUck ist ein Fragment eines Ringes aus gelbem Glas, das in Alba Iulia in einer Wohnung entdeekt wurde, die in die zweite Hâlfte des XII., eventuell zu Beginn des năchsten Jahrhunderts datiert wetden kann. Es scheint ein 191 Publicate de către Ligia Fulga, în vol. P. Munteanu-Beşliu, Primăria veche din Sibiu. Das Alte Rathaus in Hermannstadt. Constanţa-Sibiu, [f. a.], p. 98–100

141

importiertes byzantinisches StUck zu sein, mit zahlreichen Analogien sudlich der Donau und einer einzigen, verhaltnilimâBig nahen (XI. Jh.) in PUspokladany (Ungarn). 2. Im dominikanischen Kloster von Vinţu de Jos (Kreis Alba) wurde ein Glasmedaillon mit der Darstellung der Kreuzigung gefunden. Das StUck war in einer Montur aus Bronze befesUgt gewesen und wurde um den Hals getragen. Es wurde wahrscheinlich in der ersten Hălfte des !XIV. Jh. verloren. Einzig in Rumânien, hat das Stuck dennoch zahlreiche Analogien in den groBen Museen der Welt und gehort einer Reihe von Erzeugnissen an, die als venezianischbyzantinisch betrachtet werden und deren Datierung hauptsăchlich fUr das XIII. Jh. gesichert isf. Die nachsten Analogien des Medaillons von Vinţu befinden 5ich in rus5ischen Museen. 3. Mit der Gelegenheit einer Notausgrabung in Alba Iulia wurden im Inneren der mitttelaiterlichen Festung, in den Năhe der Nordseite, die Spuren einer Glaserwohnung entdeckt, mit recht genauer Datierung: die Regierung des Kionigs Sigismund van Luxemburg (,13'82–14'317). Zahlreiche Glasbehălter, manche davon ausschussig, sawie die Spuren van Glasschlacke scheinen die Anwesenheit einer Werkstatt zu bezeugen. Die Unvallstăndigkeit der Erfarschung erlaubte nicht die Identifizierung van Ofen. Aus dem gefundenen Material konnten sechs GIăser mit der Sohle in hervorragenden Streifen und in der Form van FUl3chen zugeschnitten, deren Wânde mit "Tropfen" verziert wurden, zwei dappelkegelstumpfformige Flakone, das BruchstUck einer Lampe (?) und ein anderes unidentifizierbares GefăI3 festgehalten werden. Es sind dies die ăltesten archăologischen Entdeckungen dieser Art, die bisher auf dem Gebiet Rumăniens stattgefunden haben.

142

Cahle din Transilvania (III). Trei motive decorative medievale192

Deja literatura istoriografică privitoare la cahlele medievale şi premoderne începe să devină consistentă şi la nivelul Transilvaniei. Faptul se datorează, în cea mai mare parte studiilor Danielei Marcu Istrate, încheiate cu publicarea sintezei sale doctorale193. Pornind de la aceasta, ne propunem să reluăm câteva aspecte de cercetare pentru care avem o serie de puncte de vedere complementare, divergente ori sprijinite de informaţii cu totul noi. Prelungirea ni se pare cu atât mai firească cu cât, autoarea a avut la dispoziţie, oferite benevol, o cantitate însemnată de cahle, descoperite în şantierele mele arheologice, pe care le-a putut manevra interpretativ exact aşa cum a dorit, chiar şi fără să aibă cu mine consultări de amănunt sau încercări de elucidare ale unor detalii care nu i s-ar fi părut suficient de clare.

Cea dintâi zăbovire am grupat-o în legătură cu piesele care conservă decoraţii inspirate din mentalul medieval, fără ca ele să fie, concomitent, reprezentări religioase manifeste ori recunoscute ca atare, cel puţin la prima vedere. Concepţiile mai vechi afirmau că reprezentările de pe cahle au un sens foarte general194. Între timp lucrurile s-au schimbat.

1. Cavalerul, leul şi dragonul. Piesele acestei serii au început să răsară la

lumină din diferite puncte ale României. Cea dintâi semnalare, care nu a provocat nici un fel de încercări de decriptare a înţelesului, a fost făcută la cetatea Făgăraş (fig. 1/b)195. În faza următoare o serie, calitativ superioară, evident stând la baza inspiraţiei celor de la Făgăraş, a ieşit la lumină la Vinţu de

192 Text apărut mai întâi în ActaMN, 39–40/II, 2002–2003, p. 107–114. Celelalte „episoade” ale seriei au apărut în felul următor: I – Ziridava, 19–20, 1996, p. 143–162; II – ArhMed, 1, 1996, p. 125–153. 193 Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004. 194 Franz Rosemarie, Der Kachelofen. Graz, 1969. 195 Voica M. Puşcaşu, Plăci ceramice decorative descoperite la cetatea Făgăraşului în anii 1966–1973, în Anuarul Muzeului Vaslui, 2, 1980, p. 225, fig. 1.

143

Jos (fig. 1/a, 2). Primele evaluări spuneau în dreptul ei că este „o scenă de vânătoare pedestră”, care „reprezintă, cu probabilitate, tot o alegorie creştină”, dar greşeau când afirmau că ar fi vorba despre „reprezentări unicate, fără analogii în Transilvania”196, deoarece, cum văzusem mai sus, cahlele de la Făgăraş erau deja publicate. Asocierea pieselor de la Făgăraş şi Vinţu a fost meritul Danielei Marcu Istrate197. Chiar şi în interpretarea ultimă, tema a rămas a fi considerată ceva mai puţin decât se consideraseră a fi piesele de la Vinţu de Jos, respectiv „scenă de vânătoare a unui animal fantastic de către un cavaler secondat de un leu” şi „scenă de vânătoare a unui animal fantastic”198, iar, în plan general, totul a fost redus extrem de simplu la „cavaler vânător” de „animal fantastic”199. Descoperirile de la Vinţu de Jos stabileau o cronologie fără nici un fel de dubii: secolul al XVI-lea, eventual, cel mai devreme în anii reamenajărilor comandate acolo de cardinalul Martinuzzi, înainte de asasinarea sa, în acelaşi loc, în anul 1551. În condiţiile în care cele de la Făgăraş fuseseră datate în secolul al XV-lea, fără a ni se oferi nici un fel de justificări, ar fi destul de greu să mai avem ezitări în a le socoti ca aparţinătoare la două secole diferite şi de depărtat prea mult între ele. O recentă descoperire de la Alba Iulia, chiar recuperată în foarte mici ca dimensiuni, se încadrează în aceiaşi serie (fig. 1/c)200. Două fragmente disparate redau de fapt pulparul (taseta) şi pulpele până la genunchi al cavalerului în luptă cu dragonul. Tratarea este aproape identică cu cea de la Făgăraş. Doar că, se pare că ne-am putea înşela. Aceasta pentru că, pe un fragment descoperit la Cluj, apare exact acelaşi detaliu de tasetă şi picior, dublate către stânga de aripi care l-au obligat pe cel care l-a publicat să-l califice drept aparţinător Sfântului Mihail201.

196 Adrian A. Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos (Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII–XVI). Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, p. 55. 197 Daniela Marcu, Cahle medievale din Transilvania. Secolele XIV–XVII. Teză de doctorat. I. Cluj-Napoca, 1998, p. 180; Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 139. 198 Eadem, Cahle din Transilvania…, p. 220, 286. 199 Tip V. 4. Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 139. Ultima publicare a două cahle fragmentare de la Vinţu de Jos, cu indicarea corectă a temei stabilită de noi a fost operată în Matthias Corvinus 1443–1458–2008. Catalog de expoziţie. Exhibition catalogue. Cluj-Napoca, 2008, p. 41. Atât doar că cea de-a doua a fost dată ca venind de la Făgăraş, cum nu este nicicum. Mai adăugăm şi „extrema delicateţe” şi „corectitudine ştiinţifică” a creatorilor acelui catalog prea rapid încropit, de a nu menţiona nici un singur cuvânt legat de împrejurările lor de descoperire. 200 Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 171 („valószínűleg a sárkányt állva, karddal legyőző Szent Györgyöt ábrázoló kályhacsempe töredékei” = „probabil fragmente ale Sf. Gheorghe, în picioare, victorios cu sabia împotriva balaurului”), desenele la p. 418, tab. 114/3, 6. Imaginea combinată a celor două fragmente, la fig. 1/c. 201 Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban. Kolozsvár, 2004, p. 97, tab. 7.

144

Frapant de asemănătoare ni s-a părut dispoziţia unor personaje de pe o cahlă descoperită la Baia (Moldova), datată în secolul al XV-lea (fig. 3/a). Dar, cahla de la Baia are o clară decoraţie de vânătoare, cu câine, în care, singurul aspect de anormalitate este înarmarea ursului cu o măciucă sau spadă. Alţi colegi de-ai noştri care au rediscutat-o, după descoperitori, au sugerat doar prezenţa unei „poveşti cu animale ori fabule”202. Ei recunoşteau, de asemenea, legătura dintre cahla moldoveană şi aceea de la Făgăraş, singura care fusese, până atunci, semnalată203. Este foarte posibil ca exemplarele de la care am pornit discuţia să fi suferit contaminări pe o filiaţie în care piesa moldoveană fusese inclusă. Căci altfel, cronologia piesei extra transilvane ar trebui supusă unei revizii dintre cele mai radicale.

Vom adăuga dosarului tematic şi o variantă de cahlă interpretată plastic cu multă libertate, probabil dintr-o generaţie posterioară celor din Transilvania, descoperită la Târgovişte (Muntenia) (fig. 3/b). Ea a păstrat doar cavalerul, înarmat cu un buzdugan, împreună cu dragonul, într-o dispoziţie identică cu cele de pe cahle de la care am demarat cercetarea noastră204.

Drept urmare, în acest moment posedăm deja o „serie” transilvană, bine înrudită şi, evident, pornită de la un prototip care pare a se fi născut probabil la Sibiu, într-o epocă mai veche, dar fără posibilitatea vreunei preciziuni cronologice. Cele mai bine realizate exemplare provin de la Vinţu de Jos, iar rudele lor posterioare le vom regăsi la Făgăraş. Cele din urmă sunt evident mai stângaci realizate şi mai mici ca dimensiuni, probabil imitate din primele. Datarea celor de la Făgăraş a fost deja corectată, căci secolul al XV-lea nu li se potriveşte205. Legăturile acestei serii cu variantele extracarpatice sunt posibile, dar încă prea complicat de demonstrat. Oricum am putea doar reţine ideea că, iniţial, intenţia de decorare fusese identică, colportorii intervenind serios în redarea identităţii fiecărui membru al trinităţii figurate, evident fără să mai facă legătura cu soluţia reprezentării iniţiale.

Ultima publicare la subiect, aparţine unor colegi slovaci. Ei au dezvăluit piese asemănătoare celor transilvane, descoperite la Nitra (fig. 3/c), cu deosebirea că dispuneau de o tratare mult mai primitivă. În lipsa unor cahle de referinţă, personajele („cavaler” fără armură sau coif, cu o lance, „dragon” frapant de ursulin, iar „leul” devenit un câine fără echivoc) pot ajunge şi la

202 Lia şi A. Bătrâna, Elemente decorative în ceramica monumentală de la Baia (jud. Suceava), în Anualul Muzeului Naţional al Bucovinei, 11–12, 1984–1985, p. 148–149. 203 Paraschiva-Victoria Batariuc, Motive decorative de inspiraţie literară pe cahle din secolele XV–XVI descoperite în Moldova, în AT, 5, 1995, p. 109–111. 204 Vezi RMM. MIA, 15, nr. 2, 1984, p. 41, fig. 14. 205 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 139.

145

asemenea înţelegere. La ei scena a ajuns sub numele de „Vânătoarea regelui David”206. Noi credem că meşterul lor a văzut un model cu tema noastră, dar, neînţelegându-l, l-a metamorfozat într-o scenă cu adevărat banală, de vânătoare oarecare.

Configuraţia decorului mărturiseşte că, în modul cel mai evident, nu este, pur şi simplu, o vânătoare ordinară; nici vânatul (= „animalul fantastic”), nici „câinele” (= leul) său, nu sunt, la rândul lor, comune. Aceasta însemna, din capul locului, transmiterea unui mesaj pe care, cu prudenţă, îl avansasem deja în dreptul Vinţului, atunci când îl denumisem „alegoric”. În final însă, va trebui, cum vom vedea imediat, să acceptăm că este vorba despre reprezentarea temei denumite generic „Cavalerul cu leul, în luptă cu dragonul”.

Foarte recent, această temă şi primele ei extensii din regatul maghiar, cu mărturii artistice medievale, a fost bine explicată de către Orsolya Réthelyi207. Începutul l-a făcut decoraţia unei cărămizi pavimentale de la mănăstirea cisterciană de la Pilis (fig. 4). Inspiraţia este categoric franceză (Chrétien de Troyes, Chevalier au Lion) şi s-ar putea data cândva în secolul al XIII-lea. Pe o filieră încă necunoscută, motivul s-a transferat pe o cahlă angevină, de la cetatea Buda. Este vorba despre o piesă care dezvoltă motivul pe un dreptunghi orizontal208.

Între piesele din capitala regatului şi cele provinciale, transilvănene ori slovace, pare a nu exista vreo inspiraţie ori contaminare. Lipsesc, de altfel, verigi cronologice serioase. Dar, reapariţia motivului decorativ identic, este o certitudine.

Noi nu putem decât să încercăm să ajutăm acest proces de decriptare, probabil de durată. Este vorba de aflarea acelei etape a difuziunii aranjamentelor artistice care, printre altele, l-au coborât de pe cal pe cavaler şi l-au ridicat pe dragon în poziţie verticală. Desigur, cel mai simplu ar fi să ne imaginăm că „inovaţiile”, toate sau pe rând, au rezultat din necesitatea înscrierii scenei pe un registru vertical, nu orizontal, cum se născuse el. Dar, avem un semnal care ne împiedică să acceptăm cenzura tehnică ca soluţie a apariţiei cahlelor transilvane. Am putea discuta aici un motiv decorativ care este aplicat unei cristelniţe de la Spišske Podhradie (Slovacia), unde elementele componente sunt foarte importante; şi, mai cu seamă, înrudite. Cavalerul este pedestru, monstrul are o evidentă alură de biped, iar leul s-a transferat pe scutul cavalerului. În plus, în

206 Gertrúda Březinova, M. Samuel a kolektív, „Tak čo, našli ste neičo?” Svedectvo archeológie o minulosti Mostnej v Nitre. Nitra, 2007, p. 84, fig. 86/a; 103, fig. 99/c. 207 The Lion, the Dragon, and the Knight: an interdisciplinary Investigation of a medieval Motif, în Annual of Medieval Studies at CEU, 7, 2001, p. 9–37. 208 Végh A., în vol. Pannonia Regia. Budapest, 1995, p. 308–309.

146

spatele cavalerului mai regăsim o cetate în interiorul căreia, pe crenelaj, un personaj suflă într-un corn ori trompetă209. Acest lucru îngăduie perseverarea în consolidarea ideii de genealogie a motivisticii, implicit pe cahle. „Inovările” au fost, cu adevărat, destul de rare ori nu au fost într-atât de radicale.

Nu ar trebui să pierdem din vedere încă o soluţie în care tema aici discutată a putut fi descompusă. Anume a putut fi vorba, cu mare uşurinţă, de figurarea separată a cavalerului, cu sau fără auxiliarul său de ajutor, leul, şi a dragonului. Desigur că, într-o sugerare corectă, cele două plăci diferite trebuiau să fie poate nu doar alăturate, ci şi afrontate. Dar, aşa cum s-a întâmplat adesea, cele două scene au putut progresa separat, în asemenea manieră încât să nu mai amintească deloc de vechea lor relaţionare. Cavalerul a devenit aproape numai un „cavaler în turnir” sau unul doar pedestru, iar dragonul un simbol al Ordinului Dragonului, întemeiat de către Sigismund de Luxemburg în 1408, sau şi altceva.

Despre interpretările pe care contemporanii cahlelor le-au acordat cu adevărat imaginilor figurate, trebuie să ne luăm cuvenite precauţiuni. Suntem în posesia unei zestre extrem de fragmentare din reflexia mentalităţilor circulate la nivel provincial.

2. „Sfârşitul” Melusinei şi „renaşterea” Sirenei bicaudate. Tot Danielei

Marcu Istrate îi datorăm discutarea specială a acestui motiv medieval în Transilvania, după ce el fusese deja studiat în Moldova210. Reprezentarea, pusă sub acest nume, a fost asociată cu monstrul cu trup feminin şi partea de jos a corpului terminat în coadă dublă de peşte. Vom vedea că identitatea trebuie corectată.

Autoarea noastră nu este „vinovată” pentru persistenţa în această identificare. În lipsa unui bestiar medieval bine-cunoscut ori, – şi mai corect, – fără literatura de specialitate accesibilă, vietatea despre care scriem a avut o istorie artistică dintre cele mai lungi. Este adevărat, fiind destul de rară în plastica de piatră, nu a provocat, până de curând, nici un fel de „criză” de identitate.

Să vedem mai întâi despre ce discutăm. Repertoriul conceput de Daniela Marcu Istrate (Turea, Cristuru Secuiesc, Densuş, Feldioara) ar merita corijat în primul rând în dreptul Densuşului211. Fragmentul care a provocat 209 J. Spititya, L. Borodáć, Podoby starěho Spiša. Bratislava, 1975, fig. 50. 210 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 107. 211 Iniţial, în dreptul discuţiei despre Melusina: „unei imagini înrudite trebuie să îi aparţină un fragment de la Densuş (8) (pl. 47), pe care se poate vedea o coadă de peşte cu aripioara dorsală despicată” (op. cit., p. 90). Destul de inconsecvent, în alt loc, la descrierea propriu-zisă a piesei,

147

sugestia de identitate este, fără nici cel mai mic dubiu, de asociat, prin chenarul perlat în care este încadrat212, cu unul identic, în formă de scut, aflat alături, în acelaşi lot de piese213, în interiorul căruia se găseşte o certă coadă de pasăre214. Solzii şi penele sunt cu mare uşurinţă de confundat, într-o redare de plastică mică, cu puţine sensibilităţi la fidelitatea detaliilor. Acelaşi tip de decor, cu scut cu ramă dublă, cu decoraţie interioară perlată, adăpostind, în întregimea sa, o pasăre (poate un Phoenix?), este prezent la Vinţu de Jos, asociat cu inscripţia de an 1585215. Deci, noi vedem la Densuş, nu un umanoid, cu coadă de peşte, ci o simplă pasăre.

În continuare, piesa de la Turea216 face parte dintr-o altă „specie”, este adevărat, extrem de înrudită. Acolo, este frapant de evident că nu sunt doar cozi, ci chiar doi peşti independenţi, cu gura încleştată în poala personajul uman. Din aceeaşi grupă, o semnalare moldoveană mai veche, ne indică chiar despărţirea totală a peştilor de personaj217.

Mai nou, avem şi o alte semnalări, necunoscute de către colega noastră. Cea mai veche ca datare este descoperită la Cluj (b-dul Eroilor), în anul 2007, din păcate din straturi răvăşite, fără context clar. Ceea ce se poate doar scrie că a aparţinut unei sobe de orăşean. Se compune din două fragmente ale unui colţ din dreapta-jos, al unei plăci care trebuie să fi avut 21,5 cm lăţime. Se conservă foarte bine partea mediană a unei cozi cu solzi, grupuri de ecrescenţe, şi un foarte mic sector din rochie. Este nesmălţuită. Din punct de vedere calitativ se înscrie într-o ierarhie superioară celei de la Turea şi apropiată de cea de la Feldioara. Cu toate acestea, ea pare să aibă „rude” mai bune în centrul regatului

identificarea este făcută: „peşte sau animal fantastic?”, „sec. XV–XVI” (Cahle din Transilvania …, p. 212). Dacă, în redacţia autoarei, doar cea de-a doua remarcă a fost cea corectă, tot ceea ce urmează, ca demers critic, nu mai are rost, intrând în clasa erorilor cauzate de neatenţie. Dar, asemenea erori se repetă frecvent în acelaşi volum, dovedind o serie întreagă de neglijenţe şi inconsecvenţe. 212 Ibidem, fig. 47/8. 213 Ibidem, fig. 47/7. 214 Autoarea noastră s-a lăsat probabil ghidată în identificare şi de cronologia pe care o oferă lotului cunoscut de ea de la Densuş (sfârşitul sec. XV) (Cahle din Transilvania…, p. 212), poate şi pentru aceea că respectiva pasăre este prezentă, cel puţin la nivelul cunoştinţelor de până în prezent, numai în secolul al XVI-lea. Dar, în lumina descoperirilor de cahle de la curtea nobiliară de lângă biserica Sf. Nicolae de la Densuş (săpătura noastră, inedită), este limpede că lotul găsit întâmplător, în aceeaşi localitate, aparţine secolului al XVI-lea, nu celui de-al XV-lea. Noua datare conferă şi mai mare credibilitate opţiunii noastre de identificare, care urmează în continuare. 215 Vezi Adrian A. Rusu, Cahle din Transilvania (I), în Ziridava, 19–20, 1996, p. 148, 162, fig. 13. 216 Imaginea la Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 484, pl. 145/6. 217 Cea mai veche semnalare, cunoscută de Paraschiva-Victoria Batariuc (Decorul ceramic al monumentelor din Moldova medievală (secolele XIV–XVII), în SCIA. AP, 42, 1995, p. 12) este cea din anul 1906, semnată de către I. C. Istrati.

148

maghiar. Din acest motiv, o socotim de încadrat în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Piese mai târzii, mai provin de la Mihăileni (jud. Harghita)218 şi Sâncrăieni (jud. Harghita) (fig. 5/b)219. Prima este extrem de asemănătoare celei de la Cristur. Vietatea noastră a fost găsit adesea şi în Moldova, la Arbore, Hârlău, Iaşi, Suceava şi Vaslui220, nu neapărat pe cahle, ci şi pe discuri decorative pentru paramente arhitectonice.

În sfârşit, în urmă cu doar câţiva ani, o descoperire fortuită a scos la lu-mină câteva fragmente noi de cahle din cetatea Oradea. Erau piese de o calitate superioară, incomparabilă cu tot ceea ce s-a descoperit până în prezent în România. Cahlele cu sirena cu două cozi sunt asociate cu rac dedesubt, fiind executate cu acurateţe şi acoperite cu un smalţ de foarte bună calitate221. Piese similare datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, la palatul regal din Buda222.

În principal, piesă figurată cea mai veche reprezentare similară, pe care o deţinem pe teritoriul României, este un capitel de piatră de la mănăstirea Dienesmonostora (dispărută lângă Ineu, jud. Arad). El s-a datat spre mijlocul secolului al XIII-lea. A intrat în istoriografia noastră sub numele de „sirenă”223. Mai întâi au fost istoricii arhitecturii şi istoriei artei medievale târzii moldovene care l-au asociat figurării identice pe care au întâlnit-o pe paramentele bisericilor lui Ştefan cel Mare224. După cum se pare, între cei care au avut ceva serios de scris la acest capitol, nu au existat divergenţe care să lase urme225. În literatura cahlelor, apelativul cel nou şi propriu, de „Melusina”, a fost fixat de către Radu Popa226, iar

218 Repertoriul arheologic al judeţului Harghita. Sf. Gheorghe, 2000, p. 393, pl. 57/13. 219 Kémenes Mónika, Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszékből 14–18. század. Kolozsvár, 2005, p. 110, tab. 8/2. 220 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova…, p. 107, fig. 32/1, 2, 221 Aceste fragmente ar fi trebuit să facă obiectul unor pagini speciale din monografia cetăţii. Spre marea noastră surpriză, fragmentele au dispărut fără vreo urmă, din neglijenţa gestionarilor locali. 222 Holl I., în BudRég, 18, 1958, p. 224, 227, fig. 283; Budapest in Mittelalter. Braunschweig, 1991, p. 275, 483, cat. nr. 403. 223 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. Bucureşti, 1959, p. 161–162, fig. 139. 224 Ultima tratare a subiectului la Paraschiva-Victoria Batariuc, Decorul ceramic …, p. 3–17. Folosirea „Melusinei”, la p. 7, desene la p. 8, fig. 3/9, 11. 225 Cel puţin aşa rezultă din investigaţia făcută de Paraschiva-Victoria Batariuc, Decorul ceramic…, passim. 226 R. Popa, O casă domnească din secolul al XV-lea lângă cetatea Sucevei, în SCIV, 20, nr. 1, 1969, p. 57; Idem, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă monumentală de la Suceava. Bucureşti, 1979, p. 51. După toate probabilităţile, sorgintea identificării ar proveni de la Şt. Balş, Bisericile lui Ştefan, în BCMI, 21, 1925, p. 224 şi urm.

149

de la el s-a răspândit peste tot227, şi, prin extindere, inclusiv asupra capitelului de lângă Ineu228, provocând, de curând, o destul de nedreaptă, neexplicată şi scoasă din context, corectură229. De aici am putea trage în primul rând concluzia că nimeni nu este scutit de erori, iar apoi că verificarea „maeştrilor” nu este o impietate, ci o necesitate a progresului.

Tema iconografică a stârnit un interes deosebit şi în istoriografiile din ţările vecine. În modul cel mai evident, ea nu se restrângea doar la manifestările artistice la care ne-am referit230. O analiză din istoriografia maghiară o putem cu uşurinţă trece cu vederea231. În schimb, zăbovire detaliată, întreprinsă de către Martin Nejedlý232, ne dezvăluie în amănunt traseul marcat de transformarea săptămânală a nimfei cu numele de Melusina într-un şarpe (uneori jumătate şarpe, cu aripi de dragon). Prin ceea ce autorul dezvăluie rezultă că, în fapt, greşeala de numire nu aparţine, nici pe departe, doar celor care s-au ocupat de motivistica cahlelor în România, ci a fost una mult mai răspândită, cel puţin şi în Cehia233. Poate că, fără să ne indice, Radu Popa, de-acolo preluase identificarea. Dar, peste toate, recunoscând acest fapt, autorul ceh consideră, cu justeţe şi în posesia unor argumente dintre cele ai solide, că ar fi cu totul nedrept să persistăm a o numi Melusină, pe adevărata Sirenă cu două cozi. Cele două bestii feminine au un trecut istoric diferit, sirena fiind mai „bătrână” decât Melusina (promovată mai ales din secolul al XV-lea). Deci, de acum înainte, ar trebui să ţinem şi noi seama de această desluşire şi să încercăm să o şi aplicăm cu consecvenţă.

Cât de „fierbinte” a devenit subiectul ne-o dovedeşte sinteza care românească care se ocupă deja de mult mai mult decât simpla reprezentare,

227 V. Drăguţ, Ceramica monumentală din Moldova – operă de inspirată sinteză, în BMI, nr. 1, 1976, p. 38, mai ales nota 30; apoi majoritatea lucrărilor Victoriei P. Batariuc. 228 Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 175–176. 229 Suzana Móré Heitel, Despre fosta mănăstire de la Dienesmonostora (jud. Arad), în vol. Artă. Istorie. Cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb. Cluj-Napoca, 2003, p. 46. Autoarea trimite, pentru identitate, la J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. II. Bucureşti, 1995, p. 291. 230 Ultima dată am descoperit-o şi pe aplici de curea, confecţionate din tablă de cupru. Vezi Al. Ruttkay, Chothing fittings from the 14th cent. Found in graves of the churchyard cemetery in Dražovce near Nitra (Slovakia), în Archaeologia Historica Polona, 15/2, 2005, p. 295, fig. 5/2a-b. 231 Pekár Zsuzsa, A románkori sellő megjelenése a középkori heraldikában és ikonográfiában, în Turul, 69, nr. 3–4, 1996, p. 78–102. 232 Od hrásné dívky až k hadům Proměny víly Meluzíny a jejich odraz v ikonografii strědověkých pramenů (From beautiful maiden to snakes and dragons: the transformation of the nymph Melusina and its depiction in the iconography of Medieval source material), în Archeologické Rozhledy, 54, 2002, p. 457–494. 233 Julie Richterová, Středověké kachle. Praha, 1982, tab. 51; Z. Holzbauer, Motiv mořské víly – Meluziny – v ikonografii českých gotických reliefních kachlů, în ArchHist, 14, 1989, p. 409–436.

150

atacând larga temă de iconografie şi posibile funcţii care îi sunt tangente234. Totodată ni s-a oferit un repertoriu de ultimă oră.

Printre consecinţele de studiu se arată că ceea ce s-a găsit la Turea, are o poveste puţin diferită. Cea mai timpurie analogie de pe cahle, pe care noi o cunoaştem, aparţine celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea, şi provine tocmai din presupusa „patrie” a cahlelor, adică din Basel235. Doi autori cehi care văzuseră identităţi în ţara lor, au încercat să vadă chiar imaginea Profetului Ionah, cel pe cale de a fi înghiţit nu de către peştele cel mare (balena), ci de către doi mai mici. Chiar dacă sorgintea motivului va fi fost diferită, este de asemenea extrem de limpede că artiştii au apropiat într-atât de mult reprezentările, încât epigonii lor au trecut cu uşurinţă la unificarea lor. Cahla de la Feldioara236 este tocmai cea care tranzitează cele două variante. Acolo se vede cu uşurinţă cum cele două capete de peşte se ascund sub vesmântul personajului, lăsându-şi la vedere doar curbura deschiderii branhiilor. După mărturiile moldovene, ambele variante, ale Sirenei şi ale pseudo-Sirenei au circulat simultan, probabil anterior anului 1500, când s-a renunţat la decorul ceramic din exteriorul bisericilor atunci ctitorite.

În mod neaşteptat încă, numele Melusinei ar putea să fie obţinut de alte reprezentări, până acum socotite fără aparentă identitate (= animale fantastice). Cel mai repede ar putea fi vorba despre „sirena pasăre” descoperită la Hârlău237.

Din discuţia de mai sus s-a putut deja deduce că seria transilvano-moldavă a cahlelor se înrudeşte frapant cu descoperiri din Cehia. Nici nu ar fi prea greu de găsit, pentru că seria cehă este, de departe cea mai bogată din câte se cunosc până în prezent. Dar, lucrurile nu s-au prezentat, în mod real, doar atât de unilateral. Rudele mai apropiate ale cahlelor transilvane se află la curtea nobiliară de la Pomáz, datate la sfârşitul secolului al XIV-lea238, şi în conacul regal de lângă Buda, de la Hűvösvölgyi út, Nyék, cu datări între anii 1420–1437239. Foarte de curând, la repertoriul cunoscut s-au alăturat şi cahle din

234 Ana Maria Gruia, Sirena bicaudată pe cahle medievale. Iconografie şi posibile funcţii, în ArhMed, 6, 2007, p. 205–241. 235 J. Tauber, Herd und Ofen im Mittelalter. Olten und Freiburg, p. 328, Typ. 18/5. 236 De fapt, ar fi fost descoperite 14 exemplare (cf. Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 232). Ni s-a oferit mereu un singur şi acelaşi desen. Totuşi un exemplar a fost înregistrat cu defecte de tipar (Ibidem). Trebuie să tragem concluzia că celelalte au fost identice şi sunt producţii locale certe. 237 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova…, p. 107, 230, fig. 33/2. 238 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (IV), în ArchÉrt, 117, nr. 1, 1990, p. 69–70, fig. 14/3. 239 Prima data publicate de Holl I., în BudRég, 18, 1958, p. 243, fig. 56; ultima semnalare în vol. Gerencsérek, kályhások, tűzvigyázok. Feudáliskori kályhacsempék az Alföldről és peremvidékéről (Hafner, Ofensetzer und Feuerwächter. Mittelalterliche und frühneuzeitliche Ofenkacheln der Ungarischen Tiefebene und ihrer Randgebiete). Gyula, 2002, p. 114, nr. 229.

151

Diósgyőr (fig. 5/a)240. Din informaţiile de până acum ar reieşi destul de bine că monarhii din dinastia de Luxemburg, prezenţi în ambele regate, au deţinut un anume rol în difuziunea lor. În sfârşit, descoperirile publicate până acum înscriu şi o cahlă de la primăria din Banská Bystrica241.

Toate analogiile din Ungaria şi Cehia indică o adevărată explozie a acestui motiv ornamental în şi numai în secolul al XV-lea. Datarea este socotită identică pentru piesa de la Turea şi pentru cele din Moldova; nu însă pentru cea (cele) de la Feldioara242. Pentru piesa de la Cristuru Secuiesc, foarte nou, s-a pus la îndoială şi datarea ei iniţială, pledându-se tot pentru un sfârşit al secolului al XVI-lea243. Din păcate, argumentele stilistice invocate pentru datarea târzie nu rezistă în faţa grupului de trei monede, urcând până la domnia regelui Ludovic al II-lea († 1526), care au apărut acolo, în casa cu cahle244. Pe această greu de respins datare, se bazează şi încadrarea piesei de la Mihăileni, care este o variantă apropiată celei de la Cristur. Dar atunci, ce nu este în ordine? Piesa (piesele) de la Feldioara se depărtează într-atât de mult de întregul lot, încât se datează cu circa un veac mai târziu? Dacă comparăm realizările, toate câte le cunoaştem, rezultă din plin că piesa (piesele) din Ţara Bârsei nu se desparte deloc de ele, dimpotrivă, păstrează, cu multă fidelitate, detaliile şi atributele monstrului, consonant cu cele mai bine realizate şi datate surate ale sale. Există o singură diferenţă majoră: motivul a fost „lungit” şi uşor deformat, de la o încadrare echilibrată, pătrată, într-una dreptunghiulară.

Opinia noastră este aceea că piesa de la Cristuru Secuiesc, împreună cu cea de la Mihăileni, încheie, în adevăr, seria reprezentărilor din provincia intracarpatică. Cât priveşte însă piesele de la Feldioara, ele sunt, în întregimea lor, – nu doar a reprezentării cu sirenă, – atât de unitar „medievale”, prin temele tratate, încât ne îndoim că datarea lor ar fi una corectă. Deci, nu ar trebui să fie vorba despre un „oarecare” secol XVI, ci, cel mai târziu, începutul său.

240 Boldizsár P., Kocsis Edit, Sabján T., A diósgyőri vár középkori kályhacsempéi. Miskolc, 2007, p. 45, 50, fig. 49, 74, tab. X/2; 47, 120, tab. LVI/2. 241 Maria Mácelová, Ikonografia gotických kachlíc z banskobystrickej radnice, în vol. Gotické a renesančné kachlice v Karpatoch. Trebišov, 2005, p. 207, 216, obr. 4/3 (desen grafic), 264, F 33 (color). Colega slovacă o numeşte în continuare „Melusina”. Pentru sinteza descoperirilor din Slovacia, vezi informaţiile Ana Maria Gruia, Sirena bicaudată…, p. 220–221. 242 Datările colegei noastre sunt, de astă dată, foarte ferme: sec. XVI (p. 90, 232). 243 Daniela Marcu Istrate, Feldioara/Marienburg, in the last [ ! ] Middle Age. Archaeological Contributions to the History of the Settlement in the 15th–16th centuries, în vol. In memoriam Radu Popa. Temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european. Cluj-Napoca, 2003, p. 310, nota 11: „The high degree of the stylisation and the decoration’s profudion are arguments for a late XVIe c. dating”. 244 Benkő E., A középkori Keresztúr-szék régészeti topográfiája. Budapest, 1992, p. 160.

152

Să mai adăugăm încă un lucru care merită a fi judecat în continuare drept un simplu accident al descoperirilor sau o anume consecinţă de epocă. Moldova are nu mai puţin de şapte localităţi în care cahlele cu sirene au apărut245. Apetenţa acestei pieţe va trebui să dobândească o anume explicaţie.

3. Lupul predicator. În anul 1988, intra pentru prima dată în circulaţie o

cahlă descoperită la Suceava (fig. 6/b)246. Paraschiva-Victoria Batariuc s-a ocupat mai stăruitor de ea247, a sfârşit prin a ne-o reda, în acest mod: „o vulpe călugăr având în faţă un lutrin unde se află deschisă o carte şi care, sprijinită în toiag şi ţinând rozariul, predică unor evlavioase gâşte strânse într-un ţarc”248. Fără să cunoască sorgintea piesei, pe care o data anterior anului 1476, autoarea socotea, cum vom vedea, cu foarte mare dreptate, că ar trebui să fie vorba despre figurarea unei „fabule”.

Cu oarecare timp înainte, Daniela Marcu (Istrate) a publicat mai multe fragmente de cahle descoperite la Feldioara, între care nu a reuşit să întregească un ansamblu aparţinător unei anume piese care ne va sta aici în atenţie. În cea de-a treia reluare a unora şi aceloraşi fragmente249, autoarea descria două mici bucăţi cu un „animal fantastic” şi „personaj feminin şi păsări” sau „fată cu gâşte”250. Dintre cele două capete de animale vom reţine doar pe primul care ne indică un animal deloc „fantastic”, – cel mult oarecum amuzant de rânjit –, din rubedenia caninelor (câine, lup, vulpe), cu botul deschis, plin de colţi şi măsele, având un acoperământ semănând cu o broboadă, cu extrema liberă mult prelungită pe spate. Corpul este aliniat vertical chenarului. Celălalt fragment important, din colţul din dreapta jos, cuprinde un grup de şase păsări, din care, cel puţin trei au gâturi lungi asemănătoare unor gâşte. Spre centrul plăcii, o pereche de linii verticale şi paralele sunt destul de departe de a fi comune unui

245 Vezi Ana Maria Gruia, Sirena bicaudată…, p. 222. Ultima publicaţie care conţine o cahlă cu reprezentarea sirenei bicaudate este în vol. Europa necunoscută – comori din Bucovina. Suceava, 2007, p. 144. 246 E. I. Emandi, M. Şt. Ceauşu, în Suceava, 15, 1988, p. 165, fig. 50/2. 247 Cahle descoperite la curţi domneşti din Moldova, în Suceava, 20, 1993, p. 72, 83, fig. 4/1; eadem, Motive decorative de inspiraţie literară pe cahle din secolele XV–XVI descoperite în Moldova, în AT, 5, 1995, p. 111–112, fig. 1/1; eadem, Cahle descoperite în locuinţe de orăşeni la Suceava, în ArhMed, 1, 1996, p. 83, 115, fig. 10/2. 248 Eadem, Cahle din Moldova…, p. 110, il. p. 239, fig. 39/1. 249 Publicaţiile sunt următoarele: Cahle săseşti din sec. XVI_XVII descoperite la Feldioara, jud. Braşov, în RMI, 61, nr. 1, 1992, p. 27–39; edem, Cahle din Transilvania…, p. 90 (generalităţi), 232 (discuţie specială), 420, pl. 82/10; respectiv Feldioara/Marienburg…, p. 327, pl. 10/2 şi 5. Notă, doar în treacăt că nu ar fi fost nevoie de multiplă repetiţie pentru a asigura asimilarea informaţiei (incomplete) şi a interpretărilor (deficitare). 250 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 93, 232, il. la p. 421, pl. 83/11–12, 18.

153

corp omenesc. În extrema cealaltă, dincolo de forma amorfă discutată, este figurat un corp cu curburi care se despart de la un brâu. Un detaliu asociază acest fragment cu cel deja descris: vârful „broboadei”. În felul acesta, scena se recompune într-un mod frapant de asemănător cu cea de la Suceava: un animal de pradă (numai în cazul Feldioarei, cu o „năframă”, care se metamorfozează într-o glugă de călugăr), stă la un pupitru, în faţa unor păsări care, după cea mai verosimilă interpretare, sunt gâşte (fig. 6/a).

Soluţiile corecte provin, aşa cum am putea să ne aşteptăm şi în cazul altor ornamente, din bibliografia străină. Din păcate, ea ne este accesibilă în felul deja cunoscut: cu totul accidental. În cazul avut acum în vedere, Zdeněk Měřínský ne-a pus la dispoziţie cheia problemei şi, în parte, procesul ei de dispersie251. Este vorba despre un motiv decorativ tipic medieval, care îl are în vedere tocmai pe lupul travestit în călugăr, predicând gâştelor252. Se baza, pe câte se cunoştea până în prezent, pe fabule circulate pe o arie extrem de largă, cuprinzând teritoriile germane, italiene, franceze şi engleze. El se întâlneşte, în egală măsură, şi în plastica de piatră. Cahlele germane receptează motivul din secolul al XIV-lea. Pe câte se pare, cea mai veche reprezentare cehă se data cel mai târziu în prima treime a secolului al XV-lea. Motivul a avut o difuziune destul de însemnată, fiind semnalat la Praga253 şi Jihlava. El este prezent şi în Polonia254. Pe teritoriul fostului regat ungar, singura reprezentare de care avem cunoştinţă a fost găsită în actuala Slovacie, la primăria din Banská Bystrica (fig. 7)255.

Este meritul colegei noastre sucevene de a se fi apropiat cel mai mult de mesajul plastic corect. Cele două cazuri moldo-transilvănene, acum reunite şi prezentate, nu se înrudesc decât prin tematica similară. S-au născut adică separat, fără să derive dintr-un prototip semnalat în literatura istoriografică pe care o cunoaştem. Este foarte posibil să fi vorba despre importuri tematice realizate prin saşi, direct din teritorii germane. Pentru noi este destul de limpede că ele aparţin, împreună, secolului al XV-lea. Dacă ne vom reaminti despre

251 Item „ad lupum predicantem”, în vol. Život v archeologii středověku. Das Leben in der Archäologie des Mittelalters. Praha, 1997, p. 459–466. Autorul reia, amplu, prima problematizare tematică care avusese loc în anul 1983, cu prilejul primei descoperi de o asemenea factură. Vezi mai jos. 252 Lexikon der christlichen Ikonographie. Rom – Freiburg – Basel – Wien, 1994: II. p. 63–65; IV, p. 536–539. 253 Z. Smetánka, Ad lupum predicantem. Reliéf pozdně gotického středověkeho kachle jako historický pramen, în Archeologické Rozhledy, 36, 1983, p. 326, 360. 254 Z. Měřínský, op. cit. 255 Maria Mácelová, Ikonografia gotických kachlíc z banskobystrickej radnice, în vol. Gotické a renesančné kachlice v Karpatoch. Trebišov, 2005, p. 210, 214, obr. 2/4 (desen grafic), 264, F 33 (color).

154

discuţia asupra unei piese diferite (sirena bicaudată), atunci posedăm încă un argument pentru respingerea datării cahlelor de la Feldioara în secolul al XVI-lea şi coborârea lor în secolul anterior.

Motivele pe care le-am urmărit în aceste pagini nu au fost singurele care au circulat în provinciile noastre medievale. După ce ni s-a pus la dispoziţie o mare cantitate de material brut, vom putea să facem, în viitor, numeroase alte aprecieri de substanţă şi fineţe privind istoria cahlelor produse şi circulate la vest de Carpaţi.

155

Cahle din Transilvania (IV). Cavalerul în turnir1

Situată la poalele Retezatului, în zona imediat submontană, cetatea de la Mălăieşti, proprietatea a uneia dintre familiile de cnezi haţegani de pe Valea Sălaşului, s-a dezvoltat treptat, pe parcursul a mai multor veacuri, de la un simplu turn-donjon de refugiu, la o adevărată reşedinţă nobiliară medievală. Cercetările arheologice întreprinse de-a lungul a trei campanii2, au evidenţiat, alături de preocuparea stăpânilor de amplificare a elementelor de fortificare ale cetăţii şi o strădanie deosebită în crearea unor utilităţi de confort. În seria acestora se înscrie amenajarea cetăţii pentru a deveni locuibilă întreg cursul anului, construirea sau organizarea unor spaţii în interiorul incintei, menite a fi depozite, dotarea interioarelor locuite cu sobe de cahle.

Materialele ceramice provenite de la sobe s-au constituit de-a lungul cercetărilor arheologice într-o categorie aparte, neaşteptat de bogată prin diversitatea de forme şi modele. Construcţia sobelor de cahle, înlocuind treptat mai vechile sisteme de încălzire, a început, foarte probabil, imediat după veacul al XIV-lea, dezvoltându-se pe măsura lărgirii spaţiului locuibil, odată cu înălţarea incintei şi, mai apoi, a turnurilor de colţ, în veacul al XVI-lea. După distrugerea suferită de cetate în deceniul al 3-lea al secolului următor3, parte a sobelor au fost reconstruite, aşa cum o atestă cahlele târzii4.

1 Porneşte de la articolul scris împreună cu V. Eskenasy, Cahle cu cavaler în turnir din cetatea cnezială de la Mălăieşti (jud. Hunedoara), în Sargetia, 15, 1981, p. 111–117. 2 V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cercetări arheologice la cetatea cnezială de la Mălăieşti, jud. Hunedoara. Câteva rezultate şi perspective ale campaniei din 1978, în Sargetia, 14, 1979, p. 667–674; V. Eskenasy, Cercetările arheologice de la Mălăieşti şi Sălaşu de Sus (jud. Hunedoara), în Materiale, 1979, p. 345–347; V. Eskenasy, Adrian A. Rusu, Cetatea Mălăieşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIV–XVII), în AIIACluj-Napoca, 25, 1982, p. 62–63, fig. 7/a-b. Drept material ilustrativ, am folosit piesa ultima oară în vol. Adrian A. Rusu, Ileana Burnichioiu, Monumente medievale din Ţara Haţegului. Cluj-Napoca, 2008, f. p. 3 Atestată între altele de o monedă a regelui polonez Sigismund al III-lea, emisă în 1624, descoperită în nivelul de distrugere al turnului 4. 4 Majoritatea dintre cahle a fost publicată într-o formă restrictivă, în studiul Cetatea Mălăieşti…, p. 53–92. Piesele au fost împărţite ca locaţie de păstrare la Bucureşti (Muzeul Militar Central) şi Muzeul Judeţean Hunedoara (Deva).

156

În diversitatea tipurilor de cahle rezultate din săpăturile arheologice, s-au impus atenţiei, prin caracterul lor deosebit, câteva fragmente, care întregite ulterior, au alcătuit imaginea a trei-patru plăci având reprezentate pe ele un cavaler în turnir (fig. 1–2/a-b). Fragmentele au fost descoperite izolate, în mai multe secţiuni în jurul turnului-donjon al cetăţii, în poziţii stratigrafice neconcludente, în nivelul de dărâmare al fortificaţiei din veacul al XVIII-lea5.

În formă iniţială, cahlele aveau dimensiunile de 0,21 x 0,29 cm. Câmpul figurat este organizat în mod vădit în două registre principale (fig. 2/b). Cel superior redă imaginea unei largi arcade gotice. Se prezintă cu şase arce ogivale, despărţite de menouri şi surmontate de mici fiale. Axa verticală a câmpului figurat trece prin centrul unei mari arcade, separând câte trei, arcurile amintite. Arcada se prelungeşte vertical cu o fială monumentală, terminată cu decoruri frunziforme. Exteriorul arcadei are, în interiorul fiecărei pânze de fereastră, câte un ciubuc elaborat în acelaşi stil ca şi extrema fialei principale, respectiv în forma unor frunze sofisticate, cu arcuiri în opoziţie. La interior, arcada este dotată cu menouri realizate din întretăieri de arce.

Cavalerul ocupă partea centrală şi de jos a cahlei. Este reprezentat spre stânga, echipat în armură completă (fig. 1–2). Capul, acoperit cu un coif cu vizieră în formă de cioc, cu partea din spate decorat cu elemente care imită o frunză multipalmată, a fost definit ca fiind fie de tip „bacinet”6, fie, incorect, „armet”7, ornat cu o coroană, este situat şi el pe aceiaşi axă verticală a imaginii. Capul pătrunde exact în interspaţiul pe care menoul marii arcade în lasă liber. Se mai disting un umerar (spalier) sau poate un grumăjer, o cotieră ornată şi un pulpar (tasetă) segmentat în plăci orizontale şi terminat, el sau cămaşa de zale de dedesubt, cu tiv în decupaje triunghiulare. Un scut tăiat drept la marginea superioară, semicircular în cea inferioară şi colţul din dreapta retezat pentru a permite mai uşor manevra ori sprijinul lemnului lăncii, protejează gâtul şi pieptul cavalerului. Pe scut este redat în relief un blazon cu leu „rampant”. În timp ce braţul stâng, terminat cu mănuşă, ţine frâul calului, sub cel drept, strâns lipit de corp, se află o lance foliculară cu inel între lamă şi tubul de înmănuşare, poziţionată astfel încât se constituie în mod firesc în axa orizontală a

5 Doar două fragmente, descoperite într-o construcţie adosată turnului-donjon (casetele XXII–XXIII) au apărut într-o situaţie mai concludentă, atestând păstrarea pieselor şi după secolul al XV-lea. Desenele cahlei întregite au fost realizate de arh. Monica Mărgineanu-Cârstoiu. 6 Cf. descrierilor Paraschivei-Victoria Batariuc. Variantă adoptată după C. Vlădescu, Încercări asupra periodizării şi tipologiei armelor albe medievale occidentale (secolele XV–XVIII). II. Armuri şi arme de aruncat la distanţă, în Studii şi materiale de muzeologie şi istorie militară, 2–3, 1969–1970, p. 124; Anca Niţoiu, Arme şi armuri în colecţiile Muzeului Bruckenthal. Sibiu, 2007, p. 88. 7 Cf. descrierilor Mariei-Venera Rădulescu, Noi cahle medievale decorate cu scene de turnir (secolele XIV–XVI), în SCIVA, 51, nr. 1–2, 2000, p. 97.

157

compoziţiei. Situat la întretăierea celor două axe, în centrul imaginii figurate, blazonul de pe scut, alcătuieşte şi centrul de interes al piesei. Din echipamentul cavalerului se află figurat şi unul dintre pinteni, după aspectul său tijă alungită şi rozetă destul de mare, cu cinci raze – aparţinând tipologic celei de a doua jumătăţi a veacului al XV-lea8.

Calul (armăsarul) aparţine registrului inferior al cahlei, fiind deosebit de îngrijit redat, în trăsăturile capului şi corpului uşor cabrat. Dacă picioarele din faţă redau o mişcare începută, cele din spate abia sunt uşor deplasate. Execuţia coamei ondulate este clar de factură renascentistă. Harnaşamentul, ornamentat este vizibil în toate componentele sale: şa, zăbală, frâu. În mod aproape neaşteptat, animalul nu are plăci de armură, dar deţine un acoperământ de piept care acoperă parţial şi piciorul cavalerului (fig. 1/c, 2/a-b). Despre şa s-au făcut câteva remarci, socotindu-se ca fiind robustă, specifică pentru cavaler greu9.

Partea de jos a registrului inferior mai cuprinde două elemente de interes, ambele în relief faţă de câmpul cahlei. Cel principal, situat pe axa verticală a compoziţiei, exact sub burta calului, îl constituie un element ce aduce a blazon. Suportul este pătrat (0,035 x 0,035 m) şi în relief. În interior este reprezentat un inorog, ridicat pe picioarele din spate (fig. 1/a.c, 3/b). În stânga animalului, până la copitele calului cavalerului, se află reliefat capul unui al doilea personaj. După aspect, pare a fi o figură de oriental, distingându-se acoperământul capului, un turban, şi trăsăturile feţei, cu o mică barbă ascuţită (fig. 1/c, 2/b). Ar putea fi vorba de figurarea unui personaj otoman, aflat doborât (?) sub picioarele calului cavalerului.

Întregul câmp figurat este separat de marginea cahlei printr-un chenar, lat de cca. 0,02 m. La partea inferioară a cahlei, chenarul are patru grupe a câte trei frunze foliculate, străbătute de nervuri dese, dispuse la distanţe egale una de alta. Pe cele două chenare verticale, pe înălţimea cahlei, sunt redaţi câte 14 butoni stelaţi aşezaţi simetric unul faţă de altul (fig. 1/a-d, 2/a-b). La partea superioară, decorul este constituit din ultimele prelungiri ornamentale ale arcurilor ogivale amintite mai sus.

În sfârşit, o margine, lată de cca. 0,01 m şi uşor înălţată faţă de câmpul cahlei, închide întreaga compoziţie. Pentru prinderea în sobă, avut o altă margine-ramă, de lut, cu lăţime şi grosime variabile, prinsă prin lipire simplă în spatele plăcii, după imprimarea modelului.

Piesele de la Mălăieşti sunt cahle-placă, nesmălţuite, executate dintr-o pastă fină, arsă foarte bine la roşu, conţinând mici urme de mică. Pe suprafeţele

8 Analogii reale vezi la Anca Niţoiu, Arme şi armuri…, p. 97–98. 9 Verő Mária, Megjegyzések a Zsigmond-kori csontnyergekhez, în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387–1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 270–271.

158

figurate se mai observă încă urmele unui slip roşu, care pare să contribuie la punerea în evidenţă a desenului, în lipsa smalţului. Pe suprafeţele posterioare nu apar urme de ardere secundară care să probeze o eventuală integrare a cahlelor într-o sobă10. În schimb, unul din fragmentele descoperite prezintă pe faţa figurată urmele arderii secundare, aparţinând momentului incendierii cetăţii. Observaţiile făcute la întregirea pieselor sugerează că spargerea cahlelor, deci ieşirea -lor din uz, a avut loc înainte de distrugerea şi incendierea ultimă a cetăţii. Astfel, fragmente ale aceleiaşi plăci s-au păstrat în parte în perfectă stare, parte puternic arse secundar pe faţa figurată. Observaţia este accentuată de zonele extrem de diverse din care s-au recoltat fragmente aparţinând unui singur exemplar.

Identitatea formelor şi a modelării probează fără îndoială pentru provenienţa cahlelor din acelaşi atelier ceramic, ele detaşându-se totodată net de restul pieselor descoperite în cetate.

Cahlele cu cavaler în turnir de la Mălăieşti aparţin unei serii tipologice bine definită în literatura de specialitate. Exemplarele cele mai timpurii cunoscute, considerate prototipuri, au aparţinut unei sobe reconstruite după cercetările arheologice efectuate în palatul regal din Buda. Tipul iniţial, din locul indicat, apare sub forma cahlelor aşa-numite „în nişă”, policrom smălţuite şi cu modelul realizat în trafor. Între tipurile de cahle care o compun se detaşează cele cu reprezentarea cavalerului în turnir, înscris în arcadă gotică (fig. 2/c) şi o altă categorie având exclusiv arcada gotică sprijinită, în părţile laterale, de două personaje din istoria ecleziastică11. Faptul este de reţinut în măsura în care exemplare mai târzii din serie au îmbinat pe o singură piesă caracteristicile de pe prototipurile amintite. Desigur, alte componente nu ne interesează în această clipă. Iniţial s-a presupus că soba respectivă a fost construită în intervalul de timp 1454–1457, în cadrul unor refaceri ale palatului amintit, întreprinse din ordinul regelui Ladislau al V-lea Postumul.

Asupra modalităţilor de propagare a modelului s-au făcut o serie de aprecieri, care, în cea mai mare parte au rămas valabile. Era nevoie de o amplă analiză comparată, care să detecteze mecanismele de nuanţă care au contribuit la înmulţirea lor. Descoperirea unor cahle identice ori aproape identice prototipului, în cetăţi şi castele contemporane din regatul feudal maghiar a dus la presupunerea că piesele au fost dăruite de către rege unor personalităţi

10 Dar faptul nu este probatoriu, aşa cum pare la prima vedere. Vezi în acest sens observaţiile lui R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare. Bucureşti, 1979, p. 25 şi n. 32. 11 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (I), în BudRég, 18, 1958, p. 264–265; P. Voit, I. Holl, Anciennes careaux de poêle hongrois. Budapest, 1963, p. 18–20.

159

politice ale vremii12. Ideea şantierului şi a posesorului regal a fost susţinută, între altele de interpretarea blazonului cu leu rampant, aflat pe scutul cavalerului, altfel anonim, ca aparţinând familiei lui Ladislau al V-lea Postumul (casa de Habsburg)13. Indiferent însă de această interpretare, simbolistica medievală, care avea deja printre subiectele sale predilecte imaginea cavalerului în turnir, a facilitat răspândirea cu repeziciune a modelului şi, în mediile propice, dezvoltarea semnificaţiilor sale, ca şi în cazul piesei de la Mălăieşti. Aria de răspândire a fost deosebit de largă, fiind cunoscute un număr relativ mare de exemplare pe spaţiu geografic cuprins între Imperiul romano-german14 şi Polonia15. Până în clipa publicării materialelor din Haţeg, extensiunea maximă spre răsărit a pieselor direct înrudite atingea Moldova lui Ştefan cel Mare16. Vom vedea mai departe că avem noutăţi şi în această direcţie.

În ambianţa transilvăneană sunt cunoscute mai mult exemplare. Până la descoperirea cahlelor de la Mălăieşti, piesa cea mai reprezentativă a fost considerată aceea păstrată, la începuturile veacului nostru, în colecţiile muzeului cetăţii din Hunedoara (fig. 2/d). Exemplarul era datat iniţial în epoca de construcţii a Elisabetei Szilágyi (1457–1465), după decesul soţului ei17. Asemănarea stilistică frapantă cu originalele de la Buda, ca şi relaţiile voievodului Ioan de Hunedoara cu regele Ladislau şi curtea sa, păreau să pledeze pentru o preluare imediată în epocă a cahlei, fie în urma unei danii, fie prin confecţionarea unei matriţe după modelul original. Cea de a doua ipoteză fusese

12 Iibidem, p. 20. 13 Holl I., op. cit., p. 264; idem, Középkori kályhacsempék Magyarországon (II), în BudRég, 22, 1977, p. 183–190 (unde s-au investigat toate extensiile cunoscute ale pieselor, din Ungaria actuală şi ţările vecine ei. 14 Printre ultimele noutăţi le semnalăm pe cele din Slovenia, sintetizate de către Katarina Katja Predovnik, Pečnice z gradu Podsreda, în vol. Gotika na Kozjansko z izbranimi kosi plastike in slikarstva. Podsreda, 1995, p. 39–44. 15 Vezi harta anexă la P. Voit, I. Holl, op. cit.; un exemplar datat post 1490, având păstrat fragmentar numai figura cavalerului, în trafor (?), semnalat la castelul Licniče, vezi la Z. Smetánka, Základy Uhersko-cesko-polske skupiny pozdne gotichkých kachlu, în Pamétki Arheologické, 52, nr. 2, 1961, fig.; exemplare din Slovenia Gotika na Kozjanskem…, p. 43. 16 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I. Bucureşti, 1959, p. 727 şi fig. 683, la care se observă degradarea motivului iniţial, aici vizibil în modificarea arcurilor figurate deasupra arcadei gotice. Pentru alte exemple de la sfârşitul veacului al XV-lea, de la Suceava vezi K. A. Romstorfer, Cetatea Sucevei. Bucureşti, 1913, pl. V-VII şi R. Gassauer, Teracote sucevene, în BCMI, 28, fasc. 86, 1935, p. 152, fig. 18, fragment asemănător cu cel reprodus de V. Vătăşianu. 17 Möller I., A Vajda-Hunyadi vár építési korai, în vol. Magyarország műemlékei. III. Budapest, 1913, p. 87, fig. 55. Apărut şi separat, cu ilustraţia care ne interesează la p. 15, fig. 55. Singurele date furnizate sunt cele de sub ilustraţie, care în traducere arată astfel: „Cahlă smălţuită din vremea Elisabetei Szilágyi”. Reprodusă şi de V. Vătăşianu, op. cit., p. 755, fig. 721. Cu toate investigaţiile noastre, piesa nu a mai putut fi regăsită în depozitele muzeului hunedorean.

160

socotită mai verosimilă, cahla de la Hunedoara şi derivatele ei ulterioare transilvănene aparţinând categoriei cahlelor-placă.

Consideraţiile mai strânse asupra piesei hunedorene sunt împiedicate de inaccesibilitatea exemplarului, cunoscut astăzi numai prin reproducerile fotografice. Cahla era însă smălţuită şi lipsită de chenarul marginal cu butoni, fapt ce aduce un argument în plus pentru apropierea de prototip şi contemporaneitatea cu acela.

Prin prisma acestor observaţii apare evident caracterul deosebit al cahlelor de la Mălăieşti, atât în lumea transilvană, cât şi în restul ariei de răspândire a modelului cavalerului în turnir.

Relativ puţin cunoscută în exegeza istorică, familia cnezială românească de pe valea Sălaşului haţegan, în a cărei proprietate s-a aflat cetatea de la Mălăieşti, a participat alături de ceilalţi cnezi din zonă la toate evenimentele politice şi militare, din epocă. Nu întâmplător maxima extindere a autorităţii cnezimii sălăşene s-a situat în împrejurările istorice ale vremii lui Ioan de Hunedoara. Două dintre cele mai importante diplome nobiliare ale familiei, datează din anii 1453 şi 1457, emanate de la curtea lui Ladislau al V-lea Postumul şi sunt un reflex al participării la luptele antiotomane18. Familiari ai voievodului/guvernatorului de la Hunedoara, apoi ai fiului său regal, nobilii români sălăşeni au intrat în posesia cahlelor, foarte probabil într-un mod analog aceluia în care, exemplare ale prototipului au fost dăruite de rege vasalilor săi. Pledează pentru aceasta, numărul mic al cahlelor descoperite, calitatea de excepţie în suita celorlalte cahle mălăieştene, cât şi păstrarea lor îndelungată, până cu puţin înaintea ultimei distrugeri a cetăţii.

La refacerea sobelor, care devenea obligatorie la 20–30 de ani, în funcţie de gradul de utilizare, o parte dintre cahle se înlocuiau, dacă nu, mai des, chiar toată vechea sobă era lichidată, pentru a satisface noile exigenţe ale gustului stăpânilor. Nici oferta pieţei din momentul de refacere nu era de neglijat. Oricât de exigenţi ar fi fost nobilii care îşi reamenajau interioarele, nu se puteau folosi decât de cahlele pe care meşterii le puteau produce la un anume moment. Tot ce ceea ce fusese legat de soba veche avea şanse puţine de a fi refolosit, pentru că, de obicei, lotul nou de cahle nu era perfect concordat sau şablonat la dimensiunea acelor mai vechi, încă bune de remontat. Cu alte cuvinte, existau incompatibilităţi care grevau la construcţia sobelor. Pentru că ele era compoziţii arhitectonice miniaturale, în care cahlele trebuiau să se clădească bine în primul rând structiv şi în al doilea rând estetic. Cahlele de la Mălăieşti nu conţin urme aglomerate de folosire, dintre cele pe care le înregistrăm adesea: arderi secundare, văruiri etc. Pe ele există doar urmele incendiului care a pus capăt 18 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. II/2, p. 19–20 şi 90–91.

161

vieţii întregii cetăţi. Faptul merită a fi înregistrat în mod necesar, atât ca expresie a unui fenomen de civilizaţie medievală în mediile româneşti transilvănene, cât şi ca o ilustrare a mentalităţii specifice epocii. Dacă refolosirea unor cahle vechi în sobe noi a fost relativ frecventă, în cazul cetăţii de la Mălăieşti supravieţuirea unor cahle de secol XV, până în secolul al XVII-lea, în sobe funcţionale, pare aproape imposibilă. Până la a avea dovezi din alte părţi, care să sprijine o asemenea istorie lungă de amplasare în sobe, se poate admite şi că ele au servit ca elemente decorative autonome.

Chiar dacă scenariul nu ar fi fost acesta, am putea sugera că deschiderile provocate de integrarea sălăşenilor în rândul nobililor regatului le-ar fi oferit şansa de a contacta pieţe de desfacere extra-haţegane. Ne rămâne să întărim particularitatea potrivit căreia Mălăieştiul a fost unul dintre rarele locaţii care au aparţinut nobilimii provinciale mărunte, în care cahlele cu cavaleri au apărut foarte repede. În vecinătate, beneficiau de lucruri similare sau asemănătoare, curţi regale, episcopale, ale unor magnaţi şi unele case de patricieni saşi.

Reprezentarea capului orientalului (otomanului) sub picioarele cava-lerului avântat în cavalcadă, reflectă fără îndoială o stare de spirit proprie unui moment istoric determinat. Într-un mod analog, în Moldova era notată reprezentarea unui otoman tras în ţeapă, figurat pe o cahlă a sobei monumentale din casa domniei de la Suceava19. Capul de turc era un simbol heraldic des folosit în compunerea stemelor nobiliare. El va apare reprezentat şi pe alte blazoane familiare din Haţeg, este adevărat, nici unul de atestat precis ante 1500.

Simbolul heraldic al inorogului ni se pare mai dificil de explicat. Cu titlu ipotetic ne putem pronunţa fie asupra apartenenţei lui la blazonul familiei proprietare, blazon necunoscut din alte surse, fie asupra provenienţei lui dintr-o altă familie, exterioară Haţegului, înrudită pe linie feminină cu cea a Sărăcinilor.

Dar, peste toate, explicaţiile ar mai putea dobândi şi o versiune dezarmant de simplă. Ar fi vorba, nu de opţiunea deţinătorului, ci de modalităţile de expresie aflate la îndemâna meşterului olar. În cazul nostru, „fabricantul” a mânuit nu doar matriţa mare, ci şi alte două mici negative, se pare independente. Ne rămâne întrebarea asupra acestora din urmă, pentru că ele par a fi mai potrivite altor materiale decât lutului. Forma neregulată (capul de turc) şi unghiulară (inorogul) prin care au fost integrate în relief pe cahlă, contrazic însă însemne heraldice. Ar fi putut fi un mic decor de veşmânt care a plăcut şi a fost transferat pentru a „îmbogăţi” cahla. Medalioanele de forma pătrată, nu sunt singulare în lumea turnătorilor în bronz20. Şi discuţia ar putea

19 R. Popa, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 60–62, fig. 40. 20 Relevarea lor maximală la Benkő E., Erdély középkori harangjai és bronz keresztelőmedencéi. Budapest-Koloszvár, 2002, 560 p.

162

continua pentru motivul tripletei de frunze21 sau pentru butonii stelaţi. Oricum ar fi stat lucrurile, ingerinţele mălăieştene dovedesc un gust artistic îndoielnic. Un sculptor de calitate nu ar fi produs un asemenea melanj decorativ, contradictoriu şi dezechilibrat.

Cronologia stabilită la începutul tratării subiectului, combinată cu îm-prejurările istorice locale, se adăugau la calitatea specifică a pieselor din Haţeg. Marea apropiere de prototipul socotit original părea să dateze cahlele cu cavaleri de la Mălăieşti într-un interval cuprins cu aproximaţie între anii 1456–1465.

Cahlele au fost publicate cu analogii dintre cele pe care Holl Imre nu le cunoscuse. Un fragment de la Sibiu, care prezenta un cavaler orientat spre dreapta, condusese deja la concluzia potrivit căreia soba de la Buda a fost cunoscută în Transilvania printr-o gamă mai largă de copii. Tot atunci au fost invocate alte piese de găsit în colecţiile muzeelor de la Sibiu şi Cluj22.

După publicarea seriei de la Mălăieşti, ecourile nu au întârziat să apară. Chiar în condiţiile în care, limitată fiind de aria săracă de răspândire a publicaţiei suport, ea a ajuns doar la cunoaşterea celor care s-au ocupat dinadinsul cu cahlele, mai ales, în România.

Interesul cel mai timpuriu pentru cahlele din Haţeg s-a resimţit în Moldova23. A urmat apoi recepţia în Transilvania. O primă preluare a imaginii s-a produs că către Horst Klusch24. Cahla Mălăieştilor a încăput, într-o formă stilizată, chiar pe pagina de titlu. Autorul s-a oprit la ea mai departe, fără să aducă nimic nou, dimpotrivă, a prezentat-o cum nu era. A înţeles că ar fi vorba despre o cahlă-nişă traforată25.

Cel mai contradictoriu mod de recepţie l-a înregistrat Daniela Marcu (Istrate). După ce a stabilit că au fost introduse în istoriografia românească, printr-un „studiu tipologic”, a refuzat să recunoască prioritatea aceleiaşi lucrări 21 În mod neaşteptat, ea reapare solitară pe o cahlă datată la 1540 şi reprezentându-l pe Sf. Ladislau (ultima publicare la Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 193, fig. 122/b). Aceiaşi cahlă combină, în partea superioară, unde unii ar putea vedea chiar numai un portal semicircular, şi jumătate din aşa-numita cahlă-oglindă, cu cerc central adâncit şi putti ori grupuri de alte trei motive vegetale, la colţuri. 22 Un exemplar la Roşia (Cf. Th. Nägler, op. cit., fig. 4) două de provenienţă incertă (Cf. V. Roth, Geschichte des deutschen Kunstgewerbes Siebenbürgen. Strassburg, 1908, p. 159) şi un al patrulea tot incert (Cf. K. Pulsky, A magyar agyagművesség története vonatkozó kérdések, în ArchÉrt, 2, 1882, 258, datat greşit după opinia noastră, în secolul al XV-lea) la Sibiu şi unul Cluj, datat între 1498–1510 (Cf. Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance. I (1460–1541). Cluj, 1943, p. 153). 23 Vezi Paraschiva-Victoria Batariuc, Ceramica ornamentală din secolul al XV-lea descoperită la curtea domnească din Suceava, în Suceava, 10, 1983, p. 248 24 Zauber alter Kacheln aus Rumänien. Hermannstadt, 1999. 25 Ibidem, p. 39: „Nischenkachel aus Mălăieşti mit zylindrisch gewölbter Rückseite und durchbrochnerer maßverzierter Vorderseite”.

163

în literatura de specialitate din România, cel puţin în ceea ce priveşte urmărirea decoraţiei piesei26. Ar fi fost datoria ei să restabilească cum că, înaintea paginilor pe care le semnasem în anul 1979, acelaşi cavaler, descoperit la turnura secolelor XIX şi XX în Moldova, furnizare o ilustrare repetată, cu mesaj deformat, pentru „nobil în armură”27 sau „cavaler în armură medievală (reconstituire după o cahlă de la Suceava sec. al XV-lea)” (fig. 3/a)28. Autoarea a comentat şi datarea iniţială pe care o propusesem, respectiv cea bazată pe cronologia stabilită de Holl Imre şi pe perioada de viaţă a Elisabetei Szilágyi, soţia/văduva lui Ioan de Hunedoara, respectiv cea în care se crezuse că s-au mai făcut lucrări ample la castelul familial, numai pentru că i s-a părut că recepţia modelului nu ar fi fost „aproape concomitentă cu piesa de la Buda”. La final, datarea este de ales la fiecare nouă lectură sectorizată, de către toţi cei care ar crede că s-a furnizat doar una singură29. Motivaţia contradicţiei cu datarea noastră iniţială a fost remarcabilă, pentru că introducea una dintre puţinele sugestii teoretice proprii legate de felul în care era imaginată circulaţia cahlelor: „trebuie să acordăm acestui motiv un interval în care se răspândeşte, se face cunoscut, este copiat”30. Adică, nici mai mult nici mai puţin, înainte de a fi meşterită, cahla respectivă, nu şi altele, cum ar fi cea de la Orăştie, de pildă, s-a înzestrat cu posibilitatea de a-şi face răgaz de publicitate şi chiar dispersie independentă de producţie!

Tot domnia sa a pus la punct o tratare aparte, la care a revenit mai apoi, deşi nu esenţial, într-o manieră strict personală şi repetată şi în dreptul altor 26 Cahle din Transilvania..., p. 21 (citatul); 49 (de unde este clar că studiul apăruse imediat după volumul lui R. Popa şi Monica Mărgineanu-Cârstoiu, fiind de fapt cel dintâi care aborda în mod aparte o astfel de tematică limitată la un singur tip de decor). La p. 117, nota 9, ni se oferă toată subiectivitatea judecăţii: „Ulterior literatura de specialitate nu s-a preocupat în mod special de acest motiv decorativ. O sinteză a acestei literaturi la: Marcu: 1992a, p. 27–40. Un studiu special: Eskenasy, Rusu, 1980b”. Parcă cele două fraze nu au nici un fel de legătură una cu alta, fiind scrise de doi autori diferiţi, în locuri la fel de diferite. Contradicţia de judecată este frapantă. Repetarea aceleiaşi redacţii în eadem, Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV–XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10–11, 2000–2001, p. 65, n. 9. 27 Şt. Pascu, Răscoala de la Bobâlna. Ed. a II-a revăzută şi completată. Bucureşti, 1963, pl. între p. 80–81. 28 Istoria României. II. Bucureşti, 1962, p. 335; Istoria medie a României. Partea întâi (sec. al X-lea – sfârşitul sec. al XVI-lea). Bucureşti, 1966, p. 150. 29 „a doua jumătate a secolului al XV-lea”, „ultimul sfert al secolului al XV-lea”, „sfârşitul sec. XV” (Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 21, 120, 242). Dacă s-a considerat că un singur atelier a produs şi cahlele de la Mălăieşti şi pe cele de la Orăştie (Ibidem, p. 44), atunci vom avea de-a face şi cu cronologia diferită a celor din urmă („mijlocul sec. XV, post 1457”. Ibidem, p. 249), care ar trebui să fie şi a materialelor de la Mălăieşti. În ultima referinţă la propria sa datare, autoarea preferă varianta ultimului sfert de secol XV (vezi eadem, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 184). 30 Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV–XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10–11, 2000–2001, p. 74; reluarea în Cahle transilvănene..., p. 120.

164

pagini, probabil pentru a se corija ori a fi mai persuasivă31. Să urmărim îndeaproape ce s-a petrecut cu mult popularizata operaţiune de „aprofundare” a cahlelor ardelene cu această temă.

În studiul cahlelor cu cavaler în turnir au apărut desemnate, înainte de toate, cahle derivate din original (I) şi altele noi, creaţii bazate pe original (II). Demarcaţia este foarte relativă, întru-cât dacă suntem atenţi, prima categorie poate fi identică cu a doua. Nu poţi „deriva” un lucru, fără ca să rezulte ceva nou. Ambele se raportează la original, fie că „derivă” din el, fie că se „bazează” pe el. În locul Danielei Marcu Istrate am fi sugerat, eventual, o clasă a copierilor după original şi o alta a imitaţiilor după originale sau copii ale acestora32. Primele rezultă din operaţiuni mecanice simple, celelalte din operaţiuni creative care corijează, simplifică, adaugă ceva la bazele de pornire.

Piesele traforate intrau în tipul A1 – fără să înţelegem de ce a mai fost nevoie şi de un numeral, deoarece A2 nu exista. Alegerea caracteristicii este, dintru-nceput incorectă, pentru că un tipar este cel care determină clasarea, nu eventuala sa traforare ulterioară. Deci ar fi cahle-plăci care erau imprimate la fel, dar unele se puteau tăia pe conturul principal, altele nu. Prima inclusă ar fi fost o semnalare a noastră, provenind de la Vinţu de Jos33. Cu „eleganţă” şi fără motive, Daniela Marcu Istrate, pur şi simplu nu ne-a crezut34. Din acest motiv, o publicăm aici pentru prima oară (fig. 3/b). Dacă lucrul s-a petrecut pentru a-şi revendica întâietatea la propria sa semnalare, de la Cluj-Napoca (str. Prahovei nr. 12)35, atunci este vorba despre un eşec. Pentru că la noua sugestie de cahlă traforată decorul este foarte estompat din cauza smalţului abundent. Dacă autoarea nu a avut ezitări în categorisirea sa, în cronologie însă, da36. Printre

31 Daniela Marcu Istrate, Cahle transilvănene având decoraţie cavaleri din secolele XV–XVI. I (Cavaleri în turnir), în AT, 10–11, 2000–2001, p. 63–88; eadem, Cahle transilvănene decorate cu cavaleri. II. Cavalerul în turnir (secolele XV–XVI), în vol. Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb. Cluj Napoca 2003, p. 111–121; eadem, Cahle din Transilvania..., p. 115–130. Volumul repetă aproape identic articolele anterioare. S-au schimbat hărţile, iar planşele cumulative ale reprezentărilor, care erau foarte utile, au fost retrase. Am exclus trimiterea la husari care a fost integrată aceleiaşi discuţii despre cavaleri în turnir. Motivaţia urmează mai jos. În sfârşit, s-a avut grijă ca „tipologia” să fie rezumată şi pentru istoriografia maghiară (eadem, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 175, nota 439). 32 Cu ceva timp în urmă, o autoare maghiară, Judith Tamási (Verwandte Typen im schweizerischen und ungarischen Kachel Fundamaterial in der zweiten Hälfe des 15. Jahrhunderts. Budapest, 1995, p. 1–16) stabilise principiile după care ar fi meritat să se ghideze şi conaţionala noastră. Acolo mai apare şi clasa pieselor indirect conexate. La această clasificare se referă şi Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 20. 33 Adrian A. Rusu, în Cronica, 2001, p. 334. 34 „dar informaţia este nesigură” Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 118, n. 10. 35 Cahle din Transilvania..., p. 190, 118, pl. 22/B/5. 36 Iată gama datărilor, din acelaşi volum: p. 117 (tabel): „post 1457”; p. 118: „poate imediat după mijlocul secolului al XV-lea”; p. 190: „a doua jumătate a secolului al XV-lea”. Dacă avem deja al

165

altele, aici nu a mai fost luată la socoteală o eventuală datare „aproape concomitentă” cu originalele. În timp ce pentru cahla de la Mălăieşti datarea unei copieri era prea timpurie, pentru cea de la Cluj-Napoca, ea era însă posibilă. Cu toată logica aparte care domină construcţia, chiar admiţând-o, tot ar trebui să-i aducem preopinentei noastre o contestare de fond. Noi scriem că în felul în care s-a publicat, piesa respectivă este departe de a fi ceea ce a fost proclamată. Aceasta pentru că, frapant de vizibil, spre deosebire de cahlele care ne interesează, ea posedă doar două grupuri de deschideri verticale, imitând ferestre cu menouri, în timp ce modelul cu care trebuia făcută comparaţia are câte trei, de-o parte şi de alta a fleşei arcului sub care fusese instalat cavalerul. După lăţimea fragmentului (19 cm) este imposibil să mai aşteptăm încă două deschideri produse de menouri. În acest caz lăţimea iniţială ar fi depăşit 25 cm, ceea ce este mai mult decât la oricare dintre cahlele cu cavaler până acum cunoscute. Invocarea posibilei apartenenţe la grup a unor fragmente de la Făgăraş, numai pentru că erau traforate, în condiţiile în care s-a scris alături, fără a simţii emoţia de autosabotare, cum că „nu este sigur că aparţin unei compoziţii gotice”37, nu are nici un fel de justificare.

La acelaşi tip, discutarea pieselor găsite la cetăţile Lita şi Făgăraş (fig. 4/a-b) este cu totul deplasată. La prima cetate, calul conservat este pe de-antregul diferit38, la cealaltă cetate avem o altă problemă39. Ambele sunt cahle-plăci, care ar fi fost normal să fie prezente în discuţia de la tipul următor (B – cahle plăci).

Categoria care urma (B) este tot „în relaţie directă cu originalul”, dar fără traforuri. Este destul de bizar să denumeşti astfel categoria, din moment ce, imediat după, o restricţionezi într-atât de drastic încât o goleşti de conţinut40. Aici este vorba, în sfârşit, despre fosta cahlă de la castelul Hunedoarei (fig. 2/4).

doilea caz prin care autoarea stabileşte trei datări diferite la aceleaşi materiale, în economia aceluiaşi volum, am fi tentaţi să concluzionăm că volumul major al domniei sale reprezintă un mare colaj de scriituri/redacţii diferite, din timpi şi perioade de reflexie la fel, unificate mai pe urmă fără grija de a mai verifica concordanţele ori, cum este vorba aici, lipsa lor. 37 Cahle din Transilvania..., p. 118 (introduse doar cu „menţionăm aici doar acele fragmente”, fără alt comentariu). 38 Cahle din Transilvania..., p. 432, pl. 93A/13a. 39 Trimiterea din text (Cahle din Transilvania..., p. 118), se face la pl. 51a-d, dar acolo (p. 389) sunt cahlele de la Drăuşeni. Ceea ce descoperim mai departe (p. 400, pl. 62/50) este o variantă mult degradată (doar inspirată, nu copiată) şi suplimentată cu două rozete pe câmpul plin din jurul calului. 40 „se caracterizează prin identitatea formelor generale dar simplificarea şi eliminarea unor detalii. În plus îşi fac apariţia noi elemente de decor, aparent cu rostul de a acoperi spaţiile goale rezultate din transformarea traforului într-o placă… Tiparele pentru piese sunt fie imitaţii ale originalului, fie a doua generaţie de copii: în nici unul dintre cazuri nu avem de-a face cu o copie directă”. Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 118.

166

În dreptul ei, pare că nu mai avem a ne confrunta cu date noi. Toate comparaţiile rămân tributare unei descrieri foarte sumare şi unei fotografii alb-negru. Acea fotografie a fost reprodusă mai întâi la 191341 şi reluată în 1959 (fig. 2/4)42. Adevărul este că o analiză ori comparaţie judicioasă a lipsit. Prima constatare este că în 1959 nu s-a reprodus fotografic chenarul cahlei de la Hunedoara. Cea de-a doua este însă mult mai importantă. Sub burta calului se văd, fără nici un fel de îndoială, contururi ciudate. Cel mai evident se distinge o mică linie verticală, la dreapta un contur mic şi neregulat, iar la stânga o pată care, comparată cu restul fotografiei, se dovedeşte tot un mic relief. Mai ştim că estomparea decorului s-a produs datorită aplicării smalţului. Acelaşi smalţ poate fi socotit responsabil pentru estomparea contururilor decorative generale. Faptul împiedică o analiză comparativă foarte amănunţită legată de cahle nesmălţuite. Dar, relaţia cu cahla de la Mălăieşti, cel puţin la nivelul registrului inferior, pare să fi fost mai complicată decât a părut până acum.

Pe palierul imediat următor a fost aşezată o cahlă fragmentară de la Orăştie (fig. 4/c-d). Ea s-a etichetat astfel: „dintre toate [subl. n.] variantele pe care le cunoaştem în Transilvania, aceasta este singura [subl. n.] care se poate încadra mai aproape de mijlocul secolului al XV-lea”43. Deci ar fi încă un exemplar care putea fi apreciat drept „aproape concomitent” cu capul de serie! Să lămurim că judecată descinde din nu mai mult de trei fragmente care provin din cetatea Orăştiei. Două sunt ancadramente din partea de sus a cahlei, al treilea este un fragment cu picioarele din faţă ale calului. Cel din urmă se ataşează doar fragmentului fără butoni la chenar. Dintre cele două fragmente de ancadramente, nu ni s-a explicit decât în catalog44, care dintre ele ar fi acel exemplar unic, atât de preţios. Deşi s-a identificat un „atelier mai ambiţios... care producea în acelaşi timp [subl. n.] cahla decorată cu cavaler în turnir cu borduri decorative atestată la Mălăieşti şi Orăştie”45, iar pe tabelul sinoptic, cahlele cu butoni pe marginile verticale stau alături46, totuşi, într-un al treilea loc a fost extrasă o concluzie contrarie similarităţilor, care presupunea poziţia de unicat a celor din afara Haţegului. „Unicatul” a fost împerecheat în două din cele trei citări ale sale. În adevăr, cele două piese provin din acelaşi atelier (vezi fig. 5/a-b). Alăturarea posibilă a piesei de la Hunedoara, conturează o arie geografică bine circumscrisă.

41 Möller I., A Vajda-Hunyadi vár..., p. 87, fig. 55. 42 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale..., p. 754, fig. 721. 43 Cahle din Transilvania..., p. 119. 44 Ibidem, p. 249. 45 Ibidem, p. 44. 46 Ibidem, p. 117 (tabel).

167

La poziţia 3, se aşează o placă fragmentară de la Alba Iulia (fig. 6/b), care „într-un grafic de fidelitate, … se află pe acelaşi nivel cu exemplarele de la Orăştie”47. Dacă ar fi fost astfel, de ce a fost nevoie de o numerotare aparte? Dar, din nou, autoarea a văzut sau comparat mai mult decât ne pune la dispoziţie spre dovedire. Pentru că piesa de la Alba Iulia conţine întreaga parte din faţă a calului, în timp ce, aşa precum am scris-o mai sus, una dintre piesele de la Orăştie conţine doar picioarele calului până la genunchi48, ca să nu discutăm despre alt fragment în care calul s-a pierdut în întregime. Cu tot regretul, aceasta nu se numeşte manieră de analiză, ci doar impresionism non-ştiinţific. Era mult mai de aşteptat ca raportarea să se facă la piesele de la Hunedoara ori Mălăieşti. Când am făcut-o noi am constat că, în mod analog cu piesa de la Mălăieşti (pentru că cea de la Hunedoara este tocmai acolo deteriorată), capul calului şi piciorul stâng din faţă întrerup linia verticală a portalului. Numai chenarul cu butoni lipseşte la Alba Iulia. Noi socotim că şi piesa de la Alba Iulia este rudă foarte bună, fără să fie întru-totul identică, cu piesa publicată de Holl Imre, de la cetatea episcopală a Pécs-ului49 (vezi comparaţia la fig. 6/a-b).

În acest loc se cuvine să introducem o piesă nouă, care a fost scoasă la lumină doar în anul 2007, dintr-o locaţie precisă a oraşului Cluj50. S-a păstrat doar un mic fragment de circa 6 x 8 cm. Conţine doar vârful arcadei, cu fleron central, sub care se distinge coroana cavalerului. Lateral se disting încă câteva porniri de la menourile ferestrelor, între care figurează ciubuce. În partea superioară există un fragment din chenar (fig. 3/c. Tot de acolo a ieşit un alt fragment, care conţine doar componente de arcadă, fără ca să avem vreo garanţie că sub arcadă a existat tot cavalerul (fig. 3/d).

La următorul punct (4) se ajunge la cahla de la Lita. Copia „foarte fidelă”, asupra căreia ne-am mai oprit şi ceva mai sus, mai are şi nefericita inspiraţie de a prezenta un cavaler orientat către dreapta, nu spre stânga, cum erau toate cele descrise până la ea. Deci trebuie să tragem concluzia simplă potrivit căreia criteriul de tipologizare urmărit este cu totul aleatoriu, păcătuind prin elementare greşeli de pornire. Orientarea majoră a elementului decorativ definitoriu abia dacă mai are importanţă. Pentru analizatoarea noastră, fidelitatea este găsită chiar şi atunci când decorul s-a inversat complet.

La 5, avem un alt cavaler spre dreapta (Cristian). Gradul de depărtare al acestuia faţă de punctul de plecare este vizibil prin atenuarea reliefului câmpului

47 Ibidem, p. 119. 48 A se vedea în opoziţie pl. 6/1 cu pl. 105/4. Autoarea nu se nevoieşte să adauge că piesa de la Alba Iulia fusese semnalată prima dată de semnatarul acestor rânduri. 49 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (I), p. 271, fig. 96/1. 50 Este vorba despre B-dul Eroilor nr. 14. Săpătura de salvare ne aparţine.

168

până la linii de contur, cu puţine adâncimi. Iar mai departe, pentru a contrazice realitatea, s-a descris cavalerul ca fiind înzestrat la coif cu un penaj „în formă de făclie”, iar arcatura gotică estompată a primit „noduli” şi „vegetaţie luxuriantă”51. O asemenea originală descriere poate fi inspirată doar de lipsa contactului direct cu piesa însăşi, dar desigur şi de deficienţele formative din capitolul istoriei de artă. Pentru a vedea bine diferenţele, avem cahla publicată recent52. Rezultă că la Cristian a fost o sobă cu ambele variante de cavaler orientat în două direcţii, dar diferenţele sunt deja mari şi faţă de grupul Mălăieşti-Orăştie.

Făgăraşul, pe care îl semnalasem şi noi, în paginile vechi, a intrat şi el în prima linie (6), cu toate că „relieful [cahle]lor este atât de şters încât detaliile se pot reconstitui cu greutate”. Aici s-a ajuns atât de departe încât este proclamată irelevanţa stării decorului pentru a nu contrazice opţiunea de încadrare într-o aleatoare subcategorie. Dacă nu avem detalii, în ce bază clasăm mărturia? Prezenţa rozetelor de lângă călăreţ şi cal nu a împiedicat-o pe Daniela Marcu Istrate să socotească cahlele pe de Oltul Mijlociu drept imitaţii apropiate şi să le judece drept „perfect asemănătoare” cu o piesă de la Pécs. Numai că nici această comparaţie nu este corectă. Alăturarea imaginilor (fig. 6/a, c) este, credem, destul de grăitoare. A fost lăsată uitată aprecierea noastră primară care mărturisea că doar butonii sunt asemănători ca amplasament.

În aceiaşi schemă de care o discutăm, se interpune categoria C „cahle plăci care adaugă borduri decorative”. În această nouă delimitare categorială oricine s-ar simţi îndreptăţit să solicite introducerea altor subdiviziuni, de felul „cahle plăci fără rame”, „cahle plăci cu rame”, „cahle plăci angobate” etc. În realitate, ajungem la concluzia că s-a pierdut cu totul firul roşu al subiectului, care era dat de aspectul decorului central, cel care definea întreaga grupă de subîmpărţit, trecându-se la alunecarea atenţiei către tot ceea ce s-ar regăsi în periferia sa. Numai că, aceleaşi periferii devenite atât de importante, se puteau regăsi pe o serie largă de alte cahle care să nu fi avut niciodată cavaleri la mijloc.

Abia în această clasă, degradată, şi-au aflat locul, într-un final, şi cahlele de la Mălăieşti. Tot aici se reia şi descrierea lor53. După cum am notat mai sus, locul lor era deja stabilit şi, în parte, de discutat în categoriile anterioare. Acum ele sunt introduse printr-o negaţie („prima apariţie a acestei variante trebuie să

51 Cahle din Transilvania..., p. 119. 52 Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului „Astra”. Sibiu, 2006, p. 81, nr. 17, descrierea de la p. 216 este neglijabilă din punct de vedere a interpretării. 53 În care scapă nevinovat: „un blazon … şi un … (interpretate ca însemne heraldice)” (Cahle din Transilvania..., p. 120). Am intrat pe un alt teren lunecos pentru autoare, care aparţine unei alte discipline istorice auxiliare.

169

se fi petrecut nu la Mălăieşti ci la Orăştie”). Nu a fost de ajuns, pentru că în subcategoria 1.2 să se facă referire, din nou, la cahla de la Orăştie, pe care am urmărit-o şi la B.2. Descrierea comparativă care, chipurile, neagă similitudinea celor cele două piese, o lăsăm tuturor spre judecare, cum am afirmat-o deja mai sus, prin alăturarea desenelor (fig. 5/a-b). Dar, în acelaşi alineat, este şi o contrazicere ameţitoare, pentru că se apreciază că „lăţimea pieselor indică folosirea unor tipare identice [subl. n.]54. Percepţia noastră ne spune însă că cele două piese vin din acelaşi atelier, dar sunt totuşi uşor diferite. Chiar analiza pe care o tot urmărim pas cu pas remarcă că la Orăştie există un buton stelat suplimentar. Aprecierea s-a făcut pe baza desenelor care pot fi interpretări diferite ale pieselor însăşi, mult mai bine de comparat prin imagini fotografice, care, în cazul Orăştiei, ne lipsesc.

La 1.3 se discută un fragment de la Făgăraş, care nu conţine absolut nici un singur element care să sugereze vreun decor de câmp. Justificarea, care iese din orice logică formală, este o oarecare apropiere cu un şir de butoni, care, la Făgăraş, sunt în cinci colţuri, faţă de cei de la Mălăieşti şi Orăştie care sunt cu spini/colţuri multipli. Ajungem, din nou, la o concluzie aspră: se identifică buton cu buton, ca şi când am compara copacul cu alt copac. Da, ambele sau ambii sunt butoane sau copaci. Dar ce am dovedit cu asta?

La C.2 se revine, iarăşi a doua oară, la cahla de la Cristian. Trimiterea la ilustraţie este incorectă, iar descrierea este făcută astfel încât nu o putem recunoaşte la locul ei real55. Nu mai revenim asupra ei. La C.4 se repetă piesa de la B.4, de la cetatea Lita. Dacă ne oprim doar la detaliul picioarelor de cal, indiferent dacă sunt sau nu orientate către dreapta sau stânga, pentru că orientarea oricum pare irelevantă pentru analista noastră, se remarcă imediat cât de departe stau cahlele de la Lita de formele de la Mălăieşti. Altfel spus, calul de la Lita galopează cu ambele picioare avântate, bine surprinse în aer, în timp ce acela de la Mălăieşti şi aceia ai întregii serii care îl precede, le au în trap diferit, adunate şi încălecate. Dacă butonii marginali ajunseseră să formateze un sub-subtip, acum ne găsim în faţa constatării că redarea picioarelor calului cavalerului ar fi atât de neînsemnată încât nici nu ar mai trebui băgată în seamă!

În categoria D a intrat „cavalerul în turnir sub portal aplatizat”. Alegerea neinspirată a denumirii se dovedeşte de nefolosit dacă o contrapunem celorlalte care au alte determinări: genetice şi de tehnică formală (A şi B), detalii de compoziţie marginale (C), detalii ale portalului (D-G), lipsa portalului (H),

54 Cahle din Transilvania..., p. 120. 55 La Cahle din Transilvania..., p. 121, trimiterea şi descrierea este pentru pl. 18/c, ea (?) se află însă la p. 377, pl. 39/A. Descrierea sumară la p. 202.

170

ca apoi să avem detalii privitoare la poziţia cavalerului (II.A), cavalerul fără atribute de cavaler (!) (II.B) şi resturi neclasabile (dar, totuşi, cavaleri!) (III).

Singura cahlă D, deja cunoscută de către Holl Imre, ar fi cea de la Şiclod56. Ultimele interferări importante în acest punct s-au petrecut în anul 2005, prin intermediul Mónikăi Kémenes57. Aproape normal, trecând elegant şi fără comentarii peste „contribuţiile” predecesoarei sale, autoarea menţionată nu a folosit absolut nimic din elucubrata şi contradictoria tipologie promovată stăruitor în anii 2000–2004. A rămas la buna şi recunoscuta clasificare iniţială, ungurească. În acest fel s-a revenit la răspândirea tipurilor de sobă 3 şi 4, oglindite prin demult cunoscuta piesă de la Şiclod. Important este că ea are marcat anul 1515. Din aceiaşi familie şi, implicit, atelier, au ajuns să fie cunoscute plăci de la Sâncrai, Sânsimion şi Lăzarea. Ele sunt foarte asemănătoare, dar nu identice58.

În categoria E („cavalerul în turnir sub portal semicircular”), se uită să se remarce esenţialul: ieşirea seriei de sub incidenţa artei gotice tardive. Asocierile de fragmente de cahle sunt la fel de „speciale”, ca şi cele din grupele anterioare. Un fragment, fără nici un element arhitectonic, de la Dobârca, a fost introdus numai pentru că deţinea câteva vrejuri care i-au părut autoarei ca fiind asemănătoare59. Tot astfel, fără ca portalurile să fie conservate, s-au pus laolaltă şi piese de la Cluj60. Aproape că nu mai conta introducerea aici a unei reprezentări „combinată cu legenda[!] Sfântului Gheorghe”, de la Sibiu61, în care lancea de „turnir” este ţinută relaxat şi oblic, cu vârful în jos. „Cavalerul” nu mai are nici scut, nici vizieră, apărând într-o ipostază mult prea lejeră pentru a mai fi socotit cu intenţia de a intra în vreo competiţie specifică. El renunţă la ipostaza de a se oferi privitorilor mândru, cu lancea în sus. I-am putea spune, dacă am urma vreo clipă modul de separare a colegei noastre, „cavalerul cu lancea în cumpănire”. Mai apoi, pe baza unor descoperiri mai concludente de la Alba Iulia, chiar Daniela Marcu Istrate avea să constate că se întâlnire cu un nou „subtip” care avea capete de turci montate între vrejurile fundalului, repartizaţi într-o simetrie relativă, atât în partea superioară a plăcii, cât şi sub burta calului. Deşi evident redată în stilul Renaşterii, ea mai era socotită „gotică”62. Pentru

56 Cahle din Transilvania..., p. 121–122. 57 Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszékből 14–18. század. Kolozsvár, 2005. 58 Ibidem, p. 51–55. 59 Cahle din Transilvania..., p. 122, ilustraţia de comparat la p. 388, pl. 50/2. 60 Ibidem, p. 122, ilustraţia de comparat la p. 371, pl. 33/18–21. 61 Ibidem, p. 123, ilustraţia la p. 474, pl. 135/5. 62 A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 182–185, fig. 114, p. XXIX, pl. 196. Genericul este „Reneszánsz hatású gótikus kályhacsempék” (= cahle gotice de influenţă renascentistă). Autoarea indică drept gotică

171

orice exeget lucid, cahla sibiană nu mai avea ce să caute în seria „cavalerilor în turnir”. Deşi revenirea la capul de turc de la Mălăieşti era frapantă, nu avem nici un motiv să stabilim vreo sorginte directă a celor două cahle.

Grupa F („cavaler în turnir sub portal gotic simplificat”), ar fi stat mult mai bine înaintea celei anterioare, care tratase un portal deja renascentist, de formă semicirculară. Pentru că, logic, aşa se cuveneau a fi înfăţişate cahlele, dacă le-am fi racordat stilurilor artistice. Dar, nici măcar acest elementar şi, pentru cahla noastră, esenţial detaliu nu s-a întrebuinţat pentru căutata „ordine”. Fragmentul de la Feldioara63 merita discutat mult mai sus, în timp ce cel de la Vinţu de Jos este introdus fără rost. Iarăşi, pentru a patra oară, se revine la piesele de la cetatea Lita. Întâlnindu-se atât de des cu unele şi aceleaşi cahle, puse în categorii diferite, cine ar fi fost ori va mai fi atât de naiv sau inconştient ca să urmeze metoda şi să-şi raporteze noile descoperiri la un asemenea haos?

G-ul („cavalerul în turnir sub o imitaţie de portal (geometrizarea portalului)”) face dovada că pentru Daniela Marcu Istrate, nici acolada, nici un semicerc (grupa E) nu ar aparţine reprezentărilor geometrice. Chiar şi termenul „imitaţie de portal” ar deruta pe oricine mai are vreo noţiune de arhitectură. Imposibil de înţeles de ce găsim aici poziţionată cahla de la Făgăraş64. Pentru că portalul de acolo este o reproducere stângace a clasicei acolade gotice, rudă apropiată a seriei iniţiale. Colţul de la Cluj65 este reconstituit doar mental, în lipsa efectivă a portalului definitoriu, în maniera solicitată de categorie. Fragmentul „popular” de la Bistriţa nu este reprodus. Noi îl ştim din publicarea sa, necunoscută, se pare, Danielei Marcu Istrate66. Datorită acestui fapt, o contrazicem din nou, afirmând că acolo este tot o acoladă, dar stângace, şi nu „o imitaţie de portal” geometrizată.

Vom opri aici urmărirea studiului cahlelor cu cavaler în turnir întreprins de către Daniela Marcu Istrate, pentru a nu-l conduce către disecarea variantelor foarte depărtate, care nu mai revendică aproape nimic din prototipurile din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Optimist pare a fi că, în haina maghiară a ultimului său text publicat67, Daniela Marcu Istrate pare să fi renunţat la a mai folosi apelativul de „cavaler în turnir”. Dar nu avem nici o

partea superioară a cahlei (p. 182). V-a trebui să-şi revadă noţiunile privitoare la caracteristicile ambelor stiluri artistice. 63 Cahle din Transilvania..., p. 123, ilustraţia la p. 420, pl. 82/3. 64 Ibidem, p. 124, ilustraţia la p. 400, pl. 62/53. 65 Ibidem, p. 124, ilustraţia la p. 371, pl. 33/17. 66 Şt. Dănilă, Descoperiri arheologice în raionul Bistriţa, în Probleme de muzeografie. Cluj, 1960, text la p. 156–157, ilustraţie la p. 155, fig. 1. 67A gyulafehérvári római katolikus székesegyház..., p. 175, 183–185. Cu acest prilej, s-a socotit, din nou, că studiul cahlelor de la Mălăieşti nu trebuie menţionat. S-a făcut trimitere în schimb la unele dintre cele mai simple forme (Ibidem, p. 180, nota 509).

172

siguranţă că ar fi o decizie de concepţie, pentru că istoriografia maghiară foloseşte numai sintagma de „cahlă cu cavaler”, astfel încât poate fi numai o concordare de termeni pentru a se face înţeleasă de către istoriografia căreia i se adresa cu prioritate. Socotim însă că a mai rămâne în siajul termenului de identificare românesc cu care domnia sa a operat în exces este, din păcate, o imitaţie mecanică a unei definiri eronate, care face abstracţie de percepţia nemijlocită şi de substanţa istorică corectă la care s-ar referi.

Câteva concluzii urmează. Înainte de toate, nu s-au ales principiile generale de urmărire. Aflată în prezenţa mai multor fragmente de cahlă, autoarea le-a aşezat aleatoriu şi forţat împreună şi separat. Or, mai întâi trebuia să ştie şi să respecte principiul conform căruia dispunem de exemplare care au decor arhitectural gotic, fără să conţină, în partea inferioară, cavalerul în turnir. S-ar fi cuvenit deci să imprime discuţiei disocierea oferită efectiv de mesajele fragmentelor, lăsând deoparte ceea ce ar fi putut să aibă vreo legătură, dar nu se observa şi nici nu se observă în realitate. Mai precis, avem la dispoziţie cahle sigure cu cavaler în turnir, alături de altele care conţin numai ancadramente gotice identice, asemănătoare cu decorul în care existase cavalerul etc. Eroarea principală de separare a fost promovată mai departe cu restricţionări întâmplătoare. Rame, altfel de bănuit că ar fi putut face parte din eventuale cahle cu cavaler în turnir, ca şi din alte piese, cu alte subiecte, au devenit componente ale unui eşafodaj şi altfel confuz prin nepriceperea în închegarea textului, rezolvarea descrierilor, mânuirea comparaţiilor de amânunt. Faptul că aceleaşi cahle s-au tratat repetat, în locuri diferite, indica faptul că ele nu-şi găsiseră nicicum locul în eşafodajul imaginat. În final, concluzia corectă este inversă: nu cahlele sunt de vină, ci felul de a fi interpretate.

În strădania de tipologizare, detaliul elementelor decorative de sub burta calului de la Mălăieşti (şi Hunedoara?), au rămas fără alte interpretări. Poate că nici măcar înregistrarea lor globală nu a fost serioasă68. Avea însă să se constate că cel puţin capul de turc, va fi multiplicat, combinat cu alt cap cu scufă de pitic, apoi produs şi împrăştiat într-o gamă dintre cele mai impresionante, la Alba Iulia, Sibiu, Dobârca, poate şi Cluj şi Vinţu de Jos69. Dar sorgintea simbolurilor lor nu s-a elucidat. Seria călăreţului cu capete în vrejuri deschidea o temă decorativă fertilă, dusă până în arta barocă, anume a turcomaţiei artistice.

Viziunea aparent tehnicistă a Danielei Marcu Istrate, nu a stăruit şi asu-pra modalităţii de combinare a decoraţilor. Dar, de fapt, i se furnizase o frapantă,

68 Cum amintisem, cahlele de la Făgăraş au rozete, o alta de la Cluj, alte neidentificate adaosuri (vezi Daniela Marcu Istrate, Cahle transilvănene..., p. 77, pl. 7/3), iar seria identificată mai întâi la Şiclod, un cronisticon (1515). 69 Ibidem, p. 184. Unde se face şi raportarea la cahla de la Mălăieşti.

173

dacă nu chiar unică mărturie de asociere, a unor negative/pozitive, pentru o rezultantă nouă. Se întâlniseră pe cahla de la Mălăieşti (şi cea de la Hunedoara?) cel puţin trei şabloane diferite: motivul principal al cavalerului, decoraţia în butoni stelaţi şi cele două mici medalioane independent individualizate.

Dacă s-a ales titlul general de „cahle cu cavaler”, atunci trebuie remarcat faptul că şi din punct de vedere strict istoric şi artistic, tema se termină la nivelul secolului al XVI-lea. Din şi după acel veac, personajele reprezentate pe cahle nu mai sunt „cavaleri”, ci pur şi simplu „călăreţi”. Cavaler puteai fi cu, ori faţă de un alt cavaler, nu însă în raport cu turcul. Probabil nuanţa nu ar interesa decât doar pe un profan în ale istoriei.

Cum bine observase deja Horst Klusch, la Sibiu a apărut şi o cahlă cu „orăşean” (Bürger) călăreţ sub arcada gotică70, cu mantie şi arbaletă, care în schema pe care am criticat-o a fost lăsat echivalent cu cel mânuind lancea. Ar urma să aşteptăm, în prelungirea acestei particulare interpretări şi un turnir cu arbalete, pentru ca frumuseţea etichetei de nominalizare să strălucească cu adevărat. Diferenţa dintre nobilul purtător de lance şi parşivul arbaletier a fost într-atât de uriaşă, încât cel care i-ar fi confundat ori pus pe acelaşi talger, în Evul Mediu, şi-ar fi pus la bătaie pielea. Acum el riscă doar triste zâmbete condescendente. Alte ipostaze botezate şi ele prin asocierea cu un cavaler sunt şi ele foarte problematice71.

Paginile analizate72 nu pot fi invocate decât, cel mult, ca sursă de semnalare primară şi modele negative de analiză. Soluţiile de sinteză sunt, la rândul lor, prea personale pentru a rămâne valabile spre uzanţa tuturor. Nu mai că, din păcate, publicistica românească ne-a demonstrat din plin că publicarea cahlelor se poate 70 Zauber alter Kacheln..., p. 42, fig. 59, 91, Abb. 32. Pe care, Daniela Marcu Istrate l-a adus în ipostaza de „cavaler cu mantie şi arbaletă” (Cahle din Transilvania…, p. 127–129). Hotărât, se cere reluat studiul întregii instituţii a cavalerismului medieval! 71 III.1 „cahle decorate cu cavaleri, variante”: 1. „cu două personaje”, alta „interesantă” „în stil popular”, alta cu „cal static”, dar cu o prelungire oblică din zona pieptului, către colţul din dreapta sus, ce poate fi de la trâmbiţă, standard, până la o suliţă/lance înfiptă în el, alta doar pentru că are „un cap de cal mic”, în final cea al călăreţului greu înarmat, cu aripi. Numai citind „clasificările” husarului se poate percepe sensibilitatea autoarei la esenţă sau la detalii („husar cu mantie (şi căciulă)”, „husar cu dolman şi căciulă”, „husar cu dolman cu brandenburguri şi coif conic”, „husar în armură şi căciulă”, „husar în armură şi coif conic” etc. „Cavalerul vânător” absoarbe o scenă întreagă a „alaiul vânătoresc”, tot acolo este şi „vânătoarea animalului fantastic” pe care am tratat-o ca subiect special în alt capitol al acestui volum. În final, cavalerul „non-călăreţ”, adică pedestru, care înglobează fără probleme şi pe Goliat în armură completă, contrapus lui David etc. (Cahle din Transilvania…, p. 129–140). Practic s-a ajuns la o monstruozitate care conţine cam tot ceea ce, pe cahle, are armură, vreo armă sau un cal. 72 Pe care autoarea însăşi a avut modestia de a le desemna drept: „studiu aprofundat [subl. n.] privind cahlele cu cavaler în turnir din Transilvania”. Vezi Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări la articolul „Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa” din Revista Bistriţei, nr. XV, 2001, în Revista Bistriţei, 17, 2003, p. 357.

174

face încă şi mult mai prost73. Deci, până când lucrurile se vor limpezii, vom aveam mereu cititori limitaţi la lecturi întâmplătoare, urmaţi de ambiţioşi care să-şi promoveze foarte rapid, eventual repetat şi apăsat, concluziile parţiale.

Nici una dintre noile piese adunate în seria cavalerului în turnir nu a produs vreo corecţie cronologică privitoare la prezenţa lor în Transilvania. Doar că lucrul s-a schimbat deja de la punctul său de plecare. Vom scrie în primul rând despre noua cronologie a sobei de la Buda, în aşa fel încât cercetătorii români să aibă la îndemână o sinteză, altfel de făcut doar după citirea unor pagini din limba maghiară. De remarcat că, prin intuiţia şi cultura artistică de care dăduse dovadă, Virgil Vătăşianu ne oferise, la doar un an după apariţia studiilor lui Holl Imre şi fără să le cunoască, o cronologie la care se revine acum74. În ciuda unor studii şi observaţii punctuale furnizate de către mai mulţi autori maghiari75, germani76, cehi77, croaţi78 în domeniul în care şi-a susţinut doctoratul, Daniela Marcu Istrate a citit din ce în ce mai puţin şi a rămas până astăzi la convingerea furnizată de lectura primară a interpretărilor stabilite cu jumătate de veac în urmă, de către

73 Cel mai ilustrativ exemplu negativ ar fi, fără îndoială, vol. Mărturii ale civilizaţiei transilvănene. Colecţia de cahle a Muzeului „Astra”. Sibiu, 2006. 74 Istoria artei feudale..., p. 754. 75 Vezi sugestiile încă prudente din Magyarország művészete 1300–1470 körül. I. Budapest, 1987, p. 748, dar contrazise, sub semnătura lui Feld I., loc. cit., II, p. 279; Buzás G., Lővei P., A visegrádi királyi palota Mátyás-címeres kályhája, în vol. Horler Miklós hetvenedik születésnaspjara. Tanulmányok. Budapest, 1993, p. 203, unde se fac esenţiale trimiteri la contribuţiile lui Balogh Jolán, A művészet Mátyás király korában. I. Budapest, 1966, p. 136; B. Szatmári Sarolta, Kályhacsempék a tatai várból (I), în Komárom Megyei Múzeumok Közleményei, 2, 1986, p. 81–84; Feld I. (vezi mai sus); Tamási Judit, A nagyvázsonyi Kinizsi-vár doboz alakú csempékből rakott kályhája, în A Veszprém Megyei Múzeumok Közleményei, 18, 1986, p. 250–252. Mai apoi ar fi de văzut şi M[arosi] E., în vol. Pannonia regia. Művészet a Dunántúlon. 1000–1541. Budapest, 1994, p. 312–313, în ultima treime a secolului al XV-lea; Kocsis Edit, Sabján T., A visegrádi királyi palota kályhái és kályhacsempe leletei. Visegrád, 1998, p. 33; Feld I., Gótikus és reneszánsz kályhacsempék Északkelet-Magyarországról, în vol. Gerencsérek, kályhások, tűzvigyázók. Feudáliskori kályhacsempék az Alföldről és peremvidékéről. Gyula, 2002, p. 35, care a invocat legătura dintre construcţia cetăţii Kisvárda, după 1465, şi posibilitatea prezenţei cahlelor sobei cu cavaler în turnir numai după această dată. 76 Rosemarie Franz, Der Kachelofen. Entstehung und kunstgeschichtliche Entwicklung vom Mittelalter bis zum Ausgang des Klassizismus. Graz, 1969, p. 53; K. Strauss, Die Kachelkunst des 15. und 16. Jahrhunderts in Deutschland, Österreich und der Schwaitz und Skandinavien. II. Basel, 1972, p. 24. Opinia primei autoare era comunicată deja istoriografiei româneşti prin Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13–14, 1986–1987, p. 148–149. 77 Z. Smetánka op. cit.; J. Kouba, Dalši doklady cesko-uhreskych styho voblasti stredoveké keramiky, în Casopis Národniho muzea Praha, 133, 1964, p. 199; P. J. Michina, Gotische Kacheln aus Burg Melice in Mähren, în BudRég, 26, 1984, p. 87–110. 78 B. Mašić, Kasnogotički pećnjaci s Nove Vesi. Spätgotische Kacheln aus Nove Ves. Zagreb, 2002, p. 27 şi urm.

175

primul restitutor al cahlelor79. La acestea am putea adăuga completa ignorare a cronologiilor cetăţii Făgăraşului80, obiectiv plin de cahle tematice, care a fost, într-o copleşitoare măsură, cercetat arheologic de una şi aceiaşi autoare a studiului global al cahlelor Transilvaniei şi Banatului.

Elementele noi care ar fi dat temeiuri de reflexie tuturora. Relevantă a fost descoperirea, în anul 1991, a unor cahle cu cavaler care fuseseră montate împreună cu alte cahle cu blazonul regelui Matia Corvin, în palatul de la Visegrád81. Autoritatea ştiinţifică a lui Holl Imre a păstrat încă şi astăzi încrezători maghiari în datările sale mai vechi82. Deci multiplele scăpări bibliografice ale preopinentei noastre nu ar fi, în cazul acesta, specifice şi, până la un punct, scuzabile. De aceiaşi cronologie învechită au avut ştiinţă atât Paraschiva-Victoria Batariuc83, cât şi Maria-Venera Rădulescu84. Ultima dintre autoare s-a referit totuşi la desenele lui Gebhard Dacher, datate în jurul anului 147085, care erau frapant de asemănătoare cu modelajul de pe cahle, astfel încât ar fi necesitat raportări cronologice.

Ceea ce era încă important era de stabilit, concomitent, genealogia pieselor, cronologiile corecte şi mecanismele de dispersie. Micşorarea treptată a modelelor, degradarea unor detalii şi pierderea altora ar fi trebuit să devină, în măsură egală, aspecte de urmărit. O altă deficienţă a însoţit constant studiile româneşti. Chiar Holl Imre scrisese şi accentuase ideea că soba de la Buda, se identifica doar cu piesele cu cavaler în turnir, în realitate ea dispunea de o familie întreagă de reprezentări în lut (aproape 20), divergente ca decor, care, urmărire separat sau concomitent, ar fi uşurat dispersia şi descoperirea datărilor corecte. 79 Cahle din Transilvania…, p. 115: „motivul a fost creat la mijlocul secolului al XV-lea”, „condiţiile descoperirii … permit datarea sobei între 1454 şi 1457”. 80 Să inserăm că a fost menţionat documentar prima oară în 1459, că numai din anul 1464 s-a aflat în mâini ardelene, confiscat fiind de la domnii Ţării Româneşti. Potrivit unor surse de interpretare, construcţia cetăţii ar fi început doar din secolul al XVI-lea. Cel puţin din cunoaşterea acestor informaţii, ar fi trebuit scris că nu se putea ca plăcile din Făgăraş să fi apărut mai devreme de un asemenea moment, al construcţiei înseşi a cetăţii/castelului. Totuşi, probabil pe baza unor observaţii arheologice personale, rămase tainice pentru restul lumii ştiinţifice, Daniela Marcu Istrate datează consecvent unele cahle din Făgăraş în sec. XV–XVI (Cahle din Transilvania…, p. 215). 81 Buzás G., Lővei P., A visegrádi királyi palota Mátyás-címeres kályhája, în vol. Horler Miklós hetvenedik születésnaspjara. Tanulmányok. Budapest, 1993, p. 191–217. 82 Revenirea lui I. Holl, Spätgotische Ofenkacheln, în ActaArch, 50, 1998, p. 139–207. Vezi pentru păstrarea cronologiei vechi, fără noi argumente, V[egh] A., titlu în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387–1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 511. 83 Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV–XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 125. 84 Cu cea mai recentă lucrare de citat: Noi cahle medievale decorate cu scene de turnir (secolele XIV–XVI), în SCIVA, 51, nr. 1–2, 2000, p. 94. 85 Ultima publicare în vol. Sigismundus rex et imperator. Művészet és kultúra Luxemburgi Zsigmond korában. 1387–1437. Kiállítási katalógus. Budapest-Luxemburg, 2006, p. 457/5.25.

176

O interferare în temă a produs-o şi Vasile Mizgan86. Nu vom stărui asupra acelor pagini, altfel înzestrate cu stângăcia şi ambiţia unui debutant, decât pentru a marca intenţia clară de a prelua clasificarea Danielei Marcu Istrate şi a o conduce către un alt grad de utilitate. Formele alambicate iniţiale s-au unificat în nouă tipuri, adică cu două mai mult decât fuseseră iniţial. Îndrăzneala nu a mers însă mai departe, pentru contestarea deficienţelor. Autoarea vizată, în loc să fie încântată de faptul că teza sa doctorală, publică şi accesibilă, i-a fost folosită şi întregită, a reacţionat ca şi când ar fi fost vorba despre un simplu plagiat87. Dacă şi-a imaginat că producând o tipologie, ea trebuia să rămână intangibilă, altfel fiind vorba despre o agresiune la dreptul de autor88, a dat încă o dată dovadă de înţelegerea îngustă a felului în care cercetarea trebuie/trebuia să decurgă. Cum am văzut mai sus, tipologia la care a ţinut atât de matern, se topeşte complet la analiză critică. Din acelaşi motiv, îi refuzăm orice rezistenţă şi recomandare pentru folosire.

Dacă am reveni la dimensiunea normală a unor discuţii, înaintea de comparaţia detaliată a tuturor exemplarelor pe care le posedăm89, am putea doar estima că avem de-a face cu mai multe paliere de recepţie şi răspândire. Un prim grup trebuie să fie fost prezent prin mărturiile de la Hunedoara-Mălăieşti, eventual Orăştie şi Vinţu de Jos. Este foarte posibil ca ele să fi atins deja şi Alba Iulia. Dacă lucrul nu s-a petrecut imediat, atunci va trebui să contăm pe cercul de la Sibiu, în responsabilitatea căruia au căzut măcar cahlele de la Cristian şi Făgăraş. Ultimul centru de recepţie şi imitare pe care putem să-l invocăm ar fi cel al Clujului. Nu avem la îndemână, aşa cum s-a mai menţionat, vreo cronologie sigură. Dacă se admite că originalele s-au produs în jurul anului 1475, atunci măcar o parte din cahlele ardelene aparţin sfârşitului de secol XV. Imitaţiile trebuie să fi început aproape concomitent, dar s-au extins, în mod sigur către începutul secolului al XVI-lea.

Obsesia „cavalerului în turnir” a continuat prolific în literatură arheologică românească, depăşind, odată cu cahla însăşi, Transilvania. Probabil cea mai importantă problemă, lăsată nerezolvată, a fost aceea a raportului dintre cahlele cu cavaler în turnir descoperite în Transilvania şi acelea aflate, cu mult

86 Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa, în Revista Bistriţei, 15, 2001, p. 126–140. 87 Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări la articolul „Cahle cu cavaler în turnir descoperite la Bistriţa” din Revista Bistriţei, nr. XV, 2001, în Revista Bistriţei, 17, 2003, p. 353–357. 88 „tipologia propusă de autor nu se modifică în felul în care o face Vasile Mizgan”, de fapt, el ar fi trebuit „să propună o tipologie nouă”. Daniela Marcu Istrate, Observaţii şi îndreptări..., p. 357. 89 Şi Daniela Marcu Istrate cunoştea foarte bine faptul că o copiere restrânge deja dimensiunile decorului de placă. Dar, nu a folosit consecvent măsurarea pentru a şti care cahle sunt mai mici decât altele, măcar pentru a şti care ar fi mai vechi şi care ar fi mai noi. Din acest punct de vedere, analizele trebuie reluate, pornindu-se direct de la mărturii.

177

timp înainte, în Moldova. Primul, Virgil Vătăşianu, făcuse o comparaţie între cahla de la Hunedoara şi cele din Moldova, stabilind că cele din urmă erau mai complicate90. Articolul nostru din anul 1979 menţiona doar acest raport, fără să-l detalieze în vreun fel.

Paraschiva-Victoria Batariuc s-a aplecat cel mai des asupra lor91. Menţionatele cahle de la Cernăuţi92 nu s-au lăsat încă văzute. Autoarea a menţionat şi cahlele de la Mălăieşti. Pertinentele sale observări au condus-o la concluzia unor datări ceva mai târzii pentru ele, respectiv „de la sfârşitul secolului al XV-lea, posibil din ultimii ani ai lui Matia Corvinul”93, deci ante 1490, dar apoi şi la varianta „la sfârşitul secolului al XV-lea şi în primele decenii ale secolului următor”94. În primul caz, singurul reper cronologic furnizat a fost cel al relaţiilor lui Ştefan cel Mare cu Matia Corvin, după alterarea relaţiilor Moldovei cu Polonia95. Drept urmare, cronologia se putea restrânge la anii 1473–1490. Pentru prima data s-a văzut scris faptul că imitaţiile moldovene au fost produse sub controlul domniei de la Suceava96 şi au ajuns să se extindă şi în interiorul unor case orăşeneşti97.

Într-o viziune „originală” în dreptul căreia nu ar mai trebui să zăbovim decât pentru a o marca în trecere, ca existentă, s-a afirmat că mult curtatele noastre cahle aflate în provincia estică „introduc … ca termen post quem … anul 1490, în cazul în care meşterul s-a inspirat din arhitectura moldovenească”98. Oricum, se pare că nici în Moldova restituirile arheologice nu au servit unor datări de fineţe. Noi confirmăm doar, că cel puţin până în prezent, imitaţiile moldovene după soba de la Buda nu sunt înrudite cu cele mai fidele din Transilvania99, nici în privinţa conservării detaliilor, şi nici în măsura în care

90 Istoria artei feudale..., p. 727. 91 Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13–14, 1986–1987, p. 147–159; Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV–XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 125–145; eadem, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 118–120; eadem, Cahle din timpul lui Ştefan cel Mare de la cetatea Sucevei, în AT, 10–11, 2000–2001, p. 35–62. 92 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale..., p. 727. 93 Cahle cu reprezentări de cavaleri descoperite în Moldova. Secolele XV–XVI, în ArhMoldovei, 22, 1999, p. 127. 94 Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 119. 95 Cahle din secolul al XV-lea decorate cu scene inspirate din viaţa cavalerească, în Suceava, 13–14, 1986–1987, p. 149. 96 Eadem, Ateliere pentru producerea cahlelor în Moldova medievală, în SCIVA, 43, nr. 2, 1992, p. 217. O demonstraţie ceva mai detaliată ar merita fi încă produsă. 97 Eadem, Cahle descoperite în locuinţe de orăşeni la Suceava, în ArhMed, 1, 1996, p. 88. 98 Maria-Venera Rădulescu, Cahle decorate cu scene de turnir din colecţia Muzeului Naţional de Istorie a României, în ArhMed., 3, 2000, p. 244. 99 Vezi şi scurtele noastre remarci din Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi, în Analele Putnei, 1, nr. 2, 2005, p. 116–117.

178

acolo nu s-au semnalat combinaţii de cavaler încadrat în montanţi de arcatură complicaţi, cu personaje pedestre în nişe şi sub baldachine100 (vezi, printre altele, exemplarul de la Spătăreşti, fig. 7). Cu excepţia ultimului detaliu, cahlele moldovene se apropie suficient de mult de grupul cahlelor din Secuime, datate prin inscripţia 1511, pentru a nu le socoti şi cu datarea înrudită.

Ţara Românească a furnizat o primă luare de poziţie care nu a adus elemente asociabile cahlelor de început. S-a văzut însă cât de departe era însă percepţia lor101. A doua reluare a subiectului a produs însă revirimentul aşteptat de multişor: la curtea domnească de la Târgovişte existaseră, într-adevăr piese bine înrudite102. Fragmentele publicate provin doar din decorul traforat al ancadramentului, fără cavaler. În plus, ele au fost şi smălţuite. Alegerea de „constructor” al sobei muntene l-a preferat pe Vlad Ţepeş, ca fiind cel mai legat de mediul transilvano-ungar103. Dar, potrivit cronologiei mai noi, va trebui să aflăm un alt voievod responsabil pentru transferuri.

Generos şi complicat, subiectul răspândirii cahlelor cu cavaler nu se va încheia aici. Ritmul în care, în anii din urmă au ieşit la iveală noi şi noi mărturii, sunt cele mai bune garanţii ale reluărilor ce vor urma. Există însă o filozofie generală care însoţeşte finalul nostru. Dacă cahlele cu cavaler, ca şi altele, cu decoruri superbe, au fost scoase de către arheologi, nu înseamnă că tot ei ar trebui să deţină monopolul analizei lor. Arheologii trebuie să devină clarvăzători în a admite că obligaţia lor nu este, numaidecât, judecarea mesajelor decorative, ci primordial obţinerea cronologiilor stratigrafice şi publicarea foarte fidelă a materialelor primare. Pentru că, formele lor conţin substanţă artistică pură, de frământat în mintea acelora care se ocupă exclusiv de istoria artei. Nici contribuţia arhitecţilor nu s-a lăsat mai prejos. Este trist că, la această oră, din România, s-au auzit doar mesajele, destul de contestabile, ale descoperitorilor şi restitutorilor arheologi. Informaţia arheologică, împletită cu încadrările stilistice şi tehnice, vor oferi împreună ceea ce căutăm cu toţii: date ferme în evoluţia societăţii medievale.

100 La V. Vătăşianu (Istoria artei feudale..., p. 727), personajele colaterale erau socotite paji. 101 Târgovişte, casă de orăşean, 1380–1390. Vezi Maria-Venera Rădulescu, Cahle decorate cu scene de turnir..., p. 243; reluarea detaliată (eadem, Noi cahle medievale..., p. 94, 95, fig. ½–3) deşi nu a dovedit înţelegerea lor corectă, din partea autoarei, în schimb pe noi ne-a lămurit definitiv că nu au nici un fel de legătură cu tema. 102 Maria-Venera Rădulescu, Noi cahle medievale..., p. 94–96, fig. 2. 103 Ibidem, p. 96.

179

Cahle din Transilvania (V). Contribuţii la cultul provincial al sfinţilor

O discuţie preliminară, având această tematică, a fost iniţiată, în urmă cu mai mulţi ani, în jurul unui grup de cahle de la Bistriţa, de către soţii Lia şi Adrian Bătrâna1. Apoi motivistica de aceeaşi factură, de pe cahle, a fost abordată pe larg de Paraschiva-Victoria Batariuc2. Tot domnia sa are meritul de a fi stabilizat tematica în audienţa istoricilor de artă, după ce, destulă vreme, dezinteresul lor părea să fi oferit arheologilor un câmp generos de liberă activitate.

De foarte curând, literatura arheologică a Transilvaniei beneficiază de un instrument general şi util, aparţinător Danielei Marcu Istrate3, de la care o urmărire de problematică ar putea fi prelungită şi continuată în modul cel mai serios. Ne propunem, în cele ce urmează, să facem câţiva paşi noi.

1. „Regăsirea” Sfântului Martin. În repertoriul motivisticii oferit spre

publicare de către Daniela Marcu Istrate, Sfântul Martin este absent4. Este însă doar o aparenţă, rezultată din neatenţia ori lipsa de sensibilitate a autoarei la oferta imaginii. Chiar în materialul pe care ni-l pune la dispoziţie el poate fi identificat. El se pierde în seria stufoasă a „cavalerilor”.

La Făgăraş a fost descrisă, în două locuri, o reprezentare cu „un personaj aureolat care ţine cu mâna dreaptă sabia, iar cu stânga o mantie (aripă ?)” şi „un sfânt cu aureolă – probabil Mihail cu aripi sau mantie”5. Imaginea reprodusă

1 Lia şi A. Bătrâna, Elemente de iconografie creştină în ceramica monumentală, în SCIA. AP, 40, p. 50 şi urm. 2 Tratate separat în Cahlele decorate cu subiecte religioase descoperite în Moldova, în AT, 4, 1994, p. 115–134; iar apoi în vol. Cahle din Moldova medievală secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 98–125, motivele religioase la p. 125–128. 3 Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004. 4 În ciuda faptului că în teza ei de doctorat el era menţionat cel puţin cu dubitativul „pare”, în dreptul Vinţului (loc. cit., p. 93). 5 Cahle din Transilvania …, p. 83, socotit, probabil Sf. Mihail, respectiv p. 218.

180

(fig. 1/a)6 contrazice descrierea: mâna dreaptă este depărtată de corp, dar antebraţul nu se vede, deci arma ar fi numai de presupus; mâna stângă este ridicată mult deasupra umărului şi îndoită astfel încât atinge o formă semi-ovoidală cu mai multe pliuri. Poziţia ultimei mâini este atât de evidentă, încât nu poate fi avută în vedere o aripă, care ar fi trebuit să fie într-un plan secund, în nici un caz sub, ci în spatele mâinii. În această situaţie, nu s-ar mai putea menţine interpretarea unui arhanghel Mihail, în schimb ar putea, cu mare uşurinţă, să fie introdusă interpretarea unui Sfânt Martin, obligatoriu călăreţ, răsucit în şa, către noi, cu braţul stâng ţinându-şi mantia drapată, iar cu cel drept, cu o spadă, – nu cu o sabie7 –, tinzând să taie din ea milogului aflat sub burta calului.

La castelul Lăzarea este o altă reprezentare care poate fi luată în atenţie (fig. 1/b)8. Nici ea nu a fost identificată ca aparţinând Sfântului Martin. Noi apreciem că i-ar aparţine tot iconografiei sale, prin aceia că este redată o teacă goală, fără mânerul armei, iar dreapta cavalerului este clar îndoită în maniera în care se poate prelungi cu spada care tăia mantia.

Dar, tot la Făgăraş, iniţial, fusese văzut de Voica Maria Puşcaşu „un călăreţ din faţă, probabil în veşmânt de vânătoare, pe un cal spre stânga” (fig. 2/a)9, ca Daniela Marcu Istrate să-l asimileze drept un „personaj feminin călare redat foarte stângaci, ca şi cum ar fi fost întors spre spatele calului, dar cu figura reprezentată frontal”10. Valoarea descrierii din urmă se înţelege şi dacă adăugăm că patrupedul este socotit „vioi”11, cu toate că picioarele nici nu i se văd.

O descoperire cu totul nouă, aparţine anului 2005. Ea face parte din contextul mănăstirii franciscane de la Târgu Mureş12. Piesa, aproape întreagă (fig. 2/b), conservă suficiente date de identificare: corpului sfântului, fără cap, mâna dreaptă îndoită în unghi drept, cu spada tăind mantia, crupa calului şi capul milogului de sub burta calului. Elementele sale o fac întru-totul asemănătoare pieselor de la Făgăraş. Cele două plăci provin, în mod sigur, de la un strămoş comun, care ar trebui acceptat ca redându-l tot pe Sfântul Martin.

La Vinţu de Jos un grup de fragmente de cahle figurate, care au fost extrase din propriile noastre săpături de la mănăstirea dominicană, înfăţişează

6 Ibidem, p. 389, fig. 60/37 A. 7 Vom vedea mai jos problema terminologiei acestei arme în dreptul Sf. Gheorghe. 8 Kémenes Mónika, Kályhacsempék Csík-, Gyergyó- és Kászonszékből 14–18. század. Kolozsvár, 2005, p. 48–49, 142, tab. 14/5. 9 Plăci ceramice decorative descoperite la cetatea Făgăraşului în anii 1966–1973, în Anuarul Muzeului Judeţean Vaslui, 2, 1980, p. 239, fig. 13, la p. 237. 10 Cahle din Transilvania …, p. 218. 11 Ibidem. 12 Piesa este inedită şi se publică acum pentru prima dată.

181

un călăreţ a cărui corp se distinge greu datorită faldurilor de vesmânt care îi ascund în bună parte anatomia, dar lasă totuşi la vedere o pulpă goală. Descrierea furnizată, care se combină din mai multe fragmente disparate, este a cavalerului „costumat într-o armură peste care poartă o mantie amplă, încheiată la gât cu o pafta globulară. … [şi – n. n.] pare să ţină ambele mâini la piept (sau în şolduri?), iar calul are de asemenea capul întors spre privitor” şi „cavaler călare spre stânga redat frontal”13. Recunoaştem că nu putem distinge nici cu greu armura acoperită de mantie, dar de faptul că sub burta calului apar încă câteva amănunte trecute cu vederea, nu ne îndoim. Spre crupă, burta este atinsă de o mână cu degetele răsfirate, iar foarte aproape de piciorul călăreţului o mică excrescenţă, slab profilată, nu poate fi altceva decât partea anatomică cea mai importantă a personajului cu mâna (capul). Pe un alt fragment, figurează profilul capului calului, în care, cu mare claritate să distinge frâul care este tras în faţa botului şi nu îndreptat către călăreţ. Ansamblul ar fi foarte greu de definit altfel decât cu fosta prezenţă sub cal a milogului, care îşi întindea dreapta către capătul de mantie pe care Sfântul Martin l-a tăiat întotdeauna pe seama sa, iar cu stânga ţinea pe loc calul (fig. 3).

În situaţia din urmă, cred că repertoriul „cavalerului” a pierdut încă un exemplu, în favoarea unui sfânt. Piesa ar putea aparţine unei sobe de la sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea. Dar, în cazul unei datări ceva mai târzii, aproape că ar fi normal să-l vedem pe cardinalul tezaurar şi guvernator al Transilvaniei, acordând, în interiorul rezidenţei pe care şi-o alesese, un respect cuvenit sfântului care îi servise pentru compunerea radicalului onomastic al prefabricatului său nume de familie: Martinuzzi.

Avem deocamdată, în total, patru reprezentări sigure ale popularului sfânt medieval, cu o genealogie de producţie care delimitează două serii separate. Desigur, aceeaşi popularitate a sa nu mai era, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, comparabilă cu aceea a vremurilor mai vechi. Dar, este clar că avem de-a face cu realizări tehnico-artistice distincte, care îngăduie prezumţia unei dispersii de înfăţişări mai complicate, a căror sorginte ar fi poate prea timpuriu să o putem identifica.

2. Despre regi şi sfinţi. Este în general valabil, pentru toată lumea, că

principalul atribut al sfinţilor a fost, mereu, aureola. În sculptură, redarea nimbului a fost o problemă de rezolvat. Posibil că pe marile sculpturi de piatră, el fusese pregătit din alte materiale (metal, lemn, de obicei aurite) care, în mod fatal, s-au pierdut definitiv în curgerea timpului. Cum sugerează însă sculptura şi pictura gotică târzie, atributul putea şi lipsi, în cazul din urmă, artiştii sau deţinătorii lucrării contând pe evidenţa altor particularităţi ale personajelor.

13 Ibidem, p. 130, 287.

182

Când este vorba despre lut, lucrurile par a fi aproximativ asemănătoare. Adăugăm însă repede că nu cunoaştem să se fi întreprins vreo analiză specială în această direcţie, poate tocmai pentru că statui de ceramică au fost prea rare, iar cahlele, cu decorul lor puţin adânc, au început să-şi strecoare mesajul abia de câteva decenii încoace.

Sfinţii care au atribute foarte expresive (Sfântul Gheorghe – balaurul, nu neapărat calul sau lancea, Sfânta Barbara – turnul, Sfânta Ursula – lancea), nu au avut nevoie de aureole, chiar şi atunci când, au fost, într-adevăr, şi regi, respectiv regine, respectiv prinţi ori principese, iar meşterii nici nu le-au executat adesea. Sfântul Ladislau a avut mereu nevoie de bardă, nu de vreo coroană. În grupul cel mai evident, în care sfinţii regi ai Ungariei au fost prezentaţi împreună (Vinţu de Jos) (fig. 4), abia dacă am putea recunoaşte o coroană pentru Sfântul Ştefan, în timp ce acela care ar trebui să fie Sfântul Emeric, nici nu o are14.

Din acest motiv pledăm aici pentru prudenţa asocierilor, mai ales acolo unde plăcile s-au conservat fragmentar15. Atitudinea are şi atunci un temei când ne referim la personaje purtătoare de coroane. Este suficient să dăm câteva exemple, tot de pe cahle, evident. Sirena bicaudată (până nu de mult, numita Melusina)16 are adesea coroană (Feldioara, Turea). În câteva reprezentări complexe ale Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, într-unul dintre colţuri, este figurată familia împăratului (tot cu coroane). S-ar putea scrie că exemplele sunt mult prea recognoscibile, aşa încât vom păşi mai departe.

Existenţa reprezentărilor de regi care nu erau concomitent şi sfinţi, am putea-o urmări în cele ce urmează. Personaje încoronate, fără aureole sau fără atribute frapante, pot fi citate. O pereche regală, probabil transilvană, a ajuns tocmai la Bucureşti17. Ea a fost transpusă plastic independent. Nimic nu ne poate sugera sfinţenia celor două figuri redate plastic. Dar, la Feldioara, o cahlă socotită a fi „cahlă cu pereche de îndrăgostiţi” , conţine un personaj feminin care poartă coroană18. Identificarea tematică nu este sigură, dar o putem accepta deocamdată în lipsa unei variante mai inspirate, menţinând totuşi rezerva

14 De altfel, mai cunoaştem doar două reprezentări ale Sf. Emeric, independente, descoperite în cetăţile de la Devín şi Fiľakovo. Vezi Stredoveké kachlice. Katalóg. Bratislava, 1993, fig. 3, 22. Au în comun doar o reprezentare imberbă, cu plete, mantie largă şi o floare ţinută într-o mână. 15 Am fi extrem de reţinuţi în a avansa ideea unei posibile asocieri care s-ar putea face doar pe baza unor extreme de picioare. Un exemplu la Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania..., p. 93. 16 Despre ea, vezi reluarea noastră din Cahle din Transilvania (III). Trei motive decorative medievale, în ActaMN, 39–40/II, [2005] (reprodus şi în prezentul vol.). 17 H. Klutsch, Zauber alter Kacheln aus Rumänien. Hermannstadt, 1999, p. 74, Abb. 3, 4. 18 Daniela Marcu, Cahle săseşti din secolele XVI–XVII descoperite la Feldioara, jud. Braşov, în RMI, 61, nr. 1, 1992, p. 30.

183

asupra unei „perechi regeşti îndrăgostite”. În Muzeul Judeţean Târgu Mureş, există o cahlă care înfăţişează un superb rege ecvestru (piesă inedită) (fig. 5). Nu are aureolă, nici vreun atribut specific care să ne poată demonstra sanctitatea sa. Este exact tipul de reprezentare pentru care nu ar trebui să ne angajăm în nici o grăbită clasificare. La Cristuru Secuiesc au fost descoperite câteva piese insolite. Dintre ele, una înfăţişează o pereche, din care doar personajul din dreapta poartă coroană. Între cele două personaje există un stâlp sau o coloană sprijinitoare de arce19. Cel care le-a publicat nu a ezitat să le spună pereche regală. Interpretarea este însă, şi aici, riscantă. Doar unul dintre cele două figuri are coroană. Am putea avea în vedere chiar şi un reflex al binecunoscutei simbolistici aşezate sub numele de Nova plantatio. Tematica din urmă este de o mare generozitate şi, tocmai din acest motiv, nu ar fi nici un fel de surpriză transferarea ei pe cahle. Mai observăm că există la perechile din Feldioara şi Cristuru un punct comun: numai personajele feminine au coroane. Cu toate acestea, se pare că nimeni nu a avut vreun dubiu în legătură cu posibila lor inspiraţie comună.

Mai ştim apoi că, începând de la Sigismund de Luxemburg20, regii maghiari au fost reprezentaţi pe cahle. Este sigur că s-a vrut un cavaler regal, poate Ladislau al V-lea Postumul, cel care pare că a inspirat prototipul „cavalerului în turnir” sub arcadă gotică târzie21. Apoi, a urmat Matia Corvin şi soţia sa Beatrice22. Nu ştim, deocamdată nimic sigur despre eventualele reprezentări ale ultimilor doi regi Jagelloni23 şi, informaţia despre reprezentările Habsburgilor nu am urmărit-o decât până la perechea regală Ferdinand şi Ana24. Dar, iată că, în Secuime, o cahlă pare că îl reprezintă pe ultimul „rege”, devenit primul principe transilvan, Ioan Sigismund Zapolya25. Aşadar, cahlele au reprodus şi regi „adevăraţi”, nu doar sfinţi ori personaje încoronate incerte.

În finalul celor afirmate, ar trebui să înţelegem că „motivul” regal, făcea parte din „conştiinţa publică” a Evului Mediu, şi nu a avut nici un fel de restricţie în a fi prezent în ipostaze dintre cele mai variate. Reprezentările nu erau, pur şi simplu decorative, ci puteau însemna simboluri de loialitate şi

19 Benkő E., Székelykeresztúri kályhacsempék. 15–17. század. Bukarest, 1984, p. 70, fig. 60. 20 Fără coroană. Vezi P. Voit, I. Holl, Anciens carreaux de poêle hongrois. Budapest, 1963, pl. 14; Magyarországi művészet 1300–1470 körűl. II. Budapest, 1987, p. 495, fig. 1547. 21 P. Voit, I. Holl, op. cit., p. 20, pl. 15. 22 Iibidem, pl. 23 (Matia); Holl I., în BudRég, 35, 2002, p. 394, pl. 7 (Beatrice). 23 Rosemarie Franz (Der Kachelofen. Entstchung und Kunstgeschichte. Entwicklung von Mittelalter bis zum Ausgang der Klassizismus. Graz, 1969, fig. 223), prezintă o cahlă care ar putea să o fi reprezentat pe Maria de Habsburg, soţia lui Ludovic al II-lea. 24 P. Voit, I. Holl, op. cit., pl. 38–39. 25 Benkő E., Demeter I., Székely A., Középkori mezőváros a Székelyföldön. Kolozsvár, 1997, p. 88.

184

mărturii ale cultului casei regale (singurele liante deplin perceptibile, ale unităţii de stat).

De câtva timp se cunoaşte o cahlă descoperită întâmplător la Turea (jud. Cluj) (fig. 6). Ea ne prezintă un personaj încoronat, „cu genunchii uşor îndoiţi”, iar în mâini purtând „un glob cruciger” şi „un vas cu trei flori – probabil trei crini stilizaţi”26. Clasarea a fost făcută, fără nici o reţinere, între regii sfinţi ai Ungariei27. Prima întrebare ar fi, care anume dintre ei? Noi credem că, de fapt, nu este nici unul. Este, pur şi simplu, un rege mag. Totul pledează pentru această identitate: lipsa aureolei, atitudinea de orant (rugăciune cu braţele deschise şi ridicate de la cot), genunchii flexaţi pentru aceeaşi rugăciune. În sfârşit, globul cruciger ar putea „deveni” un ciboriu, iar planta, smirna, identificându-l deci pe magul Balthazar.

Semnalarea unei perechi încoronate, la Nitra (Slovacia), redeschide discuţia în tematica magilor. Caracteristicile clare ale mesajului decorativ sunt alterate de redarea stângace şi fără talent a decorului. Cele două personaje se unesc ţinând un fel de disc dublu-circular. În mâna rămasă liberă, fiecare ţine câte altceva, de nerecunoscut28.

După corecţia aplicată cahlei de la Turea, toate piesele privitoare la sfinţii regi ai Ungariei se concentrează numai începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Dincolo de oricare restricţionări, subiectul cahlelor cu reprezentări de sfinţi regi este unul dintre cele mai fascinante, cu multiple deschideri către viitor, rămase încă nevalorificate.

Vom mai reveni pentru un scurt moment asupra unei cahle deja amintite. Este destul de limpede că la Vinţu de Jos dispunem de un aranjament unic realizat pe cahle. Respectiv, toţi cei trei sfinţi ai Ungariei sunt acolo prezenţi, pe una şi aceeaşi cahlă29. În mod frapant, cu toţii nu au ori nu par a avea coroane. Datorită relevanţei sale, am reunit grafic fragmentele care au compus-o (fig. 4). Pentru aceste cahle am putea avea în vedere doar o analogie, foarte apropiată, de la Râşnov, care îl înfăţişează numai pe Sfântul Ladislau. Este sigur că seria a fost mai răspândită, poate pornită de la atelier interesat de o formulă de prezentare comună. Vom observa aici doar faptul că grupul de sfinte

26 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 278, descrierea, şi 483, p. 144/B 1. 27 Ibidem, p. 83. 28 Gertrúda Březinova, M. Samuel a kolektív, „Tak čo, našli ste neičo?” Svedectvo archeológie o minulosti Mostnej v Nitre. Nitra, 2007, p. 83, fig. 85/b, 103, fig. 99/b. 29 Reconstituirea grafică a stat şi la îndemâna Danielei Marcu Istrate, ca toate cahlele de la Vinţu, de altfel, dar nu a reuşit să o împlinească. Fragmente aparţinând cahlelor în discuţie au fost publicate în Adrian A. Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos. Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, p. 140, nr. 116. Republicate recent în Matthias Corvinus 1443–1458–2008. Catalog de expoziţie. Exhibition catalogue. Cluj-Napoca, 2008, p. 38, nr. 2, 40, nr. 5.

185

Ursula şi Barbara, descoperit întâmplător la Cluj, posedă baldachine frapant de asemănătoare cu acelea de deasupra cahlei cu sfinţii regi ai Ungariei30. Este cel mai bun argument pentru a presupune că au fost concepute iniţial de un singur meşter gravor.

În rest, alte apropieri făcute de către Daniela Marcu Istrate le putem cataloga drept imprudente, eronate, în fond. La Făgăraş31, sunt doar nişte picioare, de la un colţ din dreapta jos. Dacă este fragmentul unei cahle întregi, acolo trebuia să se fi aflat Sfântul Emeric, cel care nu avea haină lungă; dacă ar fi vorba despre o decupate separată, de felul celeia produse pentru scoaterea în evidenţă a Sfântului Ştefan de la Vinţu de Jos, nici atunci decorul pavimental nu este identic. Cu alte cuvinte ne-ar trebui o foarte mare toleranţă pentru a accepta faptul că cele două piese au reprezentat exact aceiaşi imagine. La Cluj, dacă cumva ne gândim la aceeaşi piesă, este vorba despre un simplu braţ şi un foarte mic fragment de corp cu haine lungi32, din care, iarăşi, nu am avea curajul colegei noastre spre a clădi ceva foarte sigur. Impresionismul de atribuire a continuat şi în alte publicaţii33.

Din punct de vedere al reprezentărilor picturale ale celor trei regi, acelea încep din primele decenii ale aceluiaşi secol al XV-lea. La Rákoš (Slovacia) pare să fie cea dintâi prezenţă a celor trei regi34. Apoi urmează reprezentările de la Mălâncrav (ante 1405), unde există însă şi alţi sfinţi alăturaţi. La Tileagd, ei sunt deja singuri şi dispuşi sub ancadramente arhitectonice, dar ordinea de prezentare este alta, spre deosebire de cahle. La fel ca la Rákoš, şi la Tileagd, toţi sfinţii au tunici scurte. La Crişcior este o cu totul altă aranjare, toţi au scuturi şi nu există demarcări arhitectonice35. Şi în Zarand ne găsim doar în primele decenii ale secolului al XV-lea. Această ultimă formulă picturală nu a avut nici un fel de relaţie cu cahlele. Din păcate, acum nu mai putem urmări alte asocieri, dar ne aşteptăm totuşi ca ele să se producă în viitor. Cel puţin până în prezent, am putea socoti că piesa de la Vinţu, despre care am scris, a fost poate, o realizare specifică şi exclusiv transilvană.

30 Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban. Kolozsvár, 2004, p. 98, fig. 8. 31 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 84, asocierea cu sfinţii regi, il. la p. 398, pl. 60–37. 32 Ibidem, il. la p. 357, pl. 19, fig. 11? (trimiterea nu se face cu exactitate, la figură). 33 Să cităm doar cazul unui fragment de la Alba Iulia, cu picioarele unui călăreţ şi partea din faţă a unui cal orientaţi spre stânga, care a fost, absolut incredibil, asociat cu reprezentările Sf. Ladislau, toate orientate către dreapta (vezi Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 192, fig. 121/b, contrapus la p. 193, cu fig. 122/a-b). 34 E. Marosi, Der Heilige Ladislaus als ungarischer Nationalheiliger. Bemerkungen zu seiner Ikonographie im 14–15. Jh., în AHA, 33, 1987, p. 231, Abb. 36, p. 228. 35 Magyarországi művészet 1300–1470 körűl. II. Budapest, 1987, p. 432, fig. 1394 şi 1395.

186

3. Despre reprezentările Sfântului Gheorghe. Cel mai frecvent personaj din panteonul sfinţilor, înfăţişat pe cahle a fost, fără îndoială, acest sfânt. Gama reprezentărilor sale este dintre cele mai bogate. O statistică publicată în 2006 ne indică un număr de circa 63 de exemplare recoltate din actualul teritoriu al României36.

După cum se cunoaşte, în anul 1326, regele Carol Robert a înfiinţat un ordin cavaleresc, botezat după numele Sfântul Gheorghe. A fost unul din cele dintâi astfel de ordine cavalereşti din Europa. Din punctul de vedere al reprezentărilor plastice, el a semnificat acoperirea apetenţei războinice a nobilimii maghiare, cu simboluri adecvate. Este adevărat, ordinul a prosperat într-o vreme în care cahlele figurate abia dacă cucereau mediile aulice şi pe cele ale câtorva magnaţi laici şi bisericeşti ai regatului.

Nu ne aflăm pe un teren care să nu posede serioase antecedente de studii de istoria artei şi, implicit, ale proliferării cultului sfântului. Aceleaşi preliminarii au încercat să indice apariţia şi ascendenţa cultului sfântului, în relaţie directă cu opera majoră a fraţilor Martin şi Gheorghe din Cluj37.

Datările cahlelor transilvane cu reprezentările sfântului lipsesc în cea mai mare parte. Bazându-ne totuşi pe ceea ce este sigur, vom face şi asocierile necesare cu piese din alte spaţii, strict învecinate, respectiv Ungaria, la vest, şi Moldova, la est.

Nu cu mult timp în urmă, Imre Holl a publicat un tip de sfânt care este dintre cele mai interesante (fig. 7/a-b). El a fost amplasat în jumătatea superioară a unei plăci de mari dimensiuni, traforate, care a dominat o serie din sobele de la începutul secolului al XV-lea (Buda, Buda Veche, Pomáz, Székesfehérvár). Deja se atrăgea atenţia la vecinătatea pe care a avut-o cu foarte cunoscutul „cavaler în turnir”, de la mijlocul aceluiaşi veac (corect din a doua jumătate a sa). Asemănările sunt mari: sfântul are coroană, o parte din armură, un scut mic, marcat cu o cruce, ţinut strâns lângă corp, calul era exact în aceeaşi ţinută de galop38. Realizarea a fost cu totul remarcabilă, dar de acolo până a o bănui că ar fi „prototipul pentru toate variantele pe care le găsim pe teritoriul regatului şi în zonele de influenţă ale acestuia”39 este o cale foarte lungă. Personal nu cunosc vreo piesă foarte strâns înrudită cu acesta40. 36 Ana Maria Gruia, Saint George on Medieval Stove Tiles from Transylvania, Moldavia and Walachia. An Iconographical Approach, în Studia Patzinakia, 3, 2006, p. 8. 37 Vezi Balogh Jolán, Les sources des représentation hongroises de Saint Georges, în ArchÉrt, 43, 1929, p. 123; eadem, Varadinum. Várad vára. I-II. Budapest, 1982; László Gy., în Erdélyi Tudományos Intézet Évkönyve, 1942, p. 75–171. 38 Középkori kályhacsempék Magyarországon (IV), în ArchÉrt, 117, nr. 1, 1990, p. 81–82. 39 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 87. 40 Ni se pare cu totul nepotrivită asocierea dintre cahla de la Zalău şi cea de la Pomáz (Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 87, ilustraţie p. 511, pl. 172/B 2), din moment ce cavalerul şi balaurul sunt în poziţii opuse, drept pentru care sfântul trebuie să se întoarcă în şa

187

O altă cahlă de la Buda, datată cu aproximaţie, pe la 1440, este o cahlă-placă aproximativ pătrată, cu sfântul către stânga, un dragon relativ anemic, o prinţesă în colţul din dreapta sus şi o cetate în colţul opus (fig. 8/a)41. Forma aceasta se regăseşte, mai mult ori mai puţin fidel, pe cahle de la Suceava (fig. 8/b)42. A fost înregistrată şi în Slovacia (Banská Bystrica)43. Ea nu există semnalată încă în Transilvania, dar este foarte posibil să fie doar vorba despre o simplă conjunctură de descoperire. Acestea par să fi fost, deocamdată, începuturile reprezentărilor Sfântului Gheorghe.

Pentru că este o mare temă iconografică, ea merita a fi imediat racordată la întregul lot de reprezentări gotice târzii care îl conţin pe sfânt. Or acestea sunt foarte numeroase şi cu mesaje foarte utile pentru înţelegerea cahlelor44. Deja s-au formulat câteva sugestii pentru clasificarea cahlelor din Moldova45. Colega noastră, Daniela Marcu Istrate a delimitat numai pentru Transilvania mai multe grupe de reprezentări, cu dorinţa de a oferi o tipologie pe care am defini-o mai degrabă doar orientativă, decât definitivă. Ne vom opri la câteva dintre clasificările acestora. Împărţirea în categoria ecvestră (A) şi pedestră (B) este acceptabilă.

Grupa A1 ar fi a „Sf. Gheorghe ecvestru, cu suliţă”. Real este vorba despre sfântul cu „lance”, arma onorabilă a turnirului medieval, în contrast evident cu „suliţa” uşoară, de aruncat, şi mai specifică luptătorilor săraci şi pedeştrii. Aici se cunosc numeroase variante de poziţionare a eroilor scenei, fapt care dă dreptul la subcategorii. Or, una dintre ele este tocmai aceea considerată a fi independenta formă A3, denumită ca fiind a „Sf. Gheorghe cu suliţa,

pentru a manevra lancea; perechea imperială (dacă nu este acolo chiar şi prinţesa), care asistă la luptă, nu apare pe cahla maghiară; piesei de la Zalău îi lipseşte aproape toată jumătatea dreaptă, încât comparaţiile nu pot fi imaginate în continuare cu suficientă certitudine. Pe o astfel de analogie nu putem să ne încredem în cronologia care ne este propusă („spre mijlocul sau în a doua jumătate a secolului al XV-lea”), dar pledăm pentru posibilitatea de a fi confecţionată în a doua jumătate a sec. sau începutul celui următor. 41 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (IV), în ArhÉrt, 117, nr. 1, 1990, p. 84, imagine p. 85, fig. 35 (reluând pe I. Melis Katalin, în vol. Művelődéstörténeti tanulmányok a magyar középkorról. Budapest, 1986, p. 257–259, fig. 15, unde erau datate în intervalul 1437–1454). 42 Victoria P. Batariuc, Cahle din Moldova…, p. 259, fig. 62/2 şi 6, 263, fig. 66/4 (traforată); 260, fig. 63/4 (deja mult stilizată). 43 P. Ušiak, în ArchHist, 27, 2002, p. 627, fig. 7/1. 44 Ca orientare generală, mai este valabil Lexikon der christlichen Ikonographie. VI. Rom-Freiburg-Basel-Wien, 1990, sub voce. Vezi, cel mai nou, Mária Smoláková, K ikonografii sv. Juraja v stredovekom umeni na Slovensku, în ArchHist, 31, 2006, p. 433–442; Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 7–48 (revistă web). 45 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle cu Sfântul Gheorghe descoperite la Suceava, în SCIA. AP, 39, p. 33–34.

188

reprezentat sub portal”. Nu putem fi de acord cu menţinerea unei asemenea categorisiri. Evident, fiecare dintre tipurile majore mai poate dobândi şi alte subtipuri-subcategorii (spre exemplu: A1. x. – cu personaje secundare; y. – cu dragon sub cal, în poziţie contrară galopului calului etc.), care s-ar naşte mereu la reunirea a cel puţin două piese provenite din două locuri diferite.

Grupa A2 poartă numele de „Sf. Gheorghe ecvestru, cu sabie”. Dacă am ţine seama de etapele de derulare a luptei, atunci această scenă ar trebui situată undeva către sfârşitul ciclului, respectiv a tipologiei, după ce sfântul şi-a pierdut lancea, înfiptă în gura balaurului, şi a tras spada pentru a aplica lovitura capitală. Regretăm faptul că în ciuda unei remarcabile lucrări care tratează istoria şi tipologia armelor ofensive cu lame lungi, din provincie46, identificarea grupei şi, implicit, absolut toate descrierile, păcătuiesc prin a confunda „spada” reală, cu „sabia” inexistentă pe cahle. Amănuntul nu este tocmai un fleac pentru că, adeseori ar putea servi la datarea cahlelor însăşi, ştiut fiind faptul că „sabia” se instalează autoritar doar din secolul al XVI-lea. Ea este o armă prin excelenţă a husarilor, care se vor interfera în iconografia cahlelor şi cu Sfântul Gheorghe şi cu cea a „cavalerului în turnir”. O tratare frapant de asemănătoare este prezentă în sculptura altarului principal al bisericii parohiale din Spišske Sobota (Slovacia), datată în secolul al XVI-lea47.

Întâmplarea face ca, între timp, a apărut şi tipul incontestabil de „Sf. Gheorghe cu sabie”. El a fost găsit în suburbiile Clujului medieval48.

Ilustrarea grupului „cu spadă” se face, printre altele, cu o piesă depozitată la Sibiu, dar provenită probabil de la Târnava (Proştea, jud. Sibiu) (fig. 9). Deja toate atributele esenţiale ale reprezentării sunt prezente: sfântul este călare, în armură cavalerească, învingător peste un balaur doborât între picioarele calului; în colţurile de sus, mai apare perechea imperială, adăpostită în castel, respectiv prinţesa salvată. În interiorul grupei ne oprim la datarea nouă care ni se propune: „Datarea piesei în secolul al XV-lea este probabil prea timpurie, piesa aparţinând mai degrabă veacului următor”49. Nu ni se motivează această opţiune cronologică. Noi scriem însă că datarea veche, stabilită de către Carol Göllner, în anul 196150, este corectă. Probabil că motivaţia aceluia a stat, în primul rând în detaliile de armament ale sfântului cavaler. Spada este un tip cu gardă „în furcă”, care este prezentă deja din secolul al XIV-lea, pe când coiful 46 Z. K. Pinter, Spada şi sabia medievală în Transilvania şi Banat (secolele IX–XIV). Reşiţa, 1999. 47 O il. de la 1903, în vol. A „szentek fuvarosa”. Divald Kornél Felső-Magyarországi topográfiája és fényképei 1900–1919. Budapest, 1999, p. 33, fig. 2; p. 382. 48 Benkő E., Kolozsvár magyar külvárosa a középkorban. Kolozsvár, 2004, p. 100–101, fig. 10–11. 49 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, p. 88. O bună imagine fotografică la H. Lutsch, op. cit., p. 85, Abb. 23. 50 În FVL, nr. 4, 1961, p. 85.

189

este un „salett” (l. engleză) sau „salade” (l. franceză), cu vizieră, absolut tipic pentru secolul al XV-lea51, care dispare din uz deja la începutul secolului al XVI-lea52. Observaţiile aici formulate nu sunt lipsite de importanţă pentru că, metodologic, ar trebui aplicate tuturor cahlelor care deţin detalii bine individualizate (vestimentaţie, arme, accesorii de cavalerie, tipuri de ornamente) care s-au bucurat de analize cronologice speciale. Acestea stabilesc reperul de început al oricăror cronologii. În reprezentările Sfântului Gheorghe, – indiferent de clasificare, – un rol important îl deţin detaliile de costum şi armură. Ar merita să menţionăm aici rozeta din dreptul umărului, care apare pe armuri mai ales după primele decenii ale secolului al XV-lea, boneta cu pănaş, tratarea frizurii etc.

Prima piesă din contestatul grup A3 („Sfântul Gheorghe cu suliţă, sub portal”), recompusă din fragmente disparate, este confuză şi neconvingătoare: pe portal se sugerează că s-ar suprapune „o arhitectură”, cavalerul (cel puţin atât cât s-a conservat53) nu are nici o lance vizibilă (deci putea să fie şi cu spadă), iar „fragmentul de corp de balaur” nu a fost publicat. Creditul autoarei nu mai este unul neclintit pentru că ne-a furnizat adesea contradicţii dintre descrieri scrise şi imagini alăturate. Raportarea la un decor din colţul unei cahle de la Vinţu este foarte îndrăzneaţă, pentru că, în adevăr, câmpul plăcii respective putea ascunde o mulţime de alte reprezentări, poate chiar de sfânt, dacă am admite că ruptura s-a produs pe conturul unei foste aureole.

Exemplarul următor nu este sub „portal”, pentru că cel din urmă poate fi socotit larg, ca identic cu o boltă, cunună ori, pur şi simplu, un decor vegetal. La Racoş, grupul de personaje auxiliare din colţurile superioare au schimbat între ele locul. Deja nu mai este o formă pătrată de poziţionare, ci dreptunghiulară. Ruda cea mai bună se află la Făgăraş. La Cristuru Secuiesc avem la dispoziţie o altă soluţie, care pe lângă faptul că poziţionează cu totul insolit lancea, vertical în gura dragonului, deţine un portal sprijinit pe coloane, are o tratare artistică dintre cele mai stângace. Piesa este descoperită într-un context în care apar cahle-plăci ce nu pot fi datate mai devreme de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Dar ea face notă discordantă prin aceea că este aproape pătrată, ceea ce nu ar exclude refolosirea ei dintr-o sobă ceva mai veche decât generaţia restului de cahle. Seria a populat Secuimea (Drăuşeni), dar a

51 Zoroslava Drobná, J. Durdík, Medieval Costume, Armour and Weapons. Mineole, New York, 1999, p. 41; il. partea a III-a, pl. 9, 11–12. 52 Kalmár J., Régi magyar fegyverek. Budapest, 1971, p. 268. O asemenea piesă se găsea, în 1904, în arsenalul oraşului Bistriţa (vezi Sebestyén J., Besztercze város régi fegyverei, în Genealogiai Füzetek, 2, 1904, p. 99–100). 53 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania …, pl. 93/A, 13 a.

190

ajuns şi la Făgăraş, ceea ce face problematică sorgintea prototipului. Ca o bună dovadă a faptului că trebuie să fi fost vorba despre ceva existent încă în secolul al XV-lea, trebuie să cităm cahlele de la Banská Bystrica (Slovacia), unde Sfântul Gheorghe are aceeaşi manieră de mânuire a lăncii, cu deosebirea că orientarea cavalerului şi a calului sunt către stânga54. Probabil din aceeaşi direcţie geografică ar trebui să vedem provenienţa inspiraţiilor55.

Feldioara inaugurează, se pare, în provincie, tipul de sfânt pedestru (tipul major B, după Daniela Marcu Istrate). El datează, după cum credem că avem argumente, nu din secolul al XVI-lea, ci, la fel ca şi cahla de la Târnava, tot din secolul anterior. Nu putem aprecia exact raportul dintre aceea şi cea de la Drăuşeni, de care o despart evidente deosebiri, dar detaliul încolăcirii cozii balaurului pe piciorul stâng al sfântului este atât de clar, încât face cahlele rude apropiate, cu datarea obligatoriu concordată. Ar trebui să specificăm încă faptul că iconografia sfântului cunoaşte detaliul încă din secolul anterior56. Vom mai adăuga faptul că tot în secolul al XV-lea, reprezentarea pedestră a sfântului este semnalată în Boemia (Lipnice nad Sázavou)57 şi în Ungaria (Kőszeg)58. În sfârşit, pe altarul de la Mălâncrav, dispunem de aceeaşi imagine de sfânt pedestru, cu coada balaurului încolăcită de piciorul sfântului59. Dar, pe câte ne indică detaliile de costumaţie, cahla de la Feldioara a beneficiat de un model mai timpuriu, deci anterior anului 1470. În sfârşit, pentru ambianţa tipului iconografic, ar merita introdusă în discuţie şi reprezentarea pedestră – semn de pelerin, topită în mantaua clopotului de la Cireşoaia (jud. Bistriţa-Năsăud) (ante 1534)60.

54 Marta Márcelová, în ArchHist, 22, 1997, p. 187, fig. 6/2. 55 Vezi şi cazul din cetatea Špilberk (Cehia), unde lancea este aproape dreaptă. Hana Jordánkova, Irena Loskotová, în ArchHist, 27, 2002, p. 568, fig. 7/4. Tipul apare şi în Polonia, dar deja „prelucrat” şi datat în sec. XVI. Vezi Maria Dabrowska, Kafle i piece kaflowe w Polce do końca XVIII wieku. Wrocław-Warsyawa etc., 1987, fig. 131. 56 Este prezent pe statuia ecvestră a sfântului, realizată de sculptorii Martin şi Gheorghe din Cluj; acolo coada înfăşoară un picior de cal. 57 Fr. Kocman, Z. Hazlbauer, în ArchHist, 27, 2002, p. 506, fig. 3/1. În sec. XVI este semnalată şi în Polonia. Vezi Maria Dabrowska, op. cit., fig. 81. 58 Holl I., Kőszeg vára a középkorban. Budapest, 1992, p. 177. Foarte interesant, sfântul este sub arcadă gotică, ca şi cavalerul în turnir. 59 Magyarországi művészet 1300–1470 körül. II. Budapest, 1987, p. 568, fig. 1758. 60 Benkő E., Mittelalterliche Pilgerzeichen auf siebenbürgischen Glocken, în vol. „Quasi liber et pictura”. Tanulmányok Kubinyi András hetvenedik születésnapjára. Budapest, 2004, p. 59, Abb. 2/6, 61.

191

O reprezentare de la Nitra, publicată recent61, aduce în faţa noastră o altă mărturie a gamei de modelaje care au fost contemporane perioadei dinaintea anului 1500.

Realizarea de la Cecheşti (fig. 10), se pare cea mai nouă din punct de vedere cronologic, conţine nu numai o orientare inversă a subiecţilor, dar şi o ciudată îmbogăţire, o pasăre uriaşă deasupra „sfântului”, şi o carafă în faţa lui, amândouă supradimensionate. Tratarea extrem de rustică ne face să ne gândim foarte serios dacă a fost vorba într-adevăr, despre Sfântul Gheorghe ori de altceva, cu totul pervertit. Personajul uman are un acoperământ de cap atât de bizar, încât ar trebui să-l identificăm doar cu mare bunăvoinţă, drept coif (mai degrabă pare a fi un fel de bonetă, cu „coarne” şi zurgălăi, de clovn).

Ca şi în cazul regilor şi sfinţilor regi, şi Sfântul Gheorghe riscă să fie mistificat atunci când plăcile nu sunt întregi, ci fragmentare. Asociaţi cu balaurul ori dragonul62 au fost şi alţi sfinţii cavaleri (Mihail – Cetatea de Baltă, Cluj), dar şi unele sfinte. Deja la sfârşitul secolului al XIV-lea începea să circule pe cahle tema „Cavalerului cu leul, în luptă cu dragonul”. Ea are urme clare în mediul transilvan, până către mijlocul secolului al XVI-lea63. Acolo apar ambele simboluri predominante (cavalerul şi dragonul), fără ca să fie vorba despre Sfântul Gheorghe. La rândul lor, „cavalerii (regali) în turnir” pot fi la fel de uşor confundaţi cu sfântul care ne preocupă.

Abordarea căutătoare de identităţi ar trebui să aibă în vedere dezvoltarea însăşi a temei individuale ori multiplu asociată, a dragonului. Sfântul Gerard a avut şi el de-a face cu un dragon, atât doar că, cel puţin deocamdată, nu s-au semnalat cahle cu reprezentarea sa. Dragonul a fost şi un subiect independent, graţie bivalenţei interpretative (frust, bine-rău) de care s-a bucurat împreună cu alţi locatari ai bestiarului medieval. Îl descoperim pe peceţi şi pietre funerare (familia Lackfi), plăci de centură, capiteluri (afrontaţi, la Feldioara), plăci decorative din biserici (biserica mănăstirii franciscane din Sopron, Ungaria). Apare şi pe cahle (Ozora, Ungaria), singur ori în perechi cu gâturi ori cozi împletite. Împrejurările sale de reprezentare s-au modificat, în anul 1408, când,

61 Gertrúda Březinova, M. Samuel a kolektív, „Tak čo, našli ste neičo?” Svedectvo archeológie o minulosti Mostnej v Nitre. Nitra, 2007, p. 85, 86, fig. 88/b, 104, fig. 100/c. 62 Pentru tema noastră un art. important este acela al lui Kálmán M., L’ornament de dragon des carreaux de poêle du château Báthori et les mythes de dragon du Moyen Âge, în Acta Antiqua et Archaeologica, 14, 1971, p. 153 şi urm. 63 Vezi art. nostru Cahle din Transilvania. III. Trei motive decorative medievale, în ActaMN, 39–40/II, [2005], p. 107–114 + III pl. (reluat, într-o formă îmbunătăţită, în prezentul vol.). Ultima piesă, pe care nu o cunoscusem înainte, ne-a fost furnizată de la Alba Iulia, eronat sub titlul de „probabil” Sf. Gheorghe pedestru la Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 171. Corecţia s-a făcut la reluarea art. nostru, în p. acestui vol.

192

în urma victoriei repurtate asupra Boemiei, regele Sigismund de Luxemburg a constituit Ordinul Dragonului (Societas draconica). Ordinul a dominat o bună parte dintre conştiinţele şi gusturile elitelor nobiliare, respectiv acelea care îl posedau sau tânjeau după el. Or, tocmai acestea au fost printre cele mai importante categorii de comanditari, dacă nu chiar şi iniţiatori direcţi, ai genezei cahlelor cu dragoni. După cum indică mărturiile, dragonul se asociază şi cu embleme heraldice. Familia Bátori avea o istorie special asociată cu aceea a cultului Sfântului Gheorghe. După unele opinii, strămoşul lor ancestral, Gutkeled, îşi dobândise herbul dintr-o mitică luptă cu un dragon. Ştefan Bátori I a fost unul dintre membri fondatori ai Ordinului Dragonului. Ştefan Bátori al II-lea, voievodul Transilvaniei în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi, totodată, învingătorul de la Câmpul Pâinii, a ridicat o biserică dedicată sfântului, la Nyírbátor (Ungaria). Din secolul al XV-lea reprezentările promovate de familie au luat două direcţi. Una a fost cea clasică, alta a păstrat doar colţii balaurului.

După cum rezultă pertinent din cele expuse în aliniatele de mai sus, coroborate cu materialele arheologice de care dispunem, în lipsa plăcilor întregi, deci pe fragmente, motivele componente ale „Sf. Gheorghe luptând cu balaurul” devin periculos de independente. Cu alte cuvinte, rezumând, am putea avea un cavaler, care poate fi şi altceva decât Sfântul Gheorghe şi un dragon separat, care să nu fie oponentul sfântului nostru.

Daniela Marcu Istrate a fost interesată de unele fragmente dintre cele asupra cărora am făcut atenţionare. Le-am reluat şi noi pentru un plus de rigoare motivistică. Cea de la Cluj64 nu este decât un trup de cal, cu partea inferioară a unui cavaler; fragmentele de la Făgăraş, intră, după opinia noastră, fără ezitare, în grupa A1; cele de la Racoşul de Jos nu sunt desenate în aşa fel încât să mai comentăm asupra lor (dar sfântul a existat, în mod cert, acolo).

Cercetarea Sfântului Gheorghe pe cahle a fost clar îmbogăţită în clipa în care Ana Maria Gruia a discutat toate detaliile armurii sfântului, ale calului şi altor auxiliare65, determinând indiscutabila influenţă occidentală a decoraţiei, dar şi prezenţa unor detalii locale.

4. Mai multe observaţii de natură generală. Ceea ce frapează, mai întâi,

în lucrarea principală care ne stimulează aceste reluări este gruparea de bloc a cahlelor într-un compartiment al tuturor scenelor religioase (creştine). Acolo nu s-a făcut o disociere aparent vizibilă, care să ne scoată la lumină un criteriu ori

64 Cahle din Transilvania …, p. 357, pl. 19/B, 7. Deja contestată şi de către Ana Maria Gruia, Saint George … p. 8. Tot acolo contestată şi cahla de la Gusu. 65 Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 12–15.

193

mai multe, care să merită a fi ori să poată fi urmărite. Aparenţele par că produc temele. Dar, constatăm repede că avem întrepătrunderi ale: scenelor vetero-testamentare (să o socotim grupa A), ciclurilor hristologice (grupa B) şi mariologice (grupa C) şi abia în final, cele ale sfinţilor propriu zişi (grupa D). Nu am încheiat încă pentru că dispunem de o consistentă simbolistică creştină specială (reprezentări de îngeri, cruci, simboluri, alegorii etc.), care ar trebui să compună alt capitol distinct (grupa E)66. Desigur, într-o interpretare elastică, Fecioara (grupa C) este la fel de sfântă ca şi un proroc al Vechiului Testament (grupa A) (deci ar putea aparţine, concomitent, şi grupei D).

În interpretările publicate, o dezvoltare particulară este începută (Lia şi Adrian Bătrâna) şi tot numai aceea continuată, pentru un grupaj special de cahle cu teme religioase de la Bistriţa, după care autoarea care trebuia să ne ofere sinteza (Daniela Marcu Istrate) nu a mai urmărit asocierile prezente în locurile de provenienţă sau de descoperire, ci a ales tratarea individuală a fiecărui motiv iconografic în parte. În fond, fiecare sugestie era şi este importantă, dar trebuia condusă către exploatarea maximă posibilă. În sfârşit, destul de neaşteptat, dar în aceeaşi continuitate a dezordinii, un subcapitol complet separat este acordat cahlelor cu Sfântul Gheorghe. Scoaterea sa dintre ceilalţi sfinţi ori scene cu reprezentări religioase s-a datorat, foarte evident, aglomerării reprezentărilor sale, dar nu se justifică deloc în cadrul unei abordări generale.

Altceva nu ne mulţumeşte de la început. Datorită exigenţelor formale impuse de comunism, astăzi deja aproape uitate, ciclurile de reprezentare ale sfinţilor au trecut mai uşor la cenzură dacă au fost denumite „legende”. Laicizarea părea a fi încurajată prin aceea că hagiografia se denumeşte, cel mai des, în limba latină sub denumirea legenda, fără a fi, nici pe departe, ceea ce caracterizează genul literar definit de dicţionarele moderne de limbă. Deşi condiţiile de cenzură generatoare ale acestor identificări au trecut de multişor, „legendele” sfinţilor persistă fără motivaţie, doar din comoditatea celor care par a se preocupa de o asemenea tematică. În fond, cei vizaţi ar trebuie să-şi reamintească că se ocupă, bine ori rău, de iconografie. Fără ca aceasta să însemne cu dinadinsul, că au intrat pe un exclusiv teren ecleziastic.

Se vădeşte în continuare că avem de-a face cu un important material brut, de cahle tematice, dar cu foarte puţine valorizări asociate. Acestea ar fi trebuit să rezulte din: a) stabilirea valorilor numerice ale eşantionul de astfel de piese în economia decoraţiilor generale; b) asocierea exemplarelor cu piesele deja cunoscute din Moldova, cu acelea din Ungaria sau alte părţi ale Europei; c) cu

66 Care, în mod paradoxal, se regăsesc aşezate în alte sectoare de tratare ori lipsesc cu totul. Nu este vorba nici măcar de o defalcare pe motive de ornamentică primară, ci pe aleatoare grupaje, care, evident, ar putea fi rearanjate şi pe alte criterii, în clipa în care ele sunt scoase la iveală.

194

încercarea de cronologizare generală; d) cu asocierea cahlelor cu toate celelalte mărturii ale cultului sfinţilor din provincie, atât pentru concordarea datărilor, cât şi pentru stabilirea transferurilor posibile de interpretare plastică sau de cunoaştere a ierarhiei de preferinţe; e) zonarea geografică a motivelor şi identificările posibile ale atelierelor şi tipurilor de comanditari-deţinători a sobelor cu astfel de motive; f) semnificaţia acordată reprezentărilor. Vom încerca, în dreptul fiecărei idei, câteva observaţii.

a) Ar fi extrem de greu de stabilit valori statistice generale. Cea care a progresat pe această direcţie este în special Ana Maria Gruia. În mod cert datele cifrice trebuie să fi avut un indice mult sporit până la mijlocul secolului al XVI-lea, respectiv până când Reforma s-a instalat deplin. Chiar şi după acel reper, decoraţia figurată generală – şi presupunem doar că şi cea particulară, a cahlelor –, a continuat să fie agreată de comunităţile luterane (care şi-au păstrat toate altarele). Iar în ceea ce-i priveşte pe calvinii maghiari, ei s-ar radicalizat doar de la începutul secolului al XVII-lea. Concomitent, unele comunităţi de secuii au rămas neîntrerupt catolice, dezvoltând, cel puţin teoretic, aceleaşi manifestări artistice. Toate aceste date istorice generale, ar trebui să fie verificate în istoria reprezentărilor religioase. Cum vor fi stat lucrurile în adevăr este greu de ştiut cu mare precizie, dar nouă ni se pare că temele religioase au dominat cahlele figurate până la acelaşi reper al mijlocului secolului al XVI-lea, alături de alte câteva motive decorative, care, probabil luate împreună, nu au atins poate numărul lor (motivele geometrice-arhitecturale, florale, eposul cavaleresc etc.).

b) Asocierea exemplarelor cu piesele deja cunoscute din Moldova, are în vedere faptul că ele au ajuns acolo tranzitând în primul rând Transilvania. Pentru că, apoi, multe dintre ele conservă nu numai reprezentări de factură catolică clară, dar, în principiu, sunt în opoziţie cu canoanele ortodoxe care resping „chipurile cioplite”. Deci lotul moldovean nu face decât să trădeze posibilităţile de prezenţe decorative care nu s-au regăsit, deocamdată, în Transilvania. Printre altele, dintre cele cu identitate destul de certă: grupa A: reprezentări de profeţi (David), Suzana şi bătrânii; grupa B: judecarea lui Isus, grupa D: Sfântul Luca (simbol evanghelic), Sfântul Hubert (simbol cerb cu cruce între coarne); grupa E: cahle cu diferite tipuri de cruci în plan central.

În ceea ce priveşte comparaţia cu gama publicată până în prezent în Ungaria sau alte părţi ale Europei, ea nu poate provoca decât supoziţii în ceea ce priveşte potenţialităţile teritoriului nostru. Dar, deja este de constatat că numeroase teme se regăsesc la noi şi, ceea ce este şi mai important, zestrea descoperirilor transilvane (majoritatea formată din colecţii întâmplătoare!) surclasează chiar, prin tipuri şi cantitate, – nu prin calitate, – ceea ce există semnalat cel puţin în Ungaria Centrală. Nu este decât o observaţie serioasă la

195

recunoaşterea ideii că provincia a deţinut o individualitate aparte, procurată, poate, din transferul direct al motivisticii din Germania şi Austria, şi acela al continuităţii producţiei şi după decuparea din geografia creştină a Ungariei Centrale (după Mohács – 1526).

Identificarea originii modelelor are valoare egală pentru a stabili în ce măsură zona noastră a fost, până la un moment dat, un simplu teritoriu de recepţie şi tranzit, ce anume a fost ales şi ce anume a fost produs pe loc. Deocamdată nu se poate exprima ceva de substanţă în legătură cu originalitatea Transilvaniei. Mai curând, impresia ce se degajă este cea a unor selecţii aproape întâmplătoare. Dar, nu vom putea menţine această afirmaţie drept concluzie, înainte de a şti ceva mai multe lucruri despre cahlele secolelor XIV–XVI.

c) Cronologia generală am început să o dezbatem deja cu câteva aliniate mai sus. Nu este, cred cazul, să acceptăm fără restricţii, datările oferite de către autorii care au publicat cahle67. Ceea ce ne frapează este că în primele generaţii de cahle figurate, care ar urca până în secolul XIV, inclusiv, preponderenţa cahlelor cu teme religioase manifeste (grupele A-D) nu se poate discuta. Locul lor este, după toate aparenţele, extrem de restrâns. Dacă observaţia se va confirma, evident că avem să ne punem întrebări dacă a fost vorba despre vreo cenzură directă sau indirectă care a oprit prezenţa unor astfel de ornamente. Lucrul pare pe deplin posibil, pentru că, în general, spaţiile ori obiectele de cultură materială laică nu erau nici prea des, nici aglomerat înzestrate cu decoraţii religioase. Se restricţiona „bagatelizarea” simbolurilor şi se păstra, de fapt, monopolul de manevrare al forurilor religioase.

Este apoi foarte evident că secolul al XV-lea a înregistrat un reviriment substanţial în utilizări. Ce mărturiseşte aceasta, pe lângă constatările deja conturate? În primul rând că dispunem de o înscriere în zona în care producţia materială, – spre deosebire de cumpăna secolului anterior, care marcase sfârşitul mănăstirilor ca cele mai importante centre de producţie –, nu se mai afla doar în apanajul instituţiilor bisericeşti, ci chiar dimpotrivă, în mâna celor laice. Cu alte cuvinte, în primul rând meşterii oraşelor şi-au asumat sarcina conceperii şi răspândirii subiectelor religioase.

d) În legătură cu asocierea cahlelor cu toate celelalte mărturii ale cultului sfinţilor din provincie, atât pentru concordarea datărilor, cât şi pentru stabilirea transferurilor posibile de interpretare plastică sau de cunoaştere a

67 În mod destul de surprinzător, aşa vrea să procedeze Ana Maria Gruia (Saint George…, p. 8), cu toate că, în discuţia despre cronologia Sf. Gheorghe, remarcă cât este de ciudat faptul că reprezentările din Moldova sunt datate mai timpuriu acolo, iar cele din sec. XVI par a lipsi (Ibidem, p. 11). Noi credem că problema acelor datări va trebui reluată, în modul cel mai serios, într-un studiu viitor.

196

ierarhiei de preferinţe, am putea scrie că problematica abia s-a deschis. Abia după ce cahlele îşi dobândesc drept de cetate între subiectele de istoria artei, ne-am putea aştepta la progrese de substanţă.

S-a sugerat că sursele de inspiraţie au provenit din pictură68. Dar afirmaţia este nu numai o banalitate, dar şi o nedreaptă exclusivitate. Ambele aserţiuni pornesc din constatarea că dispunem doar de fragmente din celelalte decoruri ale societăţii locale medievale. Acestea nu pot fi, în nici un caz, socotite a fi repere absolute. Doar pictura mai deţine urmele cele mai consistente care au ajuns până la noi; restul (podoabe, mobilier, manuscrise etc. etc.) aproape că nu mai există. Oricum, ne rămân puţine lucruri de comparat. Situaţia face ca să se ajungă acolo încât ar trebui să vedem lucrurile invers: adică să refacem „marea artă” gotică târzie – concepută nu ca o realitate fără ţintă, ci ca reflex al mentalităţilor vremurilor –, şi din mărturia cahlelor.

Arhanghelul Mihail a fost nu doar patronul spiritual, dar şi simbolul heraldic al episcopiei de Alba Iulia. Comparaţia singurei reprezentări reconstituite de pe cahle a acestuia produce deja o particularitate pe care o putem asocia unor reliefuri timpurii pe piatră, încastrate pe zidurile catedralei, ori cu formele degradate sau târzii, ale sigiliilor instituţiei. Reprezentările Sfântului Gheorghe, dintre care, aproape sigur, unele tipuri s-au născut în Transilvania, sunt atât de evidente demonstraţii ale goticului târziu, deja încălzit de Renaştere, încât ar trebui introduse imediat în pagini demonstrative de artă majoră care, la acest capitol abia dacă posedă câteva palide mărturii în piatră. Iar precum am scris, este doar începutul …

e) Ar fi vorba despre zonarea geografică a motivelor şi identificările posibile ale atelierelor şi tipurilor de comanditari-deţinători a sobelor cu astfel de motive. Ar fi poate de aşteptat ca piesele de factura discutată să copleşească rezidenţele forurilor ecleziastice. Se întâmplă însă ca, numai în cazul episcopiei de la Alba Iulia să putem avea în vedere unul din „teritoriile” speciale ale cahlelor cu motive religioase. Dacă piesele provin doar rar din localitatea propriu-zisă69, în schimb au o dispersie circulară, cu epicentrul acolo, destul de bine conturată, cu un perimetru care coboară spre sud, până acum cel puţin la Vinţu de Jos (eventual Sebeş), către est până la Cetatea de Baltă, iar spre nord, eventual, până către Aiud.

Alta este situaţia de la Oradea. Deşi cunoscută ca fiind una dintre cele mai bogate episcopii ale regatului, în descoperirile înregistrate până acum acolo

68 Vezi Lia şi A. Bătrâna, op. cit., p. 43–44. 69 Ultimele descoperiri de cahle cu sfinţi, înregistrate din cercetările Danielei Marcu Istrate (A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 168–195) ar fi: Sf. Gheorghe (p. 171, 418, tab. 114/9 – fragment cu cetate; 180) şi Sf. Ladislau (p. 184, 186 şi urm.).

197

nu remarcăm decât o singură reprezentare certă de profet. Pe de altă parte, calitatea „familiei” de cahle medievale ale Oradiei este într-atât de discordantă faţă de întregul rest al cahlelor din întreaga Românie de astăzi, încât duce cu gândul la o relaţie directă cu centrele regale sau ecleziastice, de mare forţă, din Ungaria Centrală.

Aici vine însă un alt dat: curtea regală nu a debordat de reprezentări religioase pe cahle. Nici în centrele episcopale, dovezile arheologice nu sunt foarte concludente. Şi, în sfârşit, iată că la cetatea Melice, a episcopilor din Olomouc (Olmütz), motivele religioase abia dacă pot fi regăsite70. Este doar un început al constatărilor, pe care nu ar trebui să îl generalizăm.

Situaţia de la Oradea ne provoacă o întoarcere către cea de la Alba Iulia. Întrebarea pe care ne-o punem, – evident una caracteristică nivelului de cunoaştere atins –, ar fi aceea dacă, într-adevăr Alba Iulia a fost un centru de producţie ori numai un centru de absorbţie a unei producţii de care altcineva a fost responsabil. La Vinţu de Jos, semnele arată că implicarea Sibiului trebuie luată în considerare. Nici că se poate ceva mai normal. Dar, stăm atât de rău la capitolul geografiei economice şi artistice a teritoriului, încât poate doar cu cahlele să începem să desenăm până unde ajungea negoţul intern al fiecărui mare oraş ardelean.

Suntem în situaţia acceptării ideii de a vedea aproape în fiecare mănăstire asemenea decoraţiuni pe sobe. Le avem demonstrate cert la mănăstirea dominicană din Vinţu de Jos şi la cele franciscane de la Târgu Mureş (inedite) şi Teiuş (inedite), le putem, de asemenea, bănui ca fiind originate tot în astfel de locuri, în localităţile care au avut astfel de obiective (Odorhei?), apoi în unele mănăstiri orăşeneşti (Bistriţa, Cluj, Sibiu, Sighişoara). Nimic nu ar fi anormal ca piesele de la Feldioara, Moşna, Târnava, să fi fost scoase din bogate case parohiale săseşti.

Există apoi o dispersie „laică” a cahlelor cu motive religioase. Din cele peste 20 de palate care au existat în cetăţile medievale ale Transilvaniei, în afara celor episcopale, deja discutate, abia dacă s-au găsit cahle, în general. Dintre ele însă, în trei (Cetatea de Baltă, Făgăraş şi Lita) s-au aflat cahle cu sfinţi. Dar cahlele în cauză apar şi în cetăţi unde nu avem nici cea mai mică dovadă că ar fi fost altceva decât numai turnuri-locuinţe (donjoane) sau, poate, locuinţe de lemn (Aiud?, Râşnov). Urmează apoi curţile nobiliare (Densuş, Dobârca?, Guşteriţa?, Racoşu de Jos, Turea?, Vinţu de Jos, Zalău?). Evident că nici casele orăşeneşti (Bistriţa, Cluj, Sibiu, Sighişoara) nu ar trebui excluse din locaţii. Având în vedere selecţia aproape întâmplătoare a mărturiilor, poate cititorul 70 Vezi P. J. Michina, Gotische Kacheln aus Burg Melice in Mähren, în BudRég, 26, 1984, p. 87–110.

198

nostru va fi înţeles eschiva evaluării numerice pe care o introdusesem cu câteva aliniate mai sus.

Statisticile Anei Maria Gruia indică apetenţa mediului urban pentru cahlele cu Sfântul Gheorghe71. Dar dacă avem în vedere gradul general de recuperare a mărturiilor civilizaţiei urbane în Transilvania, orice relevanţă statistică nu mai devine relevantă atunci când operează doar cu cifre de unităţi.

Un mediu pentru care ar merita să investim o atenţie deosebită este cel secuiesc. Aceasta pentru că, după cum o demonstrează mărturiile de frescă, cultul Sfântului Ladislau a fost acolo (mai?) bine dezvoltat. După câte se ştie, acelaşi cult a proliferat deja major în secolul angevin, pe pictura parietală72, deci înainte de răspândirea cahlelor. Dar, relaţiile nu pot fi uşor stabilite. Poate pentru că ne lipseşte o importantă verigă de legătură, care în mod sigur a trebuit să existe (icoanele), dar nu a lăsat nici cea mai mică urmă.

f) Prin însăşi faptul că este un modul de construcţie, cahla are mereu un mesaj individual puternic individualizabil. Ea este o parte anume dintr-un întreg. Trebuie să fie concordată cu celelalte cahle care clădeau soba. La fel de independentă sau dependentă ar trebui socotită decoraţia sa.

O cahlă cu reprezentări religioase seamănă, până la un punct, cu o icoană. Spre deosebire de icoane, cahlele nu au fost niciodată obiecte de venerare. Poate tocmai din acel motiv s-au putut răspândi atât de bine şi în Moldova. Întrebarea care s-a născut deja de ceva vreme a fost aceea a relaţiei bisericii ortodoxe din provincia extracarpatică cu aceste producţii figurate, cu teme religioase73. Noi am constatat că biserica oficială a Moldovei nu pare să fi luat nici un fel de atitudine faţă de proliferarea cahlelor. Există, se pare, o prezenţă ceva mai puţin aglomerate a acestor tipuri, dar există totuşi, chiar şi în medii controlate exclusiv de către biserică, cum ar fi mănăstirile74.

În ceea ce îi priveşte pe românii ardeleni, ei nu par deloc a fi nişte habotnici sau cenzori ai artei după canoane stricte. Dacă am judeca doar după prezenţele de sfinţi regi maghiari în interiorul unor biserici zise „româneşti”, am avea încă un temei pentru a socoti mediul foarte permeabil şi nicidecum restricţionant. Ca să nu uităm apoi de emulaţia de „unire” religioasă, după Conciliul de la Florenţa, care se înstăpânise puternic de pe la mijlocul secolului al XV-lea.

71 Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 11. 72 Vezi V. Drăguţ, Legenda „eroului de frontieră” în pictura medievală din Transilvania, în RMM. MIA, nr. 2, 1974, p. 21–38. 73 Ultima interogaţie şi la Ana Maria Gruia, Saint George…, p. 8. 74 Cf. Anei Maria Gruia, reprezentări cu Sf. Gheorghe s-au descoperit în două mănăstiri din Moldova şi patru din Ţara Românească (Saint George…, p. 11).

199

Prezenţa unor cicluri lungi de cahle independente, grupate în acelaşi loc, nu este dovedită. Există mereu câte două, extrem de rar mai mult de trei, care ar putea fi socotite ca aparţinătoare dezvoltării unei singure idei narative. Excepţiile au existat însă şi nu trebuie pierdute din vedere. Cea mai notabilă suită de reprezentări modelate fără tipare, de care avem astăzi cunoştinţă este cea de la Baia (Moldova). Dar, cum ea narează, pe mai multe plăci diferite (destul de nesigur), Legenda Sfântului Ladislau, este absurd să nu o vedem asociată şi cu mediul transilvan şi maghiar în general. Singura piesă modelată manual, care prezintă un mesaj figurativ criptic, pare că provine din mănăstirea benedictină de la Bizere (Frumuşeni, jud. Arad)75. Aceste piese au o cu totul altă valoare, pentru că pot fi cu cea mai mare probabilitate asociate unor comenzi punctuale. În locaţiile semnalate, la fel ca în alte compartimente de exprimare artistică majoră (pictură, sculptură), comanditarul a negociat direct cu artistul, înainte de producerea lucrării, iar rezultat a fost un unicat.

După cum se ştie, cahlele au fost, în primul rând, produse de serie. Ele conţin cel mult câteva zeci de produse identice, respectiv atâtea câte pot fi maximal produse, până la deteriorarea matriţei (de metal, lemn sau ceramică) folosite. Deci, în mod teoretic, fiecărei reprezentări înregistrate de către cercetare am putea să-i asociem un număr minim de bucăţi care s-au oferit/folosit în epocă. Într-o viziune optimistă am putea aprecia că dacă descoperim cinci-şase piese identice, deja avem o bună imagine a unui lot. Producţia de serie limitează evident libertatea comenzilor şi ne trimite către o piaţă dominată majoritar de realizări finite, după inspiraţia sau „prospectarea pieţii” făcute de către meşteri. Desigur, la urma-urmei, a existat şi un cerc de la producţie, la distribuţie, care trebuie să fi fost influenţat de factori destul de complecşi (cultura artistică şi religioasă a lor, influenţa unor clerici, sugestia unor modele, poate cel mai puţin gustul stărilor cu bani etc.). Dar, „cercul” lasă să răzbată o gamă care nu este extrem de bogată şi diversificată. Când meşterul nu mergea din proprie iniţiativă cu cahle pe piaţă locală ori aceea din împrejurimile atelierului său, un doritor de sobă avea posibilitatea de a-l vizita la domiciliu şi de a-i cere piesele care erau prezente în „biblioteca” de matriţe aflată acolo.

Termenul acum introdus trebuie să fi avut acoperire reală: însemna totalitatea patrimoniului de negative-pozitive de care un meşter dispunea la un moment dat, în cursul activităţii sale profesionale. Există motivaţii extrem de puternice în a demonstra că „bibliotecile” nu erau deloc ermetice, ci „se împrumutau” între ele. Aşa vor fi apărut şi primele tipuri („cărţi” – cahle) care au ajuns în Transilvania. Dar, mai departe, „Isus cu Samariteana” de la Bistriţa, este frapant de asemănătoare cu aceeaşi piesă de la Făgăraş, iar Sfântul Ladislau 75 Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 168, fig. 31.

200

(dacă nu toţi trei sfinţii regi) de la Vinţu de Jos, a fost rudă „de sânge” cu cel din cetatea Râşnovului. Tot de la Bistriţa au plecat în Moldova, la Suceava, cahla cu „Încoronarea Maicii Domnului de către Isus Hristos”, schimbându-şi foarte puţin chenarul, eventual şi o variantă foarte apropiată de „Închinarea magilor”76. În toate cazurile, s-au străbătut câteva zeci de kilometri.

Ce s-a întâmplat în realitate? Puţine dintre cahlele noastre, – în general, nu doar cele cu sfinţi, – au o calitate de realizare cu adevărat excepţională. Aceasta înseamnă, cel mai probabil, că au fost oferite de meşteri destul de mediocri, pentru cumpărători cu dare de mână perfect asociată aceleaşi mediocrităţi. Vom face doar în treacăt remarca că, din punct de vedere strict artistic, cahlele nu sunt frapant de discordante cu celelalte realizări artistice din provincie. Precum ştim, creatorii reprezentărilor, adevăraţii artişti gravori şi sculptori, nu fuseseră la fel de numeroşi precum olarii. Acest lucru însemna că, în fapt, confecţionerii cahlelor erau la discreţia celor dintâi. Odată realizat (sculptat), un model, el era exploatat la maximum; ulterior se făceau negative (matriţe) după pozitive (patriţe), mereu ceva mai mici şi cu detalii atenuate (şterse) ori uşor îmbogăţite, până când decorul era atât de uzat încât devenea declasabil. Cel puţin în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Moldova fusese, probabil în mare parte, la discreţia colportorilor de matriţe-patriţe de cahle din Transilvania. Este, cel puţin acolo clar, că, precum am specificat, cel puţin o parte a cahlelor, erau oferite unei pieţe care nu alesese iniţierea decorului, ci doar selectase din gama produselor deja finite ori mai corect, productibile pe baza şabloanelor transportate de peste munţi. Acelaşi lucru a funcţionat însă şi în interiorul Transilvaniei, dar desigur cu limitarea „monopolului” bistriţean ori poate şi cel secuiesc, complementar, care trebuie să fi fost responsabil pentru ce se află la est de Carpaţi. Se întrevede chiar că provincia a dispus de o „zestre” mai mult sau mai puţin generalizată, punctată strict zonal de puţine exemple ieşite manifest din marea serie.

Abia în secolele XVI–XVII vom observa că existau tipuri care par să fie reluate continuu. Dar încă nu ştim dacă, tot atunci, nu a fost cumva efectul „vulgarizării” meseriei de căhlar, restricţionarea pe diferite căi (poate în primul rând religioase), a unor motive decorative sau altceva la care, pe moment, nu ne-am gândit.

Mai departe, în lipsa unor sobe care să conserve dovada montărilor iniţiale, am putea doar să facem câteva sugestii legate de felul cum vor fi fost aranjate cahlele cu teme religioase. Ceea ce ne stă la dispoziţie, asociat cu câteva descoperiri fericite, din alte teritorii (Suceava, Buda), indică că nici măcar marile sobe, destinate spaţiilor aulice, nu conţineau, aşa cum am afirmat-o deja, 76 Lia şi A. Bătrâna, op. cit., p. 51.

201

plăci care să formeze „cicluri închegate”. Ele arată acolo ca o feerie de registre diverse, adaptate fiecărei spaţiu funcţional (soclu, cameră de încălzire, coronament). În soba domniei, de la Suceava, în întreaga ei maiestate, există doar reprezentările Sfântului Gheorghe, aliniate, se pare, pe nu mai mult de două registre. Soba pare a avea mai multe „scuze”: nu a fost decât una dintre sobele domneşti, poate chiar cea mai periferică, din punctul de vedere al locului de montare, iar din acest motiv, a putut „aduna” cahle care rămăseseră de la alte sobe mai unitar realizate. În alte locuri, impresia care se produce este că avem de-a face fie cu registre compacte de plăci identice, fie cu o recrutare aleatoare datorată accidentelor pieţei de desfacere (gama existentă la un moment dat, preţurile), fie o aglomerare deliberată, care nu are nimic comun cu vreun principiu estetic modern. În primul caz, am putea vedea chiar restrângerea plăcilor cu decor special la doar câteva exemplare, printre altele componente care au jucat doar un rol strict funcţional (Alba Iulia77, Teiuş, cele mai vechi sobe de la Vinţu de Jos). Din puţinele exemple cu care putem manevra, ar rezulta deci că, nici pe departe, mediul laic nu manifesta un apetit exagerat pentru teme religioase. Desigur, Suceava ortodoxă şi moldavă, ar putea să nu fie analogia potrivită pentru Transilvania, dar a fost totuşi, o casă a domniei, care, până la un punct, trebuia la rândul ei să provină de la vreun model şi să formuleze mai departe nişte sugestii de imitat.

Importante sunt mărturiile grupajelor de cahle cu tema noastră, de regăsit în acelaşi loc sau obiectiv. Cum am văzut, în afara Sucevei, se încercase încă o mică discuţie despre Bistriţa, care ar fi trebuit să o depăşească pe aceea deja exprimată de către descoperitorii pieselor de acolo. Din cele 15 piese comunicate, 11 au motive religioase78. Împărţirea este destul de irelevantă, având în vedere cifra globală. Totuşi, nu avem nici una din grupa A; din grupa B – patru; din C – patru; trei din grupa D. Unele piese pot fi „tranzitate” din grupa B, în C, fiind legate deopotrivă de Fecioară şi Isus; la fel şi unii sfinţi. Dar 77 Cel mai „şocant” exemplu pare a proveni din „Casa Mezertius”: toată soba era din cahle-oală, cu o singură excepţie identificată, care conţinea numele proprietarului (Vezi Adrian A. Rusu, Viorica Rusu-Bolindeţ, „Casa Mezertius” de la Alba Iulia (arhitectură, unele piese arheologice, identificare li context istoric, în ArhMed, 6, 2007, p. 93). 78 Este de subliniat că doar cele publicate de soţii Lia şi A. Bătrâna au astfel de reprezentări. Cum nu s-au comunicat decât piese alese şi recognoscibile ca fiind doar „scenele inspirate de Noul Testament şi cele referitoare la Maica Domnului” (p. 43), nu se pot exclude alte observaţii legate de alte tipuri neidentificate sau consideraţii legate de preferinţa pentru un tip sau altul, la evaluare globală a descoperirilor. Un alt lucru de mare importanţă este acela că piesele au fost rezultatul „cercetărilor arheologice întreprinse la „Casa Ion Zidarul” şi la locuinţa cu nr. 22, din cuprinsul ansamblului „Şugălete” (Ibidem). Probabil dintr-o neatenţie, Daniela Marcu Istrate (Cahle din Transilvania …, p. 120) le consideră eronat ca provenind numai de la ultima locaţie, ceea ce schimba destul de mult datele problemei.

202

prezenţa individuală a unui mag şi, mai ales, a Sfântului Sebastian, tulbură frumoasa imagine a lotului concentrat doar asupra vieţii lui Isus. Mai putem repede observa că unitatea stilistică a pieselor nu este asigurată: cele mai multe au formate (dimensiuni) identice, dar există şi o piesă ornamentală, de colţ; este sigură lucrătura mai multor mâini de sculptori-modelatori iniţiali. Din păcate nu dispunem de nici cea mai mică informaţie relativă la celelalte cahle care nu au fost publicate. Date fiind aceste observaţii, ar putea fi vorba despre două sobe cu cahle religioase deliberat adunate, dar nu ştim în ce proporţie din totalul de altă natură. Deoarece o parte a descoperirilor provin din piaţa oraşului (Şirul Şugălete), am putea bănui că ar fi fost vorba despre un loc în care numai astfel de încropiri puteau avea loc sau se chiar cuveneau, respectiv o construcţie aparţinătoare bisericii.

Ceea ce am scris indică, cel puţin până acum, o religiozitate prezentă, dar foarte puţin canalizată către preferinţe foarte evidente. Dintre sfinţi, au fost mereu preferaţi, în ordine, sfinţii Gheorghe şi Ladislau. Cel puţin primul, a fost preferatul laicilor, nu al clericilor.

Tot datele până acum existente, dau de înţeles că, cel puţin către sfârşitul intervalului de dominare, semnificaţia religioasă iniţială s-a diluat. Nu este decât un semn al ambianţei generale către „oboseala” religioasă care a premers Reforma. Cel mai bun exemplu este, din nou, Vinţu de Jos, în care piesele de tradiţie medievală au fost aşezate în compoziţii heteroclite. Mai mult decât atât, o scenă cu o alegorie religioasă creştină clară (grupa E), conţinând lupta berzei şi cerbului, împotriva şarpelui, a fost aşezată pe o placă în asociere cu Luppa capitolina şi gemenii Romulus şi Remus. Acolo era deja pusă în evidenţă mai mult valoarea narativă a celor două aranjamente, decât simbolistica individuală separată, care prin asociere, ne apare, cel puţin în nivelul de înţelegere de acum, aproape imposibil de armonizat. Dar, poate că această armonie este doar dezideratul nostru modern, aflat flagrant în contradicţie cu toate „normele” medieval-târzii.

203

Cahle din Transilvania (VI). Câteva piese figurate de la Sighişoara

Cahlele au fost menţionate pentru prima dată în anul 1942, de către Julius Bieltz1. Fără să ţinem seama de identificări (dintre care, la unele, vom reveni pe mai departe), autorul s-a grăbit să proclame prezenţa unui atelier săsesc, din producţia căruia, măcar o parte, a fost destinată exportului către Moldova2. Abia ceva mai târziu, mulţumită lui Carl Göllner, s-a aflat că descoperirile datau din anul 19333. Piesele se află şi astăzi în colecţia Muzeului Municipal Sighişoara4.

Barbu Slătineanu le-a reluat în anul 1958, fără să aducă nici un element nou, demn de luat în seamă5. Sinteza Danei Marcu-Istrate le-a înglobat de asemenea6. Numai că această ultimă reluare, în loc să elucideze sau să progreseze în cunoaşterea lor, mai mult a încurcat interpretările. Ele se reiau aici în contextul în care o bună parte din piesele respective ne servesc la interpretarea propriilor noastre descoperiri (de la Vinţu de Jos, în primul rând, de la Târgu Mureş, în cel de-al doilea).

Deşi sprijinită doar pe un grup de cahle, deci fără vreun cuptor ori rebuturi, ideea atelierul de producţie a fost reluată fără nici o rezervă de către Daniela Marcu Istrate7. A sugerat, contradictoriu, mai întâi pe baza „capului de bour” heraldic, că dacă a fost un atelier, el ar fi, mai curând, secuiesc8, apoi i-a spus, pur şi simplu, „atelier local”9.

1 Deutsch-siebenbürgische Hafnerarbeiten für die Moldau, în Deutsche Forschungen im Südosten, 1, nr. 2, 1942, p. 260–263. 2 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700. Cluj-Napoca, 2004, p. 17. 3 C. Göllner, Über die Beziehungen siebenbürgisch-sächsischer Töpfermeister mit der Moldau (14.–16. Jahrhundert), în FVL, nr. 4, 1961, p. 86. 4 Registrele de inventar ale muzeului local scriu doar că au făcut parte din colecţia Şcolii germane. 5 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 19. 6 Ibidem, p. 477, pl. 138/8 şi 8A 7 Ibidem, p. 37. 8 Ibidem, p. 41. 9 Ibidem, p. 172.

204

1. Răstignirea nu este decât bănuită de către Daniela Marcu Istrate10. Noi afirmăm cu toată răspunderea că despre o astfel de temă este vorba. Alăturările de imagini vorbesc mai mult decât ar face orice alt argument sau descriere (fig. 1, 2/c).

Tot ceea ce apare tipărit în dreptul acestei scene iconografice ar trebui radical revizuit. În fapt, nici vorbă despre o feerie de reprezentări iconografice, ci de cel mult două tipuri majore, cu variante de detaliu. Cel mai bine oglindit este tocmai cel de la Sighişoara, a cărui raportare stilistică la piesele de la Târgu Mureş (inedită) (fig. 2/a) Vinţu de Jos (fig. 2/b)11 şi Făgăraş (una dintre formele de acolo)12, este mai presus de orice îndoială. Toate au fost concepute identic din punctul de vedere al construcţiei generale a decorului principal, ca şi din acela al tratării amănuntelor. Nu sunt însă identice, ci fiecare dispune de particularităţi specifice, în privinţa chenarelor, mai ales, iar în cazul Târgu Mureşului, prin aplicarea smalţului avem nu doar plusul de investiţie, ci şi spoiala care ascunde o serie de detalii care apar doar pe cahlele nesmălţuite.

Acum, plecând doar de la forma chenarelor, care trădează cel mai bine evoluţia copierilor, se pare că pe primul loc ar sta realizarea de la Târgu Mureş. Ar urma o variantă de Făgăraş, dar ne vom menţine rezerva asupra acestei situaţii, deoarece fragmentul piesei conţine, în opoziţie cu toate celelalte, colţul din stânga jos, iar extrema picioarelor lui Christ este mai ridicată decât la celelalte exemplare. După Târgu Mureş, pe poziţia următoare stau cahlele cu Răstignirea de la Vinţu de Jos, unde forma mai mică, recopiată, s-a întregit prin dublarea chenarului. În sfârşit, abia pe ultimul loc vin cahlele de la Sighişoara unde, din nou s-a umblat la chenare, spaţiindu-se între ele.

Un alt tip este cel de la Racoşu de Jos, căruia i se adaugă, probabil un fragment de la Moşna (tipic prin cuiul de la picioarele Mântuitorului). În ceea ce priveşte exemplul de la Turea (jud. Cluj), el este un banal rege mag, în poziţie de orantă13.

Închei prin a mă referi la o cahlă singulară de la Iaşi14, care are coastele lui Isus redate într-o manieră destul de apropiată de formele de la Racoşul de Jos15.

10 Ibidem, p. 82, 272. 11 Adrian A. Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos. Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, p. 47, 109, nr. 84. 12 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 397, pl. 59/29. 13 Discuţia în jurul lui s-a purtat şi în dreptul capitolului Cahle şi sfinţi. 2. Despre sfinţi şi regi. 14 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală. Secolele XIV–XVII. Suceava, 1999, p. 128, 258, fig. 61/4. 15 Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 447, pl. 108/4.

205

2. Samson cu leul. Două tipuri figurează la Daniela Marcu Istrate. Unul plecat din Roşia, cu orientarea dată personajelor spre stânga (fig. 4/c)16. Întreaga descriere a acelei piese necesită a fi reluată, cândva, în alt loc. Aproape ne-am obişnuit cu trebuinţa de a o contrazice pe prima publicantă. Am dori să precizăm că nu ar fi vorba decât numai despre adânca contradicţie dintre spiri-tele noastre de observaţie şi felul în care reuşim să comunicăm terţilor acest fapt.

Nu vedem nici o apropiere între cahla de la Roşia şi exemplarele următoare (Sighişoara, Sibiu, Racoşul de Jos şi Vinţu de Jos), aşa precum este dispusă să creadă predecesoarea noastră17. Între piesa de la Sighişoara (fig. 3) şi cea de la Vinţu de Jos (fig. 4/a) există o certă apropiere, care reclamă o sorginte comună. La rândul lor, aceste piese ar trebui relaţionate cu o cahlă de la Nitra (fig. 4/b), unde dacă detaliile sunt îndepărtate, în schimb, dispoziţia generală a personajelor este frapant de asemănătoare18.

Exemplarul de la Racoşu este doar posibil, dar nu sigur, Samson. Părul său seamănă cu o coroană. Oricum, nu poate fi vorba despre o copie evidentă, detaliile fiind mult prea divergente, iar leul nu există pe fragmentul transmis. Exemplarul de la Sibiu (biserica azilului), care a fost invocat, nu a fost publicat19, aşa încât nu avem ce compara.

A treilea tip iconografic (nu al patrulea!) (Rugăneşti), nu îl înfăţişează pe Samson „bătrân” (eroul nu apucase vârsta respectivă când se lupta cu leul), numai pentru că ar fi „dolofan”, cum a fost descris, ci, pur şi simplu un „voinic”. Deşi cu totul altfel tratate artistic, există o relaţie clară între Roşia şi Rugăneşti: avem un portal, cu câte două elemente decorative care umplu colţurile de sus, din afara portalului, orientarea cei doi înfruntaţi este spre stânga.

Cahla de la Bodogaia, deşi citată, a dispărut la fel de enigmatic din ilustraţie20. Nici cele de la Cecheşti şi Cristuru Secuiesc nu au fost publicate. Singura certă este cea din Odorheiu (fig. 4/d).

Cahlele din Transilvania nu moştenesc, nici una, cele mai vechi exemplare cu asemenea teme, care s-au descoperit în Ungaria, la Buda, cu datarea în a doua jumătate a secolului al XIV-lea21. Mult mai apropiate sunt

16 Publicat mai întâi de către Th. Nägler, Un depozit de plăci ornamentale descoperit la Roşia (r. Sibiu), în Culegere de studii şi cercetări. Braşov, 1, 1967, p. 146, fig. 2. 17 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 86. 18 Gertrúda Březinova, M. Samuel a kolektív, „Tak čo, našli ste neičo?” Svedectvo archeológie o minulosti Mostnej v Nitre. Nitra, 2007, p. 84, fig. 86/b. 19 Ibidem, p. 473, pl. 134/D se opreşte la nr. 3, iar următoarea, 135, începe de la nr. 5. 20 Ibidem, p. 86 trimiterea la nr. 1, dar pe p. 349, pl. 11, lotul începe de la nr. 2, în continuarea unei piese de la Bistriţa, care a fost numerotată cu 1. 21 Holl I., Középkori kályhacsempék Magyarországon (I), în BudRég, 18, 1958, p. 215.

206

formele prin care Samson este figurat pe cahlele cehe. Deja este exact acelaşi aranjament al cahlelor transilvane, cu eroul călărind eteric deasupra leului, cu o mantie fluturând în vânt, întorcându-i capul spre spate. Exemplarele provenind din cetatea Točník, se datau la sfârşit de secol XIV şi în secolul următor22. Este foarte sigur că motivul a traversat arta gotică şi s-a răspândit de arii dintre cele mai extinse23.

1–2. Câteva concluzii la cele două tipuri. În ceea ce priveşte formele,

asemănările sunt mari cu alte cahle, din alte locaţii, dar aproape că nu există identităţi. Aceasta reclamă prezenţa unor ateliere de copiere sau matriţe/patriţe destul de numeroase. Variaţiile se produc adesea în dreptul chenarelor şi în estomparea unor detalii.

Se pot detaşa foarte bine observaţii ca acelea care privesc asemănarea frapantă între leul lui Samson şi cel care luptă alături de cavaler, cu dragonul, la Vinţu de Jos. Doar în cazul din urmă, atelierul poate fi recunoscut, nu însă şi în celelalte.

Oricum, nu se poate distinge nici un fel de identitate de atelier în cazul cahlelor de la Sighişoara. Evident, nu la nivelul creaţiei artistice. În ceea ce priveşte arderea plăcilor, ea depinde de analiza compoziţiei lor fizico-chimică.

Este cu totul riscant a defini atelierele „urbane” ori săseşti, câtă vreme o bună parte dintre piese au apărut în ambianţe mănăstireşti (dominicane în primul rând, franciscane apoi) sau aulice (curţi şi castele). Din acest punct de vedere, s-ar putea extrage o anume comandă inspirată dinspre utilizatorii sobelor.

3. O pereche de cahle24, fac obiectul ultimei note de analiză.

Întâlnindu-mă mai devreme cu ele, am promis că voi reveni cu detalii25. Detaliile desenelor, contrapuse apoi cu fotografiile plăcilor lasă să se înţeleagă că a fost vorba despre două tipare distincte, care, în esenţă, redau acelaşi motiv decorativ. Observaţia este importantă, pentru că poate trăda dimensiunea lotului iniţial, posedând decor similar.

22 Julie Richterová, Středov ké kachle. Praha, 1982, nr. 50/1–2. 23 Pentru prezenţa în Kurlanda, vezi Ieva Ose, Podinu krāsnis. Kurzemes un zemgales pilīs. 15. gs. beigas – 18. gs. sākums. Rīga, 1996, p. 44, fig. 44. 24 Despre care, referiri sunt la Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 477, pl. 138/8 şi 8A; M. Porumb, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Legături culturale şi artistice moldo-transilvane în sec. XV–XVI. Cluj-Napoca, 2004, p. 14 (fără citarea sursei). 25 Adrian A. Rusu, Ştefan cel Mare şi Transilvania. Un inventar critic, date nevalorificate şi interpretări noi, în Analele Putnei, 1, nr. 2, 2005, p. 115.

207

Ultima descriere, este în suferinţă26, astfel încât va trebui să revenim asupra ei. Aceasta pentru că, printre altele, prezintă elemente de costum de mare importanţă, pe care, de obicei, le regăsim doar în pictură sau sculptură.

Aşadar (fig. 5/a-b), dispunem de un bust masculin, amplasat pe mai mult din jumătatea dreaptă a cahlei, care se remarcă prin figura triunghiulară, cu ochii uşor lenticulaţi şi bine încadraţi de gene, nas îngust, terminat într-o bază triunghiulară, neprofilată. I se disting ambele urechi. Gura nu se vede din barba scurtă, care îi acoperă, în întregime, obrajii. Din păcate, pe cele două exemplare de cahle pe care le avem la dispoziţie, există deteriorări în sectorul superior al „căciulii”, cum a fost ea primar numită. Ceea ce se distinge destul de bine (doar în imaginea fotografică, pentru că desenul nu este corect) (fig. 6/a, contrapus cu fig. 5/c) este modelajul arcuit care coboară de la frunte, spre tâmplă şi către ureche. Este apoi sigur că artistul a dorit să ne sugereze un decor perlat pe tivul frunţii. Felul similar de tratare al acoperământului de cap, lasă foarte plauzibilă interpretarea potrivită căreia, el era confecţionat din postav ori blană. Nu ne putem pronunţa la adresa semnului de pe cucă (fig. 6/b), însă, fără să admitem obligatoriu că era un vârf de săgeată, precum fusese anterior analogizat, am putea socoti că a fost o piesă decorativă (fibulă, broşă, suport de pănaş) ori chiar un semn de pelerin.

Haina personajului este somptuoasă (6/c). Liniile neregulat-învolburate, par să reproducă un postav de import, cu decoraţii în vrej. Gulerul este înalt, pe gât, şi perfect adaptat obrazului. Ar putea să conţină elemente decorative specifice, redate prin aceleaşi formule perlate ca la cucă.

Pe micul scut din jumătatea stângă (fig. 6/c) figurează, ca mobilă principală, un cap de bovideu, cu mai multe decoruri înconjurătoare. Se disting bine numai o stea între coarne şi o semilună către dreapta jos. Ca cimer sau clenodiu de scut, apare un desen triunghiular, tăiat median, surmontat de o cruce.

Interpretarea are o istorie destul de nostimă. Primul care produce o atribuire este Julius Bieltz. El sugerează, nici mai mult, nici mai puţin, că ar fi fost vorba despre Mihai Viteazul27. Pentru că „în general căciulile lui Mihai Viteazul arată puţin altfel, sunt mai înalte şi sunt turtite într-o parte”, identitatea a fost respinsă, dar s-a descoperit că „seamănă destul de bine, de pildă, şi cu reprezentările de epocă ale lui Gabriel Bethlen”, în final, fără să se

26 Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 93: „bustul unui bărbat în vârstă, cu mustăţi şi barbă” (probabil pentru autoare vârsta înaintată este obligatoriu asociată cu barba), cu „căciulă trapezoidală (transpunerea geometriei plane într-una spaţială, face parte tot din arsenalul particular al semnatarei) pe care se distinge o săgeată”. 27 Deutsch-siebenbürgische Hafnerarbeiten …, il. fig. 4/1-b.

208

acorde importanţă acestui fapt. S-a observat, în sfârşit, decorul scutului heraldic, fără nici un cuvânt la adresa cimerului său, socotindu-se „foarte probabil că va trebui să căutăm [blazonul] în rândul nobililor secui”28.

Ultima prezenţă a cahlei noastre s-a motivat prin „vânătoarea” urmelor materiale menite să aglomereze raporturile lui Ştefan cel Mare, cu Transilvania. În acel context, cahla a fost citată doar pentru faptul de a conţine pe micuţul scut un decor care seamănă frapant cu armoariile Moldovei. Personajul de care se asocia a fost neglijat în mod suveran.

Identificările de mai sus au făcut abstracţie totală de datarea cahlei, element care ar fi spulberat, dintru-nceput, orice fel de speculaţie legată de personaje din secolul al XVII-lea. În cazul din urmă, ar fi fost aproape imposibil de stabilit o cronologie care să concorde perfect cu domnia principelui care şi-a „împlinit pofta” cucerind toate provinciile carpatice. Ar fi, de asemenea, destul de nefirească prezenţa figurată a unui oarecare nobil secui într-o ambianţă ca aceea Sighişoarei. Precum am observat, percepţia „căciulii” a fost cu totul incorectă, fie pentru că nu este vizibilă în întregime, fie pentru că nu i-au fost remarcate toate detaliile. Cel puţin linia curbă, asupra căreia am atras atenţia, ne trimite către o bonetă specifică, pe care o întâlnim, de pildă, în imaginile de mai jos. Avem de-a face cu o bonetă mult utilizată în Evul Mediu târziu, fie solitară, fie suprapusă de alte acoperăminte ori semne de rang (coroane, bonetele dogilor, mitre episcopale, pălării cu boruri etc.) (fig. 7/a-c).

Survine apoi faptul că micuţul scut împodobit cu cap de bovideu este înzestrat cu un decor (cimer) (fig. 8/a) nedescifrat de către toţi predecesorii noştri. Prin forma sa triunghiulară, cu o cruce în vârf, nu lasă loc la altă interpretare decât aceea că ar fi un scut decorat cu o mitră episcopală (fig. 8/b). Având în vedere acest detaliu, interpretarea cahlei se înscrie în seria denumită „cahle-portrete”. Desigur, nu ne putem hazarda în încercări de analogizare formală, atât timp cât este ştiut faptul că nu posedăm o galerie confortabilă, care să facă lucrul posibil.

Căutarea noastră de identificare pleacă de la următoarele elemente: cahla se datează cândva în intervalul larg de la sfârşitul secolului al XV-lea şi mijlocul secol al XVI-lea (înaintea Reformei), a aparţinut unui episcop care, probabil, a avut o relaţie strictă sau specială cu oraşul de pe Târnava Mare. Caracterul celorlalte cahle, deja discutate, ne face să presupunem că piesele sighişorene au aparţinut odinioară tot mănăstirii dominicane de la Sighişoara. Nu a fost foarte greu să identificăm figura în persoana lui Gabriel Polner, episcop de Bosnia şi Sirmium, fiu al oraşului şi chiar înmormântat, la cererea sa expresă, în biserica dominicană din Dealul Sighişoarei. Informaţia care îl 28 Daniela Marcu-Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 93.

209

priveşte este relativ bogată29. În afara filiaţiei, el a făcut figuraţie istorică numai din clipa în care a deţinut un rol ieşit din comunul seriilor destinelor contemporane. În 1493 era deja episcop de Bosnia şi abate de Cluj-Mănăştur. Cu puţin înaintea morţii (ante 1504) a fost numit episcop de Sirmium (1502).

În ceea ce priveşte decoraţia heraldică interpretările nu ar fi tocmai simple. Este posibil de admis că fiul de patrician a fost înnobilat cu un însemn destul de frecvent folosit. Dar, ne rămâne şi ispititoarea supoziţie că armoariile nu i-au aparţinut direct lui, ca persoană fizică, ci doar scaunului său episcopal. Din păcate nu avem nici un fel de indiciu privitor la heraldica episcopiei din fosta Iugoslavie. Poate că pentru al pricepe ar trebui investigăm şi heraldica episcopilor catolici ai Moldovei, pentru a avea încă un răspuns posibil. Dar, asupra acestei direcţii de cercetare nu ne-am propus să insistăm aici.

Avem nevoie în a mai stabili repere de natură să delimiteze gama destul de largă a prezenţelor figurate pe cahle care au aspecte umane. Este vorba, întâi de toate de excluderea din discuţie a sfinţilor şi a grupurilor umane.

Probabil primul pas pe care cahlele l-au făcut, în receptarea unor decoruri apropiate temei noastre, au fost tranziţia de la reprezentarea „unui rege”, la aceea a „unui rege anume”. În Ungaria medievală, primul rege care a apărut pe o cahlă a fost Sigismund de Luxemburg30. Apoi, a intervenit reprezentarea siluetei depersonalizate a lui Ladislau al V-lea Postumul, recunoscută îndeobşte sub numele de „cavalerul în turnir” 31. Această piesă a avut un destin special, datorită decorului ei relativ neutru şi, în acelaşi timp, asortat modei cavalereşti şi decorului gotic târziu. Numai că ea era departe de a fi un adevărat portret regal. A urmat, în ordine cronologică, cahlele cu reprezentarea regelui Matia Corvin şi a soţiei sale Beatrice de Aragon32. Dispersia acestor piese a fost oprită din start datorită dimensiunilor neobişnuit de mari, care nu se potriveau decât unor sobe cu adevărat monumentale. Nu ştim, deocamdată nimic sigur despre eventualele reprezentări ale ultimilor doi regi Jagelloni33 şi, informaţia despre reprezentările regilor Habsburgi din Ungaria am urmărit-o până la perechea regală Ferdinand şi Ana34. Dar ea avea

29 J. Dudner, Gabriel Polnar Bischof von Bosnien, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 24, 1892, p. 347–372; Gh. Baltag, Sighişoara – Schässburg – Sebesvár. Istoria Sighişoarei de la întemeierea oraşului până în 1945. Cluj-Napoca, 2004, p. 58. 30 Fără coroană. Vezi P. Voit, I. Holl, Anciens carreaux de poêle hongrois. Budapest, 1963, pl. 14; Magyarországi művészet 1300–1470 körűl. II. Budapest, 1987, p. 495, fig. 1547. 31 P. Voit, I. Holl, op. cit., p. 20, pl. 15. 32 Iibidem, pl. 23 (Matia); Holl I., în BudRég, 35, 2002, p. 394, pl. 7 (Beatrice). 33 Rosemarie Franz (Der Kachelofen. Entstchung und Kunstgeschichte. Entwicklung von Mittelalter bis zum Ausgang der Klassizismus. Graz, 1969, fig. 223), prezintă o cahlă care ar putea să o fi reprezentat pe Maria de Habsburg, soţia lui Ludovic al II-lea. 34 P. Voit, I. Holl, op. cit., pl. 38–39.

210

modele din teritoriilor lor de baştină, care erau mai vechi de primele decenii ale secolului al XVI-lea35.

Mai departe, încă nu s-au exprimat idei legate de alte tentative de reprezentări de personaje istorice. Dar, goticul târziu a fost tocmai vremea în care asemenea manifestări artistice au început a se înmulţii, cu sau fără incidenţa Renaşterii. În paralel, ca fenomen, cahlele-portret s-au răspândit din ce în ce, la fel ca şi portretele pictate pe şevalet. În secolul al XVI-lea, Europa este deja plină cu portrete reale, surprinse în lut ars.

*

După cel de-al patrulea „episod” succesiv în care ne-am ocupat de cahle, este nevoie de o concluzie mai generală privind punctele noastre de plecare.

Cum s-a văzut, ele au avut mereu demaraje din volumul general publicat de către Daniela Marcu Istrate36. Tot atât de bine s-a observat, credem, cât de anevoioasă a fost urmărirea informaţiei şi interpretărilor publicate acolo. Tocmai de aceea trebuie să afirmăm că acelaşi volum nu ne poate servi decât, cel mult, ca o sursă primară de informaţie, care trebuie, din păcate, mereu supusă verificărilor. Toate descrierile sunt, mai mult sau mai puţin, deficitare, aflate în contradicţie de la o parte la alta a conţinutului paginaţiei. Interpretările sunt, de asemenea, de revizuit punct cu punct. Aceste minusuri reduc esenţial importanţa publicaţiei, ameninţând chiar să pervertească tratamentul general al cahlelor în anii ce vor urma. Este motivul pentru care recomandăm folosirea sa cu maximă circumspecţie şi cu foarte mult discernământ critic.

Pe de altă parte, acelaşi punct referenţial este stimulativ la reinterpretări şi reajustări superioare. Dacă ne-am referi şi la studiile din anii urmă ale Anei Maria Gruia, Monikăi Kemenes ori Benkő Elek, s-ar putea înţelege că avem dreptate. Colegii noştri au adus loturi noi de cahle şi s-au mărginit, în general, să ignore minusurile sintezei despre toate cahlele provinciei. Au punctat doar critic, pe alocuri, unde lucrul era absolut inevitabil. Noi credem că aceste rânduri au fost necesare pentru a avea o poziţie de fond faţă de lucrarea care a ambiţionat să devină una de referinţă, dar s-a limitat a fi o combinaţie de hărnicie pozitivistă cu performanţă de transmitere şi sinteză modeste.

35 Spre exemplu, pe teritoriul ungar (Croaţia) pătrundeau cahle reprezentându-l pe împăratul Maximilian I (1493–1519). Vezi B. Mašić, Kasnogotički pećnjaci s Nove Vesi. Spätgotische Kacheln aus Nove Ves. Zagreb, 2002, p. 35. 36 Cahle din Transilvania…

211

Ţigle şi olane la monumentele istorice (cu privire specială asupra monumentelor religioase din

Transilvania şi vecinătăţile ei)1

Numărul monumentelor istorice din teritoriul avut în vedere este impresionant. El se compune, după estimări aproximative, din câteva mii de obiective. În ciuda acestei

serii, relativ mari, o sumă de aspecte comune ale acestora a rămas până astăzi cunoscută doar fragmentar. Unul dintre acestea îl constituie forma şi istoria sistemelor de acoperire. Aparent fără particularităţi cronologice foarte vizibile, evident fără o încărcătură decorativă care să le facă interesante pentru istoria de artă, acestea sunt, într-o proporţie incredibil de mare, necunoscute ori fals judecate ca fiind cunoscute. De aici decurge uşurinţa cu care problema este abordată la nivelul restaurărilor, cu toate că există tratări conceptuale2.

Alături de aceste lucruri, s-au suprapus, în timp, o serie de prejudecăţi pe care le-a putea numi „istoriste”. Vom cita un exemplu pe care l-am apreciat deosebit de ilustrativ. În anul 1910, ca o reacţie la acoperirea Mănăstirii Putna, de către arhitectul K. A. Romstorfer, conservator al monumentelor istorice din Bucovina austriacă, cu ţigle smălţuite în trei culori, se afirma „Prin această acoperire nepotrivită s-a micşorat mult aspectul plin de demnitate şi sfinţenie... Mai mult încă,... s-au încălcat în picioare vechei arhitecturi a bisericilor moldoveneşti de odinioară, care mai toate erau acoperite cu table de plumb...”3. Această afirmaţie este nu numai simptomatică pentru transferarea în trecut a unor concepţii ale prezentului, dar este, din păcate, simbolică pentru o mare categorie de principii socotite inamovibile în restaurările din România. În fond ea nu este altceva decât o reminiscenţă a doctrinei unităţii de stil, concepţie de

1 Prima formă a acestui text a fost publicată în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. II. Satu Mare, 2002, p. 21–40. 2 Vezi Gh. Curinschi Vorona, Arhitectură, urbanism, restaurare. Bucureşti, 1996, p. 254–269. 3 D. Dan, în BCMI, II, fasc. 9, 1910, p. 138. Astăzi, aceleiaşi restaurări i se reproşează doar stridenta coloritului. Vezi Gh. Curinschi Vorona, op. cit., p. 169.

Introducere

212

restaurare promovată îndeosebi de şcoala franceză, către sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pe teritoriul României de astăzi, au coexistat, în Antichitate, două forme principale de acoperişuri: cel ancestral, aproape an istoric, al acoperişuri lor cu materiale vegetale (iarbă, paie,

stuf, crengi înfrunzite, şindrilă, draniţă etc.), pe lângă acela perfecţionat şi răspândit de către romani, după câteva antecedente care pot fi socotite nesemnificative4. Ridicând şarpante scunde, acoperişurile romane au folosit ţiglele (tegulae-le) de formă paralelipipedică, în principal cu două rame, puţin îndoite în unghi drept, de-a lungul laturilor lungi. Masivitatea acoperişului, dată de subsumarea acestor componente majore, era mărită şi prin combinarea cu olane semicirculare, care acopereau îmbinările, aşa-numitele antefixe. Rostul lor era de a fixa şi decora cornişele şi coarnele. Acroterele romane se vor transforma, până în Evul Mediu, în fleroane ori elemente decorative mai simple, pentru marcarea vârfurilor pinioanelor, şi cu alte forme de delimitare a coamelor.

Chiar dacă, odată cu părăsirea Daciei, sistemele romane de acoperire au fost abandonate, ne vom reîntâlni cu ele în Evul Mediu, readuse din regiunile Europei unde tradiţia construcţiilor de piatră şi cărămidă nu a fost întreruptă. Desigur, revenirea lor s-a produs filtrat şi cu oarecare lentoare. Abia după instalarea principiilor arhitecturii renascentiste, istoria lor se scrie ceva mai ferm, cu trimiteri nemascate către o tradiţie, considerată de referinţă. Dar, chiar şi această resurecţie nu a mai avut niciodată formele clasice ale arhitecturii romane.

În ceea ce priveşte Evul Mediu şi perioada premodernă, datele pe care le avem la dispoziţie, pentru a recompune o istorie, provin din: informaţii din documente, descoperiri arheologice, izvoare iconografice şi analogii din vecinătăţile României. Nici una dintre aceste tipuri de surse de cunoaştere nu este considerată epuizată, aşa încât reconstituirea nu poate fi, la această oră, decât parţială şi lacunară. Dar, trebuie să adăugăm imediat, informaţia este cu totul alta decât aceea care provocase, la începutul veacului, ideea unor exclusivisme de folosire de materiale; pentru anume obiective. Pentru România, efortul de a recompune istoria sistemelor de acoperire nu a fost niciodată finalizat prin vreo sinteză de referinţă, valabilă pentru vreo epocă, provincie ori 4 Vezi G. Trohani, Materiale de construcţie din lut ars descoperite în aşezările geto-dace, în Thraco-dacica, 9, nr. 1–2, 1988, p. 161–170.

Scurt istoric al sistemelor de acoperire

213

tip de clădiri5. După apariţia primei forme a acestui text, a apărut o altă sinteză privitoare la acoperişurile medievale din Moldova, care a inclus şi discutarea materiilor de pe şarpante6.

Aşa stând lucrurile, cercetarea poate fi demarată cu obişnuitele ei preliminarii.

Izvoarele cercetării merită a fi, fie şi sumar, trecute într-o revistă evaluativă. Izvoarele scrise sunt, de obicei, extrem de parcimonioase în ceea ce priveşte materialele de acoperire, ca şi cele de construcţie în general. Ele le menţionează existenţa, uneori stabilesc originea lor, mai ales dacă este vorba despre importuri ori preţuri, rar montarea şi distrugerea, şi mai rar, consistenţa lor. Adesea menţionarea unui fel de acoperiş este oglinda unui semnal al unei stări funcţionale, a unei investiţii potenţiale. O menţiune specială merită a fi făcută pentru terminologia utilizată, care, odată urmărită, dă indicii asupra unor receptări sau a răspândirii altora dintre materiale.

Izvoarele arheologice conţin, cu siguranţă, cele mai precise indicii. Puse în context stratigrafice clare, ele pot data apariţia, distrugerea şi înlocuirea acoperişurilor. Chiar dacă urmele din arhiva pământului sunt, cel mai des, fragmentare, ele sunt singurele relicve palpabile care se recunosc, se colecţionează ori produc dovezi incontestabile la refacerea imaginii iniţiale ori intermediare a unor obiective. Majoritatea monumentelor, chiar şi cele care nu au nici un fel de referinţe scrise, pot dobândi, prin arheologie, informaţii despre forma în care au funcţionat, în întreaga lor evoluţie sau pe paliere cronologice distincte. Cu aceste atuuri, izvorul arheologic trebuie considerat ca unul de primordială importanţă. Dar, cel ce va încerca să extragă din rapoartele arheologice mai vechi, datele privitoare la sistemele de acoperire, va rămâne dezamăgit de lipsa de interes a specialiştilor implicaţi în cercetare, la asemenea detalii7. Ţiglele medievale sunt semnalate destul de rar, cu datări clare, utilizabile8. 5 Ne facem datoria de a semnala totuşi, singura preocupare specială, semnată de către I. Popescu-Cilieni, Învelişurile vechilor noastre biserici. Craiova, 1945. Chiar dacă este doar un grup de informaţii primare, care detaliază foarte puţine particularităţi tehnice şi este lipsită de o altă ilustrare decât aceea a unor reprezentări iconografice ori generale de monumente, ea este totuşi, un punct de plecare extrem de util. 6 Paraschiva-Victoria Batariuc, Acoperişul bisericilor din secolele XV–XVI din Moldova, în AT, 14–15, 2004–2005, p. 18–21. 7 Una dintre cele mai contradictorii metodologii de cercetare este promovată de către Daniela Marcu Istrate, din ale cărei foarte multe cercetări, nu descoperim nici cele mai mici indicii privitoare la starea acoperişurilor vechi. 8 Trebuie să cităm, spre exemplu, lipsa totală a unor date privitoare la catedrala din Alba Iulia, cu toate că asupra ei s-a acţionat arheologic şi în deceniile din urmă. Rapoartele specialiştilor arheologi ai fostei Direcţii a Monumentelor Istorice sunt consecvent lipsite de informaţii de acest tip. Vom adăuga repede că vina nu este în întregime a lor, ci decurge şi din dezinteresul manifest al arhitecţilor autori de proiecte de restaurare.

214

Reprezentările iconografice pot fi acuzate că oferă imagini ideale. Dar, există numeroase mărturii în care izvorul iconografic a fost confruntat cu cel arheologic, modalitate prin care s-a făcut dovada că cel dintâi a fost fidel realităţii. Drept urmare, reprezentarea nu poate fi respinsă a priori sub cuvânt că nu ar fi decât o versiune posibilă sau aflată sub licenţa mijloacelor de expresie artistică. Picturile (frescă, altare, codice) detaliază uneori cromatica acoperişurilor, fapt care, chiar atunci când ne aflăm în lipsa detaliului, conduce către anumite sugestii. După ce cunoaştem posibilităţile vremurilor, ori mai corect pe acelea ale ctitorilor şi ale teritoriului în care au fost amplasate monumentele, am putea să identificăm, pe baza aceleiaşi cromatici, dacă este vorba sau nu de ţigle. Reprezentările sculpturale de epocă (piese de podoabă, cahle de sobă, obiecte de cult), mai rare, sunt foarte preţioase pentru conservarea formelor de ţigle.

Nici capitolul analogiilor extreme, care să stea orientativ la dispoziţia cercetărilor noastre, nu este unul semnificativ9. Aceasta ne face să apreciem că, în fond, istoriografia noastră este, în bună măsură, sincronă la acest capitol al neîmplinirilor, cu ceea ce există în jurul nostru.

Încă de la începuturile ei, realizările de arhitectură s-au disociat în funcţie de cele comune (aparţinătoare locuinţelor) şi cele de folosinţă reprezentativă (sociale ori ecleziastice). Ele au înregistrat totuşi o evoluţie şi o interinfluenţare permanentă.

O lungă perioadă de timp, respectiv până în secolele XIII–XIV, sistemele de acoperire au fost comune. Ele au constat din şindrile (şiţe), paie şi, destul de rar, din refolosiri de cărămizi romane ori lespezi de piatră. Soluţiile din urmă nu erau potrivite mai ales pentru că structurile-suport nu erau pregătite pentru instalarea lor. Şarpantele înalte, preferate de către medievali, emu mult mai potrivite regimului meteorologic al climei temperat-continentale, decât aceleia mediteraneene.

Lespezile au fost folosite destul de timpuriu, în Antichitate10, dar uzanţa lor a continuat mai ales la monumentele medievale irlandeze, dar se întâlnesc şi în Balcani, Franţa ori ţările scandinave. Pe teritoriul României, s-au păstrat până astăzi doar grupul de monumente ecleziastice din Haţeg care poseda, se pare, încă din faza iniţială, învelitori din plăci de piatră (Strei, Densuş, Colţi--Râu de Mori, Ostrov)11. Ele s-au folosit mai ales pe turnurile clopotniţe şi doar

9 Vom cita aici doar exemplul olanelor cu cioc, descoperite în cetatea Budei, care au asigurat o datare. Vezi Gerevich L., A budai vár feltárása. Budapest, 1966, p. 335, tab. XV/6. Situaţia se repetă şi cu ţiglele plane. Vezi Czeglédi Ilona, A diósgyőri vár. Budapest, 1988, p. 59, fig. 38. 10 G. Trohani, op. cit., p. 167. 11 V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene. Bucureşti, 1968.

215

în mod excepţional pe altare (Densuş). Oricum, în toate cazurile, suprafeţele de acoperire au foarte restrânse. Nu cunoaştem folosirea ardeziei pe acoperişuri, ceea ce ştim este doar că modalitatea este cunoscută în Europa secolului al XV-lea, extinzându-se în perioada istorică următoare. Faptul trebuie înregistrat ca o posibilitate, care, deocamdată, nu a fost atestată.

Cele mai obişnuite elemente de acoperire au fost şindrilele şi draniţele. Între ele există diferenţe de dimensiuni, în favoarea celor din urmă12. Draniţele sunt atestate doar în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea13, dar nu avem temeiuri să ne îndoim de prezenţa lor mai timpurie. De pildă, în cazul unor acoperişuri din Sibiu, urmele de trepte din pinioane, indică distanţe mari de 0,65-0,72 m, ceea ce ar corespunde cu asemenea elemente, nu cu şindrile obişnuite14. Cele de la Mănăstirea Gura Motrului au fost confecţionate din lemn de gorun15. Probabil că folosirea lor coboară de la sistemele medievale, sigur atestate în alte părţi ale Europei, de acoperire cu scânduri; dar nu avem nici un fel de certitudini. Ele nu s-au folosit însă niciodată pentru că existau anumite motive estetice, ci pentru că erau cel mai la îndemână, acolo unde nu existau luturi potrivite ori tehnologii practicate pentru cărămizi şi ţigle; nu mai menţionăm aici motivaţia costurilor.

Folosinţa şindrilelor s-a extins, fără restricţii, de la bisericile de lemn şi piatră (vezi spre exemplu, biserica din Bălineşti – Moldova, secolul al XV-lea16), până la cele mai notabile construcţii locative aparţinătoare stărilor privilegiate (conace, palate, castele şi cetăţi)17, chiar şi până în secolul al XVII-lea. Este ilustrativ, de pildă, exemplul cetăţii şi al curţilor domneşti de la Suceava18 ori al celor din Bucureştii anului 170219. Este de asemenea limpede că cele mai vechi monumente medievale, chiar şi cele construite din piatră, au avut acoperişuri de lemn. O imagine sintetizatoare, aşternută pe hârtie în secolul al XVII-lea, desigur fără nuanţe, este dată de călătorii străini: „casele din Valahia sunt acoperite cu şindrilă, nefiind obiceiul ţiglelor”20. Situaţia astfel prezentată este dominantă în întreaga Europă. 12 Vezi şi I. Toşa, Contribuţii la studiul sistemelor de acoperire din arhitectura populară românească, în vol. Studii de istorie a artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 72–91. Pentru date noi, vezi Al. Baboş, Tracing a Sacred Building Tradition. Woden Churches, Carpenters and Founders in Maramureş until the turn of the 18th Century. Lund, 2004, p. 87–102. 13 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 49. 14 H. Fabini, Sibiul gotic. Bucureşti, 1982, p. 74. 15 D. C. Rosetti, Sondajul de la Mănăstirea Gura-Motrului, în Materiale, 5, 1959, p. 657. 16 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române. I. Bucureşti, 1959, p. 832, fig. 788. 17 G. Sebestyén, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea. Bucureşti, 1987, p. 41. 18 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 11. 19 Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti. Bucureşti, 1979, p. 46. 20 A. M. F. Del Chiaro, Revoluţiile Valachiei. Iaşi, 1920.

216

Mărturii despre evoluţia formelor şindrilelor nu s-au conservat. După analogiile din alte regiuni, se pare că şi ele s-au modificat, de la forme mai masive, către altele mai gracile, cu care suntem astăzi îndeobşte acomodaţi. În aceste cazuri, ne putem referi mai curând la acoperişuri primare din scânduri. Când datele documentare se înmulţesc, ştim despre ele că începuseră ori continuau să fie vopsite, cele mai multe în roşu21. Cazul din urmă dă de bănuit că ar fi vorba despre o încercare de imitare a pieselor ceramice. Importul atestat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, de şindrile din Transilvania, în Oltenia22, poate fi interpretat ca un semn de apreciere a calităţii execuţiei unor astfel de piese, în teritoriul intracarpatic, decât prin lipsa meşterilor munteni pentru aceleaşi produse.

Pentru toate acoperişurile realizate cu plăci de lemn, singurele resturi arheologice sunt cuiele specifice. Din acest motiv, este de aşteptat ca restituirea lor să fie făcută cu atenţia cuvenită. Cuiele de şindrilă sunt, întotdeauna, gracile şi de dimensiuni mici, eventual mediu. Neuniformitatea lor rezultă din confecţionarea individuală, cu ciocanul, a fiecărui cui. Dacă corpul apare întotdeauna prismatric, capetele pot lua forma literelor T ori L.

Termenul românesc de ţiglă este un transfer din germanul Ziegel. Corect, termenul german se traduce prin cărămidă, care, la rândul său, în limba română, este bine documentat încă din secolul al XIV-lea (1371, teglavar vulgariter secundum vero Olachos Charamida)23. Cu alte cuvinte, româna a adaptat un neologism german, impropriu, pentru o realitate care, anterior, nu-i era comună. Este un indiciu de luat în seamă pentru aprecierea asimilării sistemelor de acoperire confecţionate din materiale rezistente, de către români.

Forma veche a „ţiglelor”, cea mai obişnuită, a fost, se pare, cea tubulară. Asemănarea cu oalele secţionate pe verticală, le-a dat numele românesc de olane, termen mai târziu extins, iarăşi incorect, şi la toate celelalte forme de ceramică de acoperire. În terminologia populară românească, a zonelor intracarpatice, se mai menţionează încă „cirip”, maghiarism (cserep = ceramică, cu sensul de „vas de ceramic”) care pare să trădeze şi el ascendenţa formelor de olane asupra celor plane. De altfel, în limba maghiară, s-a utilizat şi termenul compus, de cserepsindely24 (cserép = ceramică; [z]sindely = şindrilă), cu traducerea „mots à mots” = şindrilă de cărămidă. Forma din urmă vorbeşte şi ea despre felul cum au evoluat sistemele de acoperire pe teritoriul regatului Ungariei, respectiv teritoriul în care Transilvania a fost inclusă din punct de vedere politic.

21 G. Sebestyén, op. cit., p. 24. 22 DIR. B. Ţara Românească. Veac XVI. III, Bucureşti, 1952, p. 188–189. 23 E. Lukinich, L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400 p. Christ. Budapest, 1941, nr. 195. 24 Erdélyi magyar szótörténeti tár. II, Cluj, 1978, p. 110.

217

Cele dintâi ţigle sunt prezentate, în alte teritorii decât cele româneşti actuale, ca aparţinătoare arhitecturii romanice. Erau folosite deja în secolul al XII-lea, în alte părţi similare cu cele de la noi, cu renume în extensiunea pădurilor (ex. Danemarca)25. Formele lor par să fi fost plane, cu contururi perfect dreptunghiul are şi cioc de prindere26. Aceste tipuri le avem documentate în Transilvania, până acum cel puţin, doar din secolul al XIV-lea. Nu este exclus însă ca o parte a bisericilor romanice din teritoriile noastre actuale să fi avut astfel de tipuri de ţigle.

Până în acest moment, cele mai vechi tipuri de învelitori ceramice atestate aparţin secolului al XIII-lea. Prezenţa lor la Niculiţel (Tulcea)27 şi la Cetăţeni (Argeş – olan smălţuit, galben-brun, datat în secolul al XIII-lea, descoperit la biserica 2)28, este dovada faptului că originea lor era bizantină ori proveneau din mediile de influenţă bizantină (bulgară şi sârbă). Dar, concomitent, se ştie deja din anul 1972, că în Cehia s-a descoperit cel dintâi şi cel mai vechi (secolul al XIII-lea) cuptor care producea olane semitubulare din Cehia (Milevsko)29. Va trece însă mult timp până să se generalizeze formele primare despre care vorbim. Nici zonele de influenţare nu vor mai fi exclusive, timpul aducând din ce în ce mai numeroase înrâuriri dinspre Apus, pe direcţia Transilvaniei. Generalizarea ţiglei s-a produs oricum foarte târziu, după primul război mondial, reper cronologic după care ea este prezentă şi în mediile ţărăneşti30.

Folosirea tablei de plumb este atestată încă din secolul al XIV-lea, a celei de cupru a început, probabil din secolul al XVI-lea. Serile acestor monumente nu au fost, nici atunci când tehnologiile au evoluat, iar comerţul a permis-o, cu adevărat mari. În toate cazurile erau materiale deficitare şi costisitoare care nu permiteau răspândirea lor pe scară largă. Ele nu par a fi, agreate în Transilvania, cât mai mult peste Carpaţi.

Indiferent de categoria de materiale care au compus acoperişurile, este foarte important de remarcat o realitate istorică pregnantă: evoluţia acoperişurilor nu a fost niciodată una liniar-ascendentă. Punctual, în cazul unor monumente, aceeaşi istorie cunoaşte meandre cu totul neaşteptate. Dacă iniţial

25 Th. Bertelsen, Kirketage – Danske kirkers tagbeklaedning i middelalderen (Church Roofs – The roofing of Danish churces on the Middle Age), în Kuml, Aarhus, 1997–1998, p. 345. 26 Th. Bertelsen, op. cit., p. 343. 27 C. Moisescu, Procedee tehnice, materiale şi meşteri constructori români în Evul Mediu, în RMM. MIA, 50, nr. 1, 1985, p. 28. 28 D. V. Rosetti, în Materiale, 7, 1962, p. 84. 29 M. Drda, Cihelna 13. stoleti v Milevsku, în AH, 8, 1983, p. 167–173. 30 I. Toşa, Contribuţii la studiul sistemelor de acoperire din arhitectura populară românească, în vol. Studii de istorie a artei. Cluj-Napoca, 1982, p. 91.

218

s-a pornit cu un acoperiş simplu, de şindrilă, îngrijitorii monumentului ştiau că va trebui să-l înlocuiască cu unul nou, peste un interval de circa 30 de ani. Dacă nu se întâmplau accidente (incendii), la termenul de ieşire din uz, când ctitorii erau în măsură, puteau să dispună schimbarea materialului, într-unul mai costisitor şi mai rezistent. Dacă, tabla de plumb ori cupru era râvnită şi spoliată, pentru folosinţe de altă natură decât cele arhitectonice, înlocuirea sa se putea produce fie cu ceramică, fie cu şindrile, în funcţie de posibilităţile momentului de necesitate. Nici soluţia spolierii unor monumente mai vechi, pentru a acoperi altele, nou reparate, nu este străină realităţilor noastre. Aici putem cita cazul fostei biserici a Mănăstirii franciscane din Târgu Mureş, acoperită, la 1603, cu ţiglele de la biserica protopopială de la Nicoleni31. Criteriul estetic a fost mereu subsidiar. Aceeaşi responsabili ai clădirilor, la care ne referisem, se puteau strădui să aducă anumite corective cromatice, dar şi acestea doar în limitele materialelor aflate la îndemână, în condiţiile în care piaţa acestora le era sau nu, una accesibilă.

Elementele pe care le avem la dispoziţie, provenite din cercetarea arheologică integrală a unor monumente, dovedesc lucruri extrem de sugestive. Vom cita aici, în primul rând, exemplul bisericilor succesive din Avrămeşti (jud. Harghita). Primele două faze ale bisericii, datată iniţial în secolul al XII-lea, nu au folosit decât şindrile. În secolele XV–XVI, acoperişul a fost înlocuit radical, cu materiale ceramice, respectiv olane, dintre care doar câteva cu decor vopsit, alături de alte, multe şi majoritare, ţigle plane. Dimensiunile sunt neaşteptat de variate, dovedind cel puţin o piaţă de achiziţionare necorespunzătoare (incipientă, insuficientă), dacă nu chiar haotică. În secolele următoare, dar anterior demolării definitive, aceeaşi biserică a primit iarăşi un acoperiş din şindrile32. Pentru meandre de folosire ale acoperişuri lor de diferite forme, la aceleaşi monumente, putem cita tot pentru Transilvania, şi cazul bisericii de la Streisângeorgiu, iniţial acoperită cu şindrile, apoi cu ţigle33. În exteriorul aripii noi a palatului episcopal de la Oradea, a fost recoltată o oarecare cantitate de fragmente de olane semitubulare, cu cep sau fără, şi cu cioc de prindere. Pe lângă ele, au fost utilizate şi ţigle drepte, cu capete semicirculare. Combinarea lor pare la fel de posibilă ca şi situaţia de anterioritate-posterioritate a unui tip faţă de celălalt34. Aceleaşi meandre au fost constatate şi pentru cazul bisericilor din vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, ori altele din Ţara Românească, cum ar fi, spre exemplu, Mănăstirea Cotmeana35. Alternarea a mers până în 31 Memorialul lui Nagy Szabó Ferencz din Târgu Mureş (1580–1658). Bucureşti, 1993, p. 114. 32 Benkő E., A középkori Keresztúr-szek régészeti topografiája. Budapest, 1992, p. 218. 33 R. Popa, Streisângeorgiu. Mărturii de istorie românească din secolele XI–XIV în sudul Transilvaniei, în RMM. MIA, 47, nr. 1, 1982, p. 51–65. 34 Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 119–120. 35 Gh. Curinschi Vorona, op. cit., p. 65–66, 269.

219

zilele noastre. Cităm, de pildă, Hanul lui Manuc, din Bucureşti, acoperit iniţial cu ţigle, dar restaurat cu şindrilă, sau biserica Mănăstirii Neamţ, acoperită astăzi cu tablă de cupru, dar iniţial acoperită cu ţigle.

Cazurile nu sunt singulare, ele fac parte dintr-o adevărată serie, aşa încât se poate aprecia corect că acoperişurile au fost modificate frecvent în funcţie de starea materială a celor ce se îngrijeau de ele. Aceasta face ca să nu existe o evoluţie ascendentă a lor, de la acoperişuri de şindrilă, la altele de ceramică, iar apoi metalice, ci una foarte sinuoasă, cu reveniri la materiale mai ieftine şi mai rău realizate calitativ.

Este apoi de subliniat o altă certitudine: în aceeaşi perioadă istorică, clădiri apropiate, din ambianţa oraşelor ori aparţinătoare unor complexe arhitectonice mari (cetăţi, mănăstiri etc.), erau acoperite cu materiale diferite. Pentru cazul din urmă, avem la îndemână urmele acoperişurilor din cetatea Sucevei sau reprezentări pe frescă (Bălineşti) ori codexuri (secolul al XIV-lea). Aşa cum o indică cercetările de la Oradea, pe acelaşi monument se utili sau ţigle simple, nesmălţuite, altele smălţuite, în cel puţin două culori, şi altele vopsite. Aripi ale unor castele erau adesea neuniforme, combinând fără vreun scrupul estetic, şindrile ori ţigle.

Olanele derivă din prototipuri antice greceşti (laconiene). Folosirea lor din secolul al XIII-lea, în Dobrogea şi Muntenia, se datora, aşa precum am

sugerat-o ceva mai sus, unei influenţe provenite din arhitectura bizantină. Întreruperea contactelor cu şantierele menţionatei ambianţe sau poate lipsa unor ateliere cu producţie continuă, care să furnizeze nu numai materiale, ci şi meşteri, a făcut ca această direcţie primară să fie surclasată de cea occidentală.

Cazurile pe care le putem cita sunt puţine, datorită cercetărilor limitate numeric ori poate prea puţin sensibile la înregistrarea urmelor sistemelor de acoperire.

În Transilvania, pătrunderea meşterilor şi a produselor lor se face dinspre vest. Faptul că, de la începuturile existenţei lor atestate arheologic (secolul al XIV-lea), olanele prezintă forme elaborate (gâturi în formă de cep, agăţători în extrema opusă, smălţuiri), dovedeşte că au fost aduse gata concepute, din alte medii geografi ce europene, şi utilizate în construcţii mănăstireşti (Vinţu de Jos) şi episcopale (Oradea, poate şi Alba Iulia) catolice. Sondaje efectuate în perimetrul oraşului Sebeş, în anul 1999, au descoperit olane semitubulare, cu ciocul în forma unor limbi şi cu o extremitate îngustată pentru fixare unele în altele. Şi ele au fost datate în a doua jumătate a secolului

Varietatea tipurilor de ţiglă

220

al XIV-lea, prima jumătate a secolului al XV-lea36. Fără să fie legate direct de un monument ecleziastic, se poate presupune că olanele de la Sebeş au fost utilizate cu prioritate la biserica parohială, dar şi la casele orăşeneşti, la fel ca la Sibiu.

Deja din secolele următoare, în Transilvania, cel puţin, materialele iconografice care dezvăluie ţiglele-olane sunt relativ numeroase. Aceasta nu poate fi decât mărturia extinderilor de folosire. Le întâlnim, de pildă, pe un decor arhitectonic al unei cahle, care însoţeşte o imagine cu scena unui Sfânt Gheorghe, descoperită la Proştea (Târnava, jud. Sibiu), datată la graniţa secolelor XV–XVI, ori tot pe un astfel de decor, pe o cahlă de la Vinţu de Jos (secolul al XVI-lea)37. Forma olanelor se distinge cu mare claritate. Datele de folosire sunt şi ele prezente. Biserica parohială de la Vingard (jud. Alba) a avut o asemenea zestre38. Cei care cunosc istoria lăcaşului ar putea să motiveze prezenţa olanelor prin aceea că biserica aparţinuse uneia dintre cele mai importante familii nobiliare ale Transilvaniei mijlocului secolului al XV-lea (Gereb). Am menţionat deja şi biserica de la Avrămeşti, care a fost o ctitorie întreţinută de o comunitate de secui. Şi ea fusese tot o biserică parohială, dar a unei aşezări mai modeste.

Avem dovada sigură că în veacul al XV-lea, ele începeau să fie utilizate şi peste Carpaţi. Între anii 1478–1482, voievodul Basarab cel Tânăr solicita Braşovului un zidar care „să ştie să învelească cu cărămidă scobită”39. Echivocul este eliminat de verbul care trimite la învelitori. Termenul cu care sunt desemnate olanele, dovedeşte foarte clar că ne aflăm la începutul folosirii lor. La 1566, se folosea încă pentru acoperiri termenul de „cărămidă bună”40, ceea ce mărturisea cât de puţin familiarizaţi erau moldoveni cu montarea şi, evident, producerea lor. În secolul al XVI-lea, cel puţin în Transilvania, unde experimentările constructive fuseseră mai numeroase şi mai racordate influenţelor europene, asimilarea fusese făptuită lingvistic până la cele mai paupere medii sociale: un sat din Banat se numea, la 1584, Olanul41.

Se pare că Mănăstirea Cornetul avea olane smălţuite, de diferite culori42. Pentru Moldova, chiar dacă nu avem la îndemână asemenea date documentare, putem să recurgem la rezultatele, de altfel foarte noi, de la biserica Sfântul Ilie din Suceava (a doua jumătate a secolului al XV-lea), unde olanele sunt

36 N. M. Simina, Sondaje arheologice în perimetrul oraşului Sebeş, în ArhMed, 6, 2007, p. 62, 73, fig.7/a-b. 37 Daniela Marcu, Cahle din Transilvania. Sec. XIV–XVII. Teză de doctorat. Cluj-Napoca, 1998. 38 Descoperiri inedite, rezultate dintr-o periegeză de la fala locului. 39 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt. IX, Braşov, 1999, p. 70. 40 E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor. I/2. Bucureşti, 1893, p. 256–257. 41 Pesty Fr., A szörény bánság és Szörényi vármegye története. III. Budapest, 1878, p. 388. 42 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 16.

221

prezente43. Este greu de stabilit, dacă nu imposibil, legătura acestor componente de acoperire cu eventuali meşteri ardeleni.

Detalii de aspect posedăm pentru olanele de la Oradea. Unele prezintă un cep de îmbinare, iar la capătul opus, un cioc rezultat dintr-un marcat fronton triunghiular. Acelaşi tip de cioc se regăseşte la Vinţu de Jos (secolele XIV–XV)44, Cecheşti şi Avrămeşti (secolele XVI–XVII)45. În ultima localitate s-au descoperit şi olane care au fost vopsite cu linii întretăiate. Cel mai nou, ele s-au semnalat la capela Lázó din Alba Iulia46. Dar, în învecinatul Sebeş, ciocul primeşte forma unei limbi. De aici am putea avea în vedere o posibilitate de variantă locală, generalizată, cu unele raportări la analogii la alte olane din medii urbane orăşeneşti, eventual din Sibiu. Dacă aceste modelaje de ciocuri sunt sensibil apropiate cronologic, în schimb, în secolul al XVII-lea (Mănăstirea Vaca, Crişan, jud. Hunedoara), ciocurile iau forma unor mici coarne de bovideu, cu grosimea egală pe toată lungimea curburii, uneori cu extremitatea înzestrată cu mici crestături cu rosturi decorative47.

Cât priveşte mărimile, ele sunt, iarăşi, foarte diferite. La Oradea, datorită fragmentării excesive a pieselor, ne este imposibil să stabilim dimensiunile medii. Cele câteva lungimi care au putut fi măsurate indică 24–27 cm. Forma tubulară ori mai corect, uşor semiconică, este păstrată la diametre oscilând în jurul dimensiunii de 9 cm. Ceea ce putem spune sigur despre ele este doar că fuseseră folosite la palatul episcopal înaintea mijlocului secolului al XV-lea. Dimensiunile de lăţime, de acelaşi tip, sunt prezente şi la Avrămeşti. Olanele semitubulare de la cetatea Râşnov au deschiderea de 10–11 cm. La Mănăstirea Vaca, lungimea atingea deja 35,5–36 cm, compensându-se prin restrângerea lăţimilor în jurul dimensiunii de 5–6 cm48. Fără să avem o deplină certitudine, se pare că mărimea acestor piese creşte cu cât ne apropiem mai mult de vremurile noastre. Variabilitatea formelor demonstrează şi provenienţa unor loturi diferite, fie de la cărămidării, fie din epoci diferite.

Forma şi amplasamentul acestor olane a fost deja tăcut cunoscut, pentru cazul concret al oraşului Sibiu, prin reconstituirea lui Hermann Fabini49. Ea se verifică la toate monumentele pe care le-am investigat direct.

43 Cercetări arheologice inedite Paraschiva-Victoria Batariuc. 44 Adrian A. Rusu, Un ansamblu de monumente medie vale dispărute la Vinţu de Jos (jud. Alba): mănăstirea dominicană şi castelul Martinuzzi). Rezultate preliminare ale cercetărilor arheologice), în RMI, 67, nr. 1–2, 1998, p. 40. 45 Benkő E., A középkori Keresztúr-szek…, tab. 75/1, 3. 46 Halmos B., A gyulafehérvári Lázói-kápolna boltozatának feltárása, în vol. Arhitectura religioasă medievală din Transilvania. IV. Satu Mare, 2007, p. 208. 47 Adrian A. Rusu, I. Lazăr, Gh. Petrov, Mănăstirea Vaca, în AT, 2, 1992, p. 150. 48 Ibidem. 49 H. Fabini, Sibiul gotic. Bucureşti, 1982, p. 74–76.

222

Folosirea olanelor nu are un moment final, bine determinat. La Vinţu de Jos avem certitudinea că existau olane cu cioc, de mai multe tipuri, semitubulare mai multe, dar şi plane, toate utilizate la mănăstirea dominicană, cel puţin până la începutul secolului al XVI-lea50. Posedăm date sigure care dovedesc folosirea lor până în secolul al XVII-lea (Magna Curia – Deva, Mănăstirea Vaca51 ori descrierea geamiei din Caransebeş52). Unele case sibiene au păstrat astfel de olane până aproape de zilele noastre53. Ele au coexistat cu ţiglele o vreme îndelungată.

Restaurările le-au folosit de asemenea (ex. Casa Domnească. a Mănăstirii Cetăţuia, biserica Stavropoleios din Bucureşti, geamia din Mangalia). Practic, precum se cunoaşte, nici până astăzi nu s-a renunţat la ele pentru acoperirea coamelor.

Ascendenţa ţiglelor asupra olanelor s-a datorat, în primul rând unor cauze tehnologice: facilitatea de a face ţigle prin matriţe54, în loc de a le confecţiona la roata olarului, manevrabilitatea şi arderea mai bună, montarea mai solidă, şi, în final, suporturile mai uşoare pe care le presupuneau.

Folosirea ţiglelor cu extremitatea dreaptă s-au bucurat de mai puţină favoare decât cele din categoria următoare. Ţiglele de tipul roman, cu marginile îndoite, aşa cum am menţionat deja, nu se mai întâlnesc în Evul Mediu.

Cele în formă de solzi ori coadă de castor (engl. = beavertails) a demarat încă din secolele XIV–XV, cu observaţia că ele erau mult restrânse numeric faţă de acelea semitubulare. O imagine ideală a catedralei din Oradea, pictată pe cunoscutul manuscris al Cronicii pictate de la Viena, din secolul al XIV-lea, ne-o înfăţişează deja cu forme care trimit în mod clar către ţiglele plane. Chiar dacă, realitatea arheologică, până acum cel puţin, nu a confirmat reprezentarea, este cert că artistul s-a inspirat dintr-o realitate contemporană lui. Pe frescele de la Curtea de Argeş (secolul al XIV-lea), modalitatea de reprezentare a acoperişuri lor, este identică55.

Mărturia folosirii timpurii a ţiglelor cu o extremitate semicirculară este oferită şi de către o piesă de vestimentaţie celebră, aşa-numita „pafta de la Curtea de Argeş”, cataramă de aur descoperită într-unul dintre mormintele domneşti din interiorul bisericii mitropolitane (mijlocul secolului al XIV-lea). Lucrătura ei este de factură central-europeană, eventual posibil transilvană. 50 Cercetări arheologice inedite ale autorului. 51 Adrian A. Rusu, I. Lazăr, Gh. Petrov, în AT, 2, 1992, p. 156. 52 Elvia Celebi, în vol. Călători străini în ţările române. VI. Bucureşti, 1971, p. 534–535. 53 H. Fabini, op. cit., p. 75–76. 54 La sfârşitul sec. XVII, acestea erau deja şi din fier, nu numai din lemn. Vezi Erdélyi magyar szótörténeti tár. II. Cluj, 1978, p. 110 (anul 1696). 55 Vezi V. Vătăşianu, op. cit., p. 373, fig. 331.

223

Faptul că la Mănăstirea Tismana au fost găsite plăci de plumb cu extremitatea semicirculară56, dovedeşte contaminările formale care se produceau, fără să se poată stabili o genealogie certă.

La Oradea, una dintre cele mai mari ţigle (21 x 18 cm), în formă de solz, avea grosimea de 1,8 cm şi avea o terminaţie semicirculară, cu o muchie teşită. Smalţul său era brun. Alături de alte fragmente, mai mici, ţigla respectivă a ieşit la iveală din straturi care corespund cu certitudine perioadei de funcţionare a palatului episcopal (secolele XIV–XVI). Din aceleaşi tipuri de ţigle, au mai ieşit la lumină, câte un fragment cu smalţ verde şi un altul cu urme de vopsire. Din păcate, în afara Avrămeştilor, nu mai putem invoca soluţii identice de folosire, bine cronologizate în primele etape de utilizare. De curând, semnalarea unor asemenea ţigle la Timişoara nu a putut fi nici ea însoţită de elemente de datare57.

Revirimentul de folosire se produce în secolul al XVI-lea. Atunci imaginile sunt din ce în ce mai elocvente în legătură cu utilizarea masivă a ţiglelor, deja în cele două modalităţi clasice: cu terminaţie liberă semicirculară şi alta decupată în unghi ascuţit. Prima formă o descoperim figurată pe cahle de sobă în Transilvania la Vâlcele (jud. Cluj)58, cetatea Ardudului (jud. Satu Mare)59, în Moldova, la Suceava, Cotnari, Iaşi60. Ţigle solzi, cu smalţ verde, sunt semnalate la biserica parohială şi la Primăria veche a Sibiului61. Tot dintr-un atelier sibian, au ajuns, se pare, acelaşi ţigle cu smalţ verde, de un format mai mare decât cel obişnuit, la bolniţa Mănăstirii Cozia (secolul al XVI-lea)62. Cea mai veche dovadă directă a producţiei acestui oraş pare să dateze din anul 1545, atunci când înregistrăm o comandă a reginei Izabella, pentru câteva mii de bucăţi63. Avem dovada că ele începuseră să se extindă şi către medii mai paupere, cum ar fi cele secuieşti, de la Cecheşti (jud. Harghita)64.

Terminaţiile triunghiulare sunt mai greu de identificat pe cahle datorită formelor decorative regulate care rezultă din redarea lor65. Mai elocvente sunt

56 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 23. 57 Al. Rădulescu, în Analele Banatului. Arheologie-Istorie, 14/2, 2006, p. 39, fig. 19/2–3. 58 Daniela Marcu Istrate, Cahle din Transilvania…, p. 102, 280, cu datări în sec. XV–XVI; fără desen grafic. Pentru un studiu special, al urmării reprezentărilor de ţigle pe cahle, vezi Z. Hazlbauer, în ArhHist, 4, 1983, p. 263–276. 59 Cercetări arheologice inedite ale lui Szőcs P. L. 60 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală (secolele XIV–XVII). Suceava, 1999, p. 102, 218, fig. 21/4. 61 H. Fabini, op. cit., p. 76. 62 I. Opriş, Comisia Monumentelor Istorice. Bucureşti, 1994, p. 38. 63 H. Fabini, op. cit., p. 76. 64 Benkő E., op. cit., tab. 75/1, 4. 65 Paraschiva-Victoria Batariuc, Cahle din Moldova medievală..., p. 101, 214, fig. 17/4, la Vaslui, laşi, Suceava, Bacău.

224

reprezentările arhitectonice de pe aceleaşi cahle, unde sunt reprezentate ţigle: o clădire pe o cahlă cu cavaler de la Suceava66, pe o alta cu scena Bunei Vestiri de la Baia (jud. Suceava)67. Biserica de la Stăneşti (jud. Vâlcea) s-a acoperit, aşa precum o indică fidel şi tabloul votiv, cu ţigle smălţuite plane, cu vârf ascuţit68.

Despre ţigle plane cu alte forme, nu cunoaştem decât puţine lucruri. De-cupajele semicirculare inverse acelora de pe ţiglele solzi, le cunoaştem la Bistriţa69. Forme mai simple, care conţin decupaje concave, opuse, lângă capătul liber, întâlnim la biserica fortificată de la Biertan (jud. Sibiu)70 ori în cetatea Târgu Mureş71. Aspectul acestora aminteşte frapant de anumite tipuri de şindrile. Ele sunt, se pare, rare ori folosite în asociere cu alte tipuri. Din păcate, nu posedăm datări pentru aceste mărturii. Este de aşteptat, de asemenea, ca pe undeva să regăsim şi ţigle din cele pe care regatul maghiar le-a folosit pe alte şantiere72.

O componentă funcţională, este şi pentru cazul ţiglelor plane, acelaşi buton ori cioc de fixare pe şiţe. Fără să putem înfăţişa o gamă de o mare diversitate, menţionăm totuşi că ele nu pot scăpa unei atenţii sporite. Pe lângă formele dreptunghiulare, cu proeminenţe paralelipipedice ori curbate, am întâlnit, în cetatea Râşnovului, forme foarte individualizate. Acolo butonul are o masivitate pregnantă, care este modulată estetic de aspectul unui cioc de pasăre de pradă. Nu avem la dispoziţie cronologia exactă a acestei ţigle, dar se pare că ea nu are o vechime mai mare decât secolul al XVI-lea.

Decoraţiile în relief, realizate prin tipare, sunt, în egală măsură, rarităţi, pe ţiglele plane. Cu toate acestea, la Bistriţa, avem două decoruri, unul vegetal stilizat, care acoperă întreaga suprafaţă, încadrată de o ramă, altul cruciform, cu braţele tăiate de alte bare transversale, mai mici73. Semnul din urmă aminteşte frapant de modalităţile de marcare practicate de meşterii pietrari.

Formele speciale. Indiferent dacă erau acoperişuri de ţiglă plane ori olane, ele aveau, întotdeauna, piese auxiliare. Formele de protejare ale cornişelor medievale şi moderne sunt aproape identice cu cele de tip roman. Despre ele ştim destul de puţine detalii, întru-cât urmele lor sunt mai puţin păstrate şi publicate. În secţiunea S XX, practicată la biserica din Avrămeşti, a apărut un astfel de fragment care trebuie să fi aparţinut unei piese întregi cu raza

66 Ibidem, p. 250, fig. 53/4. 67 Ibidem, p. 257, fig. 60/4. 68 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 19. 69 Piesă inedită, semnalată de către arhitect Alexandra Murdunescu, în colecţia Muzeului Judeţean Bistriţa. 70 Observaţii personale ale autorului. 71 Piese inedite, rezultate şi din cercetările arheologice ale autorului. 72 De pildă, formatul în „cap de cal”, semnalat în cetatea Budei (vezi Gerevich L., A budai vár feltárása. Budapest, 1966, p. 335, tab. XV/5. 73 Piese inedite, semnalate de către arhitect Alexandra Murdunescu, în colecţia Muzeului Judeţean Bistriţa.

225

exterioară de circa 9,5 cm, la o grosime de 2 cm74. Pare să fi fost destinată vreunei componente speciale a acoperişului (coamă).

Un glob împodobea turnul Primăriei vechi a Sibiului75. În Braşov şi în jurul său se foloseau la decorarea acoperişurilor, un fel de buzdugane (Giebelaufsätze), peste care se montau mici profilaturi (ca un pion de şah), apoi o tijă-tub cu două reduceri de grosime, adeseori smălţuite brun76. Biserica mănăstiri franciscane din Cluj, avea, la începutul secolului al XVII-lea, asemenea globuri aurite77. Alte piese asemănătoare, destinate pentru acoperişuri, rămase până în secolele XVIII–XIX, au fost semnalate şi pe valea Hârtibaciului78. Un document din anul 1711 relatează, sub forma unei plângeri, că ex turri et ecclesia S. Jobiensi globos aereos inauratos au fost luate de către nobili şi ofiţeri79.

Decoraţiile din urmă provin de la imitarea globurilor ori figurilor de lemn sau metal care se găseau în vârful ori pe faţadele unor construcţii medievale. Acestea sunt reflexe târzii ale unei simbolisticii des întâlnite în lumea medievală, simbolistică care suplinea, ceea ce am socoti ca fiind mijloacele de reclamă ale lumii capitaliste. În mediul mai modest al locuitorilor mai săraci, ele imitau artefactele de metal (globuri, steaguri, figurine, însemne de profesiune, simboluri cu rol protector).

Date directe despre o cromatică a acoperişuri lor există. Din păcate, nu întotdeauna ori mai corect, cel mai des, referirea nu se face şi la modalitatea concretă de realizare

a culorii. Una dintre primele descrieri de ţigle colorate, pe care o avem la dispoziţie, pentru catedrala din cetatea Oradea, datată în anul 1609, relatează că avem de-a face cu ţigle aurii, verzi şi roşii80. Cronicarul Szalardi povesteşte despre ţiglele cu care fusese acoperită biserică mănăstirii franciscane din Cluj, afirmând că erau culori diferite81. Biserica Domnească din Târgovişte (1583) a avut, iniţial, ţigle divers colorate82. Dacă informaţia este corectă, ţiglele colorate

74 Benkő E., op. cit., loc. cit. 75 H. Fabini, op. cit., p. 76. 76 A. Eichhorn, Von deutschen Zünflen in Kronstadt. IV. Die Töpfer, în Mitteilungen des Burzenländer sächsischen Museums, 4, Heft 1–4, 1940, p. 77, fig. 34. 77 Cf. Kővári L., Erdely épitészeti emlékei. Kolozsvárt, 1866, p. 289. 78 E. Andree, Din istoria olăritului în valea Hârtibaciului, în Cumidava, 3, 1969, p. 537, 551, fig. 7. 79 Sâniob, vezi la Bunyitay V., A váradi püspökség története. II, p. 479, n. l. 80 Balogh Jolán, Varadinum. Várad vára. II. Budapest, 1982, p. 137. 81 Cf. Kővári L., op. cit., p. 289. 82 Gh. Curinschi Vorona, op. cit., p. 269.

Cromatica ţiglelor

226

(albe, albastre, verzi şi galbene), care mai acoperă şi astăzi turnul rotund al castelului Criş (jud. Mureş), provin din secolul al XVII-lea83. O cromatică foarte vie, databilă tot în aceeaşi perioadă istorică, oferă Turnul Trompeţilor din biserica-cetate a Mediaşului. Despre „ţigle roşii”, aproape sigur plane, se menţionează la Oradea şi în anul 166084. Despre ele putem doar presupune că ar fi fost simple, vopsite ori smălţuite.

Culoarea a fost dată, în mod consecvent, de consistenţa şi felul de ardere al ceramicii. Culorile învelitorilor de ţiglă cuprind toate nuanţele de roşu, până la brun şi negru. Mărturiile avute la îndemână nu ne permit să bănuim dacă loturile de ţigle erau deliberat grupate în sectoare cu nuanţe distonante. Dar, dacă avem în vedere faptul că arhitectura de zid a folosit această posibilitate85, teoretic nu putem exclude folosirea jocului de nuanţe de culoare şi la ţigle.

Nu există, deocamdată cel puţin, vreo preocupare detectabilă pentru acoperirea ţiglelor cu angobă. Menţionasem deja prezenţa timpurie a ţiglelor smălţuite (secolul al XIII-lea). Din secolul al XIV-lea ele se realizează tot mai frecvent. Un fragment de ţiglă (?) cu smalţ verde, apare atestat la Pâncota, alături de şase tipuri diferite de ţigle comune86. Din păcate ele au o datare foarte largă, în secolele XI–XV. Ne vine destul de greu să ne imaginăm că ele fuseseră utilizate deja în prima parte a acestui interval. Iniţial, până în secolul al XVII-lea, smalţurile predominante ale ţiglelor au fost brune sau verzi, adică acele culori care se obţineau cel mai facil şi, în consecinţă, erau mai ieftine. Paralela cu utilizarea smalţului pe veselă, este de luat în considerare. Cele mai vechi piese (secolul al XIV-lea) descoperite pe teritoriul românesc actual sunt cu smalţ brun ori cu variante (Cetăţeni87, Argeş, Vinţu de Jos). Cromatica se diversifică în secolul următor, prin progresul tehnologiei de smălţuire, respectiv prin reducerea costurilor de fabricare.

Descoperirile arheologice de la cetatea Oradea indică şi folosirea ţiglelor vopsite, nu integral, ci cu linii asemănătoare ca şi aceea de pe olăria de bucătărie. Un fragment mărunt prezintă urme de vopsire. Ca să ştim ceva mai mult despre ţiglele vopsite, trebuie să avem răbdarea de a aştepta cercetările viitoare. Ţigle cu urme de vopsire parţială, cu roşu, în romburi mari, s-au descoperit, însă ele nu au fost decât excepţii pe învelitori, contribuind la

83 Oricum, smalţurile albe şi albastre nu au fost folosite mai devreme de acest veac. 84 L. Borcea, în Crisia, 6, 1976, p. 214. 85 Exemplele cele mai bune pe care le putem invoca sunt cele din arhitectura de cărămidă din jurul Mării Baltice. 86 Adrian A. Rusu, G. P. Hurezan, Biserici medievale din judeţul Arad. Arad, 2000, p. 191. 87 D. V. Rosetti, în Materiale, 7, 1962, p. 84. Datarea propusă este acolo sec. XIII !

227

întregirea sectorială ori punctuală a aspectului cromatic. Un exemplu este acela al ţiglelor de la biserica din Avrămeşti88. Reprezentarea bisericii de pe altarul principal de la Mediaş are ţigle vopsite cu alb care trasează linii oblice încrucişate pe şarpanta acoperişului (fig. ).

După toate semnele, ţiglele cu smalţ ori vopsite nu formau decât o parte a unor decoruri şi nu ansamblul suprafeţelor. Este posibil ca ele să fi fost aranjate în forma unor cruci ori alte aranjamente geometrice simple. Practica a rezistat până astăzi. Observaţia se adaugă aceleia potrivit căreia existau cazuri de folosire a materialelor mixte de acoperire: şindrilă cu ţigle, tablă cu ţigle etc. Pentru că este vorba, întotdeauna, de eşantioane mici, este greu de estimat amplasamentul coloristic. Despre vreo estetică a acoperişurilor, deliberat căutată în vremurile istorice, s-ar putea cu greu vorbi. Nici măcar termenii vagi de „mult sau puţin”, „strident ori decent” nu ar avea vreo şansă de viabilitate. Oricum datele pe care le posedăm, dau dreptate restauratorului austriac care se ocupase de Mănăstirea Putna, la începutul veacului XX, decât comentatorului său critic, român.

Reprezentările iconografice sugerează că majoritatea ţiglelor erau însă cele roşii. Ele sunt nu numai înzestrate cu culoarea naturală, ci şi cu aceea ideală, cu atribute de nobleţe în simbolistica timpurilor, dar şi de recunoaştere universală. Reprezentarea Mediaşului, pe fundalul Răstignirii de pe altarul bisericii Sf. Margareta din localitate, ni-l înfăţişează, la începutul secolului al XVI-lea, ca fiind, cromatic, acoperit cu această culoare. Majoritatea caselor orăşeneşti a fost însă acoperită, şi în cazul Mediaşului, cu şiţă, şi, mai rar, cu paie. Excepţie făcea, poate Sibiul, denumit de turci, poate tocmai din cauza frecvenţei acoperişurilor de ţiglă, „oraşul roşu”89. Este foarte cert că şi în secolul al XVII-lea, existau numeroase castele nobiliare acoperite cu şiţă vopsită în verde ori roşu, dar şi cu paie. Ţiglele sunt încă rare chiar şi la aceste clădiri aparţinătoare elitelor sociale90.

Am văzut deja că şi unele şindrile se vopseau astfel încât să semene cu ţiglele. Mai mult chiar, avem dovada că plăcile de plumb nu erau numai modelate după forma unor ţigle plane, dar erau şi vopsite. Este cazul de la Mănăstirea Suceviţa, înzestrată astfel de către domnitorul Ieremia Movilă91. Vopsirea era cauzată şi datorită faptului că existau acoperişuri care foloseau materiale combinate (ţigle cu tablă de plumb ori aramă, dacă nu şi lemn), care trebuiau uniformizate prin modalitatea la care ne refeream.

88 Benkő E., op. cit., p. 218, tab. 75/2. 89 G. Sebestyén, op. cit., p. 24. 90 Ibidem, p. 41. 91 I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 25.

228

Materialul tegular medieval şi post medieval are, în cea mai mare parte, consistenţa ceramicii comune, uzuale. Deci, el nu se bucura de o

tehnologie total separată. Pasta de confecţionare a ţiglelor era sau omogenă şi cu ardere până la roşu ori doar superficială, cu miezul necopt. În cazul pieselor smălţuite, prin dublarea arderii, rezistenţa ţiglelor era mărită. Această consistenţă nu este un rezultat al unor experimentări care să fi condus la un material optim.

Ceramica, ca şi alte materiale de acoperire, are calităţile ei proprii, mai dură decât lemnul ori paiele, dar mai slabă decât plăcile metalice ori de piatră. Cele două materiale din urmă nu au avut, în epoca de folosire, niciodată o competiţie reală cu ceramica pe motiv că aceasta ar produce un microclimat mai favorabil părţilor acoperite. Această problemă este doar o concluzie a cercetărilor contemporane. Or, în condiţiile schimbărilor radicale de climat general (alte cote de umiditate, factorii poluanţi etc.), ale vremurilor de astăzi, dilema se naşte firesc: trebuie încă conservate materiale „tradiţionale” ori trebuie ele adaptate noilor solicitări ale mediului, păstrându-se doar formele şi cromatica veche? Întrebarea este tulburătoare, fără ca să i se poată asocia răspunsuri atât de competente încât să provoace legi.

Formele de suporturi au fost concepute în funcţie de materialul primar avut la îndemână pentru acoperiri. La refaceri, dacă materialul se modifica, întreaga structură de rezistenţă era

schimbată. Suprafaţa modestă a construcţiilor de pe teritoriul României, nu implica probleme tehnice dificile din acest punct de vedere.

În cazul monumentelor cu suprafeţe mici, forma şarpantelor nu avea importanţă, însă la marile bazilici, pentru a preveni dezvelirea lor de către furtuni, se utilizau, de obicei, şarpante scunde. Există o foarte clară diferenţă între suporturile olanelor şi cele ale ţiglelor plane. Primele au nevoie de baze mai soli de, cu pante mai puţin accentuate. S-a observat, de asemenea, că dacă bolţile erau prezente, acoperirea s-a făcut direct pe ele ori prin sisteme foarte simple de montare. Oricum, după datele pe care le avem la îndemână, se pare că acoperirea directă pe bolţi a fost părăsită, ca tehnologie, în secolul al XVI-lea, în favoarea şarpantelor de lemn92.

Despre suporturile acoperişurilor de ţigle avem date destul de puţine. Aceste informaţii trebuiau recoltate din relicvele de arhitectură istorică conservate până astăzi. Or, asemenea operaţii sunt rare şi rămân posibile, în 92 Gh. Curinschi Vorona, op. cit., p. 269.

Consistenţa materială

Materialele suport şi alte detalii pentru

acoperişuri

229

cazul arhitecturii civile, doar în Transilvania, respectiv acolo unde mai există un patrimoniu destul de bogat care coboară până în secolele XV–XVI. Am făcut trimiteri la înregistrările operate de către H. Fabini pentru oraşul Sibiu. Există însă câteva mărturii ale reprezentărilor acestor suporturi, pe picturile care au fost instalate pe altarele păstrate în Transilvania.

Mai corect ar fi să afirmăm că diferenţe se constată acolo unde, în cazul olanelor, s-a utilizat stratul dublu de piese, prins cu ciocuri, uneori cu fire metalice, trecute prin orificii speciale, şi într-o cantitate mare de mortar. Aceste învelitori au o greutate specifică care necesitau suporturi mai solide. Ele au fost însă realizate, indiferent de suprafeţele pe care urmau să le protejeze, din lemn. Folosirea lor este sigură între secolul al XIV-lea (Vinţu de Jos) şi al XVI-lea (cetatea Râşnov). În cazul olanelor s-au utilizat şipci de 4 x 11–12 cm, la o distanţă de 0,40–42 cm, montate pe o pantă de 68–71°93. Acoperişul cu draniţă avea, la casele din Sibiu, elemente orizontale dreptunghiulare ori rotunde, dispuse la distanţe de 0,65-0,72 m94.

Mai menţionăm că, pe cale arheologică şi pe baza analogiilor din afara României, se poate discuta despre modalităţile de fixare, între ele, a olanelor. Ele sunt cunoscute în literatura de specialitate străină sub numele de „călugăr şi călugăriţă”. Este vorba, în principal, despre montarea unui plan, în care piesele înzestrate cu un cep, pătrund în şirul superior. Sub acest plan, există un altul, montat la fel, doar că era cu deschiderile olanelor în sus, în aşa fel încât să le cuprindă pe cele din stratul superior, expuse direct atmosferei. Acest nivel avea olane înzestrate cu ciocuri, pentru agăţarea de şipcile şarpantei. Cele două straturi de olane erau consolidate cu mortar. Odată terminată, învelitoarea era impermeabilă şi înzestrată cu o greutate care nu putea fi uşor clintită nici de către vânturi le cele mai puternice. Constau din suprapunerea a două rânduri de olane, unite cu deschiderile, şi umplerea interspaţiului cu mortar. La Mănăstirea Crişan s-a constatat şi alternarea, în rândul inferior, a unor olane cu cioc simplu, cu altele, poziţionate în partea superioară, cu cioc în formă de corn de bovideu.

Casa gotică a avut un pinion înalt, cu coama perpendiculară pe faţade. Situaţia solicita scocuri ieşite în afară, între case, pentru scurgerea apelor pluviale. Pentru prevenirea infiltraţiilor s-a apelat la coarne multiple, paralele cu faţadele, renunţându-se ori nu la pinion95. Cunoaştem exemple de case cu şarpantă deschisă, utilizate în secolele XVI–XVII96.

Copierea modelelor renascentiste a condus la realizarea sau revenirea la unele acoperişuri plate (terase), la castelul princiar din Alba Iulia (sfârşitul 93 H. Fabini, op. cit., p. 74–76. 94 Ibidem. 95 G. Sebestyén, op. cit., p. 22. 96 Ibidem, p. 20.

230

secolului al XVI-lea) şi la acela din incinta cetăţii Oradea (prima jumătate a secolului al XVII-lea). Se ştie că s-a folosit şi cositorul pentru realizarea unor îmbinări. Dar, infiltraţiile de apă au fost atât de abundente încât, numai peste câţiva ani, acoperişurile respective au fost schimbate cu şarpante înalte97.

La mijlocul secolului al XVII-lea, o decizie a Bisericii Ortodoxe, stabileşte formal acoperirea bisericilor într-un fel „rotund”, nu „ascuţit”98. Presupunând că hotărârea a fost, ca în atâtea alte cazuri, urmată doar parţial, ea a avut totuşi consecinţe asupra sistemelor de acoperire de la bisericile româneşti. Această reglementare nu a fost urmărită în Transilvania, de nici unul dintre autorii care s-au ocupat de arhitectura specifică românilor.

Elementele cu care am încerca astăzi o repartizare a folosirilor de sisteme de acoperire pe teritoriul României, sunt mult prea sărace. Cu toate

acestea nu putem abandona ideea prezenţei reale a unei atari geografii. Pe ea am vedea diferenţe între versantele Carpaţilor, apoi pete mai vii în oraşe şi în vecinătatea lor. Alte enc1ave vor rezulta din combinarea hărţilor pădurilor, cu acelea ale solurilor potrivite pentru olăritul destinat materialelor de acoperire, al căilor de comerţ, cu geografia zonelor sinistrate de războaie ori poate doar cu regim hidrologic excesiv. Variabilele puse în ecuaţia zonării sunt atât de multiple încât orice exclusivism pare a fi înlăturat.

Imaginile rezultate din investigarea sistemelor de acoperire din România, chiar într-atât

de parţiale cum pot apărea la încercarea unei sinteze, ne înlesnesc câteva observaţii generale. Dezvoltarea lor se produce de la un start care conţine soluţii multiple, deja experimentate în alte medii geografi ce. După acest început, evoluţiile sunt adesea haotice, interferate, niciodată liniar ascendente. Noul se traduce, de cele mai multe ori, prin extensiunea unor materiale de o anumită factură, prin receptarea unor tehnologii care s-au ieftinit între timp. Nu au existat niciodată teorii şi nici măcar concepte sociale restrictive pentru uzitarea lor. Estetica lor s-a construit tot istoric, cu cât ne apropiem mai mult de zilele noastre. În asemenea condiţii nu există nici un temei serios ca doar acum, în contemporaneitate, să fie create, artificial, legi de folosire sau de consistenţă materială. Singurele criterii care ar trebui să fie avute în vedere sunt doar acelea de compatibilitate şi simbioză cu părţile de arhitectură istorică care nu se modifică.

97 Ibidem, p. 69. 98 Vezi Gh. Curinschi Vorona, op. cit., p. 263.

Zonarea geografică a folosirii

Concluzii

231

Potirul de la Vinţu de Jos (incursiune în decorul şi utilitatea vaselor ceramice de lux medievale)1

După cum se cunoaşte, dintre artefactele arheologice, ceramica a fost şi va fi multă vreme vitregită de o atenţie sistematică. Cauzele sunt comune tuturor epocilor istorice: cantitatea ei este, de departe, la vârful oricăror estimări, iar mesajul ei istoric este anost sau minim. Dar, paradoxul merge până acolo încât a te ocupa de ea este mai mult decât ar fi meritat alte materiale2. Nu ne propunem să săvârşim aici o „revoluţie” de atitudine. Este doar un semnal pentru un plus de atenţie şi pentru a demonstra că producţia de veselă de ceramică poate avea punctele ei de mare interes.

Cercetările arheologice de la mănăstirea dominicană şi castelul Martinuzzi din localitatea Vinţu de Jos (jud. Alba), au deja o oarecare vechime. Date generale3 şi unele speciale4, despre ele, sunt deja cunoscute. În aceste pagini ne propunem să insistăm pe cât de larg este posibil, asupra unei piese de ceramică, aparţinătoare categoriei veselei5. Ea a fost semnalată şi prezentată fotografic, într-o formă primară, preliminară6, care, în mod evident, nu satisface. A sosit prilejul la o reluare de detaliu.

1 Material apărut într-o primă formă în ArhMed, 4, 2002, p. 205–213. 2 Vezi în acest vol. Ciocul care bate piatra. 3 Adrian A. Rusu, Tezaurul de ducaţi de la Vinţu de jos (jud. Alba), în Buletinul Societăţii Numismatice Române, 86–87, 1992–1993, nr. 140–141, 1996, p. 161–166; idem, Gotic fi Renaştere la Vinţu de jos (Documente de cultură materială din Transilvania secolelor XIII–XVII). Cluj-Napoca – Satu Mate, 1998; idem, A Glimpse into the Inner Life of a Transylvanian Monastery. The Dominican Monastery of Vinţu de jos (Alba Counţy), în vol. Church and Society in Central and Eastern Europe. Cluj-Napoca, 1998, p. 13–21; idem, Un ansamblu de monumente medievale dispărute la Vinţu de jos (jud. Alba). Mănăstirea dominicană şi castelul Martinuzzi (Rezultate preliminare ale cercetărilor arheologice), în RMI, 67, nr. 1–2, 1998, p. 36–48. 4 Idem, Sticlăria medievală din Transilvania. Repere generale şi documente arheologice, în EphemNap, 5, 1995, p. 316–318, 323–327, fig. 3, 7–8. Despre unele cahle de la Vinţu se discută şi în acest vol. 5 Depozitată în Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, inv. F. 28.858. 6 Vezi Adrian A. Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos..., p. 56–57, nr. catalog 129, il. fotografică p. 140.

232

Loc de descoperire. Fragmentul ceramic a fost scos la lumină din secţiunea S XXVII, □ 5, – 2,20 m. Faţă de ansamblul constructiv al fostei mănăstiri dominicane, a fost regăsit într-un sector apropiat de colţul interior, de sud-vest, al navei bisericii.

Descriere. Fragmentul (fig. 1), aparent minor, se încadrează aproximativ în dimensiunile unui dreptunghi de 8,5 × 9,5 cm. Sectoarele de curbură pe care le prezintă, îngăduie sugestii privitoare la dimensiunile sale iniţiale. A avut o bază cu diametrul de 14 cm, cu aspect de tambur, înaltă de trei centimetri, cu trafor având aspectul unor dreptunghiuri (circa 3 × 1,9 cm) cu colţurile rotunjite cel puţin la partea superioară. Ele se succedau la distanţe de circa doi centimetri. Numai deasupra decupajelor, înregistrăm un fel de cornişe, modelate în forma unor lame uşor îndreptate în sus, cu mărimi care nu depăşesc un cm. Piciorul vasului se continua în sus, dincolo de tamburul de la bază, încă cel puţin şapte cm, în forma unui trunchi de con. Partea superioară, următoare, nu a mai fost conservată, dar o curbură uşoară a ciobului indică tendinţa de transformare a conului într-un cilindru cu Ø de circa şase centimetri. Din păcate, nici cel mai mic element nu ne ajută la reconstituirea părţii superioare.

Pasta de confecţie este relativ bună, dar arderea a rămas incompletă. Oricum, în urma operaţiei desemnate, suprafaţa exterioară a dat o culoare roşie destul de estetică. Remarcabilă este abundenţa decorului utilizat pentru aceeaşi suprafaţă. Fragmentul despre care scriem, desigur împreună cu tot vasul, a fost iniţial decorat cu baghete de lut în relief (gr = 0,7 cm), pornite la 0,5–0,7 cm deasupra sprâncenelor de cornişe. Toate baghetele porneau de la nişte pastile de lut, aproximativ semicirculare (Ø = 1,4 cm). Aceleaşi protuberanţe se regăsesc şi mai sus, de-a lungul baghetelor, la distanţă de aproximativ trei cm, unele faţă de altele. Pe baghete şi protuberanţe s-au plasat (probabil cu o lamă de cuţit), înainte de ardere, în pasta moale, crestături oblice, dese. Decorul aplicat se ritmează la o distanţă de circa 3,5 cm, permiţându-ne estimarea potrivit căreia, întregul picior al vasului a posedat cel puţin şase astfel de aranjamente.

Suprafeţele rezultate prin decorul aplicat au fost apoi umplute, prin ştampilare, cu un instrument special. A fost vorba despre folosirea unui poanson circular (Ø de 0,5 cm), care a lăsat urmele unei roţi cu şapte spiţe. Amplasarea ştampilelor, s-a făcut fără vreo regulă desluşită, uneori şi cu suprapuneri. Interspaţiile dintre baghete au fost umplute copios sau mai rarefiat, într-un mod cât se poate de aleator.

În sfârşit, deja complicatul decor realizat prin aplicare şi ştampilare, a fost întregit cu o smălţuire parţială, înfăptuită cu smalţ verde şi incolor. Smalţul este sectorizat doar în preajma „cornişelor”, cu prelingeri (scurgeri) în ambele direcţii.

233

Datare. Întâmplarea a făcut ca în preajma piesei de care ne ocupăm să iasă la lumină şi o monedă aparţinătoare secolului al XIV-lea: un denar al lui Ludovic I, bătut între anii 1373–13827. Fragmentul de pocal se datează sigur în secolul al XIV-lea, respectiv în vremurile de maximă prosperitate ale mănăstirii.

Analogiile formale. O primă observaţie a fost repede formulată, în legătură cu caracterul de unicat al vasului în ambianţa noastră regională8. Acum suntem în măsură să adăugăm că această unicitate este dată primordial de formă şi apoi de decor.

Forma majoră este, aşa cum am văzut, aceea a unui tambur scurt, surmontat de un trunchi de con. Terminaţia acestuia este necunoscută. Cel mai probabil, acolo avem de-a face cu o formă care să facă vasul util: o cupă ori o variantă cu gura mai largă, de tip bol.

Reconstituirea aspectului ne conduce deja la identificarea analogiilor. Piesele de argint şi bronz de folosinţă ecleziastică (pocale, monstranţe, herme etc.), ale secolelor XIV–XV, au tălpi foarte asemănătoare, ca un gen de soclu9. Acesta posedă sau nu decupaje. Muchiile care urcă dinspre bazele polilobate, ale veselei metalice, par a se regăsi în decorul aplicat de la vasul vinţan. Asemănătoare este şi forma cristelniţelor10, care o reproduce pe cea a potirelor, dar în format mai mare11.

În ceea ce priveşte rudele ceramice ale piesei, lucrurile nu se mai regăsesc atât de rapid. O formă arhaică, considerată a fi un vas lustral, de mari dimensiuni, dar confecţionată din lut, a fost descoperită la mănăstirea timpurie de la Slava Rusă (sec. VI). Pe lângă aspectul general comun, mai remarcăm decupajele care îi însoţesc talpa12. Continuitatea seriei este apoi ruptă. Mult mai târziu, aceleaşi decupaje sunt asociate tălpilor elaborate, ale unor vase descoperite în plin Ev Mediu, din Europa Centrală13. De asta dată este vorba despre vase mult mai mici, cu o altă destinaţie.

În spaţiul nostru de interes ne întâlnim mai întâi cu o reprezentare iconografică. Este vorba despre un detaliu de frescă, precis datată (1311), de la 7 Unger, nr. 441. 8 Vezi Adrian A. Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos..., p. 56–57. 9 În general, vezi V. Roth, Kunstdenkmäler aus den sächsischen Kirchen Siebenbürgens. I. Goldschmiederarbeiten. Teil 1. Hermannstadt, 1922, p. 8–107. Potire de sec. XIV, cu forme asemănătoare, la V. Drăguţ, Arta gotică în România. Bucureşti, 1979, p. 307–308. 10 Lovag Zsuzsa, A középkori bronzművesség emlékei Magyarországon. Budapest, 1979. 11 Realitate recunoscută şi de I. Albu, Monumentul epigrafic la saşi în context central-european (secolele XV–XVIII). Sibiu, Teză de doctorat, 1997, p. 139. 12 A. Opait, Cristina Opaiţ, T. Bănică, în RMI, 59, nr. 1, 1990, consideraţii generale şi analogii p. 23, descriere p. 26, il. p. 23, pl. VI/1, foto p. 27, pl. IX/34. 13 Holl I., Külföldi kerámia Magyarországon (XIII–XVI. század), în BudRég, 16, 1955, p. 153, fig. 15–16, 158, fig. 23.

234

biserica de la Sântămărie Orlea (jud. Hunedoara), unde pe scena Binecuvântarea Mariei de către marii preoţi, pe o masă, întâlnim nu mai puţin de trei vase în genul unor fructiere antice, dar având frapante forme asemănătoare cu ceea ce trebuie să fi existat la Vinţu: talpă largă, picior conic, cupă depăşind dimensiunea tălpii14.

Dintre piesele arheologice, ne vom opri mai întâi la ceea ce a fost numită ca fiind o „cupă care nu-şi găseşte pereche în ceramica descoperită în Moldova”, de la Bârlad, datată în secolul al XV-lea (fig. 2/a)15. Aici asemănarea cu un potir gotic este izbitoare: talpa cu retrageri, piciorul tronconic, întâlnit cu un nodus median, iar profilatura gurii modelată ca pentru un capac metalic. „Rudenia” dintre vasele noastre este ceva mai depărtată: dacă lipsa părţii superioare, lasă loc, la Vinţu, unor incertitudini, la Bârlad utilizările sunt grăitor de limpezi. Contextul de descoperire al piesei moldovene este categoric civil (locuinţă), dar nu este nicidecum exclusă destinaţia liturgică a recipientului. Apariţia, în plastica de lut, a nelipsitului nodus din decoraţia potirelor metalice, ne duce cu gândul la posibilitatea existenţei lui şi în cazul vasului de la Vinţu. În fond, nu ar fi fost prea greu de reprodus în lut şi această decoraţie.

Nimic nu este surprinzător în întrepătrunderile formale, dintre materialele de confecţionare, sugerate de analogii. Stăm încă foarte rău cu „partida” ceramică a termenilor de comparat! În situaţia noastră, se poate admite foarte bine o inspiraţie de formă majoră, venită dinspre metal şi adaptată lutului. Fenomenul nu are nici o specificitate de epocă, ci păstrează chiar o valoare de generalitate, începută din antichitatea clasică şi continuată apoi în vremuri şi mai noi.

Nu acelaşi lucru se va întâmpla însă cu înzestrarea estetică, căci, precum bine se ştie, abordările materialelor devin specifice. Decorul ştampilat nu este, nici el, o raritate. Pentru a restrânge sfera de referinţă, vom stabili de la început că ne interesează doar modalitatea de impresiune prin poansonare, nu şi aceea executată cu rulouri16. Ea se regăseşte atât în variantele simplificate de cercuri cu cruci, cât şi a formei – în care intră şi vasul de la Vinţu, – cu impresiuni stelate.

14 V. Drăguţ, Picturile bisericii din Sântă Mărie Orlea – cel mai vechi ansamblu mural din ţara noastră, în BMI, 15, nr. 3, 1971, p. 68, fig. 9. Degradarea frescei, alături de documentul fotografic insuficient de bine realizat, ne împiedică să avansăm în compararea detaliilor. 15 M. D. Matei, în SCIV, 10, nr. 1, 1959, p. 125, fig. 6, fotografie, şi reluată de idem, în Materiale, 7, 1961, p. 651–652, fig. 8, cu desen grafic. Imaginea fotografică, însoţită de o datare de o precizie inexplicată (1476), în vol. Istoria Românilor. IV. Bucureşti, 2001, p. 88, fig. 18. 16 Acest tip de decor este bine reprezentat în vesela de bucătărie. Unele decoraţii amintesc frapant despre aşa-numita ceramică „husită” (prima jumătate a sec. XV), a cărei benzi decorative conţine însemne alfabetiforme. Analogiile posibile se găsesc în Moldova, – unde nu întâmplător, husiţii au fost prezenţi, fără a li se recunoaşte, până în prezent, urmele materiale. Vezi spre exemplu vase

235

În perioada anterioară şi contemporană, ştampila de această formă apare pe buzele cu profil semicircular, masiv, al oalelor denumite „de Viena”17. Frecvenţa acestora, reflectată de semnalările de descoperire, scade drastic dincoace de Buda, în spaţiul nostru de răsărit. Potrivit unor studii care sunt deja vechi, limita estică extremă de descoperire, este oraşul Gyula18. În doar ultimii doi ani, lucrurile s-au schimbat însă şi la acest capitol. Deocamdată, singura piesă de această factură, publicată, aparţine unui context de la Alba Iulia19. Dar semnalări posedăm deja şi de la mănăstirile de la Târgu Mureş20 şi Frumuşeni, ambele aparţinând anilor 2007–2008.

Apoi, acelaşi decor, îl descoperim, mult mai des, pe torţi; abia în urmă şi, mai rar, pe corpuri. În general, poansonarea pe corp era evitată datorită riscurilor de deformare sau rupere, la care vasul din pastă moale, necopt, era supus. Vom mai face remarca că instrumente de decorare nu ne sunt decât foarte puţin cunoscute şi aparţin unor vremuri mai noi21.

Trei pocale (cupe cu picior) cu decor ştampilat, fragmentare, au fost descoperite la Coconi22. Unul are chiar şi cruci înscrise, cu braţele dublate (fig. 2/b). Mai există apoi cruci din tipul de Malta, care apar pe aceleaşi vase. Acolo, la Coconi, deşi sunt socotite „poate cele mai uimitoare prin ineditul lor ornamental”, sunt considerate produse locale, ceea ce este foarte puţin probabil, având în vedere complexitatea decorului şi raritatea lor. Este avansată chiar şi ideea unui experiment, pe care trebuie să îl vedem totuşi legat de o sursă de inspiraţie. Prezenţele de pelicani ştampilaţi îndreptăţesc asocierea cu un mediu de geneză bizantin, din Dobrogea. La o altă extremă geografică, am regăsit crucile şi pe un pocal de colecţie (Berlin), datat în secolul al XV-lea, aparţinător familiei de vase ceramice denumite „Dreihausener”23.

ca acelea descoperite la Roman (M. D. Matei, L. Chiţescu, în Dacia, 10, 1966, p. 301–306), Bacău sau la Târgu Trotuş (Al. Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV–XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud). Iaşi, 1998, p. 198, 250, fig. 70/3, 5). 17 Semnalate deja de N. Constantinescu, în anul 1972, dar fără legături cu decorul realizat pe corpul vaselor. 18 Holl I., Küföldi kerámia Magyarországon (XIII–XVI. század), în BudRég, 16, 1955, p. 187. 19 Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki palota régészeti kutatása (2000–2002). Budapest, 2008, p. 324, tab. 53/48. Nu am găsit în textul concordanţa dintre această il. şi un text special. 20 Despre el şi vasele de Viena în general, câteva referiri şi la Bencze Ünige, Importuri de vase ceramice central-europene în Transilvania. Secolele XIV–XVI, în www.medievistica.ro. 21 Vezi un poanson de decorat ceramica, din sec. XVII, de la Cristuru Secuiesc, la Benkő E., Demeter I., Székély A., Közékori mezöváros a Székelyföldön. Kolozsvár, 1997, p. 105, fig. 22/6. 22 N. Constantinescu, Coroni, un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea al Bătrân. Bucureşti, 1972, p. 124–129. 23 Holl I., Küföldi kerámia…, p. 151, fig. 12.

236

Decoraţia este prezentă şi pe alte tipuri de forme ceramice; se găseşte, în primul rând, pe pahare. Cunoaştem unul de la Baia, din aceeaşi perioadă isto-rică24. L-a întâlnit apoi pe un pahar descoperit la Pomáz2521, pe un altul de la Diosgyőr (secolul al XIV-lea) (Ungaria) (fig. 3/d)26, dar şi pe un alt pahar apărut la Bratislava (Slovacia)27. În anii din urmă a reieşit un lucru nou: concentraţia de pahare sau, mai general, de vase ştampilate, în Slovenia. Este au fost chiar denu-mite a fi de „tip Celje” (fig. 3/a-c)28. Producţia lor, încadrată mai ales în secolele XIV–XV, se concentra pe forme simple, dar au existat şi derivări interesante, care conţineau şi pocaluri (l. germană, Kelche). Ceea ce este important, este faptul că tipul de ştampilă prezent pe vasul de la Vinţu este şi acolo prezent29. Se pare că ar putea fi vorba despre cele mai apropiate rude ale vasului nostru. Dar, deocamdată cel puţin, ateliere locale nu s-au descoperit, aşa încât mai rămâne să constatăm în viitor dacă ele au fost sau nu pe teritoriul sloven.

Următoarea categorie de piese, unde ştampila urmărită apare este aceea a instrumentelor de iluminat. Pe un sfeşnic de lut, de la Bremen (Germania), datat tot în secolul al XIV-lea, apar exact aceleaşi forme de ştampile30. Tot un sfeşnic, cu decoraţii identice, dar datat în secolul al XVI-lea, este semnalat la Székesfehérvár (fig. 3/e)31. Ştampile asemănătoare, datate în secolele XIV–XV, au fost descoperite şi pe „fluierici” de lut găsite la Buda, Esztergom şi Dunapataj (Ungaria)32. Cea din localitate a din urmă are chiar forme de ştampile aproape identice cu acelea de la Vinţu.

Mult mai dificil de regăsit este decorul aplicat. El este de o mare raritate, cel puţin pentru o perioadă atât de timpurie. Aparţine, aproape fără excepţie, unor vase de lux. Formele mai libere corespund imitaţiilor ceramice de tipul acvamanilelor. Pentru adaosurile izolate, de tipul pastilelor, tradiţia este

24 Din păcate imaginea fotografică nu este prea reuşită pentru a face raportări corecte cu decoraţia de la Vinţu. Vezi Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV–XVII. II. Iaşi, 1984, p. 220, 224, fig. 98/1. 25 Magyarország régészeti topográfja. VI. Budapest, 1982, p. 188, fig. 54/3. Socotit acolo ca aparţinător Evului Mediu târziu. 26 Czeglédy Ilona, A diósgyőri vár. Budapest, 1988, pl. XXVIII/ f. 27 B. Polla, Bratislava. Západné suburbium. Bratislava, 1979, p. 131, fig. 67/4. Socotit „gotic”. 28 M. Guštin, Celjske čaše. Srednjeveške in zgodnjenovoveške lončene čaše na Slovenskem, în vol. Strednieveško Celje. Mediavl Celje. Ljubljana, 2001, p. 139–193. Este vorba despre bine-cunoscuta rezidenţă a conţilor de Cilli, cei care aveau să joace un rol major în timpul regelui-împărat Sigismund de Luxemburg. 29 Ibidem, p. 149–150, tipul I/3. 30 M. Rech, în Bremer Archäologische Blätter, NF, 5, 2001, p. 50, fig. 7. 31 Siklósi Gy., A középkori Székesfehérvár. A legutóbbi tíz év ásatási eredményei (kiállitási katalógus). Budapest, 1987, p. 2, jos. 32 Király P., în Ethnographia, 96, nr. 1, 1985, p. 77–78.

237

mai veche, fiind semnalată în secolele XIV–XV, în Cehia33. În Austria, tehnicile se răspândesc mai ales din a doua jumătate a secolului al XV-lea34. Cam din secolul al XV-lea, asemenea vase apar şi în Ungaria actuală35. Potrivit unor opinii, vasele de acest tip au fost influenţate de forma şi decorul vaselor de sticlă36. Ceramica „Dreihausener”, menţionată deja, are frumoase decoruri aplicate, cu reprezentări umane (capete, sfinţi). Multe dintre aceste vase sunt realizate cu ajutorul tiparelor negative. În lipsa unor materiale mai insistent publicate în Transilvania, ne putem referi doar la astfel de vase din Secuime37, dar referinţe la vase astfel decorate se fac şi pentru ambianţa săsească (cu decor cu rozete, ghirlande, buchete, brâie, bumbi, struguri)38 ori în Moldova39. Datarea acestor materiale corespunde secolelor XVI–XVII, transferându-se apoi şi în piesele etnografice.

În această situaţie, pare că vasul de la Vinţu deschide o serie pe care o vom regăsi, îmbogăţită, abia la o distanţă destul de lungă, în timp. Din ceea ce ne-a stat la dispoziţie, „rude” apropiate ca formă şi cronologie de baghetele cu noduri de pe vasul de la Vinţu, nu am descoperit. Apoi, trebuie adăugat că, la rândul lor, şi schiţările de „cornişă” care delimitează partea inferioară, sunt decoraţii la fel de rare.

Folosirea smalţului în secolul al XIV-lea, este, în linii generale, recunoscută ca practicată în Transilvania şi vecinătăţile ei de vest. În zona Banatului, ne întâlnim, în mod cert cu vase de bucătărie smălţuite40. Dincolo de această arie, prezenţa veselei de ceramică smălţuită este de-a dreptul sporadică. Mai adesea, auzim despre posibilitatea folosirii smalţului la cahle41 sau la olane semitubulare42. O foarte bună analogie de smălţuire bicromă am descoperit-o pe o cahlă decorată cu frunze de acant, ieşită la iveală la Oradea43. Ea se apropie şi

33 V. Nekuda, K. Reichertová, Stredovéka keramika v Cechách a na Moravé. Brno, 1968, p. 341. 34 Holl I., Küföldi kerámia…, p. 161 şi urm. 35 Idem, Kőszég vára a középkorban. Budapest, 1992, p. 138, Abb. 77/11. 36 Aşa-zisele pahare decorate cu stropi (Nuppenbecher). Vezi Marijia Bajalovic-Hadzi-Pesic, în vol. Verre medieval aux Balkans (Ve –XVe s.). Belgrad, 1975, p. 177–182. 37 Benkő E., Demeter I., Széke1y A., op. cit., tab. 27/2,4,9,10; tab. 34/1–5. 38 H. Hofmann, Din istoria şi tehnica artei ceramice săseşti din sudul Transilvaniei. Sibiu, 1956, p. 18. Exemple arheologice inedite la cetăţile de la Oradea sau Râşnov. 39 Vezi Al. Artimon, Civilizaţia medievală urbană din secolele XIV–XVII (Bacău, Tg. Trotuş, Adjud). Iaşi, 1998, p. 212, fig. 32/1–2, 7 (Bacău), 249, fig. 69/4 (Tg. Trotuş). 40 D. Ţeicu, Ceramica de factură bizantină descoperită în sud-vestul României, în SCIVA, 34, nr. 3, 1983, p. 276–278. 41 La Oradea, (vezi Cetatea Oradea. Monografie arheologică. I. Zona palatului episcopal. Oradea, 2002, p. 121–122) şi Alba Iulia (Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház…, p. 168). 42 Acestea sunt prezente chiar la Vinţu. 43 Cetatea Oradea…, p. 122, pl. LXXIX/a.

238

cronologic de vasul de lângă Mureş. Din cunoştinţele noastre de până acum, rezultă că răspândirea tehnicii în Transilvania a întârziat un oarecare timp44.

Acolo unde apare, chiar şi în perioadele mai târzii, sectorizarea smălţuirii este des întâlnită. Ea a păstrat mereu o aparenţă de economie, în nici un caz o preocupare de estetică sofisticată. Se înregistrează astfel smălţuiri în interior, la buze, cu prelingeri sau pete de corp. Cu atât mai rare vor fi însă vasele care să reunească două culori de smalţuri.

Din punctul de vedere al unor componente cumulate de decor (aplicat şi smalţ), am întâlnit un singur vas care se înrudeşte cu cel de la Vinţu. Este vorba despre o cupă datată în secolele XII–XIII, culeasă dintr-o periegheză, la Schitul (Dobrogea)45. Aici proporţia sugerată de mărime, dintre talpă şi cupa propriu-zisă, este în favoarea celei din urmă. Vasul se poate asemăna cu un castron cu picior scurt. Decoraţia aplicată este înrudită, – cum bine subliniază autorii restituirii, – cu terra sigillata romană. Oricum mediului bizantin i-au rămas cunoscute aceste tehnici mai mult decât celui occidental. Producţia sau poate doar prezenţa produselor sale a scăzut însă drastic, de la seriile mari ale antichităţii, la cele mici, dacă nu chiar unicate, ale Evului Mediu. Probabil acestui motiv îi datorăm dificultatea stabilirii unei filiaţii evidente a pieselor.

Aşa cum se constată, componentele potirului de la Vinţu sunt într-atât de diverse, încât reunirea analogiilor nu converge către o direcţie precisă, în urma căreia să-i putem determina geneza. Ar fi, deci, hazardat să exprimăm opinii privitoare la locul său de producţie. Mediul pare a nu fi local, tocmai prin cumularea unor decoruri rare. Vasul este, întâi de toate, o demonstraţie de potenţialitate tehnică şi, doar parţial, artistică. Imaginea cu totul precară pe care o posedăm despre atelierele ceramice provinciale sau comerţul cu acelaşi produse, este cauza pentru care consideraţiile noastre trebuie oprite în acest punct.

Consideraţii asupra utilizării. Vasul în sine, aşa cum va fi arătat el în timpul utilizării, a reprezentat o mare investiţie de tehnică şi muncă, care depăşeşte cu mult orice necesităţi alocabile pentru o folosinţă ordinară, strict gospodărească. Analogiile pe care le avem la dispoziţie (desigur parţiale) ne conduc către două posibilităţi de interpretare: vas de iluminat sau vas liturgic.

În prima categorie intră nu doar sfeşnicele, ci şi aşa-numitele vase speciale de iluminat masa. Despre cele din urmă, literatura arheologică românească abia dacă a auzit. Într-un anume fel, este explicabil, deoarece, nici în vecinătăţile noastre, asemenea forme nu sunt prea frecvente ori nu au fost recunoscute ca atare. Ele au forme de clopot şi decupări pe suprafeţe, pentru

44 Concomitent, Moldova, care avea contacte directe cu piaţa bizantină, pe filiera Mării Negre, are vase mai numeroase şi cu decoruri complicate. 45 H. Slobozianu, I. Ţicu, în SCIV, 17, nr. 4, 1966, p. 697–698, fig. 18/3.

239

difuzarea luminii46. Un vas de la Curtea de Argeş se apropie mult de această utilitate47, fără să intre, totuşi, în categorie. Orificiul superior, cu diametru de circa şapte centimetri, este proporţionat pentru o lumânare masivă, care are stabilitate în talpa de circa 23 centimetri înălţime. ar, piesa de la Vinţu nu se aseamănă cu vasele de iluminat, prin aceea că decupările sale sunt prezente prea jos pentru a permite luminii să se împrăştie. Cu alte cuvinte, ele sunt esenţial decorative şi numai parţial funcţionale, pentru a uşura greutatea suportului.

A doua variantă este aceea de vas liturgic, folosit în eucharistie (latină: calix, fons, poculum, crater, scyphus; greacă: poterion, kypellon, krater, skyphos), ca piesă principală, alături de pateră ori ciboriu (cu capac). Iniţial el a fost confecţionat din materiale diverse, dar din secolul al V-lea, pentru a evita otrăvirea prin compuşii de coroziune ai unor metale (plumb, bronz şi aliaje cu aramă), se instituie regula confecţionării sale din metal preţios48. În mod expres, utilizarea altor materiale, decât cele preţioase (piatră de diverse tipuri, sticlă, ceramică sau lemn), nu a fost niciodată total prohibită şi, drept urmare, până în pragul vremurilor modeme ne vom întâlni mereu cu tot felul de materiale de confecţie, desigur cu excepţia celor cu efecte maligne. În acelaşi spirit ar trebui să citim chiar şi formula de austeritate ornamentică a dominicanilor (Constituţia de la Paris, din 1239)49, care accepta, doar pentru potire, şi folosirea aurului şi argintului.

Deşi extrem de elaborate, cupele de la Coconi nu apar într-un mediu ecleziastic; dar nici unui mediu rural nu sunt, cu nimic, potrivite. Pasta de confecţionare, comună, şi, mai ales, prezenţa unor urme de ardere secundară, ne mai transmit ceva. Să admitem însă că ele puteau ajunge accidental acolo, fiind surprinse „în mişcare” sau au luat o altă destinaţie decât aceea pe care meşterul a vrut să le-o dea. Oricum, decorul nu se preta, în nici un fel, la amplasarea în preajma focului secundar (încălzire). O explicaţie asemănătoare poate însoţi potirul de la Bacău, cu remarca că acolo, inspiraţia formală a unui vas de cult de factură catolică, este mult mai transparentă. 46 Semnalăm doar un astfel de vas descoperit în Croaţia. B. Kerman, Die mittelalterliche Schmeide und Schmelzhütte von Grad in Goricko, în vol. Bruchstücke eines Alltags. Ljubljana, 1997, p. 148, 159, fig. 7/24. Se prea poate ca Holl I. să aibă şi el un astfel de obiect, în cetatea de la Kőszeg (Kőszég vára…, p. 39, 116, fig. 55/5), cu raza de circa 33 cm, pe care l-a asociat unei componente de coronament a unei sobe. 47 N. Constantinescu, Curtea de Argeş (1200–1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti. Bucureşti, 1984, p. 136, fig. 64. 48 E. Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină. Bucureşti, Inst. Biblic, 1993, p. 592. 49 Statuimus ut ornamenta aurea et argentea preter calices fratres nostri non habeant, în vol. Atta Capitulorum Generalium Ordinis Praedicatorum. I, Roma, 1898, p. 11, apud Sanda M. Salontai, Mănăstiri dominicane în Transilvania. Cluj-Napoca, teză de doctorat, 2001, p. 24.

240

Dintre cele două variante de utilitate, cea de-a doua ni se pare ca potrivindu-se şi fragmentului de vas de la Vinţu. Să ne mai reamintim o clipă că o sursă iconografică ne ajută să îl aşezăm în ambianţe religioase. Desigur, hotărâtoare pentru această interpretare, este şi locul de descoperire (nava bisericii). Aceasta cu atât mai mult, cu cât, până la dezafectarea spaţiului sacral al bisericii, după începutul deceniului al patrulea al secolului al XVI-lea, ceramica comună este aproape inexistentă în acest loc.

Ne-am fi aşteptat mai puţin, într-o astfel de amplasare – mănăstirească catolică şi presupus prosperă – să găsim un vas de lut, chiar cu decorul său excepţional, de utilitate liturgică. Rezervele se pot spulbera doar în măsura în care vom întâlni, în cercetări viitoare, alte incompatibilităţi dintre dezideratele sugerate de reglementări canonice şi realitatea arheologică. Cea din urmă va fi mereu o sursă de surprize, care nu va face decât să valideze o constantă istorică: distanţa dintre precepte şi utilităţile concrete.

241

5.

STRUCTURILE IGNORATE

Identitatea refuzată: satul dintre ziduri Locuirea târzie din interiorul cetăţii Râşnovului1

Cunoscuta cetate ridicată între Braşov şi Bran, a fost tratată, din punct de vedere istoric, în mai multe ocazii. Accentul s-a pus, aproape întotdeauna, pe componente ei mai vechi, atunci când s-au analizat antecedentele dacice2 sau presupus-teutone. Pe lângă acestea, în afara unor descrieri de arhitectură pe care le-am putea denumi a fi primare, cetatea nu a fost analizată în detaliu, în asemenea mod încât să i se cunoască dezvoltarea şi funcţionalităţile dobândite ori pierdute de-a lungul existenţei.

Reluarea cercetărilor arheologice3, prilejuite de necesităţile proiectelor de restaurare, a produs, aşa cum era de aşteptat, o serie de elemente noi care, la rândul lor, au sugerat interpretări însoţitoare. Datorită conjuncturilor absolut anormale care domină viaţa din România, cetatea Rupea a devenit pe rând un experiment eşuat pentru muzeul judeţean local, apoi o antrepriză semiprivată. Toate cercetările comandate de către Direcţia Monumentelor Istorice au părut a fi în beneficiul noului deţinător. Dar, treptat, acesta a sesizat cât de anemică este autoritatea publică, luându-şi libertăţi de restaurare dintre cele mai incisive. Din 1 Reluare modificată a textului Locuirea târzie din interiorul cetăţii Râşnovului, în vol. Concepte şi tehnici de restaurare. Bucureşti, 2000, p. 77–94. 2 Vezi Fl. Costea, Cercetările arheologice de la Râşnov-Cetate (campaniile din anii 1971–1980), în Cumidava, 14, 1989, p. 41–55. 3 Cercetările despre care este vorba s-au derulat continuu începând din anul 1998, până în 2001, sub conducerea autorului. Primele două campanii au fost cele mai importante. Se poate avansa, cu titlu preliminar, că aceste cercetări au fost dintre cele mai importante din România, desfăşurate la vreo cetate medievală, alături de acelea de la Făgăraş sau Oradea. După o chimie proprie Ministerului Culturii şi Cultelor, în anul 200. cercetarea arheologică a fost încredinţată firmei de arheologie a Danielei Marcu Istrate care a trimis acolo, pentru săpături, pe Ioan Fedor Pascu.

242

păcate, toate atenţionările noastre nu s-au lăsat decât cu conivenţa arhitectului proiectant şi, în final, cu scoaterea fără motivaţie a arheologului din ecuaţie. A fost în schimb implicată, fără nici un fel de acord şi cu călcarea în picioare a celor mai elementare norme de etică profesională, o firmă de arheologie4 privată agreată de administratorii Ministerului Culturii şi Cultelor.

Cele câteva zeci de secţiuni şi sondaje au scos la lumină o cantitate impresionantă de informaţii şi materiale arheologice. Ele se conturau deja în varianta unui volum independent. Din problematica complexă a cetăţii, în aceste pagini, ne-am propus abordarea unei teme, legate de formele de habitat târziu. Înţelegem prin acestea, pe cele care se integrează perioadei de la sfârşitul Evului Mediu (secolul al XVI-lea), până la încetarea oricăror funcţii locative (secolul al XVIII-lea).

Deja pe cel mai vechi plan modern al cetăţii, numai suprafaţa cetăţii de sus apare acoperită cu o serie de mici construcţii, care sunt, în aparenţă, grupuri de camere, toate cu intrări independente, dispuse, acolo unde relictele de arhitectură s-au mai conservat, chiar şi pe câte două nivele5. Pentru a ne orienta în descrierea şi plasarea tuturor încăperilor am adoptat un sistem numeric de identificare (fig. 1). El este în întregime artificial, bazându-se pe o numerotare primară, a încăperilor existente pe planul cetăţii publicat în anul 18966. Potrivit acestuia, am dispune de un prim lot de 38 de încăperi7. La aceasta s-au adăugat încăperile identificate din săpături arheologice ori alte săpături, amenajări ori accidente care au scos la iveală noi fundaţii, în intervalul scurs de la finele secolului al XIX-lea, până la zi. Se adaugă astfel încăperile cu numerele 39–74. După cercetările arheologice din cea de-a treia campanie, numărul lor a atins cifra de 77. Ţinem însă să subliniem, foarte repede, că acesta nu este numărul definitiv al încăperilor din cetate. O parte dintre spaţii ar putea fi socotite, în urma unei cercetări arhitectonice şi arheologice mai atente, cu totul altceva decât încăperi locative (unele din grupul din sud-vestul cetăţii ori altele dintre cele două curtine de pe latura de nord). Mai există apoi sectoare unde cercetări noi ar putea înmulţi numărul acestora.

Pentru aceste spaţii constituie obiectul nostru de interes, le vom urmări grupate în funcţie de poziţia lor din cetate.

4 Este vorba despre aceeaşi persoană care, din materiale recoltate de către noi, primise cu generozitate spre publicare primară, toate cahlele din cetate. 5 Deoarece ritmul de restaurare din cetate este extrem de rapid, o confruntare dintre realitatea descrisă de textul nostru şi cea din teren, riscă să nu mai fie valabilă deja peste câteva luni. 6 J. Gross, E. Kühlbrandt, Die rosenauer Burg. Wien, 1896. 7 În vol. său, H. Fabini scrie despre „etwa 30 Häuser” (Atlas der siebenbürgisch-sächischen Kirchenburgen und Dorfkirchen. Hermannstaft- Heidelberg, 1998, p. 619).

243

a. Încăperile de pe latura de est. Pe latura de est, grupul de locuinţe identificate în secţiunea arheologică S 5 încep să apară dinspre nord către sud, până la Turnul porţii din colţul de sud-est al incintei de sud. Este gruparea care conţinea încăperile I ( = siglă de prescurtare, de la „încăpere”) 67- I 74, apoi I 38 şi I 27. Există câteva cezuri, din care prima sigură urmează după încăperea I 71. Aici ne aflăm aproximativ în dreptul uşii de intrare la nivelul II al turnului cu unghi în ax. Următoarea este doar de bănuit în sectorul încăperilor I 73–74 şi I 38, ca ultima, certă, să fie prinsă pe ilustraţia documentară, între ultima încăpere desemnată şi I 27, deja lipită de turnul de poartă. Planimetria acestor spaţii este cu aspectul unui patrulater neregulat, adaptându-se, în general, conturului zidului exterior de incintă, în spatele căruia s-au clădit. S-au conservat doar fundaţii sub nivelele actuale de călcare, astfel încât nu se poate vorbi, în acest caz, despre formele elevaţiilor. Câteva generalităţi pot fi exprimate la adresa zidurilor despărţitoare şi la amenajările de podele. Nu există reguli comune. Fiecare a adoptat tehnici şi soluţii particulare. Nu s-au descoperit nivele de călcare certe. Aici, ca şi în majoritatea locuinţelor despre care va fi vorba în continuare, nivelele iniţiale au pornit de la stânca nivelată. Această nivelare a fost, în unele cazuri, făcută încă în perioada dacică. Locuirea ulterioară, deci şi fazele medievale şi premoderne, au beneficiat de acest suport solid, mereu reluat. Toate depunerile istorice au fost astfel curăţate sistematic, doar accidental, mai ales în denivelările de stâncă, păstrându-se resturi de locuire mai veche. În spaţiul locuinţei I 68 a fost descoperită o monedă poloneză, bătută la sfârşitul secolului al XVI-lea, de către regele Sigismund al III-lea. În I 69 s-a descoperit un strat de cereale carbonizate. I 71 avea particularitatea de a fi funcţionat cu podeaua direct pe stâncă. Mai mult decât atât, de-a lungul secţiunii arheologice din acest sector a fost găsită o şănţuire lată de circa 0,35 m, care provine de la o bârnă pe care a fost fixată podeaua.

b. Încăperile de pe latura de sud. Ne aflăm pe latura cea mai favorabilă instalării unor locuinţe. A existat un lot primitiv dacic, preluat şi amplificat de altul, timpuriu medieval. Ridicarea zidului de incintă, destul de aproape de panta stâncii, iar mai apoi necesitatea păstrării unei artere de circulaţie, a eliminat posibilitatea plasării unor locuinţe chiar lângă (adosate) zidul de incintă.

În vremea funcţionării cetăţii, încăperi există grupate în jurul vârfului de vest al incintei. Este vorba acolo doar despre grupul marcat cu I 1–6, situat înspre vest, grup de încăperi care sunt astăzi încă funcţionale (I 1–3) sau cu acoperişuri (I 4–6). Mai departe, pe întreaga latură de sud, nu s-au semnalat alte încăperi adosate zidului de incintă şi, pe cât se pare, nici nu au existat cel puţin din secolul al XVI-lea către noi. Pentru aceste încăperi nu avem încă elemente arheologice concludente pentru aprecierea evoluţiei lor în timp. Un singur sondaj, efectuat în I 5, indică totuşi o evoluţie acumulată.

244

c. Încăperile de pe latura de vest. În panta dinspre vest a cetăţii, efectuarea secţiunii S 20 a constat existenţa unei încăperi I 39, săpată în stâncă. Acolo, la o distanţă de capătul de est al secţiunii, stânca a fost scobită aproape vertical, până la 1,40 m. Latura de est avea aproximativ 4 m. Lungimea era de aproximativ tot 4 m, ceea ce reconstituie un plan pătrat. Latura de vest era deja complet la suprafaţa solului. Accesul ei a fost făcut dinspre vest. Este posibil ca ea să fi fost, de fapt o veche locuinţă dacică pe care medievalii au folosit-o cu siguranţă. Cert este faptul că marginile stâncii scobite nu prezintă nicăieri urme de zidărie. Doar descoperirea unui zid prăbuşit, în interiorul locuinţei, indică utilizarea locului, în mod cert, în timpul funcţionării cetăţii medievale. Până pe fundul acestei adânciri în stâncă s-a descoperit materiale ceramice medievale, alături de un strat gros de cereale arse. Locuinţa I 39, spre deosebire de toate celelalte, este una stingheră, fără altele apropiate. Aceasta dovedeşte o fază timpurie de săpare în stâncă, dacică, sau eventual înaintea secolului al XVI-lea. Faptul că în ea existau cereale arse, ca şi în alte încăperi din cetate, demonstrează că rolul ei, în fazele ulterioare, a fost, din punct de vedere funcţional, restrâns.

d. Încăperile de pe latura de nord. Datele pe care le avem la dispoziţie indică prezenţa unei locuiri înşirate în spatele liniei de apărare ridicată în secolul al XVI-lea. Dublarea vechiului zid de incintă, cu unul nou, avansat spre exterior, a creat şi facilităţi de locuire, pe lângă galeriile strict necesare drumului de strajă. De aceea credem că nu greşim prea mult dacă, aceste ipotetice spaţii locative le aşezăm sub siglele I 7-I 9.

Este posibil ca locuirea care s-a adosat vechiului zid de incintă, spre interior, să se fi originat undeva în preajma imediată a fântânii cetăţii. Denivelările marcate pe planul de la sfârşitul secolului al XIX-lea, conduc către o astfel de concluzie, cu atât mai mult cu cât, peste tot unde aceleaşi însemnări cartografice vechi au fost verificate arheologic, ele s-au confirmat ca fiind vechi locuinţe. Între fântână şi încăperea I 40, se poate presupune prezenţa a încă trei încăperi. Alte încăperi au fost identificate în perimetrul secţiunii S 41. S-a dovedit însă că pereţii de nord ai grupului de încăperi se depărtează de zidul de incintă, închizând grupul către încăperea I 10, conservată integral. Un nou perete de locuinţă a fost descoperit în extrema de sud a secţiunii S 41. Nu avem certitudinea că ne aflăm în faţa unei noi componente a încăperii I 42 sau o altă încăpere adosată ei, spre vest. Fundarea s-a făcut şi în acest caz pe un sector de stâncă cruţată. Către profilul de est fundaţia a fost construită fie ezitant, fie corectată de la o fundaţie mai veche, scoasă din uz. După ce iese din profil 1,60 m, zidul înregistrează locaşul unei intrări. Canatul de vest, plasat dincolo de 0,60 m, se ascundea undeva aproape, sub profilul de vest al secţiunii. Cercetarea arheologică indică drept certă o prezenţă locativă imediat după uşoara întoarcere

245

a zidului interior, dinspre direcţia sud-vest-nord-est, către o direcţie orientată aproape riguros vest-est. La capătul de nord al secţiunii S 27 A s-au identificat două încăperi (I 40-I 41). În interior nu s-au identificat urmele nivelelor de călcare. Materialele ceramice descoperite demonstrează că încăperea a servit o lungă perioadă de timp, probabil până în secolul al XVIII-lea. Între încăperile I 41 şi I 46, spaţiul îngăduie plasarea maximală a încă trei încăperi. Terenul stâncos îşi accentuează panta, astfel încât lucrările de amenajare au trebuit să opereze deja cel puţin o terasare.

Mai departe, spre est, avem de-a face cu o casă cu elevaţie bine conservată, beneficiară de o serie de restaurări. Menţionăm încă faptul că pe una dintre grinzile care despart parterul de etaj se păstrează o inscripţie cu anul 1726. În interiorul încăperii, marcată convenţional cu sigla I 21, au apărut o serie de elemente demne de interes. Mai întâi s-a constatat că şi în această locuinţă, s-a efectuat curăţiri drastice ale straturilor anterioare. Întâmplarea a făcut ca, datorită faptului că stânca-suport nu forma o bază destul de uniformă, fiind străpunsă de colţuri de stâncă, o parte din elementele mai vechi s-au conservat. Este vorba despre câteva resturi ceramice şi, ceea ce este mult mai important, despre o monedă poloneză emisă de către Ioan al II-lea Cazimir, rege al Poloniei (1648–1668). Peste aceste depuneri inegale şi superficiale, în colţul de nord-vest a funcţionat o sobă de cahle databilă în secolul al XVIII-lea. De la ea, spre axa lungă a încăperii (spre est), a fost înregistrat clar un nivel cu arsură care urca până la dispariţie, până la 1,20 m de sobă. Spre est s-au conservat elemente de la două nivele de construcţie. Tot acolo s-au găsit urme de la o podea de lemn. O anomalie constructivă prezintă peretele de est. El nu a fost fundat direct pe stâncă, ci mai sus cu 0,40 m, însă la nivelul fundaţiei peretelui opus. El a fost aşezat superficial şi neglijent pe pietre fără mortar. Acest plasament pare că indice o vechime mai mare pentru peretele opus (ridicat peste vechiul zid de incintă), şi implicit, modificarea unei planimetrii locative mai vechi. În exterior, spre est, nivelul pământului actual este mai sus cu 1,35 m, iar accesul la etaj cu 2,30 m.

În continuare se dispun încăperile I 49-I 53. Delimitările sunt vizibile pe teren, la o cotă de adâncime care reclamă etajare. Faptul că avem siguranţa acestor destinaţii provine din prezenţa unor amprente de hornuri de pe zidurile exterioare ale curtinei. În sfârşit, locuirea de pe latura de nord este încheiată de încăperile I 28-I 30. Ele se distingeau bine încă în urmă cu un veac. Ultima încăpere, I 30, prezintă latura de est uşor oblică, în aşa fel încât să se poată facil circula către turnul de flancare exterior incintei.

e. Încăperile din mijlocul cetăţii. Locuirea din mijlocul cetăţii este cea mai dezvoltată. Ea se împărţea, ca şi astăzi, în două „insule” importante: cea

246

dinspre vest, mai mică şi în legătură directă cu unele case de lângă incinta de nord (minimum 10 încăperi-case), şi cea dinspre est, clădită prin valorificarea vârfului stâncos în care se afla plasată capela (minimum 33 încăperi-case). Cele două erau despărţite de o cale carosabilă de acces. Le vom descrie tot pe rând, în ordinea în care le-am semnalat.

„Insula” ori grupul din vest. Din cifra totală indicată, patru case sunt acoperite (I 10, 11, 12, 13), una cu ziduri până la nivelul acoperişului (I 15), două vizibile la sol (I 14, I 45), iar restul (I 42, 43, 44) recuperate prin cercetare arheologică.

La sud de încăperile I 40 şi I 41, practic în prelungirea lor, au fost amenajate încă cel puţin trei alte încăperi, până la întâlnirea cu cea integral conservată, cu numărul I 10. Pentru că, cel puţin imediat după încăperile I 40 şi I 41, zidurile au dispărut complet, s-ar putea să fie vorba despre refaceri succesive, eventual în minimum două faze. Încăperea I 42, aflată în prelungirea celei cu numărul I 40, a beneficiat de zidul ei de închidere, spre nord. Urma unui perete de închidere, spre est, este vizibilă pe stâncă, în unghi drept, pe o distanţă de 2,70 m. După aceea urmează o porţiune neclară, cu stânca păstrată aproape de suprafaţă, lungă de aproape 2 m, dar cu urme de mortar. După această porţiune, din nou stânca conserva urma unei baze de zid cioplită deliberat. Orientarea ei este doar aproximativă în prelungirea celei de la capătul de nord a camerei. Ea este mai curând oblică, de la nord-est, către sud-vest. Stânca are aspectul unei baze de zid cu lăţimea de 0,70 m. Forma astfel cioplită se opreşte brusc sub un zid îngust, care nu este paralel cu cele din nord. Încăperea ce pare a rezulta astfel, este de o lungime ce pare neobişnuită pentru casele din cetate (circa 6 m). Din aceste motive presupunem că au existat aici şi alte ziduri, acum dispărute, ziduri care au pierit fie deliberat demolate, pentru a permite un acces mai facil către şirurile de încăperi din nord, dinspre vest, fie distruse în timp, din diferite cauze. Spre est de încăperea I 42, trebuie să fi funcţionat şi cea cu numărul I 43.

La capătul celor şase metri care marcau spaţiul incert, definit de noi doar cu numerele 42–43, peste stânca cruţată, amintită deja, a fost ridicat un zid ceva mai îngrijit, dar gros doar de 0,45 m. Aşa cum specificasem, el nu este nicidecum paralel cu zidurile orientate la fel, din secţiunea S 27 A şi, ceea ce este şi mai bizar, nici cu zidul de nord al casei cu numărul I 10. În spaţiul dintre zidul cel subţire şi peretele exterior nord al casei I 10, există un spaţiu de circa 3,90 m, adâncit în stâncă. El poate fi considerat ca aparţinând, odinioară, casei cu numărul I 44. Locul ei a fost excavat puternic în stâncă, având cea mai joasă cotă din întregul şir despre care scriem în acest moment.

Încăperea cu numărul I 10, pe lângă faptul că a avut un nivel mai ridicat, se mai remarcă şi prin aceea că a avut podeaua instalată pe o stâncă mai

247

bine nivelată. Spre deosebire însă de alte încăperi, aici au fost observate două nivele de construcţie, la o diferenţă de nivel de 0,10 m. Deja primul nivel este cuprins într-un nivel de dărâmături care putea proveni şi de la alte construcţii. Celelalte două nivele de construcţie au în consistenţa lor ţigle plane şi cărămizi.

„Insula” ori grupul din est. Formează cea mai mare aglomerare. Zestrea constructivă a acestui grup este, în schimb, mai săracă: o singură casă este acoperită (I 20), elevaţiile se păstrează, la diferite înălţimi, la circa 16 (I 16, 17, 18, 19, 22, 23, 25, 26, 27, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37), cinci sunt identificate doar din săpături arheologice (I 57–60), altă parte se deduce din scobiturile stâncii, ziduri la sol (I 47, 54–56, 62, 63, 64) şi mici sondaje arheologice (I 48, 61, 66).

Aliniamentul sudic, paralel cu drumul, începea la circa 18 m de Turnul armelor. Pornindu-se de la colţul de sud-est al încăperii I 34, s-a stabilit că în faza imediat următoare, s-a adăugat încăperea nouă I 76. Ea era vecina de est a încăperii I 33 (?) şi probabil paralelă cu drumul principal de acces venit dinspre turnul de poartă. Datorită sectorului săpat, s-a aflat că ea depăşeşte colţul încăperii I 34, cu 3,12 m. Încăperea I 76 a fost realizată prin construcţia unui zid nord-sud care unea colţul de nord-est al încăperii I 33, cu colţul de sud-vest al încăperii I 35. S-a poziţionat pe un traseu de stâncă cruţată, excavată la interior până la 2,40 m adâncime. Adâncimea face trimitere, din nou, către un spaţiu de pivniţă ori un parter semiîngropat. În interiorul încăperii nu au fost observate amenajări de podele. Prezenţa nivelului de grâne carbonizate, la o distanţă oarecare de stânca de la bază, sugerează că în fazele târzii de folosire, a fost tolerată, în interior, o depunere de pământ amestecat. Mai complicată este înţelegerea unui zid paralel, descoperit spre est de închiderea încăperilor I 33 şi I 76. El este mai vechi ori, eventual, contemporan cu zidurile încăperii I 33. După cum o sugerează deja depărtările măsurate pe profile, el nu este paralel cu zidurile încăperilor menţionate, ci oblic, de la nord-vest, către sud-est. Profitând de neregularităţile stâncii, el are o înălţime variabilă, de la maximum 0,80 m, la 0,45 m (spre vest). Spre est de acest zid căderea stâncii era bruscă. În lipsa unor ziduri corespondente, care să formeze o încăpere, nu putem şti dacă a fost o încăpere veche ori altceva legat de organizarea acceselor interioare, extrem de dificile în acest sector al incintei. Oricum, situaţia probează, odată în plus, complexitatea sectorială a perimetrului cetăţii de sus a Râşnovului, alături de o continuitate de locuire.

Spaţiul următor, larg de 4,20 m, nu este astăzi vizibil ocupat de vreo construcţie. Dimensiunile sale sunt însă conforme modulului cel mai frecvent utilizat în cetate, aşa încât bănuim că acolo trebuie aşezată încăperea cu numărul I 62. Urmează camera ori casa cu numărul I 61. Din zidul de la „stradă” s-au

248

păstrat fragmente până la o lungime de 4,30 m. Sondajul efectuat în colţul de nord-vest (S 34) a dezvăluit lungimea interioară reală a laturii de nord, respectiv 5,90 m. Lipită de ea, spre nord, exista I 25. Cercetarea efectuată prin S 28 A a condus la descoperirea, la distanţă de 4,50–5 m de zidul de incintă a închiderii de sud a unui întreg aliniament de construcţii. El poate fi pus acum în relaţie directă cu fragmentele de ziduri aflate la suprafaţă, în aşa fel încât să se contureze un şir paralel cu zidul de incintă. În S 28 A, la mică adâncime de la nivelul de călcare, s-a găsit un zid construit cu aceeaşi tehnică rudimentară pe care o regăsim la majoritatea construcţiilor din cetatea de sus. În dreptul acestui zid a funcţionat o uşă a cărei feronerie a fost, în cea mai mare parte recuperată. Peretele de est al acestei încăperi se forma dintr-un zid lung, găsit pe diagonala secţiunii, lung de 8,20 m. De la frontul căii de acces în cetate, el se unea cu stânca. Aceasta din urmă avea, spre nord, un perete abrupt, dar relativ neregulat. La o distanţă de 4,45 m faţă de colţul de sud-est, zidul se întrerupe pe o distanţă de 1,35 m, lăsând locul cadrului unei uşi dispărute. În preajma acestui zid se poate aprecia că existau odinioară cel puţin două încăperi, de-o parte şi de alta a zidului cel lung. Tocmai dimensiunea sa ne îngăduie să bănuim că folosindu-se modulul de circa 4 m, pe care îl întâlnim adesea la alte case, să fi avut şi pe relaţia nord-sud, încă cât două încăperi. Aceasta ne face să socotim că în jurul săpăturii noastre am putea să ne referim la încăperile I 57–60. Ultima, aliniată şi ea la stradă, rezultă a fi destul de mică (l = 3 m). Zidul ei de est (gr = 0,50 m) era adosat zidului camerei 22. Zidurile din cărămidă au fost aşezate parţial peste o fază de zid mai veche, realizată cu amestec de materiale. În această încăpere s-a întâlnit şi un rudiment de podea, formată din scânduri aşezate pe stâncă. În încăpere s-a descoperit o cantitate oarecare de grâne carbonizate şi cahle.

Sondajul din încăperea I 18 a dovedit că închiderea iniţială spre sud a acesteia, nu se afla, aşa cum se prezintă acum, la o distanţă de 4,22 m, ci la 3,45 m. În acest sector a fost găsit un zid mai vechi, cu lăţimea vizibilă de 0,80 m. Tehnic nu diferă de cel care îl succede, nici prin poziţionare pe stâncă, nici prin maniera de execuţie.

Între locuinţa cu numărul I 18 şi aceea cu numărul I 17 exista un spaţiu pe care, atât planurile mai vechi, cât şi observaţiile de suprafaţă, l-au lăsat, cu consecvenţă, liber. Problema era complicată prin aceea că încăperea I 19, aflată spre nord, avea urmele unei uşi orientate tocmai către acest spaţiu. În urma sondajului S 36, s-a constat că spaţiul fusese odinioară închis printr-un zid care era aliniat perfect cu zidul descoperit în fundaţie în interiorul camerei alăturate, din dreapta (I 18). În acest mod trebuie cu obligativitate să avem în vedere prezenţa de odinioară a încăperii cu sigla I 48. Încăperea cu sigla I 16 avea

249

exteriorul accentuat curbat, pentru a face trecerea la un alt spaţiu, astăzi neacoperit de ruine, dar cert destinat locuinţei I 47. Dincolo de I 20 aliniamentul pare să fi continuat în vreun fel oarecare, fie întrerupt din cauza unui rest de stâncă, fie într-un şir de încăperi adaptate. Cert este doar faptul că abia la oarecare distanţă de casa I 20, vom întâlni grupul de trei încăperi I 54–56, puternic săpate în stâncă, la nord-vest de capela centrală. După un spaţiu neconstruit, care pare să fi asigurat accesul la pomenita capelă, şirul de locuinţe continua în curbura din faţa turnului de incintă din nord-est. Pe baza sondajului efectuat în zonă, ne putem referi doar vag la o singură încăpere certă, pe care o marcăm cu I 66. Spaţiul îngăduie prezumţia prezenţei a trei astfel de încăperi.

Încăperea cu numărul I 15 a fost sondată pe axa ei est-vest. Din nou stânca a fost cioplită aproape plan, cu o uşoară înclinare spre vest. Stratul de cultură, foarte subţire, conţine numai material premodern, în cantitate neglijabilă. S-a dovedit apoi, printr-o simplă cercetare de la suprafaţa terenului că, spre nord de această încăpere, funcţionase cea cu însemnul I 45. Ea se sprijinea către vest de I 13 şi I 14.

Căsuţa încă bine păstrată, numerotată I 20, s-a aşezat direct pe stâncă netezită. A fost una dintre prea puţinele în care pardoseala de cărămidă a fost conservată. Aceasta din urmă este formată din cărămizi dreptunghiulare, întregi şi sfărâmate, în alternanţă cu puţine pietre. Spre sud, suprafaţa de călcare a fost substituită prin stâncă.

Locuinţa cu numărul I 35 a fost degajată de dărâmături. Cu acest prilej s-a constatat că în colţul aproximativ opus intrării vizibile, din est, se aflase odinioară şi o alta. Ea dădea spre o nouă încăpere, denumită convenţional I 65. Prin degajare şi săpare s-a constatat că locuinţa a fost plasată pe un loc egalizat, pe stâncă. Deschiderea uşii se afla la circa 0,30 m de colţul de nord-vest. Avea lăţimea de 0,85 m. Cadrul intrării poate fi considerat extrem de scund. Este încă un argument pentru considerarea şi acestei încăperi drept spaţiu de pivniţă ori depozit al încăperii de la etaj, eventual şi al celei adosate spre vest, cu numărul I 37. Toţi pereţii acestei încăperi sunt neuniformi. Peretele de est are 0,60 m, cel de nord 0,85 m la bază, dar în elevaţie devine ceva mai subţire, 0,80 m, peretele de vest 0,65 m, peretele de sud are, înspre colţul de sud-vest 0,60 m, iar în colţul opus 0,75 m. Locuinţa a suferit cel puţin o modificare esenţială. Zidul ei de vest nu mai respectă în elevaţie, pe un altul aflat în fundaţie, la limita solului. Elevaţia nu se ţese cu peretele de nord. Descoperirea unor olane plane atenţionează asupra rezolvării acoperişului acestei clădiri. Am putea considera drept aproape certă prezenţa unei locuinţe I 64, aflată la sud, mărginită spre vest de un perete scurt al încăperii I 34.

250

În sfârşit, o ultimă intervenţie arheologică, realizată în „colţul” de nord-est al insulei centrale, a dezvelit alte încăperi, dintre care una, notată I 66, avea o curbură accentuată de perete exterior, fiind totodată amplasată pe un teren anterior folosit pentru alte amenajări necunoscute.

Drumuri şi pasaje. În cea dintâi etapă de funcţionare a cetăţii, nu a existat vreun drum bine marcat. Urmele drumului propriu zis nu s-au putut observa în dreptul turnului de poartă din sud-est. Nici nu este de mirare, căci în această zonă stânca este foarte sus, practic la vedere, oferind un suport de circulaţie excelent, pentru orice mijloc de transport, oricât de greu ar fi fost el. La o distanţă de 42–43 m, de acelaşi turn, s-a constatat că avem deja o amenajare specială. Ea se suprapune peste stratul dacic. Se compune dintr-un nivel de pietriş şi nisip, peste care se aşează un alt nivel de pământ amestecat.

După ce ajungea în dreptul casei I 17, drumul se bifurca. O parte se îndrepta în continuare spre vest, de-a lungul zidului de incintă şi ocolind „insula” de vest. Amenajările au fost necesare în continuare, încă cel puţin 40 de metri. La capătul acestei distanţe se găsea „piaţa”. Dacă facem abstracţie de fosa încăperii I 39, am avea la dispoziţie un spaţiu de circa 450 m² folosibili pentru piaţă. Dată fiind dispoziţia locuinţelor descoperite în secţiunea S 27 A, rezultă că manevra de întoarcere a mijloacelor de transport se făcea tot prin drumul de acces de la venire. Acest spaţiu generos a putut fi folosit ca piaţă de mărfuri, loc de instrucţie, adunări publice etc.

De la menţionata casă I 17, drumul de acces o cotea larg spre nord, ocolind tronsonul caselor I 16, 47 şi 20 (circa 15–16 m). Direcţia continua spre est, de-a lungul caselor aliniate lângă zidul de incintă şi al celor din vecinătatea capelei luterane (circa 47 m). Avem toate motivele să credem că el mai descria o curbură spre sud, în dreptul caselor I 66 şi 67, oprindu-se în dreptul caselor I 31 şi I 72 (circa 18 m). Rămâne nerezolvată posibilitatea asigurării unui spaţiu de întoarcere, situaţie în care aranjamentul caselor ar fi avut de suferit modificări în liniaritatea fronturilor.

Unul dintre cele mai frapante aspecte ale locuirii de la cetatea de sus îl constituie prezenţa, alături de drumul deja descris, a pasajelor. Cel mai evident, şi astăzi conservat, între locuinţele I 11 şi I 12, aparţinătoare „insulei” vestice, aminteşte, la o scară mică, de toate acele pasaje pe care le întâlnim în marile burguri medievale săseşti ale Transilvaniei. Avem convingerea că el continua dincolo de casele în care se observă astăzi, spre casele următoare, I 44 - I 13–14. Ar fi de avut în vedere încă un mic pasaj care să asigure legătura caselor I 41 şi I 42, cu drumul principal care evolua spre est.

„Insula” estică nu am putea-o înţelege în funcţionalitate fără să admitem existenţa şi în perimetrul ei a altor asemenea treceri pietonale. Cel mai

251

probabil, dacă nu şi cel mai lung, pe care îl descifrăm din amplasarea caselor este acela care se origina în preajma locuinţelor I 31-I 37 şi se deplasa către vest, despărţind grupul de case din vecinătatea apropiată a capelei (I 26, I 63) de cele care se orientau mai mult către artera principală de drum paralelă cu incinta de sud. Ipotetic, acest pasaj axial ar fi putut ieşi în dreptul caselor I 22 şi I 20. Alte asemenea pasaje mai pot şi încă citite pe planul refăcut al dispoziţiei locative. Unul, pare să fi existat între casa I 35, pe de-o parte, şi I 36 şi I 37, pe de alta. Un altul pare destul de sigur ca fiind în funcţie între casele I 23 şi I 18.

Tipologia şi particularităţile încăperilor. Datele pe care le avem la îndemnă, înfăţişate succint mai sus, ne permit să putem generaliza aspectul micilor spaţii din interiorul cetăţii.

Fundarea lor pe stâncă nu a fost generală. Există cazuri în care stânca a fost folosită ca suport direct al fundaţiilor, în alte cazuri însă s-au păstrat distanţe semnificative până la ea. Cel mai concludent exemplu din urmă este acela al peretelui despărţitor dintre casele I 69 şi I 69, unde, sub temelie a fost găsit un vas dacic de dimensiuni medii, spre mari, îngropat vertical. Urmând aceeaşi abatere de la regulă, nivelele de podire au fost şi ele variate ca soluţii. Am înregistrat astfel cazuri în care stânca a fost conservată fără a se interveni asupra ei (I 21, I 67 etc.), în acest caz, singura soluţie fiind umplerea artificială până la un nivel de călcare. Cazurile în care stânca a fost nivelată sunt mult mai numeroase, am spune chiar că ele au format regula (I 10, I 15, I 18, I 35, I 72 etc.). Pe acest suport natural, intervenţiile ulterioare nu au lipsit. În I 72 s-au descoperit două şănţuiri, orientate nord-sud, care lăsau foarte evident indiciul locului de plasare al unor bârne care susţinuseră podelele. În I 20, soluţia a fost alta, stânca, nivelată doar în colţul de sud-vest al casei, a fost întregită cu o podire de cărămidă. Aceasta din urmă s-a realizat, în general, cu rebuturi şi fragmente, completate, ici-colo cu pietre de râu, fără nici un fel de preocupare estetică. Cercetarea arheologică din I 11, a indicat foarte clar că, peste stânca deja nivelată, s-au conservat straturi de depuneri (pământ, moloz, chiar nivele mai vechi de construcţie), peste care nu au putut funcţiona decât podele de lemn. Urma acestora a fost regăsită neatinsă doar în I 21, dar trebuie să presupunem că ele au existat în majoritatea caselor. Nu s-au găsit nicăieri urme de podele cu lut.

Regimul de tratare al stâncilor a fost aplicat la fel de diferenţiat şi atunci când ele au servit drept pereţi. Neregularităţile sunt prezente peste tot şi avem toate motivele să credem că ele nu sunt produsul exclusiv al degradărilor intervenite după distrugerea caselor. Extrema de nord a secţiunii S 27 A, a indicat foarte limpede felul în care un perete perpendicular, zidit, se raporta la un perete stâncos. Dacă însăşi estetica pereţilor construiţi era extrem de relativă,

252

ar fi de prisos să ne aşteptăm ca ea să fie una superioară în cazul pereţilor din stâncă.

Casele din cetate s-au înălţat în timp, suferind apoi procese de refacere. Să dăm câteva exemple. Casa I 18 a avut peretele dinspre „stradă” mai în interior decât este astăzi păstrat în elevaţie; la rândul ei, casa I 48, avea acelaşi perete dinspre stradă, cu 0,10 m scos în rezalit faţa de casa vecină ei, din stânga (I 17); casele I 60 şi I 61, nu au avut perete comun, ci fiecare a construit un perete separat, care s-a adosat celuilalt; în sfârşit, mai atenţionăm asupra evoluţiei casei I 35, a cărei elevaţie nu corespunde întru-totul cu fundaţia, iar zidurile de relaţionare cu casele vecine vorbesc şi ele, la fel de semnificativ, despre refaceri şi schimbări esenţiale în istoria ei constructivă. Casa I 36 a fost singura care a folosit un ancadrament de intrare din tuf. Presupunem însă că el a fost spoliat de la zidurile capelei cetăţii de jos, îndată după dezafectarea aceleia.

Zidurile acestor case sunt construite la lăţimea medie de 0,50 m. Astăzi ele dau imaginea înşelătoare a uniformităţii. Fundaţia casei I 10, scoasă din cercetare arheologică, spre nord, indică că, iniţial, nu s-a utilizat cărămida la ridicarea ei. Lipsa ori raritatea cărămizilor se constată şi la fundaţiile din casele dispărute astăzi, aparţinătoare „insulei” de vest, dar şi la altele aliniate la incinta de est. Casa I 11 are urme de tencuieli cu un specific anume: în mortar sunt amestecate boabe carbonizate de cereale (neidentificate încă). Or, straturi cu astfel de cereale s-au descoperit în casele I 39, I 69, ceea ce ne face să bănuim că tencuirea respectivă a urmat după un incendiu generalizat, probabil doar după începutul secolului al XVIII-lea. Soluţia tehnică este şi ingenioasă (asigură tăria), dar şi economică (folosirea unor materiale aparent inutilizabile, împreună cu curăţirea locului unde se aflaseră la ardere).

Cantitatea de ţigle este impresionată. Ea este paralelă cu observaţia lipsei de cuie de şindrilă, astfel încât putem să apreciem că majoritatea, dacă nu totalitatea caselor din cetatea Râşnovului au fost acoperite cu ţigle. Există trei tipuri de astfel de materiale: ţigla în formă de olan, ţigla plană cu cioc masiv, în formă de cap de pasăre de pradă şi vârf în unghi ascuţit, ţigla plană în formă de solz. Mai frecvente sunt cele ascuţite. Mai vechi sunt cele în formă de olane. Potrivit unor date generale de istorie a acestui material de construcţie, am putea admite că răspândirea lor a fost generalizată doar în secolul al XVII-lea.

În legătură cu suprafaţa caselor, se stabileşte uşor că cea mai obişnuită dimensiune oscilează în jurul cifrei de 17 m². Suprafaţa a fost stabilită la un număr de 41 de case (7,4 m² – 1; 8,75 m² – 2; 10 m² – 3; 11,25 m² – 3; între 12,92–13,5 m² – 3; între 13,75–14 m² – 3; 15,2 m² – 2; 15,75 m² – 3; 16 m² – 4; între 18 –18,24 m² – 6; 19 m² – 1; 20,25 m² – 1; 21 m² – 1; 22, 5 m² – 2; 24,75 m² – 2; 26 m² – 1; 28 m² – 1; 32,5 m² – 1; 40 m² – 1). Cel mai frecvent

253

tip de casă este acela cu suprafaţa cuprinsă între 16 şi 18 m² (13 case). Există puţine case până la 10 m² (şase). Sunt excepţii şi casele cu suprafaţa de peste 25 m² (patru). Extremele pot fi suspectate fie că au fost anexe, fie că au avut alte destinaţii decât locative sau nu numai locative. Pentru prima dintre variante pledează şi atestarea potrivit căreia preotul din Râşnov avea, în anul 1752, o locuinţă cu două etaje, pivniţă şi camere alăturate8. Pentru clădirea „comunală” pledează informaţia potrivit căreia, în sec. XVIII, se ţineau în cetate privilegiile târgului.

Suprafeţele pe care le-am discutat mai sus nu pot fi automat asociate poziţiei sociale a deţinătorilor, căci, în varii situaţii, acele suprafeţe puteau fi dublate de etajări. Acestea din urmă nu au fost obligatorii. Acolo unde sunt prezente, ele reconstituie practic felul în care economia interioarelor a funcţionat. De multe ori, primele nivele au fost utilizate, de la început, ca depozite ori ateliere. Lucrul este demonstrat prin mai multe elemente: felul neglijent al rezolvării unora dintre nivelele de călcare, lipsa bazelor de sobe la partere, asociată cu prezenţa unor coşuri de fum plasate la etajul I, felul economic de dispunere a deschiderilor, fie prin raritatea ferestrelor, fie prin mica înălţime a ancadramentelor. Plasarea unor intrări în nivelul superior a derutat pe aceia care au observat superficial casele. Or, accesele diferite erau obişnuite multor alte case contemporane, fără ca să fie vorba despre o locuire divizată pe două familii diferite, una locuind la etaj, peste cealaltă, de la parter. Accesul de la etaj este foarte propriu şi în condiţiile în care majoritatea caselor erau plasate pe pante accentuate.

Folosirea ţiglelor pentru acoperire ar putea fi motivată şi în cazul unei locuiri temporare, pentru protecţia împotriva focului. Nu avem însă aceeaşi explicaţie pentru prezenţele de ochiuri de geam de sticlă. Deşi nu sunt prea numeroase (pl. X), ele sunt extrem de relevante, ca aspect şi tehnică9. Locul lor de descoperire, este, nu punctual, ci repartizat pe toată suprafaţa cetăţii de sus. Este deja foarte evident că toate descrierile noastre nu se referă la spaţii cu folosire ocazională şi restrictivă, ci la adevărate locuinţe.

Săpăturile arheologice au dovedit că a existat o gamă largă de cahle, aparţinătoare la mai multe etape istorice, care au fost în funcţie la cetate. Rostul lor este acela de a indica investiţia în habitatul din cetate, căci, în nici un caz, ele nu se instalau în spaţii care nu erau destinate unei locuiri stabile. Ele încep să fie documentate de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului următor. Deja din secolele următoare posedăm mai multe tipuri, doveditoare ale prezenţei unor sobe diferite şi numeroase (vezi pl. X).

8 J. Gross, E. Kühlbrandt, op. cit., p. 30. 9 Descoperirea acestor materiale de construcţie este în plin proces de „recuperare” în Transilvania. Vezi Adrian A. Rusu, Sticlăria medievală din Transilvania, în EphNap, 1996.

254

S-au conservat urme de hornuri la încăperile marcate cu numerele I 11 şi I 21, în turnul de incintă cu muchie în ax, de pe curtina cetăţii superioare şi, în sfârşit, în fostele încăperi adosate pe latura de nord incintei a doua. Fără excepţie, aceste sobe fuseseră montate la nivelul etajului. Drept urmare, nu este nici un fel de surpriză dacă cercetarea arheologică nu a întâlnit nici un fel de postamente de sobe. O excepţie există totuşi, discutată deja mai sus, înregistrată în încăperea I 21. Soba de la parterul acestei încăperi, plasată în colţul de nord-vest, se prezenta cu un postament destul de neglijent încropit. Decorul cahlelor descoperite pledează pentru o perioadă de folosire târzie, eventual chiar secolul al XVIII-lea.

Materialul arheologic de altă factură, întregeşte fericit imaginea acestor încăperi. Dacă, de pildă, feroneria de construcţie, poate fi asociată şi unor încăperi depozite, iar unele artefacte puteau ajunge întâmplător, cel puţin, pentru cele din urmă, cantitatea ne transmite un cu totul alt mesaj. Ceramica de bucătărie este bogată şi variată ca forme şi utilităţi (toate tipurile de arderi şi paste, smălţuită, oale, ulcioare, tigăi, pahare, farfurii) (pl. X, cu o selecţie severă). Vesela de sticlă o dublează (butelii, flacoane, pahare) (pl. X). Există o mare cantitate de ustensile de masă, instrumente necesare vieţii cotidiene (ace de cusut, brici, cântar), podoabe (aplici de os, catarame de bronz, aplici de argint). Diversitatea şi cantitatea acestora contrazic flagrant aspectul de folosinţă ocazională a cetăţii.

Datările. În legătură cu datarea caselor din interiorul cetăţii Râşnovului vom mai menţiona, pe lângă indiciile deja utilizate, încă câteva lucruri. Începuturile acestora se datează probabil în secolele XIV–XV, fără ca ele să fie atunci, nici prea numeroase, nici sistematice ca dispoziţie. Nu avem date prea bogate relative la formele de locuire iniţiale şi pentru faptul că ele au fost curăţate sistematic de generaţiile mai noi, care au urmat. În acord cu întreaga arhitectură civilă a epocii secolelor indicate, am putea bănui că în afara fundaţiilor, materialul de construcţie predominant a fost atunci lemnul. În secolul următor, al XVI-lea, se poate vorbi despre o ocupare sistematică a spaţiului cetăţii de sus, incinta de jos fiind practic abandonată pentru o utilizarea efectivă10. Ca argument, dispunem de date arhitectonice, nu arheologice. În peretele de sud al încăperii I 21, imediat în dreapta intrării, există o nişă de perete. Ea are o formă pătrată, la care, latura superioară a fost înlocuită cu două cărămizi aşezate în unghi ascuţit. Forma descrisă este identică cu încă cel puţin două astfel de nişe, una prezentă în barbacană (peretele de

10 Problemă subsidiară a istoriei cetăţii, rezultată tot din cercetarea arheologică şi interpretarea ei. Vom aminti, doar în treacăt, că turnul numit „Báthory”, din cetate de jos, a fost total părăsit după 1613, aşa precum o indică materialele din el (inclusiv un mare tezaur monetar).

255

nord), alta în pereţii de est al încăperii I 3. Se demonstrează că cele trei construcţii sunt ridicate la intervale de timp apropiate, respectiv în secolul al XVI-lea, dată obţinută mai ales din cronologia barbacanei. Pentru secolul următor, persistenţa locuirii este dată de prezenţa monedelor în două locuinţe, dintre care una este din I 21. Secolul al XVIII-lea şi-a păstrat amintirea prin cel puţin prin două bârne inscripţionate. Cea mai veche, este plasată, ca o coincidenţă fericită, în des citata casă I 21. În cazul mereu invocat, am putea să afirmăm, fără nici un fel de reţinere, că avem la dispoziţie un spaţiu arhitectonic revitalizat de-a lungul a aproape trei secole.

Ca urmare, rezultă că cetatea a fost intens locuită o bună parte a secolului al XVI-lea şi în întreg secolul al XVII-lea. Deja în secolul al XVIII-lea, se petrece o restricţionarea drastică a habitatului.

Consideraţii asupra caracterului locuirii în cetatea Râşnov în secolele XVI–XVIII. Deja mai sus am atins problema raporturilor în care casa identificată în cetatea Râşnovului se apropie ori este identică cu acelea din mediul urban ori rural. Pentru stabilirea analogiilor este nevoie de un studiu special, bazat pe literatura de specialitate11. Mărturiile conservate şi utile pentru operaţie, provin însă în bună parte de la case care au reţinut atenţia, case care au fost ridicate de persoane avute şi în dreptul cărora s-au conservat decoraţii arhitectonice demne de atenţia istoricilor de artă.

Pentru a discuta datele de mai sus, va trebui să ne întoarcem la ceea ce ne oferă până acum interpretările de istoria arhitecturii. Potrivit lui Vasile Drăguţ, deşi Râşnovul şi-a amplificat mereu fortificaţiile, el nu este o fortificaţie caracteristică unei aşezări rurale. Înălţimea poziţiei sale a fost privită ca o piedică în refugiul rapid al populaţiei constructoare12. Această opinie ultimă, presupune că, alături de mulţi alţi exegeţi, Vasile Drăguţ considera cetăţile de forma Râşnovului, doar de utilitate ocazională (în momentul invaziilor). Perioada de folosire a unor cetăţi „ţărăneşti”13 de refugiu este socotită ca finalizată către mijlocul secolului al XVI-lea. Cu toate acestea, chiar şi dincolo de acest prag cronologic, mai sunt citate ca locuite în continuare, cetăţile de la Râşnov, Saschiz şi Vurpăr14. La acestea am putea enumera încă şi altele, dintre care, cea mai nedreptăţită scăpare ar fi aceea a cetăţii Rupea. Explicaţia pentru persistenţa acestor cetăţi, dacă ne luăm după Gheorghe Anghel, ar fi aceea că „asigurau o

11 Ca punct de plecare vezi Gh. Sebestyen, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea. Bucureşti, 1987, p. 15–28. 12 V. Drăguţ, Arta gotică în România. Bucureşti, 1979, p. 114–115. 13 Marcarea grafică a termenului este justificată prin rezerva noastră faţă de el. Preferăm termenul de „cetate comunitară”, deoarece el indică mult mai bine statutul corect al deţinătorilor. 14 Gh. Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII–XVI. Cluj-Napoca, 1986, p. 40–41.

256

rapidă retragere a comunităţii în faţa pericolului”15, care explicaţie este dintru-nceput nemulţumitoare, din momentul în care transferul fortificaţiei la sau în jurul bisericii ar fi putut surveni la fel de uşor ca şi în cazul celorlalte.

Nimic nu pare să fi împiedicat comunităţile la cea mai bună opţiune, părăsind soluţia care nu le-ar fi convenit. În seria invocată, Saschizul are şi o fortificaţie în jurul bisericii. Or, cum am văzut puţin înainte, Drăguţ reproşa cetăţilor fără biserici tocmai dificultatea de acces a stăpânilor lor, fapt care nu se concilia totuşi cu investiţia constructivă continuă făcută în ele. Deci, urmăm noi, cauzalitatea persistenţei lor este una diferită, de aceea de simple „refugii”.

Dacă le privim global, atunci, cu excepţia, probabilă, a Saschizului, toate celelalte au avut antecedente constructive care urcă până în secolul al XIV-lea, cel puţin. Se bucurau deja, cu alte cuvinte, de o anume zestre de elemente de fortificare care puteau fi adaptate unor cerinţe noi. Să fi fost însă aceasta singura raţiune pentru care nu au fost pe deplin părăsite, în favoarea bisericilor fortificate?

Cercetată arheologic (parţial) a fost doar cetatea Vurpărului. Ştim însă că în ea au fost identificate 41 de camere, dispuse pe trei rânduri, cu materiale de construcţie diferite, unele cu dependinţe subterane16. În cetate locuiau, aşa precum reiese din documente din prima jumătate a secolului al XVII-lea17, atât locuitori din Vinţu şi Vurpăr, cât şi habanii anabaptişti. Ultimii adăugaseră un rând de case pentru care se plătea impozit, în care se năşteau copii. Materiale arheologice, printre care cahlele, sunt abundente18. Deoarece informaţia îşi păstra un anume grad de izolare, fusese prudent să nu se generalizeze încă nimic pe baza ei.

Iată însă că, spre deosebire de numeroase localităţi ale Transilvaniei sudice, unde întâlnim încăperi relevate arhitectonic, mai ales în biserici fortificate, – şi interpretate, în general, ca fiind „depozite”19, – la Râşnov, ele sunt de socotit urme de locuire certe20. Impresia de aşezământ cu rost sau de imitaţie urbană trebuie avansată ca o posibilitate. Ca formă, construcţiile păstrate încă în picioare, ori descoperite în cercetarea arheologică, au o

15 Ibidem, p. 41. 16 Gh. Anghel, Cetatea feudală de la Vurpăr, în Apulum, 11, 1973, p. 295–296, 17 Date documentare despre manevrarea lor patrimonială vezi la Szabó T. A., Erdélyi történeti helynévgyüjtése. Budapest, 2001, p. 13 (în dreptul Vinţului, nu al Vurpărului). 18 Gh. Anghel, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII–XVI. Cluj-Napoca, 1986, p. 193–196. Cahlele nesemnalate, sunt prezente în depozitele Muzeului Naţional al Unirii Alba Iulia. 19 Unul dintre ultimele exemple, vezi la P. Munteanu-Beşliu, Despre tipologia cetăţilor din sud-estul Ungariei medievale, în Sargetia, 27/1, 1997–1998, p. 437, nota 73. 20 Menţionăm că şi H. Fabini le considera tot case, nu depozite (p. 619), însă nu a căutat să le explice în nici un fel.

257

planimetrie simplă, dar foarte tipică şi pentru structurile oraşului: parter pentru atelier, depozit, dar şi locuire; etaj folosit aproape exclusiv pentru locuire. Mai mult decât atât, casele Râşnovului aveau dotări specifice pentru sobe cu cahle. Soba se foloseşte mai intens (toamna târzie-iarna-primăvara timpurie) tocmai atunci când incursiunile ori războaiele sunt mai rare. Or, cu asemenea dotări, s-ar putea vorbi cu destulă greutate despre o simplă cetate de refugiu, folosită doar atunci când era semnalat un pericol iminent.

Caracterul locuirii de la Râşnov este indicat şi prin documente scrise. Mesajul acestor izvoare primeşte o nouă relevanţă doar prin asocierea cu datul arheologic. Se menţionează acolo şi o încăpere (în mod cert locuinţă, căci un atelier ar fi de neconceput din lipsa materiilor prime şi a spaţiului de lucru) a sticlarilor. Ei sunt obligaţi să dea anual, din 1634 începând, câte 500 de ochiuri de sticlă pentru biserica din Râşnov, iar din anul 1667, cifra creşte la 100021. Tradiţia aminteşte de prezenţa unei şcoli („turnul-şcoală”) (pe care îl găsim şi la Saschiz !), a unei capele construită în sau ante 1650, reparată şi cu acoperişul de ţiglă, în loc de şindrilă, la 1766, iar în 1818, în totală ruină. La sfârşit de secol se mai păstrau din capelă două ziduri, cu o absidă şi spre vest cu doi contraforturi de colţi22. Se mai ştie despre locuinţa pastorului („turnul-preotului”), la 1628, aflat lângă locuinţa îngrijitorului cetăţii23 – probabil căpitanul ori castelanul –, numit şi „Naye Thuren”. Deci este vorba despre clădiri publice sau nu care au dobândit o funcţionalitate permanentă, destul de improbabilă în cazul folosirii cetăţii doar în clipele de pătrundere ale unor oşti ori numai a unor detaşamente duşmane.

Una dintre cele mai facile observaţii care rezultă din analiza arhitectonică a interiorului cetăţii este aglomerarea locuirii. Ea acoperă aproape întreaga suprafaţă a cetăţii de sus. S-au construit în scopuri locative probabil de la începutul funcţionării cetăţii, dar în secolele XVI–XVII habitatul a atins apogeul. Unele case s-au refăcut pe aproximativ aceleaşi locuri, nu tocmai după planimetria iniţială. Dispoziţia planimetrică a locuinţelor este completată de existenţa căilor de acces carosabil, a pasajelor pietonale şi a ceea ce putea să devină, la nevoie, o mică piaţetă. Se repartizau pe toată suprafaţa cetăţii de sus, cu o cale de acces principală, în paralel cu zidul de incintă din sud, care se bifurca după casa I 17, un traseu urmând zidul de incintă, până atingea „piaţa” din extrema de vest, în dreptul locuinţei castelanului. Altă „stradă” o cotea spre sud, evoluând între casele orânduite de-a lungul incintei de nord şi cele din partea centrală, învecinate capelei, probabil fără să aibă vreo ieşire, ci înfundându-se în dreptul altarului.

21 J. Gross, E. Kühlbrandt, op. cit., p. 30. 22 O descriere a ruinei la E. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg, în vol. Das Burzenland. IV/1. Kronstadt, 1929, p. 75. 23 E. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg..., p. 75.

258

Dacă avem în vedere numărul caselor din cetate, atunci trebuie să socotim o cifră apropiată probabil de 8024. În aceste case puteau locui minimum 400 de oameni, dacă socotim cifra 5 ca medie de persoane pe familie beneficiară a unei case. Or, cifra corespunde, în linii mari, cu aproximativ totalitatea populaţiei săseşti care locuia la Râşnov prin secolul al XVI-lea.

În aceste condiţii, credem că ar fi mai potrivit să vorbim despre cetatea de la Râşnov ca despre un mic târg fortificat, abandonând astfel terminologia de cetate de refugiu cu care s-a operat până în prezent.

Evoluţia către acest tip de habitat trebuie urmărită ceva mai aproape căci, formula interpretativă nouă pe care o propunem trebuie să dobândească temeiuri foarte solide. O mulţime de locuinţe au fost şi există încă în interiorul multor complexe fortificate din jurul bisericilor săseşti. Adevărul este însă, că din punct de vedere arhitectonic şi arheologic, ele au fost extrem de puţin studiate, dimpotrivă, se poate avansa cu curaj afirmaţia că problema a fost de-a dreptul neglijată, iar în unele cazuri, restaurările târzii le-au eliminat fără nici cea mai mică reţinere. Posibilitatea de a le afla datarea corectă şi mai ales, ceea ce interesează acum, funcţia corectă deţinută în ansamblul constructiv a fost radical eliminată. Cu toate acestea, urmele construcţiilor locative ori pentru „depozite de familie” din incintele unor biserici fortificate se mai conservă. Iată câteva exemple: cele mai bine redate sunt cele peste 80 de case de la Prejmer (jud. Braşov), considerate aparţinătoare epocilor Renaşterii şi barocului25; Bălcaciu (jud. Alba), unde un număr de circa 80 de case sunt dispuse în spatele incintei exterioare şi în faţa fostei incinte mai vechi26; Axente Sever (jud. Sibiu) – circa 30 de încăperi27; Hălchiu (jud. Braşov), prezente atât în cetatea interioară (10 case), cât şi în cea exterioară (53 case)28; Hărman (jud. Braşov) s-au conservat doar 13 case, respectiv mai puţin de jumătate din cele care par să fi existat în perioada lor de maximă funcţionalitate29; Câlnic, unde s-au conservat circa nouă case30; doar urme la sunt la Cristian sau Câlnic (jud. Sibiu), la Moşna (jud. Sibiu) ele apar pe fotografii de epocă31, dar nu mai sunt desenate pe nici un fel de plan al fortificaţiei. Lista nu este nicidecum încheiată.

24 Este de remarcat că în perioada interbelică erau numărate doar 25 de locuinţe. Vezi E. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg..., p. 75. 25 H. Fabini, Atlas …, p. 731. 26 Ibidem, p. 107. 27 Ibidem, p. 192. Între timp, o restaurare absolut neinspirată, a eliminat total casele din zona de nord a curtinei, înlocuindu-le cu aranjamente totalmente noi. Vezi semnalarea noastră din Carenţe şi …, în www.medievistica.ro/ 28 Ibidem, p. 280. 29 Ibidem, p. 307. 30 Şt. Balş, Restaurarea cetăţii ţărăneşti de la Câlnic. 31 H. Fabini, Atlas…, p. 477, fig. 287.6.

259

Problema este, cu alte cuvinte, dacă aceste construcţii au fost sau nu ocazionale ori au servit unui habitat constant. Pe criterii etnografice s-a presupus doar că anterior secolelor XVII–XVIII, de când s-au transmis unele clădiri, saşii folosiseră şi ei, destul de frecvent, casa cu o singură odaie32. De asemenea, s-a constatat cât de mare a fost influenţa dezvoltării arhitecturii urbane asupra mediilor rurale, mai ales în Ţara Bârsei33. Or, aceasta însemna, prin prisma interesului nostru, un transfer posibil şi în ceea ce priveşte modalitatea de funcţionalizare a unor spaţii protejate de către ziduri.

În cazul localităţii Râşnovului, începuturile s-au derulat într-o formă care este comună şi altor aşezări. Cu prudenţa necesară, am putea admite datele generale date de către Paul Niedermaier34. Apariţia cetăţii, cândva în cursul secolului al XIV-lea, nu a provocat modificări prea importante. Abia după ce, către mijlocul secolului al XV-lea, invaziile turceşti au devenit cronice, destinul cetăţii s-a modificat. Folosirea pentru locuire a vechilor cetăţi este atestată arheologic şi în multe alte părţi din sudul Transilvaniei. Vom menţiona aici Braşovia, Codlea, Tilişca35, Răşinari, cetăţi care şi-au încheiat existenţa funcţională anterior secolului al XVI-lea. Peste tot au fost semnalate locuinţe, mai mult sau mai puţin numeroase, dar fără vreo dispunere planimetrică ordonată. O asemenea locuire, anterioară secolului al XVI-lea, se poate foarte uşor admite şi pentru Râşnov. O dovedeşte materialul arheologic, dacă nu direct complexele constructive. Am văzut mai sus de ce acestea nu mai păstrează mesaje cronologice mai vechi.

La 1421, Râşnovul a fost complet ars de către turci. Refacerea a survenit repede, iar la 1427 el obţinea dreptul de târg săptămânal. Oprindu-ne pentru un singur moment, putem adăuga deja că termenul de „cetate ţărănească” nu se aplică prin însăşi faptul că, din acel moment, râşnovenii nu erau nişte ţărani, ci nişte târgoveţi. La 1455 înregistrăm un nou incendiu catastrofal la Râşnov. În secolul al XVI-lea starea de insecuritate a înregistrat deja cote într-atât de ridicate, încât a obligat populaţia Râşnovului să apeleze la protecţia permanentă a zidurilor cetăţii. Incendiul din anul 1513 a convins odată mai mult de necesitatea renunţării la construcţia caselor din lemn. Decât să se expună anual la distrugerea locuinţelor şi la pierderea avutului, cei mai mulţi locuitori s-au

32 W. Horwath, în vol. Das Burzenland. IV/1, p. 229–233; Roswith Capesius, Das siebebürgisch-sächsische Bauernhaus Wohnkultur. Bucureşti, 1977; V. Butură, Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Transilvania – studiu etnografic. Bucureşti, 1989, p. 144–145, 149–150. 33 V. Butură, op. cit., p. 149 şi urm. 34 Die mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. I. 1996, p. 243–245. 35 Th. Nägler, Die mittealterliche Burg Tilişca nach ihrer archäologischen Erforschung, în FVL, nr. 1, 1967.

260

mutat în cetate. Datele demografice înregistrate în anul 1526 vorbesc despre un număr de circa 106 gospodării săseşti, dintre care 30 plăteau doar jumătate din impozit. Cifrele pe care le obţinem ne îngăduie să putem plasa, în cetatea de sus, aproape întregimea acestei populaţii.

Din cetate, saşii şi-au continuat cea mai mare parte a ocupaţiilor agricole şi pe cele specifice zonei. Sticlăritul fusese practicabil doar în afara perimetrului locuit.

Alături de saşi se semnalează la Râşnov români şi bulgari care, împreună, nu atingeau totalul celor dintâi. Că jos, lângă biserica parohială, existau încă locuinţe, ne-o dovedeşte atestarea incendierii lor în septembrie 1611, de către trupele lui Gabriel Báthory. Alte incendii vor surveni în aprilie 1623, septembrie 1645 şi martie 1698. Despre cetate nu ştim decât ca a fost lovită de către un incendiu, la 29 august 1718. În urma lui, casa I 21 a fost refăcută şi a dobândit o grindă cu inscripţia 1726.

În noul context, stabilit din secolul al XVI-lea, cetatea de jos a devenit un simplu Vorburg (ori Vorhof şi mai apoi Burggarten)36 cu funcţii cu totul noi.

Ultima schimbare în legătură cu destinaţia cetăţii a survenit, după semnele documentare, după mijlocul secolului al XVIII-lea. Pe atunci, căsuţele locuitorilor erau folosite încă numai pentru depozitare de grâne şi slănină, la fel cum se vor petrece lucrurile la majoritatea bisericilor fortificate săseşti, până aproape de timpurile prezente. Acelaşi semnal cronologic vine şi dinspre capelă. În anul 1818 era total în ruină. Erau păstrate doar urmele acoperişului cu ţigle şi al pardoselii realizată din cărămizi dreptunghiulare. Cutremurul din 1802 distrugere multe case din interior şi afectase pe altele. Au avut de suferit şi numeroasele acoperişuri. Nu erau reparate încă la 181937. Este posibil ca o bună parte dintre ele să nici nu fi fost reparate nici după aceea, astfel explicându-se degradarea diferenţiată a lor, în lipsa unor şantiere de construcţie care să aibă nevoie de materiale recuperabile. La 1891, încăperile din cetate erau părăsite38.

Concluzii finale. Zestrea constructivă interioară a cetăţii de la Râşnov este un martor de evoluţie de care istoriografia arhitecturii s-a interesat prea puţin. El dovedeşte însă o încărcătură informaţională capabilă să introducă o noţiune nouă pentru un habitat intermediar, conservat mai generos decât în alte complexe, şi hibridat cu forme de arhitectură militară. Analizele comparative detaliate vor fi în măsură să stabilească generalitatea sau particularitatea formelor.

36 E. Kühlbrandt, Die Rosenauer Burg..., p. 73. 37J. Gross, E. Kühlbrandt, op. cit., p. 45. 38Ibidem, p. 50.

261

Comanda nr. 98/26.09.2008 Tiraj: 300 exemplare