1

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la distanţă

Specializarea: DREPT

LOGICĂ JURIDICĂ - suport de curs –

Lect. Univ. dr. Arthur MIHĂILĂ

Cluj-Napoca 2003

2

CUPRINS

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE…………………3

GHID DE STUDIU………………………………………………………..3

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ……………………………………………3

SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI……………………………………5

LIMBAJUL JURIDIC…………………………………………………….16

FORMELE LOGICE ALE GÂNDIRII JURIDICE………………………19

REGULI DE INTERPRETARE A JURIDICITĂŢII……………………..47

CONSTRUCŢIILE JURIDICE……………………………………………71

FUNDAMENTAREA ADEVĂRULUI JURIDIC………………………..76

EVALUAREA STUDENŢILOR………………………………………….80

3

DESCRIEREA CURSULUI. OBIECTIVE GENERALE

Cursul abordează cele mai importante probleme din domeniul logicii juridice. În

cadrul său este analizată structura logică a sistemului normativ şi formele logice ale

gândirii juridice (noţiunea, judecata şi silogismul) din perspectiva logicii formale. O mare

parte a cursului este dedicată legilor şi metodelor logice interpretare care îl pot ajuta pe

jurist în demersul său de clarificare a prevederilor obscure ale legii sau de complinire a

lacunelor juridice.

GHID DE STUDIU

Pe parcursul studierii fiecărui modul încercaţi să reţineţi definiţiile fiecărei entităţi

logice precum şi legile logice a căror respectare face posibilă formularea unor

raţionamente corecte. În cazul descrierii unor procede logice înrudite încercaţi să sesizaţi

care este diferenţa dintre ele.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Mihăilă, Arthur; Mateuţ, Gheorghiţă, Logică juridică, Bucureşti: Lumina Lex, 1998.

2. Aarnio, Aulio, On legal reasoning, Turku: Turun Yliopisto 1977.

3. Deleanu, I.; Deleanu, S., Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Cluj Napoca:

Dacia, 2000.

4. Dobrinescu, I., Introducere în logica juridică, Bucureşti: Lumina Lex, 1996.

5. Enescu, G., Dicţionar de logică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.

6. Enescu, g., Tratat de logică, Bucureşti, Ed. Lider, 1997.

4

7. Eremia, M.C., Interpretarea juridică, Bucureşti: All, 1998.

8. Fabreguettes, M.P., La logique juridique et l’art de juger, Paris: Librairie generale de

Droit et de Jurisprudence, [s.a.].

9. Klami, H.., Three essays on the theory of legal norms, Helsinki: Soumalainen

Tiedeakatemia, 1986.

10. Manolescu, M., Silogismul judiciar, [s.l., s.n., s.a.].

11. Mihai, G., Introducere pentru o logică juridică, Piatra Neamţ: 1991.

12. Mihai, G., Elemente constructive de argumantare juridică, Bucureşti: Editura

Academiei R.S.R., 1982.

13. Mihai, G., Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti: All, 1998.

14. Norme, valori, acţiune (culegere de studii), Bucureşti: ed. Politică, 1979.

15. Perelman, C., Logique juridique: Nouvelle rhetorique, Paris: Dalloz, 1999.

16. Perelman, C., Droit , morale et philosophie, Paris: Librairie Generale de Droit et de

Jurisprudence, 1976.

17. Stoianovici, D.; Dima, T.; Marga, A., Logică generală, Bucureşti: 1990.

18. Szabo, I., Interpretarea normelor juridice, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1964.

19. Ştef, F., Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti: Oscar Print, 1995.

20. Wright, G.H., Normă şi acţiune, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982.

21. Ziembinski, Z., Practical logic, Boston: D. Reidel Publishing Company, 1978.

5

Sistemul logic al dreptului

Obiective: Conturarea sumară a domeniului logicii şi analiza sistemului normelor

juridice. Descrierea preliminară a metodelor folosite pentru analiza normelor juridice.

Termeni cheie: logică, sistem logic al dreptului,metode de interpretare.

Termenul “logică” provine de la grecescul logos care înseamnă cuvânt, gând,

vorbire, raţiune. Logica este ştiinţa gândirii corecte sau studiul validităţii inferenţelor

deductive. Scopul logicii este de a proba validitatea unor raţionamente, de a elabora legi

în conformitate cu care un adevăr poate fi derivat din alte adevăruri.

1. Structura logicii

În funcţie de forma de exprimare şi de criteriul istoric domeniul logicii a fost împărţit în

mai multe ramuri:

- logică clasică (aristotelică sau tradiţională) şi logică modernă,

- logică formală, logică sombolică şi logică matematică,

- logică deductivă şi logică inductivă,

- logică bivalentă şi logică polivalentă,

- logică pură şi logici aplicate.

În domeniul dreptului este folosită cu precădere logica formală deoarece ea

operează cu propoziţii şi noţiuni ale limbajului natural. Logica juridică este o logică

aplicată care are drept scop analiza raţionamentelor juridice şi elaborarea unor reguli ale

argumentării eficiente.

6

Logica juridică este ştiinţa care studiază regulile specifice gândirii juridice

corecte, care guvernează procesul edictării, respectării, interpretării şi aplicării normelor

de drept.

2. Sistemul logic al dreptului

Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică.

El este alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme organizate în ramuri şi instituţii

juridice iar pe de altă parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni şi reguli juridice

nescrise dar care pot fi desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic

de către sistemul politic.

Dreptul este un sistem ierarhizat , piramidal, alcătuit din norme mai puternice ca

tărie şi norme mai slabe, care trebuiesc interpretate în conformitate cu regulile impuse de

normele superioare. Cele mai importante norme sunt cele constituţionale cărora le

urmează ca tărie normele organice iar apoi cele ordinare. În plus, sistemul normativ este

organizat pe ramuri împărţite în două mari trunchiuri – cel al dreptului public şi cel al

dreptului privat.

Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care

reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă.

Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei,

principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc), principii de

ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi

garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul legalităţiirăspunderii,

principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale

7

în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă principiul

proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale). Principiile au rol de

axiome în cadrul sistemului dreptului – ele păot servi ca fundament în orice demonstraţie

sau argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de

drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că

unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind

filtrate prin optica altor principii de drept.

În domeniul dreptului public sunt folosite un număr restrâns de metode de

intrepretare logică pe când în domeniul dreptului privat pot fi folosite toate metodele şi

legile logicii juridice.

Dreptul este un sistem deschis, dinamic, care se întregeşte mereu cu legi noi.

Criteriile de admitere a noilor legi sunt date de axiomele constituţionale. Legiuitorul

trebuie să articuleze sistemul de drept astfel încât să nu dea naştere unor contradicţii,

ambiguităţi sau suprapuneri.

Proprietăţile logice estenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi

consistenţa înglobate în noţiunea de omgenitate a siatemului juridic. Un sistem juridic

este omogen daca este în acelaşi timp complet şi consistenz.

Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o

soluţie oricărei probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui

fapt.

Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de

lipsa contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele

8

dintre normele sale ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi

comportament în aceleaşi împrejurări.

Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat

pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul

cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a

legilor existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie

se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile

directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.

3. Metode de interpretare ale normelor juridice

Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de echivocitate. El

poate să conţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau antinomice.

Atunci când legiuitorul sesizează aceste deficiente va aduce el însuşi modificări legii sau

va enunţa criteriile de interpretare prin emiterea unei norme interpretative. Aceasta

interpretare, făcută de organul care a emis actul normativ se numeşte interpretare

autentică şi ea este obligatorie fiind oficială. Uneori, însă, legiuitorul nu modifică legea

ambiguă sau obscură iar persoanele ce aplică normele juridice trebuie să recurgă la o

metodă de interpretare pentru a rezolva situaţia. Interpretarea făcută de altcineva decât de

organele care au emis legea este o interpretare neoficială şi nu se aplică în mod general ci

este limitată la cazzul respectiv. De obicei interpretarea neoficială se face de către

judecător, avocat şi procuror dar ea este deseori prefigurată de doctrină.

Libertatea pe care o are interpretul diferă în funcţie de sistemul normativ şi de

ramura de drept în care se aplică. Diferenţe notabile există între sistemele de common

9

law şi cele care derivă din dreptul roman sau francez (majoritatea sistemelor europene

sunt de acest tip). Sistemul anglo-saxon (de common law) este caracterizat printr-un grad

mai redus de codificare fiind bazat pe doctrina precedentului. Interpretul are aici o mai

mare libertate de interpretare putând adapta soluţia la caracteristicile individuale ale

aprticipanţilor la proces. În cazul sistemelor derivate din dreptul roman şi francez

libertatea interpretului este restrânsă interpretarea aplicându-se doar în cazurile în care

legea este ambiguă sau lacunară.

Interpretarea nu trebuie confundată cu operaţiunea de calificare, care are drept

scop să determine cărui tip de act in abstracto îi corespunde un act concret, în acest caz

fiind vorba doar de identificarea legii care se aplică unui fapt juridic.

Pentru interpretarea unui text normativ se folosesc diverse metode de interpretare.

Calitatea rezultatelor depinde de metoda utilizată care trebuie să fie aleasă în funcţie de

obiectul studiat. M. Virally considera că metodologia juridică trebuie să satisfacă

următoarele cerinţe:

a) Neutralitatea. Metodele trebuie să asigure obiectivitatea şi neutralitatea legată

indisolubil de orice demers ştiinţific. Ele nu trebuie să ne împingă cu

necesitate spre un rezultat prefigurat în scop partinic.

b) Coerenţa. Ele trebuie sî conducă spre obţinerea unei imagini coerente a

ordinii juridice şi să rezolve contradicţiile specifice sistemului juridic.

c) Simplitatea. Metodele trebuie să fie usor de aplicat şi să permită aplicarea lor

rapidă dând naştere unor rezultate clare neechivoce.

d) Verificabilitatea. Toare propoziţiile obţinute cu ajutorul unei metode trebuie

să poată fi verificate. Nu e rară situaţia în care diferitele explicaţii sunt de fapt

10

simple afirmaţii, poate adevărate dar imposibil de controlat, deseori printr-o

formulare sofisticată, cu un mare efect retoric, sunt ascunse deficienţe

cognitive şi sofisme. O metodă satisface această cerinţă atunci când persoane

diferite ajung independent la acelaşi rezultat prin aplicarea ei.

În domeniul juridic se aplică mai cu seamă următoarele metode de interpretare:

Metoda de interpretare gramaticală

Metoda gramaticală este prima metodă de interpretare care trebuieşte aplicată.

Trebuie să facem diferemţa între metoda gramaticală şi critica textului (sau

analiza critică) care în perioada medievală consta în stabilirea textului legii alterat prin

copiere, deci stabilirea textului autentic. Odată cu inventarea tiparului critica textului şi-a

pierdut obiectul chiar dacă uneori şi textul tipărit poate fi alterat prin existenţa unor erori

de tipărire (tipărirea greşită a unor cuvinte sau chiar omiterea unor semne de ortografie

poate duce la denaturarea sensului unui text normativ dar sensul original poate fi cu

uşurinţă desprins prin consultarea Monitorului Oficial).

Prin interpretare gramaticală înţelegem analiza textului legii în sensul său

morfologic şi sintactic. Analiza gramaticală atentă poate conduce la o interpretare diferită

de cea iniţială. O ilustrare a sensurilor diferite pe care le pot avea texte aparent

asemănătoare o avem atunci cand analizăm schimbarea care a fost făcută articolului 350

al C. pen. din 1878 care menţiona drept condiţie a şantajului “obţinerea unui folos pe cale

injustă” (subl. n. A.M.). Codul penal din 1969 modifica acest articol transformând

adjectivul injust într-un adverb în următoarea formulare “obţinerea unui folos pe cale

injustă”. În cazul celei de-a doua formulari folosul obţinut prin şantaj putea fi just dar

calea folosită era injustă (de pildă solicitarea returnării unui împrumut sub ameninţarea că

11

în cazul contrar copii sau soţia datornicului vor fi rapiţi şi torturaţi, practică utilizată

astăzi adesea de către aşa-zişii “recuperatori”).

Prin interpretarea gramaticală se încercă de asemenea clarificarea sensului

termenilor polisemici. Într-o primă etapă este identificat sensul comun, folosit în viaţa de

zi cu zi iar apoi se cercetează dacă termenul nu este folosit în sensul său juridic.

Interpretarea istorică

Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind conturată sub

influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau

politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face

posibilă clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa.

Interpretarea istorică face apel la cunoşterea epocii în care a fost emisă legea şi a

lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul comisiei legislative care a

pregătit proiectul de lege)

Interpretarea sistematică

Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma respectivă în

cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei juridice.

Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creeat un sistem având o

concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său.

Sensul unui termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului

termenului în cadrul ramurii respective de drept.

12

Interpretarea logică

Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să

conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale.

Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei

minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.

Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte

între ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine

este valid etc. În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă

logică, cea a analogiei.

Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le

motiva (fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a

dus de la premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei.

Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui

domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite

argumente sunt argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione,

argumentum ad absurdum, argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile pe

care le vom analiza într-una din secţiunile următoare.

Interpretarea hermeneutică

Prin hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor legale,

înţelesul lor adevărat.

Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de

semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să

13

credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de

lege poate fi interpretat diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura

personală a interpretului, de gradul de încifrare a mesajului, de acurateţea cu care sunt

identificate motivele şi intenţiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie –

capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric

care a generat legea.

Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau

inconsistente şi din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile.

Procedând la o interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea

corectă” sau “în concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce

expresia interpretată în contextul său, în cadrul legal care I se potriveşte. O expresie poate

avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a

schimbat.

Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând,

din situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de

a aprecia oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului,

simbolizat prin lege

Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-I

îngreunează activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei

interpretări ideale a legii pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din

redactarea ei, cele legate de interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se

legiferează, cele legate de personalitatea şi temperamentul judecătorului şi cele legate de

14

concepţia filosofică asupra existenţei în general şi asupra dreptului în special, pe care o

are atât legiuitorul cât şi exegetul.

Uneori legea a fost elaborată într-un context ideatic desuet în momentul de faţă.

Judecătorul trebuie să decidă dacă ea trebuie aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată de

loc sau soluţia trebuie să fie adaptată noului context ideologic şi doctrinar.

Înconjurată de atâtea dificultăţi, arta de a interpreta prezintă o importanţă capiatlă

pentru un adevărat jurist întrucât bine condusă şi eficient realizată reprezintă un

instrument de seamă pentru aplicarea legii şi distribuirea dreptăţii.

Metoda dogmatică

Dogmatismul este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde

că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” proviine de la grecescul “theticos”, care

înseamnă “ceea ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă

logică deductivă care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare

sistemului legislativ dar care s-au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat

în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice,

principii afirmate de jurişti cu pretenţia de a fi valabile oricând şi oricum.

Metoda intuitivă

Intuiţia începe acolo unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există

indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în

sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind precedată de vreun raţionament. Atunci când

se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege

15

judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in

equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul echităţii cu ideea de

justiţie..

Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţionaze în

compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept

pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să

nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.

Prin la metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele juridice, soluţii

juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.

Întrebări de autocontrol:

1. De ce dreptul poate fi considerat drept un sistem logic?

2. Ce metode de interpretare a legii cunoaşteţi şi care este specificul fiecăreia?

16

Limbajul juridic

Obiectiv: analiza elementelor specifice ale limbajului juridic.

Cuvinte cheie: limbaj juridic, maxime, adagii.

Gândirea juridică este inseparabilă de limbaj.Dreptul este de fapt o profesie a

cuvintelor limbajul fiind vehiculul prin intermediul căruia sunt transmise normele. Încă

de la Montesquieu legăturile dintre drept şi limbaj au reţinut în mod constant atenţia

juriştilor şi această preocupare a continuat până în ziua de azi când lingvistica, semiotica

şi hermeneutica limbajului au dat naştere unor opere notabile în domeniu.

Limbajul juridic are diverse funcţii: de fixare a cunoştinţelor, de comunicare,

constitutivă a universului juridic şi argumentativă.

În domeniul dreptului nu se operează cu toate elementele limbajului natural ci

doar cu o submulţime a acestora. Mulţimea termenilor juridici şi a celor din limbajul

natural folosiţi în sens juridic constituie universul discursului juridic. Determinarea

corectă a acestui univers poate duce la înlăturarea principalelor inconveniente ale unui

limbaj natural: omonimia şi polisemia termenilor. Ambiguitatea unor termeni poate fi

înlăturată prin plasarea lor într-un context care să ilumineze înţelesul expresiei respective.

Uneori simpla prezenţă a unui termen într-un text juridic ne relevă faptul că acesta este

folosit într-un sens juridic: de exemplu cuvântul “parchet” într-un text de lege va

desemna de obicei instituţia respectivă.

Avantajul limbajului juridic specializat este eliminarea polisemiei. De aceea

termenii juridici trebuie să fie monosemici şi monoreferenţiali. Bineânţeles că în practică

acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, sensul unor termeni şi lărgimea sferei noţiunii

reprezentate de aceştia fiind diferite de la o ramură de drept la alta şi uneori chiar şi în

17

cadrul aceleiaşi ramuri sau text de lege. De pildă, datorită faptului că autorii codului civil

folosesc uneori alternativ termenii de “convenţie” şi de “contract” pentru a desemna

aceeaşi realitate juridică, în literatura de specialitate s-a iscat o dispută asupra faptului

dacă aceste două cuvinte sunt sau nu sinonime, dispută ce putea fi evitată printr-o mai

clară precizare a conţinutului celor doi termeni sau prin definirea lor.

Una dintre particularităţile limbajului juridic este faptul că el abundă în reguli,

maxime şi adagii (argumente) formulate în limba latină.

Maximele (sau regulile) juridice sunt scurte definiţii ce prezintă principii de se

aplică diferitelor tipuri de cazuri. Regulile valabile în cazurile generale îşi pierd forţa în

faţa excepţiilor.

Adagiile (care mai sunt numite aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule

generale, potrivite prin concizia lor să se întipărească în memorie. Ele sunt adevărate

oracole ale jurisprudenţei oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau

insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini.

Maximele şi adagiile sunt folosite şi azi în aceeaşi formă deoarece au un rol

mnemotehnic. Învăţarea maximei în latină face ca propoziţia respectivă să-şi păstreze o

formă exactă înlăturându-se astfel riscurile alterării sensului originar prin folosirea unor

sinonime în limba maternă sau a unor cuvinte polisemice.

Cităm pentru exemplificare următoarele maxime juridice:

Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Această

maximă arată că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care

să o ateste. Probele folosite trebuie să fie legale. O afirmaţie neânsoţită de probele cerute

în codurile de procedură civilă şi penală nu are nici o relevanţă juridică.

18

Mala grammatica non vitiat chartam – gramatica defectuoasă nu afectează

validitatea unui act juridic. Conform acestui adagiu chiar dacă unii termeni sunt greşiţi

din punct de vedere ortografic sau gramatical actul în sine e valid putâmd fi aplicat.

Formalismul excesiv nu-şi are locul în majoritatea actelor juridice.

Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. În cazul în

care există o eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne

valid. De pildă s-a decis că înregistrările făcute în registrul de stare civilă şi căsătoriile

încheiate de o persoană necompetentă care şi-a asumat în mod public calitatea de delegat

de stare civilă sunt valide.

Accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul. Condiţia unui

bun principal se extinde şi asupra accesoriilor sale. Atunci când este vândută o clădire

sunt vândute şi cheile sale iar proprietarul nu poate de pildă să îşi însuşească instalaţiile

sanitare sau geamurile motivând că a vândut doar clădirea în sine. Conform acestui

principiu în dreptul comercial este de la sine înţeles faptul că comerciantul va livra odată

cu un aparat electrocasnic şi cablurile de alimentare şi manualul de utilizare nefiind

îndrituit să ceară un preţ suplimentar pentru acestea.

Nemo auditur propriam turpitudinem – nimeni nu poate invoca propria ticăloşie.

Conform acestui adagiu nimeni nu poate profita de pe urma faptelor ilegale săvârşite, în

nici o circumstanţă. De pildă mituitorul, chiar dacă a denunţat persoana mituită nu poate

beneficia de rezutatul obţinut pe această cale.

Întrebări de control:

1. Ce sunt maximele şi adagiile juridice?

2. Ce adagii juridice cunoaşteţi?

19

FORMELE LOGICE ALE GÂNDIRII JURIDICE

Obiective: Definirea formelor logice ale gândirii juridice şi cunoaşterea tipologiei

lor.Cunoaşterea regulilor de validitate ale formelor logice ale gândirii

juridice.Cunoaşterea modurilor specifice în care sunt aplicate aceste forme în spaţiul

juridic.

Termeni cheie: principii logice, noţiune, judecată, silogism juridic.

Logica tradiţională cunoaşte următoarele forme logice: noţiunea, judecata şi

raţionamentul. Noţiunile se exprimă prin cuvinte, judecăţile prin propoziţii gramaticale

iar raţionametele prin fraze.

Principii logice care guivernează gândirea juridică

Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea

operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul

identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii

suficiente. Acestea au fost formulate astfel:

Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în

cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.Principiul identităţii

cere ca o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflacte

acelaşi obiect.

Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca

un lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi

20

raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest

principiu prevede că două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă

a afirmat, nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.

Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau

nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un

lucru să posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O

propoziţie poate fi deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.

Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau

orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice

adevăr este condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără

o raţiune justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.

Noţiunea juridică

Definiţie

Noţiunile mai sunt cunoscute în logică şi sub denumirea de termeni sau concepte.

Noţiunea juridică este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a

proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar

proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau

particulare.

De regulă noţiunile nu sunt folosite în mod izolat ci în asociaţie cu alte cuvinte

care formează propoziţii şi fraze. Aceste asociaţii se numesc context. Contextul este

mulţimea de cuvinte organizate în propoziţii şi fraze care conţin termenul dat. Folosind

contextul putem să interpretăm mai corect semnificaţia termenului analizat. În domeniul

21

dreptului contextul este alcătuit din mulţimea termenilor cu semnificaţie juridică.

Gândirea juridică se situează întotdeauna într-un univers al discursului juridic, care

determină în mod univoc, înţelesul termenilor juridici folosiţi. Determinarea, în fiecare

caz, a contextului juridic înlătură omonimia şi polisemia termenilor juridici

circumscriind totodată şi extensiunea lor.

5.2.Structura noţiunilor juridice

Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:

a) sfera (extensiunea);

b) conţinutul.

Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele

juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că

sfera înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de

rept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.

Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din

proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul

dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut

şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute

fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi).

Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de

două feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de

noţiune pe când cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea

22

de drept de proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar

totodată şi note specifice care o diferenţiază de aceasta.

Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când

conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte

conţinutul se va micşora.

Clasificarea noţiunilor

Noţiunile pot fi împărţite în diverse clase în funcţie de diverse criterii de

clasificare.

În funcţie de gradul de generalitate se împart în tipuri şi categorii.

Tipurile sunt sinteze parţiale ale caracteristicilor esenţiale ale unei clase de

obiecte. Uneori tipul este expresia abstractă a caracteristicilor ideale pe care trebuie să le

aibă un obiect. De pildă tipul bunului proprietar sau a bunului tată de familie din dreptul

roman.

Categoriile sunt noţiuni caracterizate printr-o extremă generalitate (sumum

genus). Ele exclud posibilitatea unui gen superion şi deci exclud existenţa unui termen al

definiţiei (genul proxim). În ştiinţa dreptului întâlnima o mare varietate de categorii cum

ar fi de pildă cele de raport juridic, drept subiectiv, obligaţie, faptă socialmente

periculoasă, etc.

În funcţie de modul de determinare a conţinutului lor noţiunile pot fi cognitive

sau pragmatice.

Noţiunile cognitive sunt cele ale căror extensiune este dată în mod obiectiv şi îşi

păstrează înţelesul în orice situaţie.

23

Noţiunile pragmatice sunt acelea a căror extensiune este dată de o convenţie şi se

poate modifica în funcţie de contextul socio-istoric.

Noţiunea de “om” este o noţiune cognitivă căci realitatea desemnată de ea rămâne

constantă. Noţiunea de “infractor” este statuată prin norme în fiecare ţară. De aceea

extensiunea acestui tip de noţiune nu poate fi stabilită decât plasând-o într-un context

istoric şi cultural.

În funcţie de precizia cu care sunt determinate noţiunile pot fi precise sau

imprecise (fuzzy).

Noţiunile precise sunt cele care au o extensiune bine determinată, adică la care se

cunoaşte cu precizie care obiecte fac parte din sfera lor.

Noţiunile imprecise au o sferă care nu poate fi bine determinată deoarece

criteriile de delimitare a sferei nu au fost stabilite ferm. Este cazul noţiunilor de tânăr,

prezent, grămadă, etc. În cazul noţiunii de tânăr este dificil să apreciem care indivizi sunt

cuprinşi în sfera noţiunii dacă nu am aderat înainte la o convenţie. La fel, noţiunea de

“înalt” depinde de comparaţia cu un termende referinţă. Noţiunile imprecise sunt studiate

de logica noţiunilor vagi (fuzzy).

În funcţie de gradul de concretitudine, de ancorare în real, noţiunile pot fi

concrete sau abstracte.

Noţiunile concrete sunt acelea care au o extensiune reală, perceptibilă.

Noţiunile abstracte nu desemnează un obiect real ci un construct teoretic.

Termenii de om, infractor, avocat sunt noţiuni concrete pentru că pot fi raportaţi

la obiecte reale pe când termenul de drept subiectiv sau de raport juridic civil nu au

acoperire în realitate.

24

În funcţie de relaţia pe care o au cu alte noţiuni, noţiunile pot fi clasificate ca

noţiuni cbsolute şi noţiuni relative.

Noţiunile absolute sunt cele care au un înţeles de sine stătător (avocat, infractor,

contract, etc.).

Noţiunile relative sunt cele care nu au nici un înţeles decât atunci când se află în

raport cu alte noţiuni corelative. De pildă noţiunile de soţ-soţie, părinţi-copii, drept-

nedrept, bun-rău, etc.

În funcţie de caracterul obiectelor desemnate noţiunile pot fi vide, nevide sau

ideale.

Noţiunile vide sunt cele care nu cuprind nici un obiect în extensiunea lor. Ele sunt

de două feluri: noţiuni logic-vide , care cuprind o contradicţie logică (de exemplu

noţiunea de infractor nevinovat) şi noţiuni factual-vide care sunt vide doar în raport cu

experienţa noastră factuală (extraterestru, monstrul din Loch Ness, etc.).

Noţiunile nevide sunt acelea ale căror sferă cuprinde obiecte din realitate.

Noţiunile ideale sunt noţiuni rezultate printr-un proces de idealizare (de exemplu

noţiunile de drept subiectiv, linie dreaptă, etc.).

În funcţie de gradul lor de complexitate noţiunile pot fi simple sau complexe.

Noţiunile simple constau dintr-un singur cuvânt (hoţ, contractant, judecător, etc.)

Noţiunile complexe sunt formate din mai multe cuvinte şi deci rezultă prin

combinarea a două sau mai multe noţiuni (pedeapsă contravenţională, drept subiectiv

civil, etc.).

Erori cauzate de încadrarea greşită în tipologia noţiunilor

25

Încadrarea greşită a unei noţiuni duce la construirea unor raţionamente eronate

care conduc spre un rezultat fals. Acest lucru este cauzat deseori de plasarea noţiunii într-

un context prea sărac, sau o definire deficitară care lasă loc ambiguităţii.

Unele noţiuni pot fi considerate abstracte sau concrete în funcţie de contextuşl în

care sunt folosite. De pildă noţiunea de “sentinţă” este o noţiune concretă dacă se referă

la informaţia înmagazinată în bucata de hârtie pe care sunt înscrise deciziile

judecătorului dar ea poate fi abstarctă dacă desemnează acţiunea de elaborare a sentinţei.

În logica clasică se consioderă că erorile cauzate de nedeterminarea sferei şi

conţinutului unei noţiuni sunt generate de faptul că aceeaşi expresie poate fi folosită cu

trei sensuri diferite:

1) suppositio simplex, atunci când expresia este folosită pentru a desemna un

obiect concret, existent în realitate. De pildă “Judecătorul a dat sentinţa”

2) suppositio formalis, atuncicând cuvintele servesc drept nume pentru o

întreagă clasă de obiecte. De pildă “Judecătorul este un element esenţial al

sistemului de drept românesc”.

3) Suppositio materialis, când numele este dat expresiei lingvistice a noţiunii.

De pildă “Judecătorul este un substantiv format din unsprezece litere”.

Erorile cele mai curente survin în urma confuziei dintre supositio simplex şi

supositio formalis. Datorită acestui fapt trebuie ca noţiunea folosită să aibă o denotaţia

bine determinată. Comparând două propoziţii – “Toate merele din acest sac cântăresc 70

de kilograme” şi “Toate merele din acest sac cântăresc 200 de grame” observăm că în

două propoziţii cu structură lingvistică identică ne putem referi în primul caz la o noţiune

26

cu înţeles colectiv (un agregat) iar în al doilea la fiecare element în parte alacestui

agregat, la caracteristicile unei clase.

Erori frecvente sunt cauzate şi de noţiunile “confuze”, vagi, imprecise. Atunci

când o lege statuează unele îndatoriri sau avantaje acordate “tinerilor” este destul de greu

să determinăm în special limita superioară de vârstă a celor care pot fi consideraţi

“tineri”.

Raporturile dintre noţiuni

Între noţiunile juridice se pot stabili raportuir atât din punctul de vedere al sferei

cât şi din punctul de vedere al conţinutului.

Din punctul de vedere al sferei se pot stabili următoarele raporturi:

a) de identitate, când două noţiuni juridice au aceeaşi sferă. De pildă noţiunea de

“prezumţie” şi “consecinţa pe care legea sau instanţa judecătorească o trage

dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”.

b) de excludere, când două noţiuni juridice au sfere total diferite. De pildă

“probele” şi “viciile de consimţământ”.

c) de încrucişare, când o parte din sfera unei noţiuni juridice este identică cu o

parte a sferei altei noţiuni juridice. De pildă noţiunile de “avocat” şi de

“român”.

d) de ordonare, când sfera unei noţiuni juridice se cuprinde cu totul în sfera altei

noţiuni juridice, inversa nefiind valabilă. De pildă cea de “omor” şi cea de

“infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii”.

27

Din punctul de vedere al conţinutului noţiunile pot fi:

a) comparabile, când notele noţiunilor juridice se referă la acelaşi domeniu al

realităţii juridice. De pildă noţiunile de “raport de complicitate” şi de “legătură

subiectivă”.

b) necomparabile, când notele năţiunilor juridice se referă la domenii diferite ale

realităţii juridice. De pildă, noţiunile de “contract” şi cea de “pluralitate

intermediară”.

Noţiunile comparabile se pot afla în următoarele raporturi:

a) de identitate, când diferă doar ca formă lingvistică. De pildă cea de “apelant”

şi “inculpat”.

b) de simplă diferenţiere, în cadrul aceluiaşi gen. De pildă, avocat, procuror sau

judecător în cadrul genului de jurist;

c) de contrarietate, când două noţiuni nu pot fi aplicate în acelaşi timp şi sub

acelaşi raport, aceluiaşi obiectz. Ele pot fi însă simultan absente. De pildă,

recurent şi intimat într-un proces penal:

d) de contradicţie, când două noţiuni nu pot fi împreună nici prezente şi nici

absente, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. De pildă noţiunile de “infractor”

şi de “nevinovat”.

Operaţii logice asupra noţiunii juridice

Prin operaţii logice se înţeleg derivări ale unor noţiuni din alte noţiuni. Prin

intermediul operaţiiloor logice se construiesc noi noţiuni. Sunt posibile următoarele

28

forme de operaţii logice. Definiţia, specificarea, generalizarea, diviziunea, clasificarea,

diferenţierea, integrarea, analiza, sinteza.

Definiţia

Definiţia este operaţia logică prin care se indică notele caracteristice ale unei

noţiuni, care o deosebesc de oricare altă noţiune juridică.

Ea reprezintă un mijloc pentru delimitarea şi ordonarea obiectelor. A defini

înseamnă a determina dor notele esenţiale ale realităţii definite.

Structura definiţiei

Definiţiile sunt exprimate sub forma unor propoziţii care conţin următoarele

elemente:

a) un termen de definit, numit pe scurt definitul.(definiendum);

b) o parte prin care se defineşte numită definitorul (definiens);

c) orelaţie de echivalenţă a semnificaţiilor între cele două părţi, relaţia de

definiţie.

Procedee de definire

Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:

a) prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De

pildă “Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”.

b) prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa

definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau

29

sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult

de 60 de zile, sau care aprodus vreuna din următoarele consecinţe: pierderea

unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă

fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei”

(vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.).

c) prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una

din expresiile. “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă:

“fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.

d) prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă

acelaşi înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi

este practicată deseori, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât

se poate ajunge la eroarea logică cunoscută sub numele de “cerc în definiţie”

sau definiţie circulară.

e) prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru

viitor, sau într-un context specific )într-un text de lege sau într-o lucrare de

jurusprudenţă): “prin x vom înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face

prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin acordarea de noi semnificaţii unui

cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul cuvânt apare printr-o

convenţie terminologică.

f) prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin

următoarele operaţii:

- introducerea termenului de definit într-un termen care este genul său, ţinând seama de

asemănările cu alţi termeni;

30

- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor

sau diferenţelor.

Acest procedeu presupune stabilirea unor relaţii de subordonare şi, respectiv,

coordonare.

Definiţia prin gen şi diferenţă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

- genul să fie proxim, adică supraordonat imediat.

- Diferenţa să fie specifică, adică să constea într-o notî proprie care să deosebească

definitul de celelalte specii incluse în genul proxim

Un termen poate fi inclus, în mod succesiv, în genuri proxime diferite şi poate poseda

mai multe diferenţe specifice. Categoriile nu pot fi definite prin acest procedeu pentru că

ele nu au un gen proxim.

Reguli ale definirii corecte.

Definiţia este guvernată de următoarele reguli:

1. Regula adecvării

Definitorul şi definitul trebuie sp fie exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera

definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă poate fi

încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea

este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când

ele se exclud total.

2. Regula ireflexivităţii

31

Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este tautologică. Deşi pare

tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru căea este explicarea

unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.

3. Regula asimetriei

Tremenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen

independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc

vicios.

4. Regula clarităţii şi univocităţii

Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute altfel comitem eroarea logiucă

cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte cuvinte explicăm un termen

necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia trebuie să conţină

termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii figurate ci să

indice precis notele caracteristice ale definitorului.

5. Regula formei afirmative

Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu este. Aceasta înseamnă că

definiţia nu trebuie să fie negativă.

În gândirea juridică se utilizează următoarele genuri de definiţii:

- definiţii legale

- definiţii doctrinare

- definiţii de aplicare

Definiţiile legale au drept autori legiuitorii şi sunt impuse obligatoriu neputând fi

neglijate sau modificate.

32

Definiţiile doctrinare au drept autori teoreticienii şi sunt propuse fiind supuse

argumentării. Ele se mai numesc şi opinabile pentru căpot fi contestate şi modificate.

Definiţiile de aplicare au drept autori practicienii dreptului şi în special judecătorii

putând fi admisibile sau nu. Ele sunt acele definiţii elaborate pentru calificarea unor fapte

şi încadrarea lor într-un articol de lege:

Specificarea

Specificarea este operaţia logică prin care se construieşte specia dintr-un gen al

său. Prin această operaţie se realizează trecerea de la un termen dat la un termen

subordonat care, din această cauză, are o extensiune mai mică. De pildă se trece de la

termenul “hotărâre judecătorească” la cel de “sentinţă” care are o extensiune mai kmică

desemnând hotârârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă.

Generalizarea

Generalizarea este operaţia logică prin care se construieşte genul dintr-o specie a

sa. Prin această operaţie se ajunge la un tremen supraordonat care are o extensiune mai

mare. De pildă se ajunge de la noţiunea de “reclamant în dosarul X” la cea de

“reclamant” în general, pentru a se vedea dacă sunt îndeplinite sau nu cerinţele

procedurale cerute de lege pentru a fi reclamant într-un proces.

33

În cazul generalizării şi specificării se folosesc operaţiuni superioare realizate însă in sens

invers. Pentru a realiza o inferenţă corectă trebuie să folosim doar notele definitorii adică

diferenţa specifică dintre clasele respective.

Diviziunea

Diviziunea este operaţia logică prin care se descompune genul în speciile sale. De

pildă tremenul “drept” se descompune în “drept public” şi “drept privat”, termenul de

“nulitate” se descompune în “nulitate relativă” şi “nulitate absolută”. Un exemplu tipăic

de diviziune este cea realizată în partea specială a codului penal unde infracţiunile sunt

divizate în unsprezece titluri cere la rândul lor sunt împărţite în mai multe clase de

infracţiuni particulare.

Clasificarea

Clasificarea este operaţia logică prin care se alcătuieşte genul din speciile sale. Ea

constă în gruparea obiectelor în mulţimi. De pildă eroarea, dolul, violenţa şi leziunea

formează împreună clasa viciilor de consimţământ.

Clasificarea înseamnă gruparea obiectelor în clase după unele criterii, într-o

ordine ierarhică şi într-un tot unitar şi organic, astfel ca fiecare clasă să ocupe un anumit

loc, în conexiune cu celelalte clase.

În opera de calificare juridică efectuată de legiuitor în alcătuirea codurilor de legi

diviziunea şi clasificarea reprezintă operaţiuni esenţiale de sistematizare şi realizare a

unui sistem juridic logic şi coerent.

34

Diferenţierea

Diferenţierea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen care se

referă la un întreg un tremen care se referă la una dintre părţile întregului.

De pildă în acest fel se explică formarea dezmembrămintelor dreptului de

proprietate (uzufructul, uzul, abitaţia şi superficia). Proprietatea poate fi dezmembrată

până la punctul reţinerii de către proprietar numai a dreptului de a dispune ceea ce îi

rămâne în acel moment fiind proprietatea nudă.

Integrarea

Integrarea este operaţia logică prin care se construieşte dintr-un termen care se

referă la una dintre părţile unui întreg un termen care se referă la un întreg.

Analiza

Analiza este operaţia logică prin care se construieşte din termenul care se referă la

un întreg mulţimea termenilor care se referă la părţile sale.

Sinteza

Sinteza este operaţia logică prin care din mulţimea termenilor care se referă la

părţile unui întreg se construieşte termenul care se referă la un întreg.

35

JUDECATA

Noţiune

Judecata este o formă logică care constă într-o afirmaţia sau într-o negaţie

(de tipul “S este P” sau “S nu este P”)

Tipuri de judecăţi

În logica formală tradiţională au fost studiate cu precădere judecăţile de predicaţie

de tipul “S este P” chiar dacă erau cunoscute şi alte tipuri de judecăţi. În secolul XX

atenţia logicienilor s-a îndreptat şi în alte direcţii fiind construite o serie de de sisteme

logice bazate pe alte tipuri de judecăţi.

Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:

a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de

judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o

anumită valoare,logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De

pildă: orice convenţie este un act juridic).

Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă

predicatul despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin

intermediul modusului – posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice

(condiţionează relaţia subiect-predicat) sau dizjunctive (au predicate alternative).

b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia I se

adresează să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns

36

verbal). Cele mai importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele

imperative şi cele interogative.

Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru

subiect (“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile

amenajate în acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri

nemarcate”). Normele enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.

Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student

silitor!”, “Vino aici!”).

Judecăţile interogative cer un răspuns din partea subiectului (“Cine a furat

maşina?”, “Cum te cheamă?”).

c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa

subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest

tablou este frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi

pot fi considerate adecvate sau false. O specia judecăţilor axiologice sunt

judecăţile de gust.

Forme de judecăţi cognitive

Orice judecată cognitivă poate fi afirmativă (A este B) sau negativă (A nu este

B). De asemenea o judecată mai poate fi: universală (dacă A este afirmat sau negat de

către un B în întreaga sa sferă:”Toţi A sunt B”, “Nici un A nu este B”) sau particulară

(dacă A este afirmat sau negat de către B doar într-o parte a sferei sale: “Unii A sunt B”,

“Unii A nu sunt B”).

37

Pornind de la aceste clasificări, prin combinarea lor, putem spune că judecăţile

îmbracă următoarele forme:

- universal-afirmative;

- universal-negative;

- particular-afirmative;

- particular-negative.

Fiecare propoziţie, indiferent de formă poate fi adevărată sau falsă.

În scop mnemotehnic, în perioada Evului Mediu, propoziţiile universal-afirmative

au fost notate cu litera A iar cele particular-afirmative cu litera I,pornindu-se de la

primele vocale ale cuvântului AfIrmo. În mod similar propoziţiile universal-negative au

fost notate cu litera E iar cele particular-negative cu litera O, pornindu-se de la primele

vocale din cuvântul nEgO. Din această cauză silogistica judecăţilor de predicaţie

cognitive a fost numită uneori şi silogistica judecăţilor AIEO.

Judecată şi adevăr

Adevărul a fost definit de Aristotel în termenii următori: “A enunţa că ceea ce

este nu este sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o

enunţare adevărată este aceea prin care spunem că este ceea ce este şi că nu este ceea ce

nu este”. Nu trebuie însă să confundăm adevărul logic cu cel factual. O propoziţie poate

să respecte cerinţele validităţii logice dar totuşi să fie falsă din punct de vedere factual.

De asemenea o propoziţie poate să fie adevărată pentru o persoană şi falsă pentru

alta. Propoziţia “Ploaia este folositoare” este adevărată pentru agricultori dar nu şi pentru

orăşeni iar în caul primilor nu este adevărată dacă vorbim de ploi abundente care

38

cauzează inundaţii.Dacă spunem “X a murit în data Y” această afirmaţie poate fi

adevărată sau falsă în funcţie de circumstanţe şi de modul în care este definită moartea

pentru că din punct de vedere medical moartea clinică se identifică cu moartea creierului,

dar în acest caz organismul mai poate fi menţinut în viaţă iar moartea biologică sau

juridică va avea loc doar atunci când organismul este deconectat de la aparatele care îl ţin

în viaţă (din acel moment va fi întocmit certificatul de deces şi se poate trece la

deschiderea succesiunii).

O propoziţie care este vădit falsă la o simplă analiză a cuvintelor care o compun

(de pildă propoziţia “Elefantul este o pasăre”) este o propoziţie inconsistentă. Pentru a

proba falsitatea unei propoziţii de acest tip este suficient săşi analizăm semnificaţia

fiecărui termen.

Validitatea altor propoziţii poate fi dovedită doar atunci când le raportăm la

realitate sau la un punct de referinţă. Când spunem “Infractorul este înalt” avem de-a face

cu o noţiune ambiguă (fuzzy), cea de “înalt”. Pentru un om de 1,60 m, a fi înalt înseamnă

să ai mai mult de 1,70 m în timp ce pentru un om de 1,90 criteriile de determinare a

înălţimii au o ştachetă mai ridicată.

Alte tipuri de judecăţi cognitive

În logica juridică sunt cunoscute şi alte tipuri de judecăţi cognitive decât cele

categorice (de tipul “S este P”), printre care cele mai importante sunt următoarele:

• Judecăţile modale. Acestea sunt judecăţi rezultate prin modificarea unei

judecăţi categorice prin modalizarea verbului ori a întregii forme ( De pildă:

39

“Infracţiunea este posibil omor”, “Infracţiunea este necesar omor”,

“Infracţiunea este întâmplător omor”, etc)

• Judecăţile ipotetice. Acestea sunt acele judecăţi în care relaţia dintre subiect şi

predicat este condiţionată. (De pildă: dacă este vinovat atunci trebuie

pedepsit”). Judecăţile ipotetice pot fi exclusive, atunci când condiţia este

suficientă şi necesară pentru consecinţă, iar consecinţa e necesară şi suficientă

pentru condiţie (de tipul “Atunci şi numai atunci…”) sau neexclusive, atunci

când condiţia este suficientă pentru consecinţă iar consecinţa este necesară

pentru condiţie.

• Judecăţile disjunctive. Acestea sunt acele judecăţi care pun două sau mai

multe predicate ca alternative pentru subiect din care doar o variantă este

adevărată (A este B sau C).

Raţionamentul

Spunem că facem un raţionament sau o inferenţă când determinăm valoarea de

adevăr a unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi. Prin intermediul raţionamentului

furnizăm temeiurile în virtutea cărora considerăm anumite judecăţi ca fiind adevărate sau

false (temeiurile pentru acceptarea sau respingera lor). Judecata întemeiată pe cale de

raţionament se numeşte concluzie iar judecăţile oferite drept temei pentru concluzie se

numesc premise.

40

Raţionamentul este un ansamblu de judecăţi dintre care una, numită concluzie,

este susţinută de celelalte, numite premise.

Un raţionamemt este valid din punct de vedere logic dacă adevărul premiselor lui

garantează adevărul concluziei. Deci dacă toate premisele sunt adevărate atunci

concluzia nu poate fi falsă. Între premise şi concluzie trebuei să existe o relaţie logică

cunoscută sun denumirea de consecinţă sau decurgere logică.

Înferenţa sau raţionamentul urmează două căi:

• De la particular la general – inducţia

• De la general la particular – deducţia, demonstraţia raţiocinaţia sau silogismul.

Raţionamentul juridic este menţionat ex. Lege în materie de prezumţii în art 1199

C. civ. care autorizează pe judecător “să tragă consecinţe de la un fapt cunoscut la un fapt

necunoscut”. Raţionamentul juridic menţionat de legiuitor se numeşte ddeducţie, pentru

că porneşte de la o “universală” care este legea, aplicabilă tuturor indivizilor şi ajunge la

o situaţie particulară.

Inducţia

Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu

cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în

activitatea de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale

la generalizarea lor pentru elaborarea unei legi universal valabile.

Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii

probabile.

41

Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la

particular.

Inferenţele de la particular la general sunt de fapt generalizări. Inducţia de asest

tip poate fi:

• Completă, când trecerea de la particular la general se face în cadrul unei clase

finite de obiecte. Ea presupune examinarea fiecărui obiect al clasei,

constaterea că fiecare obiect al clasei posedă aceeşi proprietate şi concluzia că

totă clasa posedă proprietatea.

• Incompletă, atunci când clasa conţine un număr foarte mare de obiecte, uneori

chiar infinitt. Concluzia este în acest caz incertă aea fiind doar probabil

adevărată pentru că datele de la care se porneşte sunt doar un eşantion ce

poate fi sau nu reprezentativ.

Inducţia de la particular la particular poate fi de două tipuri:

• Transducţia, care se derulează de la singular la singular dacă există o idee

mediatoare, una sau mai multe proprietăţi importante comune.

• Analogia, care se caracterizează prin faptul că transferarea proprietăţii de la

un obiect la altul se face pe baza relaţiei de asemănare dintre obiecte. În acest

caz obiectele au însuşiri comune şi însuşiri diferite iar între diferitele însuşiri

ale aceluiaşi obiect există relaţii de dependenţă. Atunci când însuşirile comune

prevalează putem presupune că în situaţii similare cele două obiecte vor

reacţiona similar.

Pornind de la analiza raţionamentelor inductive John Stuart Mill a sistematizat

următoarele metode inductive:

42

• Metoda concordanţei. Potrivit acestei metode , dacă există o serie de cazuri

ale unui fenomen şi dacă aceste cazuri, având numai o circumstanţă comună,

concordă într-o singură situaţie, atunci aceasta este cauza sau efectul

fenomenului.

• Metoda diferenţei. Potrivit acestei metode, dacă un caz în care un fenomen

este prezent şi un caz în care fenomenul este absent au aceleaţi circumstanţe,

în afară de una, care apare în primul caz şi dispare în al doilea, atunci această

împrejurare este cauza sau efectul fenomenului.

• Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei. Potrivit acestei metode, dacă

două sau mai multe cazuri de apariţie a fenomenului cercetat au o singură

circumstanţă comună, în timp ce două sau mai multe cazuri asemănătoare cu

primele au în comun doar absenţa acestei circumstanţe, atunci circumstanţa

prin care cele două grupuri de cazuri diferă este efectul sau cauza

fenomenului.

• Metoda variaţiilor concomitente. Potrivit acestei metode, un fenomen care

variază într-un anumit loc de fiecare dată când un alt fenomen variază la fel

este o cauză sau un efect al acestui fenomen.

• Metoda rămăşiţelor. Potrivit acestei metode, dacă se scade dintr-un fenomen

partea cu privire la care se ştie că este efectul unor antecedente atunci restul

fenomenului este efectul antecedentelor rămase.

Silogismul

43

După Aristotel, silogismul este “o vorbire în care, dacă ceva a fost dat altceva

decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”.

În logica generală s-a încetăţenit practica de a numi silogisme, raţionamentele

deductive cu două premise, indiferent de forma acestora.

De pildă:

“Toţi hoţii produc pagube

Unii infractori sunt hoţi

Deci unii infractori produc pagube.

Silogismul poate fi definit ca un raţionamentîn care din două judecăţi categorice

care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni

termenii necomuni ai primelor.

El prezintă următoarea structură:

• Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise (în exemplul

nostru “hoţii”). El nu apare în concluzie.

• Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele

două premise.

Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al

silogismului (în exemplul nostru – “produc pagube”).

Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al

silogismului (în exemplul nostru “unii infractori”).

Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul

major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După

cum am mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai

44

premiselor şi nu va conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între

cele două propoziţii logice. Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea

legăturii enunţate în concluzie ăntre cei doi membri extremi se face prin intermediul

termenului mediu.

Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avânduse în vedere următoarele legi

generale de validitate:

• Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre

termenii silogismului este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două

premise avem de-a face cu eroarea numită quaternum terminorum sau

împătrirea termenilor.

• Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci

când cuprinde întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul

mediu nu ar fi distribuit în ambele premise el nu ar realiza legătura între

extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o concluzie.

• Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a

fost distribuit în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în

privinţa unuia sau altuia dintre termenii extremi ai silogismului se poate

ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului respectiv majorului

(eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un termen

nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.

• Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două

premise negative nu rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid

cu ambele premise negative.

45

• Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din

două premise particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism

valid cu ambele premise particulare.

• Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât

afirmativă. Această regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt

afirmative aflăm din ele că fiecare din termenii extremi are o parte comună cu

termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile sau partea necomună.

• Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât

negativă. În acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt

divergente, neavând nici o informaţie despre o posibilă parte comună a

extensiunii lor.

• Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste

două din urmă reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.

Silogismul judiciar are o structură asemănătoare cu a oricărui tip de silogism cu

deosebirea că întotdeauna majora sa este norma juridică iar minora fapta ce

trebuie încadrată în lege. Conclutia formulată de judecător ne oferă indicii asupra

soluţiei juridice formulate în decizie.

Întrebări de autocontrol:

1. Care sunt principiile generale ale logicii?

2. Ce este noţiunea şi care este structura sa?

3. Ce tipuri de definiţii cunoaşteţi?

4. Ce reguli trebuie să respecte o definiţie corectă?

5. Ce tipuri de judecăţi cunoaşteţi?

46

6. Ce este inducţia?

7. Ce este silogismul?

8. Care sunt legile generale de validitate ale silogismului?

47

REGULI DE INTERPRETARE A JURIDICITĂŢII

Obiective:Prezentarea situaţiilor în care este necesară aplicarea unei metode de

interpretare, analiza principalelor metode folosite pentru interpretarea normelor şi

actelor juridice.

Termeni cheie: lacună juridică, antinomie,interpretarea convenţiilor, metode

logice de interpretare a legii.

Teoria lacunei juridice

Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre

temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a

legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată

aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei

nu poate fi formulată nici o soluţie.

Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului.

O serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării

unei situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un

comportament oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă

se consideră că atunci când o lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o

situaţie juridică legiuitorul intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind

doar de la faptul concret şi de la principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai

potrivită în speţă.

48

Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă

limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judec ătorul este legat de principiul

nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o

interpretare strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din

norma juridică fără a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici

lacuna nu poate fi rezolvată de judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda.

În dreptul internaţional public, atunci când judecătorul ajunge la concluzia că un drept

sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de ordinea jurudică el se poate abţine de la

soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet. În acest domeniu, de multe ori

deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de gen prin elaborarea unei

legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se dovedeşte că reperele

geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau sunt eronate

judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un nou

tratat.

Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii

Codului civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat:

“Când legea este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-I aprofundăm

poziţiile. Iar dacă lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este

întoarcerea la legea naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”.

Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum

remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă,

incompletă, şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu

epuizează nici prezentul”.

49

Lacună şi antinomie

Lacuna juridică nu trebuie confundată cu antinomia.

Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o

regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A

este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi

între directivele relative la acelaşi obiect.

Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz

determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe

reglementări, creind astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să

umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să foremuleze o motivare

validă a opţiunii sale.

Situaţia de conflict al legilor sau aşa numita lacună logică a dreptului, cum preferă

s-o numească unii autori, în contrast cu lacunele de lege ferenda poate fi rezolvată prin

două metode:

a) în cazul unei diferenţe ierarhice de plasare a normelor în sistemul de drept (de

exemplu între o normă constituţională şi una ordinară) este valabilă maxima

“Lex superior derogat lex inferiori”. În acest caz se aplică legea situată mai

sus în ierarhie, deci klegea mai puternică.

b) În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic funcţionează regula “Lex

posterior derogat lex inferiori” aplicându-se deci ultima lege.

Conform acestor postulate, pentru a exista o antinomie perfectă, care să dea

naştere unei lacune, trebuie ca cele două norme să aibă aceeaşi forţă juridică (pebtru ca să

50

nu funcţioneze criteriul ierarhic) şi să fie promulgate în aceeaşi zi (altfel se presupune că

legea anterioară este abrogată tacit).

De asemenea ordinul şi interdicţia trebuie să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi

subiect în aceleaşi circumstanţe. Nu există o antinomie în cazul în care o normă interzice

vânarea păsărilor sălbatice dar ordonă pădurarilor să împuşte ciorile. În acest caz

interdicţia instituită de prima regulă este restrânsă de cea de-a doua. Noţiunea de “păsări

sălbatice” este înţeleasă într-un sens restrâns care exclude ciorile din rândul acestora.

Avem deci de-a face cu o regulă generală şi cu o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt

acceptate pentru că excepţiile sunt de strictă interpretare şi privesc doar cazuri periferice

ale domeniului juridic reglementat.

Cele două reguli de rezolvare a antinomiilor funcţionează doar în cadrul unui

sistem de drept naţional. În dreptul privat internaţional există numeroase cazuri de

antinomii deoarece aici cele două reguli nu sunt aplicabile pentru că avem de-a face nu cu

un sistem juridic ci cu două sau mai multe siteme juridice.

Atunci când rezolvarea antinomiei nu este posibilă, deoarece ea conduce la o

contradicţie aparent irezolvabilă, antinomia creează o lacună în drept.

Chaim Perelman consideră că în practică întâlnim cel mai adesea următoarele

tipuri de antinomii:

1. Situaţia în care două norme de drept pozitiv sunt simultan inaplicabile deşi

ele trebuie să fie aplivcate cu privire la aceeaşi relaţie juridică. Este cazul

căsătoriei sau adopţiei care implică persoane de naţionalitate diferită, atunci

când legiuitorii din cele două ţări au prevăzut soluţii diferite, divergente, în

această situaţie.

51

2. Antinomia care apare în cazul în care legea naţională violează ordinea

publică internaţională. Judecătorul se găseşte în acest caz într-un impas,

deoarece se presupune că ar trebui să accepte prevederile legislaţiei

internaţionale, dar astfel se porneşte de la presupoziţia, ce se poate dovedi

falsă, că legiuitorul însuşi nu ar fi dorit să încalce ordinea juridică

internaţională. Un caz similar este cel în care o lege face trimitere la un articol

al unei legi abrogate anterior în mod explicit. În acest caz ne întrebăm dacă

este revocată dor abrogarea acelui articol sau sunt valabile şi alte prevederi ale

legii respective putând deci să ne referim şi laele.

3. Ne aflăm în prezenţa unei antinomii şi atunci când este imposibil să aplicăm

simultan două norme aşa cum sunt ele enunţate. Aici este vorba de o

antinomie de interpretare care poate dispărea dacă recurgem la altătehnică de

interpretare care să permită relevarea unor semnificaţii diferite care uneori nu

apar în textul legii (de pildă regula ab intentione legis – care ţine seama de

intenţia legiuitorului chiar dacă aceasta nu rezultădin text sau din apelul la

lucrările preparatorii sau la soluţiile jurisprudenţei). Tehnicile de interpretare

pot deci să conducăla evitarea punerii problemei juridice în termenii

antinomiei. Cu toarte acestea şi aici se pune problema limitelor puterii

judecătorului atunci când concluziile acestuia contrazic flagrant textul legii.

4. Nu este întotdeauna evident când avem de-a face cu o antinomie sau cu o

violare a legii de către o autoritate ierarhic subordonată. Contextul

instituţional le permite deseori judecătorilor să aleagă între două legi situate

pe paliere ierarhice diferite dar nu le permite să decidă asupra

52

constituţionalităţii unei legi sau a unui tratat. În acest caz ei nu pot să dea o

decizie de non liquet decât în domeniul dreptului internaţional public altfel se

fac culpabili de denegare de dreptate.

În concluzie trebuie să reliefăm faptul că de cele mai multe ori antinomiile pot fi

rezolvate printr-o tehnică de interpretare – apelul la interpretarea extensivă, la spiritul

legii, al epocii sau la intenţiile legiuitorului pot duce la rezolvarea antinomiei, însă

întotdeauna validitatea acestei rezolvări va sta sub semnul întrebării.

Reglementarea lacunei juridice în dreptul privat

Existenţa lacunei juridice este semnalată de către articolul 3 din codul civil care

prevede şi obligativitatea rezolvării ei în cele ce urmează: “Judecătorul care va refuza a

judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va

putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. În articolul 4 se trasează limite

judecătorului pentru ca intervenţia sa să nu încalce principiul separaţiei puterilor în stat:

“Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii

generale şi reglemantare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Iată, deci, că judecătorul nu

are decât puterea de a umple o lacună individuală, de a rezolva un caz particular. Decizia

sa nu creează precedente, ea nu poate ţine loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri

asemănătoare şi nu trebuie să fie pronunţată sub forma unor dispoziţii generale şi

reglementare.

În unele coduri civile europene este prevăzută ca metodă de eliminare a lacunei şi

recursul la anlogie, la cutumă, apelul la principiile dreptului, etc însă Codul civil român

păstrează tăcerea în această privinţă lăsând o anumită libertate judecătorului.

53

Judecătorul nu are numai libertatea de a umple lacuna ci şi obligaţia de a o face

pentru că în caz contrar se face culpabil de denegare de dreptate (deni de justice). Deci

în dreptul civil (şi pe cale de consecinţă şi în ramurile derivate din dreptul civil cum ar fi

Dreptul familiei, Dreptul comercial, Dreptul Transporturilor, etc.) este interzisă decizia

de non liquet. Judecătorul este obligat să emită o decizie pentru că el serveşte dreptatea,

sistemul dreptului, şi poate face apel la principiile nescrise care au dus la crearea legilor

respective.

Tipuri de lacune juridice

Tipologia lacunelor juridice diferă de la un autor la altul. Din mulţimea

clasificărilor merită să fie reţinute următoarele:

a) Lacune veritabile şi lacune false

Lacuna veritabilă este cea survenită într-un context care nu oferă indicii de

interpretare pentru soluţionarea cazului. Tot în această categorie pot fi încadrate situaţiile

în care o lege instituie o acţiune dar nu îi determină limitele şi condiţiile concrete în care

ea trebuie să aibă loc.

Lacunele false survin în cazurile în care aplicarea prevederilor legii conduce la o

decizie contrară intenţiei legiuitorului sau a ordinii de drept. Există trei tipuri de lacune

false: 1) Lacuna lingvistică . Aceasta apare în cazul unei formulări lingvistice

defectuoase a textului sau a folosirii unor expresii incorecte din punct de vedere

terminologic. 2) Lacuna politică (sau ideologică) apare în cazul schimbării unui regim

politic sau a ideologiei dominante şi are drept rezultat un conflict între prevederile legii şi

noul sistem politico-ideologic. Un număr mare de asemenea lacune au apărut după

54

Revoluţia din 1989 când o serie de legi nu au putut fi aplicate în totaliatet sau în parte

datorită faptului că intrau în contradicţie cu noile principii politice. 3) Lacuna creată de

legea intrată în desuetudine. În acest caz legea există şi în mod aparent este valabilă dar

ea a fost formulată cu mult timp înainte şi evoluţia ştiinţei a făcut ca directivele

normative să fie inoperante, învechite.

b) Lacune intenţionate şi lacune neintenţionate

Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa legiuitorului. Acesta

intenţionează cîteodată să ofere o libertate mai mare judecătorului, caz în care omite să

reglementeze unele situaţii. Din această cauză lacunele intenţionate au fost numite şi

lacune conştiente. Lacunele neintenţionate (sau neconştiente) au apărut independent de

voinţa legiuitorului datorută neputinţei acestuia de a prevedea unele situaţii.

c) Lacune primare şi lacune secundare

Lacunele primare sunt cele care existau deja în momentul naşterii normei.

Lacunele secundare au apărut ulterior ca urmare a modificării sitemului social sau a

progresului tehnic.

d) Lacune în lege şi lacune în drept

Conform părerii unor autori (dintre care cel mai cunoscut este Hans Kelsen) într-

un sistem de drept evoluat nu există lacune. Lacuna apare în lege dar ea poate fi rezolvată

prin apelul la principiile dreptului. Alţi autori consideră însă că unele situaţii nu pot fi

rezolvate nici prin apelul la principiile dreptului, dreptul fiind un sistem în continuă

evoluţie, noile principii apărute luând naştere tocmai pentru a soluţiona lacunele.

e) Lacune provizorii

55

Lacunele provizorii sunt cele create de legiuitor prin legea în alb deci prin

trimiterile la o reglementare ulterioară. De obicei legiuitorul precizează şi un termen în

care legea de completare trebuie să apară dar acest termen nu este respectat întotdeauna.

f) Lacuna tehnică

Aceasta apare în cazul în care legiuitorul a statuat o normă generală fără să

reglementeze în acelaşi timp şi expresia sa mai directă. De exemplu a ordonat plata unor

taxe de către o categorie de subiecţi fără să precizeze cine va prelua această taxe.

g) Lacune critice şi diacritice

Lacuna critică constă într-o imposibilitate de evaluare deontică a unui

comportament menţionat într-o normă. Ele pot fi lacune critice a parte obiecti atunci

când ţinem seama de prevederile legii şi nu putem stabili dacă un comportament se

înscrie sau nu în prevedrile sale sau lacune critice a parte subiecti care survin atunci

când nu putem identifica subiecţii cărora li se adresează norma.

Lacuna diacritică este o imposibilitate de a lua o decizie, de a rezolva un caz,

chiar atunci când putem identifica subiecţii sau comportamentele vizate, pentru că

sancţiunea prevăzută de normă este neclară.

h) Lacune de cunoaştere

Conceptul de lacune de cunoaştere a apărut destul de recent în logica juridică.

Lacuna de cunoaştere poate surveni în două ipoteze: 1) Imposibilitatea de a formula o

soluţie atunci când modul de soluţionare nu este prevăzut de lege sau când există mai

multe soluţii pentru acelaşi caz dar nu sunt menţionate criteriile de alegere a soluţiei în

speţă şi de eliminare a celorlalte opţiuni. 2) defect de sistem care poate surveni în două

cazuri – în cazul în care lipseşte informaţia factuală, deci nu putem determina cu

56

certitudine faptele şi să le încadrăm în normă şi în cazul indeterminării semantice, a

impreciziei expresiilor lingvistice, a generalităţii termenilor care lasă mai multe opţiuni

deschise.

Soluţionarea lacunelor juridice

Obligaţia judecătorului de a umple lacuna juridică nu-I impune, în cazul codului

civil român, şi obligativitatea folosirii unor procese de interpretare a legii. Ba mai mult,

soluţia nu trebuie să fie în mod necesar logică, ea putând fi luată prin metode intuitive.

Cu toate acestea, faptul că judecătorul trebuie sp-I motiveze decizia, impune de cele mai

multe ori necesitatea folosirii unor procedee logice de demonstrare a valabilităţii

raţionamentului judiciar.

În alte sisteme de drept se precede o ierarhie, o ordine de aplicare a metodelor de

interpretare iar uneori numărul acestora este restrâns.Totuşi, deşi nu menţionează

posibilitatea folosirii unor metode de interpretare în cazul legilor Codul civil român

conţine o serie de reguli de interpretare a convenţiilor care pot fi aplicate şi în acest caz.

Interpretarea logică a legilor

Prin interpretare se înţelege evidenţierea sensului termenilor cuprinşi în actele

juridice în general şi în lege în special.

Legile conţin rareori indicaţii pentru interpretări. De pildă art. 1 din Codul civil

prevede că legea dispune numai pentru viitor şi ea nu are putere retroactivă. De

asemenea, uneori, legiuitorul comandă o interpretare restrictivă sau una extensivă, de

57

pildă atunci când menţionează că o enumerare este numai enunţiativă sau, dimpotrivă,

când spune că ea este limitativă.

Unii autori au considerat că regulile de interpretare a convenţiilor menţionate în

art. 977-985, Cod civil, s-ar putea aplica şi la interpretarea legilor deoarece, după cum

menţionează şi art. 969 Cod civil, “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante.

Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei

convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate

expresiile verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât.

Necesitatea de apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci

când formularea dată de părţi nu este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune.

Interpretarea convenţiei este deci o operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât

convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi complete.

Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul

intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O

reglementare similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu

cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât

de geberali ar fi termenii întrebuinţaţi.

În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul

prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele,

dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul. În

întregul lui, are o structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul

58

unei clauze să fie găsit printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul

convenţiei în întregul ei.

O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca

sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în

art. 981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese.

Adică se recomandă să se facă prin interpretare o complinire atextului convenţiei.

Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe

înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura

contractului.

De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate

menţiona şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează

după obiceiul locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a

vorbit despre un caz anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta

că s.a restrâns întinderea pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute

expres.

Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel

pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege

pe cel care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul.

În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează

în favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o

prezumţie tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.

59

În domeniul interpretării legilor se folosesc două tipuri de metode de

interpretare: metode de interpretare ordinară, pentru cazul în care legea este obscură sau

ambiguă şi metode de interpretare extensivă pentru cazul în care legea e lacunară.

I. Interpretarea ordinară. În cadrul acestui tip de metode întâlnim în special

folosirea metodei gramaticale şi a metodei logice.

Metoda gramaticală presupune analizarea înţelesului etimologic al noţiunilor,

analiza sintactică şi morfologică a propoziţiei, afirmarea sensului gramatical al frazelor şi

clauzelor.

Interpretarea logică a legii foloseşte metode specifice logicii juridice limitele de

aplicare a acestei metode fiind determinate de fiecare ramură de drept.

Regulile de interpretare logică sunt următoarele:

a) Interpretarea logică directă.

Interpretarea directă face trimitere la însăşi textul legii, la fel ca şi interpretarea

gramaticală, însă analiza făcută recurge la operaţiuni logice.

Regulile de interpretare logică directă, adică chiar din termenii întrebuinţaţi de

legiuitor sunt următoarele:

• Regula principală a interpretării sensului propriu şi direct al termenului: a

proprio sensu. Bineînţeles că se are în vedere sensul juridic al termenului

făcându-se trimitere la definiţiile termenului din legea respectivă sau la

înţelesul dat de contextul în care se află acesta.

• Regulile accesorii cu privire la posibilitatea de a înţelege acest termen într-un

sens larg (lato sensu) sau într-un sens restrâns (stricto sensu). Unii termeni

60

pot să aibă două înţelesuri - unul mai larg şi altul restrâns. Interpretarea lor

trebuie să poarnească de la stabilirea extensiunii termenului.

De la aceste două din urmă reguli pot fi legate cele două “argumente” juridice

cunoscute sub numele de “a generali sensu” )adică considerarea termenului în înţelesul

său larg, general) şi “a raţione legis stricta” (adică interpretarea strictă care nu adaugă

termenului alte înţelesuri decât cel din alineatul respectiv de lege; interpretarea restrictivă

se foloseşte mai ales în domeniul dreptului penal). O consecinţă a primului argument ne

trimite la interpretarea extensivă pe când al doilea argument este reflectat cu fidelitate de

regula binecunoscută: ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus (unde legea

nu distinge nici noi nu trebuie să distingem).

Aceste reguli pot fi completate prin folosirea metodei numită “argumentum ab

absurdum” care pleacă tot de la lege demonstrând că în cazul în care am adopta o altă

interpretare decât cea care se impune s-ar ajunge la consecinţe absurde.

b) Interpretarea logică semidirectă

Regulile de interpretare logică semidirectă pornesc tot de la legea care este

interpretată dar de data aceasta nu se limitează la text ci caută reguli ce pot fi găsite în

structura capitolului de lege sau a materiei tratate. Cele mai des folosite reguli de acest tip

sunt:

• Pro subjecta materia, care recomandă folosirea înţelesului termenilor aşa cum

este dat el cu precădere în cadrul acelei ramuri de drept. De pildă termenul de

“familie” are o extensiune diferită în materia dreptului familiei şi în materia

dreptului succesiunilor deşi aceste ramuri de drept pot fi încadrate în dreptul

civil.

61

• A topica, este o metodă de interpretare asemănătoare cu interpretarea

gramaticală, vcare porneşte de la anliza succesiunii verbelor, frazelor şi

alineatelor căutându-se să se desprindă semnificaţia termenului prin analiza

locului ocupat de acesta în cadrul unei structuri logice, sistemice.

• A rubrica, este o metodă de interpretare care ţine cont de titlurile capitolelor,

secţiunilor, paragrafelor, adică de rubricile sub care se găseşte textul care este

analizat, pornindu-se de la presupunerea că titlul poate să ofere indicii cu

privire la intenţia legiuitorului.

c) Interpretarea semiindirectă.

Regulile de interpretare semiindirectă reprezintă metode logice care ne trimit la o

lege asemănătoare sau încearcă să desprindă un sens logic al legii, un principiu cârmuitor

de la care se poate pleca în desprinderea sensului prevederii respective. Cele mai des

întâlnite reguli de acest tip sunt:

• A simili ad simile sau regula identităţii de raţiune juridică care recomandă

folosirea soluţiilor preconizate de legiuitor într-un caz asemănător din cadrul

aceleiaşi ramuri de drept. Acest tipo de raţionament este numit şi analogie sau

raţionament analogic.

• A fortiori ratione sau argumentul per a fortiori care extinde aplicarea unei

norme la un caz neprevătut considerând că motivele avute în vedere la

stabilirea acestei norme se regăsesc cu o şi mai mare tărie în acel caz.

• Regula utilităţii logice, care în cazul existenţei a două sau mai multe

posibilităţi de interpretare trimite la sensul cel mai practic, în conformitate cu

scopul legii.

62

• Regula tendinţei in favore sau in odio a legii care a fost formulată şi în

adagiul favorabilia late, odiosia stricte sunt interpretanda. Această regulă,

folosită cu precădere în domeniul dreptului penal, prevede că o interpretare

care conduce la consecinţe favorabile pentru inculpat va fi preferată

interpretării alternative care duce la agravarea situaţiei sale.

d) Interpretarea indirectă

Interpretarea indirectă recurge la surse exterioare legii. Regulile cele mai des

folosite în cadrul acestui tip de interpretare sunt:

• Regula care ne reconamdă să căutăm argumante în lucrările preparatorii.

Acestea sunt ori dezbaterile parlamentare din cadrul procesului de adoptare a

legii ori expunerea de motive care însoţeşte unele acte normative (deseori

recomandările Consiliului Europei sau Convenţiile adoptate de statele membre

ale acestui organism sunt însoţite de o expunere de motive şi de o analiză

amănunţită a prevederilor legii, făcută de comisia legislativă care a redactat-

o).

• Regula autorităţii care ne îndeamnă să căutăm semnificaţia termenilor în

doctrină şi în soluţiile date de jurisprudenţă, adică folosirea de argumente “ab

auctoritate” pornindu-se de la prersupunerea că somităţile în materie sunt în

mai măsură să desprindă înţelesul cel mai potrivit al legii.

II. Interpretarea extensivă foloseşte metode asemănătoare cu cele prezente în

cazul interpretării semiindirecte fiind însă folosită în cazul în care legea este lacunară. În

cayul acestui tip de interpretare se folosesc metodele raţionamentului prin analogie, a

raţionamentului a pari ratione, a contrario sensu, a maiori ad minus, etc.

63

În plus în cadrul interpretării extensive se folosesc următoarele reguli specifice:

• Interpretarea a sensu legis, care caută înţelesul legii.

• Interpretarea ab intenţione legis, care caută să desprindă intenţia legiuitorului

atât din analiza lucrărilor preparatorii cat şi a dezbaterilor parlamentare

ocazionate de promulgarea legii. Acestă regulă este întâlnită şi sub

formularea de a scopo legis .

• Regula ab occasione legis, care trimite la ocazia cu care a fost emisă o lege în

special în cazul în care un eveniment istoric a determinat legiuitorul să

elaboreze prevederile normative respective.

• Regula a ratione legis care ne trimite să desprindem un motiv din însăşi textul

legii şi să-l folosim apoi pentru complinirea lacunei.

• Regula ab efficacitate legis care desprinde varianta de interpretare care

permite legii să aibă un efect.

• Regula ab utilitate legis care caută interpretarea cea mai utilă.

Analogia juridică

Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de

fapt asemănătoare săpoată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci

pe baza similitudinii situaţiilor, a unei aşazise identităţi de raţiune juridică (a simili ad

simile). În concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în

inducţie cu privire al o teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe

cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.

64

Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se

aseamănădintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de

unul dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru.

Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special

care nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soiluţionare

este reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii.

Din identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.

Metoda analogiei nu poate fi folosită în următoarele situaţii:

• În dreptul penal, unde folosirea argumentului analogic este împiedicată de

îndoitul adagiu: nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege. Au existat

însă şi autori care au susţinut că este permisă aplicarea analogiei în penal cu

condiţia ca ea să fie limitată la cazurile care ar uşura situaţia infractorului.

• În cazul excepţiilor, pe care legiuitorul le poate prevedea la legea juridică,

conform principiului universal recunoscut potrivit căruia exceptiones

strictissima interpretatione sunt (excepţiile sunt de strictă interpretare).

• În cazul prezumţiilor legale absolute (prezumtiones strictissima

interpretatione sunt).

Analogia se bazează pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte.

Pentru ca raţionamentul analogic să poată fi aplicat între cele două situaţii care sunt

comparate trebuie să existe asemănări (similitudini) fundamentale sau ca asemănările să

fie mai numeroase şi mai importante decât deosebirile. Prin analogie se face completarea

lacunelor legii. Problema care se pune în cazul completării lacunelor este nu aceea de a

65

interpreta un text, ci de a găsi un text care să fie aplicabil la cazul concret, neprevăzut de

lege.

Completarea lacunelor legii se poate face fie recurgându-se la norme care

guvernează situaţia similară, caz în care avem de-a face cu analogia legii (analogia legis)

fie prin recurgerea la principii de drept care au fost aplicate într-un caz asemănător, caz în

care vorbim de analogia dreptului (analogia juris).

Nu se poate vorbi de anlogie atunci când însăşi legea se referă la aplicarea “prin

asemănare” a unor prevederi normative din altă lege. În acest caz avem de-a face cu o

metodă de trimitere la prevederile unei legi care nu sunt repetate din dorinţa de a se evita

redundanţa.

Regula de interpretare ab absurdum (ab absurdo sensu)

Aceasta constituie ceea ce în logică se numeşte demonstraţia indirectă apagogică,

constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o

contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele de reducere la

absurd.

Procedeul ab absurdum implică două operaţii:

• Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;

• Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate

pe anumite fundamente.

Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii

contrare acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea

66

din teza presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a

contrario se ajunge la considerarea celeilalte teye ca fiind adevărată.

Argumentarea indirectă este frecvent utilizată în practica noastră judiciară. Astfel,

în căutarea normei a cărei dispoziţie ar cuprinde elementele necesare ale situaţiei

judecate, absurdul este luat sinonim cu injustul, alteori cu imposibilul sau cu

nerezolvabilul.

Sinonimia cu injustul rezultă, de pildă, din articolul 1018 al. 2 Cod civil, care

arată că este injust să pretinzi reparaţie debitorului dacă obiectul a pierit în întregul său,

fără greşeala acestuia, cu imposibilul din reglementarea acţiunii în nulitate şi a

valorificării consecinţelor patrimoniale decurgând din nulitatea constatată, fiind imposibil

ca acestea să fie identice sub aspectul tratamentului, deoarece în primul caz nu vom mai

putea vorbi de prescriptibilitate, iar în al doilea caz de imprescriptibilitate şi cu

nerezolvabilul din art. 41 al. 3 Cod penal, care reglementează infracţiunea complexă,

fiind nerezolvabilă acea infracţiune complexă în conţinutiul căreia un element constitutiv

ar forma obiectul unei clauze de înlăturare a răspunderii penale, ajungând, indirect la

înlăturarea răspunderii pentru infracţiunea complexă prin dispariţia uneia dintre

componentele ei.

Doctrina foloseşte argumentul ab absurdum în problemele controversate, pentru

combaterea altor argimente ce se invocă în sprijinul opiniei contrare.

Argumentul a contrario sensu

67

Acest raţionament este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur)

în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai una

dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.

Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat

de altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege

prevede un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se

precizează că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă,

concludent dacă plecând de la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general.

Deci, valoarea argumentului per a contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie

circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi luată ca echivalentă cu o

soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.

În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu

precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi

pentru toţi participanţii la proces:

• Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi

timp, că nu a avut loc;

• Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu

dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc

de probă.

Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude

acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie

justiţiabilul nu poate avansa un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său

68

referitor la acelaşi mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument

apare ca o particularizare a principiului noncontradicţiei.

Argumentul a fortiori ratione

Acest argument extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea pentru că

motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie în cazul

dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar aprecierea

lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce că

are rezolvare legală în spiritul legii.

De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult

trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi

sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să

săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii.

Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea

a două situaţii de tării diferiteşi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai

tare.

Un caz particular de folosire a argumentului a fortiori ratione este exprimat prin

maxima: qui potest plus, potest minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin). O

aplicaţie a acestei idei s-a făcut în materia uzucapiunii (prescripţieie achizitive). Astfel,

dacă posesorul de bună credinţă care are just titlu, dobândeşte proprietatea unui imobil,

prin uzucapiunea decenală (de 10 până la 20 de ani, în temeiul art. 1895 Cod civil) cu atât

mai mult va putea dobândi în aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de

proprietate cum este de pildă uzufructul.

69

Criterii logice de folosire a regulilor de interpretare

Regulile de interpretare alegilor se folosesc cu respectarea următoarelor criterii

logice:

• Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (norma juridică

trebuie interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul înlăturării

aplicării ei).

Acest criteriu subliniază faptul că normele juridice sunt edictate pentru a fi

aplicate altfel ele nu şi-ar găsi rostul

• Ubi lex non distinguit nec nos distinquere debemus (acolo unde legea nu

distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Potrivit acestei reguli interpretul nu are voie să restrângă aplicaţia unui text care

este conceput în termeni generali şi nici să creeze distincţii în cadrul unei norme juridice

pentru a sustrage din câmpul de aplicare a acesteia unele situaţii.

• Exceptio est strictissimae interpretationis (excepţiile sunt de strictă

interpretare).

Conform acestei reguli, textele de excepţie trebuie să-şi găsească aplicare doar la

situaţiile la care se referă neputând fi extinse şi la alte ipoteze sau cazuri. Un caz

particular al acestei reguli o constituie interpretarea legii speciale în raport cu legea

generală. În acest caz legea specială constituie excepţia iar legea generală regula.

Cel mai adesea raportul lege generală – lege specială se leagă între două acte

normative de aceeaşi valoere juridică (două legi, două hotărâri ale Guvernului, etc.) şi

chiar în cadrul aceluiaşi act normativ între normele de principiu şi normele de excepţie.

70

Rezolvarea problemei raportului dintre legea generală şi legea specială se face

conform următoarelor reguli:

• Specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală);

• Generalia specialibus non derogant (legea generală nu derogă de la cea

specială)

Excepţiile pot fi formale (cele prevăzute expres de lege prin folosirea, cel mai

frecvent, a expresiilor “cu excepţia”, “afară numai dacă”) sau virtuale (cele ce decurg din

natura dispoziţiei.

Termenii de “general” şi “special” sunt relativi în sensul că raportul general-

special se realizează prin comparaţie ca operaţie logică. O dispoziţie poate fi considerată

specială în raport cu altă dispoziţie cu o aplicare mai largă, dar poate fi în acelaşi timp şi

o normă generală faţă de o dispoziţie cu o sferă de aplicare mai restrânsă.

Întrebări de autocontrol:

1. Ce este lacuna juridică?

2. Ce este antinomia?

3. Care sunt diferenţele între lacună şi antinomie?

4. Care sunt reguliele de interpretare a convenţiilor?

5. Ce este analogia juridică?

6. Ce presupun interpretările ab absurdum, a contrario sensu şi a fortiori ratione?

71

Construcţiile juridice

Obiectiv: însuşirea conceptului de construct juridic.

Cuvinte cheie: construct juridic, prezumţie, ficţiune.

Construcţia juridică este un procedeu logic complex care are drept scop să ofere o

configurare logică, sintetică şi consistentă soluţiilor legale. Construcţia este un procedeu

de sinteză care operează cu ajutorul altor procedee tehnice. Construcţiile juridice sunt

rezultatul unor operaţii logice fundamentate pe examinarea unui mare numar de norme

juridice (norme particulare şi generale) care par să graviteze în jurul unor idei comune şi

din această cauză pot să fie sistematizate în jurul acesteia. Construcţiile ne apar ca nişte

idei generale în drept, capabile să explice logica lor interioară. Astfel de constriucte

juridice sunt cele de drept subiectiv, patrimoniu, stat, etc. Atunci când se referă la relaţiile

sociale concrete cu care au legătură, construcţiile juridice se transformă adeseori în

instituţii juridice.

Funcţia construcţiilor este de a induce un element de coerenţă logică în complexul

de reglementări juridice. De pildă, în cazul instituţiei transmisiunii succesorale,

construcţia juridică ce leagă între ele diferitele elemente ale acestei instituţii o constituie

ideea potrivit căreia eredele chemat la succesiune continuă persoana defunctului.

Construcţia uzează de procedeul artificial al ficţiunii spre a oferi un principiu explicativ

pentru variate reguli ce se pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la realizarea

finalităţilor urmărite de legiuitor.

Printre cele mai des folosite procede de realizare a constructelor juridice sunt

prezumţiile şi ficţiunile.

72

Prezumţiile

Esenţa prezumţiilor constă în transformarea unei probabilităţi într-o certitudine. În

acest sens s-ar putea vorbi nu de o deformare a realităţii ci de un artificiu. Acest artificiu

are de obicei un rol economic şi de stabilitate juridică.

De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează prezumţia este stabilită pe

baze ştiinţifice sau pe evidenţe factuale. De aici rezultă deosebirea dintre procedeul

prezumţiei şi cel al ficţiunii. În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii

pe când în cazul ficţiunilor avem de-a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor

reale în scopul atingerii unor scopuri de politică legislativă. Deci în cazul în care avem

de-a face cu o abatere deliberată de la realitate procedeul folosit este ficţiunea.

Prezumţia ca procedeu de tehnică legislativă exprimă o presupunere asupra

exactităţii, în toate cazurile , a unui fapt probabil. În mod normal această exactitate ar

trbui dovedită în fiecare caz în parte. Prezumţia de drept suprimă însă necesitatea acestei

dovezi speciale, fie în mod definitiv – prezumţia absolută, juris et de jure, fie în mod

provizoriu şi cu anumite condiţii – prezumţia relativă, juris tantum. Prin urmare, probei

distincte a faptului a cărui existenţă este în discuţie dreptul îi substituie norma unei

probabilităţi generale, a priori, valabile pentru toate cazurile.

De pildă, voinţa de a renunţa la efectele hotărârii de divorţ şi de a ajunge la

reconciliere este prezumată de lege pe baza faptului că soţul care a cerut divorţul nu cere,

înăuntrul unui termen de două luni, efectuarea menţiunii despre hotărârea definitivă de

divorţ pe marginea actului de căsătorie. La rândul ei, această voinţă prezumată motivează

soluţia adoptată de lege, în sensul de a lipsi în aceste cazuri, hotărârea de divorţ de

efectele ei.

73

Regula potrivit căreia fructele se atribuie posesorului de bună credinţă se

întemeiază pe prezumţia de consumare a fructelor, deci de imposibilitate de restituire.

Regulile privitoare la răspunderea pentru fapta altuia au la bază prezumţia de culpă.

Regimul comunităţii matrimoniale de bunuri are drept fundament prezumţia că

bunurile au fost dobândite prin contribuţia comună a soţilor. regulile privind

opozabilitatea faţă de terţia afaptelor sau a actelor regulat publicate au la bază o

prezumţie de cunoaştere. Regulile privind interdicţia anumitor operaţii întzre minori şi

tutori au ca motivaţie prezumţia de influenţă, ce ar putea altera libertatea de voinţă.

Regula pater id est quem nuptiae demonstrant se fundamentează pe dubla

prezumţie a unor raporturi ale soţului cu soţia şi a unei fidelităţi a soţiei faţă de soţ.

Prezumţiile legale trebuie să comporte posibilitatea combaterii prin proba

contrarie.

În opera de construcţie legislativă, legătura dintre faptul generator de drepturi şi

faptul vecin conex trebuie să fie stabilită cu atenţie pe baza studiului realităţii obiective şi

printr-un raţionament corect din punct de vedere logic.

Ficţiunile

Esenţa procedeului ficţiunii constă într-o artificială asimilare a unor lucruri care

în realiate sunt diferite (uneori chiar contrare).

De pildă, asimilarea raporturilor între înfiat şi înfietor în cazul înfierii cu

raporturile fireşti dintre părinte şi copil include în sine o ficţiune.

Prin acceptarea regulii infans conceptus pro nato habetur, ce asimilează ca atare,

copilul conceput cu cel născut viabil, scopul de politică legislativă este de a asigura astfel

74

copilului doar conceput beneficiul unor drepturi pe care nu le-ar fi putut avea pentru că el

nu poate fi considerat persoană fizică decât din momentul naşterii. Scopul acestei ficţiuni

este de a asigura succesiunea pentru copii nenăscuţi.

De asemenea art. 21 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi cele

juridice prevede: “În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,

fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit

deodată” (situaţia comorienţilor).

Spre deosebire de procedeul prezumţiei care se bazează pe o punere a semnului

egalităţii între ce e adevărat şi ceea ce e verosimil (sau posibil) ficţiunea merge pe linia

unei conştiente asimilări a ceea ce este adevărat cu falsul.

Ficţiunea afirmă uneori drept reale lucruri ce nu există, neagă alteori lucruri ce

există, asimilează lucruri sau situaţii considerându-le prezente înainte de a avea în

realitate existenţă sau consideră că în realitate unele lucruri au apărut mai târziu decât au

apărut în realitate. Din acest motiv acest procedeu este folosit doar în mod excepţional în

scopul asigurării unor decizii juridice echitabile.

În dreptul modern se pot cita numeroase exemple de utilizare a procedeului

ficţiunii precum sunt:

• Ficţiunea îndeplinirii condiţiei care în realitate nu a fost îndeplinită, în cazurile

în care această neîndeplinire se datorează împiedicării ei de către cel care s-a

obligat sub această condiţie.

• Ficţiunea inexistenţei condiţiei imposibile, ilicite sau contrare bunelor

moravuri în actele cu titlu gratuit.

75

• Ficţiunea continuităţii demenţei, fundamentând soluţia incapacităţii de drept

în cazul interzisului a cărui demenţă nu e de fapt continuă ci e întreruptă de

intervale de luciditate

Întrebări de autocontrol:

1. Ce este un construct juridic?

2. Ce este prezumţia?

3. Ce este ficţiunea?

4. Care este diferenţa între prezumţie şi ficţiune?

76

Fundamentarea adevărului juridic

Obiectiv: Însuşirea noşiunii de fundamentare juridică şi a principalelor forme

de fundamentare.

Cuvinte cheie: demonstraţie, argumentare, argumente irelevante.

Fundamentarea (sau întemeierea ) este operaţia logică prin care se indică temeiul

aserţiunilor, a afirmaţiilor făcute.

Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o

aserţiune pe baza unui procedeu logic valid.

Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstarţia şi argumentarea.

Delimitarea între cele două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor

astfel:

• Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită

evidenţei lor intuitive.

• Argumentarea se întemeiază pe opinii care sunt de fapt premise probabile dar

acceptate de subiecţi.

Chaim Perelman considera că difereţa dintre cele două procedee de fundamentare

constă în faptul că: “Atunci când este vorba de demonstrarea unei propozi ţii este suficient

să indicăm cu ajutorul câtorva procedee că ea poate fi obţinută ca ultimă expresie a unei

suite deductive în care primele elemente sunt furnizate de cele care aconstruit siatemul

axiomatic în interiorul căruia se efectuează demonstraţia […] Dar atunci când este vorba

de argumentare, de a influenţa prin intermediul discursului intensitatea adeziunii

auditoriului la unele teze, nu mai este posibil să neglijăm complet, considerându-le

77

irelevante, condiţiile psihice sau sociale datorită cărora argumentaţia ar rămâne fără

obiect sau efect. Acesta pentru că orice argumentaţie vizează adeziunea spiritelor, şi, prin

acest fapt, presupune existenţa unui contact individual.”

Demonstraţia ţine de logica formală fiind alcătuită apropae în întregime din

lanţuri de silogisme pe când argumetarea recurge la logica informală şi la retorică.

Demonstarţia este corectă sau incorectă pe când argumentele sunt doar convingătoare sau

mai puţin convingătoare, puternice sau slabe. Demonstraţia este folosită atunci când

textul legii în care se încadrează faptele este cunoscut iar argumantaţia în cazul lacunei

sau obscurităţii legii. Din această cauză în argumentaţia punctul de plecare trebuie să fie

admis de auditoriul pe care vrem să-l convingem.

Demonstraţia şi argumatarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal a unei

aserţiuni cât şi pentru a proba un adevăr faptic.

Avem de-a face cu o demonstraţie atunci când norma care guvernează raportul

juridic este cunoscută şi acceptată de părţi dar avem de-a face cu un argument legal

atunci cand avem de-a face cu o lacună juridică şi una dintre parţi propune o soluţie prin

analogie cu altă lege sau sugerând o soluţie echitabilă. De asemenea avem de-a face cu o

demonstraţie atunci când procurorul aduce drept probă o pată de sânge care poate fi

identificată cu ajutorul analizei AND ca fiind a acuzatului dar numai cu o argumentare

atunci când acelaşi procuror arată că acuzatul s-a aflat în apropierea locului în care a fost

găsită victima omorului si el a ameninţat-o pe aceasta de mai multe ori cu moartea iar

hainele cu care a fost îmbracat în ziua aceea şi care ar fi putut fi pătate cu sânge au

dispărut.

78

Argumente irelevante

În afară de argumentele probatorii şi cele legale în disputele juridice sunt folosite

uneori şi argumentele sofistice sau irelevante care trebuie să fie respinse pentru a se

asigura obiectivitatea disputei. În cele ce urmează vom cita cele mai folosite argumente

irelevante.

• Argumentum ad hominem (sau argumentul la persoană). Reprezintă o

încercare de argumetare prin referire la calităţile persoanei, la caracterul său

sau la faptele sale anterioare. Avocatul încearcă să demonstreze că inculpatul

este o persoană integră, respectabilă, că este cult sau credincios şi deci este

puţin probabil ca el să fi săvârşit faptele de care este acuzat. Arrgumentul ad

hominem este folosit şi pentru discreditarea martorilor părţii adverse atunci

când se susţine că ei nu spun adevărul deoarece sunt inculţi, au avut

antecedente penale sau sunt imorali în viaţa personală.

• Argumentum ad auctoritate (argumentul autorităţii). Face apel la competenţa

sau poziţia oficială a unei persoane. E susţine, de pildă, că “X are dreptet

deoarece este un specialist în materie” sau “are o experienţă bogată în

domeniu”. Uneori autoritatea citată este una teologică – este cazul preluării

unor citate din biiblie pentru fundamentarea unor afirmaţii.

• Argumentum ad populum (argumentul prin apelul la opinia poporului). Este

unargument demagogic la pasiunile, prejudecăţile sau sentimentele poporului.

Se consideră că o idee este adevărată pentru că majoritatea oamenilor o

79

acceptă. În acest caz adevărul este determinat de adeziunea unui număr de

oameni, el este un adevar “statistic”.

• Argumentum ad misericordiam (argumentul prin apelul la milă). Este un

argument folosit atumci când vina inculpatului este evidentă şi nu se mai

poate face altceva. Apelul la clemenţă este motivat de faptul că inculpatul are

o familie numeroasă pe care trebuie s-o întreţină sau că judecătorul trebuie să

fie îngăduitor datorită unei situaţii speciale în care s-ar fi aflat inculpatul.

• Argumantum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie). Este

înrudit cu argumentul autorităţii. Se încearcă impunerea ideii că nu putem

contrazice o autoritate în materie sau o idee acceptată timp îndelungat şi că

trebuie să fim modeşti în raport cu ea.

• Argumantum ad ignorantiam (argumentul relativ la ignoranţă). Se încearcă

acreditarea ideii că o afirmaţie este falsă pentru pentru că ea nu poate fi

dovedită de cel care o susţine. Confuzia apare în identificarea imposibilităţii

de a dovedi ceva cu falsul.

• Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii). Este

încercarea de a obţine adeziunea prin flatarea interlocutorului, a judecătorului

sau a martorului advers: “Dumneavoastră care sunteţi un om deosebit de cult

şi de inteligent trebuie să fiţi de acord că…”

• Argumentum ad baculum (argumentul bastonului). Este încercarea de a

impune o idee prin ameninţări (“Dacă nu recunoşti vei suporta următoarele

consecinţe”).

80

Întrebări de autocontrol:

1. Care este diferenţa dintre demonstraţie şi argumentare?

2. Care sunt argumentele irelevante şi prin ce se caracterizează ele?

EVALUAREA STUDENŢILOR

Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente:

• Referat pe un subiect ales din tematica cursului.

• Examen scris

În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii precum şi

altele, în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. Pentru referate pot fi

folosite şi alte surse bibliografice decât cele recomandate inclusiv manualele de

specialitate din alte centre universitare. Pentru orice text citat se va indica sursa prin

trimiteri bibliografice.

81