Alegerea şcolii: o necesară dezbatere de politici educaţionale

MONITORUL POLITICILOR EDUCAŢIONALE

ALEGEREA ŞCOLII: O NECESARĂ

DEZBATERE DE POLITICI EDUCAŢIONALE

OVIDIU VOICU

Alegerea şcolii: o necesară dezbatere de politici educaţionale

2/15

PE SCURT

SCOP

Obiectivul principal al acestui material este să atragă atenția asupra absenței dezbaterii publice cu

privire la mecanismele prin care părinții pot alege școala la care copiii lor vor urma cursurile

învățământului obligatoriu. De asemenea, documentul este o introducere în problematica alegerii

școlii și urmărește să clarifice unele aspecte discutate în această perioadă în care are loc înscrierea

elevilor în clasa pregătitoare sau în clasa întâi.

În acest scop, materialul include mai multe informații utile:

descrierea contextului național, cu explicarea situației curente

exemple de opțiuni alternative din alte țări

prezentarea principalelor avantaje și riscuri ale opțiunilor alternative

Continuarea demersului de politici publice este în sarcina Ministerului Educației, căruia îi solicităm:

inițierea unei dezbateri publice pe tema alegerea școlii, cu implicarea părinților, a societății

civile și a furnizorilor de servicii educaționale

realizarea unei analize de sistem și a unei analize comparative a experiențelor din alte țări, pe

baza cărora să fie luată o decizie

luarea unei decizii sincronizate la schimbările generate de aplicarea Legii Educației Naționale

nr. 1/2011.

SUBIECT

prin alegerea şcolii înţelegem toate mecanismele legale prin care este determinată şcoala la

care copiii vor urma cursurile din învăţământul obligatoriu

poate fi un proces automatizat prin care viitorii elevi sunt repartizaţi la o şcoală după un set de

criterii obiective la nivel naţional, sau poate fi unul mai complex, în care sunt luate în calcul

una sau mai multe preferinţe ale familiei, opţiunile comunităţii, criterii proprii fiecărei şcoli în

parte şi recomandări ale specialiştilor în urma unor testări ale aptitudinilor copiilor.

cel mai simplu şi cel mai răspândit proces automatizat este cel în care copiii sunt repartizaţi la

şcoala publică cea mai apropiată de casă.

CONTEXT

În România, principalul criteriu utilizat este cel geografic, distanța față de școală. Doar în limita

locurilor rămase libere sunt luate în calcul alte criterii, inclusiv opțiunea părinților.

Există presiune publică, mai ales din partea părinților din clasa de mijloc, pentru o libertate mai

mare de alegere a școlii la dorința familiei.

Legea Educației Naționale (LEN) nr. 1/2011 conține principii care converg către descentralizare,

decizie la nivelul comunității, mobilitate sporită în interiorul sistemului, implicarea părinților în

luarea deciziilor. Acestea sunt în mică măsură regăsite în reglementările actuale cu privire la

alegerea școlii.

Găsim în alte țări modele de liberalizare parțială sau totală a serviciilor educaționale.


3/15

ALTE OPȚIUNI DISPONIBILE

alegere liberă a școlii în interiorul sistemului public de educație: părinții pot alege orice școală

publică (cel mult limitat la unitatea administrativă în care locuiesc). Sunt necesare mecanisme

riguroase și transparente de selecție a elevilor. Exemple: Scoția, Finlanda.

alegere liberă între școli publice și școli private: părinții primesc vouchere educaționale și

înscriu copiii la orice școală acreditată, publică sau privată. Școlile primesc finanțare de la

bugetul public în funcție de numărul de elevi înscriși. Alături de mecanisme de selecție trebuie

și un proces foarte strict de monitorizare a calității. Exemplu: Suedia.

există și alternative cu privire la conținutul educației: Charter Schools (exemplu: SUA); Școli

magnet (SUA); educație la domiciliu (legală în 15 state europene, dar cu prevederi stricte;

statul european cu regulile cele mai flexibile este Anglia).

AVANTAJE ALE UNEI LIBERTĂȚI MAI MARI DE ALEGERE A ȘCOLII

Se respectă dorința părinților de a se implica mai atent în viața școlară a copiilor

Crește calitatea de ansamblu a rezultatelor școlare, ca urmare a competiției între școli

Se respectă principiile LEN

RISCURI

Adâncirea inegalităților prin marginalizarea sistematică a copiilor din familii cu statut socio-

economic mai scăzut

Creșterea discriminării grupurilor stigmatizate (exemple: romi, familii sărace, familii

dezorganizate ș.a.), până la apariția unei segregări de facto

Creșterea corupției la nivelul școlii, ca urmare a transferului de putere de decizie cu privire la

selectarea elevilor atunci când sunt mai multe cereri de înscriere decât locuri

CONCLUZII

Dezbaterea publică cu privire la alegerea școlii este necesară.

Nu trebuie ignorat potențialul de creștere a calității educației adus de liberalizarea alegerii școlii.

Decizia trebuie fundamentată pe o analiză de sistem și pe analiza situației din alte țări.

Inițierea unei schimbări ar trebui să se facă repede, sincronizată cu celelalte modificări aduse de

LEN.

Trebuie acordată o atenţie suplimentară riscului de a spori inegalităţile prin selecţie abuzivă şi

discriminare.

Indiferent care este decizia, trebuie abordate şi rezolvate problemele structurale ale sistemului de

educaţie.


4/15

PREAMBUL

Anul şcolar 2012-2013 este marcat de începerea implementării prevederilor noii Legi a Educaţiei

Naţionale, nr. 1/2011. Printre cele mai importante schimbări găsim scădere vârstei de începere a şcolii

şi introducerea unei noi clase, cunoscută drept clasa pregătitoare. Una din consecinţele insuficient

anticipate este creşterea numărului de elevi ce încep şcoala în anul școlar 2012-2013, adică o tendinţă

inversă celei imprimate în ultimii ani de evoluţiile demografice. Până acum, numărul de „boboci” a

scăzut anual, ridicând mai degrabă probleme de optimizare a reţelei şcolare prin redimensionarea sau

chiar prin închiderea unor unităţi. Noua evoluţie pune o presiune suplimentară pe şcolile „bune”, care

pot ajunge în situația de a nu avea suficiente locuri pentru a răspunde cererii. Prin urmare, apare o

problemă de selecţie, care ne duce la subiectul acestui material: alegerea şcolii.

Prin alegerea şcolii1 înţelegem toate mecanismele legale prin care este determinată şcoala la care

copiii vor urma cursurile din învăţământul obligatoriu. Alegerea şcolii poate fi un proces automatizat

prin care viitorii elevi sunt repartizaţi la o şcoală după un set de criterii obiective la nivel naţional,

sau poate fi unul mai complex, în care sunt luate în calcul una sau mai multe preferinţe ale familiei,

opţiunile comunităţii, criterii proprii fiecărei şcoli în parte şi recomandări ale specialiştilor în urma

unor testări ale aptitudinilor copiilor. Cel mai simplu şi cel mai răspândit proces automatizat este cel

în care copiii sunt repartizaţi la şcoala publică cea mai apropiată de casă. Și în România primul

criteriu este cel al distanței față de școală, abia în etapele ulterioare se iau în considerare și alte

preferințe ale familiei și criterii ale școlilor.

În România, începând cu luna martie şi până în mai se desfăşoară înscrierea la şcoală a copiilor de 6-7

ani, cei care intră în clasa pregătitoare sau în clasa întâi. Este un moment foarte important pentru

viitorul acestor copii pentru că în România diferenţele între calitatea serviciilor educaţionale oferite de

şcolile publice pot fi foarte mari, hotărâtoare pentru traseul în viaţă al elevilor lor. Cel puţin o parte a

părinţilor înţeleg acest lucru şi sunt angrenaţi activ într-un complicat proces de identificare a şcolilor

„bune” şi găsire a unor metode prin care să îşi înscrie copiii la aceste şcoli. Există deci o presiune

publică cu privire la o mai mare libertate de alegere a şcolii, care vine din nemulţumirea faţă de

performanţele generale ale şcolilor publice. Chiar dacă nu vorbim de majoritatea părinţilor, cu

siguranţă este opţiunea unei minorităţi active şi influente. În fapt, cei care îşi doresc cel mai mult o

astfel de decizie sunt reprezentanţii clasei de mijloc, pentru că cei cu mai puţine resurse nu au

suficiente informaţii, iar cei cu resurse multe îşi permit să aleagă învăţământul privat sau să cumpere,

într-un sistem afectat de corupţie, un loc la orice şcoală. În cadrul creat de noua Lege a Educaţiei

Naţionale, vom asista în anii următori la un proces de descentralizare, care se bazează pe implicarea

comunităţii în administrarea şcolii, iar miza este tocmai participarea acestei clase de mijloc. Pe scurt,

opinia acestor părinţi nu poate fi ignorată.

1 În engleză, limba în care sunt scrise cele mai multe dintre lucrările de specialitate, vorbim de school choice sau

parents’ choice. Nu există o traducere consacrată în română. Vom folosi în acest material termenul de alegerea

şcolii.


5/15

Ne aflăm deci în faţa unui subiect important de politică educaţională tocmai pentru că este un punct

critic în viaţa copiilor, perceput ca atare de părinţi. Administrarea subiectului de către Ministerul

Educaţiei a fost foarte stângace. A existat un plan de comunicare concentrat exclusiv pe cum se face

alegerea şcolii, dar a lipsit cu desăvârşire necesara discuţie publică despre de ce se face în acest fel şi

nu într-altul. Părinţii se întreabă, cât se poate de legitim, de ce li se limitează dreptul de a alege unde

să înveţe copii lor. Unii dintre ei au mers până acolo încât să ceară în justiţie anularea Ordinului de

ministru ce a stabilit procedura curentă (fără succes, acţiunea a fost respinsă). Complet nepregătit,

Ministerul nu are un răspuns credibil: cineva s-a gândit că aşa e bine şi cam atât. Pe lângă ignorarea

bunelor practici ale dezbaterii publice a subiectelor importante, Ministerul Educaţiei arată şi o nedorită

lipsă de viziune.

Probabil că pentru 2012 este prea târziu să se mai schimbe ceva. Dar problema va apărea recurent în

fiecare an şi are nevoie de o decizie strategică pe termen lung, care să fie luată în beneficiul elevilor, să

respecte principiile fundamentale ale sistemului de educaţie şi să la care să se ajungă printr-un proces

deliberativ transparent.

Scopul acestui document este să facă un prim pas către o astfel de decizie, aducând în discuţie

principalele opţiuni aflate la dispoziţia decidenţilor. Exemplele prezentate sunt preluate din literatura

internaţională şi din experienţele altor ţări, pentru că nu vorbim în nici un caz de un subiect cu totul

nou. De asemenea, vom atrage atenţia asupra unor subiecte complementare la rândul lor importante

ce ar trebui abordate împreună cu alegerea şcolii. Fundaţia Soros îşi exprimă speranţa că Ministerul

Educaţiei va avea un răspuns pozitiv şi va prelua tema de dezbatere, reparând astfel stângăciile

anterioare din procesul de adoptare şi comunicare a deciziilor luate. Nu în ultimul rând, poate fi un

subiect pe agenda alegerilor parlamentare în care se confruntă două blocuri politice cu viziuni diferite

asupra educaţiei.


6/15

OPŢIUNEA SISTEMULUI ROMÂNESC DE EDUCAŢIE : CRITERIUL GEOGRAFIC

Procedeul ales de către Ministerul Educaţiei pentru acest an are nu mai puţin de patru etape şi se

întinde pe durata a trei luni. Deşi lasă un grad de libertate familiei, în practică principalul criteriu

rămâne proximitatea geografică: copiii sunt repartizaţi cu precădere la şcoala cea mai apropiată de

locuinţa familiei. Cele patru etape sunt:

- prima etapă se desfăşoară în perioada 5-16 martie, când părinţii îşi pot înscrie copiii la şcoala la

care au fost arondaţi, în funcţie de distanţa faţă de casă. În prealabil, în luna februarie, a fost

realizat un recensământ al copiilor de vârstă şcolară, care a inclus şi o campanie de informare a

părinţilor. Au participat toate şcolile, dar nu avem încă rapoarte consistente despre cum a

evoluat această procedură.

- a doua etapă de înscriere va avea loc în perioada 20-27 martie, când sunt completate cereri de

înscriere de către părinţii care au domiciliul în altă circumscripţie şcolară. Fiecare şcoală va

accepta elevi în limita locurilor rămase libere, până la capacitatea maximă a şcolii, admisă prin

planul de şcolarizare. Dacă sunt mai multe înscrieri decât locuri, se aplică un set de criterii

sociale: vor avea prioritate copiii cu nevoi speciale, cei ai cadrelor didactice din școala

respectivă și cei care au frați/surori în școala respectivă. La final, dacă mai rămân locuri, școala

își stabilește propriile criterii.

- în a treia etapă, între 23 şi 25 aprilie, copiii ai căror părinţi au făcut o cerere în etapa a doua,

dar nu a fost acceptată, se întorc la şcoala de care aparţin.

- în a patra şi ultima etapă, între 2 şi 18 mai, are loc înscrierea tuturor copiilor ccare, dintr-un

motiv sau altul, nu au fost deja înscrişi într-una din etapele anterioare, pe locurile rămase

libere. Legislaţia nu prevede o procedură specifică, ci lasă decizia în responsabilitatea unei

comisii judeţene ce va analiza fiecare caz în parte.

O problemă importantă a procedurii este absenţa oricărui mecanism de apel (contestaţie) la dispoziţia

familiei în etapa a doua, atunci când o comisie la nivelul şcoli supervizează aplicarea criteriilor specifice

şcolii.

Procedura de mai sus se referă doar la şcolile publice. Părinţii pot opta pentru înscrierea la o şcoală

privată, dar trebuie să meargă direct la aceasta. Legislaţia prevede şi obligaţia inspectoratelor judeţene

de a facilita înscrierea copiilor aparținând minorităţilor etnice la şcoli în care se predă în limba

maternă.

Aşa cum au subliniat şi reprezentanţii MECTS, utilizarea criteriului geografic nu este deloc o noutate în

România. Acesta era folosit destul de strict în perioada comunistă, fiind influenţat doar de corupţia din

sistem. De asemenea, legislaţia secundară la legea învăţământului nr. 84/1995 menţiona că, de regulă,

elevii sunt repartizaţi la şcoala cea mai apropiată de casă. Însă, în practică, aplicarea acestui criteriu a

fost destul de laxă în ultimii ani, pe fondul scăderii numărului de elevi şi deci al unei marje de manevră

la dispoziţia şcolilor.

Părinţii preocupaţi de găsirea unei şcoli „bune” sau a uneia convenabil amplasate au găsit căi de a face

o alegere. Pe lângă costurile suplimentare ale părinţilor, de cele mai multe ori preţul a fost creşterea


7/15

nivelului de corupţie în sistemul de educaţie, pentru că decizia era undeva la nivelul directorilor şi,

eventual, a unor funcţionari din inspectoratele judeţene. A perpetuat şi metoda legală, dar

controversată a unor mutări fictive a unuia dintre părinţi la o adresă din apropierea şcolii dorite. Dar

chiar şi în multe dintre aceste cazuri încă mai era nevoie de „ungerea” rotiţelor sistemului.

Ceea ce trebuie spus este că noua Lege a Educaţiei indică mai degrabă direcţia contrară, a unei alegeri

care implică şi alţi factori. Astfel, articolul 3 enumeră principiile fundamentale ale educaţiei în

România, între care:

- (alineatul e) principiul descentralizării — în baza căruia deciziile principale se iau de către

actorii implicați direct în proces.

- (alineatul q) principiul participării și responsabilității părinților;

- (alineatul t) principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare;

- (alineatul u) principiul respectării dreptului la opinie al elevului/studentului ca beneficiar direct

al sistemului de învățământ.

De asemenea, articolul 9 al LEN enunţă principiul finanţării ce urmează elevul: finanțarea de bază a

învățământului preuniversitar se face după principiul „resursa financiară urmează elevul”, în baza

căruia alocația bugetară aferentă unui elev sau unui preșcolar se transferă la unitatea de învățământ

la care acesta învață.

Mai mult, articolul 21 stipulează caracterul deschis al educaţiei: Sistemul de învățământ preuniversitar

are caracter deschis. În învățământul preuniversitar, trecerea elevilor de la o unitate școlară la alta, de

la o clasă la alta, de la un profil la altul și de la o filieră la alta este posibilă în condițiile stabilite prin

metodologia elaborată de către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Toate aceste prevederi ale LEN implică tot atâtea principii care indică mai degrabă direcţia deschiderii

a ceea ce putem numi o piaţă a serviciilor de educaţie, care să ofere mai multe opţiuni de alegere

familiei. Însă legislaţia secundară este conservatoare şi păstrează cadrul definit de prevederile

anterioare. Opţiunea Ministerului Educaţiei poate să fie legată de lentoarea cu care în general este

implementată LEN. Foarte multe elemente de legislaţie secundară sunt mult întârziate faţă de

calendarul trasat de lege şi e posibil ca şi alegerea şcolii să fie una din chestiunile amânate. Cu atât mai

mult este necesară o dezbatere şi trebuie analizate şi alte opţiuni posibile.


8/15

ALTE OPŢIUNI POSIBILE

Aşa cum spuneam în introducerea acestui material, repartizarea la şcoala cea mai apropiată de casă

este forma cea mai simplă şi cea mai folosită de alegere a şcolii. În România, procedura aduce în

etapele ulterioare şi elemente care ţin de opţiunea familiei, precum şi criterii ale fiecărei unităţi de

învăţământ. Dar criteriul geografic rămâne pe primul loc.

În mai multe ţări europene, precum şi în mai multe state din SUA2 se discută intens de câteva decenii

despre o mai mare libertate a părinţilor în a alege şcoala pe care să o frecventeze copiii lor. În unele

dintre aceste state deja au fost introduse sisteme mai complexe, a căror analiză este utilă înainte de a

lua o decizie în România.

ALEGERE LIBERĂ ÎN INTERIORUL

SISTEMULUI PUBLIC

Este situaţia în care părinţii au libertatea de a-şi

înscrie copilul la orice şcoală din sistemul public,

indiferent care sunt motivele pentru care fac

această alegere. Din studiile făcute în alte ţări în

care se practică un astfel de sistem rezultă că

principalul criteriu de alegere este percepţia

părinţilor asupra capacităţii şcolii de a oferi o

educaţie mai bună şi deci o şansă mai bună în

viaţă copilului. Alte criterii secundare sunt

localizarea şcolii (sunt părinţi care preferă şcoli

aproape de sau pe drumul către locul de

muncă), participarea şcolii la un consorţiu şcolar

(şcoli de diverse niveluri grupate instituţional;

este de fapt o alegere a şcolii viitoare, în cazul

nostru liceul), şi tradiţia (copii urmează aceleaşi

şcoli ca părinţii sau bunicii lor). În general, acolo

unde este vorba de societăţi multi-culturale, se

acordă atenţie dreptului copiilor din minorităţi

etnice de a urma o şcoală cu predare în limba

maternă.

2 Folosim Uniunea Europeană şi SUA ca sisteme de referinţă pentru că acesta este în general cadrul de

comparare al politicilor publice din România, urmare a procesului de integrare europeană și în general a

direcțiilor strategice de dezvoltare ale ţării noastre din ultimii douăzeci de ani. Alte exemple utile pot fi întâlnite

în unele state din America Latină, între care Chile este cel mai interesant din acest punct de vedere.

Caseta 1. În Scoţia, Legea Educaţiei din 1981 a dat

părinţilor dreptul de a alege şcoala pe care o urmează

copiii lor şi din afara propriei zone geografice. Totodată,

a limitat dreptul comunităţilor locale de a impune

restricţii cu privire la admiterea elevilor. O serie de studii

realizate şaisprezece ani mai târziu, în 1997, au condus

la câteva concluzii importante:

- 90% dintre părinţi nu au utilizat acest drept. În

general, alegerea şcolii a fost folosită în mai mare

măsură în oraşele mari, unde opţiunile disponibile au

fost mai multe.

- familiile cu un standard socio-economic mai ridicat şi

cele în care nivelul de educaţie este mai ridicat au folosit

în mult mai mare măsură acest drept

- părinţii au tendinţa de a folosi dreptul la alegerea

şcolii mai degrabă pentru a evita o şcoală considerată

slabă din propriul cartier decât pentru a căuta cea mai

potrivită şcoală pentru copiii lor

- şcolile sunt respinse mai mult din motive care ţin de

climatul social şi de disciplina din şcoală, decât de

rezultatele academice

- părinţii au tendinţa de a alege şcoli la care merg copii

din familii cu un standard socio-economic mai ridicat,

dar, în medie, creşterea rezultatelor copiilor este

nesemnificativă

- nu s-a înregistrat o creştere semnificativă a

rezultatelor de ansamblu ale sistemului de educaţie

scoţian, dar se constată o creştere a celor mai slabe şcoli


9/15

Am ales exemplul Scoţiei, prezentat în Caseta 13,

pentru a ilustra practic avantajele şi

dezavantajele acestui sistem aplicat într-o

societate relativ avansată, dar şi pe cel al

Finlandei (Caseta 2), unul dintre modelele de

succes la nivel internaţional.

Avantajul principal al acestei metode este

evident: oferă familiilor mai multă libertate să

aleagă şcoala pe care o consideră cea mai bună

pentru copilul lor. Un al doilea avantaj foarte

important, cel puţin în teorie, este creşterea

generală a calităţii educaţiei prin concurența

dintre unitățile școlare. Şcolile vor fi forţate să îşi

îmbunătăţească serviciile pentru a fi atractive şi a

rămâne „pe piaţă”, ceea ce va conduce la

rezultate mai bune de ansamblu.

Există însă şi o serie de dezavantaje sau mai

degrabă puncte sensibile ale acestui sistem, între

care cele mai importante sunt:

- problema selecţiei. Este de aşteptat ca

şcolile considerate bune să aibă un număr

de cereri mai mare decât numărul maxim

de locuri pe care îl pot oferi. Există

posibilitatea de a mări cifra de

şcolarizare, dar întotdeauna se va ajunge

la o limită fizică dată de capacitate oferită

de clădirea şcolii (nu este rezonabil să ne

imaginăm un scenariu în care se

construiesc şcoli imense, pentru că în

scurt timp ar deveni dificil de administrat şi şi-ar pierde statutul de şcoală bună). Așadar, cum

se face selecţia? Care elevi sunt admişi şi care sunt respinşi? Mai ales la ciclul primar, testarea

de orice fel nu este o soluţie. Este împotriva principiilor fundamentale ale societăţii şi

împotriva dovezilor furnizate de psihologie şi ştiinţele educaţiei să iei o decizie importantă

pentru viitorul individului pe baza unui test4 la vârsta de 6-7 ani. În România, legislaţia spune că

fiecare şcoală îşi stabileşte criteriile, dar încă nu ştim cum vor arăta aceste criterii. În final,

decizia va fi una subiectivă, a directorului sau a unei comisii controlate de director. Riscurile

3 Caseta preia concluziile articolului Parental Choice and Education Policy de James Douglas Willms, disponibil la

http://www.ces.ed.ac.uk/PDF%20Files/Brief012.pdf

4 Trebuie menţionat că testele psiho-motorii ce se practică atât în România cât şi în alte state sunt folosite doar

pentru a determina nivelul la care poate fi înscris copilul, clasa pregătitoare sau clasa întâi. Conţinutul educaţiei

este diferit la cele două niveluri şi este adecvat dezvoltării psihologice ale copilului.

Caseta 2. Finlanda este considerată ţara cu unul dintre

cele mai bune sisteme de educaţie, având o creştere

continuă a calităţii începând cu anii ’90. Alegerea şcolii

a apărut în sistemul de educaţie publică din Finlanda

indirect, ca urmare a deciziei de a descentraliza atât

curriculumul cât şi finanţarea, începând cu 1994.

Comunităţile şi şcolile au primit o mai mare libertate

de a alege conţinutul educaţiei, la nivel central

publicându-se doar un cadru curricular, iar finanţarea

urmează elevul. Imediat în oraşe, acolo unde opţiunile

erau mai multe, autorităţile locale au permis părinţilor

să aleagă orice şcoală, chiar dacă acest lucru nu era

explicit în legislaţie. Ulterior, în 1998, legea a inclus şi

această prevedere. Unele studii arată că procentul de

elevi care aleg altă şcoală decât cea mai apropiată de

casă poate să urce în unele oraşe până la 30%.

În acelaşi timp însă, Finlanda a investit masiv în

educaţia publică şi a limitat drastic învăţământul

privat. Există foarte puţine şcoli independente, iar

diferenţele în calitatea educaţiei între şcolile publice

sunt foarte mici. A fi profesor este o meserie de vârf în

Finlanda. Obiectivul educaţional principal este

echitatea: fiecare elev să primească o educaţie la fel de

bună.

În acest context, principalul motiv pentru alegerea

şcolii este căutarea unui curriculum ceva mai bine

adaptat abilităţilor native ale copilului. Şcoala bună nu

se măsoară neapărat prin rezultatele academice, ci

prin adaptabilitatea la nevoile elevului. Şi totuşi

Finlanda este în continuare pe primele locuri la testele

internaţionale şi modelul de succes cel mai cunoscut la

nivel internaţional.


10/15

sunt evidente pentru felul cum funcţionează societatea românească: corupţie şi discriminare.

- adâncirea inegalităţilor. Educaţia trebuie să fie unul dintre instrumentele de bază pentru

scăderea inegalităţilor sociale. O educaţie de calitate este calea prin care copiii din familii

vulnerabile au şansa să depăşească condiţia socio-economică a familiei din care provin. Însă

tocmai părinţii cu resurse mai puţine – educaţie, relaţii utile, acces la informaţii, bani – vor fi

sistematic excluşi din procesul de selecţie, ceea ce va conduce la păstrarea pe termen lung a

stratificării sociale şi la o mobilitate verticală redusă între clasele sociale.

- finanţarea. Chiar dacă finanţarea de bază vine de la bugetul central, o sumă fixă pentru fiecare

elev, acesteia i se adaugă finanţarea de la bugetele locale. Se pune întrebarea cine plăteşte

dacă o şcoală ce aparţine unui Consiliu Local este frecventată de elevi ai căror părinţi plătesc

taxe în alte localităţi. De aceea, în unele ţări, libertatea de alegere este limitată la unitatea

administrativ-teritorială în care locuiesc părinţii. Astfel, familia poate alege doar şcoli din

oraşul sau comuna în care locuieşte.

ALEGERE LIBERĂ ÎNTRE ŞCOLI PUBLICE ŞI ŞCOLI PRIVATE

Înainte de a introduce în discuţie şcolile private, să ne reamintim că discutăm despre învăţământul

obligatoriu, finanţat din surse publice. Este un lucru important pentru că o familie ce îşi permite

costurile poate oricând să aleagă o şcoală privată. Însă pentru majoritatea familiilor costul este

prohibitiv. Situaţia ar fi diferită dacă şcolile private ar concura cu cele publice pentru resursele de la

buget. Principiul „finanţarea urmează elevul” s-ar aplica atât şcolilor publice cât şi celor private,

deschizând astfel accesul şcolilor private la finanţare de la bugetul public. Prin urmare, ceea ce aduce

nou această variantă este, în primul rând, un mecanism prin care se realizează acest acces.

Varianta cel mai des întâlnită este cea a voucherelor educaţionale. Pentru fiecare copil, familia

primeşte un voucher educaţional pe care îl foloseşte pentru înscrierea la orice şcoală acreditată. Şcoala

decontează toate voucherele la bugetul de stat, asigurându-şi astfel parţial sau integral finanţarea.

Exemplul cel mai cunoscut pentru un sistem de vouchere este Suedia5, caz prezentat în Caseta 3. În

general, Suedia este prezentată ca un model de succes pentru introducerea liberei concurențe şi

crearea unei pieţe educaţionale. În interiorul ţării, reformele au fost introduse de o coaliţie de centru-

dreapta şi iniţial respinse de social-democraţi. Dar, după ce au ajuns la putere, aceştia din urmă au

extins reformele, existând acum un consens cu privire la menţinerea actualului sistem. Însă, în exterior,

modelul suedez încă nu a convins şi nici o altă ţară nu a implementat o reformă atât de radicală.

Principalele avantaje şi dezavantaje sunt aceleaşi ca în cazul anterior, cel în care alegerea se făcea doar

între școli publice, și sunt determinate de introducerea liberei concurențe între şcoli. Se mai adaugă

alte câteva puncte de discuţie:

5 Informaţiile din această casetă folosesc în principal concluziile articolelor: School Vouchers in Practice:

Competition Won't Hurt You! (autori F. Mikael Sandström şi Fredrik Bergström;

http://ideas.repec.org/p/hhs/iuiwop/0578.html) şi Schooling for Money: Swedish Education Reform and the Role

of the Profit Motive (autor Gabriel H. Sahlgren;

http://www.iea.org.uk/sites/default/files/publications/files/Schooling%20for%20money%20-

%20web%20version_0.pdf). Pentru metodologia şi rezultatele testelor PISA consultaţi: http://www.pisa.oecd.org


11/15

- asigurarea calităţii. Autorităţile trebuie să se

asigure că toate şcolile oferă un serviciu

educaţional prin care toţi copiii ajung să

dobândească competenţele stabilite prin lege.

Controlul şi asigurarea calităţii rămâne în

sarcina statului chiar şi pentru şcolile private.

- evitarea supra-taxării. Un risc important este

ca, după ce copiii au fost înscrişi, şcolile să

impună taxe suplimentare părinţilor, iar aceştia

să aibă de ales între a plăti sau a pleca (a doua

variantă cu costuri importante privind educaţia

şi chiar financiare). Suedia a rezolvat această

problemă interzicând şcolilor să solicite alte

taxe decât voucherele educaţionale, dar în

acelaşi timp a avut grijă ca valoarea

voucherelor să fie suficient de mare, ceea ce

implică un cost pe măsură pentru bugetul

public.

- evitarea discriminării şi a segregării. Este un

alt aspect delicat, mai ales acolo unde există

grupuri sociale stigmatizate, cum este cazul

României. Care este probabilitatea ca o şcoală

privată să facă tot posibilul pentru a respinge

un elev de etnie romă? Este o întrebare

retorică cu un răspuns evident: foarte ridicată.

Presiunea în această direcţie vine tocmai din

partea părinţilor, iar romii sunt doar unul

dintre grupurile respinse de către societate. În

dezbaterea publică din Statele Unite6 cu privire

la introducerea alegerii şcolii, unul dintre

argumentele atent analizate este cel legat de

potenţiala segregare a şcolilor pe criterii

etnice. Managementul unor astfel de aspecte

sensibile trebuie implementat foarte atent înainte de a lăsa libertate mai mare de decizie şcolilor.

6 În 2011, 46 dintre statele americane ofereau posibilitatea alegerii şcolii în cadrul sistemului public. În 18 state

existau diverse modele de alegere a unor şcoli private. Mai multe informaţii în raportul School Choice in America

2011: Educational Opportunity Reaches New Heights, autori Lindsey M. Burke şi Rachel Sheffield, disponibil la

http://www.heritage.org/research/reports/2011/08/school-choice-in-america-2011-educational-opportunity-

reaches-new-heights

Caseta 3. Suedia a introdus începând cu anii ’90 o

reformă profundă a sistemului de educaţie. Acesta a fost

un răspuns la declinul constant, timp de douăzeci de ani,

al rezultatelor sistemului public de educaţie. Unul dintre

elementele esenţiale ale reformei a fost introducerea

sistemului de vouchere şi a libertăţii depline în alegerea

şcolii de către părinţi. Şcolile publice şi private se află în

competiţie pe baze egale pentru a obţine finanţare de la

bugetul public, în baza opţiunii libere a părinţilor.

Monitorizarea continuă a sistemului de educaţie arată

că:

- ponderea şcolilor private a crescut de la 1% în 1992 la

10% în 2001 şi aproape 20% în 2012

- tipologia şcolilor private este diversă: de la mici şcoli

comunitare aflate în întregime în proprietatea

profesorilor până la lanţuri cu până la treizeci de şcoli

care operează în mai multe oraşe din Suedia (un

exemplu de succes este Kunskapsskolan – www.

kunskapsskolan.se, un grup înfiinţat în 1999 şi care

operează douăzeci şi cinci de şcoli). 65% dintre şcoli sunt

organizate ca afaceri (for-profit), restul ca organizaţii

non-profit (inclusiv aproximativ 10% şcoli confesionale)

- analize independente (Institute for Economic Affairs,

think-tank britanic) pe datele agenţiei sudeze pentru

educaţie sugerează că efectele competiţiei între şcoli

sunt benefice: s-au îmbunătăţit rezultatele academice şi

condiţiile de lucru pentru profesori; a crescut satisfacţia

părinţilor; copiii din toate categoriile socio-economice

beneficiază de aceste îmbunătăţiri

- pe de altă parte, testele internaţionale PISA arată că

rezultatele Suediei la matematică şi ştiinţe naturale au

scăzut constant între 2000 şi 2009. Dintre cele 38 de ţări

incluse în studiul OECD, Suedia are a treia cea mai mare

scădere ca rezultate medii şi este una dintre cele şapte

ţări în care a fost măsurată o creştere a ponderii elevilor

ce au scoruri sub nivelul doi pe scala cu şase trepte

folosită de PISA.


12/15

ALEGEREA CONŢINUTULUI EDUCAŢIEI: DE LA ŞCOLI LIBERE LA EDUCAŢIA ACASĂ

Până acum am vorbit mai ales despre alegerea cadrului educaţional. Indiferent de sistemul de

arondare şi de introducerea concurenței între școli, aceasta se desfăşoară într-o şcoală acreditată,

adică una care oferă servicii educaţionale pe baza unui set de reguli decise la nivel central (prin

curriculum naţional şi celelalte reglementări care fundamentează sistemul de educaţie).

În mai multe ţări, mai ales cele din spaţiul anglo-saxon, apar şi alternative educaţionale în care familiile

au o libertate mai mare de alegere nu doar a cadrului, ci şi a conţinutului educaţiei. În toate cazurile

aceste alternative sunt complementare sistemului formal de educaţie şi nicăieri nu îl înlocuiesc în

totalitate. Scopul acestui material fiind să deschidă discuţia pe această temă, este util să trecem în

revistă cele mai cunoscute trei alternative, fără a intra în mai multe detalii:

- Charter schools – sunt întâlnite cu precădere în Statele Unite. Sunt şcoli care primesc fonduri

publice în funcţie de numărul de elevi, dar pot să renunţe la a respecta unele dintre regulile

centralizate în schimbul unui angajament de a obţine anumite rezultate. Acest angajament

este înscris în Carta şcolii, de unde şi numele lor. Principala libertate sau derogare de la reguli

se referă la curriculum. Charter schools au un curriculum propriu, adesea orientat către

dezvoltarea anumitor aptitudini sau abilităţi. În SUA, acestor şcoli nu li se permite să perceapă

taxe suplimentare faţă de subvenţia din venitul public. Charter schools sunt populare în

America, aşa cum arată faptul că, în 2010, 65% dintre ele aveau liste de aşteptare la înscriere7.

- Şcoli magnet (Magnet Schools) – sunt şcoli publice cu un curriculum specializat pentru a

dezvolta anumite abilităţi sau talente native ale copiilor. Numele de magnet vine tocmai de la

faptul că înscrierea se face nerespectând limitele geografice stabilite pentru celelalte şcoli

publice. Şcolile magnet au apărut iniţial în Statele Unite ca răspuns la segregare, având rolul de

a atrage copiii din diverse medii sociale. Ulterior au evoluat către şcoli cu curriculum

specializat.

- Educaţia la domiciliu (homeschooling) – este situaţia în care copilul primeşte educaţie la

domiciliu, sub supravegherea părinţilor sau a unui tutore angajat de aceştia. Motivele cele mai

importante pentru care părinţii aleg educaţia la domiciliu sunt insatisfacţia faţă de rezultatele

academice ale sistemului de educaţie, respectiv dorinţa de a imprima o anumite conduită

morală (adesea religioasă) copiilor. Educaţia la domiciliu este interzisă în 13 dintre cele 27 de

state ale Uniunii Europene, cele mai multe fiind cele care au aderat începând cu 2004, la care

se adaugă Germania şi Suedia. În celelalte 14 ţări homeschooling este permis, dar în anumite

condiţii restrictive, care diferă de la caz la caz, dar au ca punct comun atingerea anumitor

rezultate ce sunt verificate de autorităţile publice. Cele mai relaxate condiţii sunt cele din

Marea Britanie și SUA.

7 Mai multe informaţii în raportul Annual Survey of America’s Charter Schools 2010, disponibil la

http://www.sde.idaho.gov/site/charter_schools/research/Research/CER%20Charter%20Survey%202010.pdf


13/15

PROBLEME DE FOND: AS IGURAREA CALITĂŢII ŞI CORUPŢIA

Atunci când am analizat principalele riscuri ale diversificării metodelor de alegere a şcolii, două au

apărut recurent: asigurarea calităţii şi corupţia. Ambele au o probabilitate ridicată în România şi pot să

aibă un impact major asupra oricărei încercări de reformă. Deşi sunt subiecte secundare, nu putem

încheia acest material fără a puncta câteva idei despre fiecare dintre ele. Ambele probleme trebuie

rezolvate indiferent dacă se introduce alegerea şcolii de către părinţi sau nu.

ASIGURAREA CALITĂŢII

Într-un sistem concurenţial este importantă definirea şi respectarea standardelor de calitate. Părinţii

trebuie să aibă certitudinea că ceea ce primesc de la şcoala aleasă este ceea ce doresc pentru copiii lor.

Partizanii liberalizării alegerii şcolii argumentează că piaţa educaţională va reglementa acest lucru. Însă

nu vorbim de o piaţă liberă, pentru că implică componente importante de planificare centralizată.

În România avem deja experienţa nefericită a degradării învăţământului universitar. Dacă în alte ţări

universităţile private sunt de obicei mai bune (şi mai scumpe) decât cele publice, cele româneşti au

oferte cel mult mediocre la preţuri foarte scăzute. Nu de puţine ori au fost comparate cu „fabrici de

diplome”, care oferă un certificat fără acoperire în abilităţi şi competenţe. Totuşi, aceste universităţi

sunt „acreditate”, adică au la rândul lor hârtiile în regulă, dar acestea sunt în prea multe cazuri tot

certificate fără acoperire în calitatea serviciilor. Acreditările sunt furnizate – la costuri ridicate – de o

agenţie publică, Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS).

Similar, pentru învăţământul obligatoriu, există o instituție numită Agenția Română de Asigurare a

Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP), înființată în 2005, care are sarcina să dezvolte

standarde de calitate şi să se ocupe de monitorizarea respectării lor. Până acum, ARACIP a făcut parţial

prima parte, adică a proiectat unele dintre standarde. De asemenea, agenţia este activă în domeniul

acreditării, adică al eliberării de certificate (cu taxă). Însă în spaţiul public este ca și inexistentă. Nu are

nici măcar un site propriu, ci doar o pagină în interiorul site-ului Ministerului.

ARACIP este chemată să ne spună ce înseamnă o şcoală „bună” şi care dintre şcolile din România

răspund acestui deziderat şi care ar trebui să mai lucreze la calitate. Este o informaţie esenţială pentru

alegerea şcolii şi în absenţa ei întregul proces îşi pierde substanţa. Părinţii se orientează după zvonuri,

reţele sociale şi, acolo unde sunt disponibile, rezultate la teste naţionale. Însă rezultatele absolute nu

identifică cea mai bună şcoală. O unitate de învăţământ care primeşte elevi cu potenţial scăzut şi

obţine absolvenţi cu rezultate medii poate să fie mult mai bună decât una care primeşte elevi cu

potenţial ridicat şi obţine absolvenţi cu rezultate ceva mai mari ca media.

Partea pozitivă este că ARACIP are intenţia de a îşi atinge şi celelalte obiective şi chiar încearcă să

implementeze proiecte în acest sens. De ce nu reuşeşte trebuie să fie răspunsul unei analize

instituţionale iniţiată de Ministerul Educaţiei, care să conducă la întărirea organizaţiei şi ajutarea ei să

răspundă scopurilor pentru care a fost creată.


14/15

MICA CORUPŢIE ÎN ŞCOLI

În oricare dintre variantele de alegere a şcolii se ajunge la un moment dat la o decizie (parţial)

subiectivă la nivelul instituţiei de învăţământ. Este practic imposibil să defineşti criterii obiective care

să îţi acopere toate situaţiile. Chiar şi în situaţia valabilă în acest an, în pasul al doilea sintagma „criterii

specifice şcolii” lasă loc pentru o largă interpretare şi lasă directorului o putere însemnată de a alege

elevii.

Câteva interviuri cu câţiva părinţi în căutare de şcoli mai „bune” (în Bucureşti) ne-au arătat principalele

mecanisme, bazate în general pe activarea reţelelor de relaţii utile: oameni din sistem „fac intrarea”

către directorii şcolilor, iar apoi urmează o negociere directă cu aceştia. Costul real poate fi de la

câteva zeci la câteva sute de lei, în funcţie de poziţia şcolii în clasamentele informale şi de capacitatea

de negociere a părinţilor. Unii dintre părinții intervievați ne-au spus că au auzit, la alte școli, despre

costuri de până la câteva mii de lei, dar nu am întâlnit în interviurile noastre un părinte care să fie

efectiv în această situaţie.

Mai mult, în două interviuri părinţii ne-au spus că există şi varianta „etapei a cincea”, după încheierea

înscrierilor oficiale, cea a transferurilor. Legislaţia în vigoare permite transferurile elevilor de la o

unitate şcolară la alta, în anumite condiţii. Este o prevedere normală, privită din punct de vedere al

mobilității sociale în creștere. Însă, nereglementată în mod transparent, deschide o uşă către abuz.

Trebuie menționat și că sunt semnale că Ministerul Educației e conștient de problemă și încearcă să ia

măsuri pentru minimizarea riscurilor. Fostul ministru al educaţiei, Daniel Funeriu, a declarat într-un

interviu televizat (pentru ProTV) că unul dintre motivele pentru păstrarea repartizării geografice este

dorinţa de a respecta drepturile elevilor de a învăţa la cea mai apropiată şcoală de casă, uneori

încălcată pentru că pe alte căi sunt selectaţi alţi elevi. Trimiterea la corupţie este explicită şi procedura

aleasă, cu repartizare computerizată şi o mai mare transparenţă, este un răspuns la această problemă.

Influența corupției în procesul de alegere a școlii nu este doar o problemă pe termen scurt, ci conduce

la probleme mult mai mari pe termen lung. Corupția permite perpetuarea inegalităților sociale și poate

condamna copiii din familii cu status socio-economic scăzut la educație de slabă calitate. Ce înseamnă

de fapt o şcoală bună? În absenţa altor informaţii (vezi discuţia despre asigurarea calităţii), este o

şcoală cu rezultate absolute mai bune. Însă de cele mai multe ori aceste rezultate sunt determinate nu

atât de calitatea resurselor şcolii, cât de implicarea familiei în educaţie. Cu alte cuvinte, o şcoală este

„bună” pentru că are elevi cu părinţi „buni”, adică cu resurse mai multe. Tocmai aceşti părinţi caută să

aleagă şcoala, se informează și sunt dispuși să cheltuiască mai mult, inclusiv prin mecanisme informale,

pentru a-și înscrie copiii la școli mai bune. Vor fi deci excluse din aceste școli familiile cu situație

materială mai modestă și educație mai redusă. Astfel se intră într-un cerc vicios care duce la

discriminare de facto şi adâncirea inegalităţilor.


15/15

RECOMANDĂRI

Dezbaterea publică cu privire la alegerea școlii este necesară. Implementarea unor mecanisme

flexibile pentru alegerea şcolii reprezintă o decizie dificilă de politică educaţională, aşa cum o arată

experienţele variate ale altor ţări. În România, există o presiune a publicului în această direcţie, a unei

categorii de părinţi ce nu pot fi ignoraţi dacă se doreşte succesul actualei reforme. Ministerul Educaţiei

este dator cel puţin cu dezbaterea publică a subiectului.

Nu trebuie ignorat potențialul de creștere a calității educației adus de liberalizarea alegerii școlii.

Sursele citate în acest material (articolele ale căror concluzii stau la baza casetelor informative) spun că

liberalizarea pieţelor educaţionale, făcută cu responsabilitate, poate să conducă la creşterea generală a

rezultatelor şcolare. Acest potențial avantaj nu trebuie ignorat, pentru că sistemul educațional

românesc se confruntă cu o continuă scădere a calității actului educațional, iar celelalte remedii

testate nu au adus până acum rezultatele așteptate.

Decizia trebuie fundamentată pe o analiză de sistem și pe analiza situației din alte țări. Decizia în sine

ar trebui să vină la capătul unei analize de sistem, care să spună în ce măsură riscurile evidenţiate de

experienţele altor ţări pot fi evitate şi care sunt schimbările necesare pentru a obţine cele mai bune

rezultate. Vor fi folositoare studii de caz asupra reformelor din alte ţări, cu precădere Finlanda şi

Suedia, în care introducerea alegerii şcolii este considerată un succes.

Inițierea unei schimbări cu privire la mecanismul de alegere a școlii ar trebui să se facă repede,

sincronizată cu celelalte modificări aduse de LEN. Dacă se ajunge la decizia că o libertate mai mare în

alegerea școlii este necesară, această schimbare ar trebui introdusă repede, adică o dată cu celelalte

modificări impuse de noua Lege a Educației Naționale în direcția descentralizării.

Trebuie acordată o atenţie suplimentară riscului de a spori inegalităţile prin selecţie abuzivă şi

discriminare. Contextul românesc arată că acestea sunt riscuri majore ale liberalizării serviciilor

educaționale și trebuie luate măsuri pentru a împiedica ca o măsură luată cu intenții bune să se

întoarcă împotriva categoriilor celor mai vulnerabile.

Nu în ultimul rând, indiferent care este decizia, trebuie abordate şi rezolvate problemele structurale

ale sistemului de educaţie. Funcţionarea proastă a sistemului de asigurare a calităţii şi corupţia sunt

două dintre cele mai vizibile probleme de sistem din educație.

Documents

Alegerea şcolii: o necesară dezbatere de politici educaţionale