ANALELE - UPSCantim.upsc.md/files/antim_analele_10_final.pdf · Dr. hab. Eugen Sava, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei ... Moldova acea periodizare a istoriei

ANALELEASOCIAŢIEI NAŢIONALE A TINERILOR

ISTORICI DIN MOLDOVA

REVISTă DE ISTORIE

10

BUCUREŞTI-CHIŞINăU, 2012

Colegiul de redacţie:Redactor-şefDr. Sergiu Musteaţă, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova

Membri:Dr. hab. Eugen Sava, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a MoldoveiDr. Octavian Muntean, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”Dr. Emil Dragnev, Universitatea de Stat din MoldovaDr. hab. Valentin Tomuleţ, Universitatea de Stat din MoldovaDr. Igor Şarov, Universitatea de Stat din MoldovaDr. hab. Anatol Petrencu, Universitatea de Stat din MoldovaDr. Octavian Ţicu, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Orice corespondenţă poate fi expediată pe adresa:Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM)Str. Ion Creangă nr. 1, bloc central, birou 407Chişinău, MD-2069, Republica MoldovaTelefon: +373 22 358436; Fax: +373 22 358169e-mail: [email protected]

ISSN 2069 – 5527

Autorilor le revine responsabilitatea ştiinţifică pentru lucrările publicate.

In memoriam. Vladimir TcacI

[Historia] longa, vita brevis...

(8 iunie 1952 – 24 mai 2004)

– 4 –

Cuprins

Eduard Baidaus, O aniversare neîmplinită: dr. Vladimir Tcaci –60 de ani de la naştere...................................................................................... 6

ISTORIE ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ

Vitalie Bârcă, Limes şi Barbaricum. Sarmaţii şi evenimentele politico-militare de la Dunărea de Jos şi de Mijloc din a doua jumătate a sec. I p. Chr. – începutul sec. II p. Chr.................................................................................... 13

George Dan Hânceanu, Argumente arheologice privind existenţa unui cuptor pentru reducerea minereului din fier în aşezarea dacică de epocă romană de la Roşiori–Dulceşti (jud. Neamţ) ............................................................... 58

Vlad Andrei Maravela, Curtea boierească munteană în cadrul generalal habitatului între jumătatea secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea ..................................................................................................... 69

Eduard Baidaus, De ce Cristofor Columb şi Martin Luther sunt personae non gratae în Republica Moldova? Reflecţii asupra predării istoriei universale şieuropene într-o republică postsovietică ......................................................... 88

ISTORIE MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

Vladimir Tcaci, Consideraţii privind poziţia populaţiei Moldovei faţăde războiul ruso-turc din 1768-1774 ............................................................ 110

Vlad Mischevca, Despre Tratatul de pace ruso-turc încheiat la 1812 ............ 131

В.И. Мискевка, В.И. Ткач, Русско-турецкий мирный договор 1812 г. ...... 138

Ion Gumenâi, Mantia preoţească, loialitatea faţă de ţar şi şantajul.Cazul unui preot din Hotin ........................................................................... 153

Bălan Corneliu-Dragoş, Aspecte dogmatice în opera lui Dostoievski ............. 169

Alexandru Istrate, Ce înţelegem din istorie. Pildele trecutului în literaturadidactică modernă ........................................................................................ 183

Ivan Duminica, Relaţiile interetnice dintre bulgari şi români în sudulBasarabiei în secolul al XIX-lea .................................................................. 204

– 5 –

Andrei Prohin, Patria şi patriotismul în istoria Basarabiei ............................ 228

Alexandr Roitman, Unele aspecte ale dezvoltării comunităţii israelitedin oraşul Soroca după documente inedite (1918-1940) ............................. 264

Paul Nistor, Istorie şi propagandă. Imaginea României Mari în societatea americană interbelică................................................................................... 277

Arthur Tuluş, Participarea României la Operaţiunea „Barbarossa” (22 iunie 1941 – 23 august 1944). Interpretări în spiritul „tovărăşiei româno-sovietice” în manualele şi tratatele de istorie româneşti comuniste ............................. 293

Nadejda Scobioală, Politica de cadre în sistemul de învăţământ din RSSMîn anii 1950-1980 ......................................................................................... 307

Ludmila Coadă, Istorie şi memorie: reflecţii asupra reprezentării celuide-al Doilea Război Mondial în muzeele din Republica Moldova ............... 326

Ana Pascaru, Consideraţii filosofice asupra independenţei statale:cazul Republicii Moldova ............................................................................. 374

Dorin Cimpoeşu, Evoluţia şi trăsăturile regimului politic posttotalitardin Republica Moldova (1990-2012) ........................................................... 388

Igor Grosu, Societatea civilă din Republica Moldova: două decenii întreformă şi conţinut ........................................................................................... 408

Tamara Vardanyan, “Горячие темы” в постсоветских национальных историографиях: анализ армянского и азербайджанского нарративов по истории армяно-татарских столкновений 1905-1906 гг. ................ 425

Али Абасов, Азербайджан: ожидания и реальность 20-типостсоветских лет .................................................................................... 436

Зардушт Ализаде, 20 лет независимости Азербайджана:потери и приобретения ............................................................................. 460

– 6 –

In memoriam. Vladimir Tcaci[Historia] longa, vita brevis...

„Oameni cari au fost”... şi rămân

O ANIVERSARE NEÎMPLINITĂ: DR. VLADIMIR TCACI – 60 DE ANI DE LA NAŞTERE

(8 iunie 1952 – 24 mai 2004)

În afară de superba sa operă, Nicolae Iorga ne-a lăsat şi numeroase aserţiuni cu sens profund. Nu poţi să nu le foloseşti atunci când crezi că este momentul potrivit. Mă frământam la gândul cu ce aş putea începe sau ce aş putea scrie în amintirea unui Om „cari a fost” – istoricul Vladimir Tcaci1. Graţie lucrărilor pe care acesta ni le-a lăsat, a felului său de a fi cât i-a fost dată suflarea, pe bună dreptate, lui i se pot atribui aceste cuvinte ale marelui corifeu.

Intenţia pe care o urmăresc este modestă. Mi-am dorit ca bunul nume, via-ţa şi activitatea lui Vladimir Traci să nu rămână în umbra uitării. Evenimentul simbolic – împlinirea a 60 de ani de la naşterea sa – l-am considerat un prilej oportun pentru a ne aminti despre acela care ne-a fost coleg şi prieten apropiat. Este greu să evoci în câteva crâmpeie o persoană la care ai ţinut şi care a plecat „în lumea celor drepţi” atât de timpuriu – la doar 52 de ani neîmpliniţi...2.

* * *Personal, l-am cunoscut acum două decenii în urmă... Era în toamna anului

1991, când, fiind înscris la studii de doctorat, am devenit coleg cu Vladimir Tcaci în cadrul Secţiei de istorie medie a Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. De atunci, pe tot parcursul anilor care au urmat, 1 Inspiraţia mi-a venit din titlul uneia dintre multiplele cărţi semnate de Nicolae Iorga.

Vezi: Nicolae Iorga, Oameni cari au fost. Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Valeriu şi Sanda Râpeanu. Bucureşti: Editura Militară, 1975.

2 Sunt recunoscător dlui Sergiu Musteaţă, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova pentru susţinerea iniţiativei de a-l comemora pe fostul nostru coleg – Vladimir I. Tcaci, la aniversarea a 60 de ani de la nașterea lui. Exprim mulţumiri şi colegilor Eugen Cernenchi şi Vlad Mischevca pentru ajutorul acordat în culegerea datelor necesare la scrierea acestui material. Am beneficiat şi de informaţia înclusă de Lilia Zabo-lotnâi în „In memoriam. Vladimir Tcaci (8 iunie 1952 – 24 mai 2004)”, publicat în Revista de istorie a Moldovei, 2(58), Chişinău, 2004, p. 102. Autorul îi mulţumeşte dnei Veronica Ciocan (Edmonton, Canada) pentru ajutorul acordat in redactarea versiunilor anterioare ale acestui articol.

– 7 –

Vladimir s-a manifestat ca un coleg principial, un om onest şi un profesionist. Era gata să-ţi vină în ajutor atât cu sfatul, cât şi cu fapta. Oricare ar fi fost cererea, fie discuţia unui articol, fie a unei monografii, oriunde s-ar fi aflat, acasă, la ser-viciu sau internat în spital, el a ştiut mereu să găsească cuvântul potrivit şi să te încurajeze, să-ţi acorde suport moral. Ştia cum să împartă şi bucuria succesului, şi clipele de tristeţe.

Cred că nu voi greşi dacă voi afirma că nu există istoric, atât în spaţiul „de la Nistru pân-la Tisa”, cât şi din alte regiuni mai îndepărtate, interesat de relaţiile politice internaţionale ale Principatelor Dunărene în secolul al XVIII-lea, care nu ar fi citit scrierile ieşite de sub condeiul istoricului Vladimir Tcaci. Deşi a reuşit să publice o serie de articole, studii, recenzii şi o monografie, să participe la un şir de conferinţe, să ţină lecţii publice şi să prezinte la radio rezultatele in-vestigaţiilor sale, boala care i-a curmat viaţa l-a lăsat neîmplinit profesional, iar potenţialul lui intelectual a rămas nevalorificat. Experienţa pe care a acumulat-o în decenii, materialele inedite pe care le-a descoperit în arhivele şi bibliotecile din ţară şi de peste hotare îi înscriu numele printre remarcabilii istorici care şi-au adus contribuţia la scrierea istorică românească.

* * *Vladimir Tcaci a fost originar dintr-un vechi sat răzeşesc situat în lunca bă-

trânului Nistru, Cureşniţa, din judeţul Soroca. Născut într-o zi de la începutul verii, la 8 iunie 1952, viitorul istoric i-a avut drept părinţi pe moldoveanca Lidia Revenco (bunelul – Nicolae Revenco era din satul Cureşniţa, căsătorit cu Fă-nuţa din satul Şeptelici) şi ucraineanul Ivan Ignatevici Tcaci din satul Flămân-da de peste Nistru (azi Оксанівка din raionul Iampol, regiunea Viniţa – nota Vlad Mischevca). Ciclul gimnazial, cum am spune noi în prezent, sau şcoala de opt ani, cum era în acele timpuri, l-a absolvit în satul natal. Studiile medii le-a continuat în oraşul Soroca. La vârsta de doar 17 ani, în anul 1969, Vladimir a fost admis la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Moldova, pe care a absolvit-o cu succes în 1974. A făcut serviciul militar în calitate de ofiţer, când a şi infectat o boală, ce i-a afectat întrega-i viaţă (hepatita). Cariera profesională a tânărului istoric a început ca învăţător într-un sat din apropiere de baştina sa – satul Şeptelici. Apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1976 şi 1979, a condus o bază turistică pentru copii din oraşul Soroca. Tot în această veche urbe de pe Nistru, Vladimir Tcaci a făcut primii paşi pe calea cercetării ştiinţifice, fiind angajat în calitate de colaborator ştiinţific superior la Muzeul Ţinutului Natal din localitate.

– 8 –

Calităţile de cercetător şi le-a dezvoltat mai apoi la Institutul de Istorie al Aca-demiei de Ştiinţe, unde a devenit doctorand în anul 1979. De la sosirea sa la această instituţie până la decesul prematur în luna mai 2004, Vladimir Tcaci a consacrat 25 de ani de activitate muzei Clio. Se poate afirma că prin munca sa şi devotamentul său faţă de cercetare el a contribuit la consolidarea autorităţii şi prestigiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei, în special a Secţiei de istorie medie. Acolo, el a parcurs succe-siv treptele academice, de la laborant superior la şef al acestei secţii1. Tot la Institut el a susţinut, în anul 1998, teza de doctor în ştiinţe istorice, avându-l în calitate de conducător ştiinţific pe dr. hab. Demir M. Dragnev.

* * *Principala problemă de cercetare a dr. Vladimir Tcaci a fost modul în care au

evoluat relaţiile internaţionale din Europa de Sud-Est sub impactul expansiunii Rusiei în direcţia Balcanilor. O atenţie deosebită a fost acordată influenţei aces-tor procese şi evenimente asupra Ţării Moldovei în perioada modernă timpurie. În vizorul său de investigaţie ştiinţifică s-au găsit mai multe subiecte, printre care: locul Moldovei în cadrul războiului ruso-turc din anii 1768-1774 şi po-litica curţii domneşti de la Iaşi în timpul ocupaţiei militare ruse a Principatelor Dunărene în anii 1770-17742; atitudinea populaţiei faţă de ostilităţile ruso-tur-1 Acum un deceniu în urmă, pe când exercita funciţa de şef de secţie interimar, dr. Vladimir

Tcaci a fost primul specialist din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei care a susţinut promovarea concepţiei nepolitizate a periodizării istoriei universale. Astfel, Secţia de istorie medie a Institutului de Istorie al AŞM s-a întrunit la 20 februarie 2002 într-o şedinţă specială pentru a discuta problema în cauză. În urma dezbaterilor care au avut loc, membrii Secţiei s-au pronunţat în favoarea iniţiativei colegilor de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” de a introduce în învăţământul şi cercetarea istorică din Republica Moldova acea periodizare a istoriei universale (medii şi moderne) care a fost acceptată atât de istoriografia occidentală, cât şi de cea din Europa de Est. Regretabil este faptul că până în prezent, chiar şi după două decenii de la prăbuşirea URSS, în învăţământul istoric preuniversitar şi universitar din Republica Moldova a rămas valabilă periodizarea impusă de Iosif Stalin în anul 1934. În pofida faptului că s-au adus argumente, s-au organizat mese rotunde şi conferinţe pe acest subiect, deocamdată unica excepţie este Facultatea de Istorie şi Etnopedagogie a Universităţii „Ion Creangă” din Chişinău, care, deopotrivă cu alte facultăţi de profil din Vest şi Est, a introdus conceptul de „istorie modernă timpurie” şi, respectiv, realizează educaţia istorică în baza unui cadru cronologic adecvat al istoriei universale. Vezi: Sergiu Musteaţă, „În obiectiv – periodizarea istoriei universale”, Făclia, nr. 18 (2807), 10 mai 2003, pp. 1-2. Pentru opinii mai recente a se vedea: Demir Dragnev, Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române. Studii şi materiale. Chişinău: Cartdidact, 2012, pp. 163-164.

2 Vladimir Tcaci, „Moldova în relaţiile internaţionale în perioada războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea”, in Istoria Moldovei din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă (aspecte din viaţa politică, socială şi a culturii). Chişinău: Ştiinţa, 1992, pp. 164-177.

– 9 –

ce1; consecinţele Păcii de la Kuciuk-Kainargi pentru ţările româneşti2 şi altele. Vladimir Tcaci este coautorul unei importante publicaţii consacrate tratatului de pace semnat la Bucureşti la 16/28 mai 1812 între Imperiul Otoman şi Impe-riul Rus, prin care s-a încheiat războiul ruso-turc din anii 1806-18123. Simboli-ce în acest context sunt două fapte: mai întâi de toate, textul acestui document a fost publicat pentru prima oară integral în limba rusă într-o ediţie academică din RSSM în momentul în care URSS îşi trăia ultimele clipe de existenţă; apoi, articolul de referinţă a apărut în chiar primul număr al noii reviste academice a Insitutului de Istorie (azi, Institutul de Istorie, Stat şi Drept) – Revista de istorie a Moldovei. Însă cel mai mare succes l-a realizat publicând monografia Moldo-va în relaţiile politice internaţionale (1763-1774), apărută în Colecţia istorică la Editura Civitas în anul 19994.

Dr. în istorie Vladimir Tcaci a fost pasionat nu doar de relaţiile internaţio-nale din secolul al XVIII-lea. Viaţa, activitatea şi destinul unor personalităţi, pe cât de remarcabile, pe atât de dramatice, din istoria politică a elitei româneşti din secolul al XVIII-lea au fost şi ele în aria cercetărilor sale. Aici ar putea fi menţionate studiile consacrate lui Grigore Alexandru III Ghica (domn al Mol-dovei în 1764-1767, 1775-1777) şi lui Constantin Moruzi5. În aceeaşi temă se înscrie şi seria de portrete istorico-politice ale unor voievozi şi domni ai Ţării Moldovei până la unirea Principatelor din anul 1859. Publicate într-un studiu enciclopedic sub genericul „Domnii Ţării Moldovei”, aceste articole, ca şi în-treaga ediţie la care a fost secretar al colectivului de autori, au constituit, cu mare regret, ultimele crâmpeie academice lăsate de acest istoric6.

1 Vladimir Tcaci, „Consideraţii privind poziţia populaţiei din Moldova faţă de războiul ruso-turc din 1768-1774”, Revista de istorie a Moldovei, 1995, nr. 3-4, pp. 58-69.

2 Vladimir Tcaci, „Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi şi importanţa lui pentru Principa-tele Române”, Revista de istorie a Moldovei, 1996, nr. 2, pp. 16-28.

3 B. Мискевка, B. Ткач, „Русско-турецкий мирный договор 1812 г.”, Revista de istorie a Moldovei, 1990, nr. 1, pp. 36-44.

4 Vladimir Tcaci, Moldova în relaţiile politice internaţionale (1763-1774). Chişinău: Civitas, 1999, p. 128.

5 Vladimir Tcaci, Contribuţii privind destinul politic al domnitorului Grigore Alexandru Ghica, Revista de istorie a Moldovei, 1993, nr. 2, pp. 22-32; Vl. Mischevca, Vl. Tcaci, „Constantin Moruzi, domn al Moldovei (1777-1782)”, Revista de istorie a Moldovei, 2003, nr. 3-4, pp. 61-67.

6 Domnii Ţării Moldovei: Studii, ed. Demir Dragnev. Chişinău: Civitas, 2005, pp. 237, 248, 249, 250, 252, 254, 259.

– 10 –

* * *Anii de muncă asiduă, etica profesională pe care Vladimir Tcaci a manifes-

tat-o şi a demonstrat-o nepărtinitor în orice împrejurări, alături de dragostea sa faţă de cercetarea istorică, dar şi lupta îndelungată pe care a purtat-o împotriva incurabilei boli1 – toate i-au adus respectul colegilor de breaslă. Numele său a obţinut prestigiu în domeniu şi recunoştinţa celor care au avut ocazia să-l cu-noască personal şi să lucreze împreună cu el – cel „cari a fost” şi rămâne VLA-DIMIR TCACI.

Din partea colegilor,Eduard Baidaus

University of AlbertaEdmonton, AB Canada

SUMMARYIN MEMORIAM – DR. VLADIMIR TCACI

( June 8th, 1952 – May 24th 2004)

This paper is a modest tribute paid to a colleague and friend who passed away in his early 50s. The late Dr. Vladimir Tcaci would have celebrated his 60th birth day this year. He was a dedicated scholar, a supportive mentor and colleague as well as an honest person.

Vladimir Tcaci was born on June 8th 1952 to Lidia Revenco and Ivan Tcaci (Иван Игнатиевич Ткач) in the village of Cureşniţa, Soroca District, Moldo-va. In 1969, at the age of 17, he entered the Department of History of the Sta-te University of Moldova from which he successfully graduated in 1974. After graduation and until 1979 he worked as a school teacher, a manager of a child-ren tourist camp and a researcher at the Soroca city museum.

Since 1979 and up to his premature death in 2004, Dr. Tcaci devoted his life to scholarship. In this period he worked at the Institute of History at the Academy of Sciences of Moldova in Chisinau, from which he received a PhD degree in 1998. In a quarter of a century, he rose from junior researcher to the head of the department. Dr. Tcaci’s research focused on the imperial Russia’s fo-reign policy in the South Eastern Europe in the second half of the 18th century. 1 Am vorbit ultima dată cu Vladimir Tcaci la telefon. Era luna aprilie sau mai 2004. El,

acasă, la Chişinău, în aşteptarea unei intervenţii chirurgicale, eu, departe, în SUA, aflat la un stagiu de cercetare. Convorbirea s-a petrecut doar cu câteva săptamâni înainte de a i se tăia suflarea..., dar şi atunci era optimist şi dornic de viaţă.

– 11 –

In particular, he addressed the fate of the Danube principalities of Moldavia and Wallachia caught by the Russia’s political and military enterprises against Ottomans. He wrote numerous articles, book reviews, made encyclopedic ent-ries, and published a book.

Dr. Tcaci was the first historian of the Moldovan Academy who supported the adoption of the Western approach towards periodization of European hi-story. Even after the collapse of the USSR, Moldavian historiography continu-ed to use the chronological framework introduced by Josef Stalin in 1934. Dr. Tcaci was among those who opted for the introduction of the concept of the “early modern history” and suggested to bring back the period of the European Middle Ages into the universally accepted frame of the fourth to the fifteenth centuries.

Regretfully, an incurable disease took his life in May 2004 and prevented him from realizing his full potential.

– 12 –

ISTORIE ANTICĂ ŞI MEDIEVALĂ

– 13 –

LIMES ŞI BARBARICUM. SARMAŢII ŞI EVENIMENTELE POLITICO-MILITARE DE LA DUNĂREA DE JOS ŞI DE MIJLOC DIN A DOUA

JUMĂTATE A SEC. I P. CHR. – ÎNCEPUTUL SEC. II P. CHR.*

Vitalie Bârcă

Timp de mai multe secole triburile sarmaţilor au constituit principala putere etno-politică atât în spaţiul nord-pontic cât şi în cel de la Dunărea de Jos şi de Mijloc. De asemenea ei au jucat un rol im portant în dezvol-tarea istorică a teritoriilor pe care le-au ocupat şi au influenţat evoluţia, soarta şi dezvoltarea diferitor popoare. Pătrunderea sarmaţilor spre vest a dus inevitabil şi la ciocnirea cu Imperiul Roman, sarmaţii devenind astfel, pentru o lungă perioadă de timp, unii dintre cei mai redutabili duşmani ai Imperiului Roman.

Interdependenţa sarma ţilor cu diferitele populaţii din imensul spaţiu pe care l-au ocupat este sesizabilă în relaţiile politice, economice, dar şi culturale reciproce. În timp, sarmaţii şi-au lăsat amprenta asupra culturii materiale şi spirituale a acestora, iar pe de altă parte, cultura materială a sarmaţilor a suferit şi ea anumite influenţe din partea populaţiilor locale, dar şi din cea a lumii greceşti şi romane.

În sec. I p. Chr. şi prima jumătate a sec. II p. Chr. – perioada de înflorire a culturii sarmatice – pe întinsul teritoriu locuit de sarmaţi a avut loc, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, o creştere demografică substan-ţială, dar şi o dezvoltare economică şi socială a triburilor sarmatice. Peri-oadei menţionate îi aparţin nu numai numeroasele morminte ale sarma-ţilor de rând, dar şi majoritatea mormintelor aristocratice efectuate după un anumit ritual. Acestea au un foarte bogat şi divers mobilier funerar, care reflectă o diferenţiere socială în cadrul societăţii sarmatice1. Răspândirea * Cercetare finanţată prin proiectul Ştiinţele socio-umaniste în contextul evoluţiei globali-

zate – dezvoltarea şi implementarea programului de studii şi cercetare postdoctorală, cod contract: POSDRU/89/S/1.5/61104, proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 / This work was possible with the financial support of the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development 2007-2013, co-financed by the European Social Fund, under the project number POSDRU/89/1.5/S/61104 with the title „Social sciences and humanities in the context of global development - development and implementation of postdoctoral research”. Cf. BÂRCĂ 2006; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009; SIMONENKO 2008; SIMONENKO, LOBAJ 1991.

1 Cf. BÂRCĂ 2006; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009; SIMONENKO 2008; SIMONENKO, LOBAJ 1991.

– 14 –

vestigiilor aparţinând sarmaţilor în regiunea nord-vest pontică şi cea de la Dunărea de Jos, cât şi în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa, indică atât direcţia de mişcare, cât şi stabilirea lor în aceste teritorii.

Realităţile arheologice din a doua jumătate a sec. I – începutul sec. II p. Chr. din spaţiul de la nord de gurile Dunării de Jos şi cele din partea nordică a teritoriului dintre Dunăre şi Tisa sunt confirmate şi de către sursele lite-rare şi epigrafice antice asupra cărora ne vom opri in rândurile de mai jos.

În perioada domniei împăratului Claudius poziţia romanilor la sudul Dunării se întăreşte substanţial odată cu transformarea Thraciei în provincie romană (46 p. Chr.)1. În această perioadă izbucneşte conflictul pentru tronul Bosporului, între fraţii Mithridates III şi Cotys, care au implicat în acest conflict şi pe sarmaţii siraci şi aorşi2. În literatura de specialitate există opinia potrivit căreia evenimentele din Bospor şi conflictul dintre aorşi şi siraci a dus la destabilizarea lumii sarmatice, eveniment ce a avut drept consecinţă mişcarea unor grupuri de sarmaţi spre vest3. În opinia noastră nu trebuie acordat conflictului romano-bosporan, în care au fost implicaţi şi sarmaţii siraci şi aorşi, un caracter global. Acest eveniment a fost unul local în istoria Bosporului, el atingând regiunea Kuban şi teritoriul din estul Mării Azov. Conflictul în care siracii şi aorşii au luptat unii împotriva altora a fost doar un episod în lanţul evenimentelor. În realitate mişcarea unor grupuri de sarmaţi spre vest a avut mai multe cauze, una dintre ele (poate cea mai importantă) a fost presiunea alanilor din est. Cert este că, după încheierea acestui conflict în spaţiul de la vest de Nipru şi-au făcut apariţia aorşii.

Aşezarea aorşilor în această regiune la mijlocul sec. I p. Chr. nu a fost singulară. Tot cândva acum în spaţiul nord-pontic s-a deplasat o hoardă de nomazi din est4. Cert este că, piesele de provenienţă estică dintr-o serie de 1 EUSEBIUS, Chronicon, 180, 12-13.2 TACITUS, Anale, XII, 15-21.3 ŠČUKIN 1982, 35-37; ŠČUKIN 1989, 78 sqq.; ŠČUKIN 1989a, 43-44; VINOGRADOV

1994, 164. D. A. MAČINSKIJ 1974, 129 sqq. consideră că aorşii au pătruns în spaţiul nord-pontic treptat, începând cu sfârşitul sec. I a. Chr., iar M. B. Ščukin plasează mişcarea lor spre vest la mijlocul - a doua jumătate a sec. I p. Chr. Ambii autori consideră ca una din cauzele acestei mişcări a fost presiunea alanilor din est.

4 Vezi în acest sens SKRIPKIN 1990, 206-209; SKRIPKIN 1996, 162 sqq.; SIMONENKO, LOBAJ 1991, 74-75. Aceste morminte cu defuncţii depuşi pe diagonală sunt reflectarea arheologică a mişcării de noi triburi sarmatice spre vest si sunt considerate pe baza unor argumente arheologice solide ca fiind alanice (SKRIPKIN 1990, 184-185, 218-219; SKRI-PKIN 1996, 165-166; SIMONENKO 1999A, 128). Dacă lucrurile stau aşa atunci aceste date arheologice confirmă relatările lui Seneca (Tieste, 629-630), Lucan (Pharsalia, VIII, 215-225) şi Pliniu cel Bătrân (Naturalis historia, IV, 80) în ceea ce priveşte prezenţa alanilor în nordul Mării Negre. Totodată ele permit să se vorbească si de doua valuri de mişcare a aorşilor şi

– 15 –

morminte din spaţiul nord şi nord-vest pontic1, precum şi anumite elemente inovatoare, cât şi semnele de tip tamga, inclusiv cele din schema lui Farzoios şi Inismeos, au fost aduse, vehiculate sau sunt de provenienţă alanică2.

Cert este că, atât realităţile arheologice3 cât izvoarele literare şi cele epigra-fice confirmă pentru mijlocul – al treilea sfert a sec. I p. Chr. o nouă aşezare a triburilor sarmatice. După cum vom vedea din izvoarele scrise, inclusiv alanii – cauza principală a acestui proces - au atins gurile Dunării în al treilea sfert al sec. I p. Chr.

Aşezarea sarmaţilor în spaţiul nord-vest pontic corespunde cu extin-derea graniţelor romane până la Dunărea de Jos. Această vecinătate a „asigurat” lumii romane existenţa la graniţele sale a unui vecin şi duşman redutabil, care şi-a făcut simţită prezenţa din plin pe tot parcursul sec. I p. Chr. şi începutul celui următor.

Pentru sec. I p. Chr. mişcarea triburilor samatice poate fi sesizată cel mai bine în Istoria Naturală a lui Pliniu cel Bătrân care ii menţionează în spaţiul nord-pontic pe sarmaţii roxolani, aorşi, hamaxobi şi alani4. La acelaşi autor, în nordul Mării Negre sunt menţionaţi şi sarmaţii siraci5. Aceştia, potrivit lui

alanilor spre vest, unul simultan, când sau mutat independent unii de alţii şi aorşii şi alanii şi altul în care avem de-a face cu o hoardă alano-aorsă (SIMONENKO 1999a, 316; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009, 352). Nu este exclus ca în componenţa sau chiar în fruntea acestei hoarde să fi fost regii Farzoios şi Inismeos (SIMONENKO, LOBAJ 1991, 74-75; SIMO-NENKO 1992, 158 sqq.; SIMONENKO 1999a, 316; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009, 352), pentru care Olbia a bătut monedă de aur şi argint cu numele lor pe ele în anii 60 - sfârşitul anilor 70 p. Chr. pentru Farzoios, şi sfârşitul anilor 70 – începutul anilor 80 p. Chr. pentru Inismeos (KARYŠKOVSKIJ 1982, 66-82; KARYŠKOVSKIJ 1982A, 6-28; KARYŠKOVSKIJ 1988, 108-115, 119. Vezi şi ANOHIN 1989, 58-70), consideraţi de cercetători ca fiind aorşi (SIMONENKO, LOBAJ 1991, 74, 75; SIMONENKO 1992, 158 sqq.; KRAPIVINA 1993, 146-147; VINOGRADOV 1994, 167-169; ZUBAR’ 1994A, 218-222; JACENKO 2001, 48-49) ori siraci (RUSJAEVA 1989, 192-193; RUSJAEVA 1995, 24-36). Se susţine că în cadrul acestui grup de nomazi o parte erau alani care s-a unit cu aristocraţia aorsă, ajungând astfel pentru o perioadă scurtă de timp în nordul Mării Negre (JACENKO 1993a, 86). Unii cerce-tători sunt de părerea ca la ora actuală este greu de atribuit apartenenţa la un anume trib sarmatic a celor doi regi afirmând că aceştia puteau fi atât alani cât şi aorşi ori siraci (ŠČUKIN 1992, 120-121; ŠČUKIN 1995, 177; BÂRCĂ 1997, 974; SIMONENKO 1999a, 316; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009, 352). A. S. Skripkin înclină spre ideea apartenenţei alanice a regilor Farzoios şi Inismeos (SKRIPKIN 1996, 160-168).

1 Cf. în acest sens BÂRCĂ 2006; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009.2 Cf. în acest sens JACENKO 1993, 60-72.3 Cf. în acest sens BÂRCĂ, SYMONENKO 2009, 99-203.4 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 80. 5 Acest trib sarmatic potrivit izvoarelor antice (STRABON XI, 5, 7; POMPONIUS MELA, De

Chorographia, I, 114, apud LATYŠEV 1904, 119) locuia în stepele regiunii Kuban şi nordul Caucazului, unde vestigiile lor sunt bine cunoscute datorită cercetărilor arheologice efectuate de-a lungul timpului (Cf. MARČENKO 1996). Monumentele arheologice aparţinând sira-

– 16 –

Pliniu, locuiesc toată fâşia numită „Drumul lui Ahile”1, adică teritoriul din stânga Niprului de Jos. Alături de aorşi şi siraci, Pliniu cel Bătrân îi menţi-onează printre noii veniţi în nordul Mării Negre pe alani2 care au constituit cauza principală a mişcării sarmaţilor spre vest.

Din punct de vedere arheologic, vestigiile aparţinând aorşilor sunt legate de cultura sarmatică timpurie. Izvoarele scrise îi fixează însă pe aceştia, după cum am văzut, inclusiv în perioada sarmatică mijlocie. Acest fapt indică că o parte a mormintelor trebuie să aparţină aorşilor, dar care anume dintre acestea nu este clar nici la ora actuală. Foarte probabil că, vestigiile aparţinând aorşilor din sec. I p. Chr. nu au particularităţi stabile şi definitorii pentru ei. Nu este exclus ca una dintre cauzele acestei situaţii să fie apariţia alanilor şi coexistenţa şi contactele cu aceştia, care au putut începe chiar înaintea aşezării acestora în teritoriile locuite de aorşi. De asemenea este posibil că o parte a aorşilor să se fi aşezat în spaţiul de la vest de Don înainte de conflictul romano-bosporan din anii 45-49 p. Chr.3. În sfârşit nu este exclus ca aorşii să fi preluat foarte repede unele obiceiuri şi gusturi caracteristice alanilor4, fapt care ar explica imposibilitatea identificării acestora arheologic. Probabil, în perioada de început a prezenţei alanilor în stepele locuite de aorşi a apărut

cilor sunt destul de expresive, iar ca trăsătură esenţială orientarea defuncţilor pe latitudine (preponderent spre vest). Mormintele cu defuncţii orientaţi spre vest sau est sunt rarisime în spaţiul nord şi nord-vest pontic în toate etapele culturii sarmatice. Mai mult decât atât ele nu lasă nici impresia unora tipice siracilor. În ceea ce priveşte siracii nord-pontici menţionaţi de Pliniu ţinem să precizăm că la ora actuală nu cunoaştem morminte pe care să le putem atribui cu certitudine acestora. Acest fapt indică fie că relatarea lui Pliniu cel Bătrân este eronată, fie că odată aşezaţi în nordul Mării Negre aceşti siraci şi-au pierdut trăsăturile specifice lor.

1 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 83.2 Tot Pliniu cel Bătrân îi menţionează pe aorşi şi în regiunea Mării Caspice (PLINIU CEL

BĂTRÂN VI, 48), îi aceiaşi zonă unde îi menţionase şi Strabon (STRABON XI, 5, 8). În ceea ce priveşte informaţiile din această carte, se consideră pe bună dreptate (VINOGRADOV 1994, 165; BÂRCĂ 1997, 960), că în ea este reflectată o realitate istorică care duce la concluzia că o parte a aorşilor au rămas pe locurile vechi de locuire unde sunt localizaţi mai târziu de către Ptolemeu (PTOLEMEU, Geographia, VI, 14, 9-10, 13), care a folosit, probabil, intens opera lui Pliniu cel Bătrân (VINOGRADOV 1994, 165). Ju. G. Vinogradov consideră că Pliniu şi-a luat informaţiile de la Mithridates III, fost rege al Bosporului (a locuit la Roma între 49-68 p. Chr.) şi, foarte probabil, guvernatorii Moesiei Flavius Sabinus şi Tiberius Plau-tius Silvanus, a căror legiuni s-au luptat cu triburile sarmatice (VINOGRADOV 1994, 165). Potrivit lui Ptolemeu Sarmaţia Europeană este locuită de roxolani, hamaxobii, aorşi şi alani (PTOLEMEU, Geographia, III, 5, 7-10, apud IZVOARE I, 539-541). În altă parte a lucrării sale, acelaşi autor îi menţionează pe aorşi şi alanorşi în legătură cu Sciţia, care se afla după muntele Imaem (PTOLEMEU, Geographia, VI, 14, 9-10, 13), adică în zona Vogăi de Jos şi vestul Mării Caspice.

3 SKRIPKIN 1990, 216; BÂRCĂ, SYMONENKO 2009, 354, nota 74.4 RAEV 1985, 131.

– 17 –

şi denumirea de alanorşi1, care este fixată mai târziu în opera lui Ptolemeu2. Cert este că, orice explicaţie am încerca să găsim pentru această problemă, identificarea vestigiilor, prin excelenţă, aorse de sec. I p. Chr. este dificilă.

Dovadă a unei mişcări globale (mutatis mutandis) a sarmaţilor spre vest este pătrunderea şi aşezarea sarmaţilor iazigi în câmpia dintre Dunăre şi Tisa. Potrivit lui Tacitus, în anul 50 p. Chr. iazigii l-au sprijinit cu cavaleria lor pe Vannius în lupta acestuia cu suebii3. În altă lucrare a aceluiaşi autor se relatează că Germania este separată de gali, reţi şi panoni prin fluviile Rin şi Dunăre, de sarmaţi şi de daci prin teama pe care o au aceştia unii faţă de alţii4. Locuirea sarmaţilor iazigi în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa în anii 60 şi începutul anilor 70 p. Chr. este menţionată şi de către Pliniu cel Bătrân care relatează că şesurile şi câmpiile sunt stăpânite de sarmaţii iazigi, iar munţii şi pădurile de daci împinşi de primii până la râul Pathissus (Tisa)5. Prezenţa în al treilea sfert a sec. I p. Chr. a iazigilor în partea nordică a spaţiului dintre Dunăre şi Tisa este confirmată şi de către Seneca. În lucrarea sa Quaes-tiones Naturales, scrisă între anii 61-64 p. Chr., Seneca, referindu-se la graniţele dintre oameni, ne relatează următoarele: „Imperiul nostru să-i oprească pe daci de a trece Istrul şi pe traci să-i ţină închişi în Haemus; iar Eufratul să fie o barieră pentru parţi; Dunărea să despartă teritoriile sarmaţilor de cele ale romanilor…!”6.

În legătură cu modul şi perioada în care au ajuns sarmaţii iazigi în Câmpia Pannonică, opiniile sunt împărţite7. A. Alföldi considera că o prezenţă masivă a iazigilor în spaţiul de la nord-est şi est de Dunărea pannonică nu putea să existe fără permisiunea conducerii romane8 părere exprimată ulterior şi de 1 Etnonimul alanorşi reprezintă în opinia lui A. S. Skripkin interdependenţa din perioada de

început a venirii alanilor (SKRIPKIN 1990, 216) sau contopirea unei părţi a aorşilor cu noii veniţi alani în opinia lui K. F. Smirnov (SMIRNOV 1954, 204), aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor populaţii (SKRIPKIN 1990, 217).

2 PTOLEMEU, Geographia, VI, 14, 9-10, 13.3 TACITUS, Anale XII, 29-30. Prezenţa iazigilor în cadrul armatei lui Vannius, ce au servit ca

mercenari în cadrul acesteia, nu constituie încă o dovadă certă a locuirii lor în partea nordică a interfluviului Dunăre-Tisa. Această afirmaţie nu poate fi exclusă dacă luăm în consideraţie şi relatările izvoarelor care indică participări ale sarmaţilor în calitate de mercenari la diferite conflicte militare (Cf. STRABON VII, 3, 17; APPIAN, Mithridates, 69, 293, apud IZVOARE I, 573; TACITUS, Anale, VI, 33, 1-3; TACITUS, Istorii III, 5, 1.).

4 TACITUS, Germania, 1, 1.5 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 80.6 SENECA, Quaestiones Naturales, Prefaţă 9, apud IZVOARE I, 369.7 În literatura de specialitate din Ungaria predomină opinia că menţionarea iazigilor în spaţiul

dintre Dunăre şi Tisa în izvoarele literare antice se datează într-o perioadă mai timpurie decât primele vestigii arheologice aparţinând acestora din acest teritoriu.

8 ALFÖLDI 1936, 85, nota 2. Acest punct de vedere este acceptat şi de către E. Nemeth (NEMETH 2007, 140).

– 18 –

către J. Harmatta în opinia căruia aducerea sarmaţilor s-a făcut prin permi-siunea şi încurajarea romanilor, care doreau crearea unui „tampon” în faţa dacilor1. A. Mócsy sugera o legătură între acţiunile lui Cn. Cornelius Lentulus şi aducerea iazigilor şi considera că iazigii au fost aduşi ca şi „tampon” între Pannonia şi daci2. Tot el afirmă, citându-l pe J. Harmatta3, o posibilă imigraţie treptată a iazigilor, abia observată la început de romani4. J. J. Wilkes aprecia că iazigii au ajuns în Câmpia Pannonică, fie spre sfârşitul domniei lui Augustus, fie prin anii 17-20 p. Chr.5. C. Daicoviciu considera că iazigii au venit aici în jurul anului 20 p. Chr. chemaţi din motive politice de romani6. C. Opreanu înclină şi el spre ideea că iazigii au fost aduşi între Dunăre şi Tisa, ca soluţie a creării unui „tampon” între Pannonia şi daci, în jurul anului 20 p. Chr.7. Gh. Bichir8 şi I. H. Crişan9 susţineau că iazigii pătrund în număr mare în câmpia dintre Dunăre şi Tisa în timpul lui Tiberius (cca. 20 p. Chr.)10. Un punct de vedere diferit a fost exprimat de către D. Benea care este de părerea că iazigii au ajuns în Câmpia Pannonică în urma unei pătrunderi lente, fără amestec roman, în prima jumătate a sec. I p. Chr.11. J. Fitz susţine venirea iazigilor în jurul anului 50 p. Chr. în urma unei migraţii treptate şi neînsemnate la început12, aşezarea lor nefiind iniţiată de către romani, fiindcă n-ar fi fost în interesul lor. M. B. Ščukin considera că iazigii şi-au făcut apariţia pe teritoriul actual al Ungariei şi Slovaciei în anul 50 p. Chr.13.

1 HARMATTA 1970, 41-42.2 MÓCSY 1974, 37; MÓCSY 1977. În lucrările mai veche acelaşi autor susţinea că iazigii au

apărut în Câmpia Pannonică pe vremea lui Tiberius (MOČI 1954, 115).3 HARMATTA 1970, 100.4 MÓCSY 1977, 446.5 WILKES 1983, 259.6 DAICOVICIU 1960, 264, 292. Acest punct de vedere este susţinut şi de E. Dörner (DÖRNER

1971, 682) şi S. Dumitraşcu (DUMITRAŞCU 1993, 72).7 OPREANU 1994, 194; OPREANU 1998, 31.8 BICHIR 1976, 209.9 CRIŞAN 1977, 279.10 T. Sulimirski considera că iazigii au pătruns în Câmpia Pannonică cândva după anul 20 p.

Chr. (SULIMIRSKI 1970, 172; SULIMIRSKIJ 2008, 118).11 BENEA 1996, 115.12 FITZ 1963, 207-208; FITZ 1977, 552-555. Aşezarea iazigilor în zona Tisei Superioare

în jurul anului 50 p. Chr. este susţinută şi de către B. Muscalu (MUSCALU 2009, 10). J. Fitz consideră că ridicarea fortificaţiilor romane şi staţionarea trupelor pe malul Dunării pannonice trebuie pusă în legătură cu aşezarea sarmaţilor iazigi (FITZ 1977, 554-555). Ridicarea fortificaţiilor romane pe sectorul respectiv al Dunării este pusă în legătură cu prezenţa numeroasă a iazigilor la nord-est şi est de Dunărea pannonică şi de E. Nemeth (NEMETH 2007, 140).

13 ŠČUKIN 1989, 76-78.

– 19 –

La începutul ultimului deceniu a sec. XX A. Vaday a respins ipoteza aducerii sarmaţilor iazigi în Câmpia Panonnică de către romani, pentru a crea un spaţiu de siguranţă între provincia romană Pannonia şi regatul dac1. Pe lângă decăderea puterii dacilor în această perioadă un alt argument invocat este acela că aşezarea lor ca şi „tampon” împotriva dacilor, în partea nordică a Câmpiei Pannonice, nu îşi avea nici un rost strategic, deoarece această regiune nu a fost pusă în pericol de daci, în prima jumătate a sec. I p. Chr.2. Lipsa pericolului din partea dacilor în această perioadă poate fi explicată şi prin prisma situaţiei politico-militare interne a dacilor, şi probabil, a evoluţiei relaţiilor politico-diplomatice dintre Imperiul Roman şi formaţiunile politice ale dacilor, al căror număr, potrivit lui Strabon3, era în permanentă schimbare. Această stare a lucrurilor este confirmată de şi izvoarele literare din prima jumătate a sec. I p. Chr. care nu menţionează pentru perioada cuprinsă între anii 20-50 p. Chr. pericole sau acţiuni militare din partea dacilor îndreptate împotriva teritoriilor de la vest şi nord-vest de Tisa. La aceste observaţii mai trebuie adăugat şi faptul că aducerea sarmaţilor iazigi în partea nordică a spaţiului dintre Dunăre şi Tisa în interval cronologic menţionat nu avea nici un sens şi din motivul existenţei unui control roman eficient al lumii barbare de la nordul Dunării Mijlocii. Un exemplu elocvent în acest sens sunt quazii ce locuiau la nord de provincia Pannonia (Slovacia de Vest şi Moravia). Aceştia aveau o relaţie de amicitia cu Imperiul Roman, relaţia cu regnum Vannianum fiind chiar mai apropiată de ceea ce era o amicitia şi un rex amicus populi Romani4. O confirmare în acest sens avem la Tacitus care menţionează, atunci când se referă la evenimentele din anul 69 p. Chr., că suebii erau de mult timp supuşi ai Romei şi că ei ţineau cu tărie la cuvântul dat5.

A. Vaday observă şi o interpretare greşită a termenului de metanastai, care a fost pus în legătură cu stabilirea iazigilor de către romani, şi consideră că epitetul metanastae face de fapt diferenţa între facţiunea iazigă, care migrează spre Câmpia Pannonică, şi tribul iazig principal, care rămâne în zona Dunării de Jos6. Nu în ultimul rând cercetătoarea stabileşte mai multe valuri de pătrun-dere ale iazigilor în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa şi consideră că mutarea între-

1 VADAY 1991, 75 sqq.2 VADAY 1991, 77-78.3 STRABON VII, 3, 11.4 Cf. OPREANU 1998, 22-23. Toate acţiunile diplomatice în combinaţie cu cele militare şi

chiar dislocări de populaţie, întreprinse de Imperiul Roman după constituirea provinciilor Pannonia şi Moesia, au vizat controlul eficient al lumii barbare de la nord de Dunăre.

5 Tacitus, Istorii III, 5, 1.6 VADAY 1984, 179; VADAY 1991, 75.

– 20 –

gului trib a durat o perioadă mai lungă de timp1. În opinia lui A. Vaday în anii 68-69 p. Chr. regele şi tribul principal nu se stabilise încă în zonă, iazigii jucând un rol de subordonaţi în sistemul de alianţe al quazilor, când sunt reprezentaţi la negocieri de şefi tribali2.

Într-un studiu recent E. Istvánovits şi V. Kulcsár acceptă ipoteza lui J. Fitz şi consideră că până la etapa temporală reprezentată de regnum Vannianum, populaţiile germanice au fost slăbite ca urmare a luptelor cu Imperiul Roman, iar pătrunderea iazigilor a fost posibila pe fondul slăbirii puterii germanicilor3. Cele două autoare sunt de părerea că, dintre cele patru valuri de pătrundere a sarmaţilor din sec. I p. Chr. stabilite de A. Vaday, cel mai important este al treilea val – iazigii metanaşti, ultimul fiind cel care soseşte în jurul anilor 68-69. p. Chr.4.

Descoperirile arheologice indică faptul că antichităţile iazige timpurii din această regiune nu sunt foarte numeroase, iar în urma unei analize a celor publicate de-a lungul timpului se poate constata că acestea nu sunt mai vechi de a doua jumătate a sec. I p. Chr. Mai mult decât atât descoperirile existente ce au în cadrul lor piese cu o încadrare cronologică exactă5 se datează mai spre sfârşitul sec. I p. Chr., fapt remarcat şi de alţi cercetători6, inclusiv de A. Mócsy7. În orice caz este evident că şi mormintele iazige timpurii cu inventar sărăcăcios şi fără elemente care să permită o încadrare cronologică mai exactă a lor se datează mai degrabă în anii 50-70 decât în anii 20-50 p. Chr. Dacă se renunţa la opinia aşezării iazigilor în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa în jurul anului 20 p. Chr. şi se accepta că aceştia şi-au făcut apariţia în această regiune în jurul anului 50 p. Chr. se poate constata că printre vestigiile iazige publicate de-a lungul timpului de către cercetătorii maghiari pot fi întâlnite şi morminte ce se datează în al treilea sfert a sec. I p. Chr. De altfel opinia aşezării sarmaţilor iazigi în Câmpia Pannonică în jurul anului 20 p. Chr. nu îşi găseşte sprijin nici măcar în relatările autorilor din prima jumătate a sec. I p. Chr. Un exemplu în acest sens este Velleius Paterculus8 care în a sa Istorie romană, scrisă în 1 VADAY 1991, 75; VADAY 2003a, 225. 2 VADAY 1991, 75. 3 Cf. ISTVÁNOVITS, KULCSÁR 2006, 204 sqq.4 Cf. ISTVÁNOVITS, KULCSÁR 2006, 209.5 Unele dintre complexele funerare iazige timpurii au inventar sărăcăcios iar o parte dintre

piesele ce constituie bune elemente de datare provin din cadrul unor descoperiri întâmplă-toare (Cf. PÁRDUCZ 1941; MOČI 1954; VADAY 1984; VADAY 1989; KŐNEGYI 1984; TARI 1994; ISTVÁNOVITS, KULCSÁR 2006).

6 ŠČUKIN 1989, 76-78.7 MOČI 1954, 115 sqq.8 Marcus Velleius Paterculus (19 a. Chr. - 31 p. Chr.) a fost un timp tribun militar în Tracia şi

– 21 –

jurul anului 30 p. Chr. şi în care relatează pe larg evenimentele din peri-oada lui Augustus şi Tiberiu, nu menţionează nimic despre aşezarea sau prezenţa iazigilor la est de Pannonia. De altfel nici Pomponius Mela, care a trăit în prima jumătate a sec. I p. Chr. şi a alcătuit o Descriere a Pământului pe ţinuturi nu-i menţionează pe sarmaţii iazigi în regiunea dintre Dunăre şi Tisa. El relatează că sarmaţii stăpânesc ambele maluri ale Tanais-ului1 şi că Sarmaţia este mai lată în interior decât spre mare şi este despărţită de apa Vistulei şi se întinde în jos până la fluviul Istru2. Această realitate arheologică, confirmată şi de sursele scrise antice, indică faptul că primii iazigi şi-au făcut apariţia în partea nordică a teritoriului dintre Dunăre şi Tisa, probabil în jurul anului 50 p. Chr. dacă nu chiar în anul 50 p. Chr. cu ocazia evenimentelor din regnum Vannianum.

Sosirea acestui prim grup, care a jucat un rol secundar în zonă, va fi urmată până spre finele celui de-al treilea sfert a sec. I p. Chr. de alte câteva valuri de pătrundere a sarmaţilor iazigi în spaţiului dintre Dunăre şi Tisa. Mutarea tribului iazig principal în partea nordică a interfluviului Tisa-Dunăre a avut loc, cel mai probabil, ca rezultat al presiunii noilor triburi sarmatice venite din est în spaţiul nord şi nord-vest pontic în anii 50-60 p. Chr. O cauză secun-dară care a avut o mică contribuţie la plecarea principalului trib iazig din spaţiul nord-vest pontic a putut fi situaţia politico-militară tensionată din spaţiul nord-vest pontic şi noua politică de frontieră la Dunărea de Jos a lui Vespasian, soldată cu fixarea unei linii de demarcaţie mai clară pe Dunăre, între Moesia şi Barbaricum3, ce a avut ca rezultat şi un control mai eficient a „spaţiului de siguranţă” nord-dunărean. De asemenea nu poate fi exclus nici faptul ca la mutarea „totală” a iazigilor în interfluviul Tisa-Dunăre un rol secundar să fi avut şi romanii, care ţinând cont de episodul Vannius şi creş-terea puterii dacilor, să fi încurajat din raţiuni politico-militare aşezarea iazi-gilor în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa. Nu în ultimul rând trebuie menţionat că într-o primă fază ei s-au aşezat în partea nordică a regiunii dintre Dunăre şi Tisa, fapt dovedit de către descoperirile arheologice atribuite sarmaţilor iazigi, care se concentrează în teritoriul amintit, dar şi de izvoarele literare antice ce îi menţionează în acea perioadă în spaţiul pomenit sau în legătură cu popula-

Macedonia şi l-a însoţit pe Tiberius în campaniile din Pannonia şi Germania, iar în anul 15 Chr. a ocupat funcţia de pretor.

1 POMPONIUS MELA, De Chorographia, I, 115-116, apud LATYŠEV 1904, 119. Vezi şi la ROSTOVCEV 1925, 98, 99.

2 POMPONIUS MELA, De Chorographia, III, 4, 33-34, apud IZVOARE I, 391-393.3 OPREANU 1998, 34.

– 22 –

ţiile limitrofe din nord1. Cert este că, începând cu a doua jumătate a sec. I p. Chr. sarmaţii iazigi sunt o prezenţă certă în partea nordică a spaţiului dintre Dunăre şi Tisa. Aşezarea iazigilor în Câmpia Pannonică a dus la modificări ale situaţiei politico-militare din regiune şi a „asigurat” lumii romane existenţa la graniţele sale de la Dunărea de Mijloc a unui vecin, care şi-a făcut simţită prezenţa din plin pentru o lungă perioadă de timp.

Extinderea aşezării iazigilor spre sudul interfluviului Dunărea-Tisa şi în spaţiul de la est de Tisa s-a făcut treptat fapt confirmat şi de către descoperirile arheologice asupra cărora nu vom insista în paginile acestui studiu. Cert este că în perioada cuprinsă între sfârşitul sec. I p. Chr. şi înce-putul sec. II p. Chr. descoperirile arheologice nu semnalează, cel puţin în stadiul actual al cunoştinţelor, o locuire a sarmaţilor iazigi la sud de linia Partiscum-Lugio2 şi la est de Tisa, ceea ce indică faptul că sarmaţii iazigi nu stăpâneau aceste teritorii.

În intervalul cronologic cuprins între începutul domniei lui Hadrian şi sfârşitul războaielor marcomanice, descoperirile sarmatice sunt prezente cu precădere în zona Tisei Mijlocii, extinderea locuirii iazige în sudul arealului Tisa-Dunăre a avut loc, aşa cum indică descoperirile arheologice, inclusiv cele din vestul Banatului românesc3, doar de la sfârşitul sec. II p. Chr.4.

În ceea ce priveşte locuirea sarmaţilor iazigi în spaţiul de la est de Tisa Mijlocie trebuie menţionat că deşi sunt câteva descoperiri care indică o prezenţă timpurie (sfârşitul sec. I p. Chr.) a iazigilor în teritoriul imediat din stânga Tisei trebuie totuşi menţionat că la ora actuală majoritatea vesti-giilor sarmatice din acest teritoriu se datează începând cu sec. II p. Chr. În ceea ce priveşte descoperirile sarmatice din Câmpia de vest a României, de la nord de Mureş, trebuie spus că acestea se datează în sec. II-IV p. Chr.5. Foarte probabil, aşa cum s-a mai menţionat6, refacerea puterii regatului dac 1 Cf. TACITUS, Germania, 43.2 Opinia că în timpul lui Traina sarmaţii iazigi nu locuiau compact la sud de linia Partiscum-

Lugio a fost exprimată de K. Strobel (STROBEL 1986, 963) şi C. Opreanu (OPREANU 1998, 48).

3 Cf. în acest sens şi TĂNASE, MARE 2000 cu toată bibliografia. Un exemplu în acest sens sunt şi cele câteva zeci de morminte descoperite în vara anului 2010 cu ocazia cercetărilor arheologice preventive, datorate construcţiei Autostrăzii Arad-Timişoara.

4 Acest punct de vedere a fost exprimat şi de A. Vaday (VADAY 2003, 204 sqq.).5 Cf. pentru descoperirile sarmatice din acest teritoriu DÖRNER 1970, 445-466; DÖRNER 1971,

681-692; NÉMETI 1983, 134-150; NÉMETI 1999, 31, 45, 47; DUMITRAŞCU 1993, 75, 110; HÜGEL, BARBU 1997, 539-596. Cea mai timpurie descoperire sarmatică de pe teritoriul vestic al României, identificată până în prezent, este mormântul de la Vărşand (jud. Arad), datat la cumpăna sec. I-II p. Chr. (DÖRNER 1971, 688; DUMITRAŞCU 1993, 75, 110).

6 OPREANU 1997, 286-287; OPREANU 1998, 48.

– 23 –

în sec. I p. Chr. a însemnat şi stabilirea limitei vestice a acestuia pe Tisa. De altfel, Tisa este menţionată ca fiind limita ce-i separă pe daci de sarmaţii iazigi de Pliniu cel Bătrân1 şi Ptolemeu2, care a folosit, probabil, intens opera lui Pliniu cel Bătrân. Ţinând cont de faptul că niciunde marile fluvii nu au alcătuit bariere etnice şi culturale, sensul stabilirii acestui hotar dintre daci şi iazigi a avut, aşa cum bine s-a afirmat3, mai degrabă o bază politică. Faptul că spaţiul de la est de Tisa s-a aflat sub controlul dacilor cel puţin la începutul sec. II p. Chr. este confirmat şi de către numeroasele vestigii dacice din acest teritoriu. Cert este că stadiul actual al cercetărilor indică faptul că aşezarea sistematică a sarmaţilor, mai întâi pe malul stâng al Tisei, apoi în ţinuturile adiacente acesteia, cu precădere de-a lungul Mureşului şi a Crişurilor a început cel mai probabil doar după evenimentele politico-militare de la începutul sec. II p. Chr.

Cert este că, la o simplă comparaţie dintre aşezarea triburilor sarmatice şi a altor populaţii din Geografia lui Strabon4 cu cea din lucrarea lui Pliniu cel Bătrân5 se poate remarca faptul că în perioada când a fost scrisă Istoria Natu-rală situaţia etno-politică se schimbase substanţial atât în spaţiul nord şi nord-vest pontic cât şi în teritoriile de la nord, nord-est şi est de Curbura Dunării. Astfel, dacă la Strabon iazigii sunt aşezaţi undeva între Nistru şi Nipru, roxo-lanii între Nipru şi Don, iar aorşii şi siracii între Don, Marea Azov şi Marea Caspică (Cf. Fig. 1), atunci la Pliniu cel Bătrân aorşii se află undeva în nord-vestul Mării Negre alături de o parte dintre roxolani. Aceştia sunt urmaţi de alani siraci şi roxolani. Iazigii, în schimb, sunt menţionaţi ca populând partea nordică a teritoriului dintre Dunăre şi Tisa (Cf. Fig. 2) unde sunt atestaţi şi de către Tacitus. O parte a aorşilor au rămas şi în teritoriile vechi de locuire, unde mai târziu îi fixează, după cum am arătat, Ptolemeu. Ei sunt parţial indepen-denţi, parţial amestecaţi cu alanii sub denumirea de alanorşi. În vechile arii de locuire au rămas şi o bună parte a siracilor. O dovadă în acest sens sunt atât descoperirile arheologice6, cât şi cele câteva menţiuni ale siracilor în izvoare epigrafice din sec. I-II p. Chr.7.

Alături de aorşi şi siraci, Pliniu cel Bătrân îi menţionează printre noii veniţi 1 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 80. Relatarea lui Pliniu ilustrează, în opinia noastră, situaţia din

al treilea sfert a sec. I p. Chr. (anii 60 începutul anilor 70 p. Chr.).2 PTOLEMEU, Geographia, III, 7, 1, III, 8, 1.3 OPREANU 1997, 283.4 STRABON VII, 1, 3, VII, 2, 4, VII, 3, 1, VII, 3, 17.5 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 80, IV, 83, VI, 48.6 Cf. ŽDANOVSKIJ, MARČENKO 1988, 42-56; ARHEOLOGIJA SSSR 1989, 249-251;

MARČENKO 1996.7 KBN, nr. 142, 1237.

– 24 –

în nordul Mării Negre pe alani, care după cum am arătat au constituit cauza principală a mişcării sarmaţilor spre vest.

Pentru prima dată alanii sunt menţionaţi în nordul Mării Negre de către Seneca. Acesta în lucrarea sa Tieste face o relatare scurtă, dar interesantă, pasajul lui despre alani relatându-ne următoarele: „Istrul care dă putinţă de fugă sălbaticilor alani”1. Pe baza acestui pasaj se consideră că se poate vorbi de o prezenţă efectivă a unui grup de alani în nord-vestul Mării Negre în a doua jumătate a sec. I p. Chr., care au rămas aici în urma incursiunilor de la Dunărea de Jos2. Mai mult decât atât se crede că alanii rămaşi fie s-au ames-tecat cu aristocraţia aorsă3, fie au rămas aici ca un grup separat4. Deşi este cert că pentru această perioadă marea majoritate a alanilor locuiau cu precădere în stepele de la est de Don este evident că în urma procesului de mişcare a sarmaţilor spre vest un grup de alani a pătruns şi în nordul şi nord-vestul Mării Negre. Probabil că primii alani care au ajuns în teritoriul nord şi nord-vest pontic au reprezentat un grup foarte puternic din punct de vedere militar5. Dovadă a prezenţei alanilor în spaţiul amintit este atât relatarea lui Pliniu cel Bătrân6, care îi menţionează pe alani imediat după aorşii din spaţiul nord-vest pontic, cât şi faptul că Seneca, care a fost profesorul şi un foarte apropiat al împăratului Nero, cunoştea foarte bine situaţia reală din acea perioadă. Un argumentul în acest sens îl constituie şi mormintele cu trăsături estice, care îşi fac apariţia în acest teritoriu începând cu mijlocul sec. I p. Chr. şi se deose-besc radical de restul mormintelor sarmatice din nordul şi nord-vestul Mării Negre. O trăsătură caracteristică a acestora este mobilierul funerar foarte bogat care are în componenţa sa piese de factură estică (podoabe realizate în stil animalier ce au paralele în arta bactriană, arme de paradă, oglinzi, inclusiv chinezeşti, vase din metale preţioase, cazane din bronz cu toarte zoomorfe etc.)7. Printre elementele caracteristice alanilor sunt considerate înmormân-tările principale din tumuli, gropile dreptunghiulare de mari dimensiuni cu defuncţii depuşi de-a lungul pereţilor sau gropile pătrate cu defuncţii depuşi pe diagonală. Au putut aparţine alanilor şi mormintele cu nişă, dar şi o parte a mormintelor cu gropi dreptunghiulare obişnuite, care au avut o largă răspân-1 SENECA, Thyestes, 629-630, apud IZVOARE I, 371.2 SKRIPKIN 1986, 91; SKRIPKIN 1996, 160-168; JACENKO 1993a, 83, 85-86; BÂRCĂ 2006,

252-254; BÂRCĂ, SYMONENKO 2099, 355-358.3 JACENKO 1993a, 86.4 SKRIPKIN 1996, 160-168.5 Nu este exclus ca acest grup de alani să-şi fi impus într-un timp foarte scurt dominaţia poli-

tică şi asupra altor sarmaţi din regiune.6 PLINIU CEL BĂTRÂN IV, 80.7 Cf. BÂRCĂ, SYMONENKO 2009.

– 25 –

dire pe toată durata istoriei sarmaţilor1. Nu în ultimul rând trebuie menţi-onat că inclusiv semnele de tip tamga au fost vehiculate cu precădere de către alani. Ei au fost şi cei care au contribuit cel mai mult la răspândirea lor în stepele Europei de Est.

Printre mormintele aparţinând aristocraţiei alanice timpurii din spaţiul nord-vest pontic se numără cele de la Kovalevka (Sokolova Mogila)2, Trojany3, Kozyrka4, Vesnjanoe5, Hruşca6, Mocra (T 2 M 2)7, Mihajlovka (T 3 M 3)8, Porogi9 etc.10.

Alanii sunt menţionaţi pentru această perioadă şi de Lucan11, nepotul lui Seneca şi persoană cu mare trecere la curtea împăratului Nero, care ne rela-tează că alanii sunt un popor războinic care mult timp s-a opus romanilor şi că trăiesc dincolo de Dunăre12.

Fără a avea vreo legătură cu spaţiul nord-vest pontic, alanii sunt menţio-naţi în această perioadă de Flavius Josephus13, Valerius Flaccus14 şi Suetonius15. Alanii sunt amintiţi în a doua jumătate a sec. I p. Chr., fără a preciza teritoriul unde se află, şi de către Marţial16.1 Cf. în acest sens RAEV 1989, 116-117; SKRIPKIN 1990, 207-209, 217-218.2 KOVPANENKO 1986, 66-72, 127, fig. 70-73; SIMONENKO 2008, 74-75, pl. 103-111.3 GROSU 1990, 61; SIMONENKO 2008, 71, pl. 85-87.4 SIMONENKO 1999b, 106-118.5 SIMONENKO 1997, 389-407; SIMONENKO 2008, 73-74, pl. 100-102.6 GROSU 1986, 258-261; GROSU 1990, 53, fig. 16D; BÂRCĂ 2006, 319-320, fig. 65.7 ŠČERBAKOVA, KAŠUBA 1993; KAŠUBA, KURČATOV, ŠČERBAKOVA 2001-2002, 200-213,

226-242, fig. 8-9, 11-17; BÂRCĂ 2006, 331-334, fig. 79-81.8 SUBBOTIN, DZIGOVSKIJ 1990a, 19-21, fig. 15/10-16, 16/1-9; GROSU 1990, 92;

DZYGOVS’KYJ 1993, 74-75, 201, fig. 33, 36/4-5, 37/2, 6, 8, 38, 43/1-6; BÂRCĂ 2006, 329-330, fig. 75-77; SIMONENKO 2008, 76, pl. 118-119.

9 SIMONENKO, LOBAJ 1991; BÂRCĂ 2006, 348-353, pl. 97-111; SIMONENKO 2008, 79, pl. 131-133.

10 Pentru analiza vestigiilor sarmatice din spaţiul dintre Don şi Prut vezi la BÂRCĂ, SYMO-NENKO 2009.

11 În unul din pasajele operei sale Pharsalia Lucan îi menţionează pe veşnic războinici alani şi la porţile Caspiei (Lucan, Pharsalia, VIII, 215-225, apud Latyšev 1949a, 324-325). Vezi analiza asupra veridicităţii şi importanţei acestui pasaj la Vinogradov 1963, 163.

12 Lucan, Scholia Varia, VIII, 223, apud Latyšev 1949a, 334.13 JOSEPHUS FLAVIUS, RĂZBOIUL IUDAIC, VII, 7, 4 („…triburile alanilor sunt o parte a

sciţilor ce locuiesc în jurul Tanais-ului şi lacului Meotic”)14 VALERIUS FLACCUS VI, 40-47, apud LATYŠEV 1949a, 344. Vezi analiza asupra veridici-

tăţii acestui pasaj la VINOGRADOV 1963, 163.15 SUETONIUS, Domitianus, 2, 2. Vezi şi la AMBROSIUS, De excido urbis Hierosolymitanae…

V, 1, apud LATYŠEV 1949c, 234. Cf. în acest sens şi CASSIUS DIO LXVI, 15. Despre alani şi politica estică a lui Vespasian vezi la HALFMANN 1986, 39-50.

16 MARŢIAL, Epigrame, VII, 30, 2, 6, apud LATYŠEV 1949a, 352-355.

– 26 –

Probabil, despre alani şi nu despre albani este vorba şi în Istoriile lui Tacitus din care aflăm că Nero a recrutat şi trimis numeroase unităţi din Germania, Britania şi Illyricum spre Porţile Caspice pentru războiul împo-triva albanilor, dar le-a întors din drum pentru a înăbuşi răscoala lui Vindex1. În legătură cu expediţia cu care ameninţa Nero, Pliniu cel Bătrân explică că aceasta a fost pregătită nu spre Porţile Caspice ci spre Porţile Caucaziene (Caucasiae portae) cele care duc prin Hiberia la sarmaţi2, unde după cum se ştie nu locuiau albani ci alani3. Alanii sunt menţionaţi ca locuitori al terito-riului nord-pontic în prima jumătate a sec. II p. Chr. şi de către Dionisiu Periegetul4.

În urma analizei izvoarelor literare s-a ajuns la concluzia că alanii şi-au făcut apariţia în stepele nord-pontice în perioada dintre anii 50–65 p. Chr., venind din stepele de dincolo de Marea Caspică, cât şi faptul că o mare parte a autorilor antici îi separă pe alani de restul sarmaţilor5. Mai mult decât atât, se consideră că apariţia în stepele Europei de Est a bogatelor morminte sarmatice cu gropi dreptunghiulare de mari dimensiuni şi cu un bogat mobilier funerar format din piese estice sunt în strânsă legătură cu schimbările care au început să aibă loc la începutul sec. I p. Chr.6. Aceste noi elemente din cadrul ritului funerar şi culturii materiale servesc, în opina auto-rului, la distingerea culturii sarmatice mijlocii, care a fost la bază una alanică. Decalajul în timp dintre începutul culturii sarmatice mijlocii (începutul sec. I p. Chr.) şi primele menţiuni despre alani (începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. I p. Chr.) este explicat prin faptul că de la apariţia alanilor în stepele Europei de Est şi până la menţionarea lor în paginile lucrărilor autorilor antici a trecut, aşa cum de obicei se întâmpla, o perioadă de timp, dar şi prin faptul că fixarea exactă a anilor când alanii şi-au făcut apariţia în spaţiul de la vest de Volga nu poare fi stabilită7. O certitudine este însă că centrul politic al noii uniuni de triburi sarmatice în frunte cu alanii a devenit pentru mai mult timp regiunea Donului de Jos unde se şi concentrează partea cea mai semnificativă a bogatelor morminte aristocratice8. Un grup de alani însă, după cum rezultă 1 TACITUS, Istorii, I, 6, 2. Vezi analiza acestei probleme la LYSENKO 2002, 95 sqq.2 PLINIU CEL BĂTRÂN VI, 40.3 Vezi o analiza în acest sens la VINOGRADOV 1963, 163-164.4 DIONISIU PERIEGETUL, Descrierea Pământului, 302-307, apud IZVOARE I, 529.5 MAČINSKIJ 1974, 127, 132.6 SKRIPKIN 1990, 214.7 SKRIPKIN 1990, 214-215.8 Cf. SKRIPKIN 1990, 215. Pentru aceste morminte vezi RAEV 1986; BESPALYJ 1992,

175-191; PROHOROVA, GUGUEV 1992, 142-161; MORDVINCEVA, SERGACKOV 1995, 114-124.

– 27 –

din relatările autorilor antici şi realităţile arheologice, a pătruns şi în spaţiul nord şi nord-vest pontic unde a rămas alături de celelalte triburi sarmatice. O altă realitate este că venirea alanilor în stepele Europei de Est a dus la supu-nerea treptată a celorlalte triburi sarmatice fapt confirmat de relatarea foarte clară a lui Ammianus Marcellinus care ne relatează despre alani că „…încetul cu încetul, ca perşii, ei şi-au impus numele şi asupra populaţiilor din jur pe care le-au biruit”1.

În final ţinem să menţionăm că în stadiul actual al cunoştinţelor putem afirma că mormintele cu evidente trăsături estice, din spaţiul nord şi nord-vest pontic, din intervalul cronologic cuprins între mijlocul sec. I p. Chr. – începutul sec. II p. Chr., sunt în cea mai mare parte a lor alanice. Mai mult decât atât, este neîndoielnic că piesele de origine chinezească2 şi central-asiatică3 şi-au făcut apariţia la sarmaţi, inclusiv la sarmaţii din spaţiul nord şi nord-vest pontic odată cu venirea alanilor care utilizau aceste artefacte cu mult înainte de a ajunge în aceste teritorii.

Una din sursele, care face referire la sarmaţii din spaţiul nord-vest pontic este placa de marmură fixată pe mausoleul familiei Plautinilor de la Ponte Lucano, de lângă Tibur4. Această fastuoasă inscripţie, redactată între anii 74-79 p. Chr., face o trecere în revistă a activităţii lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus în calitatea sa de legat al provinciei Moesia între anii 57/60 - 67 p. Chr.5.

Una din primele acţiuni ale lui Tiberius Plautius Silvanus ar fi cea refe-ritoare la mutarea în dreapta Dunării a 100.000 de transdanubieni (r. 9-13). Vasile Pârvan afirma despre aceştia: „Sunt toţi nomazi, căci îi vedem duşi nu în calitate de oaste biruită, ci de popor în stare de migraţie, fiecare trib cu toţi ai lui, copii şi femei şi cu şefii respectivi. Tot el afirmă că “ei sunt o populaţie amestecată bastarno-sarmato-getică din nordul gurilor Dunării”6.

Unii autori văd în transdanubieni pe roxolani, bastarni şi daci ce erau 1 AMMMIANUS MARCELLINUS XXXI, 2, 13.2 Pentru descoperirile de piese de provenienţă chinezească şi central-asiatică din mediul

sarmatic nord-pontic vezi SIMONENKO 2003, 45-65.3 Pentru toate elementele inovatoare de provenienţă central-asiatică din mediul sarmatic

vezi JACENKO 1993, 60-72.4 CIL XIV, 3608.5 PÂRVAN 1926, 103; STEIN 1940, 28-31; CONDURACHI 1958, 119-130; PIPPIDI 1967,

287-301; SUCEVEANU 1971, 112-120; SUCEVEANU 1977, 20-22; VOGEL-WEIDEMANN 1982, 407; CANOLE, MILNS 1983, 186; GOSTAR, LICA 1984, 44-49; KARYŠKOVSKIJ, KLEIMAN 1985, 91; ZUBAR 1988, 20; ZUBAR’ 1994, 26-27; LESCHHORN 1993, 76.

6 PÂRVAN 1926, 104, nota 1.

– 28 –

presaţi dinspre răsărit de sarmaţi1, alţii că aceştia erau cei ce căutau refugiu din cauza presiunii sarmaţilor din est2, fie că sunt dintre toate populaţiile care puteau plăti pentru a se aşeza în Imperiul Roman3 sau că este vorba de crearea unui spaţiu de siguranţă prin strămutarea populaţiei din câmpia munteană4. Această ultimă afirmaţie nu are nici un temei în condiţiile în care la hotarul dintre sec.I a. Chr. – I p. Chr. se constată arheologic încetarea locuirii în aproape toate aşezările getice din această zonă. Cert este că, scopul acestei acţiuni era în principal de natură economico-fiscală, aşa cum rezultă din rândul 11 al inscripţiei tiburtine, în care se menţionează că ei au fost primiţi în Imperiu „ca tributari”: ad praestanda tributa. Rezultatele acestei acţiuni sunt relatate în rândurile 25–26 din care aflăm că Aelianus a fost cel dintâi care, prin trimiteri masive de grâu din această provincie, a uşurat aprovizionarea populaţiei din Roma: „primus ex ea provincia magno tritici annonam p(opuli) R(omani) adlevavit” 5.

O altă realizare semnificativă a fost reprimarea intenţiilor agresive ale sarmaţilor (motus orientem Sarmatarum, (r. 13)), în împrejurări asupra cărora nu ni se dau multe amănunte, precizându-se doar că operaţiunea plină de succes ar fi fost săvârşită când o parte din armata Moesiei a fost trimisă pentru a susţine expediţia din Armenia: (...) “quamuis parte(m) magna(m) exercitus ad misisset”6. Expediţia împotriva călăreţilor stepei trebuie să fi avut loc în vara-toamna anului 62 p. Chr.7, când din armata Moesiei de trei legiuni, o legiune, a V-a Macedonica, se găsea de mai multe luni în Orient, cu misiunea de a întări forţele angajate în conflictul cu parţii8. Toate aceste măsuri au contribuit la creşterea prestigiului Romei. Rezultat imediat al acţiunii este redat în următoarele rânduri ale inscripţiei tiburtine, de unde aflăm că T. Plautius Silvanus „a adus regi, până atunci necunoscuţi ori duşmani poporului roman, pe malul Dunării pe care-l păzea (in ripam quam tuebatur), spre a-i pune să se închine steagurilor 1 PATSCH 1932, 165. Aceiaşi opinie au DAICOVICIU 1960 290-291; BOGDAN-CĂTĂ-

NICIU 1997, 28-29.2 ŠČUKIN 1989, P.79; ŠČUKIN 1989a, 44.3 CANOLE, MILNS 1983, 186.4 PIPPIDI 1967, 305 sqq. Aceiaşi opinie are şi BOGDAN-CĂTĂNICIU 1997, 28. Em. Condu-

rachi susţinea că transdanubienii erau geţi şi că Aelianus a procedat la fel ca şi Aelius Catus la o evacuare parţială a teritoriului get (CONDURACHI 1958, 125).

5 Cf. PIPPIDI 1967, 309.6 CIL XIV, r. 14-15; PÂRVAN 1926, 103; PIPPIDI 1967, 311.7 Cf. PIPPIDI 1967, 311; SUCEVEANU 1977, 21; ŠČUKIN 1989, 80; VINOGRADOV 1994,

166. O părere diferită privitoare la acţiunile contra sarmaţilor au N. Gostar şi V. Lica, care consideră că acestea au avut loc în anul 66 sau 67 p. Chr. (GOSTAR, LICA 1984, 49-50).

8 Cf. PIPPIDI 1967, 311 cu toată bibliografia.

– 29 –

romane; a trimis înapoi regilor bastarnilor şi roxolanilor pe fiii lor prinşi ori luaţi înapoi de la duşmanii lor, iar regelui dacilor pe fraţii; de la unii dintre ei a luat în schimb ostatici”1. Această acţiune este distinctă ca timp de transplantarea celor 100.000 de transdanubieni în provincie. Totodată, localizarea acestor acţiuni de politică externă sunt distincte şi se efectuează în zone diferite, prima în provincie, a doua în ripa, organisme deosebite din momentul ce despre primul ni se spune că îl conducea în mod legal (praefuit) în timp ce asupra celei de-al doilea nu se exercita decât o acţiune de protecţie (quam tuebatur) în Ripa Thraciae adică zona de la est de Dimum, care nu era integrată în provincia Moesia, dar care se afla sub control roman2.

V. Pârvan observa că teatrul operaţiunilor e în Basarabia şi cel mult în Moldova de miazăzi şi că întreaga orientare a activităţii lui Aelianus a fost îndreptată spre nord-est3. Tot el observa că de lupte propriu-zise e foarte puţin vorba şi că mai degrabă a fost o demonstraţie de forţă pe malul stâng al Dunării de Jos4. Într-o altă manieră prezintă lucrurile C. Patsch, care credea că roxolanii, bastarnii şi dacii au fost atacaţi de sarmaţii din est luându-le ostatici şi obligându-i pe aceştia să li se asocieze5. Acelaşi autor era de părerea că Aelianus ar fi înfrânt pe năvălitori, redând libertatea prizo-nierilor la care se face aluzie în inscripţie, răsturnând astfel sistemul de alianţă6. De asemenea, D. M. Pippidi considera că motum orientem Sarma-tarum compressit se referă la înăbuşirea de către romani a unei ameninţări care punea în primejdie hotarele provinciei Moesia7. Acelaşi autor spunea că „nimic nu dovedeşte că atacul sarmaţilor din est ar fi vizat în primul rând pe bastarni şi pe daci”, şi credea că prin Sarmatae avem a înţelege roxolani8.

Privită în contextul politicii romane din această perioadă, ne simţim obli-gaţi să atragem atenţia asupra unor detalii care au o importanţă majoră în sensul acestei discuţii. Ţinem să precizăm că întreaga acţiune a lui Aelianus a fost îndreptată împotriva acelor sarmaţi care nici într-un caz nu erau aceeaşi cu roxolanii9. Credem că folosirea denumirii de sarmaţi vrea să evidenţieze 1 PÂRVAN 1926, 103; vezi şi la PIPPIDI 1967, 312; GOSTAR 1979, 129-136.2 SUCEVEANU 1971, 112-113.3 PÂRVAN 1926, 103.4 PÂRVAN 1926, 103.5 PATSCH 1932, 165.6 PATSCH 1932, 165.7 PIPPIDI 1967, 313.8 PIPPIDI 1967, 313.9 Opinia că sarmaţii nu erau aceeaşi cu roxolanii este susţinută şi de către CONOLE, MILNS

– 30 –

faptul că este vorba de alte neamuri sarmatice decât roxolanii. Unii cercetă-tori văd în sarmaţii ce aveau intenţii agresive pe iazigi în alianţă cu aorşii, ori pe aorşi singuri1, iar alţii pe urgi sau pe iazigi, care au efectuat un raid din regiunea Ciscarpatică2. Există şi opinia că aceştia au putut fi siraci3, dar şi alani4. În urma analizei inscripţiei tiburtine M. B. Ščukin a ajuns la concluzia că sarmaţii ce aveau intenţii agresive erau supuşii lui Farzoios, iar prin revolta, mişcarea acestora trebuie să înţelegem însăşi înfiinţarea acestui „regat” cu o vădită tentă anti-romană5. Acelaşi autor consideră că au existat două coaliţii: romanii susţinuţi de bastarni, daci şi roxolani, iar războiul a fost dus împotriva sarmaţilor şi a sciţilor6. Autorul nu precizează mai exact apartenenţa etnică a sarmaţilor lui Farzoios afirmând că aceştia puteau fi atât alani cât şi aorşi ori siraci7. Cert este că, în inscripţie se spune clar că Aelianus „a adus regi, până atunci necunoscuţi nouă ori duşmani poporului roman, pe malul Dunării”8. Or, din câte ştim, din informaţiile autorilor antici, dar şi din descoperirile arheologice, roxolanii nu puteau fi acei necunoscuţi din simplul motiv că aceştia locuiau încă din prima jumătate a sec. I p. Chr. în apropierea „hotarelor” romane. Mai mult decât atât, faptul că regelui roxolanilor i-au fost înapoiaţi fiii denotă că aceştia aveau o relaţie specială cu romanii şi că nu puteau fi acei sarmaţi care s-au ridicat împotriva romanilor. Erau bine cunos-cuţi de către romani, fie ca aliaţi fie ca duşmani, şi sarmaţii aorşii şi siraci. Ţinând cont de mişcarea triburilor sarmatice spre vest, relatările autorilor şi realităţile arheologice credem că regii necunoscuţi şi sarmaţii a cărui intenţie agresivă a fost reprimată sunt, cel mai probabil, alani.

În ceea ce priveşte mijloacele pe care le-a folosit Aelianus pentru a-şi atinge ţelul se consideră că ele au fost de ordin militar, fără să excludă, însă, negocierile diplomatice, în urma cărora regii barbari să lege cu romanii relaţii de bună vecinătate9. Închinarea regilor în faţa steagurilor romane este interpretată10 ca un semn al loialităţii unor clienţi vechi sau noi; de

1983, 187; BÂRCĂ 1997, 963. 1 CONOLE, MILNS 1983, 187.2 VINOGRADOV 1994, 168.3 RUSJAEVA 1989, 192; RUSJAEVA 1995, 24-36; VINOGRADOV 1994, 168.4 PATSCH 1940, 165; JACENKO 1993a, 83; SKRIPKIN 1996, 168; BÂRCĂ 2002, 108;

BÂRCĂ 2002a, 62; BÂRCĂ 2006, 256-257; LYSENKO 2002, 111-112.5 ŠČUKIN 1989a, 45.6 ŠČUKIN 1989, 80; ŠČUKIN 1989a, 45.7 ŠČUKIN 1992, 120-121; ŠČUKIN 1995, 177. Acest punct de vedere a fost exprimat şi de noi

(BÂRCĂ 1997, 974) iar recent lui i s-a alăturat şi A. V. Simonenko (SIMONENKO 1999a, 316).8 PÂRVAN 1926, 103.9 PIPPIDI 1967, 313-314.10 BOGDAN-CĂTĂNICIU 1997, 28.

– 31 –

unde se deduc clauzele unui tratat anterior, pe care l-au avut aceştia cu romanii, în virtutea căruia au fost ajutaţi să-şi recapete fraţii şi fiii de la duşmanii lor, probabil, acei inamici necunoscuţi nouă, care au fost aduşi pe malul Dunării1. Întoarcerea acestor fii şi fraţi se datorează faptului că aceştia erau, cel mai probabil, incluşi în sistemul de amicitia sau societates. Formula întâlnită şi folosită era cea de amicus et socius populi Romani, de altfel exprimată în diferite variante, dar având acelaşi sens2.

În ceea ce priveşte regii necunoscuţi este posibil ca Aelianus să le fi impus acestora pe lângă restituirea prizonierilor, interzicerea apropierii de grani-ţele romane şi plata despăgubirilor. Informaţii despre aceste condiţii în textul inscripţiei nu avem. Apar însă ostaticii al căror rol era printre altele şi acela de a garanta plata despăgubirilor, dar şi un instrument major că barbarii au înţeles acordurile încheiate3. Oricum ar sta lucrurile, luarea de ostatici din familiile regilor sau şefilor de triburi este una din clauzele cele mai des atestate şi impuse de romani barbarilor4. Aceştia erau oferiţi în principal cu scopul de a garanta fidelitatea lor faţă de Imperiu, dar şi de a respecta condiţiile impuse. Probabil, în cazul de faţă ostaticii primiţi de romani prove-neau de la acei inamici necunoscuţi, care au fost aduşi pe malul Dunării să se închine steagurilor romane.

Toate aceste evenimente s-au petrecut în apropierea graniţelor provin-ciei, în zona cursului de jos al Dunării, fapt ce rezultă şi din rândurile 21-22 al inscripţiei tiburtine, căci aşa se poate înţelege afirmaţia: “per quem pacem provinciae et confirmavit et protulit”5. Despre o extindere a hotarelor provin-ciei nu poate fi vorba. Se consideră că aceasta înseamnă o extindere a păcii6, sau o pacificare vremelnică a ţinuturilor învecinate7. Credem că putem înţe-lege în expresia de mai sus oglindirea politicii romane de extindere a hota-relor invizibile ale Imperiului8, aceasta fiind în fond concluzia şi explicarea scopului acţiunilor menţionate în rândurile inscripţiei9.1 PETOLESCU 1995, 24; BÂRCĂ 1997, 963. 2 Cf. BRAUND 1984, 45; OPREANU 1994, 202-203. Pentru instrumentarul diplomaţiei

imperiale faţă de barbari vezi la OPREANU 1998, 20-26.3 LICA 1996, 127 cu bibliografie.4 Vezi la LICA 1989, 40 sqq.; LICA 1996, 127-128.5 V. Pârvan traduce: „astfel a statornicit el pacea provinciei şi a lărgit hotarele ei” (PÂRVAN

1926, 103).6 STEIN 1940, 30; VINOGRADOV 1994, 166.7 PIPPIDI 1967, 319.8 Cf. KLOSE 1934, 124; DAICOVICIU 1960, 292; SUCEVEANU 1971, 113; BOGDAN-

CĂTĂNICIU 1997, 28. 9 Vezi pentru ceea ce înseamnă frontieră romană la OPREANU 1998, 14-20 cu toată biblio-

grafia.

– 32 –

Guvernatorul Moesiei a acţionat şi în sprijinul oraşului Chersonesus, care era asediat de sciţi, obligând pe regele sciţilor să ridice asediul cetăţii (rându-rile 24-25)1.

Cert este că informaţiile din această inscripţie confirmă încă odată în plus pătrunderea de noi triburi sarmatice în nord-vestul Mării Negre, moment ce este sesizabil, după cum am văzut, şi în izvoarele literare antice.

Un alt izvor epigrafic important pentru istoria sarmaţilor din spaţiul nord-pontic, care confirmă unele informaţii din elogiul de la Tibur, este fragmentul de inscripţie descoperit în 1984 la Mangup (Crimeea)2, dar care provine de la Olbia3. Din primele rânduri ale inscripţiei întregite destul de recent aflăm că un cetăţean al Olbiei – numele lui nu este cunoscut, inscripţia fiind fragmentară – în perioada când „o mare parte a grâului a fost distrus din cauza secetei” trecând prin ţara duşmanilor, a obţinut hrană, salvând astfel poporul de la foame. Interesantă pentru noi este următoarea infor-maţie din inscripţie. Din ea aflăm că el a efectuat o misiune diplomatică la guvernatorii Moesiei (Sabinus) şi Aelianus, „bărbaţi mari şi demni de cea mai înaltă preţuire pentru mărinimia lor” şi că o parte din cerinţele lui au fost îndeplinite4, obţinând încă odată pâine pentru oraş.

Este foarte importantă următoarea clauză din inscripţie din care aflăm că în acel moment, când se afla în Moesia în misiune diplomatică, a început mişcarea sarmaţilor şi războiul. El l-a anunţat pe guvernator că ştia de situaţia grea şi a încheiat cu Roma o alianţă5.

Din următoarele rânduri ale inscripţiei care s-au păstrat aflăm că acelaşi personaj a efectuat o misiune diplomatică la Umabios şi la marii regi din Aorsia6. Trebuie menţionat că după Umabios urma numele altui rege sau regi dar din cauza faptului că inscripţia este fragmentară acesta nu ne este cunoscut. Cu toate acestea, o serie de cercetători (cei care îi consideră aorşi)7 nu exclud ca alături de Umabios printre numele marilor regi din Aorsia să

1 Cf. în legătură cu opiniile legate de această acţiune a lui Aelianus la KARYŠKOVSKIJ, KLEJMAN 1985, 91; ZUBAR 1988, 19-27; ZUBAR’, KOSTROMIČEVA 1990, 83-86; ZUBAR’ 1994, 26-29.

2 SIDORENKO 1988, 86-87; VINOGRADOV 1990, 32, nota 3; VINOGRADOV 1994, 166-169, notele 91, 93, 95.

3 VINOGRADOV 1994, 166-167, notele 89, 90.4 VINOGRADOV 1994, 167, notele 91, 92.5 VINOGRADOV 1994, 167, nota 93.6 VINOGRADOV 1994, 167-168 şi nota 96.7 SIMONENKO, LOBAJ 1991, 74, 75; SIMONENKO 1992, 158 sqq.; VINOGRADOV 1994,

167-169; ZUBAR’ 1994a, 218-222.

– 33 –

fi fost cele a lui Farzoios şi Inismeos1. În urma analizei acestor rânduri s-a ajuns, pe bună dreptate, la concluzia că evenimentele tulburătoare şi războiul sunt aceleaşi cu reprimarea intenţiilor agresive ale sarmaţilor din anul 62 p. Chr. despre care se relatează în elogiul tiburtin2. Mai mult decât atât, amin-tirea ţării aorşilor3, care pentru prima dată apare în lingvistica grecilor sub termenul geografic Aorsia, cât şi numele de Umabios, dar şi expresia marii regi ai Aorsiei, dovedeşte încă odată în plus că în această perioadă avem de-a face cu o mişcare a triburilor sarmatice spre vest ce a dus la o destabilizare a situaţiei în zona nord-vest pontică.

Astfel, avem două izvoare epigrafice, unul latinesc şi altul grecesc, care conţin informaţii ce se referă parţial la aceleaşi evenimente ce au avut loc în nord-vestul şi nordul Mării Negre, ambele confirmând relatările izvoarelor literare care au surprins mişcarea sarmaţilor spre vest punând în pericol posesiunile romane.

În ceea ce priveşte regii Farzoios şi Inismeos4 pentru care Olbia a bătut monedă din aur şi argint5, opiniile sunt împărţite atunci când este vorba de 1 VINOGRADOV 1994, 168-169; SIMONENKO 1999a, 304, 317.2 VINOGRADOV 1994, 167 şi nota 94.3 Se consideră că ţara aorşilor se afla în apropiere de Dunăre şi provincia Moesia cât şi de Olbia

şi nu în ţinuturile mult prea îndepărtate de la est de Don (VINOGRADOV 1994, 167), unde sunt atestaţi aorşii până la mijlocul sec. I p. Chr. Deşi nu respingem acest punct de vedere, ţinem să menţionăm că în inscripţie nu avem nici un indiciu despre locul de baştină a lui Umabios şi a poziţionării geografice a teritoriului Aorsiei.

4 SIMONENKO, LOBAJ 1991, 74-75; SIMONENKO 1992, 158 sqq.; SIMONENKO 1999a, 316. Iniţial aceşti doi regi erau consideraţi ca fiind sciţi (Această opinie îşi are originea la A. S. Uvarov şi B. V. Kene (apud KARYŠKOVSKIJ 1982, 76), iar apoi a fost dezvoltată de către M. I. Rostovcev, care susţinea că Olbia se supunea sciţilor târzii (ROSTOVCEV 1918, 155-160). În a doua jumătate a sec. XX opinia că Farzoios şi Inismeos erau regi sciţi a fost împărtăşită de către A. N. Zograf (ZOGRAF 1951, 138), N. Rozanova (ROZANOVA 1956, 206-207), D. S. Raevskij (RAEVSKIJ 1973, 117-119) şi T. N. Vysotskaja (VYSOTSKAJA 1979, 197). În urma unei analize minuţioase P. J. Karyškovs’kyj ajunge la concluzia că Farzoios şi Inismeos au fosr regi sarmaţi (KARYŠKOVS’KYJ 1962, 102-121). Acest punct de vedere a fost susţinut ulterior de către D. B. Šelov (ŠELOV 1975, 127) şi M. B. Ščukin (ŠČUKIN 1982, 35), iar astăzi este acceptat de cea mai mare parte a cercetătorilor. În urma analizei monedelor aparţinând lui Farzoios şi Inismeos, precum şi a ariei lor de răspândire (Cf. KARYŠKOVSKIJ 1982, 66-82; KARYŠKOVSKIJ 1982a, 6-28), s-a ajuns la concluzia că aceştia au fost conducătorii unui grup sarmatic din spaţiul nord-vest pontic (KARYŠKOVSKIJ 1988, 108-115) şi că graniţele acestui regat erau cuprinse între Nipru şi Nistru (VINOGRADOV 1994, 168, nota 98).

5 Pe aversul monedelor din aur apare chipul lui Farzoios şi inscripţia ΒAΣIΛEΩΣ ΦAΡZOIOΎ, iar pe revers vulturul cu un semn de tip tamga în ghiare şi literele OΛ, la care se adaugă mono-grama arhonţilor. Monedele de argint bătute pentru Inismeos au pe avers reprezentat chipul regelui, semnul de tip tamga şi inscripţia ΒAΣIΛEΩΣ INENΣIMEΩΣ sau ΒAΣIΛEΩΣ INICMEΩΣ, iar pe revers capul lui Apollo sau a zeiţei oraşului, arc, delfin, monograma

– 34 –

apartenenţa lor la o anumită grupare sarmatică. Există diverse opinii şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre sarmaţii lui Farzoios şi Inismeos cu Olbia şi cu Imperiul Roman. M. B. Ščukin susţine că aceşti regi şi-au instituit autoritatea asupra acestui oraş1, iar în baterea monedelor din aur văd un act politic anti-roman2. Alţii văd în relaţiile dintre sarmaţii lui Farzoios şi Olbia o uniune cu o prioritate de formă a sarmaţilor3, iar politica dusă de Farzoios şi Olbia ca una anti-romană4. Această stare a lucrurilor, aşa cum s-a mai menţionat5, nu permite să se vorbească de o supunere efectivă a oraşului lui Farzoios. Este cert, de altfel, că, relaţia dintre Olbia şi Farzoios a fost una mai complexă. Un punct de vedere este că aceşti regi au exercitat un protectorat asupra Olbiei6, asigurându-i astfel securitatea, la fel ca şi regii sciţi cu câteva secole în urmă7. Se mai afirmă că sarmaţii lui Farzoios erau mai degrabă vasali ai Romei8, iar alianţa de protecţie dintre Olbia şi condu-cătorii Aorsiei ca fiind încheiată cu participarea administraţiei Moesiei9. Nu în ultimul rând trebuie menţionat punctul de vedere potrivit căruia sarmaţii lui Farzoios au fost aliaţi ai Romei, ca părţi separate care nu au fost legate între ele cu nici un fel de relaţii10, iar baterea monedei de aur pentru Farzoios ca fiind doar o utilizare de către el a monetăriei acestui oraş acţi-unea fiind permisă de Roma pentru meritele lui Farzoios faţa de aceasta11.

arhonţilor şi inscripţia circulară OΛBIOΠOΛEITEΩN (Cf. KARYŠKOVSKIJ 1982, 66-82; KARYŠKOVSKIJ 1982a, 6-28; ANOHIN 1989, 64-70).

1 ŠČUKIN 1982, 36, 37; ŠČUKIN 1989a, 44-45; ŠČUKIN 1994, 212-218; Vezi referinţele bibli-ografice în care se susţine că Olbia a fost cucerită şi supusă cu forţa de către regele Farzoios la KARYŠKOVSKIJ 1982a, 23 nota 29.

2 ŠČUKIN 1989, 80.3 SIMONENKO, LOBAJ 1991, 86. În urma analizei tuturor informaţiilor existente V. V.

Krapivina a constatat că nu există dovezi ale ocupării forţate a Olbiei şi supunerii directe a oraşului regilor sarmaţi Farzoios şi Inismeos (KRAPIVINA 1993, 145-146).

4 Cf. KARYŠKOVSKIJ 1982, 73-75; KARYŠKOVSKIJ 1982a, 23-24; ŠČUKIN 1982, 36-37; ŠČUKIN 1989, 80; ŠČUKIN 1989a, 44-45; SIMONENKO, LOBAJ 1991, 86.

5 KARYŠKOVSKIJ 1982, 75-76; KARYŠKOVSKIJ 1982a, 23; ANOHIN 1989, 66; SOMO-NENKO, LOBAJ 1991, 86.

6 VINOGRADOV 1994, 168; BÂRCĂ 1997, 972-973; BÂRCĂ 2006, 259. V. M. Zubar’ consi-deră că este prematur să se vorbească pentru această perioadă de un protectorat sarmatic asupra Olbiei (ZUBAR’ 1994a, 219). Acelaşi autor susţine că sarmaţii conduşi de Farzoios erau vasali ai Romei, iar incheierea alianţei de apărare dintre aceştia şi Olbia a fost impusă de romani (ZUBAR’ 1994a, 219).

7 VINOGRADOV 1994, 168. Pentru protectoratul sciţilor asupra oraşelor greceşti vezi la VINOGRADOV 1994, 231-250.

8 VINOGRADOV 1994, 168.9 ZUBAR’ 1994a, 220.10 KRAPIVINA 1993, 146.11 KRAPIVINA 1993, 146. Se consideră că meritele pentru care Farzoios a primit dreptul de

– 35 –

Fără a ne repeta asupra problemei emisiunilor monetare din aur1 ţinem să menţionăm că opinia potrivit căreia baterea monedelor de aur de către Olbia pentru regele Fazoios a fost un semn de nesupunere şi sfidare a Romei nu poate fi susţinută, mai ales că aceasta nu interzicea baterea monedei de aur şi argint celor din afara Imperiului. Mai mult decât atât, nu avem date sigure că Farzoios ar fi rege al aorşilor aduşi, în opinia unora, de către romani în nord-vestul Mării Negre. Nu există dovezi certe nici că Farzoios ar fi fost vasal al Romei. De asemenea, nu se poate susţine nici punctul de vedere că romanii i-ar fi dat dreptul lui Farzoios să bată monedă de aur ca urmare a sprijinului acordat Romei. Cert este doar că Farzoios a fost rege al sarmaţilor din nord-vestul Mării Negre, care se aflau în imediata vecinătate a Olbiei.

Ţinând cont de situaţia grea care se crease în această zonă, datorită pătrunderii noilor triburi sarmatice, necunoscute, dar şi violente, eveni-mentele puteau evolua şi altfel. Olbia, înconjurată de barbari, atacată siste-matic, aflându-se în faţa unui pericol mai mare, a apelat la regele Farzoios (care se afla în fruntea unei puternice uniuni din zonă), să asigure protecţie şi sprijin pentru apărarea oraşului. În schimbul acestui serviciu oraşul a bătut monedă de aur, care a servit la plata regelui şi a armatei lui. Nu este exclus faptul că acestor sarmaţi să li se fi asigurat şi nişte facilităţi eocnomice în relaţia cu Olbia. Trebuie precizat şi faptul că această monedă nu este în nici un caz o recunoaştere a autorităţii oficiale a lui Farzoios2.

În sfârşit, credem că, regele Farzoios nu controla toate triburile sarma-tice din spaţiul dintre Nipru şi gurile Dunării.

Remarcabila guvernare a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus nu a reuşit să elimine pericolul sarmatic de la Dunărea de Jos. Mai mult decât atât, anga-jarea trupelor romane în conflictul cu parţii, până la sfârşitul anilor ‘60 ai sec.

a bate monedă din aur constau în participarea sarmaţilor conduşi de acest rege de partea romanilor în conflictul romano-bosporan din anii 45-49 p. Chr. (KRAPIVINA 1993, 147), deşi se ştie că aorşii care au participat la acest conflict de partea Romei erau conduşi de regale Eunones (Cf. TACITUS, Anale, XII, 15-21). V. V. Krapivina nu exclude posibilitatea ca aorşii să fi fost aduşi de romani mai aproape de graniţa dunăreană cu scopul de a o întări. Tot ea este de părerea că apărarea Olbiei a fost încredinţată aorşilor lui Farzoios de către romani (KRAPIVINA 1993, 147).

1 Cf. în acest sens BÂRCĂ 1997, 970-972.2 În ceea ce priveşte apariţia chipului lui Farzoios pe monedele unde acesta este intitulat basi-

leos, nu este exclus ca acest fapt să aparţină stilului de obţinere a unor favoruri caracteristice oraşelor greceşti. Nu se poate exclude nici posibilitatea ca aceasta să fi fost o condiţie a lui Farzoios. Cert este că în acest caz monedele au servit ca mijloc de plată pentru protecţia oraşului şi indică o situaţie politică de moment. Moneda dată constituie un mijloc de propa-gandă şi a fost folosită în scopuri economice.

– 36 –

I p. Chr. a slăbit controlul graniţelor dunărene. Astfel, în iarna anilor 67/68 p. Chr. sarmaţii roxolani trec Dunărea şi măcelăresc două cohorte romane, iar în iarna următoare, profitând de războiul civil de la Roma, după moartea lui Nero, sarmaţii roxolani, în număr de 9000 de călăreţi, jefuiesc Moesia1. Întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să vină din Orient legiunea III Gallica, care alături de trupele Moesiei, la conducerea cărora se afla M. Aponius Satur-ninus, să contribuie la înfrângerea năvălitorilor2.

În anul 69 p. Chr., după înfrângerea sarmaţilor roxolani care invadaseră Moesia, guvernatorul provinciei M. Aponius Saturninus fusese chemat cu armata din Moesia în Italia pentru sprijinirea forţelor lui Vespasian care luptau împotriva lui Vitellius3. Pentru ca provinciile rămase fără destulă armată să nu fie expuse atacurilor neamurilor barbare conducătorii sarmaţilor iazigi au fost cooptaţi să lupte alături de romani. Căpeteniile iazige au oferit romanilor şi sprijinul luptătorilor de rând dar şi performanta lor cavalerie, în care stă toată puterea lor. Acest serviciu a fost însă refuzat de către romani de teama ca nu cumva ei să profite de discordiile interne ale romanilor în scopul lor sau să încalce înţelegerea pentru o recompensă mai mare oferită de tabăra adversă4. Un exemplu că sarmaţii procedau uneori astfel este relatarea lui Tacitus care atunci când descrie evenimentele legate de lupta pentru tronul armean din anul 35 p. Chr. menţionează că după ce au luat daruri de la ambele tabere implicate în acest conflict sarmaţii s-au dat după obiceiul lor şi cu unii şi cu ceilalţi5. Nu în ultimul rând trebuie menţionat că pentru securitatea provinci-ilor de la Dunărea de Mijloc M. Aponius Saturninus şi-a asigurat şi sprijinul suebilor6.

În toamna anului 69 p. Chr., după multe decenii, au rupt tăcerea şi dacii, care profitând de situaţia din Imperiu au invadat Moesia, luând cu asalt taberele de iarnă ale cohortelor şi cavaleriei auxiliare făcându-se stăpâni pe ambele maluri ale Dunării7. Foarte probabil ca la invadarea Moesiei de către daci să fi luat parte şi grupuri de sarmaţi. De asemenea, în iarna anilor 69-70 p. Chr., a avut loc un nou atac sarmatic asupra Moesiei, fiind ucis 1 TACITUS, Istorii I, 79.2 TACITUS, Istorii I, 79.3 TACITUS, Istorii III, 5, 1.4 TACITUS, Istorii III, 5, 1. Pe baza acestei relatări din opera lui Tacitus, s-a considerat că în

anul 69 p. Chr. este prima menţiune a recunoaşterii de către sarmaţii iazigi a suzeranităţii romane (SYME 1971, 148).

5 TACITUS, Anale, VI, 33, 1-3.6 TACITUS, Istorii III, 5, 1 („Au fost atraşi de partea lui Vespasian Sido şi Italicus, regi ai

suebilor, de mult în supuşenie romană, al căror popor ţinea cu tărie cuvântul dat”).7 TACITUS, Istorii III, 46, 2.

– 37 –

însuşi guvernatorul provinciei, Fonteius Agrippa. În locul acestuia este trimis Rubrius Gallus, care a reuşit cu mari eforturi să pună capăt războ-iului şi să restabilească ordinea1.

După încheierea războiului civil de la Roma, prin victoria lui Vespa-sian, dar şi a ieşirii în evidenţă a dificultăţilor organizării apărării de la Dunărea de Jos, s-a trecut la reorganizarea sistemului de apărare a fronti-erei dunărene. Aceste măsuri vor face ca Moesia să aibă o armată alcătuită din patru legiuni2. Tot în timpul Flaviilor va fi organizată flota dunăreană Classis Flavia Moesica şi se vor aduce primele unităţi militare auxiliare în Dobrogea3. Tot în timpul împăraţilor Flavieni toată armata Pannoniei a fost mutată pe graniţa Dunăreană4. În această perioadă au fost regle-mentate, foarte probabil, şi relaţiile politico-diplomatice dintre romani şi barbarii de la Dunărea de Jos şi de Mijloc, printre care şi sarmaţii. Măsu-rile luate au fost urmate de o perioadă de linişte la hotarul dunărean al Imperiului. Această perioadă a durat până în anul 85 p. Chr., când dacii au atacat provincia Moesia şi au dat o grea lovitură romanilor. Gravitatea situaţiei este subliniată de Tacitus, care afirmă că au fost puse în cumpănă taberele legiunilor şi chiar însăşi stăpânirea provinciilor5. Aceste atacuri violente ale dacilor îndreptate împotriva Moesiei au demonstrat ineficienţa atât a politicii „spaţiului de siguranţă” cât şi consolidarea militară a malului drept al Dunării6. Modificările impuse de către Domiţian la Dunărea de Jos prin reorganizarea administrativă şi militară a frontului de apărare moesic, campaniile militare întreprinse de romani contra regatului lui Decebal cât şi situaţia politică şi militară de la Dunărea Mijlocie au dus într-un final la încheierea în anul 89 p. Chr. a unui tratat între Imperiu şi regatul dacic7 care la transformat pe Decebal în rex amicus populi Romani8.

În aceste conflicte dintre romani şi daci sarmaţii nu au participat. Nu avem atestări ale conflictelor dintre sarmaţii din nordul şi nord-vestul Mării Negre şi romani nici în anii următori. Foarte probabil că sarmaţii din acest spaţiu aveau încheiate „tratate” cu Imperiul de la care primeau subsidii. Doar sarmaţii iazigi, care locuiau în partea nordică a spaţiului dintre Dunăre şi Tisa, au intrat în conflict cu romanii în anul 89 p. Chr., când au 1 JOSEPHUS FLAVIUS, RĂZBOIUL IUDAIC, VII, 4, 3.2 Cf. ARICESCU 1977, 32-45.3 SUCEVEANU 1977, 22-23; STROBEL 1989, 11 sqq.4 Cf. MÓCSY 1974, 80 sqq.5 TACITUS, Agricola, 41.6 OPREANU 1998, 35.7 CASSIUS DIO LXVII, 7, 2-4.8 Cf. OPREANU 1998, 35 cu toată bibliografia.

– 38 –

venit în sprijinul suebilor1. Trebuie menţionat faptul că în timpul expediţiei romane îndreptate împotriva duşmanilor de la Dunărea de Mijloc trupe romane vor acţiona împotriva acestora, înaintând prin teritoriul regatului lui Decebal2, fapt ce demonstrează că Decebal respecta condiţiile tratatului de pace încheiat cu romanii în anul 89 p. Chr.3. În anul 92 p. Chr., a avut loc un atac violent al iazigilor în Pannonia soldat cu masacrarea legiunii a XXI Rapax4. Datorită intervenţiei rapide a armatei romane în fruntea căreia se afla Domiţian situaţia s-a ameliorat, iar iazigii au fost înfrânţi în acelaşi an5. Cert este că războaiele ce au avut loc pe timpul domniei lui Domiţian cu populaţiile barbare de la Dunărea de Jos şi de Mijloc au fost cele mai peri-culoase şi puternice conflicte avute până atunci de către Imperiul Roman cu popoarele vecine6. Nu în ultimul rând ţinem să menţionăm că masarea unui număr mare de trupe începând cu perioada lui Domiţian în Pannonia şi Moesia şi călătoria întreprinsă de Traian de-a lungul Dunării Mijlocii şi de Jos în iarna anilor 98/99 p. Chr.7, care avea ca principal scop inspectarea trupelor şi castrelor cât şi iniţierea construcţiei de castre şi drumuri de legătură8, indică o preocupare crescândă a Romei pentru această regiune la finele sec. I p. Chr.

Cam în aceiaşi perioadă sarmaţii din nord-vestul Pontului Euxin deranjau locuitorii oraşelor greceşti din regiune. Una din dovezile în acest sens avem în opera lui Dion Chrysostomos, care a vizitat Olbia în anul 95 p. Chr.9. De la el aflăm că oraşul era supus permanent atacurilor triburilor barbare şi că în împrejurimile lui se aflau sarmaţi şi sciţi. Vorbind de Kallis-tratos, locuitor al Olbiei, Dion ne relatează că acesta era priceput în cele ale războiului era viteaz şi că a ucis mulţi sarmaţi, pe unii luându-i prizonieri. Tot el ne relatează că atunci când s-au strâns să-i asculte discursul olbio-poliţii erau aproape toţi înarmaţi10. Deşi periodic existau situaţii tensionate 1 Cassius Dio LXVII, 5, 2.2 ILS 9200. Caio Velio Salvi filio Rufo…bello Marcomannorum Quadorum Sarmatarum

adversus quos expeditionem feciter regnum Decebali, regis Dacorum…3 În Bellum Suebicum item Sarmaticum au luptat vexilaţii din cinci legiuni (STROBEL

1989, 104).4 Suetonius, Domitianus, 6, 1. Cf. MÓCSY 1974, 84-85; STROBEL 1989, 100.5 Suetonius, Domitianus, 6, 1. Împotriva marcomanilor şi quazilor Imperiul Roman a mai

trebuit să poarte un război. Acesta a avut loc în anul 97 p. Chr. pe vremea domniei lui Nerva şi s-a soldat cu victoria romanilor (Cf. STROBEL 1989, 104 sqq.).

6 STROBEL 1989, 111.7 Patsch 1937, 57; Strobel 1984, 159-160.8 Strobel 1984, 159 sqq.9 VINOGRADOV 1989, 264.10 DIONIS CHRYSOSTOMI, Orationes, XXXVI, 7-8.

– 39 –

olbienii au încercat să creeze nişte relaţii de pace cu sarmaţii, dar nu numai. O dovadă în acest sens sunt informaţiile din izvoarele epigrafice, chiar dacă din sec. II p. Chr., din care aflăm că olbiopoliţii au trimis nu odată solii la sciţi şi sarmaţi, foarte probabil, pentru a preîntâmpina atacurile asupra oraşului din partea acestora1.

După zece ani de la evenimentele din anul 92 p. Chr. în care au fost impli-caţi iazigii, sarmaţii roxolani, locuitori ai stepelor nord şi nord-vest pontice, au luat parte în primul război daco-roman ca aliaţi ai celor dintâi. O dovadă în acest sens sunt mai multe scene de pe Columna lui Traian2 pe care sunt reprezentaţi călăreţii sarmaţi roxolani şi inscripţia de la Adamclisi (Tropaeum Traiani) unde sunt menţionaţi sarmaţii [devicto exerc]itu D[acorum et Sarmata]rum…3. Atacul dacilor şi roxolanilor a avut loc în iarna anului 101-102 p. Chr. şi a constat într-un atac al garnizoanelor romane din castrele Moesiei Inferior. Invazia coaliţiei anti-romane sfârşeşte dezastruos, aceştia fiind învinşi de forţele romane conduse de Traian însuşi4. În urma invaziei şi luptelor din Moesia a fost luat prizonier Callidromus. Dintr-o scrisoare a lui Pliniu cel Tânăr către împăratul Traian5, aflăm că acesta a fost sclavul lui Laberius Maximus, guvernatorului Moesiei Inferior din anii 101-102 p. Chr. Callidromus a fost luat prizonier de către Susagus şi dus la Decebal, care l-a trimis mai apoi în dar lui Pacorus, regele parţilor. Solii ce l-au dus în dar pe Callidromus regelui part au străbătut lungul drum, cel mai probabil, pe la nordul Mării Negre, prin teritoriile locuite de sarmaţii roxolani, aorşi, siraci şi alani care mai mult ca sigur erau favorabili lui Decebal. În ceea ce-l priveşte pe Susagus acesta a fost, cel mai probabil, o căpetenie sarmată6, a cărui nume era bine cunoscut împăratului pentru ca Pliniu să-i mai menţio-neze rangul.

Faţă de sarmaţii roxolani, care au fost aliaţii dacilor, sarmaţii iazigi au adoptat o poziţie neutră. În acest sens sunt relevante informaţiile transmise de Cassius Dio7, care ne lasă să înţelegem că iazigii fuseseră neutri în timpul primului război, neutralitate ce i-a favorizat pe romani8. O confirmare în acest sens este şi faptul că, după încheierea păcii din 102 p. Chr., Decebal i-a 1 LATYŠEV 1887, 190; IOSPE I2, nr. 39, 51, 54.2 Cf. CICHORIUS 1896, scenele XXXI-XXXII, XXXVII.3 Cf. PETOLESCU 1991, 54, nota 265; PETOLESCU 1995a, 224.4 Cf. PETOLESCU 1991, 64-66; PETOLESCU 1995a, 223-226.5 PLINIU CEL TÂNĂR, Ad Traianum epistolae, 74, 1 apud IZVOARE I, 479; Pentru o

analiza completă a textului acestei scrisori vezi la TUDOR 1956, 19-30.6 Cf. TUDOR 1956, 21 sqq.7 CASSIUS DIO LXVIII, 10, 3.8 MÓCSY 1974, 94 consideră că iazigii au fost aliaţii Romei.

– 40 –

atacat pe iazigi ocupând un teritoriu ce le aparţinea, dar pe care Traian, la sfârşitul celui de-al doilea război, nu l-a restituit, deşi iazigii îl solicitaseră1.

În confruntările din cel de-al doilea război daco-roman, sarmaţii roxolani nu au participat. Nu este exclus ca acest fapt să se datoreze unei înţelegeri încheiate între Imperiul Roman şi roxolani în preajma celui de-al doilea război daco-roman2, din care cunoaştem doar plata unor stipendii către roxolani3. Această politică a diplomaţiei romane a avut drept scop asigurarea neutrali-tăţii dovadă în acest sens fiind faptul că roxolanii nu au luat parte la confrun-tările militare din cel de-al doilea război daco-roman împotriva Imperiului. De asemenea trebuie menţionat că aceste acţiuni diplomatice au avut ca efect şi încetarea atacurilor efectuate de către sarmaţii din nord-vestul Mării Negre asupra posesiunilor romane de la Dunărea de Jos până la moartea lui Traian.

În legătură cu războiul dintre iazigi şi romani din anii 107-108 p. Chr. există puţine informaţii. Despre acest conflict militar ştim doar că a avut drept motiv principal teritoriul ce le aparţinea şi pe care li l-a luat Decebal cândva între cele două războaie, dar pe care Traian, după victoria din cel de-al doilea război daco-roman, n-a mai vrut să-l înapoieze sarmaţilor iazigi4. Comportamentul exact al iazigilor în acest conflict nu este cunoscut dar se ştie că Hadrian, în calitatea sa de guvernator al Pannoniei Inferior5, i-a învins pe sarmaţii iazigi6.

Motivul principal al conflictului dintre Imperiul Roman şi sarmaţii iazigi din timpul primilor ani ai provinciei romane Dacia la fel ca şi cel de la înce-putul domniei lui Hadrian (117-119 p. Chr.)7 a fost teritoriul menţionat de Cassius Dio care se afla, cel mai probabil, la nord de Mureş în Câmpia Aradului sau în Crişana8. Cer este că acest conflict nu a fost unul de foarte mare amploare fapt susţinut şi de informaţiile foarte succinte furnizate de izvoarele arheologice şi cele literare antice.

În anul 117 p. Chr., la sfârşitul domniei lui Traian, izbucneşte criza poli-tico-militară de la Dunărea de Jos şi de Mijloc care a pus la grea încercare stăpânirea romană, recent instalată în Dacia.

1 CASSIUS DIO LXVIII, 10, 3. Cf. în acest sens OPREANU 1998, 47-48.2 OPREANU 1994, 207.3 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 6, 6–8.4 CASSIUS DIO LXVIII, 10, 3.5 Înfrângerea iazigilor s-a realizat şi prin sprijinul militar din partea Daciei (Cf. Balla 1969;

IDR III/1; Piso 1993, 212). 6 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 3, 9.7 Vezi pentru analiza acestor conflicte BALLA 1969, 111-119; STROBEL 1986, 906-967;

OPREANU 1997, 281-290; OPREANU 1997a, 28-50; OPREANU 1998, 47-54.8 OPREANU 1997, 281-290; OPREANU 1998, 47 sqq.

– 41 –

După cum sunt reprezentate evenimentele în Istoria Augusta1 dar şi în urma analizei minuţioase a evenimentelor ce au avut la Dunărea de Jos şi de Mijloc în anii 117-119 p. Chr. se poate constata că atacul sarmaţilor iazigi asupra Daciei şi cel al roxolanilor asupra Moesiei Inferior a avut loc oarecum concomitent, deşi motivele celor două populaţii sarmatice au fost diferite2.

Atacul iazig asupra Daciei s-a declanşat, foarte probabil, încă în toamna anului 116 p. Chr. sau iarna anului 116/117 p. Chr., cauzele principale fiind revendicarea teritoriului din vestul Daciei şi întreruperea legăturilor cu sarmaţii din spaţiul nord pontic3. Momentul ales de iazigi de a ataca Imperiul este datorat slăbirii defensivei în urma plecării unor contingente importante, inclusiv din Dacia, pe frontul parthic4. La sfârşitul anului 117 – începutul anului 118 p. Chr. în timpul luptelor cu iazigii a căzut pe câmpul de luptă însuşi guvernatorul provinciei Dacia C. Iulius Quadratus Bassus5 care a fost trimis în Dacia în vara anului 117 p. Chr., înainte de moartea lui Traian6. Agravarea situaţiei a contribuit la numirea temporară a experi-mentatului militar Q. Marcius Turbo în funcţia de guvernator al Daciei şi Pannoniei Inferior7. Pentru a putea comanda armatele celor două provincii Turbo a primit titlul onorific de praefectus Aegypti8 singura funcţie impe-rială de rang ecvestru purtătoare al unui imperium identică cu cea a guver-natorilor de rang senatorial9. Cândva, în vara anului 118 p. Chr., acesta reuşeşte, în urma unei acţiuni conjugate a trupelor din Pannonia Inferior şi Dacia, să încheie victorios războiul cu iazigii10.

La scurt timp de la moartea lui Traian din 9 august 117 p. Chr. a avut loc o răscoală a roxolanilor. Astfel dintr-un pasaj al Istoriei Augusta, dedicat domniei împăratului Hadrian aflăm că acesta auzind de răscoala sarmaţilor 1 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 6, 6.2 Cf. în acsest sens RUSSU 1973; STROBEL 1986, 923-924; OPREANU 1998, 52 sqq.;

OPREANU 1998a, 61.3 OPREANU 1997, 281-282, 287-288; OPREANU 1998, 52; OPREANU 1998a, 61.4 Vezi pentru trupele luate de Traian de la Dunăre la STROBEL 1986, 945-9465 Pentru cariera lui Bassus în Dacia vezi PISO 1993, 23 sqq.6 STROBEL 1986, 946.7 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 6, 6-8; Vezi pentru aceasta la RUSSU 1973, 36-56; PISO

1993, 31 sqq.; Pentru comanda extraordinară a celor două provincii şi a armatelor lor de către Turbo vezi RUSCU 2003, 92-103 cu toată bibliografia şi opiniile exprimate.

8 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 7, 3.9 RUSCU 2003, 103 cu bibliografie.10 În vara anului 118 p. Chr. împăratul Hadrian îl numeşte pe Q. Marcius Turbo guvernator

al Daciei pacificate şi îl însărcinează cu reorganizarea Daciei (Cf. RUSSU 1973, 56 sqq.; PISO 1993, 32 sqq; ECK, MACDONALD, PANGERL 2003, 32; ECK, MACDONALD, PANGERL 2005, 33.

– 42 –

şi roxolanilor, a trimis înainte armatele, iar el s-a dus în Moesia, iar cu regele roxolanilor, care se plângea de micşorarea stipendiilor, după ce a cunoscut cum stau lucrurile a stabilit legături paşnice1. Din acest pasaj nu rezultă clar dacă roxolanii au atacat sau nu Moesia Inferior2. Faptul că roxolanii s-au plâns de reducerea stipendiilor ar putea însemna în realitate, după cum bine s-a remarcat3, doar teama ca noul împărat nu va continua politica lui Traian faţă de aceştia. Pus în faţa acestei situaţii Hadrian a venit în Moesia Inferior unde a negociat, se pare, cu roxolanii noile condiţii ale relaţiilor cu aceştia4. Cert este că, Hadrian a reuşit în urma negocierilor să-l transforme pe regele roxolanilor în rex amicus populi Romani5. Probabil, P. Aelius Rasparaganus rex Roxolanorum6 a fost personajul cu care împăratul Hadrian a negociat relaţia de amicitia7. Acest lucru rezultă limpede din inscripţiile de la Pola care îl atestă pe P. Aelius Rasparaganus rex Roxolanorum8 şi pe fiul său P. Aelius Peregrinus care îşi ridică, fiind încă în viaţă pentru sine şi pentru Attiae Procil-liae fiica lui Quintus, pentru libertele şi urmaşii lor monumente funerare9. După cum bine s-a remarcat, cetăţenia romană acordată de către împăratul Hadrian regelui roxolanilor şi fiului acestuia reprezintă una din cele mai mari recompense pe care le putea obţine un rex amicus pentru serviciile făcute Imperiului Roman10. Nu se ştie exact cât a durat acest „tratat” dintre roxolani şi Imperiul Roman, dar se poate spune că evenimentele au avut loc, probabil, în iarna/primăvara anului 118 p. Chr.11. În ceea ce priveşte prezenţa regelui şi fiului său în Imperiu aceasta indică, cum bine s-a remarcat, că aceştia au fost la un moment dat alungaţi din „ţara” lor de o grupare rivală anti-romană12, pare-se cândva la începutul domniei lui Antoninus Pius13. O urmare directă 1 ISTORIA AUGUSTA, Hadrianus, 6, 6-8.2 Analizând izvoarele literare C. C. Petolescu respinge existenţa unui atac sarmat al roxolanilor

(PETOLESCU 1993, 161-162).3 OPREANU 1998, 52.4 Principală pârghie a acestor negocieri a constituit-o în opinia lui C. Opreanu tot stipendiile

(OPREANU 1994, 207).5 OPREANU 1994, 207; OPREANU 1998, 53.6 CIL V, 32.7 RUSSU 1973, 47, nota 41; VADAY 1977, 27-31; OPREANU 1994, 207; OPREANU 1998, 53;

OPREANU 1998a, 62.8 CIL V, 32.9 CIL V, 33.10 BRAUND 1984, 39; OPREANU 1998, 53; OPREANU 1998a, 62.11 C. Opreanu susţine sosirea împăratului Hadrian la Dunărea de Jos în primăvara anului 118

p. Chr. (OPREANU 1998, 52) iar K. Strobel şi Dan Ruscu o plasează la sfârşitul anului 117 p. Chr. (STROBEL 1986, 957; RUSCU 2003, 90).

12 WILKES 1983, nota 108; OPREANU 1994, 207; OPREANU 1998a, 63.13 PETOLESCU 2010, 307.

– 43 –

a evenimentelor de le Dunărea de Jos este abandonarea sudului Moldovei şi a Munteniei, care au făcut parte din Moesia Inferior şi stabilirea graniţei de sud-est a Daciei pe Olt. După evenimentele din anii 117-118 p. Chr., dar şi în virtutea tratatului încheiat cu roxolanii, este foarte probabil ca sarmaţilor să li se fi permis aşezarea în aceste teritorii1. Pătrunderea şi aşezarea unor grupuri de sarmaţi în Câmpia Munteniei a fost bine controlată de romani, nefiind una masivă, fapt confirmat şi de către descoperirile arheologice nu foarte nume-roase, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor, până la momentul războaielor marcomanice2. În urma unei analize atente a vestigiilor sarmatice de pe teri-toriul Munteniei şi coroborarea lor cu datele izvoarelor scrise antice se poate afirma că asupra locuirii sarmaţilor din acest spaţiu s-a exercitat în perma-nenţă un control roman3. Sub o atentă supraveghere au fost ţinuţi începând din această perioadă şi sarmaţii din spaţiul nord şi nord-vest pontic, dovadă în acest sens fiind prezenţa militară romană din nordul şi nord-vestul Mării Negre4, care avea drept scop pe lângă apărarea oraşelor greceşti şi suprave-gherea sarmaţilor. Cert este că în urma conflictelor din anii 117-119 p. Chr. atât iazigii cât şi roxolanii au fost readuşi în sistemul de alianţe roman existent anterior, ceea ce a asigurat lumii romane de la Dunărea de Jos şi de Mijloc o perioadă de 50 de ani de linişte şi pace. Principala consecinţă însă a crizei poli-tico-militare de la începutul domniei lui Hadrian a constat în abandonarea 1 Pentru opiniile privind data de început a pătrunderii sarmaţilor în Câmpia Munteniei vezi

BICHIR 1977, 191; BICHIR 1996, 304; HARHOIU 1993, 46-50; NICULESCU 2003, 184-186; BOGDAN-CĂTĂNICIU 1997, 140, 142; DIACONU 1980, 284; OŢA 1999, 887; OŢA 2007, 51; BABEŞ 1999, 234 sqq.; OPREANU 1998, 63-64; OPREANU 1998a, 73-74; SÎRBU, BÂRCĂ 1999, 93-94; BÂRCĂ 2002, 110-111; BÂRCĂ 2002a, 64-65. Pentru pătrunderea şi locuirea sarmatică în sec. I a. Chr. – sec. I p. Chr. de pe teritoriul est-carpatic vezi BÂRCĂ 2006.

2 Războaiele marcomanice au marcat un moment de răscruce în politica externă a Romei, profi-lând pe un orizont încă îndepărtat marea criză care se va abate asupra Imperiului. Cum era şi de aşteptat aceste războaie au lăsat şi anumite urme arheologice. Descoperirile indică faptul că în a doua jumătate a sec. II p. Chr., cel mai probabil din perioada războaielor sau imediat după înche-ierea acestora, cresc semnificativ descoperirile sarmatice din Muntenia şi teritoriile de la vest de Prut. În Muntenia zonele ocupate sunt cele din sud-est, mai ales cele cuprinse între râurile Buzău şi Călmăţui şi cele între cursurile inferioare ale Argeşului şi Ialomniţei. Descoperiri sporadice se întâlnesc până la Olt, dar numărul lor este redus. Începând cu a doua jumătate a sec. II p. Chr. creşte destul de semnificativ prezenţa sarmatică şi în spaţiul dintre Prut şi Siret. O extindere a lor este observabilă mai ales în Câmpia Moldovei, precum şi pe cursul unor râuri, precum Bârlad.

3 Acest punct de vedere a fost exprimat şi de alţi autori (OŢA 1999, 887; OŢA 2007, 51-53; PETOLESCU 2000, 324).

4 Cf. NICORESCU 1937, 219; NICORESCU 1944, 501-510; SARNOWSKI 1989, 71-75; KARYŠKOVSKIJ 1959, 116-118, nr. 7; KARYŠKOVSKIJ, KLEJMAN 1985, 94 sqq.; KARYŠKOVSKIJ 1988; SON 1986, 60-68; SON 1993, 21-23, 31-35; IOSPE I2, nr. 4; CIL III, 781; KADEEV 1981; ŠELOV 1981, 52-63; BUJSKIH 1991; KRAPIVINA 1993; ZUBAR’ 1994; GUDEA, ZAHARIADE 1997. Pentru înglobarea oraşelor greceşti nord-vest pontice în aria de influenţă a Romei vezi BÂRCĂ 1999; BÂRCĂ 2004 cu toată bibliografia.

– 44 –

unor teritorii (Câmpia Munteniei şi teritoriile de apusene ale Daciei traiane situate la vest de Carpaţii Occidentali) şi reorganizarea Daciei1. Oricum, este cert că sarmaţii au constituit şi pe întreg parcurs sec. II p. Chr., ca şi în secolul precedent, un pericol major pentru Imperiul Roman. O dovadă în acest sens este şi prezenţa sarmaţilor (iazigi, roxolani, alani) printre neamurile barbare care au conspirat şi atacat Imperiul pe vremea lui Marcus Aurelius2, unul din cele mai mari conflicte militare pe care le-a avut Imperiul Roman în primele două secole p. Chr.

BIBLIOGRAFIE

ALFÖLDI 1936 ALFÖLDI, A., CAH XI, 1936, 77-90.AMMIANUS MAR-CELLINUS

AMMIANUS MARCELLINUS, Istoria romană, Bucureşti, 1982.

ANOHIN 1989 ANOHIN, V. A., 1989. Monety antičnyh gorodov Severo-Za-podnogo Pričernomor’ja, Kiev.

ARHEOLOGIJA SSSR 1989

ARHEOLOGIJA SSSR 1989. Stepi evropejskoj časti SSSR v skifo-sarmatskoe vremja, Moskva.

ARICESCU 1977 ARICESCU, A., 1977. Armata în Dobrogea romană, Bucu-reşti.

BABEŞ 1999 BABEŞ, M., 1999. Ein tamga-zeichen aus der Dakischen siedlung von Ocniţa (Buridava), In N. Boroffka, T. Soroceanu, Hrsg., Transilvanica, Archäologische Untersuchungen zur Ältern Geschichte der Südöstlichen Mitteleuropa. Studia honoraria – Band 7, 223-239.

BALLA 1969 BALLA, L., 1969. Guerre Iazyge aux frontières de la Dacie en 107/108, In ActaDebr, 5, 111-119.

BÂRCĂ 1997 BÂRCĂ, V., 1997. Considerations Concerning the Political History of Sarmatians in the North-West of Black Sea in the First century A.D. / Consideraţii privind istoria politică a sar-maţilor din nord-vestul Mării Negre în secolul I d. Ch., In N. Gudea, Hrsg., Römer und Barbaren an den Grenzen des rö-mischen Daciens ( ActaMP, XXI), Zalău, 935-979.

BÂRCĂ 1999 BÂRCĂ, V., 1999. Considérations concertnant les monnaies du Ier siècle av. j. Chr. à Tyras, In Thraco-Dacica, XX, 1-2, 369-282.

BÂRCĂ 2002 BÂRCĂ, V., 2002. Das Eindringen der Sarmaten an der unte-ren und mittleren Donau und ihre Beziehungen zu den Geto-Daker (1. Jh. v. Chr. – 1. Jh. n. Chr.), In A. Rustoiu, A. Ursuţiu, Hrsg., Interrregionale und Kulturelle Beziehungen im Karpa-tenraum (2. Jahrtausend v. Chr. - 1. Jahrtausend n. Chr.), Cluj-Napoca, 2002, 103-150.

1 Cf. PISO 1993, 32 sqq.2 ISTORIA AUGUSTA, Marcus Aurelius, 22, 1.

– 45 –

BÂRCĂ 2002a BÂRCĂ, V., 2002a. Pătrunderea sarmaţilor la Dunărea de Jos şi de Mijloc şi relaţiile cu geto-dacii (sec. I a. Chr. – sec. I p. Chr.), In EphemNap, XII, 45-97.

BÂRCĂ 2004 BÂRCĂ, V., 2004. The coins in the city of Tyras and the Rroman authority in the region in the I-st Century A. D., In Ligia Ruscu, Carmen Ciongradi, R. Ardevan, C. Roman, C. Găzdac, Eds., Orbis Antiqvvs. Studia in honorem Ioannis Pisonis, Cluj-Na-poca, 834-842.

BÂRCĂ 2006 BÂRCĂ, V., 2006. Istorie şi civilizaţie. Sarmaţii în spaţiul est-carpatic (sec. I a. Chr. – începutul sec. II p. Chr.), Cluj-Napoca, 2006.

BÂRCĂ, SYMONEN-KO 2009

BÂRCĂ, V., SYMONENKO, O., 2009. Călăreţii stepelor. Sar-maţii în spaţiul nord-pontic, Cluj-Napoca.

BENEA 1983 BENEA, D., 1983. Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia, Cluj-Napoca.

BENEA 1996 BENEA, D., 1996. Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoa-ra.

BESPALYJ 1992 BESPALYJ, E. I., 1992. Kurgan sarmatskogo vremeni u g. Azo-va, In SA, 1, 175-191.

BICHIR 1976 BICHIR, Gh., 1976. Relaţiile dintre sarmaţi şi geto-daci până la sfârşitul secolului I e. n., In SCIVA, 27, 2, 203-214.

BICHIR 1977 BICHIR, Gh., 1977. Les Sarmates au Bas-Danube, In Dacia, N. S., XXI, 167-198.

BICHIR 1993 BICHIR, Gh., 1993. Date noi cu privire la pătrunderea sarma-ţilor în teritoriul geto-dacic (I), In SCIVA, 44, 2, 135-169.

BICHIR 1996 BICHIR, Gh., 1996. Date noi cu privire la pătrunderea sar-maţilor în teritoriul geto-dacic (II), In SCIVA, 47, 3, 297-312.

BOGDAN-CĂTĂNI-CIU 1997

BOGDAN-CĂTĂNICIU, I., 1997. Muntenia în sistemul defen-siv al Imperiului Roman sec. I-III d. Chr., Alexandria.

BRAUND 1984 BRAUND, D., 1984. Rome and the Friendly King. The Character of the Client Kingship, London – Canberra.

BUJSKIH 1991 BUJSKIH, S. B., 1991. Fortifikacii Ol’CASSIUS DIO CASSIUS DIO, Istoria romană, I-III, Bucureşti, 1973-1985.CICHORIUS 1896 CICHORIUS, C., 1986. Die Reliefs der Trajanssäule, Berlin. CONDURACHI 1958 CONDURACHI, EM., 1958. Tib. Plautius Aelianus şi strămuta-

rea transdanubienilor în Moesia, In SCIV, IX, 1, 119-130.CONOLE, MILNS 1983

CONOLE, P. C., MILNS, R. D., 1983. Neronian Frontier Policy in the Balkans: The Career of Ti.Plautius Silvanus, In Historia, XXXII, 183-200.

CRIŞAN 1977 CRIŞAN, I. H., 1977. Burebista şi epoca sa, Bucureşti.DAICOVICIU 1960 DAICOVICIU, C., 1960. In Istoria României, Bucureşti. DAUGE 1981 DAUGE, Y. A, 1981. Le Barbare. Recherches sur la concepti-

on romaine de la barbarie et la civilisation, In Latomus, 176, Bruxelles.

DIACONU 1980 DIACONU, GH., 1980. Roxolani sau alani la Dunărea de Jos, In SCIVA, 31, 2, 275-285.

– 46 –

DIONIS CHRYSOS-TOMI

DIONIS CHRYSOSTOMI, Orationes, Edidit Guy de Budé, vol. II, 1919.

DÖRNER 1970 DÖRNER, E., 1970. Cercetări şi săpături arheologice în judeţul Arad, In MCA, Bucureşti, IX, 445-466.

DÖRNER 1971 DÖRNER, E., 1971. Dacii şi sarmaţii din secolele II-III e. n. în vestul României, In Apulum, IX, 681-692.

DUMITRAŞCU 1993 DUMITRAŞCU, S., 1993. Dacia apuseană (teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-vestul României în vremea Daciei ro-mane), Oradea.

DZYGOVS’KYJ 1993 DZYGOVS’KYJ, O. M., 1993. Sarmaty na zahodi stepovogo Pryčornomor’ja naprykinci I st. do n. e.- peršij polovyni IV st. n. e., Kyiv.

DZYGOVS’KYJ 2000 DZYGOVS’KYJ, O. M., 2000. Kul’tura sarmativ Pivnično-Za-hidnogo Pričornomor’ja, Odesa.

ECK, MACDONALD, PANGERL 2003

ECK, W., MACDONALD, D., PANGERL, A., 2003. Neue Di-plome für Auxiliartruppen in den dakischen Provinzen, In Ac-taMN, 38/1, 2001, 27-48.

ECK, MACDONALD, PANGERL 2005

ECK, W., MACDONALD, D., PANGERL, A., 2005. Hadria-nische Diplome für die Axiliartruppen von Dacia inferior und Pannonia inferior, In ActaMN, 39-40/1, 2002-2003, 25-50.

FITZ 1963 FITZ, J., 1963. A regnum Vannianum kérdéséhez, In Alba Re-gia II-III, 1961-1962, 207-208.

FITZ 1977 FITZ, J., 1977. Die Eroberung Pannoniens, In ANRW, II, 6, 543-556.

GABUEV 1999 GABUEV, T. A., 1999. Rannjaja istorija alan (po dannym pis’mennyh istočnikov), Vladikavkaz.

GABUEV 2000 GABUEV, T. A., 2000. Proishoždenie alan po dannym pis’menyh istočnikov, In VDI, 3, 50-62.

GOSTAR 1979 GOSTAR, N., 1979. Dacorum fraturm în isncripţia lui Tib.Plau-tius Silvanus Aelianus (CIL XIV, 4126 = I.L.S. 986 = Inscr.Italiae, IV, 12, 125), In Pontica, XII, 129-137.

GOSTAR, LICA 1984 GOSTAR, N., LICA, V., 1984. Societatea geto-dacică de la Bu-ebista la Decebal, Iaşi.

GROSU 1986 GROSU, V.I., 1986. Sarmatskoe pogrebenie v Podnestrov’e, In SA, 1, 258-261.

GROSU 1990 GROSU, V. I., 1990. Hronologija pamjatnikov sarmatskoj kul’tury Dnestrovsko-Prutskogo meždureč’ja, Kišinev.

GUDEA, ZAHARIA-DE 1997

GUDEA, N., ZAHARIADE, M., 1997. The Fortifications of Lower Moesia (A. D. 86-275), Amsterdam.

HALFMANN 1986 HALFMANN, H., 1985. Die Alanen und die Römische ostpolitik unter Vespasian, In Epigrafica Anatolica, 8, 39-50.

HARHOIU 1993 HARHOIU, R., 1993. „Tezaurul” de la Buzău – 1941, In SCIVA, 44, 1, 41-51.

HARMATTA 1970 HARMATTA, J., 1970. Studies in History and language of the Sarmatians, (= ActaAntArch, XIII), Szeged.

– 47 –

HÜGEL, BARBU 1997 HÜGEL, P., BARBU, M., 1997. Die Arader Ebene im 2.-4. Jh. N.Chr. / Câmpia Aradului în secolele II-IV p. Chr., In N. Gu-dea, Hrsg., Römer und Barbaren an der Grenzen des römis-chen Dakiens (= ActaMP, XXI), Zalău, 539-596.

IOSPE I2 IOSPE I2.. Latyschev, B., Inscriptiones antiquae orae Septentrio-

nalis Ponti Euxini Graecae et Latinae, Petropoli, 1916.ISTORIA AUGUSTA ISTORIA AUGUSTA, Bucureşti, 1971.ISTVÁNOVITS, KUL-CSÁR 2006

ISTVÁNOVITS, E., KULCSÁR, V., Az első szarmaták az Al-földön (Gondolatok a Kárpát-medencei jazig foglalásról), In JAMÉ, XLVIII, 203-237.

IZVOARE I IZVOARE I. Izvoare privind Istoria României, I, Bucureşti, 1964.JACENKO 1993 JACENKO, S. A., 1993. Alanskaja problema i central'noaziatskie

elementy v kul'ture kočevnikov Sarmatii rubeža I-II vv. n. e., In PAV, 3, 60-72.

JACENKO 1993a JACENKO, S. A., 1993a. Alany v Vostočnoj Evrope v seredine I – seredine IV vv. n. e. (Localizacija i političeskaja istoria), In PAV, 6, 83-88.

JACENKO 2001 JACENKO, S. A., 2001. Znaki – tamgi iranojazyčnyh narodov drevnosti i rannego srednevekov’ja, Moskva.

JOSEPHUS FLAVIUS, Războiul iudaic

FLAVIUS JOSEPHUS, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, Bucureşti, 1999.

JOSEPHUS FLAVIUS, Antichităţi iudaice

FLAVIUS JOSEPHUS, Antichităţi iudaice, I, Bucureşti, 1999, II, Bucureşti, 2003.

KADEEV 1981 KADEEV, V. I., 1981. Hersones Tavričeskij v pervyh vekah n. e., Har’

KARYŠKOVSKIJ 1959 KARYŠKOVSKIJ, P. O., 1959. Nadpisi Tiry, In VDI, 4, 111-126.KARYŠKOVSKIJ 1982 KARYŠKOVSKIJ, P. O., 1982. O monetah carja Farzoja, In Ar-

heologičeskie pamjatniki Severo-Zapodnogo Pričernomor’ja, Kiev, 66-82.

KARYŠKOVSKIJ 1982a KARYŠKOVSKIJ, P. O., 1982a. Ol’vija i Rim, In Pmajatni-ki rimskogo i srednevekovogo vremeni v Severo-Zapodnom Pričernomor’e, Kiev, 6-28.

KARYŠKOVSKIJ 1988 KARYŠKOVSKIJ, P. O., 1988. Monety Ol’vii, Kiev.KARYŠKOVSKIJ, KLEJMAN 1985

KARYŠKOVSKIJ, P. O., KLEJMAN, I. B., 1985. Drevnij gorod Tira, Kiev.

KARYŠKOVS’KYJ 1962 KARYŠKOVS’KYJ, P. J., 1962. Z istorii greko-skifs’kih vidnosin u Pivnično-Zahidnomu Pričornomor’i (Pro monety cariv Farzo-ja ta Inensimeja, karbovani v Ol’vii), In AP URSR, XI, 1962, p. 102-121.

KAŠUBA, KURČA-TOV, ŠČERBAKOVA 2001-2002

KAŠUBA, M. T., KURČATOV, S. I., ŠČERBAKOVA, T. A., 2001-2002. Kočevniki na zapodnoj granice Velikoj stepi (po materialam kurganov u s. Mokra), In Stratum +, 4, 180–252.

KBN KBN. Korpus Bosporskih nadpisej, Moskva-Leningrad, 1965.KLOSE 1934 KLOSE, J., 1934. Roms Klientel-Randstaaten am Rhein und am

der Donau. Beiträge zu ihrer Geschichte und rechtlichen Stellung im 1. Und 2. Jahrhundert n. Chr., Breslau.

KOVPANENKO 1986 KOVPANENKO, G. T., 1986. Sarmatskoe pogrebenie I v. n. e. na Južnom Buge, Kiev.

– 48 –

KOZENKOVA 1980 KOZENKOVA, V. I., 1980. Komplex sarmatskogo vremeni iz sta-nicy Novotitarovskoj (Krasnodarskij kraj), In Severnyj Kavkaz v drevnosti i v srednie veka, Moskva, 72-91.

KŐHEGYI 1984 KŐHEGYI, M., 1984. Kora szarmata aranyleletes női sírok az Alföldön, In DMÉ, 1982, 267-355.

KRAPIVINA 1993 KRAPIVINA, V. V., 1993. Ol’vija. Material’naja kul’tura I-IV vv. n. e., Kiev.

KRAPIVINA 1994 KRAPIVINA, V. V., 1994. Pro etničnyj sklad naselennja Ol’vii v perši stolittja novoi ery, In Arheologija (Kyiv), 2, 123-129.

KULCSÁR 1998 KULCSÁR, V., 1998. A kárpát-medencei szarmaták temetkezé-si szokásai, Múzeumi Füzetek, 49, Aszód.

KUZNECOV 1992 KUZNECOV, V. A., 1992. Očerki istorii alan, Vladikavkaz.LATYŠEV 1887 LATYŠEV, V. V., 1887. Issledovannie ob istorij i gosudarstven-

nom stroe goroda Ol'vij, Sankt-Petersburg.LATYŠEV 1904 LATYŠEV, V. V., 1904. Scythica et Caucasica – Izvestija drev-

nih pisatelej, grečeskih i latinskih o Skifij i Kavkaze, II, Sankt-Petersburg.

LATYŠEV 1947 LATYŠEV, V. V., 1947. Izvestija drevnih pisatelej o Skifij i Kavka-ze, In VDI, 4, 171-289.

LATYŠEV 1949 LATYŠEV, V. V., 1949. Izvestija drevnih pisatelej o Skifij i Kavka-ze, In VDI, 1, 185-293.

LATYŠEV 1949a LATYŠEV, V. V., 1949a. Izvestija drevnih pisatelej o Skifij i Kav-kaze, In VDI, 2, 271-356.

LATYŠEV 1949b LATYŠEV, V. V., 1949b. Izvestija drevnih pisatelej o Skifij i Kav-kaze, In VDI, 3, 206-308.

LATYŠEV 1949c LATYŠEV, V. V., 1949c. Izvestija drevnih pisatelej o Skifij i Kav-kaze, In VDI, 4, 227-305.

LESCHHORN 1993 LESCHHORN, W., 1993. Äntike Aren, Stuttgart.LICA 1989 LICA, V., 1989. Die dakischen Geisel im Römischen Reich, In

StCl, XXVI, 35-44.LICA 1996 LICA, V., 1996. Relaţiile Imperiului cu dacii în timpul Flavie-

nilor, In EphemNap, VI,113-121.LUCAN LUCAN. Lucain, La guerre civile (La Pharsale), I-II, Paris,

1926-1929.LYSENKO 2002 LYSENKO, N. N., 2002. Alanskii pohod Nerona, In NAV, 5, 95-

116.MAČINNSKIJ 1974 MAČINSKIJ, D. A., 1974. Nekotorye problemy etnogeografij

Vostočnoevropejskih stepei vo II v. do n. e. - I v. n. e., In ASGE, 16, 122-132.

MARČENKO 1996 MARČENKO, I. I., 1996. Siraki Kubani (po materialam kurgan-nyh pogrebenij Nižnej Kubani), Krasnodar.

MÓCSY 1974 MÓCSY, A., 1974. Pannonia und Upper Moesia. A History of the Middle Danube Provinces of the Roman Empire, London-Boston.

MÓCSY 1977 MÓCSY, A., 1977. Die Einwanderung der Iazygen, In ActaAn-tHung XXV, 439-446.

MOČI 1954 MOČI, A., 1954. K voprosu o periodizacii rannesarmatskoj epohi, In ActaArchHung, IV, 115-128.

– 49 –

MORDVINCEVA, SERGACKOV 1995

MORDVINCEVA, V. I., SERGACKOV, I. V., 1995. Bogatoe sarmatskoe pogrebenie u stancii Berdija, In RA, 4, 114-124.

MUSCALU 2009 MUSCALU, B., 2009. Problema sosirii sarmaţilor iazygi în spaţiul dintre Dunăre şi Tisa în lumina ultimelor cercetări, In Studii de Istorie a Banatului, XXXII-XXXIII, 2008-2009, 5-13.

NEMETH 2007 NEMETH, E., 2007. Politische und militärische Beziehungen zwischen Pannonien und Dakien in der Römerzeit / Relatiile politice si militare intre Pannonia si Dacia in epoca romana, Cluj-Napoca.

NÉMETI 1983 NÉMETI, J., 1983. Noi descoperiri din epoca migraţiilor din zona Carei (jud. Satu Mare), In SCIVA, 34, 2, 34-150.

NÉMETI 1999 NÉMETI, J., 1999. Repertoriul arheologic al zonei Carei / Na-gykároly vidékének régészeti repertóriuma, Bucureşti.

NICORESCU 1937 NICORESCU, P., 1937. Garnizoana romană în sudul Basara-biei, In ARMSI, ser. III, XIX, 217-239.

NICORESCU 1944 NICORESCU, P., 1944. O inscripţie a împăratului Traian găsi-tă la Cetatea Albă, In ARMSI, ser. III, XXVI, 501-510.

NICULESCU 2003 NICULESCU, Gh., 2003. Die sarmatische Kultur im Zusam-menhang der kaiserzeitlichen archälogischen Funde aus Mun-tenien – unter besonderer Berüksichtigung der Funde von Tîg-şor. In C. von Carnap-Bornheim, Hrsg., Kontakt-Kooperation-Konflikt. Germanen und Sarmaten zwischen dem 1. und dem 4. Jahrhundert nach Christus. Internationales Kolloquium des Vorgeschichtlichen Seminars der Philipps-University Mar-burg, 12.-16. Februar 1998, Neumüster,177-205.

OPREANU 1994 OPREANU, C., 1994. Neamurile barbare de la frontierele Da-ciei romane şi relaţiile politico – diplomatice cu Imperiul, In EphemNap, IV, 193-220.

OPREANU 1997 OPREANU, C., 1997. Dakien und die Iazygen während der Re-gierung Trajans / Dacia şi iazigii în vremea lui Traian, In N. Gudea, Hrsg., Römer und Barbaren an der Grenzen des römis-chen Dakiens (= ActaMP, XXI), Zalău, 269-290.

OPREANU 1997a OPREANU, C., 1997a. Vestul Daciei romane şi Barbaricum în epoca lui Traian, In M. Bărbulescu, Eds., Civilizaţia romană în Dacia, Cluj-Napoca, 28-51.

OPREANU 1998 OPREANU, C, 1998. Dacia romană şi barbaricum, Timişoara.OPREANU 1998a OPREANU, C., 1998a. Criza militară şi politică de la Dunărea

de Jos din anii 117-119 p. Ch. Urmări asupra relaţiilor dintre Dacia şi lumea barbară, In EphemNap, VIII, 61-80.

OŢA 1999 OŢA, L., 1999. Relations between the Roman Empire and Sarmatians on the Lower Danubian limes, In N. Gudea, Eds., Proceedings of the XVIIth International Congress of Roman Frontier Studies, Zalău, 885-894.

OŢA 2007 OŢA, L., 2007. Sarmaţii din Muntenia şi Imperiul roman, In Analele Banatului, S.N., Arheologie - Istorie, XV, 51-55.

OVIDIU OVIDIU. P. Ovidius Naso, Tristele, Ponticele, Bucureşti, 1962.

– 50 –

PATSCH 1932 PATSCH, C., 1932. Beiträge zur Völkerunde von Südosteuropa, V/1, Wien.

PATSCH 1937 PATSCH, C., 1937. Der Kampf um den Donauraum unter Do-mitian und Trajan, Beiträge zur Völkerunde von Südosteuropa, V/2, Wien.

PÁRDUCZ 1941 PÁRDUCZ, M., 1941. A szarmatakor emlékei Magyarországon I / Denkmäler der Sarmatenzeit Ungarns I, (ArchHung, XXV), Budapest.

PÂRVAN 1926 PÂRVAN, V., 1926. Getica. O proistorie a Daciei, Bucureşti.PETOLESCU 1991 PETOLESCU, C. C., 1991. Decebal, regele dacilor, Bucureşti. PETOLESCU 1993 PETOLESCU, C. C., 1993. Varia Daco-Romana (XVII). Dacia

la începutul domniei lui Antoninus Pius, In Thraco-Dacica, XIV, 1-2, 159-162.

PETOLESCU 1995 PETOLESCU, C. C., 1995. Scurtă istorie a Daciei Romane, Bu-cureşti.

PETOLESCU 1995a PETOLESCU, C. C., 1995a. La victoire de Trajan en Mésie In-férieure, In Thraco-Dacica, XVI, 1-2, 223-226.

PETOLESCU 2000 PETOLESCU, C. C., 2000. Dacia şi Imperiul Roman, Bucureşti.PETOLESCU 2010 PETOLESCU, C. C., 2010. Dacia un mileniu de istorie, Bucu-

reşti.PIPPIDI 1967 PIPPIDI, D. M., 1967. Tiberius Plautius Aelianus şi frontiera Du-

nării de Jos în sec. I e.n., In Contribuţii la istoria veche a Româ-niei2, Bucureşti, 287-328.

PISO 1993 PISO 1993. Fasti Provinciae Daciae I. Die senatorischen Amtsträger,Bonn.

PLINIU CEL BĂTRÂN PLINIU CEL BĂTRÂN. Plinius, Natauralis historia. Enciclope-dia cunoştinţelor din Antichitate, I-IV, Iaşi, 2001-2003.

RAEV 1986 RAEV, B. A., 1986. Roman Imports in the Lower Don Basin, BAR, Int. Ser., 278, Oxford.

RAEV 1989 RAEV, B. A., 1989. Alany v evpopeijskih stepjah: vostok-zapad, In Skifija i Bospor. Arheologičeskie materialy k konferencii pam-jati akademika M. I. Rostovceva, Novočerkassk, 116-117.

RAEVSKIJ 1973 RAEVSKIJ, D. S., 1973. K istorii greko-skifskih otnošenij (II v. do n. e. – II v. n. e.), In VDI, 2, 110-120.

ROSTOVCEV 1918 ROSTOVCEV, M. I., 1918. Ellinstvo i iranstvo na juge Rossij, Pe-trograd.

ROSTOVCEV 1925 ROSTOVCEV, M. I., 1925. Skifija i Bospor, Petrograd.ROZANOVA 1956 ROZANOVA, N. P., 1956. Monety carja Fardzoja, In MIA, 50.RUSJAEVA 1989 RUSJAEVA, A. S., 1989. Do istorii vzaimovidnosyn Ol’vii z sar-

matamy, In Problemy istorii ta arheologii davn’ogo naselennja Ukrainy, Kyiv, 192-193.

RUSJAEVA 1995 RUSJAEVA, A. S., 1995. Ol’vijsko-sarmats’ki vidnosyny u dru-gij polovyni I st. n. e., In Atheologija (Kyiv), 4, 24-36.

RUSCU 2003 RUSCU, D., 2003. Provincia Dacia în istoriografia antică, Cluj-Napoca.

RUSSU 1973 RUSSU, I. I., 1973. Dacia şi Pannonia Inferior în lumina diplo-mei militare din anul 123, Bucureşti.

– 51 –

SARNOWSKI 1989 SARNOWSKI, T., 1989. Das Römische Heer im Norden des Schwarzen Meers, In Arheologia, XXXVIII, 1987, 61-98.

SENECA SENECA. Seneca, Naturales quaestiones. Ştiinţele naturii în primul veac, Iaşi,1999.

SIDORENKO 1988 SIDORENKO, V. A., 1988. Fragment dekreta rannerimsko-go vremeni iz raskopok pod Mangupom, In Problemy antičnoj kul'tury. Tezisy dokladov Krymskoj naučnoj konferencii, 1, Sim-feropol', 86-87.

SIMONENKO 1987 SIMONENKO, A. V., 1987. Iz istorii vzaimootnošenij Ol’vii i sarmatov v I v. n. e., In Antičnaja civilizacija i varvarskij mir v Podon’e-Priazov’e, Tezisy dokladov k seminaru, Novočerkassk, 54-56.

SIMONENKO 1992 SIMONENKO, A. V., 1992. Farzoj i Inismej – Aorsy ili alany, In VDI, 3, 148-162.

SIMONENKO 1997 SIMONENKO, A. V., 1997. Eine sarmatische Bestattung vom Su

SIMONENKO 1999 SIMONENKO, A. V., 1999. Sarmaty Pivničnogo Pryčornomor’ja. Hronologija, periodyzacija ta etno-polityčna istorija, Avtoreferat dysertacii na zdobuttja stupenja doktora istoryčnyh nauk, Kiev.

SIMONENKO 1999a SIMONENKO, A. V., 1999a. Sarmaty Severnogo Pričernomor’ja. Hronologija, periodizacija i etno-političeskaja istorija, Disertaci-ja na soiskanie učenoj stepeni doktora istoričeskih nauk (mss.), Kiev.

SIMONENKO 1999b SIMONENKO, A. V., 1999b. Sarmats’ke pohovannja na terytorii Ol’vijs’koj deržavy, In Arheologija (Kyiv), 1, 106-118.

SIMONENKO 2003 SIMONENKO, A. V., 2003. Kitajskie i central’noaziatskie ele-menty v sarmatskoj kul’ture Severnogo Pričernomor’ja, In NAV, 6, 45-65.

SIMONENKO 2008 SIMONENKO, A., 2008. Römische Importe in sarmatischen Denkmälern des nördlichen Schwarzmeergebietes, p. 1-94, Pl. 1–168, In A. Simonenko, I. I. Marčenko, Natal’ja Ju. Limberis Römishe Importe in sarmatischen und maiotischen Gräbern zwischen Unterer Donau und Kuban, Mainz.

SIMONENKO, LOBAJ 1991

SIMONENKO, A. V., LOBAJ, B. I., 1991. Sarmaty Severo-Za-podnogo Pričernomor'ja v I v. n. e. (pogrebenie znati u s. Porogi), Kiev.

SÎRBU, BÂRCĂ 1999 SÎRBU, V., BÂRCĂ, V., 1999. Daci şi sarmaţi în zona est-car-patică (sec. I a. Ch.- I p. Ch.), In Istros, IX, 89-98.

SKRIPKIN1986 SKRIPKIN, A. S., 1986. Problemy rasselenija i etničeskoj istorii sarmatov Nižnego Povolž’ja i Dona, In Drevnjaja istorija Nižne-go Povolž’ja, Saratov, 82-98.

SKRIPKIN 1990 SKRIPKIN, A. S., 1990. Aziatskaja Sarmatija. Problemy hrono-logii i eĕ istoričeskij aspekt, Saratov.

SKRIPKIN 1993 SKRIPKIN, A. S., 1993. K probleme istoričeskoj interpretacii ar-heologičeskih parallelej v kul’turah Altajskogo i Dono-Ural’skogo regionov v poslednie veka do n. e., In Antičnaja civilizacija i var-varskij mir, II, Novočerkassk, 3-10.

– 52 –

SKRIPKIN 1996 SKRIPKIN, A. S., 1996. K voprosu etničeskoj istorii sarmatov pervyh vekov našej ery, In VDI, 1, 160-168.

SON 1986 SON, N., 1986. Novaja latinskaja nadpis’ iz Tiry, In VDI, 4, 60-68.

SON 1993 SON, N., 1993. Tira rimskogo vremeni, Kiev.STEIN 1940 STEIN, A., 1940. Die Legaten von Moesia, Budapest.STRABON STRABON, Geografia, I-III, Bucureşti, 1972-1984.STROBEL 1984 STROBEL, K., 1984. Untersuchungen zu den Dakerkriegen

Trajans. Studien zur Geschichte des mittleren und unteren Do-nauraumes in der Hohen Kaiserzeit, Bonn.

STROBEL 1986 STROBEL, K., 1986. Die Jahre 117 bis 119 n. Chr., eine Kri-senphase der römischen Herrschaft an der mittleren und unte-ren Donau, In H. Kalcyk, Brigitte Gullath, A. Graeber, Hrsg., Studien zur Alten Geschichte. Festschrift S. Lauffer, Roma, 905-967.

STROBEL 1989 STROBEL, K., 1989. Die Donaukriege Domitianus, Bonn, 1989.

SUBBOTIN, DZIGOV-SKIJ 1990

SUBBOTIN, L. V., DZIGOVSKIJ, A. N., 1990. Sarnatskie drev-nosti Dnestro-Dunajskogo meždureč’ja, I, Kiev.

SUBBOTIN, DZIGOV-SKIJ 1990a

SUBBOTIN, L. V., DZIGOVSKIJ, A. N. 1990a, Sarnatskie drev-nosti Dnestro-Dunajskogo meždureč’ja, II, Kiev.

SUBBOTIN, DZIGOV-SKIJ 1990b

SUBBOTIN, L. V., DZIGOVSKIJ, A. N., 1990b. Sarnatskie drev-nosti Dnestro-Dunajskogo meždureč’ja, III, Kiev.

SUCEVEANU 1971 SUCEVEANU, Al., 1971. În legătură cu data de anexare a Do-brogei de către romani, In Pontica, IV, 105-123.

SUCEVEANU 1977 SUCEVEANU, Al., 1977, Viaţa economică în Dobrogea romană secolele I-III e. n., Bucureşti.

SUCEVEANU 1979 SUCEVEANU, Al., 1979. Din nou despre cariera lui Marcus Ar-runtius Claudianus, In SCIVA, 30, 1, 47-61.

SUCEVEANU 1991 SUCEVEANU, Al., 1991. M. Arruntius Claudianus et l’annexion romaine de la Dobroudja, In AncSoc, 22, 255-276.

SUETONIUS SUETONIUS, Vieţile celor doisprezece cezari, Bucureşti, 1998.SULIMIRSKI 1970 SULIMIRSKI, T., 1971, The Sarmatians, London.SULIMIRSKIJ 2008 SULIMIRSKIJ, T., 2008. Sarmaty. Drevnii narod juga Rossii,

Kursk.SYME 1971 SYME, R., 1971. Danubian Papers, Bucureşti. ŠČERBAKOVA, KAŠUBA 1993

ŠČERBAKOVA, T. A., KAŠUBA, M. T., 1993. Sarmato-alanskie drevnosti (Kurgannye zahoronenija bliz s. Mokra), Tiraspol’.

ŠČUKIN 1982 ŠČUKIN, M. B., 1982. Carstvo Farzoja. Epizod iz istorii Severno-go Pričernomor’ja, In SGE, XLVII, 35-38.

ŠČUKIN 1989 ŠČUKIN, M. B., 1989. Sarmaty na zemljah k zapodu ot Dnepra i nekotorye sobytija I v. v central'noj i vostočnoj Evrope, In SA, 1, 70-84.

ŠČUKIN 1989a ŠČUKIN, M. B., 1989a. Na zapadnyh granicah Sarmatii, In KE-SAM, Novočerkassk, 31-55.

ŠČUKIN 1992 ŠČUKIN, M. B., 1992. Nekotorye zamečanija k voprosu o hrono-logii Zubovsko-Vizdviženskoj grupy i problemy rannih alan, In Antičnaja civilizacija i varvarskij mir, I, Novočerkassk, 103-124.

– 53 –

ŠČUKIN 1994 ŠČUKIN, M. B., 1994. Na rubeže er, Sankt-Petersburg.ŠČUKIN 1995 ŠČUKIN, M. B., 1995 Dve repliki : O Farzoe i nadpisi iz Mangu-

pa, o carstve Artavasde i pogrebenii v Kosike, In VDI, 4, 175-179. ŠELOV 1975 ŠELOV, D. B., 1975. Severnoe Pričernomor'e 2000 let nazad,

Moskva.ŠELOV 1981 ŠELOV, D. B., 1981. Rimljani v Severnom Pričernomor’TACITUS Agricola TACITUS, Agricola, In Opere, I, Bucureşti, 1958.TACITUS Anale TACITUS, Anale, Bucureşti, 1995.TACITUS Germania TACITUS, Germania, In Opere, I, Bucureşti, 1958.TACITUS Istorii TACITUS, Istorii, In Opere, II, Bucureşti, 1963.TARI 1994 TARI, E., 1994. Korai szarmata sír Újszilváson, în A kő-kortól

a középkorig. Von der Steinzeit bis zum Mittelalter, Tanul-mányok Trogmayer Ottó 60, születésnapjára Szerk. Lőrinczy Gábor, Szeged, 259-261.

TĂNASE, MARE 2000 TĂNASE, D., MARE, M., 2000. Pătrunderea sarmaţilor în ves-tul Banatului, în lumina unor noi descoperiri arheologice, In SCIVA, 51, 3-4, 193-208.

TITUS LIVIUS TITUS LIVIUS, De la fundarea Romei, I-V, Bucureşti, 1959–1963.

TUDOR 1956 TUDOR, D., 1956. Peregrinările sclavului Callidromus, In Stu-dii şi articole de istorie, I, 19-30.

VADAY 1977 VADAY, A., 1977. Rasparaganus rex Roxolanorum, In MittAr-chInst, 7, Budapest, 27-31.

VADAY 1984 VADAY, A., 1984. Das Graberfeld der Jazyges Metanastae in Mezőcsát-Hörcsögös, In MittArchInst, 12-13, 1982-1983, 167-188.

VADAY 1989 VADAY, A., 1989. Die sarmatischen Denkmäler des Komitats Szolnok, (= Antaeus, 17-18, 1988-1989), Budapest.

VADAY 1989a VADAY, A., 1989a. Sarmatisches Männergrab mit Goldfund aus Dunaharaszti, In FolArch, XL, 129-136.

VADAY 1991 VADAY, A., 1991. The Dacián Question in the Sarmatian Bar-baricum, In Antaeus, 19-20, 1990-1991, 75-83.

VADAY 2003 VADAY, A., 2003. Limes Sarmatiae, In Zsolt Visy, Eds., The Roman Army in Pannonia, Pécs, 204-212.

VADAY 2003a VADAY, A., 2003a. Barbarian People (Iranians, Germans, Celts and Dacians), In Zsolt Visy, Eds., The Roman Army in Pannonia, Pécs, 222- 237.

VINOGRADOV 1990 VINOGRADOV, Ju. G., 1990. Ol'vija i Rim, In Vostočnaja Evro-pa v drevnosti i srednevekovie, Moskva, 27-32.

VINOGRADOV 1994 VINOGRADOV, Ju. G., 1994. Očerki voenno-političeskoj istorii sarmatov v I v. n. e., In VDI, 2, 151-170.

VINOGRADOV 1963

VINOGRADOV, V. B., 1963. Sarmaty Severo-Vostočnogo Kavkaza, Groznyj.

VINOGRADOV 1965

VINOGRADOV, V. B., 1965. Sirakskij sojuz plemen na Se-vernom Kavkaze, In SA, 1, 108-121.

VOGEL-WEIDE-MANN 1982

VOGEL-WEIDEMANN, A., 1982. Die Statthalter von Afrika und Asia in den Jahren 14-68 n. Chr., Bonn.

– 54 –

VYSOTSKAJA 1979 VYSOTSKAJA, T. N., 1979. Neapol' stolica gosudarstva pozdnih skifov, Kiev.

WILKES 1983 WILKES, J. J., 1983. Romans, Dacians and Sramatians in the First and Early Second Centuries, In B. Hartley, J. Wacher, Eds., Rome and Her Northern Provincies, Oxford, 255-289.

ZUBAR 1988 ZUBAR, V. M., 1988. Pro pohid Plavtija Sil'vana v Krym, In Ar-heologija (Kyiv), 63, 19-27.

ZUBAR’ 1994 ZUBAR’, V. M., 1994. Hersones Tavričeskij i Rimskaja Imperja, Kiev.

ZUBAR’ 1994a ZUBAR’, V. M., 1994a, Ol’vija, sarmaty i Rim vo vtoroj polovine I v., In VDI, 3, 218-222.

ZUBAR’, KOSTRO-MIČEVA 1990

ZUBAR’, V. M., KOSTROMIČEVA, T. I., 1990. Novyj aureus iz okrestnostej Hersonesa, In KSIA, 197, 83-86.

ŽDANOVSKIJ, MA-RČENKO 1988

ŽDANOVSKIJ, A. M., MARČENKO, I. I., 1988. Sarmaty v Prikuban’e, In Problemy sarmatskoj arheologii i istorii, Azov, 42-56.

ZOGRAF 1951 ZOGRAF, A. N., 1951. Antičnze monety, (=MIA, 16), 1951.

– 55 –

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

ActaAntArch Acta Antiqua et Archaeologica. Acta Universitatis de Attila József Nominatae, Szeged

ActaAntHung Acta Antiqua Academiae Scientarum Hungaricae, BudapestActaArchHung Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Bu-

dapestActaDebr Acta Classica Universitatis Debrecienensis, DebrecenArchHung Archaeologia Hungarica. Dissertationes Archaeologicae Mu-

sei Nationalis Hungarici a Consilio Archaeologorum Acade-miae Scientiarum Hungaricae redactae, Budapest

ActaMN Acta Musei Napocensis, Cluj-NapocaActaMP Acta Musei Porolissensis, Zalău.Alba Regia Alba Regia. Annales Musei Stephani regis, SzékesfehérvárAnalele Banatului Analele Banatului, Muzeul Banatului, TimişoaraAncSoc Ancient Society, Katholieke Universiteit te Leuven, LeuvenAntaeus Antaeus, Communicationes ex Instituto Archaeologico Aca-

demiae Scientiarum Hungaricae, BudapestANRV Aufstieg und Niedergang der roAP URSR Arheologični pam'jatki URSR, KievApulum Apulum. Buletinul Muzeului Unirii Alba Iulia, Alba Iulia Arheologia Arheologia. Rocznik Instytutu Historii Kultury Materialnej

Polskiej Akademii Nauk, Wracłw-Warszawa-Kraków-GdańskArheologija (Kyiv) Arheologija, Kiev, Institut Arheologii, KievARMSI Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice,

BucureştiASGE Arheologičeskij sbornik Gosudarstvennogo Ermitaja, Lenin-

gradBAR Int. Ser. British Archaeological Reports, International Series, OxfordBHAUT Bibliotheca Historica et Archaeologica Universitas Timisien-

sis, TimişoaraCAH The Cambridge Ancient History, CambridgeCIL Corpus Inscriptionum Latinarum, BerlinDacia Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Rou-

manie, Bucureşti, I-XII (1924-1928); Nouvelle Série: Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, Bucureşti.

DMÉ Debreceni Déei Múzeum Évkönyve, DebrecenEurasia Antiqua Eurasia Antiqua. Deutsche Archäologisches Institut, BerlinEphemNap Ephemeris Napocensis, Cluj-NapocaFolArch Folia Archaeologica, BudapestHistoria Historia. Zeitschrift für alte Geschichte, LeipzigILS H. Dessau, Inscriptiones Latinae selectae, I-III, Berlin, 1892-

1916.Istros Istros. Buletinul Muzeului Brăilei. BrăilaJAMÉ Jósa András Múzeum Évkönyve, NyíregyházaKBN Korpus Bosporskih nadpisej, Moskva-LeningradKESAM Kočenviki evraziskij stepei i antičnyj mir, NovočercasskKSIA Kratkie Soobščenija Instituta Arheologii, Moskva

– 56 –

MCA Materiale şi cercetări arheologice. Culegere de rapoarte la se-siunile anuale de rapoarte de săpături

MFMÉ A Móra Ferek Muzeum Evkönyve. SzegedMIA Materialy i issledovanja po arheologii, MoskvaMittArchInst Mitteilungen des Archäologischen Instituts der Ungarischen

Akademie der Wissenscheften, BudapestNAV Nižnevolžskij arheologičeskij vestnok, Volgograd PAV Petersburgskij arheologičeskij Vestnik, Sankt PetersburgPontica Pontica. Studii şi materiale de istorie, arheologie şi muzeo-

grafie, Constanţa RA Rossijskaja Arheologija, MoskvaSA Sovetskaja Arheologija, MoskvaSGE Soobščenija Gosudarstvennogo Ermitaja, LeningradSCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie veche şi Arheologie, BucureştiStCl Studii Clasice, BucureştiStratum + Stratum, Vysšaja Antropologičeskaja Škola. ChişinăuThraco-Dacica Thraco-Dacica, Institutul Român de Tracologie, BucureştiVDI Vestnik Drevnei Istorii, Moskva

– 57 –

Fig. 1. Aşezarea triburilor sarmatice după informaţiile din lucrarea lui Strabon / Loca-tion of the Sarmatian tribes upon Strabo.

Fig. 2. Aşezarea triburilor sarmatice în a doua jumătate a sec. I – începutul sec. II p. Chr. după relatările autorilor antici / Location of the Sarmatian tribes in the second half of

the 1st century – beginning of the 2nd century AD upon ancient reports.

– 58 –

ARGUMENTE ARHEOLOGICE PRIVIND EXISTENŢA UNUI CUPTOR PENTRU REDUCEREA MINEREULUI DIN FIER ÎN AŞEZAREA DACICĂ

DE EPOCĂ ROMANĂ DE LA ROŞIORI–DULCEŞTI (JUD. NEAMŢ)1

George Dan HÂNCEANU

Cercetările de suprafaţă din 2003, efectuate pe terasa superioară a râului Moldova, au permis identificarea unei noi aşezări dacice, din seco-lele II-III, situată în zona satului Roşiori, comuna Dulceşti, judeţul Neamţ. Cantitatea impresionantă de ceramică, descoperită cu această ocazie, în punctul Ţarina Veche, ne-a determinat să efectuăm în 2004 un sondaj de verificare2 şi, totodată, de confirmare a celor găsite în zonă. Trasarea celor trei secţiuni (notate SI-SIII) a indicat prezenţa unui nou sit dacic, pe malul Moldovei, în apropierea celor deja cunoscute de la Poiana-Dulceşti, punc-tele Silişte3 şi Varniţă4. Ulterior, importanţa acestor rezultate a impus o cercetare sistematică a staţiunii, desfăşurată până în prezent prin interme-diul campaniilor din anii 2005-20075.

Cu prilejul săpăturii din 2006, când s-a trasat o casetă (notată Cas. A – pl. I/foto 1) de 10 m lungime x 4 m lăţime, paralel cu buza terasei Moldovei, am identificat două complexe închise ale căror obiecte ne determină să credem în posibilitatea prezenţei unui cuptor de redus minereul din fier în respectiva aşezare.

În caseta amintită am descoperit o vatră deschisă, situată spre sud şi patru gropi, dintre care două spre nord (menajere), una spre vest (cu rol cultic) şi alta spre est (menajeră) – pl. II. Ultima menţionată, cea spre est (notată Gr. 2 – pl. I/foto 2), era de formă ovală şi de dimensiuni mari (diametru de 1,80-2 m), adâncă de 0,80 m (de la 1-1,80 m). Aceasta conţinea cele mai multe obiecte: pe lângă ceramica modelată la mână şi la roată (fragmente de vase-borcan, fructiere, străchini, căni, căniţe, vase-urnă), erau bucăţi de zgură metalică, o lupă din fier, două cuţite fier, un fragment de fund de la un alt creuzet şi oase. Pentru dezvelirea completă a

1 Comunicare susţinută cu prilejul celei de-a XII-a ediţii a Conferinţei Internaţionale „Istorie, cultură şi civilizaţie în Europa de Sud-Est”, organizată la Chişinău de Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM), în perioada 14-16 aprilie 2011.

2 Pentru rezultatele acestui sondaj vezi HÂNCEANU 2006, 159-166.3 BICHIR 1965, 675-694; BICHIR 1966, 74-79; BICHIR 1967, 177-224; BICHIR 1973a,

97-103; BICHIR 1973b, 412 p. 4 BICHIR 1965, 675-694; BICHIR 1967, 177-224; BICHIR 1973a, 103; BICHIR 1973b, 412 p.5 Pentru săpăturile din 2005 vezi HÂNCEANU 2007, 419-461, iar pentru cele din 2006-2007

vezi HÂNCEANU 2012, 24-116

– 59 –

gropii s-a trasat o casetă (notată Cas. 1, de 1,50 m lungime x 0,50 m lăţime, în buza terasei), care a permis, în afara conturului gropii menajere, şi depis-tarea unui colţ dintr-o vatră (pl. I/foto 2), alături de care se afla un creuzet (pl. III/foto 1, 2), puternic exfoliat datorită temperaturii ridicate la care a fost expus în timp.

Din păcate, vatra se prelungeşte prea mult spre finalul terasei, fapt ce nu ne-a oferit posibilitatea dezvelirii totale a acesteia, ci doar a unui colţ din componenţa ei. La baza vetrei, la 1-1,20 m adâncime, s-a găsit creuzetul amintit. Acest obiect, alături de cele din inventarul Gr. 2 (ultima situată chiar lângă vatră), indică posibilitatea existenţei unui cuptor, dacă nu specializat, atunci improvizat, pentru reducerea minereului, îndeosebi din fier (potrivit urmelor interioare vasului, care păreau să fie, încă dinainte de analize, oxizi de fier). Descrierea pieselor respective constituie argumente în favoarea ipotezei emise:

1. Creuzet (nr. inv. 43148) din pastă grosieră, cu microprundişuri în compoziţie, de culoare cenuşie-neagră. Întreg, vasul are gura rotundă, pereţii groşi şi fundul drept (pl. V/1). În interior şi la exterior se observă intense urme de exfoliere şi crăpături, datorate expunerilor repetate la temperaturi ridicate. În interior păstrează urme de înroşire de la topirea minereului din fier. Dimensiuni: H = 7 cm, Dg = 6 cm şi Df = 4,8 cm. Cu certitudine, acest vas a fost întrebuinţat la topirea minereurilor locale şi la fabricarea unor unelte casnice, uzuale, cum ar fi cuţitele, în număr de 12, până în prezent.

În groapa din apropiere s-a descoperit un fragment de fund drept, din pastă similară recipientului amintit, probabil de la un alt creuzet. Modelat tot la mână, fragmentul are o pastă cu aspect zgrunţuros-poros şi cu urme de ardere secundară (pl. III/foto 3). Nu excludem posibilitatea utilizării acestui vas (pl. V/2) în acelaşi scop ca şi exemplarul descoperit întreg, iar în urma deselor utilizări şi, implicit, a spargerii, a fost aruncat în groapa menajeră din preajmă. Similitudini, îndeosebi pentru exemplarul întreg, ca pastă, formă, mod de fabricare, pot fi stabilite cu recipientele de la Poiana-Neamţ (puncte: Silişte1 şi Varniţă2) şi Dumbrava-Ciurea (Iaşi)3.

2. Lupă din fier, neregulată (pl. IV/foto 1; V/3), descoperită la 1-1,20 m adâncime în Gr. 2.1 BICHIR 1973b, 51, 254 (pl. XXXVIII/7). Creuzetul din punctul Silişte, de la Poiana-

Dulceşti se diferenţiază de cel găsit la Roşiori prin gura triunghiulară. 2 BICHIR 1973b, 377 (pl. CLXI/6). Exemplarul de la Roşiori este aproape identic cu cel din

punctul Varniţă, de la Poiana-Dulceşti (ambele având gura rotundă). 3 SANIE & SANIE 1973, 73 (fig. 10/8).

– 60 –

3. Zgură din fier, în număr de patru fragmente, neregulate (pl. IV/foto 2; V/4-7), găsite la 1-1,20 m adâncime în interiorul Gr. 2.

Cele cinci fragmente (lupa şi zgura) cântăresc aproximativ 1,2-1,5 kg.4. Cuţite din fier fragmentare (nr. inv. 43166, 43167), de la care s-au

păstrat doar lamele. Obiectele sunt triunghiulare în secţiune şi rupte la ambele extremităţi (pl. IV/foto 3, 4; V/8, 9). Descoperite la 1-1,20 m adân-cime, în inventarul aceleiaşi gropi, ele au următoarele dimensiuni: L = 5,7 cm, l = 2 cm (43166) şi L = 6 cm, l = 2,4 cm (43167).

* * *Descoperirea uneltelor din fier în situl dacic de la Roşiori denotă

prezenţa unor ateliere cu specific de fierărie, unde puteau fi produse sau reparate unele piese, precum cuţitele, în număr de 12, până în momentul actual. Astfel, prezenţa vetrei, creuzetelor, lupei şi bucăţilor de zgură meta-lică fac posibilă atribuirea vetrei respective unui cuptor improvizat pentru redus minereul din fier, probabil local, pentru prelucrarea şi fabricarea unor unelte casnice, uzuale, cum ar fi cazul cuţitelor. Acestea sunt de mai multe tipuri, cu limbă de înmănuşare, mânere plate cu nituri şi cu lama triun-ghiulară sau dreptunghiulară în secţiune, ascuţită la interior ori curbată, iar tăişul drept. Chiar dacă marginea terasei nu ne-a permis să observăm dacă această vatră avea amenajări speciale necesare unui cuptor care să atingă temperaturi ridicate sau era o instalaţie de moment, celelalte dovezi, printre care creuzetul puternic exfoliat la exterior şi cu urme de oxizi din fier, care domină compoziţia roşietică interioară a pereţilor (potrivit anali-zelor efectuate de fizician dr. Gh. Niculescu1, de la Institutul Naţional de Cercetare în Domeniul Conservării şi Restaurării), indică destinaţia clară a vestigiului respectiv.

AbrevieriArh. Mold. – Arheologia Moldovei, Institutul de Arheologie Iaşi (România). AMT – Acta Musei Tutovensis, Muzeul „Vasile Pârvan”Bârlad (România).Atti – Atti del VI Congreso Internazionale delle Scienze Preistoriche e Proto-

istoriche, Roma.CI – Cercetări istorice, Muzeul de Istorie a Moldovei (Complexul Muzeal

Naţional „Moldova”, Iaşi), România.1 Tehnicile de investigaţie (microscopia şi fluorescenţa de raze X) au vizat creuzetul menţi-

onat şi obiectele din fier (cuţitele, lupa şi bucăţile de zgură), descoperite în Cas. A/2006, de la Roşiori. Pentru amănunte vezi: MIRCEA 2007, 19-23, 70-71 (pl. 32).

– 61 –

Dacia – Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti. Nouvelle série: Revue d‘archéologie et d‘histoire ancienne (din 1957), România.

MCA – Materiale şi cercetări arheologice, Comisia Naţională de Arheo-logie, Academia Română, Bucureşti (România).

Mem. Antiq. – Memoria Antiqvitatis, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, Piatra-Neamţ (România).

SCIV (A) – Studii şi cercetări de istorie veche (Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, din 1974), Bucureşti (România).

Bibliografie BICHIR, Gh., 1965. „Noi contribuţii la cunoaşterea culturii materiale a

carpilor”, SCIV, t. 16, 4, 675-694. BICHIR, Gh., 1966. „Les Carpes à la lumière des dernières découvertes

archéologiques de Moldavie”, Atti, III, 74-79. BICHIR, Gh., 1967. „La civilisation des Carpes (IIe-IIIe siècles de n.è.) à la

lumière des fouilles archéologiques de Poiana-Dulceşti, de Butnăreşti et de Pădureni”, Dacia, N.S., 11, 177-224.

BICHIR, Gh., 1973a. „Şantierul arheologic de la Poiana-Dulceşti”, MCA, X, 97-103.

BICHIR, Gh., 1973b. Cultura carpică, Bucureşti. HÂNCEANU, G. D., 2006. „Primele rezultate din săpăturile arheologice de

la Roşiori-Dulceşti (2004)”, Arh. Mold., XXIX, 159-166. HÂNCEANU, G. D., 2007. „Cercetările arheologice din 2005 de la Roşiori-

Dulceşti (jud. Neamţ)”, Mem. Antiq., XXIV, 419-461.HÂNCEANU, G.D., 2012. Cercetarea sitului arheologic de la Roşiori-

Neamţ (2006-2007). Contribuţii la cultura dacilor liberi de pe malul Moldovei, AMT, VII, 24-116.

MIRCEA, O., 2007. Restaurarea şi conservarea pieselor arheologice. Catalog de expoziţie, Roman.

SANIE, S., SANIE, Ş., 1973. „Cercetările arheologice de la Dumbrava (comuna Ciurea, jud. Iaşi)”, C.I., IV, 61-92.

– 62 –

SUMMARY

ARCHAEOLOGICAL ARGUMENTS REGARDING THE EXISTENCE OF A FURNACE FOR THE REDUCTION OF THE IRON ORE IN THE DACIAN

SETTLEMENT FROM ROŞIORI–DULCEŞTI (NEAMŢ COUNTY)

The surface researches carried out in 2003 on the superior terrace of the Moldova River led to the identification of a new archaeological site in Roşiori, Dulceşti village, Neamţ County, at 15 km of the Roman municipality. The big amount of ceramic material discovered (fragments belonging to handmade vessels but also using the potter’s wheel) deter-mined us to make a small field research in 2004 (we made 3 sections) that confirmed the existence of a Dacian settlement chronologically dated in the II-III century. Between 2005 and 2007 we carried out three campaigns of systematic researches.

In 2006 we made a new trench – trench A (10 m long x 4 m width) placed parallel with the terrace border and we discovered two closed complexes. One of them was an oven situated at 1 m depth; nearby we located a melting pot with strong traces of exfoliation because of the long exposition to high temperatures. Inside the melting pot we could observe traces of iron oxides who demonstrate the fact that it was used for the reduction of the iron ore.

Near the oven we also found a domestic pit, oval shaped situated at 1 m depth with a diameter of 1,80-2 m. His inventory contained handmade ceramics but also ceramics made using the potter’s wheel (fragments of big pots, fruit bowls, bowls, jugs, cups, funeral urns), four pieces of metal slag, an iron loop, two knives, a bottom from a melting pot and bones. The fact that the two complexes were placed nearby and at the same depth prove that they were contemporary, thus the people who utilised the oven also used the domestic pit.

The archaeological evidence (two melting pots, two knives, an iron loop and the fragments of metal slag) allows us to postulate the existence of an oven for the reduction of the iron ore, either one with special facilities or an improvised installation. Our uncertainty comes from the fact that the oven is placed near the terrace border so we could not dig the whole area and clarify the utility of the oven. Thus, our hypothesis is based only on the archaeological evidence already mentioned according to which we believe that some of the members of the Dacian community from Roşiori were

– 63 –

preoccupied with the reduction of the iron ore. In specialised workshops, they produced or repaired agricultural stocks, artisan tools or usual tools like knives (twelve of them being already discovered).

Although in small number, the archaeological evidence sustains and makes credible the hypothesis regarding the practice of this occupation by the members of the Dacian community on the Moldova banks.

List of platesPlate I: photo 1 – image from the site – trench A/2006; photo 2 – image

from the site – the oven and Hole 2 from trench A.Plate II: plan and stratigraphy of trench A/2006 – Roşiori.Plate III: photo 1 – melting pot in situ; photo 2 – exfoliated melting pot

with traces of iron oxides on the interior; photo 3 – melting pot frag-ment (Hole 2). IInd-IIIrd century.

Plate IV: photo 1 – iron loop (Hole 2); photo 2 – metal slag fragments (Hole 2); photo 3 – fragment of a iron blade knife (Hole 2) – inven-tory number 43166; photo 4 – fragment of a iron blade knife (Hole 2) – inventory number 43167; IInd-IIIrd century.

Plate V: 1, 2 clay melting pot; 3, 4, 6, 7 iron slag, 5 iron loop; 8, 9 iron knife blades. IInd-IIIrd century.

– 64 –

Foto 1

Foto 2PLANŞA I: foto 1 – aspect de şantier cu Cas. A/2006; foto 2 – aspect de

şantier vatra şi Gr. 2 din Cas. A.

– 65 –

PLANŞA II: planul şi stratigrafia Casetei A/2006 – Roşiori

– 66 –

Foto 1

Foto 2

Foto 3

PLANŞA III: foto 1 – creuzet in situ; foto 2 – creuzetul exfoliat şi cu urme de oxizi din fier în interior; foto 3 – fragment creuzet din Gr. 2. Secolele II-III.

– 67 –

Foto 1

Foto 2

Foto 3 Foto 4

PLANŞA IV: foto 1 – lupă din fier (Gr. 2); foto 2 – fragmente zgură din fier (Gr. 2);

foto 3 – fragment lamă de cuţit din fier, Gr. 2 (nr.inv. 43166); foto 4 – frag-ment lamă de cuţit din fier, Gr. 2 (nr.inv. 43167). Secolele II-III.

– 68 –

PLANŞA V: 1, 2, creuzete din lut; 3, 4, 6, 7, zgură din fier; 5, lupă din fier;8, 9, lame cuţite din fier. Secolele II – III.

1

– 69 –

CURTEA BOIEREASCĂ MUNTEANĂ ÎN CADRUL GENERAL AL HABITATULUI ÎNTRE JUMĂTATEA SECOLULUI XVII ŞI ÎNCE-

PUTUL SECOLULUI XVIII1

Vlad Andrei MARAVELA

Ansamblul unei reşedinţe boiereşti era constituit din locuinţa propriu-zisă, biserica de curte, elemente de fortificare şi anexe utilitar-gospodăreşti, care întregeau aceste adevărate centre rezidenţiale ale secolului XVII.

Începând cu secolul XVII, vor lua naştere două tipuri de locuinţe. Unul dintre acestea corespundea necesităţilor destul de modeste ale majorităţii boierilor şi ale dregătorilor de rang mai mic. Celălalt a fost conceput pentru a satisface exigenţele marii boierimi. Locuinţele boiereşti din mediul rural se construiau separat de sat, la o anumită distanţă de acesta. Locuinţa boie-rească era o curte, fortificată sau nu, dar casa, devenită palat, situată în mijlocul incintei, era mai mare, cu mai multe caturi, încăperi luminoase şi spaţioase, spre deosebire de secolele anterioare.

Casele boiereşti erau construite din piatră şi cărămidă şi cuprindeau pivniţe adânci. Acestea se pot clasifica în baza funcţiei îndeplinite şi aspec-tului constructiv (numărul de încăperi, niveluri sau sistemele de boltire a pivniţelor pot ajuta, de asemenea, la încropirea unor diferite clasificări). Reprezentanţii de seamă ai boierimii au folosit materiale durabile, adesea scumpe, în construcţia caselor, pentru a răspunde nu doar nevoilor de locuire, ci şi pentru a pregăti şi anunţa realizările de excepţie ale barocului în Muntenia, numit cu un termen generic „stilul brâncovenesc”. Casele marilor dregători ridicate în această perioadă, precum cele din Hereşti, Filipeştii de Târg, Filipeştii de Pădure, Coţofeni, Doiceşti, Potlogi, Mogo-şoaia, sunt păstrate într-o stare care permite consideraţii de ordin arhitec-tural şi artistic.

Despre casele boiereşti din oraşe nu s-a scris aproape nimic, pentru că cele mai multe au dispărut, despre ele rămânând mult mai puţine mărturii docu-mentare decât despre biserici. De aceea, a face o prezentare a acestei categorii de monumente – majoritatea dispărute – nu este o sarcină tocmai uşoară.

Casele boiereşti şi ale unor negustori şi meşteşugari înstăriţi sunt şi ele construite la început din lemn, iar apoi, de la mijlocul secolului XVII, din cărămidă şi piatră, acoperite cu tablă şi şindrilă. Unele case sunt cu etaj şi 1 Cercetările s-au efectuat în cadrul proiectului POSDRU, nr. 88/1.5/S “Eficientizarea acti-

vităţii studenţilor din cadrul ciclului de studii doctorale” ID 61445– EFICIENT”.

– 70 –

au în faţă balcoane, frumos lucrate de meşteri dulgheri sau pietrari. Toate casele sunt înconjurate de curţi mai mari sau mai mici, împrejmuite cu garduri de lemn şi au staule pentru cai şi vite, câte o pivniţă sau două din piatră, în care sunt păstrate alimentele şi alte bunuri ce necesită o întreţi-nere specială1.

Datorită centralizării statului şi creşterii importanţei marilor dregători ai domniei, care trebuiau să locuiască unde şedea domnul, pentru a-l ajuta la conducerea treburilor statului, tot mai mulţi dintre marii boieri au început să-şi construiască case în cele două capitale ale ţării: Târgovişte şi Bucureşti.

În secolul XVII, numeroşi mari boieri îşi construiesc – pe lângă casele din satele lor – şi locuinţe tot mai confortabile în Bucureşti. Numărul caselor boiereşti înscrise în documentele din acest secol este cu mult mai mare decât al celor menţionate în secolul anterior. Sunt amintite astfel: casa lui Fiera mare logofăt la 1626 nov. 102, a lui Ghiorma clucer, la 1635 iulie 13, a lui Evstratie al doilea logofăt, la 1645 iulie 124, a lui Radu Dudescu logofăt, la 1650 mai 255, a lui Colţea clucerul6, a lui Şerban Cantacuzino, situată în apropierea m-rii Sf. Ioan Grecesc, la 16637, a lui Dumitraşco Corbeanu logofăt, lângă m-rea Sărindar, la 1666 febr. 18, a lui Pârvu Canta-cuzino logofăt, arsă în 16729, casa lui Gheorghe Băleanu banul, locul de casă oferit de Constantin Brâncoveanu lui Cornea Brăiloiu la 169310 etc.

Marii boieri ai ţării, care erau şi mari dregători, locuiau majoritatea timpului în Bucureşti. Una dintre pedepsele aplicate de domn boierilor în acel timp era şi aceea de a-i obliga să stea la ţară, la moşiile lor, privându-i de dreptul de a locui în capitală11.

Locuinţele boiereşti din Bucureşti din secolul XVII vor fi avut, probabil, o înfăţişare asemănătoare cu a somptuoaselor palate ale Cantacuzinilor de la Filipeşti sau Măgureni ori cu palatul din Fierăşti. Aceste case erau clădite pe o pivniţă mare, împărţită de obicei în patru compartimente, şi aveau parter şi etaj. La parter locuia personalul curţii boiereşti, iar la etaj stăpânii. 1 LEHR, 1980, 66.2 B.A.R. (Biblioteca Academiei Române), CXXV/53.3 Idem, XCVI/18.4 Idem, XLIII/76.5 Idem, XLIII/134.6 D.A.N.I.C. (Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale), M-rea Cotroceni, XC/24.7 IORGA 1902, 23.8 D.A.N.I.C., Dep. Filipescu, I/49.9 Idem, Mitropolia, LVII/27. Doc. din 1674 iulie 1.10 B.A.R., XLV/84.11 STOICESCU 1961, 62.

– 71 –

Etajul avea un foişor deschis, la care se ajungea pe o scară exterioară. După cum afirmă Edmund Chishull din vremea lui Constantin Brâncoveanu, casele boiereşti din Bucureşti, grupate în apropierea curţii domneşti, erau „frumos acoperite cu şindrilă” şi „zidite din piatră tare”. Ele erau înconju-rate de „grădini şi curţi foarte întinse, împrejmuite cu trunchiuri întregi de stejar, aşezate cât se poate de aproape unul de altul”.

Boierii stăpâneau diverse proprietăţi în oraş, cum ar fi case, prăvălii, mori, vii. În casele pe care şi le construiau în oraşe, boierii locuiau fie permanent, fie temporar, un anumit număr de zile pe an. Alături de casă aveau pivniţe de piatră – menţionate separat în documente – în care păstrau vinul obţinut din viile din oraşe şi împrejurimi, precum şi alte mărfuri şi alimente.

Boierii – interesaţi din ce în ce mai mult în dezvoltarea relaţiilor marfă-bani – vor căuta ca, în afară de case, să cumpere un număr cât mai mare de prăvălii pentru a putea să desfacă produsele de pe domeniile lor sau să le folosească ca loc de depozit pentru mărfurile trimise spre vânzare pe piaţa externă. Nu întotdeauna aceste proprietăţi se află în oraşul de reşedinţă al proprietarului şi atunci ele sunt date cu chirie, la fel ca şi proprietăţile din oraşele de reşedinţă, ce nu îi sunt de trebuinţă.

Dacă se întâmplă să cumpere un loc pe care se găseşte o casă sau o prăvălie de care nu au nevoie, boierii îi pot obliga pe cei care stau acolo să le plătească chiria din urmă, să demonteze clădirea şi apoi să plece în altă parte, unde să-şi construiască din nou casa sau prăvălia pe care au fost nevoiţi să o demonteze; acest lucru era posibil, deoarece majoritatea construcţiilor erau din lemn şi puteau fi uşor demontate şi reconstruite. Probabil că pe aceste locuri – situate, de cele mai multe ori, în centrul oraşului – boierii îşi construiesc „temei de case”.

Dar boierii stăpânesc în oraşe nu numai case şi prăvălii, ci şi nume-roase mori şi vii. În aceste oraşe posedă şi case, şi crame pentru prelucrarea vinului. Munca este făcută cu vieri special angajaţi sau cu posluşnici pe care îi au la fiecare vie1.

Dezvoltarea şi transformarea domeniilor boiereşti în întreprinderi producătoare de mărfuri, răspunzând astfel necesităţilor venite din partea Transilvaniei, Imperiului Habsburgic şi Imperiului Otoman, au dus la sporirea moşiilor şi satelor aservite. Odată cu extinderea suprafeţei dome-niilor, marii boieri au acaparat monopolul morilor, iazurilor, heleşteielor, precum şi al vânzării vinului. Vitele mari, atât de necesare transporturilor, au luat calea comerţului spre Transilvania, dar şi spre Imperiul Otoman şi

1 LEHR 1980, 76.

– 72 –

Europa Centrală, principalii furnizori fiind marii boieri, în frunte cu Preda Brâncoveanu, care ajunsese vestit pentru marile herghelii de cai, turme de oi, vite şi porci, stupine etc.:

Acest boier este foarte bogat şi fără pereche atât în această (ţară), cât şi în orice altă ţară. Se spune că are pe moşiile sale douăsprezece mii de iepe de prăsilă şi în fiecare din cele două sute de sate care îi aparţin, se află câte o herghelie. El are treizeci de mii de capete de oi, dintre care se spune că au murit cinci mii în anul acesta de molimă, iar unsprezece mii i s-au furat de nişte tâlhari împreună cu 70 de funzi de grâu, în timpul tulburărilor care au avut loc în rândul trupelor la urcarea în scaun a lui Constantin voievod1. El are patru mii de capete de boi, o mie de bivoli, patru mii de porci şi trei sute de şiruri de stupi, cu roiuri (de albine), fiecare şir aducând mai mult de un butoi mare de ceară şi vreo sută de vedre de miere; fiecare vadră valorează un piastru şi această (ceară) este cumpărată şi transportată de negustori în ţara Turcului2. În fiecare an acest boier trimite câte o mie de capete de boi la Istanbul cu slujitorii săi, spre a fi vândută cu zece mii de piaştri.

El are o mie cinci sute familii de ţigani robi şi se spune că nimeni nu are avuţii ca el, afară de mănăstirea Cozia, care are o mie de ţigani. Ni s-a spus că ia de la fiecare familie, la sărbătoarea Sf. Gheorghe, câte 6 dinari şi, la sărbătoarea Sf. Dumitru, încă pe atâta ca haraci. Cei mai mulţi dintre aceşti ţigani sunt meseriaşi şi se spune că această sumă de douăzeci de mii de dinari se varsă în toţi anii în vistieria sa. Şi cu toate acestea, traiul său este foarte simplu, mai ales în ceea ce priveşte masa la care nu obişnuieşte să bea altceva decât apă3.

Fertilitatea solului şi bogăţia în produse agricole a Ţării Româneşti au fost unanim lăudate de cei care au trecut pe aici în secolul XVII.

Toată ţara este de o bogăţie nesecată, are belşug de păduri şi păşuni, dar e slab locuită şi mai degrabă cu oameni locuind prin hrube şi bordeie decât prin case. Venitul de căpetenie se scoate din ceară, miere, piei brute, cai, ocne şi vama din unele localităţi de la Dunăre. Mulţumită acestora, este în stare să-şi întreţină în mod strălucit pe domn şi pe boieri, pe lângă plata unui tribut anual către sultan, statornicit la 320 de pungi, care fac cât 32000 de lire sterline, pe lângă stoarcerea întreitului acestei sume peste condiţiile stabilite. Moşiile din ţară sunt în întregime în mâinile domnului şi ale boie-1 Este vorba de marea răscoală din 1655, când casa lui Preda Brâncoveanu a fost jefuită şi i

s-au ars actele de proprietate.2 „Ila Bilad al-Turk”. Aceste informaţii despre averea unui mare boier din secolul al XVII-

lea, unice în felul lor, au fost utilizate în numeroase lucrări.3 CĂLĂTORI 1976, 216.

– 73 –

rilor: restul locuitorilor sunt ţărani, fiind sau robi sau slugi ce stau cu totul, cu toată slujba lor, la porunca diferiţilor boieri de care depind1.

Potrivit observaţiilor „secretarului brâncovenesc”, Anton Maria del Chiaro, „pământul” Ţării Româneşti era „tot ce poate fi mai fertil şi mai desfătător”, cu o „vastă şi delicioasă câmpie” între Dunăre şi Târgovişte, cu „multe şi foarte frumoase păduri”, cu munţi „veşnic verzi şi acoperiţi de brazi”, cu zăcăminte mari de sare, „mine de aur şi argint şi alte metale”2.

Ţara Românească era cunoscută internaţional pentru viile sale şi pentru vinul ce-l exporta. În hărţile întocmite în primele decenii ale secolului XVIII, cele mai importante podgorii erau la Râbnic (Râmnicu Sărat), Piteşti, Târgovişte, Scăieni, Cernăteşti (Valea Călugărească), Nasieni, Bălteni, Sărata, Schei, Negovan, Greaca, Slatina şi Caracal. Domnul Brâncoveanu stăpânea viile de la Lişcioara (Piteşti), Săteni (Aninoasa, jud. Dâmboviţa), Scăieni, Slatina şi pe cele de pe Valea lui Voivod (com. Răzvad, lângă mun. Târgovişte), Bucureşti (Văcăreşti) şi Hodivoaia. Domnul avea deosebită grijă ca toţi stăpânii de vii să plătească către vistierie darea zisă vinărici (o vadră din 10 recoltate şi un plocon în bani; vadra din Piteşti, introdusă de acest voievod reformator şi în domeniul unităţilor de măsură, avea zece ocale). Butoaiele cu vin făcute cadou de Brâncoveanu au ajuns până la Petersburg, Viena şi Veneţia3.

În balanţa economică şi comercială a ţării mai trebuie adăugate alte trei mari bogăţii: albinele, peştele şi vânatul, puse tot mai mult în valoare de către boieri în această epocă. Fiecare boier avea pe moşia sa un iaz în care se practica o ihtio-cultură rudimentară; râurile Jiu, Olt, Ialomiţa, Prahova, Argeş şi Buzău dădeau „cantităţi de peşte de mărimi neobişnuite, mai ales cega şi morunul, din care se scot icrele”4. În secolul XVII, documentele se referă la peste 90 de sate cu meşteri morari în Ţara Românească. Erau uneori câte 2-3 într-un sat şi, bineînţeles, în toate oraşele-târguri. Făceau şi „cumpănirea” apei şi rezolvau litigiile de „înecare” a morilor. Documen-tele acestui secol ne arată şi câteva mori de vânt, rare, precum cele de la Ceptura şi Pleşcoi, în Buzău. 1 CĂLĂTORI 1980, 200.2 DEL CHIARO 2005, 8. Izvorul cel mai bogat în reprezentarea pădurilor Ţării Româneşti

în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu este harta stolnicului Constantin Canta-cuzino din anul 1700. În acest document cartografic, pădurile cuprind întreaga regiune muntoasă şi subcarpatică, numeroase suprafeţe mici neîntrerupte, dar şi masive consi-derabile. Vezi Constantin C. Giurescu, „Judeţele Ţării Româneşti după harta stolnicului Constantin Cantacuzino (1700)”, Revista istorică română, 1936, XII, fasc. I, p. 1-27.

3 BERCIU DRĂGHICESCU, CIOBOTEA 1993, 375-377.4 DEL CHIARO 2005, 7.

– 74 –

În 1653-1658, Paul de Alep vizitează împreună cu Macarie biserica şi curţile zidite de postelnicul Constantin Cantacuzino la Filipeştii de Prahova. Construcţiile acestea, precum şi grădinile, heleşteiele, canalele şi apeductele realizate de postelnic îi impresionează puternic:

după o şedere de o oră, plecarăm la satul zisului postelnic, anume Fili-peşti, mare, populat, cu apă în abundenţă şi cu grădini… Din bise-rică, ne duserăm la palatul postelnicului: e compus din zidiri prin-ciare, ce te uimesc, mai frumoase decât acelea din capitală. El are o delicioasă baie caldă de marmură frumoasă, la care apa se aduce pe roată din râul ce serveşte de asemenea prin nenumărate canale, la irigaţiunea livezilor şi a grădinilor1.

La sfârşitul secolului XVII, s-au deschis noi ocne de sare, pe lângă cele care existau din secolele anterioare: Teişani (deschisă în 1682, în stăpânirea lui Matei Filipescu, mare agă), Slănic (deschisă în 1689 de Mihai spătarul, fratele lui Şerban Cantacuzino, pe moşia cumpărată de la moşnenii slăni-ceni în 1685), Săraru (deschisă de Brâncoveanu pe moşia sa aflată aproape de Ghitioara şi Glodeni, în Prahova)2.

Mai mult decât vremurile trecute, veacul XVII se deschide larg Orien-tului, dar mai cu seamă Occidentului. Cele două filiere, care duceau una – prin Transilvania – spre Europa Centrală, alta – prin sud, prin Veneţia şi Padova – spre Italia, vor facilita multiplele şi atât de beneficele contacte culturale brâncoveneşti cu o lume în care sensibilităţile unui secol baroc îşi găseau cele mai variate forme de exprimare.

Principalele drumuri din Ţara Românească au fost frecventate pe direcţia schimbului naţional şi european, convergând către oraşele Sibiu, Braşov, către vadurile Dunării şi spre Marea Neagră. Acest fapt l-a sesizat şi Luigi Ferdinando Marsigli, cel care a fost primit în 1691 de Constantin Brâncoveanu şi a corespondat cu stolnicul Constantin Cantacuzino şi care, în harta întocmită de el pentru bazinul Dunării, a trasat marele drum care unea centrul Europei cu Orientul pe itinerariul Vinea-Arad-Lipova-Deva-Sibiu, unde se ramifica. Un drum cobora prin Câineni către Cerneţi, iar altul continua din Sibiu spre Braşov, prin Rucăr-Bran, Piteşti-Bucureşti-Giurgiu sau prin Târgu Ocna spre Brăila-Galaţi şi Marea Neagră.

Condiţiile fizico-geografice au fost acelea care, de-a lungul vremii, au făcut ca principalele drumuri comerciale să urmeze văile apelor curgătoare sau limita a două forme de relief. Drumul de sub podgorii, care unea terito-1 CĂLĂTORI 1976, 127.2 ILIEŞ 1956, 161-162; GIURESCU 1973, 81.

– 75 –

riile româneşti exterioare Carpaţilor, trecând prin Craiova, Slatina, Piteşti, Buzău, Râmnicu Sărat, deci de la limita nordică a câmpiei, prin intersectare cu drumurile muntelui şi piemontul, a determinat existenţa mai multor centre de convergenţă: drumul Bucureştilor sau muntenilor – drumul Mehedinţilor, drumul muntelui, drumul Caracalului-Diiului (Vidinului), Piteşti (vechi centru de unde porneau drumurile mari ale ţării către Târgo-vişte şi Bucureşti, Câmpulung şi Braşov, Curtea de Argeş şi Câineni, Slatina şi Craiova) şi Bucureşti (capitala Ţării Româneşti, cel mai de seamă nod rutier, locul unde se întâlneau şase drumuri mari).1

Boierii au preferat să se stabilească în zone în care elementul natural asigura o protecţie suplimentară. Iniţial, curţile boiereşti au fost aşezate în zone de deal, alegerea reliefului accidentat fiind dictată de raţiuni defensive. Cu timpul lucrurile s-au schimbat, astfel încât o parte din conacele construite între jumă-tatea secolului XVII şi începutul secolului XVIII au fost edificate în zone de câmpie, unde elementul defensiv natural era pădurea.

După 1600 creşte foarte mult numărul curţilor din regiunea cuprinsă între râul Argeş, cursul superior al Buzăului şi râul Teleajen, multe din ele fiind situate în zona de sud, în jurul Bucureştiului. Dintre acestea făceau parte curţile de la Dobreni, Coiani, Mironeşti, Hereşti, Afumaţi, Popeşti şi Băneasa. Deplasarea ariei de răspândire a curţilor boiereşti din regiunea subcarpatică înspre sud, pe fâşia delimitată de cursurile Argeşului, Tele-ajenului şi Buzăului trebuie să fi fost antrenată de o modificare a politicii interne, precum şi de schimbarea relaţiilor cu Imperiul Otoman. Numărul şi importanţa ctitoriilor boiereşti din câmpia Dunării ar putea fi explicate şi printr-o reaşezare a bazei economice a ţării, prin extinderea economiei agricole de largă suprafaţă. Aproape 180 de curţi boiereşti (trei sferturi din numărul total al reşedinţelor din Muntenia) corespund judeţelor Muscel, Dâmboviţa, Ilfov, Prahova şi Săcuieni.

Fenomenul ansamblului alcătuit din conac şi biserică de curte cunoaşte o varietate de formule, de care nu este străin nici modelul aulic, nici inovaţia introdusă de casele ridicate de postelnicul Constantin Cantacuzino în Bucu-reşti, Filipeştii de Târg sau Târgovişte. Printre primii beneficiari ai acestui model vor fi înşişi fiii postelnicului: Şerban, viitorul domn, la Drăgăneşti, Drăghici la Măgureni, Matei la Filipeştii de Pădure, iar mai târziu Constantin Stolnicul la Afumaţi. Tot aici îşi au izvorul şi palatele brâncoveneşti.

Epoca foloseşte larg noţiunea de „palat” – termen întâlnit anterior la călă-torii străini pentru a desemna edificiile princiare din Bucureşti şi Târgovişte,

1 BERCIU DRĂGHICESCU, CIOBOTEA 1993, 386.

– 76 –

care acum vor fi reînnoite. Lor li se adaugă acum cel de la Filipeştii de Târg, dotat cu o serie de amenajări care îi amintesc lui Paul de Alep edificiile elegante ale Stambulului. Documentele menţionează numeroase case boiereşti pe diversele moşii, fapt logic dacă se iau în considerare întinsele proprietăţi, posi-bilităţile materiale şi noul gust al epocii pentru confort şi lux.

Marca proprie epocii, cea care va permite cercetătorilor să numească arta şi, implicit, epoca de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII cu numele principalului iniţiator şi patron de creaţii diverse, este dată de iniţiativele lui Constantin Brâncoveanu. Arhitectura civilă, marca de referinţă a epocii brâncoveneşti, demonstrează prin cele două palate construite pentru fiii mai mari Constantin şi Ştefan, la Potlogi (1698) şi, respectiv, la Mogoşoaia (1702) şi prin informaţiile scrise ori ruinele altora (Doiceşti) măsura în care elementele deja intrate în structura acestui tip de construcţii încă în deceniile anterioare, pivniţele monumentale, încăperile mari acoperite cu bolţi de penetraţie, loggiile şi foişoarele câştigă în importanţă şi dau măsura capacităţii de sinteză a creatorilor lor între soluţii spaţiale şi decorative ce îşi au originea în Orient şi în Occident. Lor li se adaugă gustul pentru grădinile italieneşti, pentru care erau aduşi chiar grădinari din Peninsulă, plasarea locuinţelor alături de oglinda de apă, în ideea barocă a reflectării în unda trecătoare, confortul şi bogăţia interioarelor, ideea plimbării şi a zăbavei în locuri frumoase şi împodobite1.

Grădina „foarte mare” de la Dobrenii lui Constantin Şerban era, la 1657, „împărţită în straturi, ca grădinile frânceşti italieneşti, cu jgheaburi pe olane. În partea de apus, este un bazin mare de apă cu un pod peste el de la un capăt la celălalt. În mijlocul grădinii este un chioşc frumos”2. Alături de foişor, acest nou element de arhitectură, chioşcul, preluat de pe malurile Bosforului, creat anume pentru „zăbavă” şi „priveală”, va cunoaşte o largă răspândire mai ales spre finele veacului XVII şi primele decenii ale celui următor, fiind şi el un tip definitoriu pentru o mentalitate impregnată de multiple elemente stambuliote.

Arhitectura peisagistică se va amplifica din a doua parte a secolului XVII, mai ales în Ţara Românească, unde va ajunge la deplina împlinire în vremea Brâncoveanului. Astfel, grădina palatului din Bucureşti este sincer administrată de un om cult şi rafinat ca Anton Maria del Chiaro:

Grădina, la drept vorbind, este foarte frumoasă, în formă pătrată, proiectată într-un veritabil stil italian, în mijlocul căreia domnitorul

1 ISTORIA, 2003, 978.2 CĂLĂTORI, 1976, 229-230.

– 77 –

Constantin Brâncoveanu a pus să se ridice un chioşc frumos pentru a lua masa şi a se odihni după prânz în timpul verii, în parfumul felu-ritelor flori, aşezate în ordine, pe spalier, de jur împrejur1.

Case ca cea de la Vădeni a marelui ban Cornea Brăiloiu ori ca cele bucureştene ale unei înalte boierimi care îl imita pe domn în iniţiativele sale, casele coconilor domneşti de la Târgovişte sau ale fiicelor domneşti de la Tunari (Ilfov) şi Tătărani (Prahova), deşi distruse sau numai modi-ficate, dau măsura unui fenomen amplu, care va marca şi scurta domnie a lui Ştefan Cantacuzino, fondator şi el al unui mic palat pentru soţia sa, ridicat în grădina Curţii Domneşti din Bucureşti, înglobat astăzi Hanului lui Manuc.

Dar să pătrundem din grădină în casă. Mobilierul este simplu, format dintr-o masă „sprijinită la mijloc de un picior, ca în casele europenilor”2, care, de obicei, stătea într-un colţ al camerei. În loc de scaune, se foloseau bănci sau laviţe aşezate împrejurul odăilor. Del Chiaro, descriind interiorul caselor domneşti, scria:

Patul nu este mişcător ca ale noastre, ci capul şi marginea sunt fixate în zid. Nu se desface decât în timpul nopţii, când se merge la culcare. Saltelele (care sunt pe dinăuntru cu bumbac netors) şi cuverturile sunt strânse şi aşezate cu eleganţă la cap, formând o masă pătrată şi înaltă, acoperită de o pânză curată şi foarte subţire, cu variate flori de mătase. În vârful acestui mare şi moale pachet se află perinile înve-lite în aceeaşi pânză. Prin urmare, ziua, suprafaţa divanului apare acoperită până la pământ de un mare covor, deasupra căruia este o saltea cu bumbac dublată cu damasc, catifea sau altă căptuşeală scumpă, indiană sau turcească.

Nu se foloseau scaune sau taburete, ci doar laviţe aşezate pe lângă pereţi. Restul „mobilierului” era format „numai din covoare şi covoraşe atârnate pe pereţi”. Nelipsit din fiecare casă este cuptorul, din chirpici vopsit în verde sau roşu, la cei nevoiaşi, şi din faianţă, la cei bogaţi. În timpul iernii, casele „sunt mai calde decât băile”3.

Interioarele locuinţelor marilor boieri şi ale palatelor domneşti4, mai

1 DEL CHIARO 2005, p. 24.2 CĂLĂTORI 1976, 27. Paul de Alep despre casele din Ţara Românească şi Moldova în 1653.3 CĂLĂTORI 1976, 27.4 NICOLESCU 1979, 84-92.

– 78 –

ales spre sfârşitul veacului XVII, au început să abunde în covoare, broca-turi, stucaturi, picturi murale, mătăsuri, catifele. Şi totuşi, în pofida acestei atmosfere orientale pe care o degaja, organizarea spaţiului interior şi dife-renţierea mobilierului în raport cu funcţionalitatea camerelor subliniază trăsătura esenţială, europeană, a interiorului palatelor româneşti, acesta fiind fundamental diferit faţă de cel al seraiurilor şi caselor otomane, unde nu exista o deosebire marcantă de mobilier de la o încăpere la alta1.

Del Chiaro, observator atent şi mărturisitor sincer al realităţilor româ-neşti, pe care le-a cunoscut atât de bine, consemnează:

Românii au meritul că ţin o mare curăţenie, mai cu seamă în casele lor şi, pentru a spune adevărul, este o încântare când intri în acele camere, unde s-au presărat diferite soiuri de ierburi mirositoare, adică pelin, virnanţ, jaleş, mentă, cimbrişor şi alte asemenea, care împrăştie un parfum plăcut şi nu mai puţin sănătos2.

Tot în veacul XVII apar menţionate, ca un alt element de noutate, elegantele băi personale din palatele domneşti sau ale marilor boieri. O baie elegantă şi cu marmură minunată era la 1654 în palatul de la Filipeştii de Târg al postelnicului Constantin Cantacuzino. Apa era adusă de roţi cu găleţi aşezate pe râu3.

Semnalând elementele noi care apar în cadrul habitatului, atât sub aspect arhitectonic şi peisagistic, cât şi urbanistic, putem observa cum modernitatea câştigă teren în spaţiul românesc.

1 Ibidem, 87.2 DEL CHIARO 2005, 44-45.3 CĂLĂTORI 1976, 149-150 (Paul de Alep, 1654).

– 79 –

BibliografieBERCIU DRĂGHICESCU, Adina, CIOBOTEA, Dinică (1993). „Viaţa

economică a Ţării Româneşti în epoca lui Constantin Brâncoveanu”, Revista arhivelor, 4, 375-377.

Călători străini despre Ţările Române (1976). Vol. VI, întocmit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmed, Bucureşti; (1980) Vol. VII, îngrijit de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti.

DEL CHIARO, Anton-Maria (2005). Revoluţiile Valahiei, Iaşi, Ed. Tehno-press, 168 p.

GIURESCU, Constantin C. (1973). Contribuţii la istoria ştiinţei şi tehnicii româneşti în secolul XV – începutul secolului XIX, Bucureşti.

ILIEŞ, Aurora (1956). „Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Româ-nească până în veacul al XVIII-lea”, Studii şi materiale de istorie medi-evală, I, 155-197.

IORGA, Nicolae (1902). Documentele Cantacuzinilor, Bucureşti, Inst. de arte grafice şi ed. Minerva, CLXIII p.

Istoria românilor (2003). Vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coord. Virgil Cândea, secretar ştiinţific Constantin Rezachevici, Bucureşti.

LEHR, Lia (1980). „Aspecte urbanistice în oraşele Moldovei şi Ţării Româ-neşti”, Revista de istorie, tom 33, 1: 63-80.

NICOLESCU, Corina (1979). Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucu-reşti.

STOICESCU, Nicolae (1961). Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Ed. Acad. R.P.R., 363 p.

STOICESCU, Nicolae (1970). Bibliografia localităţilor şi monumen-telor feudale din România. Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I-II, Bucureşti, Ed. Mitropolia Olteniei, 800 p. (I+II).

SUMMARYTHE WALLACHIAN NOBILIARY RESIDENCE WITHIN THE GENERAL HABITAT BETWEEN MID-SEVENTEENTH CENTURY AND EARLY EI-

GHTEENTH-CENTURY

The boyars preferred to settle in areas where the natural element provided extra protection. Initially, the nobiliary residences had been placed in hilly areas, choosing the rough terrain being dictated by defen-sive reasons. In time, however, the things changed, so that some of the

– 80 –

residences built between the mid seventeenth century and the early eight-eenth century, were built in plain areas, where the forest was the natural defensive element.

After 1600, the number of residences increased in the region between the rivers Argeş, the upper course of Buzău and Teleajen, many of these being situated in the south area, around Buharest. The residences of Dobreni, Coiani, Mironeşti, Hereşti, Afumaţi, Popeşti and Băneasa were among them. The movement of the spreading area of the nobiliary resi-dences from the sub-Carpathian region towards the south, on the strip bounded by the rivers Argeş, Teleajen and Buzău, it must have been driven by a change of both the domestic policy and the alteration of the relations with the Ottoman Empire.

The number and the importance of the nobiliary foundations from the Danube’s plain could also be explained by a rearrangement of the country’s economic base, by expanding the wide surface agricultural economy.

The building of houses, both in the two residential towns of the country, and in the rural area of Muntenia, the increasing involvement of the boyars in merchandise-money relations and the employment of their own shops from the business areas for commercial transactions, they were new reali-ties that put a strong mark on the period and that were poorly analyzed so far from a single point of view and from an original angle, the one of the civil architecture.

– 81 –

Anexe

Fig. 1. Casa lui Udrişte Năsturel de la Hereşti

– 82 –

Fig. 2. Palatul postelnicului Constantin Cantacuzino de la Filipeştii de Târg

– 83 –

Fig. 3. Ruinele curţii de la Balaci

Fig. 4. Ruinele palatului şi bisericii-paraclis de la Măgureni, construite în

1666-1667 de spătarul Draghici Cantacuzino

– 84 –

Fig. 5. Ruinele reşedinţei de la mijlocul secolului XVII din Dobreni,com. Vărăşti, jud. Ilfov

– 85 –

Fig. 6. Tablou votiv reprezentându-i pe cei 55 de membri ai familiei Cantacu-zino (ctitorii cu fraţii, surorile, copiii, bunicii şi nepoţii), aflat în Biserica Trei

Ierarhi (1688) din Filipeştii de Pădure, pictată de Pârvu Mutu în 1692.

– 86 –

Fig. 7. Răspândirea curţilor boiereşti între Argeş, Teleajen şi Buzău în secolele XV-XVII (hartă realizată de arhitectul Constantin Bogdan Stanciu, 2010)

Lista ilustraţiilorFig. 1. Casa lui Udrişte Năsturel de la HereştiFig. 2. Palatul postelnicului Constantin Cantacuzino de la Filipeştii de TârgFig. 3. Ruinele curţii de la BalaciFig. 4. Ruinele palatului şi bisericii-paraclis de la Măgureni, construite între

1666 şi 1667 de spătarul Drăghici CantacuzinoFig. 5. Ruinele reşedinţei de la mijlocul secolului XVII din Dobreni, com.

– 87 –

Vărăşti, jud. IlfovFig. 6. Tablou votiv reprezentându-i pe cei 55 de membri ai familiei Canta-

cuzino (ctitorii cu fraţii, surorile, copiii, bunicii şi nepoţii), aflat în Bise-rica Trei Ierarhi (1688) din Filipeştii de Pădure, pictată de Pârvu Mutu în 1692

Fig. 7. Răspândirea curţilor boiereşti între Argeş, Teleajen şi Buzău în seco-lele XV-XVII (hartă realizată de arhitectul Constantin Bogdan Stanciu, 2010)

The list of illustrationsFig. 1. The house of Udrişte Năsturel from Hereşti.Fig. 2. The Palace of the seneschal Constantin Cantacuzino from Filipeştii

de Târg.Fig. 3. The ruins of Balaci noble court.Fig. 4. The ruins of the palace and the church-chapel from Măgureni, built

between 1666 and 1667 by the sword-bearer Drăghici Cantacuzino.Fig. 5. The ruins of the mid seventeenth-century residence from Dobreni,

com. Vărăşti, Ilfov County.Fig. 6. A votive picture representing the 55 members of the Cantacuzino

family (the founders along with their brothers, sisters, children, grand-parents and grandchildren), located in Trei Ierarhi Church (1688) from Filipeştii de Pădure, painted by Pârvu Mutu in 1692.

Fig. 7. The spreading of the nobiliary residences between Argeş, Teleajen and Buzău during the XV-XVII centuries (map designed by architect Constantin Bogdan Stanciu, 2010).

– 88 –

DE CE CRISTOFOR COLUMB ŞI MARTIN LUTHER SUNT PERSONAE NON GRATAE ÎN REPUBLICA MOLDOVA?

Reflecţii asupra predării istoriei universale şi europene într-o republică post-sovietică

Eduard BAIDAUS

În loc de prefaţăO versiune mai veche a acestui articol a apărut în 2006, iar reluarea lui în

această culegere este condiţionată, în esenţă, de trei momente. Primul este faptul că acest număr al Analelor ANTIM este dedicat colegului nostru dr. Vladimir Tcaci. Articolul face referinţe directe la atitudinea profesională pe care acesta a manifestat-o faţă de problema periodizării istoriei univer-sale şi europene (epocile medie şi modernă), precum şi faţă de implemen-tarea unui concept nepolitizat de istorie în educaţia şi cercetarea istorică din Republica Moldova. Al doilea este faptul că în acest an s-a împlinit un deceniu din momentul când Catedra de istorie universală a Facultăţii de Istorie şi Etnopedagogie a UPS „Ion Creangă” din Chişinău a decis să implementeze concepţia occidentală de periodizare a istoriei universale (şi a Europei), în locul celei moştenite de la istoriografia sovietică. Al treilea moment este că versiunea publicată acum câţiva ani a apărut sub un titlu neautorizat de autor1. Nu mi-a fost clar de ce redacţia a făcut acea modifi-care, iar titlul sub care a fost publicat în 2006 muşamaliza, într-un fel sau altul, semnificaţia chestiunii luate în dezbatere. Deşi modeste, timp de un deceniu au fost înregistrate succese apreciabile privind implementarea şi popularizarea concepţiei istoriografiei occidentale despre „epoca modernă timpurie”, iar „evului mediu” european i-au revenit limitele cronologice fireşti2. Cu toate acestea, mai sunt încă multe de făcut până când şi în Repu-blica Moldova istoricii se vor distanţa complet de tratarea în stil sovietic a istoriei universale.

Este regretabil că la baza programelor de istorie medievală şi modernă pentru învăţământul preuniversitar şi, parţial, pentru cel universitar din 1 E. Baidaus, „Consideraţii privind periodizarea istoriei moderne”, In honorem Demir

Dragnev. Studii. Supliment la Revista de istorie a Moldovei. Chişinău: Civitas, 2006, pp. 196-215. Autorul îi mulţumeşte dnei Veronica Ciocan (Edmonton, Canada) pentru ajutorul acordat in redactarea versiunilor anterioare ale acestui articol cât şi recenzenţilor anonimi pentru sugestiile făcute.

2 Demir Dragnev, Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române. Studii şi materiale. Chişinău: Cartdidact, 2012, pp. 163-164.

– 89 –

Republica Moldova continuă să predomine viziunea lui Iosif Stalin şi a asociaţilor lui privind atât cadrul cronologic, cât şi evenimentele de reper ale trecerii de la o epocă istorică la alta. Drept rezultat, manualele elaborate la Chişinău, deopotrivă cu cele care mai continuă să apară, promovează o concepţie depăşită şi deja respinsă de istoriografia contemporană din „Vest” şi din „Est” privitor la periodizare. Manualele, ghidurile pentru profesori, crestomaţiile etc. poartă din start un caracter eronat şi politizat la capitolul tratării istoriei Europei din secolele XVI-XVIII. Acest articol îşi propune să demonstreze cât de actuală este problema periodizării, să prezinte etapele apariţiei şi evoluţiei ei în Europa de Est şi să propună măsuri concrete pentru soluţionarea ei. Nu în ultimă instanţă, se urmăreşte a contribui la distanţarea Moldovei de trecutul stalinist în domeniul predării istoriei universale. Cu alte cuvinte, se doreşte ca Republica Moldova să fie parte a aceluiaşi proces de depolitizare a învăţământului istoric prin care au trecut cu succes toţi vecinii ei: de la cei mai apropiaţi (România şi Ucraina) până la cei mai îndepărtaţi (Federaţia Rusă, Ţările Baltice etc.).

Prăbuşirea Uniunii Sovietice, deopotrivă cu schimbările cardinale care s-au produs în Europa Est-Centrală, a creat o nouă conjunctură politică. Aceasta s-a răsfrânt pozitiv asupra ştiinţelor sociale şi învăţământului, care s-au aflat un timp îndelungat sub impactul restricţiilor ideologice ale Partidului Comunist. Marxism-leninismul de tip sovietic a făcut din ştiinţa istorică1 şi, implicit, din cea a istoriei dreptului2, o slugă servilă a noilor imperative ale statului proletar. După 1991, savanţilor şi pedagogilor le-a revenit sarcina să depolitizeze aceste domenii şi să le racordeze la standar-dele neideologizate ale ştiinţei şi educaţiei istorice contemporane3. În ceea ce priveşte Republica Moldova, aici opiniile privind periodizarea istoriei universale i-au dezbinat, din punct de vedere academic, pe servitorii muzei Clio. Majoritatea lor continuă să folosească concepţia stalinistă introdusă în anii 1934-1941. Alţii, deocamdată în minoritate, au acceptat concepţia 1 „Legătura dintre istorie şi educaţia politică are şi un aspect negativ, mai ales în ţările în

care istoria (inclusiv a statului şi dreptului - n.n.) a fost folosită ca un document de îndoc-trinare ideologică”. Cf. Ann Low-Beer, Consiliul Europei şi istoria în şcoală. Documente ale Consiliului Europei. Chişinău, 2001, pp. 72, 73.

2 „Советская историография государства и права, как и вся историческая и юриди-ческая наука той поры, находилась под полным влиянием идеологии марксизма, в освещении и оценке явлений истории права определяющим был социологиче-ский классовый подход…”. Cf. O. A. Oмельченко, Всеобщая история государства и права. Учебник в 2 т. Том I. Москва, 2001, p. 25.

3 „Unul din obiectivele reformei îl constituie integrarea sistemului educaţional naţional în spaţiul educaţional european şi mondial”. Cf. Ştefan Tiron, „Politica europeană în dome-niul educaţiei”, in Reformarea sistemului educaţional. Chişinău, 2001, p. 72.

– 90 –

de alternativă sau aşa-zisă „occidentală” privitoare la istoria modernă universală şi europeană. Deci, prin ce diferă aceste două concepţii şi care ar fi motivele respingerii periodizării occidentale, în favoarea celei sovietice?

Concepţii ce se exclud: periodizarea sovietică şi cea „burgheză” Dat fiind faptul că pilonul teoretic al concepţiei sovietice îl constituie

opinia lui Karl Marx despre formaţiunile social-economice, uneori ea mai este numită şi marxistă. Însă nici această calificare nu este tocmai corectă. Dând explicaţii despre ce înţelege el prin formaţiune, Marx nu a legat înce-putul modernităţii cu Revoluţia engleză, aşa cum s-a „convenit” în URSS în timpul lui Iosif Stalin1. Împreună cu Frederic Engels, Marx considera important mijlocul secolului al XVII-lea doar în sensul dezvoltării manu-facturii engleze, şi nu al revoluţiei din 16402. Clasicii s-au pronunţat cu claritate referitor la limitele feudalismului şi capitalismului pe de o parte, iar pe de alta, la hotarele evului mediu şi ale istoriei moderne a Europei. Frederic Engels a considerat în Dialectica naturii că începutul moderni-tăţii datează cu Renaşterea italiană şi Reforma religioasă din Germania3. Într-un studiu occidental semnat de Michel Beaud, de altfel o sursă demult disponibilă şi în limba română, este menţionat răspicat că era capitalistă a început în secolul al XVI-lea4. Or, identificarea modernităţii cu Revoluţia engleză a fost şi rămâne o invenţie ideologică a istoriografiei sovietice şi încă mai este folosită oficial în Republica Moldova, în special în învăţă-mântul preuniversitar.

Până în anul 1917, în Imperiul Rus, ca şi pe întregul mapamond academic, evenimentele anilor 1453, 1492 şi 1517 erau luate drept repere cronologice pentru sfârşitul evului mediu şi începutul epocii moderne5. De fapt, anii 1 Vezi tezele discursului prezentat de A.V. Ado în cadrul mesei-rotunde organizate de Asociaţia

Medieviştilor şi Istoricilor Epocii Moderne Timpurii, Бюллетень Всероссийской Ассоциации медиевистов и историков раннего нового времени, Nr. 2, Москва, 1993, pp. 17-18.

2 Cf. Ю. E. Ивонин, „Позднee средневековье или ранняя новая история”, Вопросы истории, nr. 1, Москва, 1987, pp. 68-69.

3 Cf. K. Maркс, Фр. Энгельс, Сочинения. Toм XX, pp. 345-346.4 Cf. Michel Beaud, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000. Chişinău, 2001, nota

29, p. 32.5 Н. Kaрeeв, Происхождение современного народно-правового государства. СПб, 1908,

passim; Н. M. Koркнова, История философии правa. СПб, 1908, passim; K. Kaутский, Развитие государственного строя нa Западе. СПб, 1905, passim; etc. Pentru istoria universală, vezi: Р. Виппер, История средних веков. Moсква, 1916, p. 5; Idem, Учебник новой истории. Moсква, 1910, pp. 1-2; И. Kaйданов, История новых времён, или XVI, XVII и XVIII веков. СПб, 1843, passim; E. Зеворт, История нового времени (XVI-XVIII века). Перевод И. В. Лучицкого. Toм I, Kиев, 1883, passim.

– 91 –

menţionaţi simbolizau nu doar căderea Constantinopolului (1453), desco-perirea Americii (1492) sau începutul Reformei (1517). Intersecţia secolelor XV-XVI semnifica tranziţia europenilor spre o treaptă superioară a siste-mului social-economic – spre capitalism1. Faptul s-a datorat modernizării relaţiilor de producţie şi emergenţei unei noi mentalităţi, a celei burgheze. În perioada secolelor XVI-XVIII a avut loc impulsionarea unei ascensiuni calitative a societăţii umane, în general, şi a instituţiilor de stat, a dreptului burghez, în special2. Dar evenimentele anilor 1453, 1492 şi 1517 nu s-au încadrat în concepţia sovietică privind tratarea istoriei. Valorile ideologice pe care le propaga Partidul Comunist al URSS solicitau noi repere crono-logice, alte evenimente politice şi o nouă interpretare a istoriei civilizaţiei umane3. Astfel, în anii ’30, problema educaţiei istorice şi cea a periodizării istoriei universale au provocat – evident, la comandă – discuţii aprinse4. Prima etapă a acestor „discuţii” s-a încheiat cu renunţarea la periodizarea occidentală, etichetată drept „burgheză” şi străină „noii orânduiri” socia-liste. „Reforma cronologică” a condus la schimbarea limitelor exterioare şi interioare ale istoriei medievale şi moderne. La baza lor a fost pus prin-cipiul revoluţionismului şi al dezvoltării umanităţii, nu pe epoci istorice, ci pe formaţiuni social-economice. În anii ’20 ai secolului trecut, guvernul sovietic era obsedat de ideea unei revoluţii mondiale. În viziunea acestuia, revoluţiile (din Anglia, Franţa, cele europene din 1848 şi cea bolşevică din 1917) au pregătit terenul pentru internaţionalizarea Revoluţiei proletare. Se urmărea ca ideile internaţionalismului proletar să fie implementate în conştiinţa omului de tip nou – homo sovieticus –, inclusiv prin intermediul învăţământului istoric şi al propagandei comuniste.

Iniţial au fost „înaintate” spre discuţie mai multe variante de periodi-zare. Cunoscutul academician N. M. Lukin, savant de formaţie „burgheză”, şi alţii au încercat să se opună concepţiei sovietice, susţinând cu perseve-

1 Vezi M. Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti, 1993, passim; N. N. Constantinescu, Acumularea primitivă a capitalului în România. Chişinău, 1992, pp. 13-27; M. Beaud, Istoria capitalismului, pp. 21-32.

2 „Именно в это время начинается переворот, прежде всего в политическом и правовом сознании людей…”. Cf. История государства и права зарубежных стран. Учебник для вузов в двух частях. Часть 1, под ред. O. A. Жидкова и Н. A. Kрашенинниковой, p.vi.

3 Vezi: И. Сталин, С. Kиров, A. Жданов, „Замечания o конспекте учебника новой истории”, in K изучению истории. Сборник. Moсквa, 1937, pp. 25-27.

4 „...начался идеологический пересмотр многих научных отраслей: исторической и биологической наук, языкознания, литературоведения, философии...”. Cf. И. A. Исаев, История государства и права России. Москва, 2001, p. 680.

– 92 –

renţă vechea periodizare. Dar tentativele lor de a nu admite politizarea isto-riei nu s-au finalizat cu rezultatul scontat. De fapt, altfel nici nu se putea. „Discuţiile” referitoare la periodizare au avut loc în momentul în care în URSS se iniţia o politică de represiune şi intimidare a cetăţenilor sovietici. Represaliilor staliniste au fost supuşi în special intelectualii de formaţie „veche” ori „burgheză”. Această categorie nu se integra în panorama „para-disului” sovietic. Numai în anul 1931 au fost intentate dosare penale împo-triva a 2 490 de persoane, din care 89 erau profesori universitari1. În cele din urmă, la recomandarea lui Stalin, susţinută de Zhdanov şi Kirov, a fost introdus drept sfârşit al perioadei medievale finele secolului al XVIII-lea. În viziunea lor, epoca modernă începea cu abolirea monarhiei franceze2. Conform acestei periodizări, convenţional ar putea fi considerat pozitiv faptul că perioada secolelor XVI-XVIII rămânea un segment cronologic integru care corespunde conceptului contemporan de „istorie modernă timpurie”3. Era însă negativ că aceste trei secole au devenit „medievale”4. Ne putem doar imagina confuzia şi nedumerirea istoricilor „imperialişti” când au făcut cunoştinţă cu invenţia istoriografiei sovietice. Intelectualii Renaş-terii, Umanismului şi Epocii Luminilor au fost „plasaţi” printre gânditorii medievali [sic!]. Acest fapt, în mod normal, cel puţin îl va amuza pe un elev de liceu5. Eventual, o reacţie post-factum similară ar fi putut să o aibă 1 Cf. Режим личности власти Сталина. Под ред. aкадемика Ю. С. Кукушкина. Москва,

MГУ, 1989, pp. 71-72, 86, 147-149. Vezi şi: И. A. Исаев, История государства и права России, p. 694; Сборник законодательных и нормативных aктов o репресиях и реабилитации жертв политических репрессий. Moсквa, 1993, pp. 33-34.

2 Б. Д. Koзенко, Г. M. Садовая, „O периодизации новой и новейшей истории в свете современных трактовок”, Новая и новейшая история. Nr. 4, Moсква, 1993, p. 88.

3 Vezi Л. И. Ивонина, Ю. E. Ивонин, „История Eвропы. T. 3. Oт средневековья к новому времени”, Новая и новейшая история. Nr. 5, Moсква, 1997, pp. 234-235.

4 Jacques Le Goff a propus extinderea perioadei medievale până la hotarele secolelor XVIII-XIX, calificând-o ca „un lung Ev Mediu”. Dar tentativa renumitului savant francez de a modifica concepţia occidentală, vizând sfârşitul epocii medievale şi începutul celei moderne, a eşuat. Pentru opiniile lui Jacques Le Goff a se vedea: Jacques Le Goff, Civili-zaţia Occidentului medieval. Bucureşti, 1971, passim; Idem, Pentru un alt Ev Mediu. Vol. I, Bucureşti, 1986, passim; Idem, Omul medieval. Iaşi, 1999, passim. Iar pentru infirmarea tezei acestuia despre „un lung Ev Mediu", a se consulta: A. Я. Гуревич, „Из материалов круглого стола, проведённого в Институте всеобщей истории РАН”, Aльманах „Одиссей. Человек в истории”. Выпуск 10, Moсква, 1998, p. 254; B. Murgescu, „O alter-nativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie”, în Studii şi articole de istorie. LXVI, Bucureşti, 2001, p. 13. Vezi şi: Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental. Iaşi, 2002, Feudalitatea, p. 277.

5 Ar putea oare fi „încadrate” în epoca medie aşa personalităţi ca: Leonardo da Vinci (1452-1515), Niccolo Machiavelli (1469-1527), Nicolaus Copernic (1473-1543), Thomas More, zis Morus (1478-1535), Erasm din Rotterdam (1466-1536), François Rabelais (1492-1553),

– 93 –

autorii primelor tratate de istoria generală a statului şi dreptului, pentru care secolul al XVI-lea nu mai era medium ævum. Este vorba de J. Bodin cu cele Şase cărţi despre stat (1576), de G. W. Leibniz cu Noua metodă de studiere şi instruire a jurisprudenţei (1667), de Charles Montesquieu cu Despre spiritul legilor (1748), de A. L. Goque cu Despre începutul legilor, artelor şi ştiinţei la popoarele antice (1758)1 şi, în sfârşit, de Henri Ahrens, autor al Cursului de drept natural (1868)2.

În pofida vicisitudinilor totalitarismului sovietic şi terorii staliniste, dezbaterile au fost reluate, iarăşi la comandă, în anul 1940. Faptul a fost, probabil, o consecinţă a sesizării imperfecţiunilor şi incomodităţilor provocate de concepţia, acceptată în 1934, conform căreia evul mediu se perpetua până la 1789. În 1941 s-a hotărât ca evul mediu european să fie considerat încheiat odată cu anul 1640. În acest caz, iarăşi convenţional, poate fi considerat pozitiv faptul că Epoca Luminilor revenea deja peri-oadei moderne. Dar şi în această situaţie, o parte a umaniştilor şi filozofilor Renaşterii târzii au rămas medievali. Mai mult decât atât, nu au fost aban-donate nici principiul revoluţionismului, nici cel formaţional. Astfel, în calitate de eveniment-reper pentru începutul istoriei moderne a fost aleasă iarăşi o revoluţie, cea burgheză din Anglia3. Nu a fost respectată nici inte-

Giordano Bruno (1548-1600), Francis Bacon (1561-1626), René Descartes (1591-1650), Thomas Hobbes (1588-1679), Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière (1622-1673), John Locke (1632-1704), Charles Montesquieu (1689-1755), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), François Voltaire (1698-1778) et al.? Bineînţeles că nu! Detalii vezi şi la: Valeriu M. Capcelea, Filozofie. Introducere în istoria filozofiei şi în studiul principalelor domenii ale filozofiei. Chişinău, 1998, p. 99-185; Gh. Botiş, Iniţiere în filosofie. Iaşi, 1996, p. 49-69.

1 Cf. Katarzyna Sójka-Zielińska, Historia prawa. Warszawa, 2000, pp. 69-71, 220-221; O. A. Oмельченко, Всеобщая история государства и права. Учебник в 2 т. Toм I, pp. 17-19; В. Г. Графский, Всеобщая история государства и права, pp. 24-26.

2 Henri Ahrens, Cours de droit naturel ou de philosophie du droit. Leipzig, 1868, passim.3 Deşi rămaşi în minoritate, mai există adepţi ai periodizării implementate la „propunerea”

lui Iosif Stalin de şcoala sovietică. În acelaşi timp, aducând argumente consistente împotriva tezei conform căreia Revoluţia engleză ar „deschide” o nouă epocă istorică, cea modernă, vin mai mulţi autori de manuale, studii sau articole ştiinţifice. Printre care: R. Manolescu, Istorie medie universală. Vol. I, partea I. Bucureşti, 1993, pp. 6-9; V. Cristian, „Consideraţii privind începutul Epocii Moderne în istoria universală”, Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Vol. XV, Iaşi, 1978, pp. 403-414; B. Murgescu, „O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie”, Studii şi articole de istorie. LXVI, pp. 5-18; L. Popa, „Premodernitatea sau redescoperirea şi reinventarea Europei”, Ibidem, pp. 19-26. Ю. E. Ивонин, Позднee средневековье или pанняя новая история, pp. 71-72; С. П. Kapпoв, A. Н. Немилов, В. Н. Maлoв, „Материалы Kруглого стола…”, Бюллетень Всероссийской Ассоциации медиевистов и историков раннего нового времени. Nr. 2, passim; В. Г. Ревуненков, O периодизации новой и новейшей истории, pp. 172, 175-176; В. И. Рутенбург, „Ранние буржуазные революции”, Вопросы истории, nr. 3, Moсква,

– 94 –

gritatea secolului al XVII-lea, pentru care optase, la timpul său, şi savantul sovietic M. A. Barg1.

Inadvertenţa ştiinţifică a concepţiei sovietice de periodizare a istoriei europene şi universale a fost semnalată şi criticată în Occident de nenu-mărate ori. Spre exemplu, în anul 1960, participanţii la Congresul al XI-lea al Ştiinţelor Istorice de la Stockholm au supus-o unei critici dure, arătând netemeinicia argumentelor sovietice în favoarea considerării Revoluţiei engleze ca eveniment-cheie pentru marcarea începutului istoriei moderne2. Dar şi unii istorici sovietici nu au rămas în urma colegilor lor de breaslă din Occident. La subiectul periodizării au apărut două articole importante la un interval de circa două decenii. Unul a fost publicat de V. G. Revu-nenkov sub influenţa „dezgheţului hruşciovist”, iar al doilea a apărut în timpul „perestroikăi gorbacioviste” semnat de Ju. E. Ivonin3. Aceste două publicaţii nu şi-au pierdut actualitatea nici până în prezent, iar lectura lor ar fi benefică atât cadrelor didactice, cât şi studenţilor.

Presupunem că majoritatea ar fi de acord cu teza precum că orice perio-dizare este convenţională. Convenţionalitatea, însă, trebuie să aibă un suport ştiinţific, şi nu unul ideologic cum s-a întâmplat în URSS. Aşa cum argu-mentele convenţionalismului sovietic nu mai erau convingătoare, istoricii şi istoricii-jurişti din Federaţia Rusă au convenit că Evul Mediu a luat sfârşit şi, implicit, epoca modernă a început la intersecţia secolelor XV-XVI, iar veacurile XVI-XVIII au fost definite drept o „perioadă modernă timpurie” (раннее новое время)4. S-a spus clar şi răspicat că periodizarea sovietică a fost concepută în mod arbitrar în „baza unei împărţiri primitive a societăţii

1984, pp. 75-81; etc. 1 Vezi: M. A. Барг, „Meсmо XVII века в истории Eвропы”, Вопросы истории, nr.

3, Moсква, 1985, passim; Ю. E. Ивонин, Позднee средневековье или ранняя новая история, p. 73.

2 Detalii în: apud B. Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, nota 14, p. 16, cf. XIe Congrès International des Sciences Historiques, Stock-holm, 21-28 août 1960. Actes du Congrès, Upsala, 1962, passim; В. Г. Ревуненков, O периодизации новой и новейшей истории, pp. 170-196.

3 Vezi: В. Г. Ревуненков, „O периодизации новой и новейшей истории”, in Mетодологические вопросы общественных наук. Ленинград, 1968, pp. 170-196 şi Ю. E. Ивонин, Позднee средневековье или ранняя новая история, pp. 67-77.

4 В. В. Сергеев, A. Д. Чумаков, „Eщё один взгляд на проблему периодизации новой и новейшей истории”, in Новая и новейшая история. Moсква, nr. 2, 1997, pp. 172-174; Бюллетень Всероссийской Ассоциации медиевистов и историков раннего нового времени, Nr. 2, Москва, 1993, pp. 6-19; Учебные программы пo специальности "Юриспруденция". Moсква, MГУ, 2001, pp. 25, 57.

– 95 –

în clase antagoniste”1. S-a mai susţinut şi teza că la baza periodizării nu trebuie puse hotarele cronologice ale formaţiunilor social-economice, ci alţi factori: civilizaţional, istorico-politic şi ideologic2. Schimbarea produsă în istoriografia rusă postcomunistă a concordat cu istoriografia occiden-tală şi a revenit la tradiţia şcolii academice ruse de pâna la revoluţia bolşe-vică. Istoricii ruşii, bunăoară, au modificat structura şi programele analitice ale cursurilor universitare, au dat o nouă redacţie curriculumului şcolar, au elaborat noi manuale. Specialiştii în istoria dreptului au introdus şi ei termenul de epoca modernă timpurie. Spre exemplu, O. A. Zhidkov şi N. A. Krasheninnikov precizează în manualul lor că „trecerea omenirii de la Evul Mediu la epoca modernă îşi are începuturile încă în secolele XV-XVI, în epoca Renaşterii şi Reformei”3. Alt autor, V. G. Grafski, evidenţia că „de obicei, prin ev mediu înţelegem o perioadă intermediară... de la căderea Imperiului Roman de Apus până la Renaştere şi Reformă”4.

La est de Republica Moldova, în Ucraina, a fost reeditat manualul isto-ricului rus de formaţie „burgheză” R. Iu. Vipper, în care secolul al XVI-lea reprezintă începutul epocii moderne5. Concomitent, periodizarea occiden-tală a Evului Mediu şi a istoriei moderne este aplicată şi istoriei naţionale a Ucrainei. De asemenea, şi în România există opinii argumentate în favoarea concepţiei occidentale de periodizare a istoriei. Ea a fost aceptată în învă-ţământul preuniversitar şi universitar6, astfel revenindu-se la periodizarea

1 O. A. Oмельченко, Всеобщая история государства и права, pp. 15-16.2 Vezi: История государства и права зарубежных стран. Учебник для вузов в двух

частях. Часть 1, под ред. O. A. Жидкова и Н. A. Kрашенинниковой. Moсквa, 2001, p. xiv. 3 Cf. История государства и права зарубежных стран. Учебник для вузов в двух частях.

Часть 2, под ред. O. A. Жидкова и Н. A. Kрашенинниковой. Moсквa, 2001, p. vi. 4 В. Г. Графский, Всеобщая история государства и права, p. 218. După o analiză şi

tălmăcire a celor două principii de periodizare – formaţional al lui Karl Marx şi civilizaţi-onal al lui Toynbee – autorul evidenţiază preferinţa sa faţă de punctul de vedere al celui din urmă, excluzând utilizarea concepţiei sovietice. Cf. ibidem, pp. 28-31. Notabilă este şi aserţiunea: „Istoria ne demonstrează că există două rezultate alternative ale strădaniilor unei civilizaţii care foloseşte forţa pentru a înghiţi şi mistui o altă civilizaţie”. Cf. Arnold J. Toynbee, Studiu asupra istoriei. Bucureşti, 1997, p. 33.

5 Р. Ю. Виппер, История нового времени. Kиев, 1997, pp. 3-9. Pentru o retrospectivă a originilor şi evoluţiei I.U.S.D. ca ştiinţă şi disciplină universitară de studiu în Imperiul Rus a se consulta: И. A. Eмельянова, Всеобщая история права в русском дореволюционном правоведении (XIX в.). Kaзaнь, 1981, passim.

6 C. Mureşan, V. Vesa, V. Cristian, E. Vârgolici, Istoria universală modernă şi contempo-rană. Bucureşti, 1999, pp. 4-5; B. Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, pp. 5-18; Pentru o „premodernitate", încadrată în secolele XVI-XVIII, pledează şi colega acestuia. Vezi: L. Popa, „Premodernitatea sau redescoperirea şi reinventarea Europei”, in Studii şi articole de istorie. LXVI, Bucureşti, 2001, pp. 19-26.

– 96 –

folosită până la instaurarea „democraţiei populare”1. Alexandru-Florin Platon, de la Iaşi, leagă începuturile modernităţii de marile descoperiri din secolul al XV-lea şi al XVI-lea2, iar Bogdan Murgescu, de la Bucureşti, se pronunţă clar în favoarea epocii moderne timpurii3. Despre importanţa şi aplicarea acestei periodizări pentru istoria naţională în manualele de istorie din România a scris acum câţiva tânăra cercetătoare Camelia Elena Drăghici4. În Republica Moldova, implementarea periodizării occidentale sau „burgheze” întârzie cu cel puţin două decenii.

Conform periodizării occidentale, istoria este tratată prin prisma facto-rilor civilizaţional, technogenic şi geopolitic5. Evul Mediu durează circa zece secole (dar nu douăsprezece), iar perioada secolelor XVI-XVIII este numită „modernă timpurie” în cadrul istoriei moderne. Descoperirea conti-nentului american de către Cristofor Columb şi începutul reformei religi-oase de către Martin Luther sunt două evenimente-reper care marchează trecerea de la perioada medievală la cea modernă6. La rândul său, revoluţia 1 Pentru bibliografia română interbelică menţionăm cele mai elementare surse pe care am

reuşit să le depistăm în fondurile Bibliotecii Academiei de Ştiinţe a Moldovei din Chişinău, vezi: E. Diaconescu, Istoria universală. epoca modernă şi contemporană. Iaşi, 1929, passim; I. Clinciu, Istoria modernă şi contemporană. Bucureşti, 1929/1930, passim. În studiul său consacrat filosofiei juridice, C. C. Damian arăta că despre o filozofie medievală se poate vorbi doar până la începutul secolului al XVI-lea. Vezi: C. C. Damian, Sisteme de filozofie juridică. Bucureşti, 1937, p. 3.

2 „A partir du XII-ème et du XIII-ème siècles, dans les circonstances d’une croissance démo-graphique renouvelée et de l’expansion territoriale de la Chrétienté au-delà de ses marges traditionnelles..., la vision que les hommes avaient de l’espace géographique commença à changer lentement, ce qui aboutit finalement aux grandes découvertes du XV-ème et XVI-ème siècles, qui marquent un des tournants décisifs de la modernité”. Cf. Alexandru-Florin Platon, Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică. Iaşi, 2000, pp. 7, 226, 239-240.

3 Cf. B. Murgescu, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca modernă timpurie, p. 13. 4 Camelia Elena Drăghici, „Abordarea problemelor istoriei moderne timpurii în manualele de

istorie a Românilor”, Infohis. Buletin informativ ANTIM, nr. 2 (30) Chişinău, 2006, p. 18.5 Early Modern Europe. An Oxford Hystory. Edited by Euan Cameron. Oxford University

Press. Inc. NewYork, 2001, p. xvii- xviii; Maciej Serwański, Historia powszechna. Wiek XVI-XVIII. Poznań, 2001, pp. 7-8. Vezi şi: Tadeusz Maciejwski, Historia powszechna ustroju i prava. Warszawa, 2000, pp. 91-94; 403-405 sau M. В. Понoмарёв, С. Ю. Смирнова, Новая и новейшая история стран Eвропы и Aмерики. Практическое пособие для вузов. Toм I. Предмет и периодизация курса. Moсквa, 2000, pp. 59-61.

6 Tadeusz Maciejwski, Historia powszechna ustroju i prava, p. 111; 550. Acest autor polonez menţionează şi alte evenimente acceptate în calitate de limite cronologice care separă Evul Mediu de epoca modernă în contextul predării istoriei universale a statului şi dreptului: inventarea tiparului de Gutenberg în 1450, căderea Constantinopolului sub turci în 1453 etc. Vezi şi В. Г. Графский, Всеобщая история государства и права. Учебник для вузов. Moсква, 2000, pp. 373-374.

– 97 –

franceză din anii 1789-1799 încheie perioada modernă timpurie şi, prin consumarea sa, deschide perioada modernă clasică, ori industrială, a seco-lului al XIX-lea. Exemplele de mai sus indică falimentul concepţiei sovietice şi incapacitatea ei de a rezista în competiţia academică cu cea occidentală.

Puţină teorie sau „formaţiune” versus „civilizaţie”. Câteva precizăriCivilizaţia umană a trecut prin mai multe faze de dezvoltare: preistoria,

protoistoria, antichitatea, epocile medie şi modernă. Acestea, la rândul lor, au fost însoţite, penetrate şi, în cele din urmă, depăşite de diverse formaţiuni social-economice, cum ar fi sclavia sau feudalismul. Abordând problema periodizării istoriei, este important a face unele precizări privitor la ce desemnează epoca istorică şi formaţiunea social-economică şi prin ce diferă ele. Este eronat când se pune semnul echivalenţei între epocă istorică şi formaţiune1. Perioada de existenţă a statului feudal, spre exemplu, nu corespunde neapărat doar epocii medievale. Istoriei medievale, cuprinsă între secolele V şi XV, îi sunt caracteristice instituţii de stat şi norme ale dreptului feudal în calitatea lor de trăsături fundamentale, care însă rămân valabile pentru scurt timp şi pentru perioada modernă. La rândul său, isto-riei moderne timpurii i-au fost proprii transformări de ordin burghez în toate domeniile vieţii cotidiene: în societate, în stat, în economie, în juris-prudenţă2. Similar, se poate spune şi despre statul şi dreptul burghez, a căror emergenţă datează cu secolele XIV-XV, adică perioada medievală târzie. Cu alte cuvinte, formaţiunea sclavagistă nu dispare către anul 476, când se încheie perioada antică, deoarece elementele ei se păstrează şi în primele secole ale epocii medievale. Feudalismul, la rândul lui, depăşeşte segmentul cronologic medieval, perpetuându-se şi după secolul al XVI-lea. El râmâne valabil pentru perioada modernă timpurie în cazul Europei Centrale şi de Vest şi până în secolul al XIX-lea în cazul Europei Răsăritene (în special în Rusia ţaristă). În această ordine de idei este binevenită concluzia lui Radu Manolescu, care spune că „delimitarea evului mediu, raportat, cu precă-dere, unor condiţii istorice din Europa, între sfârşitul secolului al V-lea şi sfârşitul secolului al XV-lea - începutul secolului al XVI-lea, iar al relaţiilor feudale, pe plan universal, între secolele III-IV şi secolele XVIII-XIX, arată că evul mediu cuprinde o epocă şi o zonă mai restrânsă decât acelea ale 1 Această eroare proprie manualelor din perioada sovietică persistă uneori şi în cele apărute

după 1991. De exemplu: Всеобщая история государства и права. Учебник под ред. проф. K. И. Батыра, pp. 10-11.

2 Cf. Michał Sczaniecki, Powszechna historia państwa i prawa. Warszawa, 2000, pp. 75-82, 296-301 şi p. 303. Katarzyna Sójka Zielińska, Historia prawa. Warszawa, 2000, pp. 37-38.

– 98 –

relaţiilor feudale, care au evoluat într-o perioadă mai îndelungată şi în zone mai întinse”1.

Epoca istorică posedă un cadru cronologic determinat, divizat în câteva subperioade. Fiecare epocă este expresia unei mentalităţi, a unei civilizaţii care a creat valori spirituale, morale şi materiale. Acestea fac o epocă să se deosebească de o altă epocă, purtând incontestabil amprenta societăţii perioadei precedente. Aşadar, perioada medievală păstrează provizoriu, în tranziţie, elemente ale antichităţii, perioada modernă – ale celei medi-evale, iar perioada contemporană – ale celei moderne. Nu este exclusă însă perpetuarea formaţiunilor specifice perioadelor istorice anterioare. Formaţiunea, spre deosebire de epocă, nu are delimitări categorice, nu este încadrată într-un segment cronologic concret şi nu este marcată de un eveniment istoric important. Manolescu, pe bună dreptate, menţiona că, „evului mediu, ca epocă istorică cu sens tradiţional, îi corespund deci numai în parte relaţiile feudale ca structură socială, cu o cuprindere în timp şi spaţiu considerabil mai largă”2. Cu alte cuvinte, formaţiunea apare într-o epocă istorică, dar dispare totalmente sau se conservă ori se perpetuează în următoarea epocă. Robia a apărut în epoca antică, dar a fost prezentă ca element secundar şi în epocile medie şi modernă. La rândul lui, feudalismul a apărut la finele antichităţii (în China, secolele III-IV e.n.), a constituit particularitatea de bază a epocii medievale, dar a perpetuat până în seco-lele XVIII-XIX, fiind treptat substituit de capitalism. Moşia (feuda/fieful) a fost nucleul societăţii feudale. Cu timpul însă, relaţiile feudale au fost înlocuite de noile raporturi social-economice bazate pe capital, în urma comutaţiei rentei, a perfecţionării modului de producţie, a evoluţiei statu-tului juridic al persoanei etc. Într-un studiu enciclopedic la care a parti-cipat şi Jacques Le Goff se spunea că „abolirea drepturilor feudale viza în primul rând să pecetluiască transformarea seniorilor în proprietari”3. Mai multe personalităţi marcante (A. Smith, K. Marx, F. Braudel, F. Perroux, A. G. Frank, N. N. Constantinescu) au argumentat că era capitalului, care a început în secolul al XVI-lea, a deschis o nouă filă în istoria omenirii – epoca modernă4. În acest sens a fost explicit şi Immanuel Wallerstein, în studiul căruia se susţine că „sistemul mondial contemporan, capitalist în 1 R. Manolescu, Istorie medie universală. Vol. I, partea I. Bucureşti, 1993, p. 7. 2 Ibidem, p. 7 şi pp. 8-9. A se consulta: А. Я. Гуревич, „Феодальное средневековье – что

это такое? Размышление медиевиста на грани веков”, in Альманах „Одиссей. Человек в истории”, Москва, 2002, pр. 261-293.

3 Cf. J. Le Goff, J.-C. Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental. Iaşi, 2002, p. 273.4 Cf. E. Baidaus, introducere la E. Baidaus, Istoria Evului Mediu. Programă analitică.

Chişinău, 2000, p. 3.

– 99 –

esenţă, a apărut în urma crizei relaţiilor feudale, care au predominat până la începutul secolului al XVI-lea”1.

O altă particularitate care face o epocă istorică să se deosebească de o formaţiune social-economică o reprezintă psihologia socială. Mentalitatea individuală sau cea colectivă, bazată pe credinţa în divinitate, pe anumite valori spirituale şi materiale etc., se schimbă de la o epocă la alta în funcţie de nivelul pe care l-a atins civilizaţia umană la o anumită treaptă a dezvol-tării sale. Pentru antichitate a fost specific păgânismul – o religie politeistă, iar pentru epoca medievală a fost monoteismul, exprimat de unii prin creş-tinism, iar de alţii prin islam sau budism. Conştiinţa omului medieval2 din Europa Occidentală a fost dominată de cultul religiei creştine şi al Bisericii Catolice în Evul Mediu. Către sfârşitul perioadei medievale şi începutul perioadei moderne timpurii, în Europa catolică s-a înregistrat emergenţa unei noi mentalităţi. Este vorba de cea cauzată de geneza confesiunii protes-tante şi a modului de producţie capitalist3. Ca urmare a mişcărilor eretice, a învăţăturilor lui Jan Hus, John Wiklef şi altora şi datorită spiritului inovator al umaniştilor italieni şi al altor reprezentanţi ai Renaşterii timpurii, către începutul secolului al XVI-lea au fost puse bazele omului modern – făuri-torul societăţii şi normelor de drept burghez. Educat pe valorile renascen-tiste4 şi cultivat sub influenţa eticii protestante5, el a intrat într-o compe-tiţie pe viaţă şi pe moarte cu Scaunul Apostolic de la Roma, ripostând cu vehemenţă împotriva dogmelor catolicismului6. Reforma iniţiată de Martin 1 „The modern world system, essentially capitalist in nature, followed the crisis of the feudal

system and helps explain the rise of Western Europe to world supremacy between 1450 and 1670. Before the sixteenth century, when Western Europe embarked on a path of capitalist development, “feudalism” dominated West European society.” Vezi: Immanuel Wallerstein, The Modern World System: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World Economy in the Sixteenth Century. New York: Academic Press, 1974. Cf. http://www.fordham.edu/halsall/wallerstein.html (accesat la 17 septembrie 2012).

2 J. Le Goff, Omul medieval. Iaşi, 1999, passim; Idem, Imaginarul medieval. Eseuri. Bucu-reşti, 1991, passim; Idem, Intelectualii în Evul Mediu. Bucureşti, 1994, passim.

3 Henri Hauser, Les débuts du capitalisme. Paris, 1931, passim; М. М. Смирин, Из истории раннего капитализма в германских землях (XV-XVI вв.). Москва, 1969, passim.

4 Eugenio Garin, Omul Renaşterii. Iaşi, 2000, passim; Jean Delumeau, Civilizaţia Renaş-terii. Vol. I-II. Bucureşti, 1995, passim; A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma. Bucureşti, 1968, passim. În fosta U.R.S.S., încă în anul 1986, a văzut lumina tiparului un studiu al cărui titlu denotă o separare a perioadelor medievală şi modernă prin intermediul Renaşterii. Vezi: История политических и правовых учений. Средние века и Возрождение. Moсква, 1986, passim.

5 Vezi: M. Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti, 1993, passim. 6 În acest sens, cazul lui Giordano Bruno, ars pe rug la Roma în ziua de 1 februarie 1600,

este cel mai elocvent. Cf. V. Capcelea, Filozofie. Introducere în istoria filozofiei şi în studiul

– 100 –

Luther în anul 1517 este încă o dovadă că modernitatea a început la inter-secţia veacurilor XV şi XVI, nu la mijlocul secolului al XVII-lea1 cu revo-luţia lui Oliver Cromwell. Cu alte cuvinte, revoluţia burgheză din Anglia nu poate fi privită drept principalul eveniment care desemnează începutul modernităţii. Din considerentele de mai sus, nu este cazul ca în manualele de istorie din Republica Moldova această revoluţie să rămână principalul instrument didactic care separă istoria medievală de cea modernă.

„Ca la moldoveni”!?Subiectul pus în discuţie constă în găsirea răspunsului la o singură şi

s-ar părea că la una dintre cele mai simple întrebări: când a luat sfârşit Evul Mediu şi când a început epoca modernă în istoria universală şi a Europei? Autorul acestor rânduri şi-a pus aceste întrebări cu mult înainte de a aborda problema în cauză la nivel academic. Primele dubii privind carac-terul adecvat al periodizării sovietice şi compatibilitatea ei cu exigenţele şcolii istorice occidentale au apărut încă pe când audiam cursurile de istoria Evului Mediu şi de istorie modernă la Universitatea (pe atunci Institutul) Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. Ulterior, devenind titularul cursului „Istoria Evului Mediu” la Facultatea de Istorie şi Etnopedagogie a UPS „Ion Creangă” (1995-2006) şi al celui de „Istoria universală a statului şi dreptului” la Universitatea de Criminologie (1999-2003), am conştien-tizat necesitatea promovării unei concepţii apolitice de alternativă privind periodizarea istoriei2. Şi nu este neglijabil progresul făcut din momentul

principalelor domenii ale filozofiei, p. 125. Pentru unele precizări a se consulta: Michel Lallement, Istoria ideilor sociologice. Vol. I. De la origini până la Weber. Iaşi, 1999, pp. 25-26; A. A. Чанышев, История политических учений и классическая западная традиция (античность – первая четверть XIX века). Раздел II-III, Москва, 2000, pp. 153-187.

1 M. В. Понoмарёв, С. Ю. Смирнова. Новая и новейшая история стран Eвропы и Aмерики. Практическое пособие для вузов. Toм 1. Предмет и периодизация курса. Moсквa, 2000; Б. Д. Koзенко, Г. M. Садовая. „O периодизации новой и новейшей истории в свете современных трактовок”, Новая и новейшая история. Nr. 4, Moсква, 1993, стp. 88; История политических и правовых учений. Средние века и Возрождение. Moсква, 1986; А. Чанышев. История политических учений и классиче-ская западная традиция (античность – первая четверть XIX века). Раздел II-III, Москва, 2000, стp. 153-187; Учебные программы пo специальности "Юриспруденция". Moсква, MГУ, 2001, p. 25 şi 57; И. А. Мишина, Л. Н. Жарова, Новая история. Конец XV-XVIII века. Учебник для 7-го класса. Москва, 1999; А. Я. Юдовская, П. А. Баранов, Л. М. Ванюшкина, Новая история: 1500-1800. Учебник для 7-го класса. Москва: Просвещение, 2001.

2 E. Baidaus, „Un imperativ al Tranziţiei – problema periodizării istoriei universale medii şi moderne”, Făclia, nr. 6 (2759), Chişinău, 16.02.2002, p. 6.

– 101 –

în care am abordat pentru prima oară în mediul universitar şi academic moldovenesc chestiunea periodizării. Mai întâi, am purces la reorganizarea şi publicarea programei analitice pentru „Istoria Evului Mediu”, în care menţionam explicit că secolul al XVI-lea a deschis o nouă epocă în istoria omenirii – cea modernă1.

Deşi modestă în felul ei, această mişcare a servit drept un imbold încu-rajator pentru acţiunile ulterioare. A început o documentare mai consis-tentă, adunarea materialelor, opiniilor şi experienţelor colegilor de peste hotare. Ultimii s-au dovedit a fi foarte receptivi şi înţelegători în privinţa iniţiativei mele de a implementa în Republica Moldova conceptul occidental despre Evul Mediu şi istoria modernă timpurie. Totodată, le-a fost mare mirarea că Moldova încă mai folosea periodizarea sovietică. Aşadar, primul articol-pilot la acest subiect a apărut în buletinul informaţional „Infohis” al ANTIM în decembrie 20012. În anul 2002 au fost publicate şi alte articole atât în presa republicană3, cât şi în culegeri de articole ştiinţifice4. După ce am încheiat prima etapă de documentare, am pregătit un set de materiale privitor la cum este ţinut cursul de istoria Evului Mediu peste hotare şi ce periodizare folosesc colegii de breaslă din Austria, Canada, Franţa, Polonia, România, Rusia, SUA, Ucraina şi Ungaria. Setul de materiale adunate a fost propus membrilor de catedră, pentru ca mai apoi, după o lună, sa aibă loc o şedinţă specială unde s-a discutat şi, ulterior, s-a aprobat noua concepţie a cursului, inclusiv periodizarea5. Şeful de atunci al catedrei, regretatul profesor universitar Nicolae Tudoreanu, m-a felicitat pentru această iniţi-ativă, mi-a urat succese în continuare, iar apoi mi-a strâns mâna colegial şi cu putere, aşa cum obişnuia domnia sa să o facă prieteneşte6. Încurajat 1 Cf. E. Baidaus, introducere la E. Baidaus, Istoria Evului Mediu. Programă analitică.

Chişinău, 2000, p. 3. 2 E. Baidaus, „Unele considerente privind problema periodizării istoriei universale” (I, II, III):

partea I, INFOHIS, Buletin informativ ANTIM, nr. 8 (12), Chişinău, 2001, p. 11; partea II, Ibidem, nr. 1 (14), Chişinău, 2002, pp. 9-11; partea III, Ibidem, nr. 2 (14), Chişinău, 2002, pp. 7-9.

3 Idem, „Un imperativ al Tranziţiei – problema periodizării istoriei universale medii şi moderne”, Făclia, nr. 6 (2759), Chişinău, 16.02.2002; Idem, „Raţionamente privind predarea istoriei Evului Mediu în R. Moldova”, Făclia, nr. 15 (2705), Chişinău, 24.04.2002, p. 6.

4 Idem, „Evul Mediu şi epoca modernă în ştiinţa şi instruirea istorică din Republica Moldova (termeni, cronologie, metodologia predării)”, Analele ANTIM, Anuar istoric, nr. 3, Chişinău, 2002, pp. 55-60; Idem, „Istorie medie universală – referinţe privind conceptul şi metodologia predării-învăţării”, in Probleme actuale ale ştiinţelor socio-umane şi moder-nizării învăţământului. Vol. II, Chişinău, 2002, pp. 213-218.

5 Şedinţa a avut loc la 27 februarie 2002, proces-verbal nr. 6.6 Profesorul Nicolae Tudoreanu (1938-2011), care a condus Catedra mai mult de un

deceniu, s-a stins subit din viaţă la 3 septembrie 2011.

– 102 –

de decizia formală a catedrei, am purces spre următoarea etapă. Am consi-derat corect şi necesar să propun şi altor catedre şi instituţii de profil să-şi expună părerea asupra acestui subiect.

Maximalismul vârstei de atunci m-a făcut să cred că argumentele ştiin-ţifice existente şi experienţa altor state vor fi suficiente şi convingătoare pentru mediul academic şi universitar moldovenesc. M-am înşelat însă... Setul de materiale, însoţit de hotărârea Catedrei a fost prezentat institu-ţiilor de profil. Prima instituţie naţională care s-a pronunţat favorabil noii periodizări a fost Secţia de istorie medie din cadrul Institutului de Istorie al AŞM, condusă pe atunci de regretatul dr. Vladimir Tcaci. Importante ar fi fost şi opiniile colegilor de la Secţia de istorie modernă a Institutului şi ale celor de la Universitatea de Stat din Cahul, dar, regretabil şi inexplicabil, aceştia nu au acordat atenţie demersului ştiinţific ce le fusese adresat. În afară de avizele oficiale primite, unii titulari au demonstrat propriul lor suport chestiunii periodizării prin organizarea cursurilor universitare şi prin materialele didactice publicate la acest subiect. Este vorba de profe-sorii de la Universitatea de Criminologie1, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare”2 şi Universitatea Liberă Internaţională din Moldova3. Un suport mutual, dar neoficial, a venit de la unii colegi de la Universitatea de Stat din Moldova, însă răspunsul oficial din partea USM, primit pe numele dlui Tudoreanu, a fost unul negativ. Periodizarea occidentală a fost respinsă, iar argumentele aduse de Catedra de istorie universală a UPS „Ion Creangă” au fost desconsiderate. Drept rezultat, la Facultatea de Istorie a USM a rămas valabilă concepţia sovietică privind sfârşitul Evului Mediu şi înce-putul epocii moderne. În pofida acestui fapt, important era faptul că discu-ţiile referitoare la acest subiect au ieşit din cadrul restrâns al unei singure catedre de profil.

Un eveniment semnificativ în acest sens a fost seminarul organizat în 1 E. Baidaus, M. Rotaru, Istoria universală a statului şi dreptului. Ghid pentru studenţi.

Chişinău: UCM, 2003, p. 9-15.2 „Fără pretenţia adevărului din ultimă instanţă..., ne raliem la părerea acelor savanţi care

consideră că perioada modernă este cuprinsă... între anii 1500 şi 1918, cu precizarea că în cadrul acestei mari perioade sunt şi câteva subperioade: a) 1500-1789; b) 1789-1918.” Cf. A Guştiuc, „Aspecte introductive privind statul şi dreptul în perioada modernă”, in A. Guştiuc, L. Chirtoacă, V. Roşca, R. Gârlea, Istoria universală a statului şi dreptului (peri-oada modernă). Vol. III. Chişinău, 2002, p. 4.

3 „Trecerea omenirii de la epoca medievală la cea modernă... începe în secolele XV-XVI. Anume în această epocă începe formarea unei inedite mentalităţi politice şi de drept refe-ritor la relaţiile economice, care tot mai mult erau orientate spre relaţiile noi, capitaliste”. Cf. A. Smochină, Istoria universală a statului şi dreptului. Epoca modernă şi contempo-rană. Chişinău, 2002, p. 3.

– 103 –

ziua de 19 martie 2003 la Institutul de Istorie al AŞM, moderat de dr. hab. Demir Dragnev, pe atunci director al acestei instituţii. Lucrările semina-rului s-au redus la o discuţie colegială, fără a avea un impact naţional vizavi de implementarea noii periodizări. Totuşi, evenimentul nu a trecut neob-servat şi a contribuit la informarea şi propagarea concepţiei occidentale despre periodizarea istoriei1. Important a fost faptul că la acest înalt for ştiinţific s-a recunoscut că concepţia de alternativă este corectă din punct de vedere ştiinţific şi poate fi folosită în calitate de instrument metodic în predarea istoriei universale. Astfel, în anul 2005, Catedra de istorie univer-sală a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă” a ajuns să fie prima şi deocamdată singura instituţie de profil în Republica Moldova care, pe lângă faptul că a introdus cursul „Istoria universală medie şi modernă timpurie”2, a organizat un şir de evenimente cu scopul propagării şi susţi-nerii periodizării occidentale3. Cu toate acestea, schimbarea produsă doar la această facultate este departe de a fi suficientă. Pentru ca lucrurile să se mişte la nivel naţional (cu excepţia teritoriului controlat de autorităţile secesioniste din Tiraspol, unde periodizarea occidentală este deja demult folosită), trebuie întreprinşi paşi hotărâţi la nivelul ministerului şi al altor instituţii/facultăţi de profil. Iată de ce ar fi oportună crearea unei comisii pe lângă Ministerul Educaţiei care s-ar ocupa de această problemă.

Este lesne de înţeles că, mai devreme sau mai târziu, elevii de la institu-ţiile de învăţământ preunivesitar şi studenţii de la facultăţile de istorie vor studia istoria conform periodizării occidentale, iar concepţia stalinistă va rămâne doar un episod din istoria învăţământului sovietic.

1 S. Musteaţă, „În obiectiv – periodizarea istoriei universale”, Făclia, nr. 18 (2807), 10 mai 2003, pp. 1-2; idem, „Cât a durat Evul Mediu în Moldova? (Problema periodizării istoriei universale în Republica Moldova – o altă reminiscenţă a istoriografiei sovietice)”, Curierul Atenei. Vineri 27.06-03.07.2003, nr. 67, p. 7. Comunitatea românilor din republica elenă a avut ocazia să cunoască despre această problemă în învăţământul din Republica Moldova datorită dlui Vlad Mischevca, aflat în acel timp într-o deplasare ştiinţifică în Grecia şi care era editor responabil la acest cotidian grecesc de limbă română.

2 Începând cu anul de studii 2005-2006, cursul „Istoria Evului Mediu şi modernă timpurie” este ţinut în conformitate cu principiul civilizaţional, şi nu cu cel formaţional. Evul Mediu este cuprins în perioada anilor 476-1492/1517, iar perioada modernă timpurie datează cu secolul al XVI-lea. În 2006, subsemnatul a publicat un ghid pentru studenţi întitulat „Istoria Evului Mediu şi modernă timpurie”.

3 Catedra a organizat, în parteneriat cu Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM), două conferinţe internaţionale în cadrul cărora au fost luate în dezbatere problemele ce ţin de predarea şi periodizarea istoriei universale medievale (în luna mai 2005) şi a istoriei universale moderne timpurii (în aprilie 2006).

– 104 –

Concluzii, sugestii şi recomandăriAşadar, alternativa concepţiei sovietice este cea occidentală. Scopul

celor care o acceptă, susţin şi promovează în Republica Moldova nu este de „a lovi” în manualele deja editate la Chişinău. Se doreşte ca factorii de decizie de la Ministerul Educaţiei, membrii comisiilor de evaluare a proiectelor de manuale şi autorii acestora1, profesorii de istorie titulari ai cursurilor universitare să contribuie cu toţii la soluţionarea acestei dileme ştiinţifice. Cum procedăm: negăm în continuare concepţia despre o peri-oadă modernă timpurie a istoriei universale sau o acceptăm, în defavoarea periodizării moştenite de la Iosif Stalin? Iată de ce, pe lângă alte certitudini enunţate, insistăm asupra faptului că Evului Mediu îi revine în mod exclusiv perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al V-lea şi sfârşitul secolului al XV-lea/începutul secolului al XVI-lea (cca 476-1492/1517)2. Acest lucru, la rândul său, înseamnă că epoca modernă demarează la inter-secţia secolelor XV-XVI şi durează până la începutul secolului XX3. În caz contrar, cum am putea explica elevilor şi studenţilor de ce Renaşterea şi Reforma, marile descoperiri geografice şi Revoluţia din Ţările de Jos, fiind evenimente care ţin de emergenţa statului, societăţii şi dreptului burghez, în Republica Moldova mai rămân încadrate în perioada medievală, şi nu în cea modernă timpurie? Sau, de ce, în Marea Britanie, România, Fede-

1 În calitatea mea de expert şi membru al acestor comisii în anii 1998-2002, am propus, am argumentat şi chiar insistat ca manualele de istorie universală medievală şi modernă să fie elaborate în conformitate cu standardele europene/internaţionale, sau, cu alte cuvinte, în baza periodizării acceptate în istoriografia contemporană. Tentativele mele au eşuat, ca până la urmă să fiu exclus din componenţa acestor comisii, fiind învinuit indirect că sunt împotriva „Istoriei Românilor”. Explicaţiile sunt, eventual, de prisos.

2 Unii cercetători din Occident (în special cei din Franţa şi Germania) sunt tentaţi să introducă în circuitul ştiinţific contemporan, deopotrivă cu termenul „Ev Mediu”, un alt termen – „Noul Ev Mediu” (le Nouveau Moyen-Âge sau Das Neue Mittelalter). În vizi-unea lor, cataclismele geopolitice produse în urma celor două războaie mondiale sau cele parvenite odată cu prăbuşirea comunismului, considerând impactul lor, pot fi comparate numai cu prăbuşirea Imperiului Roman, eveniment prin care a şi început perioada medie-vală propriu-zisă. Acum, afirmă ei, „fărâmiţarea şi dezordinea” din prezent pun civilizaţia umană în faţa „unui Nou Ev Mediu”. Pentru ca dezastrul să nu se producă şi să nu se admită „la fin des temps modernes”, trebuie să se opună rezistenţă. Cu un lux de amănunte vizând acest subiect vine germanul Otto Gerhard Oexle. Vezi: Отто Герхард Эксле, „Миф о средневековье. К проблеме медиевализма в новейшей истории”, in Одиссей. Человек в истории. Москва, 1999, pp. 271-284.

3 Între specialişti nu există unanimitate şi în ceea ce priveşte sfârşitul epocii moderne şi începutul epocii contemporane. Unii optează pentru anul 1914 – declanşarea Primului Război Mondial, alţii pentru sfârşitul acestuia – anul 1918. Nu este exclusă şi o eventuală operare cu anii 1939/1945 în acest sens.

– 105 –

raţia Rusă, Canada, SUA, Lituania, Ucraina etc., Evul Mediu durează zece secole, şi nu douăsprezece cum este în manualele de istorie publicate la Chişinău1? De ce, la „ei”, epoca modernă începe cu Renaşterea şi Reforma, fiind acceptat şi utilizat conceptul de istorie modernă timpurie (secolele XVI-XVIII), iar în Moldova încă nu?

Este regretabil faptul că aceste adevăruri sunt departe de a fi recunos-cute unanim şi au fost acceptate doar parţial. Iată de ce, la deja două decenii de independenţă, fiind în posesia unei experienţe în domeniul performan-ţelor educaţionale şi ştiinţifice, este timpul şi, probabil, cazul să se renunţe la concepţia sovietică de periodizare a istoriei universale şi europene. În afară de beneficiul didactic şi metodic, banii publici şi cei obţinuţi prin granturi internaţionale nu vor mai fi investiţi în manuale care, pe de o parte, nu corespund normelor academice recunoscute în Europa şi peste hotarele ei, iar pe de alta, continuă să menţină pe discipolii noştri „ostatici” ai şcolii sovietice. Aşadar, două lucruri elementare se cer a fi făcute. Primul se referă la predarea istoriei medievale. Programul curricular şi manualele pentru clasele a 6-a şi a 10-a trebuie organizate în limita secolelor V-XV, cu următoarele subperioade:

1. Evul Mediu timpuriu (secolele V-X)2. Evul Mediu clasic (secolele XI-XIII)3. Evul Mediu târziu (secolele XIV-XV).

Al doilea ţine de perioada modernă a istoriei cuprinsă între secolul al XVI-lea şi începutul secolului XX. Este necesară introducerea concep-tului de istorie modernă timpurie şi reorganizarea conţinutului de studiu şi curricular. În mod corespunzător, manualele pentru clasele a 7-a şi a 11-cea se vor întitula „Istoria modernă timpurie”. Drept urmare, perioada modernă va fi divizată în două subetape: prima – cea premodernă, sau 1 Aici este cazul să reproducem câteva fragmente dintr-o lucrare enciclopedică apărută în

Franţa sub redacţia figurii-cheie a Şcolii Analelor, Jacques Le Goff, şi a unui alt corifeu în domeniu, Jean-Claude Schmitt, Dictionnaire raisonné de l'Occident médiéval, Fayard, Paris, 1999: „... de la Guizot şi Michelet încoace, istoricii Evului Mediu au făcut din drept un studiu în sine, familiar şi necesar...; ...când urmărim pas cu pas multiplele transfor-mări... ale societăţilor europene de-a lungul celor zece lungi veacuri care au constituit Evul Mediu, cum am putea da la o parte a priori studiul normelor juridice...? [...] De fapt, preocupându-ne de dreptul medieval şi de istoria normelor juridice din secolul al V-lea până în cel al XV-lea, încercăm să schiţăm întreaga preistorie a propensiunii spre normă în societatea occidentală modernă şi contemporană”. Vezi: Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental. Iaşi, 2002, Drept(uri), p. 198.

– 106 –

timpurie –, cuprinsă între secolele XVI şi XVIII şi a doua – cea „clasică”, sau „industrială” –, cu segmentul cronologic secolul al XIX-lea – începutul secolului XX.

Nu am pretenţia că cele prezentate în acest studiu ar avea un caracter exhaustiv. Cred însă că problema abordată în 2001 merită mai multă consi-deraţie, deoarece periodizarea este „absolut necesară pentru înţelegerea istoriei”1. Este cazul să se intre în temă mai profund, să se facă o lectură mult mai atentă şi responsabilă a literaturii de specialitate, accesibilă atât în bibliotecile tradiţionale, cât şi în internet. Toate acestea vor conduce la apropierea învăţământului istoric din Republica Moldova de rigorile sistemului educaţional contemporan. Iar libertatea academică consfinţită prin lege2 va permite ca răspunsul la întrebarea când s-a sfârşit Evul Mediu şi când a început epoca modernă să fie liber promovat în sălile de studii şcolare şi universitare. În ultimă instanţă, nu există decât două opţiuni refe-ritor la soluţionarea acestei dileme. Prima – învăţământul istoric din Repu-blica Moldova rămâne în continuare bazat pe concepţia sovietică privitoare la periodizarea istoriei universale şi europene, lăsându-i astfel pe Columb şi Luther personae non gratae. A doua – instruirea istorică la nivel preu-niversitar, universitar şi post-universitar acceptă concepţia occidentală de periodizare, neideologizată, şi astfel se racordează la standardele internaţi-onale privind periodizarea istoriei universale şi europene. Experienţa unui deceniu din momentul în care autorul acestui articol a pus chestiunea dată în discuţie, iniţial la nivelul catedrei iar apoi la nivel republican sugerează că problema în cauză poate fi soluţionată doar prin implicarea Ministe-rului Educaţiei al Republicii Moldova. Succesul acestuia, însă, depinde de conlucrarea lui cu insituţiile de profil din ţară şi participarea experţilor din străinătate.

1 Cf. Camelia Elena Drăghici, Abordarea problemelor istoriei moderne timpurii, p. 18.2 Vezi: Republica Moldova, Legea învăţământului, nr. 547-XII din 21 iulie 1995, Capitolul

IV, articolele 55 şi 56. Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 62-63, pp. 52-53.

– 107 –

SummaryWhy Christopher Columbus and Martin Luther arePersonae non Gratae in the Republic of Moldova?

Reflections on Teaching World and European History in a Post-Soviet Republic

Two decades since the USSR broke up, Republic of Moldova still uses the Stalinist chronological framework in teaching Europe’s medieval and modern history. The Soviet version of periodization was forcibly intro-duced in 1934 and got an ideological “correction” in 1941. It dominated history education and scholarship up to the country’s collapse. According to it, mediaeval period ends with the Peace of Westphalia in 16481, while the modern times begin with the revolution in England in 16402. The Soviets treated events and processes from the perspective of class struggle and social antagonism. After 1991 the newly independent countries which used to be part of the USSR switched to the accepted Western concept of periodizing European history and introduced the notion of “early moder-nity”. In fact, the so-called “western periodization” was known by and applied in the Russian empire before 1917 and in Soviet Union prior to 1934. It was also in use in the Baltic States and Romania) before they fell under the Soviet dominance in 1940 and 1948 respectively.

The article begins with a detailed discussion of the emergence of Stalinist type of periodization and focuses on the differences between Marxist notion of “social-economic formations” and non-Marxist concept of “civi-lizations”. Next follows an overview of what has been done in Moldova and the neighbouring countries (Ukraine, Romania, and Russia) in order to implement “western periodization”. The author argues that Moldavian historiography has to adopt this periodization in order to help Molda-vian historians integrate the views that prevail in the western scholar-ship. Although some university instructors rejected Stalinist periodization of European history, its repudiation at the official level has not yet taken place. The only exception is the History Department of the Ion Creanga State Pedagogical University where the concept of “early modern times” has been officially introduced since 2005 and where the mediaeval history 1 The Middle Ages: the 5th until the middle of the 17th centuries. With its three branches: I –

Early Middle Ages (5th till the middle of the 11th centuries); II – “Developed” Middle Ages (the middle of the 11th – till the end of the 15th centuries); III – Late Middle Ages (the 16th till the middle of the 17th century).

2 The Modern Period: the middle of the 17th until the beginning of the 20th century; the first stage: 1640-1850 and the second stage: 1850-1918.

– 108 –

is been taught in the chronological frame of 5th to 15th centuries. Outside this “island of modernization”, the national research, school curricula, and university courses, along with the textbooks and other educational tools, are all based on the Soviet chronological standards. It appears that Chris-topher Columbus and Martin Luther, whose deeds symbolize the end of “dark ages” and the discovery of the “new world”, remain in Moldova personae non gratae in this respect.

The article concludes with a proposal for concrete measures and steps that the Ministry of Education and other profile institutions, could take in order to adjust Moldova’s history education curricula and textbooks to an accepted Western periodization of medieval and modern history of Europe.

– 109 –

ISTORIE MODERNA ŞI CONTEMPORANĂ

– 110 –

CONSIDERAŢII PRIVIND POZIŢIA POPULAŢIEI MOLDOVEI FAŢĂ DE RĂZBOIUL RUSO-TURC DIN 1768-17741

Vladimir TCACI

În timpul războaielor ruso-otomane, Principatele Române2 deveneau principalul teatru de război, aici se desfăşurau luptele hotărâtoare dintre inamici. În secolul al XVIII-lea, în vremea unor asemenea războaie, Prin-cipatul Moldova s-a aflat aproape 15 ani sub administraţie rusă. Aceste războaie deveneau de fiecare dată o grea povară pe umerii populaţiei din Principate. Cronicarul Ion Neculce, referindu-se la războiul ruso-turc din 1735-1739, exclamă: „Oh, oh, oh, săraca Ţară Moldova şi Ţară Munteni-ască, cum vă petreceţi şi vă dezmerdaţi cu aceste supărări, la aceste vremi cumplite şi fără de milă”3.

Istoriografia sovietică a acordat o atenţie deosebită acestei probleme, fiind examinată cu preponderenţă în cadrul concepţiei „prieteniei de veacuri a marelui popor rus cu cel moldovenesc” (I.A. Kotenko, N.A. Mohov, I.V. Semionova ş.a.). Deşi nu era negată utilizarea de către Rusia ţaristă a religiei ortodoxe în calitate de armă ideologică, accentul principal era pus pe aşa-numita „misiune eliberatoare” a Rusiei în această regiune.

În cele ce urmează, pe fundalul evenimentelor principale ale războiului ruso-turc din anii 1768-1774, vom încerca să evidenţiem atitudinea popu-laţiei Moldovei vizavi de armata rusă şi să urmărim evoluţia raporturilor politice moldo-ruse din această perioadă.

După ce Imperiul Otoman a declarat război Rusiei, la sfârşitul lunii septembrie 1768, au început pregătirile ambelor părţi pentru viitoarele 1 Acest articol a fost publicat pentru prima dată în „Revista de istorie a Moldovei” (1995,

nr. 3-4, pp. 58-69). Ulterior, studiul a fost inclus în monografia dr. Vl. Tcaci, „Moldova în relaţiile politice internaţionale (1763-1774)” (Chişinău, 1999, pp. 45-58). Exprimăm mulţumiri direcţiei Institutului de Istorie, Stat şi Drept al AŞM şi redacţiei revistei pentru acordarea permisiunii de a republica articolul în prezenta culegere. Cuvinte de mulţumire sunt adresate dr. conf. Vlad Mischevca – care i-a fost un bun prieten, coleg şi coautor al regretatului Vladimir Tcaci, fiind redactorul tezei lui de doctorat (conducător ştiinţific – dr.hab., prof.univ. Demir Dragnev) şi care a pregătit acest studiu în varianta lui iniţială, iar ulterior a completat prezenta ediţie.

2 Consemnăm că, din discuţiile purtate cu autorul eram de părerea că, mai corectă este folo-sirea termenului „Principatele Române”, şi nu „Principatele Dunărene”, cum se utiliza în istoriografia sovietică [notă - Vl. Mischevca]. Argumentele de rigoare vezi: L. Boicu, „Prin-cipatele Române sau Principatele Dunărene? (Dedesubturile unei substituţii)”, în Cronica, Iaşi, 1985, nr. 17, p. 3.

3 Ion Neculce, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, 1983, p. 804.

– 111 –

operaţii militare, ce vor fi declanşate abia în primăvara anului 1769.La începutul lunii octombrie 1768 a ajuns şi la Iaşi ştirea despre decla-

rarea războiului1. În legătură cu aceasta a fost rechemat de la Varşovia trimisul Moldovei în această ţară, La Roche2. Poarta Otomană încearcă să antreneze Moldova în acest război de partea sa. Domnul Moldovei a primit dispoziţie de a pregăti pentru Poartă şi a trimite descrierea amănunţită a Podoliei, Ucrainei (polone), Serbiei Noi şi a pământurilor cazacilor zaporo-jeni. Pe aceste teritorii, conform planurilor otomanilor, în viitorul apropiat aveau să se desfăşoare operaţii militare3. Domnitorul Grigore Callimachi a primit, de asemenea, ordin să pregătească alimente şi provizii pentru oşti-rile turce, să trimită cherestea, să construiască poduri peste râuri4. Pentru aceasta au fost alocate iniţial 200 de pungi. Ce-i drept, cronicarul menţio-nează că „beidzade [Alecu - V.T.] a scris un ardzu la împăratu pe ascunsu şi pâră pe Neculache [Nicolae Suţu, mare dragoman al Porţii - V.T.], ...că poprisă toţi banii ce să didesă de la împărăţie pentru trebuinţele ce sunt să se cumpere pentru oştire, care era la 200 pungi”5. Considerăm că aceşti bani au fost primiţi de domnul Moldovei (altfel de unde Giovani Nagni ar fi putut afla despre suma de 200 de pungi), cifră care corespunde cu cea a cronicarului.

Rusia, evident, a luat şi ea măsuri pentru atragerea Moldovei de partea sa, şi această politică era o componentă a strategiei sale promovate în sud-estul Europei. Să urmărim însă, mai întâi, foarte succint, cum s-au desfă-1 Giovani P. Nagni – secretarul italian al domnului Ghica – în răspunsurile sale date

diplomaţiei ruse menţiona: „…об обьявлении войны в Яссах получено известие 6-го октября прошлого года [1768 – Vl.M.]” (Русский архив, 1882, кн. I, c. 116-117). Aici şi în continuare va fi folosit limbajul original al izvoarelor.

2 Pierre de La Roche – secretar la un şir de domni fanarioţi [n. - Vl.M.]. „В то же самое время послан был курьер в Варшаву, для отзыва оттоль г. де-Лароша...” (Русский архив, 1882, вып. 1, c. 117).

3 „...прислать к ней… [către Poartă – V.T.] и подробныя описания Подолии, Украины, Новой Сербии и земли Запорожцам принадлежащей, с точными ландкартами сих четырех провинций” (Русский архив, 1882, кн. 1, c. 118).

4 Despre aceasta mărturisesc cronicile moldoveneşti, documentele turceşti şi cele ruseşti. „Atunce fiindcă să făcusă atîte fermanuri la domnul de Moldova ca să trimită zahere la Hotin, la Benderi şi la alte părţi şi cherestre, ca să facă pod la Sacce şi altele...” [vezi Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia întîi şi pînâ la a patru domnie a lui Constantin Mavrocordat voievod (1733-1774), în Cronici moldoveneşti, ed. A. Ilieş, A. Zmeu. Bucureşti, 1987, p. 134 (în continuare, Cronici moldoveneşti)]. „Тогда же повелено было от Порты построить мост на Дунае и заготовить провиант и фураж для армии, на покупку чего и присланны были двести мешков, за коими следовали и другие, даже до 750, если я не ошибаюсь точно в сем числе” (Русский архив, 1882, кн. 1, c. 116-117).

5 Cronici moldoveneşti, p. 135, vezi şi nota precedentă.

– 112 –

şurat evenimentele în perioada incipientă a războiului şi care era locul Moldovei în contextul lor.

Ştirea despre arestarea trimisului Rusiei la Istanbul, A.M. Obreskov, ceea ce însemna, de fapt, declararea războiului, a fost primită la Sankt Petersburg la 29 octombrie 1768, de la ambasadorul Rusiei în Austria, D.M. Goliţân1. La 4 noiembrie 1768 a avut loc prima şedinţă a Consiliului de Stat al Rusiei, care a fost organizat din iniţiativa Ecaterinei a II-a şi cu concursul lui N.I. Panin, conducătorul Colegiului afacerilor externe al Rusiei2. Iniţial, acest consiliu era un organ provizoriu, iar din ianuarie 1769 devenise unul permanent, având sarcina de a coordona acţiunile de război împotriva Imperiului Otoman.

Strategia Rusiei presupunea o încadrare activă a popoarelor creştine aflate sub dominaţia Înaltei Porţi în lupta antiotomană, ca aliaţi ai ruşilor, ceea ce a încercat să facă încă Petru I. În acest scop, la 19 ianuarie 1769, Ecaterina a II-a a emis un manifest adresat acestor popoare, cu chemarea să se ridice la luptă împotriva duşmanului „păgân”3. La şedinţa Consiliului de Stat din 12 februarie 1769 s-a adoptat hotărârea ca locuitorii Principatelor Române să fie atraşi în rândurile armatei ruse4. Pentru a face o asemenea agitaţie printre românii în Principate, a fost desemnat ofiţerul Nazarie Carazin5. Deghizat în haine de călugăr, el se deplasa nestingherit pe teritoriul românesc şi organiza întâlniri confidenţiale cu reprezentanţii diferitor categorii sociale.

Guvernul rus căuta să se sprijine şi pe românii care se stabili-seră deja cu traiul în Rusia6. În Kiev era dislocat regimentul de husari 1 П.В. Перминов, Посол III класса (А.М. Обресков). M., 1992, c. 54.2 А.В. Гаврюшин, Граф Никита Панин (из истории русской дипломатии ХVIII века).

M., 1989, c. 40.3 Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига (1769-

1812). Сб. док. Составители: М.П. Мунтян и И.В. Семенова. Кишинев, 1984, с. 10-12; V. Tcaci este autorul Indicelor acestei ediţii documentare (Ibidem, pp. 281-295).

4 „…принимать волохов, употребляя их в казацкую службу с произвождением нужного пропитания и денежного жалования против казачьего окладу” (Архив Государственного Совета. Т. 1, ч. 1. СПб., 1869, с. 19).

5 Numele său de familie a fost Caragea, tatăl său s-a refugiat în Rusia împreună cu Dimitrie Cantemir. Nazarie şi-a schimbat familia în Carazin (vezi: Gh. Bezviconi, „Profiluri de ieri şi de azi”, în Fapte trecute şl basarabeni uitaţi. Chişinău, 1992, p. 28.

6 Mulţi dintre cei care emigrau în Rusia se înrolau în armata ţaristă; în 1741 a fost format regimentul de husari moldoveni [vezi В.И. Цвиркун, „Переселение молдаван в Россию и формирование легкоконных полков русской армии в первой половине XVIII в.”, în Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы (период феодализма и капитализма). Кишинев, 1991, с. 56-58]. Probabil, acest regiment, alături de armata rusă, a participat în 1742 la operaţiile militare duse împotriva oştirilor suedeze. Detalii vezi: O. Mureşanu, „Români moldoveni în extremul nord-european în secolul al XVIII-lea”, Destin românesc, 1994, nr. 3, pp. 66-68.

– 113 –

moldoveni1, care, în 1764, primise denumirea Samarski2. Acest regiment a luat parte, în componenţa trupelor ruse, la luptele duse împotriva Prusiei în cadrul Războiului de Şapte Ani3. La 1763, românii stabiliţi în regiunile sudice ale Rusiei numărau 106 237 persoane4. Mulţi dintre ei aveau să fie înrolaţi în armata rusă, unii îndeplineau nişte fincţii auxiliare, de curieri, care transmiteau de la cetăţile de hotar diferite informaţii despre armata turcă5, iar alţii erau trimişi pentru a-i convinge pe locuitorii Moldovei să lupte de partea Rusiei.

Rusia ţaristă conta pe sprijinul popoarelor creştine din sud-estul Europei: românii, grecii, sârbii, bulgarii, albanezii ş.a. Demnitarul rus Alexei Gr. Orlov, care se afla de la începutul războiului la Pisa (Toscana), avea sarcina să ridice aceste popoare la luptă împotriva Porţii Otomane6. În aşa fel, Ecaterina a II-a7 căuta să impună Imperiului Otoman un război pe mai multe fronturi8. Pentru realizarea acestui scop împărăteasa i-a trimis lui Alexei Orlov, doar pentru anul 1769, o sumă destul de considerabilă pentru acea vreme – 500 000 ruble9.

Imperiul Rus a apelat şi la ajutorul creştinilor din Caucaz, îndeosebi la georgieni10. Pentru a-i susţine, Rusia a trimis în 1769 un corp de armată cu un efectiv de 3.767 persoane, condus de contele E.I. Totleben. Ecaterina a II-a declarase: „Am incendiat Turcia din patru părţi: de la Dunăre, din Crimeea, 1 Detalii despre participarea membrilor familiei Abaza în componenţa acestui regiment

vezi: D. Dragnev, A. Eşanu, „Date inedite despre urmaşii vornicului Ilie Abaza în Rusia”, Revista de istorie a Moldovei, 1994, nr. 2, pp. 3-9.

2 В.М. Кабузан, Заселение Новороссии. 1719-1858. M., 1976, c. 53.3 А.П. Бажова, Русско-югославские отношения во второй половине XVIII в. Москва,

1982, с. 137.4 В.М. Кабузан, Народы России XVIII века. Численность и этнический состав. M.,

1990, c. 219. 5 П.А. Румянцев, Документы. T. II. M., 1953, c. 75.6 Cf. Е.Н. Рукавишников, „Внешняя политика и пребывание российского военного

флота в Средиземном море. 1770-1774 гг.”, în Вопросы истории, № 9, 2008.7 Ecaterina a II-a, la 29 ianuarie 1769, îi scria lui Alexei Orlov: „Мы сами уже... помышляли

об учинении неприятелю чувствительной диверсии со стороны Греции как на твердой ея земле, так и на островах Архипелага, а теперь, получая от вас ближайшее известие, иначе еще утверждаемся в сем мнении. Охотно соизволяем, по собственному вашему желанию, поручить и вверить вам приготовления, распоряжения и руководство всего сего подвига” (P.V. Perminov, Посол III класса, pp. 157-158).

8 „…внутри (se are în vedere în cadrul Imperiului Otoman - V.T.) зажечь сильный огонь и замешательство делать как в привозе провианта, так и армию разделить” (P.V. Perminov, Посол III класса, p. 157).

9 P.V. Perminov, Посол III класса (А.М. Обресков), p. 157.10 О.П. Маркова, Россия, Закавказье и международные отношения в XVIII веке. M.

1966, c. 135-146.

– 114 –

din Moreea şi chiar din Georgia”1. Evident, nu toate planurile Rusiei în acest sens s-au realizat, însă popoarele creştine din Balcani şi Caucaz îşi vor aduce totuşi aportul la victoria finală a Imperiului Rus în războiul dat.

Lupte între oştirile turce şi cele ruse au avut loc abia în primăvara anului 1769. În ianuarie 1769, însă, oştirile tătare au atacat sudul Rusiei Noi (Novorosiei) şi au pustiit aceste teritorii2. Tot în primăvara anului 1769 marele vizir Hadji-Mehmed Emin (20 octombrie 1768 – 12 august 1769) soseşte cu oştirile sale în Moldova şi constată că Grigore Callimachi nu a pregătit ţara de război. El menţiona: „Oştenii ştiu, cu toţii, că trădarea voie-vodului Moldovei este evidentă. Şi pe lângă faptul că au ucis foarte mulţi ieniceri, şi că nu au pus să se însămânţeze nici un grăunte, şi că nici nu s-au sinchisit de chinul pe care l-am pătimit în timp ce am tras tunurile [deoa-rece voievodul Moldovei - V.T.] nu a pus să se facă drumurile şi podurile şi nu a pus să se astupe mocirlele de la hotarul Moldovei... Drumurile sunt aşa (cum sunt), nu există zaherele, şi muscalii erau în Moldova”3.

Grigore Callimachi a fost bănuit de către turci de colaborare cu ruşii4. Pentru toate acestea el a fost mazilit, iar în august 1769 – decapitat la Istanbul. Domn a fost numit, pentru a patra oară, Constantin Mavrocordat (iunie-decembrie 1769). Turcii sperau că noul domnitor, datorită expe-rienţei bogate pe care o avea, va putea redresa situaţia critică a trupelor otomane, lipsite de provizii. Autorul letopiseţului sublinia: „Vodă apuca pe boieri cu mare gâlceavă, cerând de la ei zahere, cerând toate satele boierilor de i le-au dat înscris... Cu slujitori, cu zapcii, a mers singur pe la acele sate, apucând cu mare tărie pe boieri şi pe săteni de arăta gropile cele cu grâu şi cu ordzu, de încărca cu fel de fel de cară de zahere şi trimeti la urdie (oaste - V. T.)... Văzând turcii aceste, lăuda pe Constantin-Vodă”5. Strângerea zahe-relei pentru turci nu s-a putut realiza fără numeroase abuzuri din partea domnului. Samovolniciile au produs reacţia unor boieri, aşa că Constantin Mavrocordat a hotărât să înlăture opoziţia, arestând o parte din boieri şi decapitându-i pe trei din ei6.1 Apud Б.Б. Андроникашвили, „Надежд питомцы золотых...". M., 1992, c. 160.2 П.А. Румянцев, Документы. T. II. M., 1953, c. 67.3 V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, 1711-1821. Documente turceşti. Bucureşti, 1984,

p. 434. 4 „...în acest timp (iunie 1769 - V.T.) se simţise şi se aflase de la cei prinşi că el (Grigore Calli-

machi - V.T.) înclina spre moscoviţi” (Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase. Vol. III. (Alcătuit de Mustafa A. Mehmet). Bucureşti, 1980, p. 297).

5 Cronici moldoveneşti, p. 142.6 Al. Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele de la

Simancas. Bucureşti, 1940, p. 272.

– 115 –

Când oştirile ruse au intrat în Moldova, numai în depozitul de la Ţuţora au fost găsite 500 sferturi1 de făină şi 200 de grâu şi pesmeţi2. Cu toată susţi-nerea eficientă a noului domn, armata otomană suferea înfrângeri. Una din cauze era pregătirea militară slabă a ostaşilor de rând şi chiar a comandan-ţilor supremi – marii viziri (din septembrie 1768 până în decembrie 1769 au ocupat această funcţie trei persoane). În august 1769, mare vizir este numit Ali-Paşa Moldovandji3 (12 august–12 decembrie 1769), care, după cum menţionează letopiseţul: „…la Hotin, au strâns toate oştirile acolo şi pe hanu cu toată tătărime şi i-au trimis în ceea parte, la Caminiţa, şi întâl-nindu-s(ă) cu moscalii, s-au lovit oştile şi atâta i-au bătut pe turci cât cari au scăpat din oaste, n-au scăpat la trecătoarea Nistrului. Aceste vădzând, vizirul foarte s-au spăriet, zicând că de vor trece dincoace, îi vor prinde pe toţi, ...s-au sculat cu toţii şi au lăsat Hotinul şi au fugit, scoborându-să vizirul în dreptul Eşilor, la Ţuţora”4. După ce armata rusă a cucerit Hotinul5, corpul de armată condus de generalul I.C. Elempt s-a îndreptat spre capi-tala ţării – Iaşi. Acelaşi letopiseţ scrie că „moscalii au intrat în Eşi, ieşindu-le mitropolitul (în această perioadă mitropolit era Gavriil Callimachi - V.T.) cu boierii înainte...”6. Devenise o „tradiţie” ca, în lipsa domnitorului, oştirile ruse să fie întâmpinate de mitropolit. Vestea despre ocuparea Iaşului a fost primită la Sankt Petersburg cu entuziasm şi în cinstea acestei victorii au fost trase 101 salve de tun7.

Domnul Moldovei Constantin Mavrocordat s-a refugiat spre Galaţi, unde se aflau trei paşale: Zarali Oglu, Hagi Ala şi Dumbar cu corpurile lor de armată, care, după înfrângerea de la Hotin, încercau să organizeze rezis-tenţă la Dunăre8. În luptele dintre ruşi şi turci locotenent-colonelul F.N. Fabriţian, comandantul unui detaşament al oştilor ruse, l-a luat prizonier 1 Sfert – veche măsură rusească de capacitate egală cu circa 120 kg. 2 П.А. Румянцев, Документы. T. II. M., 1953, c. 147.3 A fost numit „Moldovandji” pentru că fusese serasker otoman în Moldova. Vezi: M.

Guboglu, «Ţările Române în „Istoria otomană” a lui M. Nuri Paşa», în Românii în istoria universală. Vol. II, Iaşi, 1987, p. 711.

4 Cronici moldoveneşti, p. 143. 5 Aceasta s-a întâmplat la 9 septembrie 1769. Cetatea Hotin era dotată cu 120 tunuri (după

alte informaţii, cu 228) şi avea o garnizoană de 20 000 de ostaşi, în timp de pace garnizoana avea 2 500 ostaşi. Vezi И.Г. Киртоагэ, „Население Хотинских земель в XVIII в. – нач. XIX в.”, în Проблемы исторической демографии СССР и Западной Европы. Кишинев, 1991, c. 80.

6 Cronici moldoveneşti, p. 144.7 Г.И. Меерович, Румянцев в Петербурге. Л., 1987, c. 134.8 P. Păltănea, Povestirea rimată „Istoria de patimă a Galaţilor” şi războiul ruso-turc din

1768-1774, în Danubius, 1967, vol. l. pp. 213-221.

– 116 –

pe domn, care urma să fie trimis la Sankt Petersburg, dar acesta a murit la începutul lunii decembrie 1769 la Iaşi. În calitate de trofeu i-au fost trimise Ecaterinei a II-a cabaniţa şi cuca ce i-au aparţinut lui Constantin Mavro-cordat1. Cronica ne relatează despre faptul că „fiind şi Constantin vodă acolo [la Galaţi - V.T.] l-au prinsu şi pe dânsul moscalii şi l-au tremes la Eşi. Şi peste puţini zile a şi murit de boală [în urma rănii ce a primit-o – V.T.]2 şi l-au îngropat cu mare cinste boierii în Eşi...”3.

În perioada când Iaşul a fost părăsit de domn, temporar în fruntea ţării s-a aflat mitropolitul Gavriil Callimachi4. După ce armatele ruse au ocupat capitala principatului, s-a creat o administraţie specială, alcătuită din Divan, compus şi din boieri pământeni, dar preşedinte al Divanului era un general rus, care practic lua decizii de unul singur5.

În contextul acestor evenimente politice s-a manifestat atitudinea dife-ritelor categorii ale populaţiei faţă de Rusia, în general, şi faţă de armata ei, în mod special. Vom menţiona din capul locului că această atitudine n-a fost univocă. O parte din ţărani, precum şi o parte din mica boierime au răspuns la chemarea Rusiei şi s-au înrolat în detaşamentele de voluntari care au participat alături de armata rusă la luptele duse împotriva otoma-nilor6. Majoritatea voluntarilor erau din ţinuturile de la hotarul de est al ţării7. Fenomenul are şi o explicaţie: în caz de pericol, puteau să se retragă 1 П.А. Румянцев, Документы. T. II., c. 200.2 Matei D. Vlad, „Locul lui Constantin Mavrocordat în istoria românilor din sec. XVIII-Iea”,

Revista de istorie, 1984, nr. 3, p. 244.3 Cronici moldoveneşti, p. 144.4 Detalii vezi: C. Mosor, „Aspecte principale din viaţa şi activitatea mitropolitului Moldovei

Gavriil Callimachi”, Biserica Ortodoxă Română, 1970, nr. 7-8, pp. 764-777; S. Callimachi, V. Ceorgescu, „Mitropolitul Gavriil Callimachi şi Rusia”, Biserica Ortodoxă Română, 1961, nr. 9-10.

5 В.И. Ткач, „Организация центральных органов русско-молдавской администрации в период русско-турецкой войны 1768-1774 гг.”, în Социально-экономическая и политическая история Молдавии, Кишинев: Штиинца, 1988, pp. 127-134.

6 Mircea D. Matei, „Despre poziţia claselor sociale din Moldova şi Ţara Românească faţă de războiul ruso-turc din 768-1774”, Revista de istorie şi filozofie, iulie-septembrie 1953, pp. 53-77. Preţioase sunt materialele publicate de Pavel Dmitriev pe baza recensămintelor populaţiei Moldovei din 1772-1773 şi 1774: Moldova în epoca feudalismului. Vol. VII. Partea I şi II (ed. P. Dmitriev, P. Sovetov), Chişinău, 1975. Vezi: И.А. Котенко, „Из истории освободительного движения в Молдавии в период русско-турецкой войны 1768-1774 гг.”, în Ученые записки Тираспольского пед. института. Вып. 3, 1957, c. 23-42.

7 Moldova în epoca feudalismului. Vol. VII. Partea I şi II (vezi materialele documentare ce se referă la ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei-Lăpuşna); И. Терехина, А. Нудельман, „Документы об участии населения Молдавии в боевых действиях русских войск во время русско-турецких войн ХVIII – нач. ХIX вв.”, Труды Государственного историко-краеведческого музея Молдавии. 1960, c. 43-60.

– 117 –

mai repede în Rusia. O parte din voluntari (dar nu numai ei) spera că odată ce trupele ruse au intrat în Moldova, aceasta s-a şi eliberat de dominaţia otomană. Martor al evenimentelor, V. Măzăreanu afirma: „...prin nebirui-tele oşti [se au în vedere cele ruse - V.T.] întregul cnezat al Moldovei a fost slobozit de sub jugul cel blestemat al turcilor”1. Un alt martor ocular, Ienă-chiţă Văcărescu, scria: „Toţi creştinii ce n-a chibzuit cele după urmă şi care nu era adăpaţi de ştiinţa politiceştilor ocârmuiri socotia că Rosia are să (se) a ridice din lume, sau cel puţin din Europa, toată stăpânirea turcească: unii pentru râvna legii, alţii pentru pohta slavei, şi alţii pentru iubirea hrăpirii, se făcură ostaşi ruşi [voluntari – V.T.]”2. Însă motivul principal ce îi atrăgea pe ţărani în rândurile voluntarilor (volintirilor) era scutirea de impozite.

Comandamentul rus elibera capilor de familii de voluntari o „salvo-gvardie”, adică un act prin care ei erau scutiţi de dări către stat. Conform recensământului din 1773-1774, în ţinutul Lăpuşna-Orhei au fost înregis-trate 617 familii ce deţineau „salvogvardii”, numărul total de familii din ţinut fiind de 6 0023. Banii ce ar fi urmat să-i plătească cei scutiţi erau însă puşi pe seama familiilor fără voluntari. Această redistribuire, de rând cu obligaţia de a aproviziona armata rusă cu alimente şi alte provizii nece-sare, a provocat nemulţumirea ţăranilor. În 1773, în 49 de sate din ţinu-turile Soroca şi Lăpuşna-Orhei, s-au răsculat locuitorii lor, cerând să fie şi ei scutiţi de impozite sau să fie înscrişi în rândurile voluntarilor. Deşi comandamentul rus nu dorea să-şi scoată masca eliberatorului blajin, totuşi teama că asemenea acţiuni pot slăbi spatele frontului l-a determinat să înăbuşe rebeliunea cu ajutorul armatei4. Totodată, aflarea îndelungată a oştirilor ruse pe teritoriul ţării îi convingea pe ţărani, tot mai mult, că noua administraţie nu va aduce îmbunătăţirea situaţiei lor.

Despre acţiunile voluntarilor în acest război s-a vorbit într-un şir de studii, menţionate deja, de aceea vom insista asupra unui singur moment, şi anume numărul voluntarilor moldoveni în războiul ruso-turc din 1768-1774.

P.A. Rumeanţev s-a preocupat în mod deosebit de sporirea numărului voluntarilor din Moldova, cerând să se adune circa 10 000 de voluntari5. Suntem de părerea că în acest război au participat până la 10 000 de volun-1 Apud Gh. Bogaci, Alte pagini de istorie literară. Chişinău, 1984, pp. 37-40.2 Apud N. Iorga, Despre cronici şi cronicari. Ediţie îngrijită de D. Mioc. Bucureşti, 1988, p.

93. 3 Moldova în epoca feudalismului. Vol. VII. Partea II, 1975, pp. 400-449. 4 И.А. Котенко, Из истории освободительного движения в Молдавии в период русско-

турецкой войны 1768-1774 гг., în Ученые записки Тираспольского пед. института. Вып. 3, 1957, pp. 38-39.

5 N. Iorga, Istoria românilor. Vol. VII, Bucureşti, 1938, p. 267.

– 118 –

tari. În ce priveşte cifra de 12 000, folosită destul de frecvent în istorio-grafie1, ea nu are un suport documentar sigur, deoarece se bazează pe o informaţie neverificată, comunicată generalului rus Rjevski la trei ani după terminarea războiului (în 1777)2.

Să revenim însă la atitudinea populaţiei faţă de acest război. Neunivocă a fost şi poziţia marii boierimi. Urmărind cu atenţie desfăşurarea eveni-mentelor, o anumită parte din boieri a trecut de partea Porţii Otomane şi s-a retras la sud de Dunăre. Despre aceasta ne mărturiseşte cronica: „Aici arătăm pentru mari şi mult(ă) scăderi ce au cursu niamului creştinescu în Ţarigrad, ales celor di răz(ă)mă în domniile ţărilor Moldovei şi a Ţării Româneşti. Cari aceste ţări le era toată chivernisala şi agonis(i)re. Şi fiindcă din pricina oştirilor [se au în vedere cele ruse – V.T.] ce au ţinut pisti cinci ani... au fost rămas la mari scăpăciuni atât domnii mazâli cât şi bez(ă)delile şi capuchihaelile şi alţi boieri mulţi şi di cinste. Cari, nu putem ca să le arătăm numele şi boeriile lor, căci nu s(ă) cadi”3. O altă parte a boierilor s-a refugiat în Transilvania4. Boierii rămaşi în ţară, în mare parte, s-au retras pe la moşiile lor, ocupând o poziţie de expectativă. Populaţia, îngrijorată, s-a retras şi ea pe la mănăstiri. Astfel, la mănăstirea Dragomirna, unde stareţ era Paisie Velicikovski, majoritatea dintre cei veniţi la acest lăcaş sfânt o constituiau refugiaţii, care erau hrăniţi din rezervele mănăstirii5.

La începutul lunii mai 1769, A.M. Goliţân, comandantul armatei ruse, cu indignare, îi comunica Ecaterinei a II-a că pe marea boierime „cu puţină siguranţă te poţi bizui”, deoarece, în pofida acţiunilor active ale armatei ruse, nimeni din aceştia „nu s-au prezentat la armata noastră”6. La 19 mai 1769, A.M. Goliţân s-a adresat locuitorilor Moldovei cu un manifest, cerându-le să se întoarcă la locul lor de trai şi să colaboreze cu armata rusă7.

Numai când ocuparea întregii Moldove devenise aproape un fapt împli-nit, episcopul de Rădăuţi Dosoftei s-a adresat cu o scrisoare comandantu-lui rus, în care dădea asigurări că, odată cu intrarea oştirilor ruse în ţară, lo-cuitorii ei vor accepta protecţia Rusiei8. Această declaraţie a episcopului de 1 I.A. Kotenko, op. cit., p. 35; Н.А. Мохов, Дружба ковалась веками. Кишинев, 1980, c. 209. 2 ЦГИА Украины, ф. 246, д. 691, л. 26-26 об.3 Cronici moldoveneşti, p. 80. 4 Mircea D. Matei, op. cit., p. 180. 5 „Жизнеописание и подвиг преподобного Паисия Величковского”, în Жизнеописания

достопамятных людей Земли Русской Х-ХХ в. M., 1992. c. 245.6 РГВИА, ф. ВУА, д. 1845, л. 472.7 Ibidem, f. 352.8 А.Н. Петров, Война России с Турцией и польскими конфедератами с 1768 по 1774 г.

Т. I. СПб, 1866, c. 165.

– 119 –

Rădăuţi a fost impusă de circumstanţele create: trupele ruseşti ocupaseră Hotinul şi înaintau spre sud. Doar după ce a fost cucerită capitala ţării, mit-ropolitul Moldovei, Gavriil Callimachi, şi episcopul Romanului, Leon, au adresat o scrisoare lui N.I. Panin, şeful Colegiului afacerilor externe, prin care se accepta protecţia Rusiei1. Putem, deci, conchide că boierii rămaşi în ţară, în pofida agitaţiei făcute de N. Carazin, nu au colaborat cu armata rusă până când aceasta n-a ocupat Moldova şi capitala ei. Boierimea stătea la cumpănă, întrucât era neclar statutul ţării şi al categoriilor sociale în ca-zul anexării Moldovei de către Rusia ţaristă. Mai era şi teama de a periclita situaţia materială, de a pierde toată averea în cazul înfrângerii armatei ruse. Boierii, după cum a specificat N. Iorga, „îşi apărau interesele de clasă, dar şi cu amestecul unui instinct naţional gata a se ridica la orice abuz, la orice jignire”2.

După ocuparea capitalei Iaşi (26 septembrie 1769), comandantul cor-pului de armată rus I.C. Elempt a emis un manifest şi un ordin prin care foştii membri ai Divanului au fost obligaţi să-şi reia activitatea3. Tot atunci, întreaga populaţie a fost constrânsă să depună un jurământ de credinţă faţă de Ecaterina a II-a, faţă de Rusia. Ceremonia depunerii jurământului se desfăşura din ordinul şi sub supravegherea ofiţerilor ruşi4. Populaţia matură era adusă de către ostaşii ruşi în ograda bisericilor şi obligată să asculte textul jurământului, ţinând fiecare mâna dreaptă ridicată, cu două degete îndreptate spre cer. Iar la urmă, toţi trebuiau să sărute crucea şi sfânta Evangelie. Procedura aceasta a fost gândită pentru a înfricoşa în-tr-un fel populaţia credincioasă cu iluzia că a depus jurământ de credinţă ţariţei chiar în faţa lui Dumnezeu. Totodată, deşi impus cu forţa să facă un asemenea jurământ, fiecare locuitor era obligat să declare: „M-am supus de bună voie şi nesilit de nimeni sub stăpânirea Măriei Sale Ecaterina Ale-xeevna, spre apărarea şi întărirea credinţei noastre creştineşti...”5. Ulterior, istoriografia ţaristă şi cea sovietică vor vorbi despre caracterul „benevol” al acestui jurământ.

Pentru a hotărî soarta de mai departe a Moldovei, la Sankt Petersburg a

1 „При сем сознаем мы самодержавнейшей монархии наше..., подданство и повинование. Указы, которые Ваше превосходительство как написанные вчера дали. И обьязуемся оные со всякой радостью, усердием исполнять... 1769 г. Сентябрь, Яссы.” (АВПР, ф. СРТ, оп. 89/8, д. 92, л. 1-2).

2 N. Iorga, op. cit., p. 265.3 П.А. Румянцев, Документы. T. II, c. 148-149. 4 Ibidem.5 Arhiva Românească, ed. II, nr. 1, Iaşi, 1860, pp. 128-133.

– 120 –

fost trimisă, din iniţiativa Rusiei1, o solie din şase persoane (o solie similară trimitea şi Ţara Românească). „Noi toţi locuitorii Ţării Moldovei, partea bisericească şi partea politiciască..., - se spunea în mesajul acestei delegaţii, - alegând din pământenii noştri pe iubitorul de Dumnezeu episcop al sfin-tei episcopii Huşului chir Inochentie, pe preacuviosul arhimandrit şi egu-men al sfintei mănăstiri Solca chir Varfolomei, pe cuviosul egumen al sfin-tei mănăstiri Moldoviţa chir Venedict şi din partea boierilor robilor măriei voastre pe dum(nelui) Lupul Balş, vel logofet, pe dum(nelui) Ioan Paladi, biv vel logofet, pe dum(nelui) Ianacache Milo, biv vel spat(ar), i-am trimis din partea obştii către preputernica Mărirea Voastră”2.

Mitropolitul Moldovei Gavriil Callimachi se adresa la 5 decembrie 1769 către conducătorul Colegiului afacerilor externe al Rusiei, N.I. Panin, cu rugămintea de a ajuta respectiva delegaţie să ajungă în capitala Rusiei şi să fie primită de către Ecaterina a II-a3. Acesta, la rândul său, a dat indicaţii lui P.A. Rumeanţev să ia toate măsurile necesare ca solia să se poată de-plasa spre Sankt Petersburg4. La 14 ianuarie 1770, când delegaţia Moldovei a ajuns la Leticev, unde se afla cartierul general al lui P.A. Rumeanţev, ace-sta le-a înmânat paşapoarte pentru libera deplasare pe teritoriul Rusiei şi a dat o dispoziţie scrisă să fie ajutaţi în drum, cazaţi în apartamente bune, eliberându-le, totodată, şi bani de drum5.

E necesar să facem o paralelă şi să menţionăm că în perioada războiului ruso-turc din anii 1768-1774 astfel de solii au fost trimise la Sankt Peters-burg şi de Georgia, şi de Raguza (Dubrovnik). Succesul militar al Rusiei în Principate şi dorinţa de a se elibera de dominaţia otomană l-a îndemnat pe Iraclie, principele Georgiei, să se apropie de Rusia. La 5 ianuarie 1772, din Georgia spre Sankt Petersburg s-a îndreptat o solie (compusă din 60 de persoane) în frunte cu feciorul său mai mare Levan şi cu mitropolitul Antonie I. Rusia însă nu se grăbea să primească solia georgiană, ea fiind reţinută la Astrahan mai mult de un an, ca mai apoi să se permită deplasa-rea spre Sankt Petersburg a doar 12 persoane.

În diploma prezentată de solia „gruzină” se prevedeau următoarele condiţii de vasalitate: să se pună la dispoziţia lui Iraclie o armată de 4 000 de ostaşi pentru a se putea recăpăta unele pământuri pierdute; să fie păstrată biserica independentă; să se acorde împrumut pentru a întreţine armata. 1 Gh. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse. Bucureşti, 1962, p. 150. 2 Россия и освободительная борьба молдавского народа..., c. 26.3 Ibidem, p. 234 Русский архив, 1882, кн. I, c. 115-117.5 РГВИА, ф. ВУА, оп. 1, д. 1866, л. 153.

– 121 –

Rusiei i se promitea jumătate din veniturile obținite la exploatarea minelor de pe teritoriul Georgiei, plătirea unui tribut Rusiei şi trimiterea de ostatici.

Ecaterina a II-a a refuzat să acorde vasalitate Georgiei, deoarece aceasta ar fi complicat încheierea tratatului de pace cu Poarta Otomană, promiţându-le georgienilor doar asigurarea securităţii după încheierea păcii cu Turcia1.

Raguza a trimis, de asemenea, la Sankt Petersburg, în iulie 1771, o solie, mai exact un sol în persoana lui Franu Ranjina, senator (deoarece distanţa prea mare presupunea şi cheltuieli considerabile). În luna decembrie 1771, acesta soseşte la Sankt Petersburg, peste puţin timp fiind primit de N.I. Panin, care i-a reproşat lui F. Ranjina că ţara sa i-a ajutat pe turci şi i-a spus că ţariţa este nemulţumită de acest fapt. Solul raguzan nu a fost primit de Ecaterina a II-a. Acesta comunica în patria sa: „…la curte [se avea în vedere Rusia - V.T.] e o incertitudine ce atitudine să aibă faţă de mine, deoarece republica [Raguza - V.T.] nu o consideră nici liberă, nici suverană, ci supusă sultanului”2.

Dacă facem o comparaţie între cerinţele delegaţiilor Georgiei, Raguzei şi Moldovei, observăm o deosebire evidentă. În perioada dată, aceste trei ţări se aflau în situaţii foarte diferite: Moldova era ocupată de oştirile ruse şi delegaţii ei erau nevoiţi să ia în consideraţie acest lucru, pe când Georgia şi Raguza nu erau ocupate.

Revenind la soliile Principatelor Române, menţionăm că ambele au so-sit la Petersburg în a doua jumătate a lunii martie 1770. Aici românii au avut întâlnire cu N.I. Panin, care le-a înmânat scrisoarea de recomandare ca să se poată întâlni cu Ecaterina a II-a3. Pe data de 28 martie, delegaţiile ambelor Principate au fost primite de Ecaterina a II-a după terminarea unei slujbe de Duminica Floriilor în biserica Curţii imperiale. Acolo solii au şi înmânat împărătesei diplomele lor4.1 О.П. Маркова, Россия, Закавказье и международные отношения в XVIII веке. M.

1966, c. 135-143. 2 М.М. Фрейденберг, Дубровник и Османская империя. М., 1984, с. 244-245. Detalii

vezi: I. Mitic, Dubrovacka drzava u meojunarodnoi zajednici. Zagreb. 1988, s. 164-172.3 АВПР, ф. СРМВ, д. 1, л. 1-2.4 «1. За неимением у них еще их собственных экипажей послать к ним [către delegaţiile

Principatelor – V.T.] с дворцовой конюшни две кареты по шести лошадей с одним ездовым конюхом при каждой. 2. Привести их приямо в придворную церковь к обедня и после обедня ввести их совсеми другими в кавалергардскую комнату. 3. Когда ее Императорское Величество через помянутую комнату из церкви пройти в балдохянную, и тут остановится изволит, то церемоннямейстер введет их в оную и остановя с поклоном в некоторой пристойной дистанции перед Ее Величеством сделает мину, чтоб молдавская ако от первой оружием покоренной страны депутация

– 122 –

Conducătorii soliilor, episcopul Inochentie din Moldova şi mitropolitul Grigore din Muntenia, au luat cuvântul şi au repetat în linii mari cerinţele conţinute în diplome, adică au cerut supuşenie Rusiei. După aceasta, din partea Rusiei a luat cuvântul N.I. Panin, care, cu consimţământul împărătesei, i-a încredinţat pe soli „despre primirea ambelor principa-te sub protecţie”1. La 5 aprilie 1770, cerinţele soliilor Principatelor au fost publicate2 în cel mai prestigios ziar rusesc din acea vreme – Санкт-Петербургские ведомости3. Astfel, cerinţele Principatelor Române au devenit cunoscute, în linii generale, unui cerc mai larg de persoane atât în Rusia, cât şi peste hotarele ei.

Care au fost doleanţele adresate Ecaterinei a II-a? În Diplomă scria: „...aducem supunerea cea robească cu toată buna voinţă şi primiră şi cu slujitoare plecăciune şi credinţa noastră cea cu jurământ făgăduind în numele viului Dumnezeu, nefăţarnicului judecătoriu, că ne vom supune împărăteştilor porunci şi vom păzi nestrămutate şi neclătite toate ceale ce se cuvin din partea noastră... Acopere-ne supt acoperemântul cel purtători de biruinţă, îngrădeşte-ne cu armele ceale aftocratoriceşi [autocratice – Vl.M.] şi nebiruite a Prea Înălţimii Voastre, ca să petreacem puţin în linişte şi răpaos, ispitind întreaga putere sămţirilor noastre supt monarhiea voastră cea preablagocestivă şi preanorocită”4.

говорила свою речь... потом тоже исполняется и волоской депутации, а по окончании сего от лица Ее Императорско[го] Величеств[а] через вице-канцлера [N.I. Panin – V.T.] объявленно им быть должно принятие под высочайшей покров обеих княжеств в следующих словах: "Ее Императорское Величество с особливым монаршим благоволением к народам молдавскому и волоскому приемлет их покорение и в верности их присягу, всех обывателей и каждого из них яко единовернух своих Всемилостивейше обнадеживает во всех их христианских правах и прееуществах. Всемилостивейша Государыня уверяет изволить, что они себя навсегда достойными учинять покровительства и защищения Ее скипетра должным, верным и усердным исполнением своей присяги поспешествуя всеми своими силами и по крайней возможности Ее оружия против вероломного Ее империи и всего христианского неприятеля”» (АВПР, ф. СРМВ, 1770, оп. 68/2, д. 1, л. 7-9).

1 Ibidem, f. 2-13.2 „Eго сиятельство вице-канцлер (Н. И. Панин) изволил приказать, чтоб в колегии

написан был артикул для внесения в здешние газеты, таким образом, молдавским, волоским депутатам при дворе аудиенциай дана была с наблюдением при этом обряда, который при сем случахе происходил, включая такоже и речи оным депутатами ее Императорскому величеству, как же и ответ из Высочайшего ее лица...”

3 Ibidem.4 Россия и освободительная борьба молдавского народа..., с. 24-27.

– 123 –

Diploma a fost semnată de 41 de persoane, inclusiv de 11 clerici1. O pre-1 În originalul moldovenesc sunt incluse 38 de persoane, la care se mai adaugă încă trei

persoane prezente în documentul tradus în limba rusă („Paisii, mitropolitul; Sofronie, mitropolitul; Vasile Costache, ban”). Au semnat, în total:

1. Gavriil, mitropolitul Moldaviei 2. Leon, episcopul Romanului 3. Dosifei, episcopul Rădăuţului 4. Procopii, arhimandritul Galatei 5. Pahomii, egumenul Putnei 6. Ioanichii, egumenul Neamţului 7. Misail, arhimandritul Bisericanilor 8. Calistr, egumenul Râşcăi 9. Mefodu, egumenul Slatnei 10. Lupul Balş, vel logofet 11. Ion Sturze, vornic 12. Constantin Roset, vornic 13. Iordaco Cantacuzino, spatar 14. Ioan Cantacuzino, spatar 15. Constantin Sturze, vistiernic 16. Vasile Razul, hatman 17. Ioan Cantacuzino, vistiernic 18. Toader Cantacuzino, spatar 19. Ştefan Sturza, ban20. Costache Conache, spatar21. Constantin Grecean, ban22. Alexandru Neculce, paharnic23. Iordache Balş, paharnic24. Nicolae Roset, ban25. Vasile Roset, paharnic26. Lupul Costache, ban27. Gheorghii Sturza, paharnic28. Constantin Găndul, stolnic29. Constantin Paladi, paharnic30. Grigorii..., paharnic31. Constantin Kogalnician, stolnic32. Constantin..., stolnic33. Monolache Costache, stolnic34. Ianache Cantacuzino, stolnic35. Vasile Balş, stolnic36. Ioan Catarji, stolnic37. Ianache Hristofor, stolnic38. Gheorghe Beld, stolnic39. Vasile Costache, ban40. Paisii, mitropolit 41. Sofronii, mitropolit. La aceştia se mai adaugă şi membrii delegației, în afară de Lupul Balş, care a semnat Diploma,

deși a fost inclus în componenţa soliei după ce Diploma era deja semnată (Россия и

– 124 –

cizare este, totuşi, necesară. În istoriografia sovietică se afirma că Diploma a fost adresată din partea întregii populaţii1. Acelaşi lucru continuă să-l afirme şi istoriografia rusă contemporană2. În original citim: „Premilostivă stăpâna noastră... cu robeasca supunere şi plecăciune toţi [s.n.] aducem preaputernicii stăpânirii voastre...”; însă „toţi”, credem noi, aici înseamnă acei care au semnat diploma3. E lucru ştiut că nu poate fi vorba de abso-lut toţi; deoarece, cum am precizat mai sus, o parte din boieri s-a retras în Transilvania, iar alta la Istanbul. Aceștia, evident, se opuneau politicii proruse.

Nu este exclus faptul că boierii şi reprezentanţii clerului au fost somaţi de către comandamentul trupelor ruse de a semna această Diplomă. Aşa ceva s-a întâmplat deja în precedentul război ruso-austro-turc (1735-1739). Atunci, când o parte din boierii moldoveni au refuzat să semneze tratatul propus de feldmareşalul Munich, acesta i-a forţat, cu ameninţări, să facă acest lucru4. Ion Neculce scrie despre acest caz: „Aceste ponturi au dat Mineh boierilor şi au dzisu că, de n-or priimi a da foc târgului [Iaşi - V.T.]. Şi i-au făcut cu de-a sâla de-au iscălitu, ca să tâmplasă şi boieri de nu s-învoie. Şi au iscălitu toţi”5.

освободительная борьба молдавского народа..., Сб. документов, с. 24-27, 31).În 1775, când N.V. Repnin a trecut prin Iaşi, plecând la Istanbul ca să ratifice tratatul de

pace semnat la Kuciuk-Kainargi, a înmânat la 28 boieri din Moldova cadouri de preț pentru susţinerea acordată oştirilor ruse în timpul războiului. Printre aceştea au fost şi 10 boieri care au semnat diploma de la 10 decembrie 1769, şi anume: 1. Lupul Balş; 2. Constantin Roset; 3. Constantin Sturza; 4. Ştefan Sturza; 5. Vasile Razu; 6. Ioan Cantacu-zino; spatar; 7. Ioan Cantacuzino, vistiernic; 8. Nicolae Roset; 9. Gheorghe Beldiman (refe-ritor la familia Beldiman vezi: R. Beldiman, Mihai S. Rădulescu, „Beldimanii”, în Magazin istoric. Serie nouă, 1993, nr. 3, pp. 36-40); 10. Constantin Paladi (vezi: Отдел рукописей Государственной библиотеки Российской Федерации, фонд 41, картон 2, ед. хр. 1, л. 29). Probabil că aceşti 10 boieri au fost fideli Rusiei pe parcursul întregului război. Majo-ritatea boierilor care susţineau Rusia la începutб sperând la o eliberare de sub dominaţia otomană, după începutul tratativelor de pace (când s-a văzut că Principatele vor fi întoarse Porţii Otomane), au încetat s-o mai susţină.

1 В.Н. Виноградов, Л.Е. Семенова, „Некоторые вопросы отношений между Россией и Дунайскими княжествами в ХVIII - нач. ХIХ вв. в свете материалов советских архивов”, Балканские исследования, 1982, Вып. 8, с. 6-36.

2 В.Н. Виноградов, „Размышления о румынской истории (заметки на полях книги)”, în Вопросы истории, 1993, nr. 8, c. 166-171.

3 Totuşi, în documentul dat se menţionează expres despre cei care au fost delegaţi să solicite Rusiei protecţia: „Noi, toţi lăcuitorii ţării Moldovii, partea bisericească şi partea politi-cească..., alegând din pământeanii noştri...” (nota red. – Vl.M.).

4 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate. Prefaţă şi alcă-tuire de I. Ieremia. Chişinău, 1992, p. 13.

5 Ion Neculce. Letopiseţul Ţării Moldovei... Cronici. Chişinău, 1990, p. 464.

– 125 –

În istoriografia română este cunoscut un alt text al memoriului adresat de boierii din Moldova împărătesei Ecaterina a II-a în 17701. Suntem de părere că memoriul depistat de noi în Arhiva Politicii Externe a Imperi-ului Rus, fiind deja publicat2, este originalul, iar celălalt este o variantă din multiplele adresări ale boierilor din Moldova către comandantul suprem al trupelor ruse P.A. Rumeanţev cu privire la prezentul şi viitorul Ţării.

Pentru a înţelege mai bine caracterul doleanţelor exprimate de delegaţia boierilor şi clerului din Moldova e necesar să examinăm în ce condiţii au fost acestea înaintate. Adică, să ne întoarcem la analiza evenimentelor din ţară de până la 10 decembrie 1769, când a fost semnată Diploma. La acel moment Moldova era ocupată de oştirile ruse mai mult de două luni de zile. Locuitorii ei, după cum am scris, au fost impuşi să depună un „jurământ împărătesei”3. O parte din boieri a fost constrânsă prin ordin să se întoarcă în Divan şi să reînceapă activitatea. Moldova, de facto, a fost anexată la Rusia, cu toate că era despărţită de Imperiul Rus de un teritoriu ce-i aparţinea Poloniei, teritoriu care pe atunci, de fapt, de asemenea era ocupat de oştirile ruse şi pe care, la fel, râvnea sa-l încorporeze. Acest lucru s-a şi întâmplat în mare parte după prima împărţire a Poloniei (1772). Cu alte cuvinte, solia şi-a înaintat doleanţele în condiţiile când Moldova era ocupată şi, implicit, ea nu avea o alegere liberă4.

Nicolae Iorga menţiona cu mare exactitate că cererile delegaţiilor pre-vedeau separarea completă de Imperiul Otoman, protecţia sau dominaţia Rusiei, iar supunerea şi jurămintele de credinţă faţă de Ecaterina a II-a nu aveau un caracter naţional, ci unul creştin ortodox5.

Memoriul delegaţiei moldovene a fost conceput în mare parte în „stilul” religios al Manifestului Ecaterinei a II-a din 19 ianuarie 1769, răspândit în sud-estul Europei, inclusiv în Moldova6. Pentru a ne convinge de aceasta, vom prezenta câteva citate din ambele documente. În Manifest se menţiona: „Petru cel Mare..., Ana Ioanova... au avut drept scop să scoată 1 Studii şi articole de istorie. 1984, Vol. 47-48. Bucureşti, pp. 211-217, comentariu istoric de

M. Miron şi P. Popescu; Arhiva Românească, ed. II. 1.1, Iaşi, 1860, pp. 202-210.2 Россия и освободительная борьба молдавского народа... Сб. документов, с. 24-27. 3 П.А. Румянцев. Документы. T. II, c. 148, c. 148; A. Boldur, Istoria Basarabiei. Bucureşti,

1992, p. 434.4 VI. Tcaci, Moldova şi relaţiile internaţionale în perioada războaielor ruso-turce din a

doua jumătate a sec. XVIII, în Istoria Moldovei. Aspecte din viaţa politică, socială şi a culturii. Chişinău, 1992, p. 167.

5 N. Iorga, Histoire des Roumains. Vol. VII, pp. 318-323.6 Manifestul Ecaterinei a II-a din 19 ianuarie 1789 este publicat în: Россия и освободительная

борьба молдавского народа... Сб. документов. Chişinău,1984, p. 10-12.

– 126 –

pe aceste noroade de supt această asuprire, dar n-a binevoit Dumnezeu... Rămâne doar ca în cadrul acţiunilor militare şi ei înşişi [popoarele creştine – Vl.M.] să contribuie... Folosindu-se de conjunctura acestui război să devină independenţi...”1. Ecaterina a II-a considera că ar vrea să vadă „regi-unile creştine... şi popoarele” izbăvite de această subjugare, permiţându-le lor „al nostru acoperământ”2. Deci, împărăteasa promitea refacerea popo-arelor în ţările lor de odinioară „slobode şi nesupuse”, dar sub protecţia sa (aşa-zisul „acoperământ”).

Asemenea idei găsim şi în memoriul boierilor. Aceasta ne face să con-chidem că Diploma boierilor moldoveni nu era altceva decât un răspuns dat Manifestului Ecaterinei a II-a. În prima parte se făcea o descriere, pe un fundal religios, a faptelor realizate de oştirile ruse: „De năprasnă s-au risipit şi cei ce prin sălbătăcirea lor cea cumplită înfricoşat cu hulitoare mândrie ca să înghiţă toată plininţa credincioşilor... Cu cruzimea morţii cei prea amară s-au înghiţit şi la înfăţişarea cea covârşitoare de biruinţă a armelor măririi voastre celor purtătoare de semnul crucii atâta s-au cutremurat şi s-au îngrozit păgânii, cât li s-au părut apele Nistrului şi a Dunării prea desfătate noianuri, la care, scăpând de focul armelor, au măsurat adânci-mea râurilor, facându-se mâncare păsărilor cerului şi peştilor apelor...”3.

În partea a doua se arăta ce se doreşte: „O, preablagocestivă Imperatriţă şi preamilostivă stăpâna noastră, nu ne părăsi pre noi, robii Măriei Voastre cei de o credinţă, spre sălnica defăimare a nelegiuitelor neamuri, umbreşte-ne cu dreapta ta cea preaputemică”. În același timp, se răspundea concret la cele promise în Manifest: „Acopere-ne supt acoperemântul [s.n.] cel purtători de biruinţă, îngrădeşte-ne cu armele cele aftocratoriceşi...”4.

Că aceste solii au avut, în general, o „încărcătură” religioasă ne dovede-sc şi următoarele fapte: delegaţiile erau conduse de feţe bisericeşti şi erau compuse majoritar din reprezentanţi ai clerului. Audienţa oficială acordată de Ecaterina a II-a, la 28 martie 1770, a avut loc în catedrala Curţii ruse, după serviciul divin de Florii.

Chestiunea privind soarta de mai departe a Principatelor Române a fost preconizată iniţial pentru discuţii la şedinţa Consiliului de Stat din Sankt Petersburg de la 11 martie 17705. Însă examinarea ei a fost amânată până la sosirea delegaţiilor din Principate. Notoriul istoric român Leonid Boi-1 Ibidem, p. 11.2 Ibidem, p. 12.3 Ibidem, pp. 24-25.4 Ibidem, p. 26.5 Архив Государственного совета. Т 1, СПб, 1869, c. 42.

– 127 –

cu constatase, pe bună dreptate, că „aceste tendinţe, cereri exprese chiar, înfăţişate ca venind din partea „locuitorilor” Moldovei şi Munteniei, dis-pensau Petersburgul de învinuiri anexioniste şi ridicau preţul concesiilor sale inevitabile în negocierile care au însoţit războiul”1. Acelaşi scop a fost urmărit şi de publicarea cererilor soliilor Principatelor în ziarul Санкт-Петербургские ведомости2, încercându-se să se arate că dorinţa de protecţie parvine din partea Principatelor Române, şi nu a Rusiei. Un alt scop urmărit de Rusia consta în sondarea poziţiei marilor puteri europene faţă de acest act. Deja la 10 aprilie 1770, Solms, ambasadorul Prusiei, aliata Rusiei în acest război, comunica la Berlin că reprezentanţii Moldovei şi Ţării Româneşti au cerut să intre sub stăpânirea Rusiei3.

Remarcăm, la elaborarea poziţiei sale vizavi de Principatele Române guvernul rus s-a folosit de prezenţa celor două delegaţii la Petersburg. La şedinţa Consiliului de Stat din 21 iunie 1770 s-a hotărât ca reprezentanţilor Principatelor „de aici [Sankt-Petersburg - V.T.] să nu li se permită să se întoarcă [în Principate - V.T.] şi să se ia o oarecare decizie referitor la adresarea lor”4. Tot atunci Ecaterina a II-a îi cerea lui N.I. Panin să comu-nice delegaţiilor că va lua Moldova şi Ţara Românească sub protecţie, dar în schimb le cerea să-i prezinte următoarele informaţii: 1) despre starea actuală a populaţiei, pământurilor şi veniturilor; 2) despre necesităţile, lip-surile şi dorinţele lor5. Solii Moldovei şi Ţării Româneşti au prezentat o descriere succintă a stării economice şi administrative a Principatelor6.

Aceste informaţii de ordin statistic şi economic au fost, credem noi, un început al recensămintelor din anii 1772-1773 şi 1774, o pornire spre letopiseţul lui V. Măzăreanu7 şi alte descrieri ale Principatelor Române. Tot la această etapă au fost înaintate şi unele cerinţe politice ale membrilor 1 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea).

Iaşi, 1986, p. 164.2 Ziarul Санкт-Петербургские ведомости a început să se editeze din 1727 şi apărea

în două limbi: rusă şi germană. Б.М. Данциг, Ближний Bосток в русской науке и литературе. M., 1973, c. 60.

3 N. Iorga, Acte şi fragmente. Vol. II, p. 27. 4 АГС, Т. I. c. 50.5 Письма и записки императрицы Екатерины II к графу Н.И. Панину. M., 1863,c.

113-114.6 АВПР (Moscova), ф. СРМВ, 1770, д. 1, л. 44-60.7 V. Măzăreanu şi-a început letopiseţul în 1770, după ce s-a întors din Rusia; vezi Cronici

moldoveneşti, p. L.; Acest letopiseţ este o compilaţie din cronicile moldoveneşti. Tradus în limba rusă, s-a păstrat până în zilele noastre la Irkutsk (Rusia), unde cercetătorul Gh. Bogaci l-a depistat şi l-a descris. O fotocopie a letopiseţului se află la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.

– 128 –

delegaţiilor, modeste şi insuficient de clare. Nu prea clare, deoarece nu se cunoşteau planurile de perspectivă ale Rusiei; modeste, deoarece aveau te-meri să nu provoace o reacţie negativă din partea Ecaterinei a II-a.

Presupunem că în timpul aflării delegaţiilor la Sankt Petersburg au fost prezentate şi informaţii cum s-au „închinat” Principatele Române Porţii, probabil inspirate din lucrările lui Dimitrie Cantemir. Operele lui Dimit-rie Cantemir, în general, au influenţat numeroase scrieri şi programe de reformă, ideile sale au jucat un mare rol în lupta românilor pentru mo-dificarea statutului internaţional al Principatelor. Teoria capitulaţiilor şi numeroase argumente privind drepturile istorice ale Moldovei şi Ţării Româneşti au avut drept izvor, de asemenea, operele lui Dimitrie Cante-mir1.

Rusia, manifestându-şi din ce în ce mai mult interesele în această regi-une, devenea preocupată şi de istoria Principatelor. E cunoscut faptul că Ecaterina a II-a deţinea o copie a „Descrierii Moldovei”2, se interesa perso-nal de istorie3, studia letopiseţele ruse, cerând să i se facă extrase din diferi-te izvoare4. Toate acestea se refereau, probabil, şi la istoria ţărilor cucerite.

Am putea concluziona că o parte din ţăranii şi orăşenii din Moldova au participat alături de oştirile ruse în luptele împotriva otomanilor, sperând la o îmbunătăţire a situaţiei lor materiale.

Boierii, la rândul lor, au procedat în mod diferit: unii s-au refugiat la Istanbul, alţii au preferat să se retragă în Transilvania, iar o parte a rămas în ţară. Aceştia au avut o atitudine prudentă faţă de acţiunile trupelor ruse până când acestea au cucerit Hotinul şi s-au îndreptat spre capitala ţării. După ce ţara a fost invadată de armata rusă, boierii au fost nevoiţi să cola-boreze cu aceasta. Boierii şi reprezentanţii clerului au fost cei care trebui-au să negocieze statutul Moldovei de după terminarea războiului. Având în vedere condiţiile concrete (ocuparea de către oştirile ruse), o parte din boierime şi cler dorea protecţia Rusiei. Rusia imperială, la rândul său, con-sidera de facto Moldova drept o ţară ocupată (nu mai putea fi vorba, ca pe vremea lui Dimitrie Cantemir, de o ţară aliată Rusiei)5. Solia sosită la Sankt 1 Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în Principatele Române. Bucureşti, 1972, p.

56. 2 Se păstrează la РГАДА (Moscova), ф. 199, N. 143-145.3 А.Б. Каменский, „Екатерина II (Исторический портрет)”, în Вопросы истории,

1989, nr. 3, pp. 68, 86. Ecaterina a II-a şi-a publicat propria lucrare Записки касательно Российской империи în revista lunară Собеседник любителей российского слова, apărută în anii 1783-1784.

4 Е.В. Тарле, Екатерина Вторая и ее дипломатия. M., 1945, c. 19.5 În pofida faptului că Rusia ţaristă recunoscuse oficial, prin articolul XI al Diplomei acordate de

– 129 –

Petersburg, ţinând cont de situaţia creată în ţară, a cerut desprinderea de Imperiul Otoman şi intrarea în supuşenia Rusiei. Folosirea termenilor de supuşi şi supuşenie în concepţia feudală nu contravine raporturilor de va-salitate-suzeranitate.1Imperiul Rus nu era preocupat de soluţionarea problemei Moldovei şi Ţării Româneşti – ieșirea de sub suzeranitatea Porții Otomane. Ţarismul îşi pro-mova propriile interese în această zonă a Europei de Sud-Est2. Doleanţele populaţiei din Principate interesau curtea imperială a Romanovilor doar pentru a-şi putea motiva misiunea („de eliberare”, adică expansiunea3 – Vl.M.), a-şi camufla adevăratele interese şi planuri. Realizarea acestora însă depindea de conjunctura internaţională, care se prolifera în cadrul desfășurării operațiilor militare ale războiului ruso-turc din anii 1768-1774.

Petru I lui Dimitrie Cantemir la 13/24 aprilie 1711 la Luţk, adevărata întindere a Principatului Moldovei: „Pământurile Principatului Moldovei vor fi puse sub stăpânirea domnului potrivit cu vechea hotărnicire a Moldovei, care este cuprinsă între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteniei...” (Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi României. Vol. III. M., 1970, p. 326). Deci, ţarul rus recunoscuse suveranitatea ţării şi a lui Dimitrie Cantemir asupra tuturor pământurilor istorice ale Moldovei. Vezi: P. Parasca, Antecedente ale înstrăinării Basarabiei până la 1812, în Revista de istorie a Moldovei, 1992, nr. 3, pp. 27-32; M. Holban, L. Demeny, Originalul şi traducerea latină a „Diplomei lui Petru I” dată lui Dimitrie Cantemir, cuprinzând condiţiile tratatului moldo-rus din 1711, în Studii. Revista de istorie, 1973, nr. 5; Parasca P., Principatele Române în politica Rusiei în secolul XVIII, în Destin Românesc, 2012, nr.3, p. 24-42.

1 Cf.: D.C. Grama, Caracterizarea juridică a dezmembrării statului Moldova în 1812, în Revista de Istorie a Moldovei, 2012, nr. 2, p. 25-40.

2 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti. Din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812. Chişinău: Ştiinţa, 1992, p. 16-17; Mischevca Vl., Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, p. 18-26.

3 Cf.: I. Şarov, A. Cuşco, Mitul misiunii divine a Rusiei de eliberare şi civilizare a popoarelor şi impactul lui asupra istoriografiei ruse din secolul al XIX-lea, în Republica Moldova şi România – un deceniu de relaţii complexe. Coord. S. Musteaţă. Chişinău: Pontos, 2002, p. 42-46.

– 130 –

Summary

Considerations on the position of Moldova’s population towardsthe Russo-Turkish War of 1768-1774

This is an updated paper of the late historian Vladimir Tcaci, publi-shed first in 1995, where the questions of population’s attitude towards the Russian Army which occupied the Principality of Moldova during the Russo-Turkish war of 1768-1774and the Moldovan-Russian relations are discussed. The Imperial Russia’s strategy was to get the Christian subjects of the Sublime Porte involved into its quest for dominance over the Balkans and Constantinople. Thus, on January 19th, 1769, Catherine II issued a manifesto calling them to stand up to fight against the common enemy. Some of the Moldovan peasants and some small landlords responded to this call and enlisted themselves as volunteers in the Russian army. Yet, the main reason for that was their desire to become exempt from taxes that were imposed on civilian population of Moldova by the occupiers.

The attitude of the Moldovan high aristocracy was different. Some joined the Ottoman Empire and left the principality moving to the south of the Danube Rivers, while others took refuge in Transylvania. At the same time, high clergymen and pro-Russian Moldovan boyars (as well as their counterparts in the neighboring Wallachia) sent delegatеs to St. Petersburg tо ask for Russia’s protection over their homelands.

The author concludes that the Russian Empire was not concerned by the fate of Moldovan (and Wallachian) Christians. The mainly thing it cared about was the conquest of Constantinople and the defeat of the Ottomans in Balkans by any means: political, diplomatic, and warfare. These also included the use of the “Liberation mission” towards the Balkan Christians and their hope to get rid of the Ottoman rule. The Russo-Turkish War of 1768-1774 was just one example of how the Imperial Russia treated a Christian land (the Moldovan in this case) that fell under its administration and had military forces occupying a foreign country.

– 131 –

DESPRE TRATATUL DE PACE RUSO-TURC ÎNCHEIAT LA 1812

Vlad MISCHEVCA

Am fost şi mai suntem, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi al unei păci oribile (lat. horribilis) – celei de la Bucu-reşti (1812): când s-a trasat un hotar arbitrar pe trupul viu al Ţării Moldovei – râul Prut. Un hotar ce ne marchează destinul, fixat de către două imperii care demult nu mai sunt prezente pe harta politică a Europei... Dar care, „poftind să de [pună – n.n.] sfârşit răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze o pace, prieteşug şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor lor”, precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 18271.

Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această treabă”, la 1811, au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim Efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib Efendi, împuternicitul al doilea (de fapt, el a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul Hamid Efendi, precum şi Keter Efendi, secretarul prim, Nezib Efendi, secretarul doi, şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman2. În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul amba-sador la Istanbul, A. Italinski (1743-1827), general-maiorul I. V. Sabaneev (1772-1829), I. P. Fonton (1753-?). Activitatea delegaţiei ruse era dirijată de către comandantul-şef M. I. Golenişcev-Kutuzov (1745 (1747-?) - 1813) – important şi controversat personaj istoric, caracterizat la acea vreme, conform contemporanilor săi (Al. Langeron, J. de Maistre ş.a.), ca fiind un „om pe care natura l-a înzestrat cu atâta spirit, dar cu atât de puţin caracter, încât tot ce era îndreptăţit să aştepţi de la calităţile lui era paralizat de defectele sale. Mai mult, egoismul său e revoltător. Totul la el e subor-donat comodităţii şi plăcerilor sale infame”3. În corespondenţa contelui J. de Maistre, expediată la 27 aprilie/9 mai 1812 din Sankt Petersburg, se 1 Adunare de tractaturile ce sau urmat între prea puternica împărăţie a Russiei şi Înalta

Poartă... care sînt pe seama Prinţipaturilor Valahii şi Moldavii..., tălmăcite de Constandin Radovici din Goleşti. Buda, 1826 (publicat la 1827), pp. 64-75 (nu includea articolele 1, 6, 8, 9, 12, 13, 14, 15, 16).

2 Ibidem, p. 37.3 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821).

Bucureşti, 2004, p. 354.

– 132 –

aduc grave învinuiri comandantului-şef pentru faptul că acesta, în loc să se ocupe de negocierea păcii, era „vrăjit de o româncă şi se distrează cu ea zile şi nopţi”1. În pofida faptului că bătrânul general „avea o vedere slabă, cu greu se ţinea în şa şi permanent adormea”, fiind „grăsan şi greoi, era însă deştept şi foarte hâtru”. El continua să rămână „în dizgraţia” împăratului Alexandru I pentru „excesul său de servilism”2.

Dată fatidică poate fi considerată ziua de 5/17 mai 1812 – duminica, atunci când s-au semnat Preliminariile Păcii de la Bucureşti, finalizate şi redactate ulterior. Decizia hotărâtoare fusese luată în cadrul negocierilor secrete, purtate personal de M. I. Kutuzov şi Galib Efendi la 3/15 mai, fapt despre care s-a raportat împăratului Alexandru I la 4/16 mai3. Articolele VII, XI şi XIII ale tratatului de pace au fost stabilite deja după sosirea lui P. V. Ciceagov, cu acordul şi la dorinţa lui4.

Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruse (redac-tate în limba franceză). În originalul turc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29 mai 1812 stil nou)5. Fapt ce denotă, probabil, că actul final al mult dispu-tatei păci s-a semnat joi seara, la 16/28 mai, atunci când turcii considerau că a început deja ziua de 17/29 mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui6.

Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv arti-colele secrete, semnate din partea Rusiei de A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton, care şi-au scris numele în varianta franceză), a fost ratificat de Alexandru I la 11/23 iunie 1812, în oraşul Vilno, cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „la Grande Armée” a lui Napoleon I:

Ратификация – Того ради наше Императорское Величество, по довольном рассмотрении вышепрописанного договора вечного мира, подтвердили и ратификовали оный, яко же сим за благо приемлем, подтверждаем и ратификуем, во всем его содержании, обещая императорским нашим словом, за нас и наследников наших,

1 Граф Жозеф де Местр, Петербурггские письма. С.-Петербург: ИНАПРЕСС, 1995, с. 206.

2 Ibidem, p. 218 (2-3 septembrie 1812, stil nou).3 М. И. Кутузов, Сборник документов. Т. III. М., 1952, pp. 893-895.4 Ibidem, p. 904 (scrisoarea lui M. Kutuzov către N. Rumeanţev din 16/28 mai 1812).5 M. A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. Bucureşti, 1986, pp.

361, 366.6 D. Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei musulmane. Bucureşti, 1977, p. 47.

– 133 –

что все, в оном трактате постановленное, наблюдаемо и исполняемо нами будет ненарушимо. Во уверение чего мы сию ратификацию, подписав своеручно, повелели утвердить государственною нашею печатью. Дана в Вильне июня 11 дня 1812 года государствования нашего во второе на десять лето.1

La 25 mai/6 iunie 1812, Tratatul de pace, semnat la Bucureşti, a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib-Efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice2. Tot în aceeaşi zi, generalul Harting aducea la Iaşi vestea păcii, confirmând oficial că, de acum înainte, Prutul va fi hotar3. Abia peste o lună de la semnarea păcii, amiralul Ciceagov îi comunică lui Alexandru I, la 16/28 iunie, despre ratificarea tratatului de către sultan4.

Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2/14 iulie 18125. P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed-Paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”. Demnitarul otoman a cedat ceea ce preconizase cu mult mai înainte – Prutul („rien de plus”), pentru că prevedea „mai departe” evoluarea unor evenimente. Salvându-i pe ruşi, la acel moment el considera că-şi salvează imperiul, deoarece Poarta, „după ruinarea Rusiei”, ar fi putut „deveni victima lui Napoleon”6.

Poarta Otomană a refuzat, până la urmă, să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate nu au obţinut putere juri-dică7. Cele două articole secrete anexate la Tratatul de pace ruso-turc [confirmate de către comandantul-şef, contele Kutuzov (în originalul în limba franceză este scris Koutousoff)] prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).1 Полное собрание законов Российской Империи (ПСЗ). Т. XXXII, стр. 316-322, № 25110

(Договор от 16 мая 1812 г.).2 Hurmuzaki. Supl. I. Vol. 2 (1781-1814). Bucureşti, 1885, pp. 696-697.3 Ibidem, p. 695; N. Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către

ruşi. Ploieşti, 2012, p. 146.4 ВПР, Т. VI, с. 450.5 ВПР, Т. VI, с. 468; C. Горяинов, 1812 год: Документы Государственного и

Петербургского Главного архивов. СПб., 1912, с. 79-84.6 Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889,

p. 368. („Mais, je vais plus loin. En vous sauvant, nous nous sauvons nous-mêmes. Après votre ruine, si elle peut s'exécuter, nous deviendrons les victimes de Napoléon.”)

7 Vezi textul integral: Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, pp. 109-111 (Anexa); ВПР, Т. VI, с. 416-417; М. И. Кутузов, Сборник документов. Том III. М., 1952, pp. 913-914.

– 134 –

Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova1, anunţând despre semnarea păcii cu otomanii în vechea capitală a Rusiei, la 18 iulie/30 august 18122. Manifestul special al ţarului a fost emis la 5/17 august, în acesta pacea semnată era privită de către Alexandru I ca fiind „dăruită de Dumnezeu” („богодарованный нам мир”)3.

Vestea semnării şi ratificării tratatului de pace a fost adusă la cunoştinţa Divanului din Bucureşti în cadrul unei şedinţe comune la Mitropolie abia la 6/18 iulie de către amiralul Ciceagov, care primise ordin să se retragă cu armata în interiorul Imperiului4.

Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai 1812, marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frămân-tată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei problemei orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică, referindu-se la integritatea naţi-onal-teritorială a românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – ceea ce a generat o nouă problemă etnopolitică internaţională. Dacă chestiunea română ca problemă internaţională a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unităţii naţionale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea naţional-teritorială a moldovenilor la 1812.

Astfel, cum bine a observat Mihai Eminescu: „ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuce-riri: prin aceasta ruşii câştigă poziţiuni care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează întrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului român”5.1 „В Смоленске получил я ваши ратификации”, i-a scris Alexandru I lui Ciceagov din

Moscova, la 30 iulie /11 august 1812, vezi „Из записок адмирала Чичагова. Дела Турции в 1812 г.”. Перевод с фр. В. В. Ильина. Русский архив, 1870. № VІІІ, стр. 1549-1550.

2 А.Н. Петров, Война России с Турцией 1806-1812 гг. Т. 3. СПб., 1887, с. 396.3 Манифест Александра I о заключении мира между Российской империей и

Оттоманской Портой. 5 августа 1812 г. Подлинник. Рукописный текст. РГИА. Ф. 1329. Оп. 1. Д. 354. Л. 77–84а об. http://www.rusarchives.ru/publication/buharestsky-mir/25-buharestsky-mir-manifest-alexandra-1.shtml (ultima accesare 17.09.2012).

4 P. Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional (1806-1920). Bucureşti, 1993, p. 46.

5 Mihai Eminescu, Între Scylla şi Charybda. Opera politică. Ed. a 2-a. Chişinău, 2008, p. 215.

– 135 –

Guvernul ţarist, constrâns de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opoziţia marilor puteri occidentale faţă de planurile sale expan-sioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele principate române la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret la Moldova până la Prut, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezul-tatele obţinute în urma Păcii de la Bucureşti, a fost redată de generalul Al. Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”1.

Articolele preliminare ale Păcii de la Bucureşti, precum şi cele definitive au fost confirmate cu semnătura personală a lui M. I. Kutuzov („Confirmé par le comte de Koutousoff, Commandant en Chef”)2.

Este evident că valoarea acestor documente mult discutate, dar încă insuficient de detaliat analizate, rămâne actuală şi după cele două secole ce s-au scurs de la 1812. Iar publicarea Tratatului de pace încheiat între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, în varianta limbii ruse (într-o traducere oficială din limba franceză), este utilă pentru cercetările istoricilor contem-porani.

De remarcat că, pentru prima dată, Tratatul ruso-otoman de la 16/28 mai 1812 a fost publicat integral (în limba rusă) într-o ediţie ştiinţifică

1 Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Culese de A.I. Odobescu. Bucureşti, 1889, p. 108; G. Penelea, „Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţerii superiori ruşi A. de Langeron şi V.P. Ciceagov”, Revista de istorie, Tom. 41, 1988, p. 680.

2 M. I. Kutuzov a primit titlul de conte în iunie 1811, pentru victoria repurtată la Ruşciuk; iar din iulie 1812 purta titlul de prinţ („светлейший князь”). M. I. Golenişcev-Kutuzov („светлейший князь Михаил Илларионович Голенищев-Кутузов”: 5/16 septem-brie 1745 – †16/28 aprilie 1813) este considerat în istoriografia rusă „salvătorul” Rusiei în timpul invaziei napoleoniene (erou al Războiului pentru apărarea Patriei din 1812 /„Отечественная война 1812 года”). Dar foarte multe laturi ale vieţii acestui înalt demnitar al Rusiei au fost trecute sub tăcere sau muşamalizate. Aprecierea rolului mareşalului ţarist în legătura cu dramatica Pace de la Bucureşti nu poate fi deplină fără cunoaşterea chipului moral al persoanei care a semnat verdictul Moldovei la 1812. Cf.: Н. А. Троицкий, Фельдмаршал Кутузов. Мифы и факты. М., 2002; Л. Л. Ивченко, „М. И. Кутузов в отечественной историографии. Проблемы изучения биографии полководца”, Французский ежегодник – 2012: 200-летний юбилей Отечественной войны 1812 года. М., 2012, c. 174-190; Vezi: Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă. Vol. I (1801-1821). Red. responsabil acad. P. Cernovodeanu. Bucureşti, 2004, p. 355-358; Hurmuzaki. Vol. III. Supliment 1: 1709-1812. Culese de A. I. Odobescu. Bucu-reşti, 1889, pp. 381-383; A. Ф. Ланжерон, „Из «Записок графа Ланжерона» о Русско-турецкой войне 1806-1812 гг.”, în М. И. Кутузов, Тактика победы. М.: Эксмо, 2011, с. 295-412; Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, pp. 112-114.

– 136 –

din R.S.S. Moldovenească, abia în 1990, în primul număr al noii publicaţii academice Revista de istorie a Moldovei1 (documentul a fost extras din valoroasa colecţie a Arhivei de Politică Externă a Rusiei – ВПР). Această publicaţie documentară, consacrată unuia dintre cele mai dramatice eveni-mente din istoria Moldovei – anexarea Basarabiei din 1812, a fost plină de semnificaţie pentru renaşterea naţională de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX. De remarcat că, la acea dată, în anul 1990, URSS şi cenzura sovietică încă erau existente, ceea ce denotă o acţiune plină de curaj, atât din partea autorilor, cât şi din partea redacţiei RIM, ca să se publice la Chişinău, integral, Tratatul ruso-turc de la 1812, într-o ediţie ştiinţifică din cadrul Academiei de Ştiinţe a R.S.S.M. Documentul, fiind însoţit de o analiză sumară a relaţiilor internaţionale din sud-estul Europei de la înce-putul secolului al XIX-lea şi de o apreciere obiectivă a Păcii de la Bucureşti din 1812, păstrându-şi actualitatea până în prezent, a fost, ulterior, citat şi utilizat pe larg în cercetările istoricilor din Republica Moldova.

În publicaţiile istoricilor români este utilizată traducerea Tratatului de la Bucureşti din limba turcă în română efectuată de către cunoscutul turcolog Mustafa Ali Mehmet (1986), fiind deseori citate, în fond, două articole din tratatul de pace ruso-turc încheiat la Bucureşti (16/28 mai 1812) – art. 4 şi 52. 1 В. И. Мискевка, В. И.Ткач, Русско-турецкий мирный договор 1812 г., în Revista de

Istorie a Moldovei. 1990, nr. 1, pp. 36-44. 2 Cf.: I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, Pacea de la Bucureşti. Chişinău: Ştiinţa, 1992, pp. 192-194

(doar articolele 4-5 şi fotografia a două pagini ale articolelor preliminare din 5/17 mai 1812) ş.а. publicaţii. Articolele 4 şi 5 vizau nemijlocit Principatul Moldovei, sunt extrase din tratatul de pace (Sulhname), în 16 articole, încheiat la Bucureşti între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, şi sunt citate după textul întocmit de împuterniciţii otomani şi tradus din limba turcă în limba română de către Mustafa Ali Mehmet în lucrarea Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. 1791-1812, Bucureşti, 1986, pp. 361-366. Docu-mentul otoman – Sulhname – este datat cu „1227 cemazi I 17” (adică 29 mai 1812 – stil nou). Originalul turc se află la Topkapi Sarayi Miizesi Arşivi (Arhiva Muzeului Palatului Topkapi din Istanbul), iar microfilmul lui – la Arhivele Statului din Bucureşti şi la Biblio-teca Academiei Române. Traducerea acestor 16 articole în limba română este republicată recent integral în Revista de istorie а Moldovei, nr. 2, 2012, pp. 123-128.

Delegaţia rusă a alcătuit şi semnat originalul tratatului de pace de la Bucureşti în limba fran-ceză – limba diplomatică a epocii. Publicarea textului francez, datat cu 16/28 mai 1812, inclus în Actul de ratificare a tratatului de către Alexandru I – vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского Mинистерства иностранных дел. Серия I. Т. VI (1811-1812). М., 1962, c. 406–412. Ediţia textului întocmit şi predat de împuterniciţii Rusiei, în limba originalului (limba franceză), vezi, de asemenea, la: D. A. Sturdza et al., Acte şi documente relative la istoria renascerei României. Vol. I. Bucureşti, 1900, pp. 296-302 (republicat recent, cu greşelile ediţiei din 1900, în limba română în Lite-ratura şi arta, nr. 12 (3473), 23 martie 2012, p. 2.); Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, pp. 94-100; Revista de

– 137 –

Traducerea în limba rusă din franceză a articolelor secrete ale trata-tului de pace a fost publicată în mai multe ediţii ruse1. Pentru prima dată în Republica Moldova s-a publicat abia în 20122, la fel ca şi tratatul de bază (integral, 16 articole) în limba originalului – franceza –, într-o recentă lucrare consacrată Anului 18123.

istorie а Moldovei, nr. 2, 2012, pp. 117-122. Traducerea originalului tratatului de pace ruso-turc din limba franceză în limba rusă a fost publicată în: Полное собрание законов Российской империи. Т. XXXII. СПб., 1830. 316-322; T. Юзефович, Договоры России с Востоком. СПб., 1869, c. 49-58; И. Н. Халиппа, „Основные исторические данные о Бессарабии”, în Труды Бессарабской Губернской Учёной aрхивной комиссии. Том II. Кишинев, 1902, c. 26-33; М. И. Кутузов, Сб. документов. Т. III. (1808-1812). М., 1952, c. 906-914; Внешняя политика России XIX и начала XX века... Т. VI, c. 412-416; В. И. Мискевка, В. И. Ткач, „Русско-турецкий мирный договор 1812 г.”, în Revista de istorie а Moldovei. 1990, nr. 1, pp. 36–44, Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău: Tipogr. „Elan Poligraf”, 2012, pp. 100-106.

1 Traducerea din limba franceză în limba rusă a fost publicată în: ПСЗРИ, т. XXXII, с. 316-322; ВПР, Москва, 1962, т. VI, с. 412-416. Publicate conform unei copii a textului original în limba franceză (АВПРИ, Ф. Канцелярия, Д. 1982, лл. 265-266), inclus în actul de ratificare a tratatului de către Alexandru I la 11/23 iunie 1812: ВПР, Том VI, Mосква, 1962, с. 416-417. A mai fost publicat în limba rusă cu anumite deosebiri redacţionale în: М. И. Кутузов, Сборник документов. Том III. 1808-1812. Москва, 1952, с. 913-914.

2 Vl. Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. / Inst. de Istorie, Stat şi Drept al AŞM. Chişinău: Tipogr. „Elan Poligraf”, 2012, pp. 109-111.

3 Ibidem, pp. 94-100.

– 138 –

РУССКО-ТУРЕЦКИЙ МИРНЫЙ ДОГОВОР 1812 г.1

В. И. МИСКЕВКА, В. И. ТКАЧ

События 1812 г. продолжают неизменно оставаться в центре внимания широких читательских кругов, давно перестав быть пред-метом только научного интереса. Если для истории России «гроза двенадцатого года», связанная с изгнанием наполеоновской армии, является одной из самых героических страниц прошлого, то для истории Молдавии год 1812-й, также оставаясь в числе вечных тем, воспринимается и трактуется далеко не однозначно. Поэтому сегодня, когда народ стремится полнее и глубже познать свое историческое прошлое, все более возрастает роль знания первоисточников.

Исходя из постоянного и всевозрастающего интереса к одному из наиболее дискутируемых вопросов – Бухарестскому миру 1812 г., ставшему переломным по своим политическим последствиям в судьбе молдавского народа, мы и публикуем сегодня русский перевод текста русско-турецкого мирного договора, заключенного 16 (28) мая 1812 г. в столице Валахии.

В многочисленных публикациях (начиная от газетных статей и кончая монографическими изданиями) этот договор так или иначе рассматривался, однако до сих пор он не стал предметом всесторон-него исследования историков. Не ставим перед собой столь всеобъ-емлющей задачи и мы, ограничимся лишь общей характеристикой событий, предшествовавших подписанию мирного договора между Высокой Портой и Российской империей.

Заключение акта о мире противоборствовавшими сторонами было обусловлено военными и политическими событиями начала XIX в. на Балканах, развернувшимися вокруг «восточного вопроса», в которые включились многие державы Европы – Франция, Австрия, Англия и др.

1 Dintre lucrările realizate împreună cu dr. Vladimir Tcaci pe parcursul anilor, când am fost prieteni şi colegi de birou în cadrul Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, această publicaţie din Revista de Istorie a Moldovei (1990, nr. 1, pp. 36-44) este una dintre primele, rămânând actuală până în prezent. De remarcat că, de la acea dată – din 1990, Tratatul ruso-otoman (de la 16/28 mai 1812) a fost republicat integral, în limba franceză şi română, într-o ediţie ştiinţifică la Chişinău, – abia în anul 2012 –, în Revista de Istorie a Moldovei. 2012, nr. 2, p. 117-128. Totodată, a fost republicat recent integral în limba franceză şi rusă în lucrarea: Vlad Mischevca, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei. Chişinău, 2012, p. 94-106.

– 139 –

Эволюция отношений между Российской и Османской импе-риями, появление на сцене европейской истории Наполеона Бона-парта наряду с другими международными обстоятельствами привели к тому, что Молдавия и Валахия оказались в очередной раз втяну-тыми в орбиту интересов великих европейских держав. В этих усло-виях Дунайским княжествам отводилась немаловажная роль в дипло-матических отношениях наполеоновской Франции и царской России вплоть до начала Отечественной войны 1812 г. Красноречивым примером тому являются Тильзитский мир (25.06.1807 г.) и Эрфурт-ская союзная конвенция (30.07.1808 г.), при заключении которых, как образно отмечал В. И. Ленин, «Александр I и Наполеон обменивались народами»1. Другими словами, Франция и Россия сели за стол перего-воров «для раздела мира: Наполеону – Запад, Александру – Восток», при этом Наполеон «твердо обещал» русскому императору Молдавию и Валахию2.

Год 1806-й был ознаменован максимальным обострением русско-турецких отношений, которое при активном воздействии Франции (ее происках в делах Порты) привело осенью к очередной войне между Россией и Турцией. Поводом, на этот раз, послужило преждевре-менное смещение Портой сторонников России: господаря Молдавии А. Морузи (1802-1806 гг.) и господаря Валахии – К. Ипсиланти (1802-1806 гг.), осуществленное в августе 1806 г., вопреки условиям хати-шерифа 1802 г. о семилетнем сроке правления господарей Дунайских княжеств.

Русско-турецкая война 1806-1812 гг. стала самым продолжи-тельным военным конфликтом между противоборствующими держа-вами, рубежи которого и на этот раз пролегли через территории Дунай-ских княжеств и Кавказ. И, «несмотря на все ужасы, зверства, бедствия и мучения, неизбежно связанные со всякой войной»3, сотни, а иногда и тысячи представителей христианских народов Юго-Восточной Европы включились и в этот раз, особенно на начальном этапе войны, в вооруженную борьбу против султанской Турции (в т.ч. в волонтер-ские отряды), надеясь освободиться от османского владычества. Этому движению способствовали, несомненно, и неоднократные декла-рации царской дипломатии о том, что «военная оккупация Молдавии и Валахии имеет единственной целью принудить Порту восстановить 1 В. И. Ленин, Полное собрание сочинений. Т. 31. С. 435.2 К. Маркс, Ф. Энгельс, Сочинения, 2-е изд. Т. 22. С. 28, 29.3 В. И. Ленин, Полное собрание сочинений. Т. 26. С. 311.

– 140 –

отношения, ранее существовавшие между нею и Россией в силу дого-воров и [...] предупредить намерение Бонапарта [...] провести фран-цузскую армию через оттоманские владения, чтобы напасть на нас [на Россию, М.В., Т.В.] на Днестре», не ставя перед собой цели и не имея «ни малейшего намерения завоевать что бы то ни было у Турции»1.

В течение почти шести лет войны в Дунайской армии сменилось ряд главнокомандующих и лишь М.И. Голенищеву-Кутузову удалось нанести решительное поражение главным турецким силам. Победа под Рущуком (2 октября 1811 г.) и окружение большей части турок у Слободзеи позволили начать переговоры о мире. Следует отметить, что и раньше во время Слободзейского перемирия (1807-1809 гг.) велись мирные переговоры в Яссах (февраль – весна 1809 г.), но они оказались безрезультатными, так как османские уполномоченные не соглашались на уступку Дунайских княжеств и провозглашение неза-висимости Сербии.

Начавшиеся заново, по просьбе визиря, в октябре 1811 г. мирные переговоры проходили первоначально в Джурджу, а затем в Буха-ресте. Со стороны Порты была назначена для ведения переговоров делегация в составе шести человек2: Селим-эфенди (Муфти-заде, Селим Монла) Ибрагим – главный судья азиатской Турции, который, хотя и был назван первым уполномоченным, являлся таковым лишь «единственно по духовному своему званию»3, так как главным полно-мочным представителем фактически был Галиб-эфенди Мехмед Саид, занимавший в 1811-1812 гг. должность кехья-бея (заместителя вели-кого визиря); Гамид-эфенди Абдул (секретарь янычарского корпуса, участвовавший в русско-турецких переговорах в качестве третьего уполномоченного Порты); Кетер-эфенди (первый секретарь турецкой делегации на переговорах); Незиб-эфенди (второй секретарь турецкой делегации); князь Д. Морузи – первый драгоман (брат бывшего госпо-даря А. Морузи).

Со стороны Российской империи главнокомандующим Дунай-ской армией М.И. Голенищевым-Кутузовым были уполномочены для ведении переговоров: А.Я. Италинский (русский дипломат, первый уполномоченный России на русско-турецких переговорах); И.В. Саба-1 Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского Мини-

стерства иностранных дел. Серия первая. М., 1963. Т. III. С. 380 (в дальнейшем: ВПР).

2 ВПР. Т. VI. С. 715-716 (Примечание № 235).3 Ibidem, p. 209.

– 141 –

неев (дежурный генерал Дунайской армии, второй уполномоченный России во время переговоров); И.П. Фонтон (член дипломатической канцелярии Дунайской армии, третий уполномоченный России во время переговоров) .

На протяжении 19-ти заседаний главным предметом обсуждения оставался вопрос о границах, претерпевших существенную эволюцию. Если до начала переговоров султан Махмуд II заявлял, что «поми-риться не иначе, как сохраняя целость своей империи и оставляя Днестр границей между Россией и Портой»1, то уже на первой встрече переговоров 19 октября 1811 г. турецкая делегация высказалась за установление границы по р. Сирет, но впоследствии отошла от этого и до самого конца османские уполномоченные соглашались, лишь в крайнем случае, с границей по другому естественному рубежу – по р. Прут.

Русская же дипломатия, настаивая первоначально на границе по р. Дунай и уступку всей Молдавии, в дальнейшем ограничила свои требования и, упорно отстаивая рубеж по р. Сирет, все же в итоге согласилась с границей по р. Прут до впадения его в Дунай и дальше по Килийскому гирлу Дуная до Черного моря.

В это время Франция, Англия, Австрия и другие державы, действуя в соответствии с собственными расчетами, постоянно подталкивали Порту ко все большей неуступчивости. Несмотря на эти происки, 16 (28) мая 1812 г. в Бухаресте, в доме Манук-бея2 («Ханул луй Манук») был подписан мирный договор, положивший конец русско-турецкой войне 1806-1812 гг. – за 28 дней до нашествия Наполеона на Россию. России так и не удалось реализовать своих первоначальных притя-заний (особенно в вопросах о границах и союзном договоре с Турцией). Однако инкорпорирование Днестровско-Прутского между-речья означало не только территориальное приращение (площадью более 45,6 тыс. км2 с 5 крепостями, 17 городами и местечками и 685 селами), но и возможность в дальнейшем использовать Дунайскую, наиболее боеспособную армию, насчитывавшую более 50 тыс. чел., в назревавшей войне с Францией. Оценивая этот договор, Ф. Энгельс писал: «Никогда еще Россия не достигла такого могущественного положения. Но она сделала также еще один шаг за пределы своих 1 А. И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование

императора Александра с 1806 до 1812 года. Т. 1-2. СПб., 1843. С. 142.2 Мирзоян Манук-бей (1769-1817) – армянин, драгоман Порты. Во время русско-

турецких мирных переговоров был посредником между обеими делегациями.

– 142 –

естественных границ. Тут мы имеем дело с неприкрытым насиль-ственным завоеванием чужой территории...»1.

Таким образом, итоги Бухарестского мирного договора красноре-чиво свидетельствуют, что Молдавское княжество, будучи втянутым в общеевропейскую борьбу начала XIX в., оказалось не субъектом, а объектом межгосударственных отношений, приведших к дальней-шему разделу его территорий.

Оригиналы публикуемого трактата и его отдельные секретные статьи были составлены и подписаны русскими уполномоченными на фран-цузском языке, османскими – на турецком. Подписав документы, деле-гации обменялись их текстами. Документы были ратифицированы Алек-сандром I в г. Вильно 11 (23) июня 1812 г., за день до перехода Великой Армии Наполеона через Неман. Турецкое правительство отказалось ратифицировать секретную часть договора, вследствие чего эти статьи не обрели юридической силы2. Обмен ратифицированными актами дого-вора состоялся в Бухаресте 2 (14) июля 1812 г.

Широкий читательский интерес к документальным материалам, отразившим судьбоносный поворот в истории Молдавского [государ-ства и его] народа, делает необходимой публикацию полного текста русско-турецкого мирного договора 1812 г., который и приводим3.

1 К. Маркс, Ф. Энгельс, Сочинения, 2-е изд. Т. 22. С. 31.2 Приложенные две секретные статьи предусматривали разрушение Россией

крепостей Измаил и Килия, которые отходили к ней (ст. I) и уточняли новую границу на Кавказе (ст. 2). Их тексты см.: ВПР. Т. VI. С. 416-417.

3 Текст перевода публикуется по изданию «Внешняя политика России XIX и начала XX века». М., 1962. Серия I. Т. VI. С. 412-416. Русский перевод с подлинника на французском языке был опубликован и в следующих изданиях: Полное собрание законов Российской империи. Т. XXXII. СПб., № 30. С. 316-322; T. Юзефович, Договоры России с Востоком. СПб., 1869. С. 49-58; М. И. Кутузов, Сб. документов. Т. III. М., 1952. С. 906-914; Копия текста хранится в Архиве ВПРИ МИДа РФ. Фонд Канцелярия МИД. Д. 1982. Л. 265-266. Издание французского текста опубликовано на языке оригинала в: D. A. Sturdza et al., Acte şi documente relative la istoria renascerei României. Vol. I. Bucureşti, 1900, pp. 296-302; Внешняя политика России XIX - нач. XX в. Серия I. Т. VI. М. 1962. С. 406-412. На румынском языке в переводе с турецкого текста (оригинал хранится в Стамбуле в Архиве музея дворца Топкапи (Topkapi Sarayi Miizesi Arşivi, D. 9919) опубликован в: Mustafa Ali Mehmet, Documente turceşti privind istoria României. Vol. III. 1791-1812, Bucureşti, 1986, pp. 361-366. Документ датирован – Sulhname – „1227 cemazi I 17” (29 mai 1812 г.).

– 143 –

Перевод

Во имя Господа всемогущегоЕго императорское величество всепресветлейший и держав-

нейший великий государь император и самодержец всероссийский, и его величество всепресветлейший и державнейший великий государь император Оттоманский, имея искреннее взаимное желание, дабы продолжающаяся настоящая между обоюдными державами война прекращена, мир же, дружба и доброе согласие прочным образом восстановлены были, рассудили за благо: сие праведное и спаси-тельное дело препоручить старанию и руководству главных уполно-моченных к тому, и именно: от его императорского величества само-держца всероссийского – сиятельнейшего и высокопревосходитель-ного графа Михаила Голенищева-Кутузова, генерала от инфантерии, главнокомандующего армиею, всех российских орденов и большого креста императорско-австрийского ордена Марии Терезии кавалера и командора державного ордена Св. Иоанна Иерусалимского; а от его величества императора Оттоманского – сиятельнейшего и высо-копревосходительного верховного визиря и главнокомандующего войсками Блистательной Порты Оттоманской Ахмед-паши, с тем чтоб для постановления, заключения и подписания мирного договора избраны, назначены и подлежащею полной доверенностью от обеих сторон соответственно снабжены были достойные особы. Вследствие чего избраны, назначены и уполномочены, а именно: со стороны российского императорского двора превосходительные и высоко-почтенные гг. Андрей Италинский, его императорского величества тайный советник, действительный камергер орденов Св. Владимира второй степени, Св. Анны первого класса, императорского оттоман-ского ордена Новой Луны первого класса кавалер и командор держав-ного ордена Св. Иоанна Иерусалимского; Иван Сабанеев от армии его императорского величества генерал-лейтенант, начальник Гене-рального штаба Дунайской большой армии, орденов Св. Владимира второй степени, Св. Анны и Св. Георгия третьего классов кавалер; и Иосиф Фонтон, его императорского величества действительный стат-ский советник, орденов Св. Владимира трнтьей степени и Св. Анны второго класса кавалер; со стороны же Блистательной Порты Отто-манской – превосходительные и высокопочтенные г. Эссеид Саид Магоммед Халиб-эфенди, действительный кегая-бей Блистательной

– 144 –

Порты Оттоманской; муфти-заде Ибрагим Селим-эфенди, кази-аскир анадольский, действительный судия армии оттоманской, и Абдул Гамид-эфенди, действительный еничерилери-киатиби, которые, собравшись в городе Бухаресте, по размене своих полномочий, поста-новили нижеследующие статьи:

Статья I.Вражда и несогласие, существовавшие доселе между обеими высо-

кими империями, прекращаются отныне впредь сим трактатом как на суше, так и на воде, и да будет навеки мир, дружба и доброе согласие между его императорским величеством самодержцем и падишахом всероссийским и его величеством императором и падишахом отто-манским, их наследниками и преемниками престолов и обоюдными их империями.

Обе высокие договаривающиеся стороны приложат неусыпное старание об отвращении всего, что могло бы причинить вражду между обоюдными подданными. Они исполнят в точности все, сим мирным трактатом постановленное, и будут строго наблюдать, чтобы впредь ни с той, ни с другой стороны, ни явным, ни тайным образом не было поступаемо вопреки настоящему трактату.

Статья II.Обе высокие договаривающиеся стороны, восстановляя, таким

образом, между собою искреннюю дружбу, соизволяют на амнистию и общее прощение всем тем из их подданных, кои, в продолжении окон-ченной теперь войны, участвовали в военных действиях, или каким бы то ни было образом поступали вопреки интересам их государей и государств. Вследствие сей им дарованной амнистии, никто из них не будет впредь обижаем или притесняем за прошедшие их поступки, но всяк возвратившийся в свое жилище будет пользоваться имением, коим он прежде владел, под защитою и покровительством законов наравне с другими.

Статья III.Все трактаты, конвенции, акты и постановления, учиненные и

заключенные в разные времена между российским императорским двором и Блистательной Портой Оттоманской, во всем совершенно подтверждается, выключая токмо те статьи, кои по временам как

– 145 –

сим трактатом, так и предыдущими были подвержены переменам; и обе высокие договаривающиеся стороны обязываются соблюдать их свято и ненарушимо.

Статья IV.Первой статьей предварительных пунктов, наперед уже подпи-

санных, постановлено, что река Прут со входа ее в Молдавию до соединения ее с Дунаем и левый берег Дуная с сего соединения до устья Килийского и до моря, будут составлять границу обеих империй, для коих устье сие будет общее. Небольшие острова, кои до войны не были обитаемы и, начиная напротив Измаила до помя-нутого устья Килийского, находятся ближе к левому берегу, имею-щему принадлежать России, не будут обладаемы ни единой из обеих держав, и на оных впредь никаких не делать укреплений, ни стро-ений, но островки сии останутся пусты, и обоюдные подданные могут туда приезжать единственно для рыболовли и рубки леса. Стороны двух больших островов, лежащих напротив Измаила и Килии, также пустыми и незаселенными останутся пространством на час рассто-яния, начиная с самого ближайшего пункта помянутого левого берега дунайскаго; пространство сие будет означено знаками, а жилища до войны бывшие, равно и старая Килия, останутся за сею порубежною чертою. Вследствие вышепомянутой статьи, Блистательная Порта Оттоманская уступает и отдает российскому императорскому двору земли, лежащие по левому берегу Прута, с крепостями, местечками, селениями и жилищами, тамо находящимися; средина же реки Прута будет границей между обеими высокими империями.

Купеческие корабли обоих дворов могут, как и прежде, въезжать в помянутое устье Килийское и плавать по всему течению реки Дуная. А что касается до военных кораблей российского императорского двора, то оные могут там ходить с Килийского устья до соединения реки Прута с Дунаем.

Статья V.Его величество император и падишах всероссийский отдает и

возвращает Блистательной Порте Оттоманской землю Молдавскую, лежащую на правом берегу реки Прута, а также Большую и Малую Валахию с крепостями в таком состоянии, как они теперь находятся, с городами, местечками, селениями, жилищами и со всем тем, что

– 146 –

в сих провинциях ни заключается, купно с островами дунайскими, выключая вышесказанные в четвертой статье сего трактата.

Акты и постановления касательно привилегий Молдавии и Валахии,1 кои существовали и соблюдаемы были до сей войны, подтверждаются на таком основании, как постановлено в пятой статье предварительных пунктов. Изображенные в четвертой статье Ясского трактата2 условия будут в точности исполнены, и которые гласят тако: не требовать никакого платежа за старые счеты, ни податей за все военное время, напротив того, жителей сих обеих провинций уволить от всяких налогов впредь на два года, считая со дня размена ратифи-каций; и дать срок жителям сих провинций, желающим оттуда пере-селиться в другие места. Само по себе разумеется, что сей срок будет продолжен на четыре месяца, и что Блистательная Порта согласится подати Молдавии сообразить по соразмерности теперешней ее земли.

Статья VI.Кроме границы реки Прута, границы со стороны Азии и других

мест восстановляются совершенно так, как оные были прежде, до войны, и как постановлено в третьей статье предварительных пунктов. Вследствие чего российский императорский двор отдает и возвра-щает Блистательной Порте Оттоманской в таком состоянии, в каком теперь находятся, крепости и замки, внутри сей границы лежащие и оружием его завоеванные, купно с городами, местечками, селениями, жилищами и со всем тем, что сия земля в себе содержит.

Статья VII.Магометанские жители уступленных земель российскому импе-

раторскому двору, которые могли бы в оных находиться по причине войны, и природные жители других мест, остававшиеся в продол-жение войны в сих же уступленных землях, могут, буде пожелают, перейти в области Блистательной Порты с их семействами и именем и там навсегда остаться под ее властию; в чем им не токмо ни малей-шего не будет чинимо препятствие, но и позволится им продать свое имение кому пожелают из тамошних подданных и вырученные 1 Имеются в виду привилегии Молдавии и Валахии, обусловленные ст. 1 Кючук-

Кайнарджийского и ст. 4 Ясского мирных договоров между Россией и Турцией, а также русско-турецким соглашением о Валахии и Молдавии от 24 сентября 1802 г.

2 Ясский мирный договор между Россией и Турцией был заключен 29 декабря 1791 г. (9 января 1792 г.).

– 147 –

за то деньги перевесть во владения оттоманские. Таковое же позво-ление дается природным жителям помянутых уступленных земель, имеющим тамо свои владения и находящимся теперь в областях Блистательной Порты.

На сей конец дается тем и другим восемнадцать месяцев сроку, начиная со дня размена ратификаций сего трактата, для распоряжения их вышепомянутых дел. Равным образом и татары орды Едиссанской,1 перешедшие в продолжение сей войны из Бессарабии2 в Россию, могут, буде пожелают, возвратиться в области оттоманские, но с тем, что Блистательная Порта будет тогда обязана заплатить российскому императорскому двору за издержки, кои могли быть употреблены на перевоз и обзаведение сих татар.

Напротив того, христиане, имеющие владения в землях, российскому двору уступленных, а также и те, кои, будучи уроженцы сих самих земель, находятся теперь в других местах оттоманских, могут, буде пожелают, перейти и поселиться в помянутых уступленных землях, с их семей-ствами и имуществом; в чем им не будет чинимо никакого препятствия, и им позволяется продать имение всякого рода, каким они владеют в обла-стях Блистательной Порты, жителям тех же мест оттоманских, и выру-ченные за то деньги перевесть в области Российской империи; им также дается на сей конец восемнадцать месяцев сроку, считая со дня размена ратификаций настоящего мирного трактата.

Статья VIII.Сообразно тому, что постановлено четвертой статьею предвари-

тельных пунктов, хотя и нет никакого сомнения, что Блистательная Порта по правилам своим употребит снисхождение и великодушие против народа сербского, как издревле подданного сей державе и дань ей платящего, однако же, взирая на участие, какое сербы принимали в действиях сей войны, признано за приличное постановить нарочные условия о их безопасности. Вследствие чего Блистательная Порта дарует сербам прощение и общую амнистию, и они никоим образом не могут быть обеспокоиваемы за прошедшие их деяния. Крепости, какие могли они построить по случаю войны в землях ими обитаемых, и коих там совсем не было прежде, будут, так как оные для будущего времени бесполезны, разрушены, и Блистательная Порта вступит во владение по-прежнему всеми крепостями, паланками и другими укре-1 Едиссанская орда – одна из орд западных ногайцев.2 В турецком тексте написано Буджак.

– 148 –

пленными местами, издревле существующими, с артиллериею, воен-ными припасами и другими предметами и военными снарядами, и она там учредит гарнизоны по своему благоусмотрению. Но дабы сии гарнизоны не делали сербам никаких притеснений, в противность прав, подданным принадлежащих; то Блистательная Порта, движимая чувствием милосердия, примет на сей конец с народом сербским меры, нужные для его безопасности. Она дарует сербам, по их просьбам, те самые выгоды, коими пользуются подданные ее островов Архипелаж-ских и других мест, и даст им восчувствовать действие великодушия ее, предоставив им самим управление внутренних дел их, определив меру их податей, получая оные из собственных их рук, и она учредит, наконец, все сии предметы обще с народом сербским.

Статья IX.Все военнопленные, как мужеского так и женского пола, какого

бы они народа и состояния ни были, находящиеся в обеих импе-риях, должны, вскоре по размене ратификаций сего мирного трак-тата, возвращены и выданы быть без малейшего выкупа или платежа, выключая, однако, христиан, принявших по собственной их желанию веру магометанскую в областях Блистательной Порты, и магометан, также по доброй их воле принявших веру христианскую в областях империи российской.

Таким же образом поступаемо будет и с теми российскими поддан-ными, кои по подписании сего мирного трактата попались бы по какому-нибудь случаю в плен, и которые могут находиться в областях, Блистательной Порте принадлежащих. Российский двор обещает с своей стороны поступать в том равномерно со всеми подданными Блистательной Порты.

За суммы, употребленные обеими высокими договаривающимися сторонами на содержание пленных, не требовать никакого платежа. Сверх того, каждая из обеих сторон снабдит сих пленных всем тем, что им будет нужно на проезд до границы, где они обоюдными комис-сарами разменены будут.

Статья X.Все дела и требования обоюдных подданных, отложенные по

причине войны, не будут оставлены, но опять рассмотрены и решены в силу законов по заключении мира. Долги, какие обоюдные подданные

– 149 –

могут иметь одни на других, а равно и долги на казне имеют быть немедленно и сполна заплачены.

Статья XI.По заключении мирного трактата между обеими высокими импе-

риями и по размене ратификаций обоих государей войска сухопутные и флотилия российского императорского двора выйдут из пределов империи Оттоманской. Но как нужно сообразить сей выход с рассто-янием мест и их обстоятельств, то обе высокие договаривающиеся стороны согласились назначить трехмесячный срок, считая со дня размена ратификаций, для окончательного выхода, как со стороны Молдавии и Валахии, так и со стороны Азии. Вследствие того со дня размена ратификаций до истечения помянутого срока сухопутные войска российского императорского двора совсем выйдут, как со стороны европейской, так и со стороны азиятской, из всех земель, возвращенных Блистательной Порте Оттоманской сим трактатом; флотилия и все военные суда также оставят воды Блистательной Порты Оттоманской.

Пока войска российские будут находиться в землях и крепостях, имеющих возвращены быть Блистательной Порте Оттоманской, сообразно настоящему мирному трактату, до истечения срока, для выхода войск положенного, до тех пор управление и порядок вещей останутся в таком состоянии, в каком они теперь существуют под властию российского императорского двора, и Блистательная Порта Оттоманская никоим образом не будет в то мешаться до истечения срока, назначенного для выхода всех войск, которые будут снабдевать себя всеми съестными припасами и другими нужными предметами до последнего дня их выхода таким образом, как они себя тем поныне снабжали.

Статья XII.Когда министр или поверенный в делах российского император-

ского двора, пребывающий в Константинополе, представит записку для истребования по силе статьи VII Ясского трактата удовлетворения за убытки, причиненные подданным и купцам российского импера-торского двора корсарами правительств алжирского, тунисского и трипольского, или для учинения протестов по предметам, относя-щимся к постановлениям торгового трактата, подтвержденного, и

– 150 –

кои причинили бы споры и жалобы; в таком случае Блистательная Порта Оттоманская обратит внимание свое на исполнение того, что предписывают трактаты, и чтобы помянутые предметы были исследо-ваны и решены, без всякого упущения в предписаниях и публикацих, на таковой конец издаваемых. Российский императорский двор будет тоже самое наблюдать в рассуждении подданных Блистательной Порты сообразно торговым постановлениям.

Статья XIII.По заключении сего мирного трактата, российский императорский

двор соглашается на то, чтобы Блистательная Порта Оттоманская, по сходству богослужения с персиянами употребила добрые услуги свои, дабы война между двором российским и персидскою державою была кончена и между ими восстановлен мир по взаимному их согласию.

Статья XIV.По размене ратификаций сего мирного трактата главноуполно-

моченными обеих империй будут отправлены взаимно и без отлага-тельства повеления ко всем начальникам войск как сухопутных, так и морских о прекращении неприятельских действий; воспоследовавшие же после подписания настоящего трактата имеют быть почтены как бы неслучившимися и не причинят никакой перемены в постанов-лениях, изображенных в сем трактате. Равным образом и все то, что в сие междовремие было бы завоевано тою или другою из высоких договаривающихся сторон будет возвращено немедленно.

Статья XV.По подписании сего мирного трактата обоюдными полномочными

главноуполномоченный его величества императора всероссийского и верховный визирь Блистательной Порты Оттоманской подтвердят оный, и акты тому будут разменены теми же полномочиями в десять дней после подписания сего трактата и скорее, буде можно.

Статья XVI.Настоящий трактат вечного мира со стороны его величества импе-

ратора и падишаха всероссийского и со стороны его величества импе-ратора и падишаха оттоманского имеет быть утвержден и ратифи-кован торжественными ратификациями за подписаниями собствен-

– 151 –

норучными их величеств, которые разменены быть долженствуют обоюдными полномочными в том же месте, где и самый сей мирный трактат заключен, в четыре недели, или буде можно, и скорее, считая со дня заключения сего трактата.

Настоящий мирный акт, содержащий в себе шестнадцать статей и который будет совершен разменом взаимных ратификаций в поста-новленный срок по силе наших полномочий подписан, печатьми нашими утвержден и разменен на другой подобный, подписанный вышеупомянутыми полномочными Блистательной Порты Оттоман-ской и утвержденный их печатьми.

Учинено в Бухаресте маия 16 дня 1812 года.

(М.П.) А. Италинский(М.П.) И. Сабанеев(М.П.) И. Фонтон.

Rezumat

Tratatul de pace ruso-turc încheiat la 1812

Această publicaţie este una dintre primele lucrări realizate din colabo-rarea a doi istorici – dr. conf. cercetător Vladimir Mischevca şi dr. Vladimir Tcaci, care s-au specializat în istoria politică din secolul XVIII – înce-putul secolului XIX şi, pe parcursul anilor când erau colegi la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1986-2004), au fost coautori a mai multor articole. Este o publicaţie documentară extrasă din Revista de istorie a Moldovei (1990, nr. 1, pp. 36-44), consacrată unuia dintre cele mai dramatice evenimente din istoria Moldovei – anexarea Basarabiei din anul 1812, fiind plină de semnificaţie pentru acea epocă de renaştere naţională – de la sfârşitul anilor ’80 ai secolului trecut. De remarcat că, în anul 1990, când URSS şi cenzura sovietică încă mai existau, aceasta era o acţiune temerară, atât a autorilor, cât şi a redacţiei RIM, să se publice, pentru prima dată în RSSM, integral, Tratatul ruso-otoman de la 16/28 mai 1812, în limba rusă, într-o ediţie ştiinţifică din cadrul Academiei de Ştiinţe a RSSM – chiar în primul număr al noii reviste academice a Institu-tului de Istorie „I. S. Grosul” – Revista de istorie a Moldovei. Documentul, însoţit de o analiză sumară a relaţiilor internaţionale din sud-estul Europei

– 152 –

de la începutul secolului XIX şi de o apreciere obiectivă a Păcii de la Bucu-reşti din 1812, a fost ulterior pe larg citat şi utilizat în cercetările istoricilor moldoveni.

SUMMARY

The Russian-Ottoman Peace Treaty of 1812

An earlier version of this article was published in 1990. It is one of the first collaborative works of two Moldovan historians – Dr. Vlad Mischevca (Associate professor, Ph.D.) and late Dr. Vladimir Tcaci (1952-2004). It is republished here in order to commemorate the scholarly contribution of Dr. Tcaci, with whom, his colleague, friend, and co-author Dr. Mischevca had worked together at the Institute of History of the Academy of Sciences of Moldova between1986 and 2004.

The paper focuses on one of the most dramatic events in the history of the Principality of Moldavia, when the emerging Romanian nation has lost in 1812 the eastern part of the principality (known later as Bessarabia and nowadays as the Republic of Moldova), to imperial Russia. On the eve of Napoleon’s invasion of Russia, Moldavia got divided between the Ottoman Porte and the Romanov empire, in accordance with the treaty signed on May 16/28 1812, which ended the Russo-Turkish war of 1806-12. Soviet historiography presented the year of 1812 as the culmination of “military brotherhood” and “peoples’ friendship” between Russians and Moldavians, but failed to mention that the latter’ statehood and territorial integrity fell prey to the imperial ambitions of the two belligerent powers.

The national revival in Soviet Moldavia during the late 1980s made possible the publication of such a document. At the same time, the very fact of publishing the text of the treaty in Russian language in 1990, when the USSR and the censorship still existed, could be seen as a courageous act of both authors and of the editorial board of the scholarly journal “Revista de Istorie a Moldovei” (first number) founded by Moldavian historians. The document is accompanied by a brief analysis on international relations in the South-Eastern Europe in the early nineteenth century. It retains its importance up to the present days due to political instability, conflicting collective memories, ethnic identity crisis, and other difficulties the Repu-blic of Moldova faces in building a post-Communist nation-state.

– 153 –

MANTIA PREOŢEASCĂ, LOIALITATEA FAŢĂ DE ŢAR ŞI ŞANTAJUL. CAZUL UNUI PREOT DIN HOTIN

Ion GUMENÂI

De la bun început vom preciza că în articolul de faţă ne vom referi la un preot catolic. Alegerea nu a fost făcută deliberat, fiindcă persoane în serviciul diferitor religii nu o dată, pe lângă funcţia de bază pe care au înde-plinit-o şi o îndeplinesc, se dedau şi unor lucruri lumeşti, uneori exagerând, situaţie ce poate fi confirmată de colegii mei de breaslă care au lucrat cu materiale de arhivă, unde poate fi găsit nu un singur caz de acest gen, situ-aţii ce pot fi observate şi în zilele noastre. Faptul că anume acest caz a fost analizat de către noi se datorează numai existenţei unor informaţii ample care pot da explicaţiile necesare.

Vorbind despre Biserica Catolică din Imperiul Rus, este necesar de arătat atitudinea pe care o avea statul faţă de această confesiune, atitudine care condiţiona relaţiile dintre enoriaşi, clerici şi administraţie. Cu toate că puterea imperială, în politica sa religioasă, declara ca principii urmă-toarele: biserica ortodoxă este biserică dominantă, faţă de celelalte confe-siuni creştine statul este loial, alte religii se află sub protecţia statului, totuşi aceste principii nu o dată erau încălcate. În mare parte, „revărsarea milei şi bunăvoinţei Autocratului” depindea de devotamentul arătat de reprezen-tanţii cultului faţă de monarh sau de componenţa etnică a practicanţilor acestui cult. Or, catolicismul în Imperiul Rus era asociat cu reprezentarea polonezilor şi „problema poloneză”, care a deranjat din momentul întrării unor teritorii populate de acest popor în subordinea administraţiei ţariste şi până la prăbuşirea Imperiului.

În acest sens, este evident că poziţia catolicilor era net inferioară poziţiei altor confesiuni creştine, reprezentanţii cultului dat fiind văzuţi de către structurile de diferit nivel ale puterii de stat ca potenţiali duşmani şi submi-natori ai regimului existent, ceea ce determina politica statului faţă de ei.

Politica anticatolică a autorităţilor ruse purta o intensitate diferită în dependenţă de regiune, considerată mai mult sau mai puţin expusă influ-enţei polonezo-catolice, precum şi în dependenţă de evenimentele care se derulau; ne referim în acest caz la cele două răzvrătiri poloneze din secolul al XIX-lea (1830 şi 1863). În acest fel s-a ajuns ca – atât în Regatul Polon, cât şi în regiunile învecinate (guberniile de nord-vest ale Imperiului Rus: actualele teritorii ale Lituaniei, Belorusiei şi Ucrainei de Vest), după 1830

– 154 –

şi după 1863 – să se închidă sute de biserici şi mănăstiri, să fie deportaţi o mulţime de preoţi împreună cu civili, să fie suspectată o bună parte a populaţiei de neloialitate, fiind pusă sub supravegherea poliţiei secrete1. În afară de măsurile directe arătate, a început să se ducă o politică clară de subminare a autorităţii Bisericii Catolice şi a influenţei catolicilor prin dife-rite metode, de exemplu încercarea de substituire în ritualuri a limbii latine cu cea rusă2, desfiinţarea bisericii greco-romane şi aducerea sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse a 1,5 milioane de uniaţi3 sau convertirea forţată a catolicilor la ortodoxie, efectuată sub diferite forme: de la mituirea preo-ţilor şi capilor de familii până la ameninţări fizice4 sau schimbarea accen-tului de sprijinire a puterii pe o etnie conlocuitoare, în cazul dat fiind vorba de evrei5 sau de lipoveni6.

Aceste măsuri nedând rezultatul scontat de către administraţia ţaristă, după a doua rebeliune poloneză (1863) s-a ajuns la luarea unor serii de măsuri de-a dreptul aberante din partea guvernatorului general al guberni-ilor de nord-vest, M. N. Muraviev, când, prin decretul acestuia, s-a interzis portul de haine de culoare neagră (chiar şi al bundiţelor de culoare neagră cu care se înfrumuseţau caii), ce ar fi semnificat doliul după polonezii căzuţi în rebeliune, s-a dispus scoaterea oricărei simbolici şi a elementelor de vestimentaţie poloneze din port, schimbarea tuturor firmelor şi scrierea acestora cu grafie chirilică, interzicerea limbii poloneze în orice instituţie şi la orice întrunire oficială, „lupta” cu crucifixurile instalate la răscruci de drumuri, socotite un obicei preluat de la catolicii polonezi7. În presa rusă, chiar se înaintase ideea de a se oficia serviciile religioase din bisericile cato-lice cu uşile închise, pentru a împiedica să se audă muzica organelor, care îi ademenea pe ortodocşi8.

Este evident că în Basarabia nu vom găsi astfel de acţiuni din partea administraţiei ţariste şi autorităţilor locale împotriva Bisericii Catolice. 1 ФИЛАТОВА 2005, 245-250. 2 МИЛЛЕР, ДОЛБИЛОВ 2006, 237. 3 Cf. КИПРИЯНОВИЧЬ 1899. 4 СТАЛЮНАС 2005, 309-310. 5 ГОРИЗОНТОВ 1997, 113. 6 ЛЕКЛЕРК 2005, 369.7 Cf. ДОЛБИЛОВ 2001.8 Ibidem. De remarcat că predecesorul guvernatorului general M. N. Muraviev, V. I.

Nazimov, înaintase ideea de a se întocmi listele tuturor nobililor din regiunea adminis-trată cu desemnarea clară a apartenenţei: rus sau polonez. Cei care vor recunoaşte prove-nienţa polonă urmau să fie consideraţi necetăţeni ai Imperiului Rus şi trecuţi la statutul de proprietari cu averi în Rusia – aceasta ar fi fost o primă măsură de îngrădire a regiunii de „polonizare – catolicizare”.

– 155 –

Lucrul respectiv poate fi explicat, pe de o parte, prin faptul că numărul catolicilor din această regiune era mic, iar pe de alta, prin linia politică acceptată de către organele statului de limitare prin toate metodele a extin-derii acestei confesiuni şi a numărului locaşurilor de cult catolice. Anume astfel pot fi explicate acţiunile de interzicere sau de tergiversare a construc-ţiilor de biserici catolice la Ismail, Hotin şi Chişinău1.

Polonezii catolici din Basarabia se aflau sub vizorul administraţiei şi poliţiei, fiind suspectaţi în permanenţă de infidelitate faţă de monarh şi puterea pe care o reprezenta şi, evident, de legături cu insurgenţii din Regatul Polon. Este cunoscut că după răscoala poloneză din 1830-1831, conform datelor poliţiei, circulau zvonuri cum că pentru restabilirea Polo-niei Rusia va fi atacată de Franţa de pe uscat şi de Marea Britanie de pe mare; că în rândurile armatelor care vor participa la aceste evenimente se află şi 60 000 de polonezi; că în aşteptarea viitoarei invazii toată artileria din Ismail şi Bender a fost defectată; că polonezii din Podolia şi Volânia, cu ajutorul evreilor, au pregătit 50 000 de vedre de vodcă otrăvită pentru trupele ruse ş.a.2. Drept urmare, o parte dintre catolicii polonezi din Basa-rabia împreună cu preotul din Chişinău au fost puşi sub urmărirea strictă a poliţiei şi cu toate că, peste un anumit timp, situaţia s-a liniştit, aceştia au continuat să fie „curaţi” de organele poliţieneşti. Mai mult, sunt cunoscute cazuri când diferitor persoane de origine poloneză li se interzicea intrarea în Basarabia şi Imperiul Rus sau se emitea ordin de căutare a anumitor persoane cu scopul de a fi arestate sau expulzate3. Nu o dată polonezii care locuiau în Basarabia, în baza denunţurilor făcute de către diferiţi informa-tori ai poliţiei secrete, erau supuşi la diferite anchete, fiind suspectaţi de legături cu conaţionalii lor în scopul de subminare a puterii imperiale. În unele cazuri, chiar şi plimbările considerate prea dese pe malul Nistrului sau vizitele cu interes economic sau medicale în Podolia ori chiar Odesa puteau fi interpretate de organele poliţieneşti ca încercări de stabilire sau de menţinere a legăturilor cu rebelii polonezi4.

Situaţia devine mai tensionată după a doua revoltă poloneză din 1863. Acum şi teritoriul Basarabiei este văzut nu numai de autorităţile statului, dar şi de opinia publică rusă ca o regiune supusă intens influenţei ideilor poloneze. La pericolul polonez în Basarabia se referea, în 1866, „Moskov-skie vedomosti”. Ziarul raporta despre concentrarea în partea de nord a 1 GUMENÂI 2007, 132.2 САГАНОВА 2005, 128.3 Cf. ANRM, Fond 2, inv. 1.4 POŞTARENCO 2010, 225-235.

– 156 –

regiunii a unui număr mare de proprietari şi arendaşi de pământ de prove-nienţă poloneză, care menţineau legătura cu conaţionalii lor din Volânia. Conform acestei surse, polonezii basarabeni au participat activ la răscoala poloneză, creând o administraţie clandestină şi grupuri de jandarmi (afir-maţie, după noi, exagerată). Semnalul din articolul lui Katkov nu a rămas neobservat. „Această ştire va fi o noutate pentru ruşi, comenta în zilnicul său generalul V. A. Dokudovski. Acum guvernul nostru se ocupă numai de polonezii din guberniile de vest, iar pe cei basarabeni i-a lăsat complet în pace, de parcă ei nu ar fi existat. Chiar va rămâne intelectualitatea poloneză basarabeană fără atenţia guvernului nostru?”1. Şi într-adevăr, guvernul rus a reacţionat, şi prin decretul din 8 iulie 1868, cu privire la modul de trecere a locuitorilor din Rusia în Regatul Poloniei şi viceversa, polonezilor li s-a interzis stabilirea cu traiul în Basarabia până la noi dispoziţii2.

Anume în aceste condiţii se va petrece şi cazul pus în discuţie de către noi. Comunitatea catolică din Hotin este cunoscută încă din Evul Mediu timpuriu românesc, păstrându-şi continuitatea pe tot parcursul acestuia. În 1812, împreună cu alte parohii catolice din Basarabia a fost desprinsă din episcopia Bacăului şi a fost încadrată în structurile administrativ-reli-gioase ale Imperiului Rus.

La 9 iulie 1926, parohia din Hotin a depus o cerere de autorizare pentru construirea unei noi clădiri a bisericii3, lucru firesc dacă luăm în conside-raţie că parohia reprezenta la acel moment cea mai mare comunitate cato-lică din Basarabia. Cererii nu i-a fost dat curs şi problema este ridicată din nou în anii 18404, dar a urmat acelaşi rezultat. Din aceste considerente, a fost nevoie de mai multe intervenţii atât pe lângă organele locale, cât şi pe lângă cele centrale. În fine, conform datelor existente, rescriptul privind construcţia bisericii catolice la Hotin a fost primit abia la 27 iunie 18615. Nu ştim cu siguranţă când a fost terminată construcţia, dar suntem tentaţi să acceptăm poziţia unor cercetători cum că în 1863 biserica deja funcţiona6.

Din păcate, biserica nu a funcţionat mult timp, deoarece preotul catolic de aici, Ioan Lozinski, în acelaşi an 1863, – un lucru important pentru cercetarea noastră, – va fi exilat. Pedeapsa primită i s-a tras din faptul că a oficiat în biserica catolică din Hotin un serviciu divin în memoria polo-1 ГОРИЗОНТОВ 1997, 59.2 Ibidem, 60.3 ASRS, Fond 365, d. 260, f. 59-60.4 ANRM, Fond 2, inv. I, d. 3932, f. 1.5 ASRS, Fond 365, d. 260, f. 9.6 САГАНОВА 2008, 97.

– 157 –

nezilor căzuţi în rebeliune. Cu toate că reprezentanţii comunităţii locale Luciţki şi Petrovski cereau ca, în postul vacant, să fie numit preotul Saviţki de la biserica catolică din Ivaneţk1, cererea nu le-a fost satisfăcută. Aproxi-mativ peste trei ani, în 1866, va fi numit Antonij Hodorovski, persoana care ne interesează.

Preluând postul de preot în luna mai 1866, deja în următoarea lună noul preot adresa o scrisoare către Consistoriul Duhovnicesc al Bisericii Cato-lice de la Tiraspol, unde arăta că starea parohiei este deplorabilă, iar pentru îndreptarea lucrurilor cerea dreptul de a vinde o parte din lotul de pământ de pe lângă biserică şi nişte case, care erau considerate de către acesta ca nefiind folositoare parohiei, iar din suma obţinută să fie acoperite cheltu-ielile necesare. Mai mult, pentru a da demersului o mai mare soliditate, Antonij Hodorovski scria că are unele informaţii cum că nişte evrei din oraş pretind asupra acestui teren şi fac o serie de demersuri pe lângă Duma orăşenească şi că, în cele din urmă, aceştia ar putea să preia acest teren, fără a da bisericii catolice niciun ban2.

Neprimind un răspuns de la Consistoriu, preotul Antonij, în luna decembrie acelaşi an, va înainta un nou demers, repetând cererea sa ante-rioară şi arătând, totodată, faptul că se află într-o situaţie financiară destul de grea, că pentru transferul său nu a primit niciun ban, în comparaţie cu preotul de la Bălţi, care, fiind transferat de la Saratov, a primit de la enoriaşii săi 200 de ruble argint, pe când el, cheltuind peste 600 de ruble, nu a primit decât o sumă foarte mică din parohia sa, în plus a fost lipsit de salariul din partea Ministerului de Război, din care cauză nu mai are surse de existenţă3.

Nerealizându-şi scopul nici de această dată, se iniţiază o corespondenţă de lungă durată între Hodorovski şi Consistoriul Duhovnicesc din Tiraspol privind problema înstrăinării unei părţi din proprietatea bisericii catolice de la Hotin. Cu toate că a avut de aşteptat un timp îndelungat aprobarea, preotul Antonij, între timp, datorită prezentării unor serii de acte, precum şi argumentelor aduse, a obţinut ca această vânzare să fie efectuată nu prin licitaţie, dar în mod particular, alegând individual noul proprietar4.

După ce a primit acceptul din partea Consistoriului Bisericii Catolice din Tirapol la 7 martie 1869, în luna mai, preotul din Hotin, împreună cu decanul Ţvikli de la Chişinău, vinde acea parte de teren. Deoarece Ţvikli avea probleme 1 ANRM, Fond 2, inv. I, d. 7640, f. 50-52. 2 ASRS, Fond 365, d. 260, f. 1-2.3 Ibidem, f. 10-11.4 Ibidem, f. 52-58.

– 158 –

de sănătate, Hodorovski transferă tranzacţia la Hotin şi vinde această pose-siune funciară (oricât de straniu ar fi!) fraţilor Moşco şi Ruvin Dancic1, deci anume acelor persoane care, în corespondenţa sa, erau arătate ca fiind princi-palii rivali în problema posesiunii acelui lot de pământ.

Vânzarea terenului de către preotul Antonij a cauzat revolta unor enoriaşi ai parohiei din Hotin şi demersul făcut de către aceştia în instan-ţele laice şi bisericeşti. Cu toate că problemele de genul respectiv, conform legislaţiei, urmau a fi respinse de instanţe, totuşi cererea catolicilor din parohia Hotinului a fost acceptată. Datorită acestui fapt ne parvine scri-soarea preotului Antonij Hodorovski, adusă ca probă de către interpelatori, care demonstrează că, pe lângă faptul că acesta a efectuat o vânzare frau-duloasă a unei părţi din proprietatea parohiei, el încerca şi alte metode în vederea îmbunătăţirii stării sale financiare2.

Scrisoarea adresată nobilului Ignatie Zalevski de către administratorul parohiei din Hotin este notată cu 3 septembrie 1869, deci în momentul când neînţelegerile dintre enoriaşi şi preot erau în desfăşurare (vezi traducerea din rusă a scrisorii în anexa 1). După părerea noastră, aceasta avea un sens/scop dublu, şi dacă nu aducea beneficii materiale, atunci, cel puţin, trebuia să tempereze pretenţiile şi acţiunile enoriaşilor protestatari. Deja analiza începutului scrisorii, după noi, arată că Antonij Hodorovski se vedea nu ca un simplu păstor al comunităţii catolice hotinene, ci considera parohia, se poate spune, ca pe o proprietate a sa – lucru ce rezultă din aşa expresii ca „parohia Hotinului, încredinţată mie”, „faceţi parte din enoriaşii bisericii romano-catolice din Hotin, încredinţată mie”, „să-l recunoaşteţi ca păstor şi duhovnic, care pentru Dumneavoastră, ca pentru oile turmei ce i-a fost încredinţată, înaintea lui Dumnezeu şi Guvernului trebuie să dea dare de seamă” sau „păstor şi duhovnic al Dumneavoastră, oficial din postul pe care îl ocup”. Şi, ca un păstor adevărat, dacă s-ar fi oprit numai la acuzaţiile legate de faptul că Zalevski împreună cu familia sa nu frecventează bise-rica (lucru care, într-adevăr, stă în competenţa preotului oricărei parohii), s-ar fi putut înţelege, dar Hodorovski merge mai departe şi îl acuză pe acel secretar gubernial de faptul că se comportă cu rea-credinţă faţă de „Rusia patria noastră”. Numai această acuzaţie i-ar fi cauzat adresantului probleme destul de grave în relaţiile cu autorităţile. Dar preotul Antonij merge mai departe şi, în primele trei puncte din scrisoarea sa, îl acuză pe Zalevski de o serie de lucruri: „…Dumneavoastră, în timpul deplasării împreună cu mine de la Grozineţ la Hotin, v-aţi exprimat foarte necuviincios despre 1 Ibidem, f. 79-81.2 Ibidem, f. 155-156.

– 159 –

Majestatea Sa Imperială Împărăteasa, care venise în or. Varşovia, despre Majestatea Sa Imperială Împăratul, atunci când Dumneavoastreă, în baza jurământului, a sentimentelor şi a dragostei de cetăţean leal, trebuie să aveţi cele mai adânci sentimente de respect, stimă şi supuşenie faţă de Măriile Lor”; că nu a binevoit a dona bani nu atât pentru amenajarea bisericii, cât pentru amenajarea monogramei cu cifră a Înălţimii Sale Împăratului (lucru ce este subliniat expres); de asemenea nu a dat niciun ban pentru cele 48 de sărbători oficiale şi 52 de duminici – şi iarăşi, nu pur şi simplu pentru amenajarea bisericii, ci pentru diferite atribute folosite în timpul acestor sărbători, în timpul cărora „conform dispoziţiei Guvernului, trebuie să se oficieze obligatoriu rugăciunea şi liturghia pentru sănătatea şi bunăs-tarea Măriei Sale Împăratului şi a toată Casa Augustă”. Pentru a accentua contrastul şi gravitatea situaţiei, Antonij Hodorovski se prezintă drept un preot care „îşi iubeşte Împăratul şi doreşte întocmai să îndeplinească toate obligaţiile şi serviciile religioase ce se referă la Măriile Lor” sau „un supus credincios al Majestăţii Sale Împăratului” ori „nu un Ksendz Insurgent, ci un om rus şi un adept al guvernului şi tronului rus”. În condiţiile în care se aflau etnicii polonezi din Basarabia la acel moment, acuzele aduse, care se refereau nu mai mult şi nu mai puţin la loialitatea faţă de ţar, exploatate la maximum de către Hodorovski, i-ar fi putut prilejui polonezului Zalevski grave probleme, care ar fi putut merge de la confiscarea proprietăţii până la exilarea în Siberia. Mai mult, Hodorovski îl acuză pe Zalevski de faptul că acesta ar fi încercat să-l introducă în cercul polonezilor din Galiţia, care, din context, se subînţelegea că ar fi insurgenţi: „…lucru pe care, bineînţeles, l-am refuzat şi, fiind un supus credincios al Majestăţii Sale Împăratului, această propunere a Dumneavoastră niciodată şi pentru nimic nu aş fi acceptat-o”. Este un alt capăt de acuzare – privind simpatizarea patrioţilor polonezi şi întreţinerea unor legături cu aceştia, iarăşi în detrimentul loiali-tăţii faţă de puterea imperială. O altă acuzare adresată de preot lui Zalevski se referă la educaţia copiilor acestuia: „…ca supus rus, ar fi trebuit să aveţi învăţător pentru copiii Dumneavoastră un om rus, dar în loc de asta, călă-torind peste hotare de nenumărate ori, aduceţi învăţători şi guvernante din rândul polonezilor din Krakov şi vă educaţi copiii în spirit antirus”. Din nou, sunt aduse acuzaţii grave, care puteau fi sancţionate foarte dur de către autorităţi dacă ar fi ajuns la cunoştinţa acestora, chiar şi numai deschiderea unei anchete pentru stabilirea veridicităţii învinuirilor nu ar fi rămas fără consecinţe, deoarece învinovăţirea de aceste lucruri ar fi servit drept pretext pentru punerea sub supravegherea poliţiei.

– 160 –

Or, de la începutul conflictului cu enoriaşii, Antonij Hodorovski, pentru dezvinovăţirea sa, a iniţiat o corespondenţă cu instanţele bisericeşti supe-rioare. În aceasta el acuză o serie de persoane de lipsă de loialitate faţă de puterea imperială, printre aceştia fiind enumeraţi Vasicovski, Gorski, Saranţ, Kuniţki, Helmiţki şi Pavlovski, despre care scrie că

odată cu venirea mea din Caucaz la Hotin, făcând cunoştinţă cu prihodul meu, eu am observat la mulţi o inactivitate şi încă un spirit rebel care se arăta în multe şi eu ca pastor le explicam lor toată incorectitudinea acţi-unilor lor, arătând toate lucrurile benefice făcute pentru compatrioţii săi de către Mărinimosul Împărat până la ultima rebeliune şi marea lor vină, însuflându-le lor dragoste şi supuşenie faţă de Milostivul Împărat şi autorităţi, explicând că prin devotamentul total Casei Auguste ei pot să-şi răscumpere marele păcat ce a fost făcut de către compatrioţi, dar, necâtând la convingerile pe care le făceam, mai sus amintitele persoane au început să ceară înlocuirea mea din Hotin, dacă eu nu mă voi alătura gândurilor lor: eu însă le-am răspuns că despre toate voi informa condu-cerea. În urma acestui fapt, persoanele enumerate de mine mai sus au adus de partea lor încă multe persoane şi, folosindu-se de vânzarea pământului către fraţii Dancicov în conformitate cu hotărârea Consis-toriului, pentru a anticipa raportul meu către conducere despre modul lor de gândire, au purces la gâlceavă...1.

Faptul care ne interesează este că în această corespondenţă cu referire la discordiile apărute nu este menţionat niciodată Ignatie Zalevski, căruia acum i se aduceau învinuiri cu mult mai grave decât cele expuse Consisto-riului Duhovnicesc al Bisericii Romano-Catolice de la Tiraspol.

Dacă lăsăm la o parte acuzaţiile de ordin personal imputate de către Antonij Hodorovski, o altă direcţie de acuzare, dacă i se poate spune aşa, ţine de faptul că Zalevski şi membrii familiei sale, atunci când se aflau la moşia Grozinţi/Grozineţ şi în momentele de aflare la Hotin, nu participau la slujbele religioase de la biserica catolică din Hotin, nu au mers la spove-danie şi nici la împărtăşania cu Sfintele Taine. De fapt, numai acuzaţiile de genul respectiv puteau să aducă o serie de probleme grave familiei Zalevski, deoarece este cunoscut că legislaţia imperială rusă dispunea măsuri dras-tice cu privire la părăsirea credinţei sau la nerespectarea din punct de vedere canonic a acesteia, nemaivorbind despre atitudinea societăţii faţă de astfel de persoane. Totuşi, pe lângă acestea, în punctul cinci al scrisorii 1 Ibidem, f. 79-85.

– 161 –

sale, Hodorovski îl mai acuză pe nobilul polonez de faptul că a trimis-o pe Pavlina Volščan, nepoata sa, pentru spovedanie la biserica catolică, ea fiind ortodoxă. Logic gândind, pentru înfăptuirea acestui lucru, în primul rând Zalevski trebuia să ducă diferite discuţii cu această nepoată pentru a o convinge să ia parte la serviciile catolice. Or, conform Codului de legi al Imperiului Rus, orice încercare de convertire a unui/unei ortodox(e) la altă confesiune, inclusiv catolică, putea duce la sancţiuni începând de la pedeapsă corporală, confiscarea averii până la exilare. Dar nici în acest caz, ca şi în celelalte, Antonij Hodorovski nu a anunţat nici autorităţile biseri-ceşti şi nici cele laice. În schimb, la sfârşitul scrisorii acesta declară:

Vă dau, onorate domn, de la primirea acestei scrisori, trei zile să daţi răspuns la punctele explicate mai sus, în caz contrar voi aduce la cunoştinţa Excelenţei Sale şefului Jandarmeriei tot ce am expus mai sus cu toate amănuntele şi, în afară de aceasta, voi ruga poliţia să Vă ceară răspuns la toate aceste puncte pentru informare şi măsurile corespunzătoare şi totodată voi ruga poliţia să nu vă dea paşaport pentru plecarea Dumnea-voastră cu familia peste hotare, unde Dumneavoastră, sub pretextul bolii, doriţi să plecaţi pentru trai şi să vă acorde o atenţie sporită, pentru că Dumneavoastră, onorate domn, foarte multe Vă permiteţi şi, contând pe capitalul pe care îl aveţi, consideraţi că vi se permite tot şi că pentru Dumneavoastră nu există lege.

Repet că aceste informaţii îmi sunt trebuitoare pentru a le prezenta Exce-lenţei Sale guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, de la care am însărcinarea să urmăresc mersul gândurilor şi acţiunilor enoriaşilor polonezi din Hotin şi să raportez despre asta Excelenţei Sale.

Ne punem întrebarea de ce numitul Antonij Hodorovski, ca un preot ce îşi slujea cu cinste patria, după cum pretindea el însuşi, nu anunţase până la acea dată nici organele poliţiei şi nici pe guvernatorul general, de la care primise însărcinarea de a urmări gândurile şi acţiunile enoriaşilor. Mai mult, îi dă lui Ignatie Zalevski trei zile pentru a putea da răspuns la scrisoare, timp în care, credem noi, ultimul avea toate posibilităţile de a pleca din ţară, deoarece abia după aceasta preotul urma să solicite la poliţie, ca aceasta să nu dea paşapoarte familiei Zalevski. Or, din acestea rezultă foarte clar, în opinia noastră, că acest nobil, odată cu răspunsul pe care trebuia să-l dea, urma să vină şi cu un „poclon”, iată de ce Hodorovski nu a dat curs denunţurilor sale. El ştia că Ignatie Zalevski este un „om mai înstărit, care aveţi în posesie, dacă nu mai mult, atunci 50 000 de ruble” şi

– 162 –

pe care îl invidia, reproşându-i că „foarte multe vă permiteţi şi, contând pe capitalul pe care îl aveţi, consideraţi că vi se permite tot şi că pentru Dumneavoastră nu există lege”.

Antonij Hodorovski nu a ajuns sa-şi vadă dusă la capăt intenţia, deoa-rece, fiind deschisă o anchetă, care a fost condusă de către funcţionarul de stat Gudevici, i s-au incriminat următoarele încălcări: 1. vânzarea unei părţi din terenul din proprietatea bisericii catolice fraţilor Dancic la un preţ mai mic decât cel real, fiind efectuată intenţionat o evaluare incorectă, ceea ce a cauzat prejudicii atât bisericii, cât şi vistieriei de stat; 2. extorcare de bani de la văduva Kosakovskaia în problema acesteia cu biserica; 3. întoc-mire de rapoarte fraudate [în adresa] conducerii; 4. falsificări în acte din numele decanului Ţvikli la Judecătoria din Hotin; 5. a rupt de pe podul bisericii şi a înstrăinat crucea donată de enoriaşa Vasikovskaia; 6. delapi-dare şi neajunsuri în obiecte bisericeşti şi folosirea acestora în afara bise-ricii; 7. schimbul obiectelor bisericeşti cu scopul de a le substitui cu unele de preţ mai mic pentru a obţine venit1. Ca urmare, Antonij Hodorovski a fost arestat la domiciliu, ca, în cele din urmă, să scape cu fuga peste hotare.

Din cele relatate putem deduce că din cauza carenţelor existente în aparatul administrativ al Imperiului Rus, unii clerici, prin folosirea poziţiei pe care o aveau în societate şi reieşind din anumite condiţii create pe un segment anumit de timp şi într-o anumită zonă geografică, apelau la o serie de scheme ilegale, inclusiv la şantaj, pentru obţinerea anumitor venituri. Este evident că asemenea persoane erau nişte excepţii în cler, majoritatea clericilor şi-au îndeplinit misiunea spirituală cu demnitate. Totuşi, vom repeta că mai mulţi factori – imperfecţiunea sistemului de conducere (lipsa unor norme clare de salarizare, lipsa subsidiilor sau neacordarea acestora), precum şi aparatul birocratic greoi cu luarea deciziilor într-o perioadă nedefinită de timp – făceau posibilă apariţia unor cazuri ca cel analizat de către noi în paginile de mai sus. Mai mult, stabilirea unor sarcini cu mai multe semnificaţii, cum este în cazul nostru „loialitatea faţă de putere” (lucru care nu este măsurabil şi care poate fi interpretat subiectiv de către individ şi în sens pozitiv, şi în sens negativ), la care se adaugă autoritatea pe care o aveau persoanele în mantie preoţească în secolul al XIX-lea, făcea tentante încercările de încălcare a legii şi, evident, a moralei.

1 Ibidem, 129-131.

– 163 –

Anexa 1

Scrisoarea parohului bisericii romano-catolice din Hotin nr. 57

3 septembrie anul 1869or. Hotin

Excelenţei Sale enoriaşului parohiei încredinţate mie a bisericii paro-hiale romano-catolice din Hotin secretarului gubernial Ignatie Zalevski

În baza listelor enoriaşilor întocmite şi trimise mie de către Direcţia de Poliţie a uezdului Hotin la cererea aceluiaşi din 6 septembrie 1867 cu nr. 16008, precum şi în egală măsură a locului de trai al domniei voastre în moşia Grozineţ a uezdului Hotin, care face parte din parohia Hotinului, încredinţată mie şi cu toate că domnia voastră cu soţia şi copiii sunteţi consemnaţi şi faceţi parte din enoriaşii bisericii romano-catolice din Hotin, încredinţată mie, în care, conform legilor laice şi bisericeşti, vol. I, partea 1, art. 44 şi 46 din Concilium Ungariae in Buda 1279 an canon 33, Dumnea-voastră trebuie să îndepliniţi îndatoririle religioase şi obligaţiile creştine în relaţiile de credinţă şi de bun cetăţean al Rusiei. Pe parohul aceleiaşi biserici, numit în această funcţie de conducerea civilă şi bisericească în conformitate cu Legea Dumnezeiască şi omenească, trebuie să-l onoraţi ca faţă spirituală şi să-l recunoaşteţi ca păstor şi duhovnic, care pentru Dumneavoastră, ca pentru oile turmei ce i-a fost încredinţată, înaintea lui Dumnezeu şi Guvernului trebuie să dea dare de seamă.

Fiind deja al patrulea an paroh al bisericii amintite, eu niciodată nu v-am văzut cu familia Dumneavoastră la biserică nici în zilele mari solemne, nici duminica şi nici în zilele de sărbătoare la serviciile religioase, am observat că Dumneavoastră cu familia niciodată pe parcursul acestui timp nu v-aţi mărturisit şi nici Sfintele Taine n-aţi primit, şi de asemenea m-am convins eu că Dumneavoastră respingeţi Biserica Dumneavoastră şi pe păstorul acesteia şi, în spirit de rea-credinţă faţă de Rusia patria noastră, vă compor-taţi; în calitate de preot al parohiei, păstor şi duhovnic al Dumneavoastră, oficial din postul pe care îl ocup, vă rog pe Dumneavoastră enoriaşul meu să-mi comunicaţi următoarele informaţii pentru prezentarea acestora instanţelor civile şi bisericeşti superioare în vederea unei dispoziţii cores-punzătoare:

1. În baza cărei legi Dumneavoastră, în timpul deplasării împreună cu mine de la Grozineţ la Hotin, v-aţi exprimat foarte necuviincios despre Majestatea Sa Imperială Împărăteasa, care venise în or. Varşovia,

– 164 –

despre Majestatea Sa Imperială Împărătul, atunci când Dumnea-voastră, în baza jurământului, a sentimentelor şi a dragostei de cetă-ţean leal, trebuie să aveţi cele mai adânci sentimente de respect, stimă şi supuşenie faţă de Măriile Lor?

2. În baza cărei legi Dumneavoastră, stimate domn, ca supus credincios al Majestăţii Sale Împăratului, aţi refuzat (aceasta a fost la 25 august, când eu am venit la Dumneavoastră în apartamentul lui Moşca Şut) să daţi ajutor bisericii pentru amenajarea iluminării şi a monogramei cu cifră a Majestăţii Sale Imperiale pe lângă biserică în ziua de 26 a acestui august pentru înalt solemna încoronare şi ungerea cu mir a Majestăţii Sale Împăratului şi a Majestăţii Sale Împărătesei, adresându-vă mie în legătură cu acest fapt cu dispreţ, „Cum nu vă este ruşine, eu nici un ban nu voi da…”[?]

3. În baza cărei legi Dumneavoastră, ca supus credincios al Majestăţii Sale Împăratului, fiind enoriaş al bisericii romano-catolice, care este lipsită de toate mijloacele de întreţinere, având în vedere că într-un an sunt 48 de mari solemnităţi şi 52 de duminici, în care, conform dispoziţiei Guvernului, trebuie să se oficieze obligatoriu rugăciunea şi liturghia pentru sănătatea şi bunăstarea Majestăţii Sale Împăratului şi a toată Casa Augustă, pentru săvârşirea cărora sunt necesare în biserică veşminte, prestoluri, lumâ-nări, servitori şi altele necesare, refuzaţi categoric să donaţi bani pentru acele obiecte şi încă pe alţi enoriaşi îi convingeţi, şi pe mine preotul, care îşi iubeşte Împăratul şi doreşte să-şi îndeplinească întocmai toate obliga-ţiile şi serviciile religioase ce se referă la Măriile Lor, fără să am mijloace şi fără să-mi primesc salariul la Hotin, mă puneţi în cea mai neplăcută situaţie, uitând în acelaşi timp că biserica romano-catolică din Hotin este a Dumneavoastră parohială, din contul enoriaşilor construită, de întreţi-nerea şi bunăstarea căreia trebuie să aibă grijă enoriaşii, şi anume Exce-lenţa Voastră, deoarece sunteţi un om mai înstărit, care aveţi în posesie, dacă nu mai mult, atunci 50 000 de ruble, şi în acelaşi timp şi căsătorit, care aveţi şase băieţi şi aveţi nevoie, ca creştin, de biserică şi de diferite servicii religioase[?]

4. În baza cărei legi Dumneavoastră mă îndemnaţi să merg peste hotare şi să întru în relaţii cu polonezii din Galiţia şi vă luaţi răspunderea să mă trimiteţi acolo, lucru pe care eu, bineînţeles, l-am refuzat şi, fiind un supus credincios al Majestăţii Sale Împăratului, această propu-nere a Dumneavoastră niciodată şi pentru nimic nu aş fi acceptat-o şi dumneata, onorate domn, împreună cu alţi domni enoriaşi, văzând în mine nu un Ksendz Insurgent, ci un om rus şi un adept al guvernului şi tronului rus, m-aţi urât şi mă vorbeaţi de rău şi mă speriaţi?

– 165 –

5. În baza cărei legi Dumneavoastră, după cum îmi este mie cunoscut, în a 15-a zi a lunii august trecut (Adormirea Preasfintei Maicii Domnului) aţi trimis-o la mine pe nepoata Dumneavoastră Pavlina Volščan pentru spovedanie, ca prin aceasta să mă aduceţi pe mine sub răspundere şi să mă distrugeţi, ştiind foarte bine că Pavlina Volščan este de religie ortodoxă?

6. În baza cărei legi, Dumneavoastră, ca supus rus, ar fi trebuit să aveţi învăţător pentru copiii Dumneavoastră un om rus, dar în loc de asta, călătorind peste hotare de nenumărate ori, aduceţi învăţători şi guver-nante din rândul polonezilor din Krakov şi vă educaţi copiii în spirit antirus?

7. În baza cărei legi sau dispoziţii, Dumneavoastră, ocolind înaltele dispo-ziţii privind comunităţile, faceţi parte din comunitatea polonezilor din Hotin şi alcătuiţi în comunitatea poloneză plângeri împotriva mea privind conducerea de către mine a bisericii şi contestaţi dispoziţiile guvernului?

8. Care lege sau care putere v-a acordat Dumneavoastră dreptul să controlaţi afacerile mele oficiale, precum şi să controlaţi afacerile mele personale şi private, să ponegriţi public onoarea mea, să defăi-maţi meritele mele şi ordinele cu care eu, pentru serviciul în Caucaz în armata Majestăţii Sale, am fost decorat şi cu care mă mândresc în faţa statului, să mă controlaţi, acest lucru trece peste puterea Dumnea-voastră şi puterea tuturor enoriaşilor, eu ca păstor al vostru am dreptul să urmăresc modul de gândire şi acţiuni al vostru enoriaşii mei? Eu sunt o persoană deja cunoscută în stat şi nu pot fi supus judecăţii voastre[?]

9. În baza cărei legi Dumneavoastră cu soţia şi copiii Domniei Voastre niciodată nu vizitaţi biserica Dv parohială din Hotin în zilele de înaltă solemnitate la serviciile divine şi rugăciunile ce se fac pentru sănătatea şi bunăstarea Majestaţii Sale Imperiale şi a familiei sale auguste, zile în care trăiţi câte o săptămână şi mai mult în Hotin şi la o distanţă foarte mică de biserică; şi acum nu aţi binevoit a fi la 26 şi 30 august trecut în biserică?

10. În baza cărei legi Dumneavoastră, soţia Dv şi copiii şi slujitorii dintre catolici, ocolind legea, în timpul aflării mele la Hotin nici o dată nu v-aţi spovedit şi nu v-aţi împărtăşit cu sfintele taine?

11. În baza cărei legi Dumneavoastră cu familia nu veniţi la slujbe la bise-rica noastră romano-catolică din Hotin în zilele de duminică şi de sărbători conform legilor Domnului şi Bisericii?

12. În baza cărei legi Dumneavoastră v-aţi permis să mă ameninţaţi pe mine, păstorul spiritual şi preotul Dumneavoastră, pentru aceea că eu

– 166 –

vă cer ca Dumneavoastră, conform învăţăturii Mântuitorului, să daţi Cezarului ce este a Cezarului, iar Domnului ce este a Domnului, că, mergând prin toată parohia, o să mă speriaţi, îi veţi tulbura împotriva mea pe enoriaşi şi de asemenea ameninţaţi că voi fi omorât în stradă?

13. În baza cărei legi Dumneavoastră propovăduiţi că Rząd prześladuje1, guvernul ne persecută şi că eu vă persecut, aduceţi date despre asta, prezentaţi dovezi că sunteţi persecutat Rząd prześladuje, pentru a raporta guvernului.

14. Vă dau, onorate domn, de la primirea acestei scrisori, trei zile pentru a da răspuns la punctele explicate mai sus, în caz contrar voi aduce la cunoştinţa Excelenţei Sale şefului Jandarmeriei tot ce am expus mai sus cu toate amănuntele şi, în afară de aceasta, voi ruga poliţia să vă ceară răspuns la toate aceste puncte pentru informare şi măsurile cores-punzătoare şi totodată voi ruga poliţia să nu vă dea paşaport pentru plecarea Dumneavoastră cu familia peste hotare, unde Dumnea-voastră, sub pretextul bolii, doriţi să plecaţi pentru trai şi să vă acorde o atenţie sporită, pentru că Dumneavoastră, onorate domn, foarte multe vă permiteţi şi, contând pe capitalul pe care îl aveţi, consideraţi că vi se permite tot şi că pentru Dumneavoastră nu există lege.

15. Repet că aceste informaţii îmi sunt trebuitoare pentru a le prezenta Excelenţei Sale guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei, de la care am însărcinarea să urmăresc mersul gândurilor şi acţiunilor enori-aşilor polonezi din Hotin şi să raportez despre asta Excelenţei Sale.

Preotul catolic Hodorovski

1 „Rząd prześladuje” – aşa e în original, sintagma se traduce din poloneză: „guvernul perse-cută”.

– 167 –

Abrevieri ANRM – Arhiva Naţională a Repubicii MoldovaASRS – Arhivele de Stat ale Rusiei, filiala Saratov

BibliografieGUMENÂI, I. (2007). „Politica confesională a administraţiei ţariste faţă

de Biserica Catolică din Basarabia în sec. XIX”, Analecta catholica, III, 129-137.

POŞTARENCO, DINU. (2010). „Persecutarea unor polonezi din judeţul Hotin după insurecţia din 1863”, Analecta catholica, IV, 225-235.

ГОРИЗОНТОВ, Л. (1997). „Vybory nositelia russkogo «nachala» v pol’skoj politike Rossijskoj imperii”, in Katolitzism v Rosii i pravoslavie v Pol’she, Varşovia.

ДОЛБИЛОВ, М. (2001). „Kul’turnaia idioma vozrozhdenija Rossii kak faktor imperskoi politiki v Severo-Zapadnom krae v 1863-1865 gg.”, Ab Imperio, 1-2.

КИПРИЯНОВИЧЬ, Г. Р. (1899). Istoricheskij ocherk pravoslavija, katoli-chestva i unii v Belorusii i Litve. Вильна.

ЛЕКЛЕРК, ИВАН. (2005). „«Litovski paradoks»: rossijskaia konfesional’naia politika po otnosheniiu k staroobriadtzam v severo-zapadnom krae”, Letuviu Kataliku mosclo Academja, metrastis, XXVI, 361-374.

МИЛЛЕР, Ал., Долбилов, М. (2006). Zapadnye okrainy Rossijskoj imperii, Sankt Petersburg.

САГАНОВА, НЕЛЯ. (2005). „Кишиневский римско-католический приход «Божественного Провидения» в первой половине XIX века”, Analecta catholica, I, 118-129.

САГАНОВА, НЕЛЯ. (2008). „Religioznaia zhizni v Respublike Moldova s tochki zrenija katolicheskogo menshinstva. Retrospektiva i sovreme-nost’”, Analecta Catolica, III, 91-102.

СТАЛЮНАС, Д. (2005). „Rol’ imperskoj vlasti v protzesse massovogo obraschenija v pravoslavie v 60-e gody 19-go stoletija”, Letuviu Kataliku mosclo Academja, metrastis, XXVI, 303-320.

ФИЛАТОВА, Е. (2005). „Konfesional’naia politika tzarskogo pravitel’stva na Belarusi (1772-1869)”, Letuviu Kataliku mosclo Academja, metrastis, XXVI, 245-259.

– 168 –

SUMMARY

THE PRIEST’S ROBE, THE LOYALTY TO THE CZAR AND THE BLACKMAIL. THE HISTORY OF A PRIEST FROM HOTIN

In this article, the author tackles a topic less studied by historical science, namely the one related to parishioners blackmailed by the clergymen. In fact it is a specific case related to the Catholic parish from Hotin. To create a wider context, the author makes a request related to religious policy line adopted by the Russian Empire from different religions and currents, stopping in more detail on the situation of the Roman Catholic Church. As to ensure the clarity of the situation, the author make an analysis by comparing the situation of Western Christianity confession representa-tives from different geographical regions. As example are taken northwest gubernias of the Russian Empire and Bessarabia, which coincided by the way and temporary segment of entry into the Russian Empire, but differed by religious structure. Also for the integration of the context are given data related to the evolution of the Catholic community in the period between annexation the Hotin to the territory of Tsarist Russia and the ‘70s, when the event presented by the author occured. Finally is made the analysis of a letter issued by the administrator of the parish from Hotin, Anthony Hodorovski, to the nobleman Ignatius Zalevski. It is a novel act, demon-strating methods tried by the Catholic priest to blackmail the nobleman Ignatius Zalevski, by using beside a number of confessional arguments also the argument of „loyalty to the imperial power”.

– 169 –

ASPECTE DOGMATICE ÎN OPERA LUI DOSTOIEVSKI

Corneliu-Dragoş BĂLAN

De-a lungul vremii au existat numeroşi scriitori ruşi care au imprimat o schimbare în profunzime întregii literaturi universale. Dintre scriitorii ruşi reprezentativi amintim pe Alexandr Puşkin (primul în ordine cronologică), Nicolai Gogol, Lev Tolstoi sau Alexandr Soljeniţîn (a cărui capodoperă este, fără îndoială, Arhipelagul Gulag1). Totuşi, Fiodor Mihailovici Dosto-ievski demonstrează, prin scrierile sale, un talent deosebit pentru înţele-gerea psihologiei umane, „căutându-L toată viaţa pe Dumnezeu”2.

Marele scriitor rus s-a născut la 30 octombrie/11 noiembrie 1821 la Moscova3 şi a părăsit lumea la 29 ianuarie/9 februarie 1881, la funeraliile sale asistând peste 50 000 de oameni.

Studiind toate marile romane dostoievskiene, rezultă faptul că acestea sunt consolidate pe baza unor pilde din Sfintele Evanghelii, astfel încât fiecare din romanele în care regăsim paralelismul cu parabolele scripturis-tice este dezvoltat prin prisma modelului iniţial. 1 Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. I-III, traducere de Nicolae Iliescu, Editura

Univers, Bucureşti, 2008. 2 Nicolae Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, trad. de Radu Pârpauţa, Editura Institutului

European pentru Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 1992, p. 14. 3 A fost fiul mai mic al medicului Mihail Dostoievski şi al Mariei. În 1834-1837 a urmat o

şcoală secundară particulară, timp în care a citit foarte mult. Urmează apoi şcoala militară de inginerie din Petersburg, dar renunţă foarte repede şi definitiv la cariera de inginer, care nu îl atrăgea, orientându-se spre literatură. Debutează în literatură în anul 1846 cu povestirea „Oameni sărmani”, fiind numit „un nou Gogol”. De acum înainte, Dostoievski se va dedica întru totul creaţiei literare. În aprilie 1849 este arestat şi condamnat la moarte, pedeapsă comutată în muncă silnică, pentru apartenenţa la un grup socotit ostil regimului. Anii de detenţie dură (1850-1854) îşi vor pune amprenta decisiv asupra vieţii şi personali-tăţii scriitorului. După Amintiri din Casa morţilor (1860-1865) şi Însemnări din subterană (1864), Dostoievski scrie şi publică, rând pe rând, marile sale romane, care vor face din el unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii: Crimă şi pedeapsă (1866), Idiotul (1868), Demonii (1871-1872), Fraţii Karamazov (1880) – vezi F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, trad. de Nicolae Gane, Ed. Leda, Bucureşti, 2004, p. 10-11; Faima i-a crescut continuu. Spre sfârşitul vieţii este ales academician. După moartea primei soţii, se recăsă-toreşte la vârsta de 40 de ani cu Anna Grigorievna – „o femeie plină de smerenie, sinceră, ea fiind cea care îl apropie de religie” (Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, trad. de Adina Cobuz, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 297). În ultimii ani de viaţă, Dostoievski a trăit la ţară, aproape de Sankt Petersburg, fiind un soţ exemplar, un tată devotat şi un enoriaş statornic. Trebuie spus că elementul biografic îşi găseşte un loc destul de larg în opera sa – F.M. Dostoievski, Opere (în 11 volume), Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966.

– 170 –

Romanul Crimă şi pedeapsă1 este centrat pe pericopa evanghelică de la Ioan 11, 1-45, în care se vorbeşte despre învierea lui Lazăr, fragment care este actualizat în roman prin intermediul episodului în care Sonia Marme-ladova îi povesteşte exact acest moment lui Raskolnikov – personajul prin-cipal al romanului – anticipând astfel proxima metanoia şi „înviere din morţi” a acestuia; de asemenea, Rodion – se pleacă până la pământ, săru-tându-i picioarele Soniei şi spunând: „Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane…”2.

Romanul Demonii3 este centrat pe fragmentul evanghelic al demoni-zaţilor din ţinutul Gadarenilor, relatat în Evanghelia după Luca 8, 32-37, fragment pe care îl găsim chiar la începutul romanului, sub forma unui motto.

De asemenea, romanul Fraţii Karamazov4 este inspirat din textul de la Ioan 12, 24: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, va aduce multă roadă”.

Acelaşi tipar întâlnim şi în romanul Idiotul5 – roman în care este actu-alizat textul de la Matei 18, 3, unde Mântuitorul spune: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu”. Ideea acestui roman este centrată pe imaginea paradisului pierdut, dar promis a fi recuperat.

În romanele sale, Dostoievski a abordat cu precădere tema antropolo-giei. Pentru el, omul nu este un fenomen dintr-un şir, ci o persoană dornică de comuniune cu Dumnezeu, de realizare a scopului pentru care a fost creat. Marele scriitor rus a dezbătut în romanele sale adevăruri de credinţă creştin-ortodoxă, căutând să arate sensul spiritual al omului şi darurile cu care a fost înzestrat de către Dumnezeu; dintre aceste adevăruri de credinţă amintim: libertatea, iubirea, credinţa. De asemenea, regăsim în operele sale pasaje în care abordează tema eshatologiei.

1. Personajele dostoievskiene, slujind lui Dumnezeu sau supuse demonizării

Eroul dostoievkian ca fiinţă umană se împarte între bine şi rău, acţiunile 1 F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, trad. de Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella

Dumbravă, Ed. Cartea Romanească, Bucureşti, 1982. 2 Ibidem, p. 406. 3 F. M. Dostoievski, Demonii, trad. de Marin Preda şi Nicolae Gane, Ed. Cartea Românească,

Bucureşti, 1981. 4 Idem, Fraţii Karamazov, vol. I-II, trad. de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986. 5 Idem, Idiotul, trad. de Emil Iordache, Ed. Polirom, Iaşi, 2000.

– 171 –

sale manifestându-se contradictoriu, el fiind dominat în acelaşi timp de o idee. Expresia oximoronică bine–rău este reprezentativă pentru existenţa umană, conferindu-i-se optimism prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Dostoievski este un scriitor cu valenţe religioase, care a creat opere despre şi pentru om, fără deosebire de apartenenţă religioasă, depăşind cu mult graniţele ortodoxiei răsăritene. „Omul este o enigmă. Ea trebuie dezlegată, chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă pentru a o dezlega. Eu mă ocup de această enigmă pentru că vreau să fiu om. A studia viaţa şi oamenii reprezintă principalul meu ţel şi unica mea preocupare”1, spune marele scriitor rus în unul din romanele sale. Opera sa, în general, prezintă o abordare eminamente creştină, din perspectiva Sfintelor Evanghelii. În centrul operei lui Dostoievski se află Iisus Hristos.

Mila, smerenia şi suferinţa reliefate în toate romanele sale, în special în Umiliţi şi obidiţi, sunt virtuţile creştine larg dezbătute.

Biruinţa binelui asupra răului se realizează prin iubire. Suferinţa are rol purificator, iar izbăvirea omului se realizează prin credinţă. Credinţa îi presupune pe Dumnezeu şi pe om ca fiind persoane, Creatorul fiind suprema realitate personală. Iar între aceste realităţi personale, singura legătură mântuitoare o reprezintă credinţa. Ca persoană, omul este liber, iar credinţa este întotdeauna legată de libertate. Credinţa nu este numai un act intelectual, ci, înainte de toate este o faptă morală, pentru că a te depărta de lume şi a te ataşa Mântuitorului înseamnă a-L iubi, iar iubirea presupune eforturi de voinţă2. Credinţa e „viaţa care dă viaţă”3 şi ar putea fi definită ca răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu.

Personajele lui Dostoievski sunt idei, modalităţi de a evidenţia oameni spirituali, călăuziţi de credinţa adevărată, de suferinţa şi jertfa îndreptată spre a-L urma pe Hristos sau oameni care ne arată indiferenţă pentru a moşteni împărăţia cerurilor.

În Demonii, personajul principal – Stavroghin – este o personalitate neobişnuită, incapabil de opţiune şi jertfă. În fapt, modul în care Stavro-ghin alege să-şi trăiască viaţa pământească întruchipează eşecul global al supraomului, al celui care a dorit detronarea lui Dumnezeu-Om prin omul-Dumnezeu.

De cealaltă parte, personajul central al romanului Idiotul – prinţul 1 Idem, Însemnări din subterană şi alte microromane, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, copertă. 2 Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de pr. prof. Dumitru

Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1930, p. 72. 3 Olivier Clement, Puterea credinţei, trad. de Alexandrina Andronescu şi Daniela Ciascai,

Ed. Pandora, Târgovişte, 1999, p. 55.

– 172 –

Mîşkin –, în contradicţie cu Stavroghin sau Versilov din romanul Adoles-centul (care sunt personaje ce dau naştere demonizării), e un personaj angelic, dar nedeplin, natura sa fiind luminoasă. Un personaj asemănător prinţului Mîşkin este şi Alioşa Karamazov. Acesta este un tânar dornic de a săvârşi binele şi care aplanează conflictele familiale, de cele mai multe ori. Pe Alioşa îl întâlnim în mai toate scenele romanului Fraţii Karamazov, fiind emisarul de pace în infernul familiei Karamazov. El este „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat, prin vraja artei, poporul rus din viitor, transformat total prin flacăra iubirii şi a desă-vârşirii creştine”1.

Unii din eroii marelui scriitor rus se situează la răspântia dintre săvâr-şirea binelui sau răului, aşa cum este Raskolnikov, personajul principal din romanul Crimă şi pedeapsă. Acesta este un personaj supus greşelii, păca-telor lumeşti, dar care ajunge să-şi dorească ispăşirea acestora şi continu-area pe calea binelui. Pe Dostoievski, în fapt, nu-l preocupă cel care n-a gustat fructul oprit, omul neatins de ispite, ci păcătosul şi căile mântuirii sale. El nu concepe binele decât ca asimilare şi înfrângere a răului. „Sfânt i se pare acela care a trecut prin toate încercările, a cunoscut toate abisurile, a gustat din toate păcatele şi s-a curăţat de ele”2.

1.1. Adevărul lui Hristos este adevărul despre libertateÎn centrul gândirii antropologice a lui Dostoievski se află ideea liber-

tăţii. „Fără libertate nu există om”3. Libertatea împreună cu darul vieţii conştiente, darul aspiraţiei de continuă autodepăşire, de comuniune cu Ziditorul şi cu semenii, de putere creatoare alcătuiesc trăsăturile chipului lui Dumnezeu din om. Există o strânsă legătură între libertate şi cunoaş-tere. Nu există virtute fără libertate, şi pentru răsăriteni e cu neputinţă a ajunge la adevăr fără practica virtuţilor4. Această libertate, pe care o are 1 Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 255. 2 Ion Ianoşi, „Prezentări şi comentarii. Date bibliografice”, în F. M. Dostoievski, Crimă şi

pedeapsă, trad. de Ştefana Velisar Teodoreanu şi Isabella Dumbravă, Ed. Cartea Roma-nească, Bucureşti, 1982, p. 650.

3 N. Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, p. 40. 4 Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin. I. Manual sistematic, trad. de diac. Ioan

I. Ică jr., ediţia a II-a, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 139. Întâlnim în această lucrare mai mulţi termeni prin care se vorbeşte despre libertate: apatheia, sau nepătimirea, înseamnă libertatea şi independenţa spiritului faţă de patimile trupeşti; autokrates – marchează caracterul împărătesc al independenţei faţă de celelalte fiinţe supuse legilor imuabile ale necesităţii; theoria este libertatea intelectului, o sesizare nemijlocită a adevărului, lipsită de iluzii; parrhesia este îndrăzneala de a vorbi direct cu Dumnezeu; proairesis – libertatea de a alege dintre bine şi rău; eleutheria – libertatea originară.

– 173 –

omul în plinătatea harului, îl scoate de sub servitutea naturii, a înrobirii pătimaşe şi-l face slujitor al binelui, adevărului şi frumosului. Unitatea între adevăr şi libertate apare deja la Sfântul Ioan Evanghelistul într-o perspec-tivă superioară: ca o participare la gnoza şi libertatea divină. „Adevărul vă va face liberi; …dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan VIII, 32, 36). Sfântul Apostol Pavel specifică: Iisus, Care este Adevărul, ne face liberi prin Duhul Său, fiindcă „unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni III, 17).

Totodată, trebuie să spunem că originea răului, deci a păcatului în viaţa omului, şi prin om în întreaga creaţie legată de om, stă în voinţa liberă a omului, care, consimţind la sfatul celui rău (Facere III, 4-7), a călcat porunca lui Dumnezeu dată lui spre păzire (Facere II, 16-17; III, 3) şi a cunoscut binele şi răul (Facere III, 22), adică binele din care a căzut şi răul pe care l-a ales prin libera alegere1. Dumnezeu nu este autorul răului. Şi nu este pentru simplul motiv că răul nu există ca realitate independentă. Răul nu este un lucru printre celelalte, nu este una dintre creaţii. Ci este negaţie, absenţă, ceea ce-i lipseşte unei realităţi ca să fie deplină ea însăşi2.

Atâta timp cât au ascultat de Dumnezeu şi au deprins virtuţile, primii oameni şi-au exercitat suveranitatea asupra lumii înconjurătoare şi au fost cu totul liberi de pornirile iraţionale. Punând nume „tuturor dobitoacelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului” (Facere II, 20), Adam a dovedit, pe de o parte, că este o fiinţă ce se bucură de toată liber-tatea voii sale, iar pe de altă parte, că el cunoaşte binele şi răul şi este plin de toată înţelepciunea şi priceperea, pentru că a ştiut să pună nume potrivite vieţuitoarelor pământului.

Toate romanele lui Dostoievski sunt experimente ale libertăţii umane. Omul îşi manifestă libertatea, dispus fiind la orice suferinţă, numai să se simtă liber. Primul act al libertăţii umane a fost un act de libertate negativă. Prin actul său de libertate negativă, omul nu a putut nici să compromită stabilitatea lui Dumnezeu, nici să ştirbească câtuşi de puţin eternitatea, 1 Pr. prof. dr. Dumitru Gh. Radu, Repere morale pentru omul contemporan, Ed. Mitropoliei

Olteniei, Craiova, 2007, p. 7. 2 Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, trad. de Dora Mezdrea, Ed. Anastasia, Bucureşti,

1992, p. 35: „Dumnezeu îngăduie existenţa răului ca o condiţie inevitabilă, într-un univers creat, a unui bine şi mai mare: admite răul fizic (suferinţă, diferite calamităţi, catastrofe şi distrugeri) pentru că toate acestea sunt inevitabile într-un univers creat, deci imper-fect, alcătuit din fiinţe multiple al căror bine personal nu poate întotdeauna să coincidă cu binele celorlalţi; dar existenţa acestui univers şi armonia lui globală covârşesc răul pe care-l necesită; de asemenea, Dumnezeu tolerează răul moral din respect pentru libertatea cu care şi-a înzestrat creaturile dotate cu raţiune”.

– 174 –

lucruri indestructibile şi care nu erau la îndemâna sa, dar s-a primejduit pe sine însuşi, construindu-şi o lume ameninţată şi periclitantă1, care nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ci prin care omul vrea să devină Dumnezeu, cum îl amăgise diavolul (Facere III, 5). Libertatea presupune infinitate, comuniune cu Dumnezeu, pentru cei care aleg calea binelui, posibilitate de a răspunde oricând chemării lui Hristos: „Ia-ţi crucea şi vină după Mine” (Marcu 10, 21).

Cu toate că libertatea absolută aparţine lui Dumnezeu Celui absolut, de Care depind toate, fără ca El însuşi să depindă de ceva, Dumnezeu Însuşi îşi restrânge libertatea în faţa „absolutelor” Lui făpturi create2. Ca făptură „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu Celui absolut şi necreat, omul este chemat să se facă părtaş de libertatea absolută, care este însăşi liber-tatea lui Dumnezeu. Singura deosebire a libertăţii omeneşti faţă de cea dumnezeiască este aceea că nu există prin fire, ci prin participare la liber-tatea dumnezeiască. Condiţia participării la această libertate este comu-niunea cu Dumnezeu, care se realizează prin ţinerea poruncilor. În caz contrar, prin călcarea poruncilor, omul rupe comuniunea lui cu Dumnezeu şi se supune stricăciunii şi morţii. Pierde harul Sfântului Duh, care îl face părtaş de libertatea dumnezeiască şi se înrobeşte unor autorităţi imper-sonale. Încetează de a-L vedea pe Dumnezeu ca Tată Care îl iubeşte şi îşi făureşte dumnezei care îl stăpânesc.

Este indubitabil că omul contemporan nu se gândeşte numai la Biserică; omul secularizat îl resimte pe Dumnezeu ca duşman al libertăţii. Astfel, în dialectica hegeliano-marxistă avem raportul dintre Stăpân şi sclav; Freud vorbeşte despre complexul „Tatălui sadic”, care incită la patricid; în timp ce pentru Nietzsche, Dumnezeu este „Spionul celest” a cărui privire stânje-neşte3; mai mult, Proudhon spune că „Dumnezeu este Răul”, iar silogismul 1 Luigi Pareyson, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, trad. de Ştefania Mincu, Ed. Pontica,

Constanţa, 2005, p. 202. „În termeni istorici şi narativi actul libertăţii s-a prezentat în modul următor. În Dumnezeu primul act al libertăţii a fost alegerea binelui, care rămâne ca definitivă, urmată apoi mereu de alegeri pozitive, nu pentru că acestea ar fi necesare, ci în virtutea irevocabilităţii existenţei lui Dumnezeu ca victorie asupra răului, care face ireversibil cursul libertăţii divine ca alegere permanentă a binelui. În om, primul act al libertăţii a fost alegerea răului, cum ne spune Sfânta Scriptură: el putea să aleagă binele, dar a preferat să se adreseze negării, cu o alegere destinată să se repete până ce el nu va fi pus în condiţia de a restabili funcţionarea libertăţii grav compromisă de acea unică alegere cu adevărat liberă”, p. 298.

2 Prof. dr. Georgios I. Mantzaridis, Morala creştină, vol. II, trad. de diac. drd. Cornel Constantin Coman, Ed. Bizantina, Bucureşti, 2006, p. 209.

3 Paul M. Cohen, Freedom’s moment. An essay on the French idea of liberty from Rousseau to Foucault, University of Chicago Press, 1997, p. 103.

– 175 –

ateu în privinţa raportului între libertate şi Dumnezeu, rostit de Bakunin şi reluat de filosoful existenţialist Jean-Paul Sartre, este următorul: „Dacă Dumnezeu există, eu nu mai sunt liber; sunt liber, deci Dumnezeu nu există”1.

1.1.1. Legenda Marelui InchizitorLegenda Marelui Inchizitor o găsim în romanul Fraţii Karamazov2.

Este, în fapt, un extraordinar encomion închinat lui Hristos, rostit de Ivan Karamazov. Acţiunea se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei şi vorbeşte de venirea pe pământ a lui Iisus Hristos. „Fireşte, nu e vorba de cea de-a doua venire din veacul de apoi, când avea să se înfăţişeze – după cum El Însuşi făgăduise – în toată slava sa cerească… Apare din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste, şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este El”3.

În Legendă, regăsim esenţa concepţiei dostoievskiene asupra lumii, o concepţie pozitivă şi religioasă, care soluţionează tema fundamentală a operei marelui scriitor – libertatea. Sunt puse faţă în faţă două temeiuri fundamentale: libertatea şi constrângerea; credinţa în sensul vieţii şi necre-dinţa în sensul vieţii; iubirea divină şi mila atee faţă de oameni – Hristos şi antihrist. Libertatea creştină înseamnă sacrificiu – al intelectului şi al inimii, este, în esenţă, o remodelare a personalităţii, care eliberează de vacarmul lumii şi promite liniştea contemplaţiei şi certitudinea epectazei. Avem de-a face cu un monolog al Marelui Inchizitor, pentru că tot timpul Hristos tace. Totuşi, la un moment dat, Iisus Hristos se ridică din colţul

1 Jean-Paul Sartre, Căile libertăţii. II: Amânarea, Ed. Rao, Bucureşti, 2000, p. 261. Ceea ce are pozitiv existenţialismul, chiar în forma lui extremă, reprezentată de Heidegger şi Jean-Paul Sartre, este recunoaşterea omului ca libertate, deci ca spirit. „Dar teza lui că omul ca existenţă, ca libertate, nu presupune nici o esenţă, nu implică nici o natură prealabilă, că în libertate nu sunt cuprinse anumite valori şi vreo obligaţie, nu se poate susţine… Libertatea aceasta fără nici un fundament, care seamănă atât de mult cu liberul arbitru total neutru al teologiei catolice, este ceva ireal”, deoarece „o libertate ruptă de fire, e o libertate contrară ei însăşi. Căci firea nu e în afară de libertate, ci în libertatea însăşi”; „Exis-tenţialismul, concepând libertatea ca opusă firii, are ca premisă învăţătura confesiunilor apusene despre fire, a celei catolice care consideră firea umană ca un întreg suficient sieşi, în afară de Dumnezeu, şi a celei protestante, care consideră această fire ruinată iremediabil prin păcat. Ortodoxia, concepând firea ca o realitate ce creşte în ambianţa divină, prin libertate, nu poate constitui baza pentru o concepţie care depreciază firea şi o vede opusă libertăţii” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Starea primordială a omului în cele trei confe-siuni”, Ortodoxia (în continuare, ORT.), 1956, nr. 3, pp. 348, 352).

2 F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, pp. 439-473. 3 Ibidem, p. 443.

– 176 –

celulei în care fusese dus, vine spre bătrânul Inchizitor şi îl sărută. Luat prin surprindere, prelatul plecă din celulă, spunându-I: „Du-Te şi să nu mai vii…, să nu mai vii… niciodată, niciodată!”1.

Marele Inchizitor nu crede nici în Dumnezeu, nici în om. Acest atlet al ateismului ia apărarea lumii (îi impută lui Hristos „că e prea exigent cu posi-bilităţile speţei umane”2) nu din convingere, ci din dorinţa de a o avea el toată. Pe de altă parte, tăcerea desăvârşită a lui Hristos este „tăcerea omului care a înţeles totul”3. Pierzând credinţa în Dumnezeu, Marele Inchizitor nu mai putea crede nici în om. Creştinismul nu impune numai credinţa în Dumnezeu, ci şi credinţa în om, creştinismul fiind religia divino-umanităţii. Prelatul susţine că omul nu poate îndura suferinţele sale şi ale altora, şi aceasta deoarece libertatea şi cunoaşterea binelui şi răului nu sunt posibile fără suferinţă. De fapt, susţine personajul dostoievskian, omul refuză marile învăţături ale lui Dumnezeu – nemurirea şi libertatea. El crede că, de fapt, omul liber caută aici pe pământ un om căruia să-i slujească: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai stator-nică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui trebuie să se plece până la pământ. Numai că el vrea să se plece înaintea unei forţe indiscutabile, atât de indiscutabile, încât toată lumea s-o respecte, îndoindu-şi genunchii în faţa ei. Căci, în primul rând, aceste fiinţe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în faţa căruia să se plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalţi, în care să creadă lumea întreagă şi căruia să i se închine toţi, absolut toţi”4.

Dostoievski, prin vocea Marelui Inchizitor, arată că Iisus Hristos nu poate reveni pe pământ, pentru că: „Tu ai încredinţat totul papei, şi deci, în momentul de faţă, totul se află în mâna lui…”5. Astfel, marele scriitor rus combate învăţătura romano-catolică, care susţine că papa este trimisul lui Hristos pe pământ, locţiitorul Lui – vicarus Christi. „Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi eu îţi zic ţie: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, iar porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri [s.n.]” (Matei XVI, 17-19). 1 Ibidem, p. 470. 2 Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Ed. Cartea Românească, Bucu-

reşti, 1983, p. 241. 3 Ibidem. 4 F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, p. 453. 5 Ibidem, p. 447.

– 177 –

Această piatră sau temelie, pe care susţin romano-catolicii că este zidită Biserica, conferă papei o semnificaţie specială: el este înlocuitorul lui Hristos pe pământ, vicarul lui Hristos!1 Papa ţine locul lui Hristos, el acţi-onând in persona Christi! Aceste afirmaţii conduc la ideea că, în viziunea teologiei catolice, papalitatea constituie, într-adevăr, gradul cel mai înalt de actualizare a prezenţei lui Hristos în Biserică, forma cea mai înaltă sub care apare Hristos Însuşi în lume.

Învăţătura ortodoxă susţine că textul clasic de la Matei XVI, 18: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”, invocat de catolici ca argument, nu se referă la Petru sau la credinţa sa personală, ci la credinţa mărturisită în numele Apostolilor, pentru că ştim că credinţa lui s-a dovedit şovăielnică şi a fost chiar admonestat cu cuvintele: „Înapoia mea, satano!”. De altfel, Sfântul Apostol Pavel arată că Biserica este zidită „pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos” (Efeseni II, 20).

2. Suferinţa, credinţa şi iubirea – viaţa în HristosPentru Dostoievski suferinţa este dată ca aport fundamental pentru

desăvârşire. Arhetipul, prototipul Hristos, s-a desăvârşit în suferinţă. „Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dure-roasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru, atunci când îi dăm un sens”2, spune părintele profesor Holbea într-un recent interviu.

Mântuitorul Iisus Hristos, prin patimi şi moartea pe Cruce, a reînnoit şi întărit firea umană asumată, iar prin Înviere şi Înălţarea Sa la ceruri, Hristos a comunicat firii noastre harul integral al dumnezeirii, introducând-o în Sfânta Treime: „...întru Sineşi îndumnezeind omenirea, a suit-o la ceruri Hristos-Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre [s.n.]”3.

Teologia occidentală (catolică) – afirmând că păcatul nu a strâmbat firea omenească, ci l-a jignit numai pe Dumnezeu, deci jertfa crucii nu are ce să îndrepte în firea noastră, ci doar să înlăture supărarea lui Dumnezeu Cel jignit, ca omul să fie iarăşi admis în relaţie cu El şi firea lui să fie împo-dobită cu etajul darurilor supranaturale – stăruie îndeosebi asupra direcţiei jertfei lui Hristos spre Dumnezeu4.

1 Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete, declaraţii, ediţie revizuită, Arhiepi-scopia Romano-Catolică, Bucureşti, 2000, p. 78.

2 Pr. prof. Gheorghe Holbea, „Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu”, Ziarul Lumina, anul VI (2010), nr. 34, p. 9.

3 Octoihul Mare, glasul al IV-lea, sâmbătă la Vecernia mică, „Slava...”, de la stihoavnă, p. 283. 4 Pr. prof. dr. Dumitru Gh. Radu, Repere morale pentru omul contemporan, p. 274.

– 178 –

În schimb, teologia protestantă, subliniind că, prin păcat, nu numai Dumnezeu a fost jignit, ci şi firea noastră a fost alterată atât de total, încât nu mai poate fi vindecată, rămâne tot la relaţia lui Hristos cu Tatăl, accen-tuând în Jertfa Crucii ideea de ispăşire a vinei pentru care Dumnezeu promite restaurarea firii omului în viaţa viitoare1.

În opoziţie cu aceste două doctrine occidentale privind răscumpărarea în general şi jertfa Crucii în special, înţelegerea cea mai cuprinzătoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atât direcţia ei îndreptată spre Dumnezeu, cât şi direcţia ei îndreptată spre firea omenească asumată de Hristos şi, prin ea, spre ceilalţi oameni. Această concepţie cuprinzătoare este proprie gândirii Sfinţilor Părinţi, fiind în acord şi cu cea a Sfintei Scrip-turi2.

Prin jertfa adusă Tatălui, Hristos nu numai că restaurează şi îndum-nezeieşte firea omenească, ci dă şi direcţiei ei îndreptare spre Dumnezeu. Îi dă un alt sens decât acela al unei simple satisfacţii a onoarei Lui jignite, îndreptând prin jertfă starea de duşmănie a firii omeneşti faţă de Dumnezeu. Hristos dobândeşte prin aceasta însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru această fire, pentru oameni şi invers: manifestând prin jertfă voinţa omului de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, firea omenească se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnavă3.

Prin Jertfa Crucii serveşte nu numai firii umane înseşi, eliberându-se de stricăciune şi întărindu-se în bine, ci şi restabilirea comuniunii între Dumnezeu şi om. „Jertfa Crucii este necesară refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu”4.

Dostoievski şi-a dat seama şi a repetat fără încetare că omul nu poate trăi într-un veac haotic şi dezechilibrat, decât găsindu-şi sau regăsindu-şi credinţa; vorbind de „o credinţă sau un Dumnezeu”, de fapt, el nu concepea decât credinţa în Dumnezeu5. Credinţa neclintită în Dumnezeu este „calea regală a mântuirii”6, cum spune un filosof contemporan.

„Credinţa în Hristos e iubirea faţă de Hristos şi însuşirea iubirii lui

1 Ibidem, p. 275. 2 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Ed. I.B.M. a B.O.R.,

Bucureşti, 1978, pp. 130-131. 3 Ibidem, p. 131. 4 Pr. prof. Dumitru Gh. Radu, Repere morale pentru omul contemporan, p. 276. 5 Ion Ianoşi, „Prezentări şi comentarii. Date bibliografice”, în F. M. Dostoievski, Crimă şi

pedeapsă, p. 652. 6 Petre Ţuţea, Tratat de antropologie creştină. Addenda. Filozofie şi teologie, Ed. Timpul,

Iaşi, 2001, p. 73.

– 179 –

Hristos faţă de oameni”1. Credinţa apare ca început de drum în mântuire, am putea spune. Trecând peste consideraţiile generale, trebuie precizat strict teologico-dogmatic cum anume omul se mântuieşte prin credinţă. Aceasta apare ca prima condiţie subiectivă cerută de Dumnezeu omului pentru a se mântui. Dar credinţa nu este doar un act al omului. Aceasta presupune totodată harul, fiind văzută, în esenţa ei, ca dialog. „Credinţa este o condiţie a mântuirii, deoarece începutul mântuirii nu poate fi desprins de credinţa în Iisus Hristos, Cel care a adus mântuirea. Credinţa este uşa harului în viaţa noastră. Ori de câte ori facem o mărturisire de credinţă, din inimă, o nouă putere de har intră în fiinţa noastră”2. Credinţa este răspunsul afir-mativ al omului, acel Da spus lui Hristos. Vizibilul şi invizibilul se amestecă în credinţă. Da-ul echivalează cu o primire interioară a lui Hristos. << Prin credinţă, omul se deschide harului dumnezeiesc şi lucrează cu el, căci acel da pe care îl exprimă credinţa la chemarea lui Dumnezeu pentru comu-niunea cu Sine, omul îl dă prin lucrarea harului dumnezeiesc sălăşluit în el căreia îi răspunde >>3. Credinţa, în acest sens, este mântuitoare, omul îndreptându-se prin ea: „Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred” (Romani 3, 22).

Credinţa implică dimensiunea iubirii, care îi este constitutivă şi, mai mult decât atât, libertatea adevărată nu poate exista fără dragoste – aceasta fiind cea care ne face deplin liberi. Omul nu poate fi conceput fără iubire, întrucât este adus la existenţă ca urmare a iubirii lui Dumnezeu (I Ioan 4, 8). „Dumnezeu nu avea nevoie să creeze Universul. Singura raţiune care a împins Fiinţa supremă să îndeplinească actul creaţiei a fost darul iubirii Lui infinite, pe care a vrut să ni-l facă. La originea Universului se află un imens act de iubire al lui Dumnezeu”4. Stareţul Zosima spunea că „iubirea noastră e numai răspunsul nostru la iubirea Lui, dat prin puterea iubirii Lui. E un val al fiinţei noastre spre El, stârnit de valul iubirii Lui, care ne trage spre El”5.

1 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică…, vol. II, p. 367.2 + Dr. Nicolae Corneanu, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, Ed. Mitropoliei Banatului,

Timişoara, 1984, p. 50.3 Pr. prof. Dumitru Radu, „Mântuirea – a doua creaţie”, ORT., XXXVIII (1986), nr. 2, p. 79.4 Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 80, 133, apud pr. prof.

dr. acad. Dumitru Popescu, „Logosul divin şi unitatea creaţiei într-o lume secularizată”, Glasul Bisericii, anul LIX (2003), nr. 9-12, p. 54.

5 F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, p. 507.

– 180 –

III. Iadul este „chinul de a nu iubi”1

În scrierile lui Dostoievski găsim şi însemnări despre eshatologie, despre ceea ce semnifică raiul şi iadul în viziunea sa. Zosima, stareţ peste două sute de călugări ai mănăstirii de lângă orăşelul Scotoprigonievsk, este un monah optimist, deloc bigot, un om luminos, care proclamă iubirea ca imperativ categoric. El consideră că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa […] e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Deci raiul este posibil aici, pe pământ. Cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi […] şi pentru fiecare dintre ei în parte”2. Trebuie spus că Dostoievski se foloseşte în dezvoltarea acestor idei ale stareţului Zosima de teologia Sfântului Isaac Sirul privitoare la viaţa veşnică. „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine, m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”3, spune stareţul. Chinul iadului veşnic nu va fi fizic, ci, mai rău, spiritual, când cei care au dispreţuit iubirea lui Dumnezeu nu vor avea parte de ea.

Nici Împărăţia Cerurilor, nici iadul, nu sunt simplu locuri, ţinu-turi situate undeva anume, ci realităţi duhovniceşti, ce nu se văd cu ochii trupeşti. După cum spune Sfântul Marcu Eugenicul, ele sunt „locuri ce se cugetă cu mintea”, fiind potrivite unor stări, trepte şi feluri de vieţuire.

În textele scripturistice ele sunt înfăţişate adesea sub o formă materială: iadul ca foc (Matei 25, 41; Marcu 9, 45), vierme neadormit (Marcu 9, 45), plâns şi scrâşnire a dinţilor (Matei 13, 42). Tot aşa le întâlnim şi în tâlcuirile Părinţilor, care se folosesc de imagini materiale când zugrăvesc chinurile iadului şi desfătările din Împărăţie; aceasta din urmă, de pildă, apare ca o grădină plină de verdeaţă sau ca un ospăţ cu multe şi felurite bunătăţi – simbolul ospăţului fiind folosit chiar de Hristos (Matei 22, 1-14; Luca 14, 16, 24). Altfel spus, avem de-a face cu o exprimare simbolică, care nu trebuie înţeleasă ad literram.

Eliberarea din moarte s-a datorat sfinţeniei la care a ajuns firea omenească a lui Hristos, precum şi faptului că Hristos nu a fost un simplu om, ci om şi Dumnezeu adevărat. Astfel, ca Dumnezeu, Mântuitorul l-a biruit pe diavol, pricinuitorul căderii lui Adam. Totuşi, această biruinţă nu s-a realizat în chip brutal, ci conform înţelepciunii lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a înfrânt fără să-i suspende libertatea, aşadar, fără să Se contrazică în bunătatea Sa, ci a reuşit această victorie asupra păcatului prin sfinţenia de care a fost 1 Ibidem, p. 543. 2 Ibidem, p. 542. 3 Ibidem, p. 543.

– 181 –

pătrunsă firea Sa omenească unită cu cea divină în unicul Ipostas (divin) al Logosului.

De asemenea, ideea centrală din romanul Idiotul este aceea a prezentării prinţului naiv în ipostaza creatorului unui paradis pământesc în colaborare cu sufletele apropiate inimii sale – copiii. Privit din această perspectivă, micul sat de munte elveţian – în care are loc o parte din acţiunea roma-nului – se metamorfozează în plan simbolic într-un paradis mininatural, reiterare a Edenului iniţial şi prefigurare a viitoarei împărăţii a cerurilor. Această mică dimensiune spaţială capătă o dublă semnificaţie, trimiţând, în acelaşi timp, la două coordonate temporale între care se desfăşoară viaţa oamenilor: certitudinea a ceea ce a fost şi promisiunea a ceea ce va veni – mântuirea întru veşnicie.

Sentimentul eshatologic ne permite trăirea, în cadrul istoriei, a unor lucruri mai presus de fire, dar într-un mod nedeplin, astfel că omul simte o continuă încordare pentru a atinge desăvârşirea într-o existenţă viitoare.

Percepţia eshatologică nu presupune întâlnirea cu Hristos doar într-o lume viitoare. Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate începută, posibilă experimentării încă de aici şi acum, dar destinată desăvârşirii într-o exis-tenţă veşnică. În această pregustare noi aşteptăm desăvârşirea celor ce vor să vină, dar aşteptarea noastră este marcată de simţirea conştientă a prezenţei lui Hristos în noi încă de aici: „Cel ce păzeşte poruncile lui Hristos rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat” (I Ioan III, 24).

Înaintarea spre eshaton nu este o simplă metaforă, ci presupune o vieţuire foarte concretă, în cadrul istoricului. Setea după absolut, după eshaton este sădită în fiecare dintre noi, deoarece omul este o fiinţă însetată de veşnicie, de infinit. „Eshatonul îşi are rădăcinile în viaţa pământească, viaţa veşnică e deja viaţa pe care o duc creştinii în această lume. A existat o căutare şi a ceea ce încă în lume e un semn şi o anticipare a viitorului şi atunci, în locul concentrării asupra aşteptării, s-a vrut ca împărăţia lui Dumnezeu să fie găsită în prezent”1.

ConcluziiPrin întreaga sa operă, Dostoievski a căutat să descifreze taina omului,

pentru ca în sfârşit să poată citi în om numele lui Hristos. S-a folosit de personaje negative pentru a arăta că omul e supus greşelii, dar că se poate îndrepta şi poate urca pe scara lui Iacob, spre desăvârşire.

1 Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin. I. Manual sistematic, p. 35.

– 182 –

„Dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis”1, afirmă unul dintre personajele scriitorului rus. O frază simplă, dar de o încărcătură teologică impresionantă, care ne demonstrează că Dostoievski este un scriitor cu un pronunţat caracter religios.

În literatura şi teologia românească au existat numeroşi scriitori şi teologi care s-au inspirat din operele acestui mare scriitor din secolul al XIX-lea. Printre aceştia amintim pe Nichifor Crainic, Paulin Leca, Lucian Blaga sau Sorin Cosma.

Opera dostoievskiană este de o valoare incontestabilă, teologia orto-doxă găsindu-şi în ea repere pentru promovarea credinţei adevărate.

1 F. M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, p. 46.

– 183 –

CE ÎNŢELEGEM DIN ISTORIE. PILDELE TRECUTULUI ÎN LITERATURA DIDACTICĂ MODERNĂ

Alexandru ISTRATE

În prima jumătate a secolului al XIX-ea, programele şcolare nu puteau evolua într-un registru diferit faţă de spiritul şi posibilităţile epocii, fiind chemate să răspundă unei societăţi al cărei viitor era indisolubil legat de ceea ce a fost cândva măreţ şi, mai puţin, de incertul prezent. Cunoaşterea trecutului nu mai era doar unul din principiile culturii generale, al unei educaţii alese, ci argumentul fondator al oricărui discurs public. Petiţii, adrese oficiale, proclamaţii – toate făceau trimitere la drepturile istorice ale românilor, câştigate în situaţii excepţionale de înaintaşi. Dar care erau faptele elogiate şi, mai ales, ce tip de literatură le promova? Nu putem vorbi, decenii bune după 1800, de istoriografie, de curente şi tendinţe. Avem însă la îndemână manuale şcolare, romane istorice, memorialistică de călătorie, articole de ziare, amintiri şi broşuri, în care cei tineri aflau povestea unui erou sau a unei bătălii. Literatura franceză de inspiraţie romantică şi cărţile lui Walter Scott transformaseră istoria într-o aventură pasionantă. Imagi-naţia, fantezia, exagerările compromiteau de multe ori adevărul, amăgind mintea necoaptă a elevului. Prin urmare, suntem interesaţi să vedem dacă era legiferat un regim al manualelor care privilegia momentele importante din istoria noastră. Elaborarea lor ţinea oare cont de vreo metodologie impusă de Epitropia Învăţăturilor Publice, prin care se susţinea întoarcerea într-un timp pe cât de îndepărtat, pe atât de glorios?

Alături de o literatură entuziastă, lecţia de istorie era chemată să constru-iască noul discurs identitar, să explice şi să popularizeze marile teme isto-riografice. Şcoala urmărea să plămădească o nouă conştiinţă, redând româ-nilor mândria şi demnitatea unei ilustre descendenţe. Pentru a avea sorţi de izbândă, întregul sistem educativ trebuia reformat, curiozitatea noastră fiind legată de felul cum se construia relaţia copiilor cu vremurile de demult. Secolul al XVIII-lea agrease predarea istoriei sub forma unui monolog al profesorului, discipolul nesimţind nevoia de a interoga trecutul. Ceea ce învăţa nu era istoria lui. Asirieni, babilonieni, greci şi romani constituiau personaje legendare, dar nicidecum eroii panteonului românesc. Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân şi Vlad Ţepeş sunt regăsiţi târziu, în bună parte datorită litografiilor. Imaginea ajuta textul să se auto-construiască. Priveliştea ruinelor de la Baia era zguduitoare, surclasând capacităţile expresive ale artei narative la acel moment.

– 184 –

Perspectiva lingvistică şi adevărul istoricDintre „umanioare”, istoria dispunea, indiscutabil, de cele mai puţine

manuale, precum şi de una dintre cele mai sărace bibliografii, selectată mai degrabă întâmplător de pe rafturile cabinetelor de lectură şi librări-ilor, decât în litera regulamentelor didactice şi programelor de studii. Doar câţiva dintre profesori erau la curent cu ultimele apariţii în domeniu, pentru a fi în măsură să ştie ce comenzi să solicite librarilor. Spre deose-bire, gramatica românească1 s-a bucurat de la început de o atenţie sporită. Un învăţământ în limba naţională nu putea fi conceput fără aportul litera-ţilor şi lingviştilor. Sprijinită, în principal, de Ion Heliade Rădulescu, disci-plina îşi îmbogăţea periodic baza teoretică, punând la dispoziţia elevilor numeroase cărţi. Pledoaria lui Ion Heliade Rădulescu în faţa conaţionalilor săi insista pe ideea că fără a vorbi o limbă impecabilă, fără a dezvolta un vocabular bogat, românii nu puteau comunica lumii cunoştinţele despre ei2. Şi unde puteau găsi explicaţiile cuvenite dacă nu în studierea latinei, apoi a gramaticii limbii „romano-italiene”3, în cercetarea paralelă a celor două limbi?4 Energic şi pasionat în demonstrarea purităţii limbii române, Ion Heliade Rădulescu a ţinut deseori în mână pana istoricului, fiind mult mai vizibil decât majoritatea pretinşilor slujitori ai lui Clio. Logica demon-straţiilor gramaticale şi lingvistice forţa realitatea, însă avea priză la citi-tori. Slujindu-şi propriile crezuri, redactorul „Curierului românesc” scria şi pentru mândria contemporanilor săi, asigurându-i că „singură limba românească din toate limbile surori de familia latină a păstrat mai mult haracterul unei limbi cultivate oare când ce’şi fi avut cazurile sale. Şi când italiana, franceza, spaniola ar fi avut soarta românei de a rămânea neculti-vate până astăzi, din toate atunci româna ar fi fost cea mai mare şi cea mai bogată. Cu toate că şi astăzi, surorile sale o întrec în haine iar nu în trup. Singură limba română păstrează şi tăria, şi simplitatea, şi elasticitatea, şi libertatea, şi energia limbei latine”5. Tonul pesimist domina discursul lui Heliade, insistând pe nedreptăţile suferite de strămoşii lui. Dar, în final, după atâtea veacuri de suferinţă, românii trebuiau să fie siguri că nu îşi 1 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Manuscrise, Titlurile materiilor

paradosite în clasul normal pe semestrul 1832-1833, mss. III-25, f. 1v.2 Gramatică românească. Priimită în clasurile de începători ale şcoalelor publice. A treia

ediţie. Bucureşti. În tipografia lui I. Eliad, 1839, p. 3.3 Prescurtare de gramatica limbei romano-italiene de I. Eliad, Bucuresci. În tipografia lui

Eliade, 1841.4 Paralelismu între dialectele romanu şi italianu sau forma ori gramatica aquestoru doê

dialecte de I. Eliade. Bucuresci. În tipografia lui I. Eliade, 1841.5 Ibidem, p. 7.

– 185 –

dezamăgiseră strămoşii, însăşi păstrarea limbii probând, fără tăgadă, nobila lor origine. Ipoteza lui Heliade depăşise nivelul popularizării. Devenise un discurs militant, formativ, insistând asupra propagării temei latinităţii în defavoarea, uneori, a credibilităţii personale. Sufletul şi geniul Romei1 vegheau neobosit asupra românilor, ajutându-i să înţeleagă mersul lumii nu ca pe o nouă învăţătură, ci drept „curatu aducere aminte”2. Teoria ciclici-tăţii era perfect operabilă. Ea constituia şi un motiv de optimism în speranţa regenerării unui neam obişnuit a reproşa destinului orice eşec. Aidoma cărturarului muntean, profesorii de gramatică din principatele române scriau, după putinţa fiecăruia, manuale, recunoscând, fie în subtitlu3, fie în dedicaţii şi introduceri, că rolul lor vizase mai degrabă adunarea celor mai bune texte şi opinii pe un subiect anume4, decât cercetarea analitică şi predispoziţia către originalitate. Prea puţini au fost aceia care au avut tăria de a se distanţa de ideile autoritare ale scriitorului muntean. De aici şi falsa impresie a unor eforturi comune de salvare a limbii româneşti, mutilată de împrumuturi lexicale imposibil de controlat.

Forţând lucrurile, Ştefan Bârsănescu era convins că dacă istoria naţio-nală nu se regăsea în programele de studiu, pildele ei erau propovăduite, în tipărituri, de oameni luminaţi precum Vasile Vârnav sau Alexandru Beldiman5. Era o supoziţie neinspirată, cu tentă concluzivă, dovedind cât de mistificatoare poate fi o pretinsă cercetare. În aceeaşi notă, nu credem că „se poate vorbi, pe bună dreptate, de un adevărat cult al istoriei în întreaga societate a vremii şi, evident, şi în Academia Mihăileană”6. Când la clasele de „umanioare” – acolo unde, teoretic, istoria ar fi trebuit să se bucure de o poziţie preferenţială, cu trimiteri exhaustive – lecţia încă nu putea produce altceva decât menţiuni elementare, precum „urzirea lumii, căderea Romei, timpul nostru”7, o astfel de aserţiune nu rezistă.

Istoria nu poate fi judecată în baza probabilităţilor, dar nici într-o

1 Ibidem, partea II, p. 156.2 Ibidem.3 Manual de gramatică română compusă după scrierile celor mai buni autori de Constantin

Platon slugeriu, profesor shoalei publice din Bacău, Iaşii. La Institutul Albinei, 1845.4 Gramatică românească pentru clasele normale. Prelucrată după a D.P.M. Câmpeanu de

Nicolae Măcărescu profesor. Iaşii. Tipografia Institutul Albinei, 1848.5 Ştefan Bârsănescu, Academia domnească din Iaşi 1714-1821, Bucureşti, Editura Didac-

tică şi Pedagogică, 1962, p. 110-113.6 Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835-1848). Menirea patriotică a unei instituţii

de învăţământ, Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 134.7 Tablo generalnic a materiilor de învăţătură care să paradosesc în Academia Mihailană şi

shoalile publice din Moldova. Eşii. În Tipografia Albinei, 1835, p. 2.

– 186 –

manieră reducţionistă. Dat fiind că, printre materiile predate în pensioane, rar întâlnim ore de istorie – cum e cazul institutului condus de George Olivari, unde abia în ultima clasă de studiu, a treia, apărea „historire élémentaire”1 – este absolut imposibil de susţinut poziţia lui Ştefan Bârsă-nescu sau cea a lui Gabriel Bădărău. Unde era pretinsa efuziune comuni-tară? Mai ales în condiţiile în care, peste ani, regresul era dovedit prin înlo-cuirea istoriei cu mitologia2. Două-trei paragrafe tranzitorii3, între două teme literare sau geografice, păreau să fi fost suficiente din punct de vedere istoriografic, dar nicidecum nu serveau prestigiului academic.

Cărţile şi lecţiile de istorie între originalitate şi compilaţieIoan Albineţ recunoştea că la 1845 „afară de tabloanele din istoria

Moldavei de D. Post. G. Asachi nu să află tipărită în limba românească vreo istorie a patriei”4. După aproape zece ani de profesat, poziţia lui Ioan Albineţ trăda resemnarea prematură a unui dascăl sârguincios, dar care s-a ferit întotdeauna să îşi asume un proiect cultural de anvergură. Îl regăsim predând „istoria patriei până la suirea pe tron a familiei Movileştilor”5 şi „de la Movileşti până la introducerea Regulamentului Organic”6. Subiectele istorice urmau să facă parte din sinteza scoasă câteva luni mai târziu. Profe-sorul ieşean făcea o apreciere onestă a ultimilor ani, când totul fusese lăsat la voia întâmplării, iar interesul pentru istorie nu făcea notă discordantă: „Se va învăţa asemenea dupe profesorii ce vom avea şi dupe limba pe care o vor cunoaşte mai bine”7.

Salutară, ideea trimiterii câtor mai mulţi bursieri în străinătate nu putea rezolva într-un timp scurt insuficienţa cronică a personalului. Acest lucru, în ciuda faptului că textul Regulamentului [şcoalelor] din Muntenia prevedea că istoria românească „se va dezvolta de mai multă întindere decât istoria particulară a celorlalte neamuri”8. Aşezată frumos în frază, 1 Dosar nr. 6/1840, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice-Moldova, ANIC, f. 2v.2 Ibidem, f. 27.3 Mirela-Luminiţa Murgescu, Între „bunul creştin” şi „bravul român”. Rolul şcolii primare

în construirea identităţii naţionale româneşti (1831-1878), Iaşi, Editura A ‘92, 1999, p. 87.4 Manual de istoria principatului Moldavei, Iaşii, la Institutul Albinei, 1845, p. XIV.5 Programa obiectelor precum au a se urma în clasele gradului II şi III, pe anul scolastic

1844-1845, în Foaia Cărţilor şi a Manuscriptelor după care se paradosesc obiectele în scoa-lele publice, în Uricarul sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor. Volum IX. De Theodor Codrescu, Iassi, Tipo-Litografia Buciumului Roman, 1887, p. 89.

6 Ibidem.7 Schoalele (capet), în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 24, 9 iunie 1840, p. 187.8 Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note

de Ilie Popescu Teiuşan, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 99.

– 187 –

prevederea nu indica şi oamenii pregătiţi să onoreze această misiune. În pofida tuturor angajamentelor, istoria românilor rămânea un deziderat enunţat în cuvântările festiviste. Dorind să intre în „slujba oştirii”1, Nicolae Bălcescu îl contacta pe Ion Odobescu, „ajutor şefului oştirii româneşti”, prezentându-i domeniile de interes, printre care şi istoria universală, care l-ar fi recomandat să slujească sub drapel. Cel care, mai ales după 1845, îşi sacrificase viaţa personală, umblând prin toată Europa în căutarea vechilor documente, stampe, medalii şi cronici despre istoria străbunilor, nu avea la 1838 nici cea mai mică intenţie în această direcţie. Spiritul şi mândria cazonă îşi hrăneau convingerile din tradiţiile şi gloria înaintaşilor. Nu ne dăm seama în ce măsură menţionarea pasiunii pentru istoria universală i-ar fi facilitat obţinerea unui post.

Reprodusă în diverse moduri, istoria lumii era decantată aleatoriu, amestecându-se istoria bisericii cu cea politică. O atenţie deosebită era dată intereselor politice şi sensibilităţilor ce nu trebuiau deranjate. Astfel, unul dintre puţinele manuscrise ale cursurilor oferea pentru veacul XVI doar trei mari vectori de urmat: „Pentru monarhul împ. de apus. Pentru împăr. monarhiei otomane de răsărit şi pentru împăraţii Moscvei din veac XVI”2. Cât despre spaţiul românesc, conform realităţilor politice, erau amintite în treacăt pentru ultimii ani ai secolului, fragmentat în două, Valahia şi Moldavia3. Dar scurtul paragraf era inserat ca o mică anexă în obiectivele politicii expansioniste a imperiului otoman.

În Moldova, primele menţiuni pe care le cunoaştem despre includerea între prelegeri a materiei intitulate „istoria patriei” datează din 1841, figu-rând în actele înaintate Epitropiei de către pensionul lui Ioan Albineţ4. Era predată elevilor de la clasa a II-a de limba română. Pornind de la aceste lecţii, Ioan Albineţ scria, în doar patru ani, primul manual de istoria Moldovei. În Precuvântarea lucrării, pleda convingător pentru importanţa cunoaşterii istoriei propriului neam, preluând unele idei din celebrul Cuvânt pentru deschiderea cursului de Istorie naţională în Academia Mihăileană, rostit de Mihail Kogălniceanu în 1843. Doar istoria patriei putea certifica „începutul, numele, pământul şi driturile naţiei”5. Studiind istoria particulară a unei 1 Nicolae Bălcescu, Opere. IV. Corespondenţă. Scrisori, memorii, adrese, documente, note şi

materiale. Ediţie critică de G. Zane şi Elena G. Zane. Cu reproduceri după manuscrise şi stampe. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990, p. 35, scrisoarea către Ion Odobescu din 13 iunie 1838.

2 B.A.R., Manuscrise, Noţiuni de istorie universală relative la secolul XVI, mss. 2628, f. 1.3 Ibidem, f. 12.4 Dosar nr. 1/1841, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice–Moldova, ANIC, f. 1.5 Manual de istoria Principatului Moldavei, p. III.

– 188 –

ţări, nu dădeai dovadă de narcisism ori de limitare intelectuală. Se consi-dera că civilizaţia europeană „nu poate purcede tot dintr’un izvor”1. Prin izvor se înţelegea „acela din care luăm întâmplările”2 istorice. Profesorii nu înclinau spre acceptarea unui sens legitimant. Într-un capitol metodologic al cursului ţinut în anul 1842 la Iaşi, Ioan Maiorescu testa posibile definiţii ale istoriei: clasifica materia în „istoria totală sau universală”3, nuanţând însă ceea ce el credea a fi istoria naţională. Era printre primii profesori care introduceau în limbajul istoric şi didactic conceptul de istorie naţională, ca referinţă de vârf a unei dezbateri pe marginea istoriei particulare şi istoriei patriei. Dacă prin istoria particulară se înţelegea suma datelor cronologice mai importante ale unei ţări, completate pe alocuri de mici interferenţe frazeologice, istoria patriei venea cu un surplus de cunoştinţe, aducând pe scena istoriei întâmplările comunităţii, şi nu doar ale principilor. Deasupra celor două viziuni, istoria naţională implica şi o judecată sentimentală, motivându-şi cetăţenii în regăsirea onoarei de a apăra un teritoriu, o limbă şi un steag. Idealul naţional avea capacitatea coagulării principiilor lumi-nate, dând speranţa unui viitor mai bun pentru toţi locuitorii. Un alt dascăl cu valenţe de teoretician a fost Gheorghe Săulescu, care disocia discursul şi analiza istorică de povestirea faptelor:

Naraţia (povestirea) istorică poate fi de două feliuri; au simplă spuind numai singură fapta fără a i se degiudeca temeiurile; au este raţionată când cercetăm cauza şi scoposul ei de departe seau de aproape, neapărata legătură a întâmplărilor cu lucrările ce se făcură una altia pricină, modul şi mijlocul cum sau săvârşit şi rezultatul urmat din faptă ca un efect din a ei cauză. Prin aseminea critică istorisire trăgând dovezi faptice, să putem face închiere asupra adevărurilor moralului dupre axioma legilor driptului cuvânt: că numai ceia ce este drept şi onest poate fi în adevăr bun şi trainicu. Asfel de trataţie se numeşte istorie pragmatică4.

După Gheorghe Săulescu, în următorul deceniu, nimeni nu s-a mai inte-resat în a înzestra istoriografia cu disertaţii şi analize metodologice. Episte-mologic, curiozităţile nu se intersectau cu nevoia formulării unor definiţii-1 DJANI, Manuscrise, Istoria Moldovii, mss. 1573, f. 3.2 B.A.R., Manuscrise, Caet pentru istoria universală, caré se paradoseşte de cătră D. A. Ioan

Maiorescul. 1842, octombrie 7. Ioan Cernătescul, mss. 171, f. 2.3 Ibidem, f. 1.4 Gheorghe Săulescu, Hronologia şi istoria universală prelucrată pe scurt de paharnicul

Georgie Seulescul, profesor public de istorie şi filosofie. Tomul întâi, Eşii. În Tipografia Sf. Mitropolii, 1837, p. 3.

– 189 –

cadru. Discuţiile pe marginea valorilor se consumau pe mai departe sub spectrul efemerităţii şi emotivităţii.

O mai veche părere, aparţinând lui Vasile Cristian, dădea 18431 drept anul în care obiectul istoria patriei ar fi apărut pentru prima dată în planu-rile de învăţământ. Cert este că în perioada imediat următoare se va regăsi în tot mai multe programe atât ale şcolilor publice, cât şi ale celor private2. Alături de termenul patrie, apărea explicit şi „istoria Moldovii”3, înaintând cu descrierea faptelor până la 1476. În alte cursuri, i se substituia. Manus-crisele din epocă cuprindeau neaşteptat de multe referiri asupra teritoriului de la est de Carpaţi, în condiţiile în care anii din urmă nu dăduseră nici cel mai mic semn al schimbării de paradigmă. Dar nu era suficient pentru ca proaspăta materie să se recomande drept disciplină fundamentală. În lipsa unui orizont de aşteptare şi fără îmbogăţirea continuă a izvoarelor, ştiinţa nu se putea impune. Istoria universală îşi păstra întâietatea. Lecţiile scrise între 1844 şi 1846 de elevul Teodor Schipor, cursant al Academiei Mihăilene, sunt elocvente în menţinerea unui statu-quo curricular. Teodor Schipor a învăţat, în ordinea predării, următoarele teme istoriografice:

1. Anticele Romanilor; 2. Anticele Romanilor; 3. Istorie. Al patrule period de la Avgust până la Clodovic, adecă până la încurgerea ghintelor nordice; surparea Imperiei Romane de Apus şi înfiinţarea staturilor nouă de astăzi, cuprinzând 500 de ani; 4. Istoria Italiei; 5. Istoria Germaniei; 6. Istoria Germaniei de la pacea Vesfalică; 7. Istoria Franţei; 8. Istoria Spaniei; 9. Regatul Marei Britaniei4.

Deci, nu găsim nimic despre istoria românilor. Caietele lui Schipor serveau exclusiv cerinţelor didactice, nefiind, asemenea celor ale lui Ludovic Steege5, utile unei culturi generale. Nu erau filele propriilor credinţe şi 1 Vasile Cristian, „O schiţă inedită a istoriografiei româneşti datorată lui Ioan Maiorescu

(1843)”, în Cercetări istorice, XIV-XV, 1983-1984, p. 176.2 Dosar nr. 18/1844, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice–Moldova, ANIC,

f. 26; vezi şi dosar 15/1844, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice–Moldova, ANIC, f. 69, 81.

3 B.A.R., Manuscrise, Istoria Moldovii, mss. 5786, f. 57v.4 B.A.R., Manuscrise, Cursuri de istorie şi geografie ale elevului Teodor Schipor de la

Academia Mihăileană din Iaşi, mss. 3753, f. 2.5 Vezi Alexandru Istrate, „Cum se învăţa istoria în prima jumătate a secolului XIX. Studiu de

caz: caietele cu însemnări ale lui Ludovic Steege”, în Revista de istorie socială, X-XII, 2007, Iaşi, Polirom, p. 201-214; idem, „Lecturile formative ale diplomatului Ludovic Steege”, în Diplomaţie şi destine politice în lumea românească (coord. Paul Nistor, Adrian-Bogdan Ceobanu), Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011, p. 177-185.

– 190 –

aspiraţii, ci doar un suport educaţional. Cu mici modificări, prelegerile notate de Teodor Schipor au constituit baza mai tuturor lecţiilor de istorie universală ţinute în Moldova deceniului cinci al veacului XIX: o acoperire uniformă a istoriei Europei, bornele emblematice fiind date de apogeurile marilor imperii şi regate. În cadrul aceluiaşi interval, în programa şcolară din Moldova, doar două teme erau alocate istoriei patriei faţă de cele opt afectate istoriei universale1. Schimbând puţin titlul cursului, profesorii predaseră, de fapt, aceleaşi lecţii, fără a veni periodic cu noutăţi. Compa-rând textele a două manuscrise2, am putut constata existenţa a numeroase pasaje identice în cuprinsul lor. Definiţiile similare, cuprinzând cuvinte şi paragrafe puse în aceeaşi ordine, dar şi periodizările făcute după un tipar unic ne vorbesc despre neputinţa unui sistem de a se perfecţiona şi de a evolua.

La 1847, un alt elev, N. Roiu, îşi nota conştiincios, pe aproximativ douăsprezece file, cursul de istorie Privire pragmatică asupra periodului de la Revoluţia franţeză până în zilele noastre3. Nu ştim dacă aceasta era întreaga materie predată, nicăieri dându-se de înţeles că ar fi fost parte a unei retrospective de largă întindere. Ca noutate, surprinde construcţia frazei, axată pe interpretare şi analiză, în raport cu datările excesive din anii anteriori. Într-o viziune dependentă în continuare de voinţa divină, istoria trebuia să îşi câştige „corona”4 printre ştiinţe, „pentru a fiinţa vreo societate”5. Lucru posibil, în opinia titularului catedrei, abia după ce se constituise „Alianţia sfântă”6, bazată pe următoarele trei mari principii creştine: „pacea, dragostea şi unirea”7. Este imposibil de atribuit cuiva paternitatea ideii. Ne vine greu să credem că un profesor dintr-un colţ îndepărtat al Europei, de la o şcoală fără tradiţie, vedea în istorie mai mult decât o provocare literară cu domniţe şi cavaleri. Frazele scrise de N. Roiu reproduceau păreri regăsite în cărţile vândute de librarii din Bucureşti, Iaşi sau Braşov. Interesantă ni se pare activarea funcţiei sociale a istoriei după 1 Programa obiectelor precum au a se urma în clasele gradului II şi III, pe anul scolastic 1844-

1845, în Foaia cărţilor şi a manuscriptelor după care se paradosesc obiectele în scoalele publice, p. 89-90.

2 Este vorba de unul din fondurile DJANI, Manuscrise, Istoria Moldovii, mss. 1573, celălalt de la B.A.R., Manuscrise, Istoria Patriei, mss. 2622.

3 B.A.R., Manuscrise, Miscelaneu. Cursuri şcolare, Privire de pragmatică asupra periodului dela Revoluţia franţeză până în zilele noastre, N. Roiu, mss. 3496, f. 2-12v.

4 Ibidem, f. 4.5 Ibidem, f. 4v.6 Ibidem, f. 10v.7 Ibidem.

– 191 –

1815, când întreaga Europă îşi reclădea structurile din temelii, implicit şi noile fizionomii culturale. Era totuşi un pas înainte prin prisma citării unor lucrări apărute destul de recent.

Nici în proiectele de reformă ale învăţământului, istoria românilor nu reuşea să câştige prim-planul dezbaterilor. Nu apărea printre mate-riile fundamentale necesare creşterii mizelor simbolice ale şcolii. La 1845, Gheorghe Asachi înainta Epitropiei un proiect de regândire a programei de învăţământ. Paradoxal, tocmai cel care, în paginile „Albinei româneşti”, încurajase studierea istoriei naţionale – propunea eliminarea totală a acestei ştiinţe1. Nici măcar şansa studierii opţionale nu era luată în calcul. Abordarea pragmatică dădea întâietate filosofiei, mecanicii, istoriei natu-rale, mineralogiei, economiei politice, ingineriei, fizicii, chimiei, litera-turii latine, francezei şi germanei. Dacă propunerile ar fi venit de la alte persoane, ele puteau suporta orice interpretări. Nu erau noutăţi majore, continuându-se politica sprijinirii anumitor discipline, începută cu mai bine de cincisprezece ani, prin trimiterea cu burse în străinătate a celor mai buni elevi. Scris cu pana lui Gheorghe Asachi, documentul vorbeşte de trista recunoaştere a unei înfrângeri. Lupta pentru recâştigarea trecutului era pierdută pentru moment. Nu mai interesa aproape pe nimeni. Moti-vaţia unei genealogii ilustre se stingea în faţa urgenţelor de ultimă oră. Erau simptomele unei lumi pentru care trecutul se contopea cu prezentul, într-o poveste cu final apropiat. Ca şi în cazul lucrărilor de istorie, anii 1845-1846 reprezentau un interval de graniţă. Aparenta oprire a timpului nu ascundea altceva decât abandonarea temporară a unor proiecte, pentru pregătirea momentului ’48. Scoasă din curricula şcolară, istoria îşi căuta salvarea în pasiuni individuale. Sistemul şi comunitatea nu mai rezonau. Peste doi ani, într-un alt proiect, disciplinele erau împărţite în funcţie de statutul şcolii. Astfel, doar la şcolile din capitală, în anul II se preda „istorie, hronologia veche şi nouă”2, iar în anul III – „istorie speţială a Patriei şi a ţărilor înve-cinate”. Istoria universală3 era inclusă în procesul de învăţare a limbilor străine şi a ştiinţelor academice.

Printre dascălii care le vorbeau copiilor de marile fapte de arme îl

1 Expoziţia stărei învăţăturilor publice în Moldova de la a lor restatornicire 1828, până la anul 1843. Şi un proect pentru a lor reformă de refendariul G. Asachi. Iaşii. La Institutul Albinei, 1845, p. 20.

2 Proect de reorganizaţia îmvăţeturilor publice în Prinţipatul Moldovei cu ofisul Prea Înăl-ţatului Domn şi întărirea pusă pe Anaforaua Obşteştii Adunări, din Sesia 1846. Iaşii. Tipo-grafia Institutul Albinei, 1847, p. 17.

3 Ibidem, p. 18.

– 192 –

aflăm şi pe Dimitrie Gustea, recomandat drept profesor de poezie. Din manuscrisele unui elev de la Academia Mihăileană, Nicolae Filipescu Dubău, aflăm de Prosodiea românească predată de sardarul Dimitrie Gusti1. Pasaje scurte despre metrul poetic2, felurile picioarelor3, versifi-caţie4, rimă5 se doreau a fi o iniţiere în arta poetică, dar nicidecum în lite-ratura română. Credem că este vorba de acelaşi Dimitrie Gusti, profesor de geografie, care din însărcinarea Epitropiei publica, la 1843, lucrarea Geografia veche pentru clasele colegiale din Academia Mihăileană6, după ce primise acceptul cenzurii prin semnătura postelnicului Grigore Ghica. Cunoscut autor de manuale de geografie, Dimitrie Gusti scria despre Prinţipatul Romania seau Valahia7 o înşiruire de compilaţii8, fără nicio urmă de proiecţii personale. Absolut toate evenimentele istorice respectau formula unei simple înştiinţări; un an şi câteva nume păreau suficiente pentru descrierea unei lupte. Se construia o liniaritate factologică imposibil de perturbat. Nicăieri empatizarea dintre subiect şi autor nu venea în spri-jinul textului. Vorbind de un Radu Negru Basarab, Gusti îl aducea, la 1200, în preajma Bucureştiului, atribuindu-i rolul major în popularea viitoarei capitale9. Încercând să rezolve dificila problemă a desluşirii începuturilor urbei de pe Dâmboviţa, dascălul, încerca să acrediteze, fără vreun argu-ment, cea mai convenabilă teorie. Folosindu-se de legenda care îl calificase pe Radu Negru drept voievodul ce trecuse munţii pentru a întemeia Ţara 1 B.A.R., Manuscrise, Prosodiea românească pentru junimea moldo-română studeindă în

clasele colegiale din Academiea Mihăileană de sardarul Dimitrie Gusti, profesoru de lite-ratura românească, Iassii, 1843, mss. 1826, f. 2.

2 Ibidem, f. 5.3 Ibidem, f. 5v.4 Ibidem, f. 11v.5 Ibidem, f. 23.6 Geografia veche pentru clasele colegiale din Academia Mihaileană de stoln. D. Gusti, Iaşii,

Institutul Albinei, 1843.7 Geografie nouă pentru scoalele începătoare. Partea astronomică şi fizică de răposatul pah.

V. Fabian. Partea politică cu geografia Moldavei de sard. D. Gusti, ediţia a IV-a. Iaşii. Tipo-grafia Institutul Albinei 1846, p. 72.

8 Dovadă a compilaţiei este şi scurtul citat despre Bucureşti de la p. 79, reprodus mai jos, pe care îl găsim şi în lucrarea Romania sau Ţara Românească. Tradusă de d. Iosif Genilie, profesor de geografie şi hronologie în Colegiul Sf. Sava, în „Almanahu statului din prin-ţipatul a toată Ţara Românească pe anul 1837”. Tipărit cu slobozenia înaltei stăpâniri, ce cuprinde în sine geografia a toată Ţara Românească, ocârmuirea înaltei stăpâniri, a S. Biserici, a agenţilor, a consulaturilor, a ministrilor, a departamenturilor, a oştirii, a ocâr-muitorilor şi a tribunalelor din tot prinţipatul. În Buda la Cr. Tipogrf. tipărit şi întocmit prin Zaharia Carcalechi, p. 211.

9 Geografie nouă pentru scoalele începătoare, p. 78.

– 193 –

Românească, Dimitrie Gusti credea de cuviinţă să rezolve şi chestiunea originii Bucureştiului printr-o dulce închipuire.

În locul unor informaţii simple pentru capacitatea de înţelegere a copi-ilor, Dimitrie Gusti încărca frazele cu numeroase nume de domni, inven-tând conducători şi amestecând registrele: „Bucureşti sînt patria eroilor prinţi: Mircea Basarab, Ţepeş, Dragul, Laiot, Mihail Viteazul, şi a bunilor şi a virtuoşilor domni patrioţi: Radul cel mare îmbunătăţitoriul statului, Neagul Basarab, Mateiu Basarab înţăleptul carele întâiu au tradus scrip-turi şi legi în limba românească (cărora se poate făli şi Târgoviştea a le fi Patria), Costantin Basarab cel drept şi blând, Costantin Basarab Brânco-veanul cel din urmă prinţ pământean”1. Atent să atribuie fiecăruia o faptă bună, autorul dădea relatări despre iniţiative imaginare, dar şi de domni inexistenţi. De altfel, într-o perioadă când interesul pentru călătorii absor-bise pasiuni şi visuri, manualele lui Dimitrie Gusti nu răspundeau deloc provocărilor prezentului, rămânând cantonate în perspectivele culturii vechi, „după socotinţele grecilor şi a romanilor”2. Nici lucrarea Ritorică română pentru tinerime3, apărută un deceniu mai târziu, nu abandona acest registru, semn al plafonării profesionale.

La Institutul Vasilian din Iaşi, cel mai cunoscut dascăl era Gheorghe Săulescu4, „profesor şi inspector institutului”5, dintr-un număr de cinci titulari de catedră înscrişi în hârtiile oficiale. În alt act apărea şi profesor de „retorică şi arheologie”, ca şi de „istoria pragmatică”6. La începutul cari-erei, autorul Hronologiei şi istoriei universale era „profesor filosofiei şi de istorie”7. Printre materiile predate de dânsul în 1831, la ciclul gimnazial, se găsea şi istoria universală inclusă în Istoria veche a Persiei, Palestinei, Feni-ciei şi a staturilor Micei-Asii8. Doi ani mai târziu preda Istoria universală: 1 Ibidem, p. 79.2 Geografia veche pentru clasele colegiale din Academia Mihaileană de stoln. D. Gusti, p. 18.3 D. Gusti, Ritorică română pentru tinerime, Iassi, Tipografia Buciumului Romanu, 1852.4 Dosar nr. 4/1838, Tablo generalnic a personalului şi a scolerilor, f. 82.5 Ibidem, Tablo a personalului şi a tinerilor de Inst. Academic şi acel Vasilian pe anul 1838-

1839, f. 138.6 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Manuscrise, Reglement sholelor

publice din Prinţipatul Moldovii subt auspiţiile prea înălţatului domn Mihail Grigoriu Sturza Vvd. Întocmit de Epitropia îmvăţăturilor publice, Eşii, 1835, mss. VI-60, f. 42 v.

7 Epitropia învăţăturilor publice în Prinţipatul Moldovii, în „Suplement la no. 75 a Albinei româneşti Eşii în 23 sept. 1837”, p. 315.

8 Serbarea şcolară de la Iaşi cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la înfiinţarea învă-ţământului superior în Moldova. Acte şi documente. Publicaţie făcută sub auspiciile d-lui Ministru de Culte şi Instrucţie publică Dimitrie A. Sturza. De A.D. Xenopol şi C. Erbi-ceanu, Iaşi, Tipografia Naţională, 1885, p. 129.

– 194 –

prescurtarea istoriei romane până la Constantin cel Mare1. Nicăieri nu găsim o titulatură identică vreuneia dintre disciplinele predate de Gheorghe Săulescu. Arheologie, istorie pragmatică, istorie universală, istorie – toate par să se circumscrie unui singur obiect, ceea ce nu consuna cu realitatea.

Autor de „cărţi scolastice”2 comandate de cinstita Epitropie, Gheorghe Săulescu a lucrat la redactarea volumelor la cererea autorităţilor şi nu neapărat dintr-un crez patriotic. Ascensiunea profesională şi cea adminis-trativă se datorau şi unor astfel de colaborări, la care nu aveau acces decât foarte puţine persoane. Gheorghe Săulescu cunoştea de la bun început toate obligaţiile sale, fiind stipulate în contractul cu Epitropia Şcolilor Naţionale din Moldova3. Comisia formată din mitropolitul Veniamin Costache, hatmanul Constantin Mavrocordat şi vornicul Mihail Sturdza îi stabilise atribuţiile: „D-ta vei paradosi limba românească cu toate părţile ei, adică: gramatica, sintaxis, prosodie, stilu şi filologhia limbei, pre lângă aceste vei mai paradosi istoria, loghica, ritorica, mithologhia, în perilipsis, poesiea, arheologhia şi istoria naturală în perilipsis”4. Principalul angaja-ment viza ţinerea orelor de gramatică şi, abia apoi, trebuia să se acorde atenţie şi celorlalte materii. În plus, Săulescu era obligat ca, pe parcursul anilor, să alcătuiască „după firea limbei, o gramatică românească şi cărţile ştiinţelor cu care vei fi însercinat a paradosi”5. Adunând deciziile adminis-trative, menţiunile din cataloagele şcolilor publice şi, nu în ultimul rând, citind cărţile lui Gheorghe Săulescu, ne apropiem imaginea unui cărturar muncitor, a cărui viaţă se identifică cu învăţământul românesc modern. Este însă o excepţie. Nu ştim mai nimic despre carierele fiecăruia dintre profesorii găsiţi în dosarele de arhivă, cert fiind însă că prea puţini dintre ei aveau continuitate sau o credinţă specială în apostolatul de acest gen. Din cei menţionaţi la 1839, rar îi aflăm pe unii şi în 18376. Cadrele didactice nu erau angajate pe o perioadă nedeterminată, ci în funcţie de durata cursului gimnazial în care erau incluse materiile predate. Lui Gheorghe Săulescu i se oferise un angajament pe patru ani7, care, ulterior, a fost reînnoit periodic. 1 Ibidem, p. 134.2 Gheorghe Săulescu, op. cit., p. V.3 Copia contractului cu D-lui Profesorul G. Seulescu, în Uricarul cuprindetoriu de diverse

acte care potu servi la istoria românilor, volumul VII. De Th. Codrescu, Iassi, Tipografia Buciumului Român, 1886, p. 171-173.

4 Ibidem, p. 172.5 Ibidem.6 Dosar nr. 3/1837, Tablo de clasificaţia sholarilor la examenul urmat în semestrul II anul

1837, Eşi, fond Academia Mihăileană-DJANI, f. 53.7 Copia contractului cu D-lui Profesorul G. Seulescu, p. 172.

– 195 –

Într-o situaţie identică se găsea şi Vasilie Fabian, angajat în aceeaşi peri-oadă cu Gheorghe Săulescu, tot pentru patru ani, pentru predarea limbii latine, aritmeticii, algebrei, geometriei şi geografiei1.

Dacă în privinţa biografiei celor care au predat istorie nu dispunem mai deloc de informaţii (iar numărul cărţilor şi al manualelor de istorie nu a avut o evoluţie spectaculoasă), despre tematica orelor de istorie filele de arhivă vin cu lămuriri inedite. În Moldova, imaginea dascălului de istorie se confunda, în principal, cu Gheorghe Săulescu şi Ioan Albineţ, prin prisma cărţilor scrise de cei doi, dar şi a poziţiilor deţinute în sistemul de învăţământ. Activitatea primului era completată de cercetările arheolo-gice, o bună parte din obiectele găsite fiind donate Epitropiei2, pentru a putea fi folosite ca material didactic. Era decizia unui profesor de arheo-logie care profesase o bună bucată de vreme, fără a avea la îndemână baza materială cuvenită. Cu un înainte, la 10 august 1836, colonelul Toderiţă Balş şi Costache Ventura puneau la dispoziţia Epitropiei un inventar care cuprindea, printre altele, 30 de monezi din argint, aramă şi bronz, două statui, o mică coloană din marmură. Pentru orele de istorie constituiau un excelent suport vizual: era o şansă nesperată pentru elevi de a vedea şi palpa capodopere ale unor timpuri de care auziseră doar la orele de cronologie.

Nici cariera de profesor de istorie a lui Ioan Albineţ nu a avut momente de cumpănă în privinţa temerilor legate de pregătirea şi capacităţile sale de a preda o bogată paletă de subiecte. Nu putem spune în ce măsură tema-tica îi era impusă de Epitropie sau avea libertatea de a-şi alege subiectele. Din 1837 ni se păstrează întreaga structură a orelor de istorie de la clasa I de „umanioare”. Una punctuală, cu prea puţine tangenţe cu istoria Prin-cipatelor Române. Din acest motiv, denumirea obiectului nu e nici istoria universală, nici istoria Moldovei, ci, simplu, istorie. Douăzeci şi cinci de intervenţii probează interesul acordat de Ioan Albineţ posibilităţilor de memorare a personalităţilor sau datelor istorice, şi nu antrenării şcolarilor în mici incursiuni analitice:

1. Care este a doua importantă istorică întâmplare la începutul acestui period? 2. Cine au fost cel dintâiu care au scris împrotiva Papei? 3. Cine au fost următorul lui Hus? 4. Care au fost pretextul ce au îndemnatu

1 Copia contractului cu D. Profesor Fabian, în Uricarul cuprindetoriu de diverse acte care potu servi la istoria românilor, volumul VII, pp. 173-175.

2 Gheorghe Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăţei CAPUT BOVIS (capul boului seau Gertina). Acăria ruine să află în apropierea Galaţiului. De paharnicul G. Seulescul, profesor public de istorie şi filologie. Vizitate în vara anului 1837, p. 9.

– 196 –

pe Luter se scrie împrotiva Papei? 5. Ce făcu Papei spre a zidi numita catedrală? 6. Cum să socoti lucru acesta la început? 7. La ce adunare fu chematu Luter întru înfăţoşare şi cine preziduie? 8. Cine i se arătă sprijinitoriu în aceste triste împregiurări? 9. Cine se arătă acum adivărat apărători a catolicismului? 10. Cari au fost biruinţa lui Mathias suin-dusă pe tronul Germaniei? 11. În câte perioade se poate împărţi acest războiu? 12. Casa Austriei culminată fiind la cel mai înalt gradu a pus revoltate aţâţe? 13. Ce fel de bărbat era Reşilio şi ce făcu pentru aşi pute ajunge scoposul seu? 14. Cine să arătă sprijinitori Germaniei în aceste înpregiurări? 15. Se continuă războaiele aceste şi sub Ferdinant al 3-lea; 16. În ce părţi să lăţi osmanii cucerind Costandinople? 17. Dila 1481-1648 câţi sultani împărăţi aice şi câţi dintre ei au fost mai vrednici de însămnat? 18. Dela 1481-1512 cine au domnit? 19. Dela 1512-1520 cine au domnit şi ce cuceriri făcu? 20. Dela 1519-1567 cine au împărăţit? 21. La ce an este supusă Moldova? 22. Ce se întâmplă prin moartea lui Sule-iman? Şi cum au fost următorii până la Murat? 23. Dela 1623-1640 cine înpărăţi şi ce vrednicii de însămnat să întâmplă sub dânsul? 24. Dela 1640-1648 cine împărăţi? 25. Dela 1648-1678 cine urmă?1.

Papalitatea, Jan Hus, Martin Luther sau cardinalul Richelieu îi stârni-seră un interes disproporţionat în raport cu domnii Principatelor Române. Chestionarul întocmit de Ioan Albineţ nu prezenta o abordare unitară, întrebările acoperind superficial cinci secole de istorie. Felul în care erau ordonate tematicile orelor, dar şi structura lor relevă o proiecţie didac-ticistă care nu reuşise separarea deplină a scopului cronologiei de cel al istoriei. În bună parte, aceleaşi personaje istorice le întâlnim şi la orele de cronologie predate la „Sf. Sava” de I. Genilie2. Lecturi comune produceau viziuni asemănătoare. Ioan Albineţ îşi pregătea tematica orelor, captivat fiind de mirajul marilor războaie şi de cuceririle puse în slujba creştinătăţii. Grandioasele bătălii antice, de la Troia3, supremaţia Atenei4, războiul pelo-poneziac5 rămâneau modele intangibile. Perioade mai lungi de timp erau asociate involuntar conceptelor şi ideilor de hegemonie, dinastie, imperiu. Istoria îşi selecta cele mai impunătoare momente, dând cuvenita măreţie

1 Dosar nr. 3/1837, fond Academia Mihăileană, DJANI, f. 95 r-v.2 V.A. Urechia, Istoria scoalelor de la 1800-1864. Cu o scurtă introducere coprinzând note

din istoria culturei naţionale anterioare secolului al XIX-lea, tom II, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892, p. 13.

3 B.A.R., Manuscrise, Mitologie, f. 3.4 Ibidem, f. 8v-12.5 Ibidem, f. 38v.

– 197 –

îndepărtatului trecut. Egiptul descoperit de Mihail Kogălniceanu prin intermediul orelor de istorie veche la 1833 era doar cel al regilor şi al dinas-tiilor1. Sunt informaţii sumare, pregătite pentru a fi predate pe parcursul unei ore; nu acopereau, în medie, mai mult de o pagină.

Dascălul ieşean nu avea cultura lui Heinrich Heine, care, în acea epocă, disocia mult mai clar domeniile:

În primele perioade ale artei n-a existat decât o pictură istorică, anume reprezentări ale istoriei sacre. Mai târziu au fost reunite formal sub apelaţiunea generică de tablouri istorice lucrările cu subiecte împrumu-tate nu numai din Biblie şi legendă, ci şi din istoria profană şi mitologia păgână, în opoziţie cu reprezentările din viaţa obişnuită apărute mai ales în Olanda, unde spiritul protestant respingea deopotrivă subiectele catolice şi mitologice, unde n-au existat poate niciodată nici modele, nici atracţia pentru ele2.

Heine vorbea la 1831 de pictură istorică, pe când la noi abia îşi câştiga-seră aprecierile publice litografiile. Erau anii căutărilor pentru o materie care încă mai respira sub mirajul legendelor şi mitologiei, dar încă insufi-cient pentru a se califica printre disciplinele consacrate. Trecerea anilor nu aducea cu sine semnele maturizării ştiinţifice şi nici o diversificare tema-tică. Cursurile lăsau impresia unor „croieli” făcute după acelaşi calapod.

Un an mai târziu, Ioan Albineţ înainta sugestii pentru geografie şi istorie universală3 la clasa I de „umanioare”, fără a intra de această dată în detalii. Tot el a gândit şi programa „obiecturilor paradosite”4 pentru clasele a III-a şi a IV-a colegiale, pentru retorică şi istorie. În comparaţie cu istoria românilor, cea universală îşi valoriza tradiţia, numeroase manuale au apărut în limba română încă de la finele secolului XVIII5 şi se regăseau în cataloagele scoase de librari. La clasa a III-a, Ioan Albineţ preda „istoria staturilor nordice şi a imperiei romano- germane”6, iar la a IV-a „de la 1 B.A.R., Manuscrise, Arhiva Kogălniceanu, Didactice, Istorie, Abrégé de l’histoire ancienne

pour servir à l’instruction de Michel Kogalnitchan, le 19 avril 1833, V, mss. 5, f. 4-6v.2 Heinrich Heine, „Salonul din Paris. 1831”, în Opere alese, vol. II. În româneşte de Dumitru

Hâncu, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 28.3 Dosar nr. 4/1838, Programă materiilor propusă de Ioan Albineţ în clasul I umanior pe

semestrul de vară a anului 1838, fond Academia Mihăileană-DJANI, f. 195.4 Dosar nr. 6/1840, fond Academia Mihăileană-DJANI, Programa obiecturilor paradosite

de Prof. I. Albineţ, f. 191.5 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1971, p. 177.6 Dosar nr. 6/1840, fond Academia Mihăileană-DJANI, Programa obiecturilor paradosite

– 198 –

izbucnirea revoluţiei franceze până la pacea de la Tilzit”1. Documentarea lecţiilor o făcea consultând cărţile din librăriile şi cabinetele de lectură din Iaşi. Lucrul cu izvoarele vechi nu îi era la îndemână, dovadă fiind şi lucrarea pe care o va scoate în anul 1845, Manual de istoria Principatului Moldavei, în care trimiterile la vechile surse sunt ca şi inexistente. Subiectul cărţii nu reprezenta o noutate absolută în mediile didactice. După cum aminteam, prima menţiune o avem din 1841, chiar din pensionul autorului. Direc-ţiunile instituţiilor de învăţământ incluseseră printre materii, încă din 1844, şi secvenţialităţi narative, precum „histoire de la Moldavie jusqu’au 15 siècle”2 ori „histoire moldave jusqu’à nos jours”3, structurate în diverşi ani de studiu. Nu cunoaştem criteriile după care se realizau cronologiile aferente istoriei Moldovei, din titlu reieşind că alegerea favoriza acope-rirea integrală a veacurilor, şi nu procesualitatea istorică. În pensionul lui Malgouverné şi Tribourt, istoria Moldovei figura în programa înaintată Epitropiei la 5 noiembrie 18444. Subiectele lecţiilor ţinute de Ioan Albineţ nu se deosebeau în nici un fel de cele ale colegilor săi de breaslă din pensi-oane. Doar titulaturile comportau diferenţieri. Rare sunt cazurile în care tematicile nu se intersectau. De pildă, obiectul „histoire ancienne”5 de la clasa de limbă franceză din institutul lui Malgouverné şi Tribourt, cuprin-zând referinţe despre destinul egiptenilor, asirienilor, babilonienilor, feni-cienilor, nu era totuna cu „histoire romaine”6. Istoria Imperiului Roman, în funcţie de nivelul şi capacităţile elevilor, era structurată diferenţiat. În 1844, la clasa a patra se preda „Histoire de l’Empire romain et du moyen âge jusqu’à Charlemagne”7, pentru ca, peste doi ani, copiii de la clasa de limba franceză să înveţe despre „Royauté”8, dar şi despre „République”9.

Asemenea lui Ioan Albineţ, Florian Aaron, titularul catedrei de istorie generală de la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, îşi gândea prelegerile insis-tând tot asupra subiectelor de istorie universală10. Doar două trimiteri la

de Prof. I. Albineţ, f. 191.1 Ibidem2 Dosar nr. 18/1844, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice–Moldova, ANIC, f. 11.3 Ibidem, f. 11.4 Ibidem5 Ibidem, f. 23.6 Ibidem7 Ibidem, f. 11v.8 Ibidem, f. 23.9 Ibidem10 Programă de cursul învăţăturilor ce s’au urmat în Colegiul Sf. Sava dela Septembrie 1,

1839, până la Iunie 12, 1840, şi de regula după care luase urma examenele într’acest colegiu…, pp. 372-373.

– 199 –

istoria Ţării Româneşti şi acelea legate de vechile structuri administrative din Dacia. Vremuri în care în acel regat nu locuiau strămoşii românilor. Nimic schimbat faţă de ideile prezentate în anul 1838, incluse în disciplina Istoria generală. Profesor la două clase, Florian Aaron îşi împărţea lecţiile astfel: la clasa a IV-a preda:

1. Cele dintâi staturi întemeiate se găsesc în Asia de mijloc; aici figurează asirienii, babilonienii, medii, evreii, fenicienii şi alţii; 2. Pe când în Asia se dezvoltează omenirea, în Africa înfloresce Egiptul şi Cartagena; 3. Europa se înpopulează mai târziu, dar naţiile de aci, mai cu seamă din Grecia şi Italia, în grabă covârşesc pe toate celelalte; 4. Din naţiile vechi, perşii întemeiază cea dintâiu monarhie mare în lume; cu toate acestea India, China şi Japonia rămân neunite cu această împărăţie; 5. Perşii vrând să se întindă şi în Europa începură nisce războaie cu grecii, care înfăţişează lumii scenele cele mai înalte de patriotism şi de civilizaţie; 6. În vremea în care grecii înaintează cu un pas gigantic către civilizaţie, romanii, după 7 crai, întemeiază republica şi în curândă vreme coprind toată Italia; 7. Căzând Grecia subt epitropia Macedoniei, Alexandru Macedon, ruinează monarhia cea mare a perşilor şi întemeiază pe cea macedonică, care se strică prin sfâşiere, eşind mai multe staturi dintr’însa1.

Nu găsim nici cea mai neînsemnată trimitere sau conexiune la destinul înaintaşilor săi. La clasa a V-a, numărul lecţiilor predate aproape se dubla, fără a fi specificat undeva dacă şi numărul orelor creştea proporţional cu întinderea materiei:

1. După căderea împărăţiei romane de la apus, pe ruinele ei se aşezară deose-bite naţii germanice, care introduc feudalismul; la răsăritul Europii se aşează naţii slavice şi de alte origine. Dintre naţiile germanice de la apus, francii întemeiază cel dintâi stat; 2. Slăbind împărăţia constantinopoli-tană, din Arabia ese Muhamed, care pe ideea unei religii nouă croesce o împărăţie puternică, pe care califii o întind în Asia, Africa şi Europa; 3. Carol cel mare cu întemeierea monarhiei sale celei mari însufleţi apusul; dar tot binele ce se aştepta se pierdu prin împărţirea acelei monarhii şi prin războaiele ce începură între staturile cele nouă; 4. În vremea aceea de învălmăşeală, ierarhia bisericească va să întemeieze un guvern religios peste toată lumea; 5. Expediţiile cruciate de şi nu despopulară Europa, de şi nu’şi dobândiseră scoposul, dar avură urmări folositoare

1 V.A. Urechia, op. cit., p. 14.

– 200 –

pentru omenire; 6. Deosebite pricini înlesnesc descoperirea Americei, cari făcu mari schimbări asupra Europei; 7. Împărăţia cea întinsă a cali-filor se nimici de potopul mongolilor; pe ruinele unei părţi din stăpâ-nirea acestora se întemeiară turcii osmani, cari desvoltară o împărăţie mare în Europa, Asia şi Africa; 8. Abusurile deteră pricină de se reformă biserica latină; Shisma aduse războiul de 30 ani care pustii Germania şi care se isprăvi cu pacea Vestfalică; 9. Între staturile Apusului se dezvol-tează Englitera şi Francia; într’ale Nordului Rusia şi Prusia; în America Staturile-Unite; 10. Revoluţia franţozească începe prin reforme paşnice în vremea adunărei constituante; dar în vremea adunării legislative şi a convenţiei naţionale un duh sălbatec naşce mii de nenorociri; directorii şi guvernul consular opriră înaintările revoluţiei, şi aduseră iar monarhia în Franţa, 11. Ţara românească ca partea Daciei sufere mult de la deose-bite naţii barbare, până când cursul întâmplărilor o noroci să întemeieze stat; 12. Statul Ţării Româneşti avu soartă deosebită: deosebite pricini o înpedicară de a face înaintări în dezvoltarea morală.1

Cu mici variaţii, subiectele orelor de istorie ţinute de Florian Aaron coincideau cu cele ale lui Ioan Albineţ. Spre meritul magistrului bucureş-tean, el nu ezita să utilizeze un lexic mai laborios, lăsând să se întrevadă din titlu asupra căror evenimente îşi va opri atenţia. Ţinând seama de proiec-tele personale – Florian Aaron având deja publicate două volume, iar Ioan Albineţ gândindu-se la o istorie a Moldovei –, ne-am fi aşteptat ca experi-enţa profesorală să le prilejuiască testarea, discutarea la lecţii a unor frag-mente din propriile opere. Ar fi fost o modalitate fericită de a vedea în ce măsură junii moldoveni şi munteni rezonau cu istoria ţării. Implicarea lor nu s-ar fi rezumat doar la un răspuns politicos, ci ar fi probat şi o empati-zare sentimentală, evocând eroii favoriţi în împrejurări favorabile.

În Manualul său, Florian Aaron le explica elevilor că „înainte de a se statornici românii cu lăcuinţa în ţările unde se află şi astăzi, adică în Dacia, ţara aceasta întinsă a avut alţi lăcuitori”2. Dacă în cuprinsul cursurilor refe-rinţele despre daci erau puţine la număr, în lucrările tipărite, majoritatea autorilor preferau să evite subiectul. Succintele menţiuni vorbesc de sufe-rinţa unei naţii şi de „deosebite pricini [care] o împiedicară de a face înain-tări în desvoltarea morală”3. Istoria antică era mult mai bine reprezentată 1 Ibidem, pp. 14-15.2 Manual de istoria principatului Romaniei dela cele dintâi vremi istorice până în zilele de

acum. De F. Aaron. Profesor de istoria generală în Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucu-reşti. În tipografia Colegiului Sf. Sava, 1839, p. 1.

3 Ibidem

– 201 –

de cea universală, decât de cea a românilor. De pildă, Alexandru Kogăl-niceanu: la lecţia despre împăratul Traian singura menţiune la înaintaşi se regăsea în doar trei cuvinte, amintind de învingerea dacilor1. Alţii nu menţionează deloc războaiele daco-romane, având însă grijă să precizeze că „Traian a fost cel mai bun prinţ al Romii” şi că „era drept şi virtuos”2. Excluzându-i pe daci din relatare, impresia creată nu putea fi decât defavo-rabilă acestora, ei fiind lipsiţi de orice profil şi importanţă istorică.

Singura virtute care îi recomanda era vitejia. Dintre deciziile luate de împăratul Hadrian se cunoştea cea prin care se dăduse „slobozenie Daciei”3. Decebal apărea la lecţiile de cronologie aplicată în dreptul anului 1004. Însă copilului îi era peste putinţă să închege toate aceste informaţii disparate. În primul rând, disciplinele nu se înscriau într-o ordine firească, la îndemâna capacităţilor intelectuale juvenile; iar în al doilea rând, inevitabilele neînţe-legeri nu puteau fi lămurite prin deschiderea unui manual. Şcolarii nu folo-seau aceleaşi manuale, servindu-se, în măsura posibilităţilor, de lucrările pe care şi le puteau procura pe diverse căi.

În 1848, conducerii Academiei Mihăilene îi era propusă drept obiect de studiu Istoria mai multor bărbaţi şi ţeri5. Printre numiţii bărbaţi îi aflăm pe Alexandru Macedon, Moise, Cirus la Persiei, Romulus, Solon, Socrat, Temistocle. Parcurgând lista numelor, ne putem da seama că la aproape unsprezece ani de la prezentarea materiei de către Ioan Albineţ, predarea istoriei cunoştea un regres. În locul constituirii unui vocabular cu ajutorul căruia să se articuleze un discurs istoric logic şi coerent, textul se comprima în jurul câtorva nume. Genul de întrebări formulate de dascălul ieşean nu condiţiona răspunsuri complexe şi fraze cu o oarecare acurateţe stilistică. Apetenţa pentru dezvoltarea unei culturi istorice, a înţelegerii trecutului în variatele sale ilustrări părea insesizabilă. Dar nici Ioan Albineţ nu putea depăşi blocajele şi limitele epocii. Trebuie apreciată decizia didactică de a le prezenta elevilor cât mai multe personalităţi şi evenimente, metodă rar aplicată până atunci. Cu doar câţiva ani înainte, copiii de la clasa gimna-1 B.A.R., Manuscrise, Arhiva Kogălniceanu, Didactice, Istorie, Notions de l’histoire des

empereurs romains avec la version moldave faite par les élèves de la 3 classe pour Alexandre Kogalntichan, 3 aôut 1838, V, mss. 5, f. 64.

2 B.A.R., Manuscrise, C. Racotă, Curs de istorie universală de la Octavian August până la finele secolului XVIII, 7 mai 1843, mss. 1481, f. 11.

3 Ibidem, 12v.4 B.A.R., Manuscrise, Caiete de şcoală, Iosif, mitropolitul Moldovei, Istorie şi hronologie,

1841-1842, mss, 1769, f. 137r-v.5 B.A.R., Manuscrise, Istoria mai multor bărbaţi şi ţeri propusă în Academia de Iaşi, N.

Voinov, 1848, f. 2-114.

– 202 –

zială învăţau doar istoria romană până la 3071. Caietul lui Hristea Alecu2 cuprindea descrierea unei perioade de aproximativ trei sute de ani, de la Alexandru Macedon până la Cezar. Lecţii despre viaţa lui Alexandru Macedon, istoria Macedoniei, Greciei, Palestinei, Egiptului erau comple-tate cu expozeuri despre cultura iudeilor, legile şi moravurile romane. Erau banale divagaţii care permiteau legarea unor realităţi despărţite de decenii şi chiar de veacuri. Şi conflictelor armate li se acorda atenţie, războaiele punice fiind povestite pe larg3. În ultimele file, găsim aprecieri despre „Starea ştiinţelor şi a măestriilor în periodul al 3 lea”4. Într-o clasare a ştiin-ţelor clasice, istoria era depăşită doar de filosofie. Prezentul însă o descali-ficase, amintindu-şi de ea doar în discursurile mobilizatoare.

Analiza tematicilor din programele de studiu şi a informaţiilor din cuprinsul cataloagelor ne relevă un sistem educaţional preocupat să-şi îmbunătăţească constant practicile şi metodologiile de evaluare, să-şi uniformizeze grilele de notare şi să vină în întâmpinarea problemelor cu care se confruntau şcolile, multe din ele moştenite5 din veacul anterior. Istoria ca obiect de studiu a avut o evoluţie deficitară, uneori fragmentară, neputând să depăşească constrângerile timpului. În special istoria româ-nească, confruntată cu lipsuri majore – plecând de la inexistenţa surselor sau a unor lucrări de referinţă în materie şi ajungând la profilul dascălului nepregătit pentru o astfel de misiune didactică – a fost multă vreme privită drept o simplă anexă a istoriei universale. Nu se putea pretinde recunoaş-terea unui domeniu ştiinţific atâta vreme cât nu erau tipărite lucrările nece-sare acreditării preocupărilor în acea direcţie. Publicarea primelor volume, în cel de-al treilea deceniu, reprezintă în viziunea noastră cele dintâi semnale clare ale conturării unei arii de afirmare a crezurilor care animau generaţia paşoptistă. Deşi istoria invita la cugetare, prea puţini profesori au ştiut şi au clamat drept prioritară dezvoltarea puterii de analiză a elevilor6.

1 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Manuscrise, Titlurile paradosite în semestrul de iarnă 1833, mss. III-29, f. 1v.-2 r.

2 B.A.R., Manuscrise, Hristea Alecu, Istoria generală. Period III de la Alexandru Macedon până la monarhia lui August Cesar, 1833, 4 mai, mss. 3747.

3 Ibidem, f. 27v-36v, 41v-43.4 Ibidem, f. 91v-104v.5 Vezi Ştefan Bârsănescu, op. cit.; Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului şi gândirea pedago-

gică din Ţara Românească (sec. XVIII-XIX), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971.

6 B.A.R., Manuscrise, Curs metodic de istorie universală, mss. 1654, f. 2v-3.

– 203 –

ABSTRACTAn analysis of the curricula and information in the school records in

the Romanian Principalities reveals an educational system focused on the constant improvement of its assessement principles and methodologies as well as an effort toward the harmonization of its assessment grids and to meeting the problems encountered in schools (many of the latter inherited from the previous century). Romanian history in particular, confrunted as it was with major drawbacks – the absence of sources or of reference papers in the field and the untrained teacher, to name but a few – has long been seen as a mere annex to world history. One could not claim the recognition of a scientific field as long as there were no published papers to credit the preoccupations in this field. In our view, the publication of the first volumes of the 1820s, represents the first clear signal of a constant interest in shaping a field which saw the statement of the beliefs to have animated the 1848 generation. Although history invites one to judgement and thought, few teaches of the time were actually able to or considered it a priority to develop their students’ analytic abilities.

– 204 –

RELAŢIILE INTERETNICE DINTRE BULGARI ŞI ROMÂNI ÎN SUDUL BASARABIEI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Ivan DUMINICA

Actualitatea temei se datorează modificărilor importante care au loc în societatea modernă în Republica Moldova şi în Bulgaria. Pentru a rezolva problemele geopolitice, demografice şi economice ale minorităţilor naţi-onale, este important să luăm în calcul experienţa istorică acumulată pe parcursul secolelor anterioare. Partea de sud a Basarabiei, care în literatura istorică este numită şi Bugeac, în perioada sf. sec. al XVIII-lea – înc. sec. al XIX-lea, a fost acel loc unde, ca urmare a proceselor de migraţie şi coloni-zare, s-au intersectat trei culturi: bulgară, găgăuză şi română. Ca rezultat, până în prezent, în aceasta zonă se atestă o situaţie etnică eterogenă. Pentru o cercetare modernă a relaţiilor interetnice în domeniile politică, cultură şi tradiţii este important să revenim la originile acestor relaţii. Reieşind din relevanţa temei de cercetare, semnificaţia ei ştiinţifică, politică şi socială, obiectivul principal va fi o analiză cuprinzătoare a locului şi rolului stabilirii contactelor între populaţia autohtonă şi emigranţii transdanubieni în sudul Basarabiei.

Obiectul acestui studiu sunt imigranţii bulgari de peste Dunăre, care, din motive politice, economice şi sociale, au fost forţaţi să fugă din terito-riile aflate sub administraţia otomană şi să se stabilească pe pământurile de la nord de Dunăre, dar şi populaţia băştinaşă – românii din Basarabia. Începutul secolului al XIX-lea în Basarabia se caracterizează prin procese etnice dinamice, cauzate de un val de imigranţi, preponderent din Bulgaria, care, deja de cinci secole, se aflau sub stăpânirea otomană. Dacă până la mijlocul secolului al XVIII-lea procesul de emigrare a avut un caracter individual, atunci în urma războaielor ruso-turce de la sfârşitul secolului, acest proces a căpătat un caracter de masă. Cauzele refugierii în Basarabia se explică şi prin faptul că aici, la periferiile Imperiului Otoman, refugiaţii puteau să se ascundă de persecuţiile pe motive etnice, religioase şi econo-mice din partea turcilor. De aceste circumstanţe s-a folosit, la rândul său, Imperiul Rus, care, după anexarea Basarabiei în 18121, a avut nevoie de mâini de lucru, pentru a dezvolta pe teritoriile dobândite, în special în

1 Vneshnjaja politika Rossii XIX i nachala XX veka. Dokumenty Rossijskogo Ministerstva inostrannyh del. Ser. 1. Pod redakciej A.L. Norochnickij. T. 6. Moskva, 1962. 406-417.

– 205 –

regiunea pustie a stepei Bugeacului, agricultura1, dar şi pentru a avea, pe această direcţie geopolitică şi strategică importantă, o populaţie loială, care ulterior ar fi facilitat deplasarea armatei ţariste spre Constantinopol, prin aprovizionarea cu hrană şi asigurarea cu mijloace de transport a soldaţilor ruşi2. În ce priveşte creşterea numărului de bulgari în sudul Basarabiei, acest fenomen se datorează faptului că autorităţile ruse le acordau imigran-ţilor anumite înlesniri, care prevedeau eliberarea de impozite pe o perioadă de un an şi eliberarea celor săraci de la prestaţiile către stat şi seniorale, facilitări menite să stimuleze strămutarea compatrioţilor lor în noile teri-torii3. Totodată, numărul mic de români basarabeni în această regiune se explică prin faptul că, în timpul războaielor ruso-turce, populaţia autoh-tonă trebuia să asigure trecerea trupelor ţariste prin zonă. În plus, ţăranii români se temeau că în cadrul Imperiului Rus, unde se practica iobăgia, ei îşi vor pierde libertatea, devenind şerbi. Din aceste cauze, ei au preferat să plece din regiune. Acest fapt este recunoscut de autorităţile ţariste, care evidenţiau în rapoartele lor că „locuitorii din multe sate ale Basarabiei îşi părăsesc locurile lor şi se mută în satele din partea dreaptă a Prutului”4. În 1814, din Bugeac în Principatul Moldovei au plecat trei mii de români şi bulgari. Abia după ce autorităţile ţariste au convins populaţia autoh-tonă că în Basarabia nu va fi introdusă iobăgia, acest fenomen a încetat5, iar în 1820, în Bugeac se reîntorc 9 000 de români6, care s-au stabilit cu traiul pe locurile vechi şi printre bulgari. Autorităţile ţariste considerau că de atitudinea pe care o vor demonstra faţă de bulgarii din Basarabia va depinde modul în care ele vor fi apreciate de către bulgarii din Balcani, „fiindcă aceasta va creşte în ei fidelitatea şi dragostea faţă de Rusia”7. În 1 Bugeacul – o regiune de stepă în sudul Basarabiei. După semnarea Păcii de la Bucureşti,

la 16/18 mai 1812, Bugeacul devine parte componentă a Imperiului Rus. În această regiune au trăit turci şi nohai, precum şi români basarabeni. Autorităţile imperiale ruseşti au evacuat populaţia tătară în număr de 30 000 de oameni şi o parte din cea autohtonă în Dobrogea şi Crimeea (SUMAROKOV 1800, 23; MURZAKEVICI 1837, 625-691; А.U. 1866, 256-269).

2 СASSO 1913, 69.3 CHIRTOAGĂ 1999, 126.4 ANRM. Fondul 1, inventarul 1, dosarul 3639, filă 61.5 Ca să convingă populaţia autohtonă că în Basarabia nu va fi introdusă iobăgia, la Sankt-

Petersburg vor fi editate în limba română două cărţi privind legea despre dezrobirea ţăra-nilor de la 19 februarie 1861: „Ucazul Ocârmuitorului senat. S-a tipărit la Tipografia Sino-dalnică din Peterburg în luna octomvrie a anului 1868” şi „Articolii din aşezământul de la 19 februarie 1861 arătaţi în ucazul de la 14 iulie 1868 şi aşezământul pentru locuitorii săteni a Oblastei Basarabiei” (CIOBANU 1923, 154).

6 ANRM. F. 1, inv. 1, d. 3246, f. 233.7 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 372, f. 9.

– 206 –

acest context, prin decretul imperial din 22 martie 1818 a fost instituit Comitetul tutelar privind coloniştii străini din Sudul Rusiei1, care se subor-dona direct Ministerului Afacerilor Interne al Rusiei. În fruntea acestuia a fost numit I. N. Inzov, propus în această postură de către Alexandru I încă la 7 martie 18182. La 18 martie 1819, Inzov trimite un raport către ţar, în care îl informează că bulgarii cer să le fie atribuite drepturi de colonişti, confirmate de „mâna Măriei Sale”3. Drept rezultat, la 29 decembrie 1819, ţarul Alexandru I emite un decret (tzarskaia gramota) prin care acordă coloniştilor bulgari din Basarabia ţaristă drepturi şi privilegii deosebite4. Prin acest ucaz s-a dispus împroprietărirea celor care nu aveau pământ cu câte 60 de desetine5. Coloniştii au fost scutiţi de orice impozit şi prestaţie către stat pentru o perioadă de 7 ani. Au fost scutiţi de orice dare către fisc la vinderea vinului şi rachiului produs de ei şi de obligaţia de a vinde aceste produse numai în coloniile lor, au fost scutiţi de serviciul militar (ucazul prevedea însă că fiecare avea voie să se înscrie în armată voluntar). Cea mai de seamă înlesnire acordată coloniştilor a fost asigurarea libertăţii cultului şi obiceiurilor proprii, fără a li se pune piedici6.

Analizând pe scurt privilegiile acordate bulgarilor cu spijinul tutorelui lor, constatăm că, în primul rând, în circumscripţiile nou-create erau şi sate cu populaţie majoritară autohtonă (de exemplu: satele Anadolca, Văleni, Fricăţei, Eshipolos, Babele, Erdec-Burno, Colibaşi, Slobozia, Cartal, Satul Nou, Barta, Hagi Abdula). În al doilea rând, remarcăm că erau sate cu popu-laţie mixtă de autohtoni şi bulgari (Valea Perjei, Başcalia)7. Din cele expuse

1 „O glavnom upravlenii kolonistov juzhnogo kraja Rossii”, in Polnoe sobranie zakonov Rossi-jskoj Imperii. Sobranie pervoe (1648-1825). 1818 g. Izdatel’stvo: Tip. II Otdelenija Sobst-vennoj Ego Imperatorskogo Velichestva Kanceljarii. Sostavitel’: M. Speranskij. Moskva. SPb, Tom XXXV. 1830, 154-158.

2 ANRM. F. 17, inv.1. d. 70, ff. 112-113;3 ISTORIJA MOLDAVII 1957, 537.4 „O poselenii v Bessarabskoj oblasti bolgar i drugih zadunajskih poselentsev s prilozheniem

vedomosti okrugov dlja poselenijah. 29 dekabrja 1819 g. Ukaz imennoj dannyj Senatu”, in Polnoe sobranie zakonov Rossijskoj Imperii. Sobranie pervoe. 1819 g. Izdatel’stvo: Tip. II Otdelenija Sobstvennoj Ego Imperatorskogo Velichestva Kanceljarii. Sostavitel’: M. Speran-skij. Moskva. SPb, Tom XXXVI. 1830, 154-158.

5 Desetină – unitate de măsură pentru suprafeţe, echivalentă cu 1,09 hectare, a existat în Rusia până la introducerea sistemului metric. Era un paralelogram drept cu laturile de 80 şi 30 (treizeci) sau 60 şi 40 („sorokovka”) de metri şi a fost numită desetină statală. A fost utilizată drept măsura principală pentru pământ în Rusia modernă. Vezi JENCIKLOPEDI-CHESKIJ 1893, 496.

6 ANRM. F. 302, inv. 2, d. 12, f. 128.7 Vezi Anexa 1: Coloniile şi populaţia lor în Basarabia, în lista întocmită la 10 apilie 1844.

– 207 –

mai sus, scoatem concluzia că, în afară de bulgari, de drepturi şi privilegii au beneficiat toţi cei care au trăit în aceeaşi colonie. Anume aşa prevedea articolul 13 din decretul ţarului din 29 decembrie 1919: „Cei care trăiesc aici din timpurile vechi şi acei băştinaşi care trăiesc în circumscripţiile nou-create [Ismail, Cahul, Bugeac, Prut – n.n.], precum şi cei care trăiesc printre bulgari vor beneficia de aceleaşi drepturi ca şi coloniştii bulgari”. Faptul că populaţia autohtonă a avut condiţii bune de trai pe lângă bulgari este dovedit şi de scrierea unor acte administrative în limba română, aşa ca circulara emisă de guvernatorul Basarabiei, Mihail Il’inski (1854-1856) – „Ţircular prin Oblastea Basarabiei şi gradonacalistva Ismailului”, în ches-tiunea legată de furturile de vite1. Tot aici trebuie de menţionat că românii basarabeni care au trăit alături de bulgari au preluat de la aceştia experienţa acumulată timp de secole în agricultură, în special în subramuri ca viticul-tura, grădinăritul şi sericicultura. Mulţi dintre imigranţi au adus cu ei şi au folosit un nou tip de inventar agricol, butaşi de soiuri noi de viţă-de-vie şi de pomi fructiferi, soiuri noi de cereale şi legume. Convingându-se de prosperitatea coloniştilor bulgari din vecinătate, agricultorii basarabeni au împrumutat de la ei aşa-numitul „plug bulgar” (mai târziu acesta va căpăta denumirea de „plug basarabean”)2, care, prin construcţia şi elasticitatea sa, era cel mai potrivit pentru pământurile din stepa Bugeacului. Plugul a fost ulterior modernizat în baza armelor germane de un colonist din localitatea Dermendere (actualul sat Chalanciac), Stoicio Băcivarov3. În condiţiile unei clime aride, bulgarii primii au pus în aplicare, în partea de sud a Impe-riului Rus, dispozitive de irigare – chegiri (dispozitiv de ridicare a apei)4, şi au explicat populaţiei băştinaşe unde trebuie să amenajeze locurile pentru cultivarea culturilor legumicole pentru a le putea iriga mai uşor5. Bulgarii au adus cu ei varza, castraveţii şi fasolele, iar populaţia autohtonă a împru-mutat aceste culturi de la ei pentru uzul casnic6. Este cunoscut faptul că bulgarii, ca şi românii basarabeni, practicau creşterea vitelor cornute mici, şi în urma comunicării interetnice, în Bugeac a început să fie crescută o nouă rasă de oi – Ţigai7. Larga răspândire a acestei rase de oi cu lâna scurtă se explică prin faptul că nu era capricioasă la hrană şi era rezistentă la 1 Izmailski Arhiv. F. 514, inv. 3. d. 206, f. 18.2 Rastsenka na zemledel’cheskie mashiny i orudija Benderskoj kassy malogo kredita na 1914

g. Bendery, 1914, 4.3 GREKOV 1990, 274.4 LOMAKIN 1900, 5.5 SKAL'KOVSKIJ 1848, 108.6 NOVAKOV 1999, 123.7 IL'EV 1966, 11.

– 208 –

clima instabilă din stepă. La rândul lor, coloniştii au preluat de la populaţia autohtonă metoda de a face brânză, obţinând succes şi contribuind acestei tehnologii în partea de sud a Rusiei. A. Grekulov, în articolul „Ciobanii”, a notat că caşcavalul preparat la ferme mari nu mai este făcut de păstorii basarabeni sau moldoveni, ci de coloniştii bulgari1. Deşi emigranţii trans-danubieni au adus cu sine noi soiuri de viţă-de-vie (Dărjanca, Biala şi Cerna Totba, Bosilkovo, Karavălcevca), graţie contactelor cu românii basarabeni, în colonii au fost plantate şi soiuri de provenienţă autohtonă: Saşla Roşie şi Aurie, Rara Neagră, Galbena etc.2. Tot mulţumită bulgarilor din Basarabia, aici a fost introdusă şi răspândită sericicultura, ceea ce a contribuit la faptul că românii basarabeni au început să folosească ţesături de mătase3. Pentru construcţia caselor era nevoie de mult lemn, dar în stepele Bugeacului materiale de construcţie nu erau suficiente, astfel că bulgarii au început să construiască un nou tip de clădiri, din piatră, care aveau un termen mai mare de exploatare.

Şi în domeniul dezvoltării spirituale are loc o comunicare interetnică. O dovadă în acest sens este numirea în colonii de către Consistoriul Duhovni-cesc din Chişinău a unor clerici de origine română. Astfel, în anul 1817, în satul Kopciac locuiau 64 de familii de bulgari şi găgăuzi şi 16 de români, iar în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din localitate, ca protopop slujea Gavril Tegheceanu. Mai târziu, el a fost înlocuit de Vasile Tomescu, în timpul căruia a fost finalizată construcţia Catedralei din Comrat în numele lui Ioan Botezătorul4. Şi în 1866 întâlnim clerici de origine română: astfel, la hram slujea în calitate de al doilea preot Nicolae Popovici, diaconii Grigorie Mititel şi Vasilii Balan, al patrulea clopotnic Petru Lisevici5. Începând cu 1873, aici au slujit preotul Grigorie Ruginov, diaconul Nicolae Andrieş şi clopotnicii Ivan Grâu şi Grosul6. În Catedrala din Comrat, în calitate de preot paroh a slujit Iulian Friptu7, care, împreună cu ieromonahul Gurie Grosu (viitor mitropolit al Basarabiei în perioada interbelică), a participat la publicarea revistei pentru clerici Luminătorul în limba română8. La scri-erea de articole pentru clerici au participat şi preoţi de origine găgăuză, de

1 GREKULOV 1916, 22.2 NOVAKOV 1999, 126-127.3 ZAŞCIUK 1862, 277.4 MĂCRIŞ 2000, 11.5 ANRM. F. 208, inv. 10. d. 35, f. 10.6 ANRM. F. 208, inv. 10. d. 44, f. 7.7 GROSSU 2007, 7- 14.8 CIOBANU 1933, 34-35.

– 209 –

exemplu, din colonia Ciadâr-Lunga, Mihail Ciachir, deputat în a 2-a Dumă de Stat a Imperiului Rus. M. Ciachir, omul care a intrat în istoria popo-rului găgăuz ca acel care a depus eforturi pentru ca găgăuzii să poată citi Cuvântul lui Dumnezeu în limba lor maternă, a avut o contribuţie deose-bită şi la dezvoltarea românilor din Bugeac. În 1896, acesta a depus o cerere la Ministerul Educaţiei, solicitând permisiunea de a imprima cărţi biseri-ceşti în limba română. Începând cu 1901, văd lumina zilei publicaţiile sale „Bukoavna” („Abecedarul”), „Scurtă gramatică moldovenească”, „Singu-rînvăţător de studiere a limbii ruse cu informaţii despre gramatică”, care au facilitat activitatea clerului care nu era vorbitor de limbă rusă1. Ciachir era preocupat ca preoţii să înveţe noile reguli bisericeşti, care veneau din Sankt Petersburg. Din această cauză, mai târziu, el va scrie lucrarea „Ajutor pentru moldoveanul care începe să înveţe limba rusă”2. Serviciile divine la catedrală se ţineau în slavă şi română, cele în română se efectuau după Rânduiala pentru sfinţirea bisericilor, editată la Chişinău în 18203.

În anul 1812, în colonia Chiriet-Lunga, preotul Timotei Mihai a cumpărat o biserică din lemn din satul Sărăţica, pentru a o transfera apoi în localitatea sa. Preotul, diaconul şi clopotarul satului erau români4. În 1814, în colonia Kirsovo, românii Tănase Constantin şi Tudor Enache au ctitorit biserica „Adormirea Maicii Domnului”5 şi au fost, timp de mai mulţi ani, superiorii ei. În colonia Dezghingea, în biserica „Sfânta Treime” au slujit trei familii de preoţi români. În aceeaşi biserică, potrivit unor surse6, se

1 CHACHIR 1899, 28-32.2 CHACHIR 1914, 112.3 În afară de regulile de a sfinţi bisericile, aici este specificat cum trebuie să se facă trecerea

la religia ortodoxă a ereticilor, evreilor, rascolnicilor şi musulmanilor (CONSTANTI-NESCU-IAŞI 1929, 46-47).

4 HALIPPA 1907, 175.5 STOINOV 1990, 98.6 KOZAK 1878, 234.

– 210 –

păstra Evanghelia1, Octoihul2, precum şi Pentikostarul3, Antologhionul4, Triodul5, Prăvălioara, Aghiazmatarul mic6, Toţi Sfinţii şi Kiriacodromi-onul (sau Evanghelie învăţătoare) de la 17327. Serviciile divine se ţineau în „limba moldovenească”, iar din 1868 – în limba slavonă, datorită „atenţiei cuvenite pentru enoriaşii pentru care limba rusă nu era foarte clară”8. În biserica „Înălţării Mântuitorului” din colonia Cioc Maidan, unde locuiau împreună bulgari, găgăuzi şi români, a oficiat, în anii ’70 ai sec. al XIX-lea, Constantin Mălai şi tot aici se găseau cărţi în limba română: una de la 1798, şapte de peste Prut, şase de la Chişinău şi cinci de provenienţă nesigură9:

1 Evanghelia a fost tipărită la Râmnik (Ţara Românească), în 1794, la comanda mitropoli-tului Ungro-Vlahiei Dosoftei, de către episcopul din Râmnik, Nectarie, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi. Cartea a fost acoperită cu argint turcesc, tot aici putea fi găsită şi „Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie”, tipărită la Sibiu în 1806.

2 Culegere de imnuri care conţine cântece scrise în cele opt tonuri ale muzicii orientale. Cartea a fost tipărită la tipografia regală de pe lângă Universitatea Peşt din Buda în anul 1811, în timpul domniei împăratului Austriei Francisc Iosif I cu binecuvântarea preasfin-ţitului Stefan Stratilovici, care era mitropolitul bisericii estice din Karlowitz, sub îngrijirea lui Iosif, episcop de Argeş.

3 Carte liturgică, în Biserica Ortodoxă se numeşte Rusaliile (se foloseşte în perioada dintre Paşti şi săptămâna Tuturor Sfinţilor). Tipărită la Sibiu în anul 1805, la tipografia lui Ioan Barta în timpul domniei împăratului Austriei Francisc al II şi cu binecuvântarea Consisto-riului din Ardeal.

4 Carte bisericească cuprinzând rugăciuni şi cântări pentru duminici, praznicele împărăteşti şi sfinţii mari de peste an din Octoih şi Minei, Triod şi Penticostar. Retipărită la tipografia Mitro-poliei din Iaşi, editată în octombrie 1806 în timpul domniei domnitorului Ţării Moldovei, Scarlat Calimachi, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Veniamin.

5 A fost tipărit la tipografia Mitropoliei din Blaj în 1813, cu binecuvântarea arhiepiscopului Argeşului Ioan Bob, care a fost episcop al Bisericii Române Unite cu Roma în perioada 1782-1830.

6 Cartea de slujbă a preotului, tipărită la Iaşi în 1814.7 Evanghelie învăţătoare, tipărită la Bucureşti, de la popa Stoica Iacovici, cu prefaţa de la

mitropolitul Ştefan al Ungro-Vlahiei (CONSTANTINESCU-IAŞI 1929, 32).8 KOZAK 1878, 236-237.9 Una din cărţile de provenienţă neclară este Octoihul, pe care s-a păstrat inscripţia:

„Această carte numită Octoih a fost cumpărată de către preotul-iereu Alexei de la Simion – ieru din Slovacia la 17 martie... preasfinţitului părinte din Slovacia Stefan Duvici”.

– 211 –

un Triod1 şi un Octoih2, un Kiriacodromion3, un Irmolog4, un Ceaslov5, două exemplare de Psaltire6, un Molebnic7, o Rugăciune pentru izbăvirea de lăcuste şi mai multe acatiste8, o Liturghie din 1798, editată la Sibiu, şi o Prăvălioară/Molitvenic pe scurt9, un Liturghier10, un Penticostar11, o Carte folositoare de suflet12, un Antologhion13 şi o Evanghelie14. Serviciile divine au fost efectuate în limba „moldovenească”, dar de la data sfinţirii bisericii în 1861, slujbele se oficiau în slavonă15. O situaţie asemănătoare era şi în biserica „Schimbarea la Faţă a Mântuitorului” din Bolgrad, aici se găseau 14 cărţi româneşti care au fost aduse de peste Prut şi nu sunt mai vechi de 185016. Folosirea cărţilor de tipăritură veche în sudul Basarabiei se explică 1 Carte creştină cuprinzând cântările şi rugăciunile din cele zece săptămâni dinaintea

Paştelui. Triodul pentru posturi a fost tipărit la tipografia din Bucureşti în anul 1798, cu binecuvântarea mitropolitului Ungro-Vlahiei, Dosoftei şi a domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Hangerli (1794-1799). Tot aici se aflau ediţiile din Chişinău ale Triodului, tipă-rite în 1828 şi 1862.

2 Tipărit la Mănăsirea Neamţ în 1837.3 A fost tipărit la tipografia bisericească din Germania, în 1811, cu binecuvântarea Sfân-

tului Sinod Rus şi a mitropolitului Moldovei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, mai târziu, tot aici găsim ediţia aceleiaşi cărţi tipărită la Chişinău în 1860.

4 Carte care cuprinde cântece religioase, tipărită la Sibiu în 1812, la tipografia lui Ioan Bartă, în timpul domniei împaratului Austriei Francisc Iosif I, cu binecuvântarea preasfinţitului Stefan Stratilovici, care era mitropolitul bisericii estice din Karlowitz.

5 Carte care cuprinde rugăciuni şi cântări religioase pentru diferite ceasuri ale zilei, a fost tipărită la Chişinău în anul 1862.

6 Carte bisericească de ritualuri, care cuprinde cei 151 de psalmi atribuiţi regelui David şi care face parte din Vechiul Testament.

7 Tipărit la Chişinău în 1816, este a doua ediţie a cărţii traduse de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni сu ajutorul episcopului din Bender, Dimitrie, din slavonă, este scris cu grafie chirilică. Cartea a fost cunoscută la Muntele Sfânt din Athos.

8 Listă de nume dată preotului pentru a face rugăciuni pentru persoanele înscrise pe ea (MALAI 1875, 737-738).

9 Editat la tipografia Mitropoliei din Iaşi, în 1802.10 A fost tipărit la Chişinău, în 1815, prima carte ecleziastică în Basarabia, conţine prefaţa

făcută de mitropolitul Basarabiei Gavriil Bănulescu-Bodoni.11 Este tipărit la Mănăstirea Neamţ, în 1841.12 A fost tipărită la Iaşi, la Tipografia Sfintei Mitropolii, în 1819. Conţine sfaturi pentru

duhovnici.13 Carte bisericească cuprinzând rugăciuni şi cântări pentru duminici, praznicele împără-

teşti şi sfinţii mari de peste an. A fost tipărită în 1825, la Mănăstirea Neamţ.14 Evanghelia tipărită la Buda (actuala Budapesta, Ungaria), în anul 1812, cu grafie chirilică

şi, de asemenea, în limba română.15 MALAI 1875, 739-740.16 Una din cărţi se numea Minei (carte bisericească ortodoxă în care sunt indicate, pe luni

şi pe zile, slujbele religioase), editată la Sibiu în 1850 şi Evanghelia, editată la Mănăstirea Neamţ în 1858 (CONSTANTINESCU-IAŞI 1929, 34).

– 212 –

prin faptul că până la 1812 acest teritoriu intra în componenţa Mitropoliei Proilavei, unde preoţii erau români, deşi chiriarhii (episcopi) erau greci1. Dar răspândirea cărţilor în limba română tipărite la Chişinău se datorează faptului că la 31 mai 1814, cu sprijinul mitropolitului Basarabiei, Gavriil Bănulescu-Bodoni, a fost deschisă o tipografie care a funcţionat până la 1883, când a fost închisă din ordinul arhiepiscopului Serghie de la Kursk2. O altă cauză a răspândirii cărţilor bisericeşti în sudul Basarabiei putea fi aflarea, în Basarabia, a misionarilor străini3. A patra cauză de răspândire a cărţilor bisericeşti în limba română anume în bisericile din sudul Basara-biei se explică prin aceea că în perioada 1856-1878, judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad au intrat în componenţa Principatului Moldovei, iar din 1849 – în componenţa României unite4. În Ciadâr-Lunga, în anul 1819, locuiau 10 familii de români, descendenţi ai preoţilor care au slujit la biserica „Sf. Dumitru”5, unde se păstra cartea religioasă Evhologhion6. În satul Baurci 1 Până la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, raialele din Bugeac şi Tighina erau

ataşate Mitropoliei Proilavei, cu sediul la Brăila, apoi la Căuşani, care avea în subordinea sa şi Dobrogea, ca şi Oceacovul, puternic populate de români ortodocşi. Mitropolia a fost înfi-inţată în urma dispoziţiilor date de patriarhul de Constantinopol Chiril II în 1639. La rândul său, teritoriul care aparţinea Principatului Moldovei era divizat între două episcopii: judeţele Iaşi şi Orhei ţineau de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, iar ţinuturile Lăpuşna, Soroca, Codru, Greceni şi Hotărniceni, împreună cu Fălciul din dreapta Prutului, de Episcopia Huşilor, înfiin-ţată în 1592 (ŞTEFĂNESCU 1869, 17; FRAŢMAN 1923, 6).

2 STADNICKIJ 1892, 16.3 În 1829-1832, la Chişinău s-a stabilit fostul mitropolit al Ungro-Vlahiei (Muntenia), Grigorie

IV. Constatând setea de cultură a Basarabiei, el îi scria de acolo mitropolitului de la Bucureşti, Neofit, cerându-i numeroase cărţi „spre folosul sufletesc” al basarabenilor, lipsiţi de „ştiinţa bisericească, mai vărtos cei ce nu înţăleg limba rusească”, şi anume: „150 de cărţi ale sfân-tului Vasilie, 150 de cărţi ale sfântului Ioan Hristostomul, 20 de Paterice (carte în care este descrisă viaţa unor persoane canonizate de biserică – n.n.), 25 de cărţi cu cuvintele sfântului Grigorie şi ale sfântului Ioan pentru preoţie, 30 de Exomologhitării cu canoanele sfântului Ioan pusnicul, 30 de Pravoslavnice mărturisiri alcătuite de Petru Moghilă; 30 de cuvinte pentru Proniie; 5 pentru Armeni”. Cărţile tipărite înainte de 1829 au fost strânse de la Mitro-polia şi Mănăstirea Căldăruşeni şi au ajuns în Basarabia la 15 septembrie 1829 (TOMESCU 1927, 68-70).

4 După unirea Moldovei şi Ţării Româneşti în 1859, domnitorul Alexandru Ion Cuza, împreună cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, „pentru o stare religioasă, morală şi naţională mai bună a poporului” au emis un decret prin care, în 1864, a fost formată Eparhia Dunării de Jos. În componenţa noii eparhii, în afară de districtele Bolgrad şi Ismail, au intrat districtele Cavurlui şi Brăila. În schimb, districtul Cahul a fost inclus în Eparhia Huşilor (provine de la denumirea oraşului Huşi din judeţul Vaslui). Prin decretul domnesc nr. 1617 din 17 noiembrie 1864, episcop al noii eparhii a fost numit reputatul om de ştiinţă Melchisedec Ştefănescu (FRAŢMAN 1901, 55).

5 HALIPPA 1907, 175.6 Este o carte bisericească care conţine rugăciuni pentru preoţi şi diaconi, editată în 1768.

– 213 –

locuiau 15 astfel de familii, în Gaidar – 18, iar în 1827, în satul Cişmechioi locuiau 9 familii de descendenţi ai preoţilor români (aici, de la români a rămas denumirea fântânii „moş Ilie”)1, iar în Vulcăneşti – 11 familii2. Faptul că românii au trăit în strânsă legătură cu bulgarii în colonia Vulcăneşti este confirmat prin existenţa, în actualul oraş, a mahalalelor Moldovan, Badalan, a văilor Bujor, Măgăriţa, Valea Perjei, Părăile, Râpa Flămândă3. Serviciile divine, în multe cazuri, erau ţinute în limba română, ceea ce se explică prin faptul că mulţi preoţi nu cunoşteau limba rusă. Un exemplu în acest sens ne oferă poetul Grigore Sion, care, vizitând sudul Basarabiei la 18564, aminteşte în însemnările sale de călătorie despre un preot bătrân care slujea în trei sate şi care „atât era de român, încât nu a putut în patru-zeci de ani sub domnia ruşilor să înveţe limba lor”5.

Serviciile divine în bisericile bulgare se efectuau în limba slavonă. Deşi procesul de rusificare a atins şi parohiile bulgare, trebuie să remarcăm că mulţi clerici au pledat pentru ca predicile să se ţină în limba bulgară. Astfel, preotul Ignatie Makriţchi credea că rugăciunea ar trebui să fie studiată în limba maternă, şi nu tocită în limba rusă: „numai în limba maternă a străi-nilor le pot fi inculcate acestora principiile esenţiale ale credinţei şi moralei, le poate fi dezvoltat simţul religios şi starea de spirit de rugăciune”6. La rândul său, mitropolitul Chişinăului şi Hotinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni, în 1816, pledând pentru oficierea serviciului divin în limba bulgară şi traducerea cărţilor religioase în limba înţeleasă de către preoţii locali bulgari, declara următoarele: „Bulgarii – popor de aceeaşi credinţă şi care este vecin cu noi – au necesitatea de a asculta rugăciunile în limba lor maternă (bulgară – n.n.), pentru că nu cunosc limbă slavă”7. Mitropolitul îşi lua obligaţia de a afla dacă sunt cărţi deja traduse în limba bulgară, iar în caz contrar, el a promis să găsească un traducător. Probabil, misiunea a fost îndeplinită cu succes, dacă în 1866, cărturarul bulgar Safronii din Vraţa a tradus în limba bulgară Evanghelia instructivă8. 1 DRON, KUROGLO 1989, 33, 67.2 CHIRTOAGĂ 1999, 174.3 DRON, KUROGLO 1989, 87.4 Gheorghe Sion a fost memorialist, traducător, autor de versuri şi piese de teatru. Vizitează

Basarabia sudică după 1856, când în urma Războiului din Crimeea şi a Păcii de la Paris, la 18 martie 1856, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au intrat în componenţa Principatului Moldovei.

5 SION 1857, 38.6 MAKRICKIJ 1908, 986.7 PYPIN 1868, 686.8 Ibidem, 690.

– 214 –

Relaţiile productive dintre cele două popoare pot fi delimitate şi în domeniul educaţiei. În 1838, în coloniiile bulgare au predat: în Chara-gaci – Eremei Roşchovan, originar din Reni, în Comrat: Mihailo Naur din Chişinău, în Selioglo – Semen Balan din Ismail1. În anii ’60 ai sec. al XIX-lea, în şcolile din coloniile bulgare au predat: în Valea Perjei – Matvei Soriş, în Cod-Chitai – Nicolai Ingleza, în Tvardiţa – Dimitrii Şaptifraţi2. Ultimul a predat în Tvardiţa 14 ani şi s-a bucurat de autoritate printre bulgari. Şi găgăuzii din Beşghioz îşi trimiteau copiii să ia lecţii de la acesta. În 1873, arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, Pavel, a cerut autorităţilor ca lui Dimitrii Şaptifraţi să-i fie acordat un premiu bănesc, dar solicitarea lui nu a fost luată în seamă3. În anii ’70 ai sec. al XIX-lea, în colonia Cubei a predat Fundulachi4, iar în colonia Chuparan – Teodor Ceban5, ambii în limba bulgară, şi comunicau uşor cu elevii, ceea ce a contribuit la ridicarea nivelului de educaţie în şcolile coloniale, fapt recunoscut de bulgarii basa-rabeni. Au fost şi români basarabeni, aşa că Ivan Ursul, printre oamenii de vază care au contribuit la deschiderea, în 1876, a şcolii în colonia Ciişia6. În această perioadă, la gimnaziul real din Comrat predă Dimitar Mititel, originar din colonia Camcik7, iar ca învăţător de istorie şi geografie, Fiodor Zagardan8. Acest fapt a contribuit la răspândirea limbii române în partea de sud a Basarabiei. Şi reprezentanţi ai administraţiei imperiale în Basarabia recunoşteau că în această perioadă, în partea de sud a Basara-biei se vorbea în limbile bulgară şi română. Astfel, secretarul provincial Ivan Ivanov menţiona că a auzit vorbindu-se aici atât în limbile bulgară şi găgăuză, cât şi în limba română9. Aceasta se explică prin faptul că românii trăiau printre bulgari. De exemplu, în secolul al XIX-lea, în oraşul Comrat, ei erau concentraţi pe strada Boroganskaia (fiind originari din satul Boro-gani). Legătura strânsă dintre aceste grupuri etnice poate fi urmărită în prenumele şi numele multor bulgari şi găgăuzi, care au în mod clar origini româneşti: Argir, Iachim, Cazacu, Moroşanu, Vlah, Chiriac, Bejenaru şi Rotaru. Oraşul Comrat, situat la intersecţia stepei Bugeacului cu podişul 1 GREK 1993, 83, 87, 92.2 KALJANDZHI 1862, 99-100.3 „Izvlechenie iz zhurnalov Ego Preosviaschenstva, vedennyh pri obozrenii Eparhii v 1873 i

1874 godah o narodnyh şcolah”, КЕV. Chişinev. 1875. № 17, 630-631.4 ANRM. F. 152, inv. 1, d. 254, f. 1, 38.5 ANRM. F. 316, inv. 35, d. 64, f. 1, 33.6 ANRM. F. 154, inv. 1, d. 216, f. 173, 197, 330.7 ANRM. F. 1262, inv. 1, d. 4, f. 6.8 CHELAK 1999, 182.9 IVANOV 1864, 69.

– 215 –

Tigheciului, a devenit un loc de convieţuire armonioasă a celor trei grupuri etnice.

Istoricii români de origine bulgară, aşa ca D. Mincev1 sau G. Dragomir2, au constatat că imigranţii transdanubieni care s-au stabilit în Bugeac au găsit în rândurile populaţiei autohtone o dragoste frăţească, cordială şi o înţelegere reciprocă. Aşa a fost pe parcursul dominaţiei ruse şi române pe teritoriul Basarabiei. Nici unii, nici alţii, prin dezvoltarea economică sau spirituală, nu au încercat să se depăşească reciproc3. Bulgarii recunoşteau că, stabilindu-se în Bugeac şi intrând în relaţii cu populaţia autohtonă, în mare parte datorită aceleiaşi religii pe care o împărtăşeau, dar şi suferin-ţelor, ei s-au înfrăţit şi au trăit în pace şi înţelegere4. Bulgarii şi românii basarabeni au mers umăr la umăr pe drumul vieţii politico-sociale, împăr-ţind bucuriile şi durerile, beneficiind de aceleaşi drepturi şi trecând prin nenorocirile vieţii5.

Din cele expuse mai sus, putem concluziona că procesul de comunicare interetnică a bulgarilor şi românilor basarabeni în secolul al XIX-lea a avut un rol pozitiv asupra dezvoltării acestor popoare în domeniile cultural, economic şi social. Relaţiile de lungă durată dintre aceste grupuri etnice, ca urmare a stabilirii lor în Basarabia, s-au soldat cu împrumuturi reci-proce în domeniul economic: bulgarii au preluat metoda de a face caşcaval şi multe soiuri de viţă-de-vie locale; la rândul lor, românii basarabeni au introdus în gospodăriile lor „plugul bulgăresc”, dispozitivul de irigare, soiuri noi de legume şi fructe. În domeniul social, convieţuirea cu bulgarii a dus la faptul că românii basarabeni care au trăit în sudul Basarabiei s-au bucurat de privilegiile şi înlesnirile prevăzute în decretul lui Alexandru I din 29 decembrie 1819. În ceea ce priveşte viaţa bisericească, mulţi români au fost ctitori de biserici în coloniile imigranţilor transdanubieni (exemple: Chiriet-Lunga şi Kirsovo) sau au făcut parte din clerul care slujea în paro-hiile bulgare. Românul Gavriil Bănulescu-Bodoni a contribuit la faptul ca Sfânta Scriptură să fie tradusă pentru bulgarii din Basarabia în limba lor maternă. În domeniul educaţional, învăţătorii de origine română şi-au dat aportul la ridicarea nivelului de educaţie al coloniştilor, devenind persoane importante în comunităţile lor. Toate acestea, în opinia noastră, au condus, într-o anumită măsură, la o convergenţă naturală a acestor popoare. 1 MINCEV 1938.2 DRAGOMIR 1923. 3 MINCEV 1938, 27.4 TITOROV 1903, 53.5 Ibidem.

– 216 –

SUMMARYETHNIC RELATIONS BETWEEN BULGARIANS AND ROMA-

NIANS IN SOUTHERN BESSARABIA IN THE XIXTH CENTURY

The topicality is due to the significant changes taking place in the modern society in Moldova and Bulgaria. In order to solve geopolitical, demographic and economic problems of the national minorities, it is important to consider the historical experience gained during the previous centuries. Southern Bessarabia, which is known in the historical litera-ture as Bugeac, between the end of the XVIIIth century – the early XIXth century was the place where, due to migration and colonization processes intersected three cultures: Bulgarian, Romanian and Gagauz. As a result, so far, in this area it is attested a variegated ethnic situation. For a modern research of the ethnic relations in the field of politics, culture and tradi-tions, it is important to return to the origins of these relationships.

Given the relevance of the research topic, its scientific, political and social significance, the main objective will be a comprehensive review of the place and role of establishing contacts between local people and trans-Danubian migrants in southern Bessarabia. The object of this study are migrants across the Danube – Bulgarians, which for political, economic and social reasons, have been forced to flee from the territories under Ottoman administration and settle on the lands in the north of the Danube, but also the local population – the Romanians from Bessarabia. Early nineteenth century in Bessarabia is characterized by ethnic dynamic processes caused by a new wave of immigrants, mainly from Bulgaria, which, at that time, were already for five centuries under Ottoman rule. If by the middle of the XVIIIth century, the emigration process had an individual character, then, as a result of the Russo-Turkish wars of the end of the century, this process has acquired a mass character. The causes of the movement to Bessarabia could be explained by the fact that here, on the outskirts of the Ottoman Empire, the refugees could hide from Turkish persecution on ethnic, religious and economic reasons. At its turn, Russian Empire took profit of those circumstances, which, after the annexation of Bessarabia in 1812, needed manpower to develop the agriculture in the newly acquired territories, especially in the desert steppe of the Bugeac region, but also to have in this important geopolitical and strategic region, a loyal population, which would then facilitate the movement of the tsarist army to Constanti-

– 217 –

nople, by providing food and transport for the Russian soldiers.From the foregoing, we conclude that the process of interethnic commu-

nication between Bulgarians and Romanians from Bessarabia in the XIXth century had a positive role in the development of these peoples in the cultural, economic and social field. Long-standing relationships between these ethnic groups, after the establishing in Bessarabia, have resulted mutual economic loans: Bulgarians have taken the method of making cheese, and vine varieties; at their turn, Romanians from Bessarabia have implemented in their households „Bulgarian plow”, the irrigation device, the seeds of new vegetables and fruits varieties. In the social field, living together with Bulgarians has brought the fact that Romanians who lived in southern Bessarabia enjoyed the privileges and facilities stipulated in the decree of Alexander I in December 29, 1819. Concerning the church life, many of the Romanian churches founders in the colonies were trans-Danubian immigrants (examples: Chiriet-Lunga and Kirsovo), in the other colonies they held divine services for the Bulgarian parishioners. Roma-nian origin, the Metropolitan Gavriil Banulescu Bodoni contributed to the translation of the Bible for the Bulgarians. In the educational field, the teachers of Rumanian origin directly contributed to raising the educational level of Bulgarian colonists, becoming important persons among Bulgar-ians from Bessarabia. All of these, in our opinion, led, to a certain extent, to a natural convergence of these peoples.

BibliografieA.U., 1866. „O zaselenii Kryma novymi poselentsami”. Russkij vestnik. SPb.

№ 5, 256-269.СASSO, L., 1913. La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie,

Moscou. CHAKIR, D., 1899. Biograficheskij ocherk roda i familii Chakir, Kishinev.CHAKIR, M., 1914. Pomownik moldavan po pervonachal’nomu izucheniju

russkogo jazyka. 2-3, Kishinev. CHELAK, E., 1999. Ucilişno delo i chulturno-prosvetniyat jivot na bălgar-

schite preselniţi v Besarabia (1856-1878), Sofija.CHIRTOAGĂ, I., 1999. Din istoria Moldovei de sud-est până în anii ’30 ai

sec. al XlX-lea, Museum, Chişinău.CIOBANU, ŞT., 1923. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea

rusă. Editura Asociaţiei „Uniunea Culturală Bisericească” din Chişinău, Chişinău.

CIOBANU, ŞT., 1933. „Cum se oglindeşte viaţa românilor basarabeni în

– 218 –

revista «Luminătorul»”. Viaţa Basarabiei. Chişinău, anul II. Nr. 74-75, 34-38.

СONSTANTINESCU-IAŞI, P. Circulaţia vechilor cărţi bisericeşti româ-neşti sub ruşi. Tipografia Cartea Românească, Chişinău, 1929.

DRAGOMIR, G., 1923. Coloniile bulgare din sudul Basarabiei. Tip. Naţională, Tulcea.

DRON, I., 1992. Gagauzskie geograficheskie nazvanija (territorija Pruto-Dnestrovskogo mezhdurech’ja). Shtiincza, Kishinev.

DRON, I., KUROGLO, S., 1989. Sovremennaja gagauzskaja toponimija i antroponimija. Kartja moldovenjaskje, Kishinev.

DUNDAROV, I., 1990. „Zhivite trofei ili otkăde se vzeha v Rusija tolkova mnogo bălgari. Bălgarskite kolonii v Săvetskija Săjuz i rodstvenite im metropolii v Bălgarija”. Otechestvo, XV, 353 (12), 26 juni, 14-16.

FRAŢMAN, I., 1923. Istoricul Mitropoliei Proilovia (Brăilia). Tipografia Glasul Ţării, Chiţinău.

FRAŢMAN, I., 1901. K voprosu o eparhijah v Bessarabii. Parovaja tipogra-fija i litografija F. P. Kashevskogo, Kishinev.

GREK, I., 1993. Şcola v bolgarschih i gagauzschih poselenijah iuga Rossiiskoi imperii v pervoi polovine XIX veka. Ştiinţa, Kishinev.

GREKOV, M., 1990. Kak nie osvobozhdavahme Bălgarija. Pod obwata redakcija na Hristo Jonkov, Sofija.

GREKULOV, A., 1916. Chebany. Izdanie Benderskogo Zemstva, Bendery.GROSSU, S., 2007. „Slujitor la două altare – al sacrului şi al culturii”. Bibli-

oPolis, Chişinău, nr. 1, vol. 21, 7- 14.HALIPPA, I., 1907. „Svedenija o sostojanii tzerkvej v Bessarabii 1812-

1813 gg.”. Trudy Bessarabskoj gubernskoj uchennoj arhivnoj komissii. Kishinev. T. III, 231-296.

IL’EV, F., 1966. „Iz istorii ovtsevodstva v Moldavii”. Trudy Kishinevskogo sel’skohozjajstvennogo instituta. Kishinev, T. 46, 11-23.

ISTORIJA MOLDAVII, 1957. Dokumenty i materialy. T. 2. Ustrojstvo zadunajskih pereselentsev v Bessarabii i dejatel’nost’ A.P. Jushnevskogo. Sbornik dokumentov. Gosudarstvennoe izdatel’stvo Moldavii, Kishinev.

IVANOV, P., 1864. „Kratkij ocherk bolgarskih kolonij v Bessarabii”. In Zapiski Bessarabskogo oblastnogo statisticheskogo komiteta. Kishinev, T. 1. 16-28.

„Izvlechenie iz jurnalov Ego Preosviaschenstva, vedennyh pri obozrenii Eparhii v 1873 i 1874 godah o narodnyh shcolah”. КЕV. Chişinev. 1875. № 17, 630-631.

JENCIKLOPEDICHESKIJ, 1893. Slovar’ F. A. Brokgauza i I. A. Efrona, T. 10A (20), SPb.

– 219 –

KALJANDZHI, P., 1862. „Za ukăsnjaloto prosvewenie na besarabskite bălgari”. Ţarigradski vestnik, Konstantinopol, № 10, 3 mart, 99-100.

KOZAK, I., 1878. „Dezginzhe, bolgarskij prihod Benderskogo uezda”. KEV, Kishinev, № 6, 233-254.

LOMAKIN, V., 1900. Ocherk sovremennogo sovremennogo sostojanija pole-vodstva i skotovodstva v Bessarabskoj gubernii, Kishinev.

MALAI, C., 1875. „Prihod Cioch-Meidan, Benderskogo uezda”. КЕV, Сhişinev, № 20, 737-745.

MAKRICKIJ, I. 1908. „Zakon Bozhij i inorodtzy Bessarabii”. KEV. Kishinev. № 26, 383-986.

MĂCRIŞ, A., 2000. Găgăuzii şi românii. Însemnări. Agerpress Typo, Bucu-reşti.

MINCEV, D., 1938. Bulgarii din Basarabia de sud. Imprim. „Grafica modernă”, Constanţa.

MURZAKEVICH, N., 1837. „Poezdka v Krym v 1836 godu”. Zhurnal Ministerstva narodnogo prosvewenija. SPb. Kn. 13, 625-691.

NOVAKOV, S., 1999. „Rol’ zadunajskih pereselencev v sel’skohozjajstvennom progresse juga Bessarabii”. In Istorija i kul’tura bolgar i gagauzov Moldovy i Ukrainy, Kishinev, 123-129. „O glavnom upravlenii kolonistov juzhnogo kraja Rossii”. In Polnoe sobranie zakonov Rossijskoj Imperii. Sobranie pervoe (1648-1825). 1818 g. Izdatel’stvo: Tip. II Otde-lenija Sobstvennoj Ego Imperatorskogo Velichestva Kantzeljarii. Sosta-vitel’: M. Speranskij. Moskva. SPb, Tom XXXV. 1830, 154-158.

„O poselenii v Bessarabskoj oblasti bolgar i drugih zadunajskih poselencev s prilozheniem vedomosti okrugov dlja poselenijaih. 29 dekabrja 1819 g. Ukaz Imennoj dannyj Senatu”. In Polnoe sobranie zakonov Rossijskoj Imperii Sobranie Pervoe. 1819 g. Izdatel’stvo: Tip. II Otdelenija Sobst-vennoj Ego Imperatorskogo Velichestva Kanceljarii. Sostavitel’: M. Speranskij. SPb, Tom XXXVI. 1830, 153-157.

PYPIN, A., 1868. „Rossijskoe Biblejskoe obwestvo”. Vestnik Evropy. SPb. T. 4, № 8, 639-712.

Rastsenka na zemledel’cheskie mashiny i orudija Benderskoj kassy malogo kredita na 1914 g. Bendery, 1914.

SHABASHOV, A. 2006. „Nogajskie poselenija Budzhaka 1770-1807 godov”. Jugo-Zapad. Odessika. Istoriko-kraevedcheskij nauchnyj al’manah. Vyp. 2., Odessa, 117- 125.

SHABASHOV, A. 1999. „Ojkonimija bolgarskih punktov juga Ukrainy (Odesskaja, Kirovogradskaja, Nikolaevskaja oblasti)”. Bălgarska Besara-bija. Bolgrad, Vyp. I, 58-132.

SHABASHOV, A., GIZER, S. 2009. „Nazvanija bolgarskih naselennyh

– 220 –

punktov Budzhaka nogajskogo proishozhdenija”. In Bălgarite ot Moldova i Ukrajna – ezik, literatura, istorija, kul’tura i obrazovanie, Feniks. Sofija, 100-103.

SION, Gh., 1857. Suvenire de călătorie în Basarabia meridională. Impri-marea a lui Romanow et Comp, Bucureşti.

SKAL’KOVSKIJ, A., 1848. Bolgarskija kolonii v Bessarabii i Novorossijskom krae. Statisticheskij ocherk A. Skal’kovskago. V Tipografii T. Nejmana i Ko, Odessa.

STADNICKIJ, A., 1892. „Bessarabskaja ekzarhskaja tipografija pri Kishi-nevskom Arhierejskom Dome, s prilozheniem shtata tipografii i vedo-mosti o napechatannyh eju so vremenem uchrezhdenija knigi, na moldavskom jazyke i o rashodah onoj”. KEV. Kishinev, № 1-2, 13-29.екзархская

STOJNOV, G., 1990. Kirsovo v proshlom i nastojawem. Kartja moldoven-jaskje, Kishinev.

SUMAROKOV, P., 1800. Puteshestvie po vsemu Krymu i Bessarabii v 1799 godu s istoricheskim i topograficheskim opisaniem vseh mest. Univ. tip. Ridigera, Moskva,

ŞTEFĂNESCU, M., 1869. Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti.

TITOROV, I., 1903. Bălgarite v Besarabia. Pechatniţa na G. A. Nazharov, Sofija.

TOMESCU, C., 1927. Mitropolitul Grigorie IV al Ungro-Vlahiei. Chişinău. Vneshnjaja politika Rossii XIX i nachala XX veka. Dokumenty Rossijskogo

Ministerstva inostrannyh del. Ser. 1. Pod redakciej A.L. Norochnickij. T. 6. Moskva, 1962. ZAŞCIUK, A., 1862. Materialy dlja geografii i statistiki Rossii, sobrannye oficerami general’nogo shtaba. Bessarabskaja oblast’. SPb.

Abrevieri:ANRM – Arhiva Naţională a Republicii MoldovaKEV – Kishinevskie eparhial’nye vedomosti

– 221 –

Anexa 11. Coloniile şi populaţia lor în Basarabia, în lista întocmită la 10 aprilie

1844

Circumscripţia (ocolul) şi colonia

Numărul bul-garilor de sex

masculin

Numărul bulgarilor

de sex femi-nin

În total Alte etnii

Circumscripţia Ismail

Bolgrad 3037 2635 5672

Moldoveni - 665Greci - 100

Ucraineni - 34Albanezi - 6

Tabac 426 348 774Tatar-Copceac (Copceac) 655 615 1270

Taraclia 976 957 1933 Moldoveni - 22Ucraineni - 3

Traianul Nou 360 325 685Ciişia (Horodne) 502 483 985

Cubei (Cervonoarmîiske) 625 520 1145Vaisal (Vasilîvka) 480 373 853 Ţigani - 39

Taşbunar (Kamenca) 478 488 966 Ţigani - 10Erdec-Burno (Utkono-

sonka) - - -Moldoveni - 642

Ţigani - 39Doluchioi (Bahate) 352 324 676 Moldoveni - 115

Cairaclia (Loşcinovca) 290 312 602Dermendere (Kalanciak) 244 226 470 Ucraineni - 102

Babele 85 67 152 Moldoveni - 748Cişmeaua Văruită

(Krinicine) 497 518 1015 Ucraineni - 3Moldoveni - 2

Caracurt (Jovtnevoe) 28 20 48 Albanezi - 970În total 9035 8211 17246 3485

Circumscripţia Bugea-cul de Sus

Comrat 2041 1758 3799Dezghinje 594 548 1142

Cioc-Maidan 316 363 679Başcalia 103 89 192 Moldoveni - 199

Ferapontievca - - - Ucraineni - 474Chirsova 788 763 1551Avdarma 250 232 482Beşalma 433 368 801Tomai 490 415 905Gioltai 184 154 338

Chiriet-Lunga 247 215 462Congaz 604 508 1112Baurci 469 441 910

– 222 –

Gaidar 265 232 497Beşghioz 319 270 589Tvardiţa 550 515 1065

Cazaiaclia 630 518 1148Chiriutnea (Corten) 439 408 847

Ciadâr-Lunga 589 493 1082Valea Perjei 429 338 767 Moldoveni - 370

În total 9740 8528 18268 1043Circumscripţia Bugea-

cul de JosIvanovca 267 257 524

Dimitrievca (Dmitrovca) 410 360 770Iserlia 355 304 659

Dulmeni (Iarovoe) 399 249 648Devlet-Agaci 353 310 663

Pandaclia (Orehovca) 398 357 755Hasan-Batâr (Vinogradne) 361 349 710

Satalâc-Hagi (Alecsan-drovca) 274 255 529

Zadunaievca 259 240 499Glavan 209 156 365Goliţa 196 197 393

Fântâna Zânelor 188 176 364 Ucraineni - 360Cod-Chitai (Ostrovnoie) 305 259 564

Selioglo (Holmscoe) 372 352 724Banovca 316 282 598

Şichirli-Chiai (Suvorovo) 430 356 786Pocrovca-Nouă 125 112 237Troianul Vechi 394 346 740

Ciumlechioi 367 278 645Cuporani 244 190 434Enichioi 329 322 651Deljeleri 378 327 705

Burgugi (Vinogradovca) 315 246 561Tropoclo (Trapovca) 177 144 321

Camcic (Zaria) 219 239 458Culevcea (Colesnoe) 240 201 441

Caragacii Noi (Vişniovoe) 96 88 184Eshipolos - - - Moldoveni - 160În total 7915 6922 14837 520

Circumscripţia Cahul-Prut

Hagi-Abdula - - - Moldoveni - 794Curci (Vinohradâvka) 450 424 874Împuţita (Vladiceni) 394 360 754

Bulboaca (Kotlovina) 394 384 748Barta (Plavnî) 35 30 65 Moldoveni - 470

Satul Nou 76 60 136 Moldoveni - 634Ucraineni - 5

– 223 –

Cartal (Orlâvka) - - - Moldoveni - 670Caragaci (Nahârne) 519 495 1014

Etulia 291 263 554Moldoveni - 32Ucraineni - 6

Greci - 4Cighimechioi (Cişmichioi) 695 655 1350 Moldoveni - 45

Fricăţei (Limanskoe) Moldoveni - 793Anadolca 40 39 79 Moldoveni - 728

Giurgiuleşti 85 60 145 Moldoveni - 439Câşliţa (Cisliţa) Moldoveni - 357

Slobozia 3 2 5Moldoveni - 985Ucraineni - 16

Greci - 5Văleni - - - Moldoveni - 456

Greci - 6Brânza - - - Moldoveni - 369

Ucraineni - 3Colibaşi - - - Moldoveni - 585

Ucraineni - 19

Vulcăneşti 618 604 1222Moldoveni - 188Ucraineni - 42

Greci - 39În total 3790 3579 7369 7699

În general 30480 27240 57720 12750

* Din ANRM, F. 2, inv. 1, d. 4126, f. 63v-68.** În paranteze sunt indicate denumirile coloniilor astăzi1.*** Din tabelul prezentat mai sus putem constata că, în primul rând, în circumscripţiile

nou-create au fost incluse şi sate cu populaţie majoritară de autohtoni (români basara-beni): cazul satelor Anadolca, Văleni, Fricăţei, Eshipolos, Babele, Erdec-Burno, Colibaşi, Slobozia, Cartal, Satul Nou, Barta, Hagi Abdula; albanezi (arnăuţi) în cazul satului Cara-curt şi ucraineni în satul Ferapontievca. În al doilea rând, putem observa că sunt şi sate cu populaţie mixtă de români basarabeni şi bulgari (Valea Perjei, Başcalia), bulgari şi ucrai-neni (Fântâna Zânelor). În al treilea rând, nu trebuie să negăm faptul că în lista întocmită în 1844 sunt greşeli, pentru că, după părerea noastră, aici trebuie să fie indicaţi şi găgă-uzii care au trăit în coloniile bulgare (de exemplu satele Comrat, Copciac, Tomai, Gaidar, Chirsova şi Ciadâr-Lunga, Beşalma, Congaz, Baurci, Chiriet-Lunga).

1 DRON 1992; DUNDAROV 1990, 14; SHABASHOV 2006; SHABASHOV 1999, 58-132; SHABASHOV, GIZER 2009, 100-103.

– 224 –

Foto 1: Preotul împreună cu enoriaşii săi (din arhiva Muzeului Etnografic al oraşului Ciadâr-Lunga. Fototeca 1847).

– 225 –

Foto 2: Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, s. Kirsovo (arhiva personală).

– 226 –

Foto 3: Biserica „Sfânta Treime”, s. Dezghingea (arhiva personală).

Foto 4: „Ceasoslov”. Iaşi: Tipografia Mitropoliei. 1797. 616 p. (arhiva personală).

– 227 –

Foto 5: „Evanghelia”, tipărită la Râmnik (Ţara Românească), în 1794. Biserica „Sf. Dumitru”, Ciadâr-Lunga (arhiva personală).

– 228 –

PATRIA ŞI PATRIOTISMUL ÎN ISTORIA BASARABIEI

Andrei PROHIN

Prezentul studiu este consacrat unei noţiuni, unei idei şi unui senti-ment – patriotismul –, precum şi receptării sale, pe parcursul timpului, în Basarabia. O istorie a sentimentului studiază limbajele prin care s-a afirmat conţinutul sufletesc în diferite vremi, imaginile şi conceptele adia-cente. Patriotismul presupune angajamentele individului faţă de un teri-toriu, neam, stat, sistem politic. La rândul lor, statele, autorităţile politice dirijează activitatea individului şi a colectivităţii apelând la sentimentele lor patriotice. Coordonatele studiului patriotismului sunt, astfel, multiple: istorie a ideilor şi a limbajelor, imagologie, mentalităţi, sensibilităţi colec-tive, expresii culturale, evoluţii politice, condiţionări geostrategice. Diver-sitatea punctelor de vedere probează că subiectul ales nu e o abstracţiune, ci una din arterele pulsânde ale societăţii.

Înţelegem prin patrie ţara în care s-a născut persoana, mediul natural, social şi cultural în care trăieşte un popor. Patria poate denumi şi statul unde s-a stabilit individul fără a-i aparţine ca origine. În sens îngust, patria este sinonimă cu baştina, localitatea, regiunea natală. Dincolo de limi-tele geografice, patria subînţelege o comunitate politică de indivizi uniţi printr-un trecut şi o limbă comune1. După cum argumenta Nicolae Iorga, pământul ţării e mai mult decât o realitate materială, pentru că „din el se desface, aş zice, ca un fel de abur al pământului, ceva imaterial, sufletesc, ideal, în care se găsesc amestecate toate elementele celui mai depărtat trecut, toată simţirea şi tot gândul oamenilor cari au trăit, toată această frământare a pământului cu omul şi a omului cu pământul”2. Patriotismul e ataşamentul omului faţă de patrie, loialitatea pentru un teritoriu şi un grup uman. Patria şi patriotismul subînţeleg spaţiul şi comunitatea cu care ne identificăm, efortul de a valorifica resursele naturale şi sociale, de a le transforma într-un mediu confortabil. „Pentru a exista patria, a trebuit o

1 L. Şăineanu, Dicţionar universal al limbii române. Coord. Al. Dobrescu. Chişinău: Litera, 1998, p. 624. Dicţionar enciclopedic. Alc. L. Chihaia ş.a. Chişinău: Cartier, 2001, p. 654. Webster’s Universal College Dictionary. New York: Gramercy Books, 2001, p. 290, 580. Le Petit Larousse illustré. Paris: Larousse-Bordas, 1997, p. 756.

2 N. Iorga, Sfaturi pe întunerec. Conferinţe la Radio (1931-1940). Ediţie critică, note, comentarii, bibliografie de V. Râpeanu, S. Râpeanu. Bucureşti: Editura Casa Radio, 2001, p. 423.

– 229 –

sforţare comună de mai multe secole”, opina Iorga1. Pentru Horia-Roman Patapievici, patriotismul autentic echivalează cu perspicacitatea şi eficienţa politică, urmărind succesul ţării2. Fin observator al mişcărilor sufleteşti, scriitorul rus Mihail Prişvin definea patria drept locul unde ai adăugat ceva din fiinţa ta3; „sentimentul patriei înseamnă mişcarea spre lumină”4.

Imaginile patriei, gesturile patriotice în diferite momente istorice, le vom examina în paginile ce urmează. Ne interesează, în primul rând, discursurile epocii – scrisori, jurnale, rapoarte, articole, manifeste, poezii, eseuri, lozinci, etc., provenite din mediul intelectualilor, al oficialităţilor, dar şi mărturiile cetăţenilor de rând. Punem în lumină pasajele care conţin termenii patrie, patriotism, precum şi enunţurile care subînţeleg aceste noţiuni. Studiul începe cu examinarea tezaurului mitologic, trece în revistă scrierile medievale, primele atestări ale cuvântului patrie în limba română, pentru a distinge apoi trei ipostaze ale patriei în conştiinţa basarabeană – patria naţională, marea patrie multinaţională şi patria mică, dintre Nistru şi Prut. Evoluţia ideilor despre patrie şi patriotism o urmărim în contextul spaţiului românesc, subliniind valorizările specifice pe care le-au căpătat noţiunile respective în Basarabia. Aceste modificări de sens se confundă cu marile schimbări istorice trăite de basarabeni, reflectând şi câteva tendinţe directoare ale istoriei acestui pământ.

Patriotismul – un sentiment atemporalÎncepând cu naraţiunile mitice ale tradiţiei europene, patriotismul apare

drept virtute superioară, demnă de imitaţie, iar dragostea de ţară e una din pasiunile ineluctabile. Marele periplu al lui Odiseu este o întoarcere acasă, în patrie. Oricâte delicii ar oferi insula nimfei Calipso, regele Itacăi suferă de dorul patriei (πατρίδα), lexem ce apare în mai multe versuri5. Întrebat de Cresus, bogatul stăpânitor al Lidiei, cine este omul cel mai fericit din lume, Solon îl numeşte pe atenianul Tellos, care a murit apărându-şi patria6. Grecii antici cunoşteau cuvintele patrie (πατρίς) şi patriot (πατριώτης), utilizându-le pentru barbari, cei care aveau o singură patrie comună, în

1 Ibidem, p. 425.2 H.-R. Patapievici, Cerul văzut prin lentilă. Iaşi: Polirom, 2005, ed. a V-a, p. 117, 199.3 М. М. Пришвин, Жень-шень // М. М. Пришвин. Собрание сочинений. Москва: Госу-

дарственное издатель-ство художественной литературы, 1956, том III, с. 234-235.4 М. М. Пришвин, Избранные произведения. Москва: Художественная литература,

1972, том II, с. 220. 5 Homer, Odiseea, V. 24, 39.6 Herodot, Istorii, I. 30.

– 230 –

timp ce grecii erau solidari fiecare cu propriul polis1. În timpul unei călă-torii în ţinuturile geţilor, retorul Dion Chrysostom (sec. I d. Hr.) a văzut „oameni luptând [unii] pentru stăpânire şi putere, iar alţii pentru libertate şi patrie”2. În limba latină, găsim câteva echivalente pentru patrie: domus „casă, familie”, patria, respublica „stat, republică”; solum natale „pământ natal, ţinut, ţară”3. „Patriotism” se traduce amor patriae „dragoste de ţară”4. Spiritul civic al romanilor a formulat câteva maxime valabile până astăzi, exprimând cu seninătate clasică deopotrivă avântul şi dezamăgirile pe care le prilejuieşte patria: „E plăcut şi frumos să mori pentru patrie” (Horatius)5, „Patrie nerecunoscătoare, nu vei avea nici oasele mele” (Valerius Maximus)6 etc. Exilat la Tomis, Ovidiu se lamentează: „Când mi-am pierdut eu ţara, atunci mi-a fost pieirea, / Aceea mi-a fost moartea dintâi şi cea mai grea”7. Celebrul poet latin („Ovideo cel minunat”) alături de „Ţiţeron şi Ulisă cel preînţelept”8 sunt evocaţi în prefaţa unui manual din 1796, din bibliotecile Basarabiei, în calitate de pilde ale iubirii de patrie. Criticul şi istoricul literar Mihai Cimpoi plasează versurile sus-citate ale lui Ovidiu la începutul cărţii O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia9, ca epigraf simbolic pentru istoria românilor dintre Prut şi Nistru.

Tema înstrăinării, a dorului de patrie (identificată cu Pământul Făgădu-inţei, cu Legea şi cultul mozaic) revine insistent în poezia Vechiului Testa-ment. Exilaţi în Babilon, iudeii nu mai pot reveni la frumoasele imnuri ale Ierusalimului: „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?...”10. În patria lor, marii învăţători iudei sunt întâmpinaţi ostil, drept care Mântu-itorul exclamă: „Un profet nu e dispreţuit decât în patria (ἐν τἐ πατρίδι) sa şi în casa lui”11.

Ataşamentul pentru locurile natale se sustrage interdicţiilor ascetis-1 H. G. Liddell, R. Scott, A Greek-English lexicon. New York, Chicago, Cincinnati: American

Book Company, 1897, VIIIth ed., p. 1163.2 Dion Chrysostomos, Discursuri, XII. 20.3 V. Matei, Dicţionar român-latin. Bucureşti: Corint, 2008, p. 364.4 Ibidem.5 V. Matei, Dicţionar de maxime, reflecţii, expresii latine comentate. Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică, 2007, p. 83.6 Ibidem, p. 151.7 Ovidiu, Tristele, III. III. 53-54. Trad. T. Naum.8 Şt. Ciobanu. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. Chişinău: Editura

Enciclopedică „Gh. Asachi”, 1992, p. 25.9 M. Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Bucureşti: Editura

Fundaţiei Culturale Române, 2002, ed. a 3-a, p. 5. 10 Psalmul 136. 4.11 Matei 13. 57.

– 231 –

mului medieval. Deşi proclamă, în una din epistolele sale, „patria ta este raiul”1, Fericitul Ieronim se adresează altădată unui prieten, evocând nostalgic „acel aer pe care îl respiram în vremea desfătărilor în patrie”2. Istoricul bizantin Agathias din Myrina considera o faptă nobilă „a apăra patria (πατρίδι) şi legile patriei (νόμοις πατρίοις)”3. În tradiţia ortodoxă, Sf. Ioan Colibaşul este invocat pentru alinarea dorului de patrie4. Împlinind indicaţiile Divinei Providenţe, îngerul îi porunceşte Sfintei Parascheva: „Să laşi pustiul şi să te întorci în patria ta, că acolo ţi se cuvine să-ţi dai trupul pământului”5. Greaca bizantină a conservat substantivul πατρίς „patrie; ţară, regiune”, adverbul πατρίως „în felul tatălui sau al strămoşilor [...] în limba vernaculară” şi expresia „din dragoste pentru patrie”6.

Epoca Renaşterii a reluat patosul antic cu care era investită această noţiune. Dante îi osândeşte pe trădătorii de patrie să sufere în al nouălea, ultimul, cerc al Infernului7. Revenit din Franţa şi Germania, Petrarca notează: „Cu cât călătoresc mai mult, cu atât mai mult simt nevoia de a-mi admira pământul natal”8. Răsărit din orizontul mitului, străbătând secole şi civilizaţii, patriotismul e, în conştiinţa europeană, o înălţime spirituală, una din virtuţile general-umane şi civice esenţiale.

Şi folclorul românesc elogiază baştina, ataşamentul faţă de ea: „Ca acasă la tine nu-i nicăieri bine”9; „Fie pâinea cât de rea / Tot mai bună în ţara mea”10; „Nu te da, nu te preda, / Că asta-i moşia ta”11; „Pe vrăjmaşii ţării tale ai tăi vrăjmaşi să-i socoteşti”12. Înstrăinarea de patrie, conform înţelepciunii populare, provoacă un gol ireparabil, până la dezumanizare: „Cine umblă din ţară în ţară nu e om”13. În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără 1 Блаж. Иероним Стридонский, Да будут одежды твои светлы. Сборник писем. Сост.

И. Г. Шахматова. Москва: Издательство Сретенского монастыря, 2006, с. 61.2 Ibidem, p. 23.3 Agathias din Myrina, Istoria războaielor lui Justinian, II. 1.4 Vieţile sfinţilor de peste tot anul. Alexandria: Editura Biserica Ortodoxă, 2003, p. 228.

Православные молитвы. Кострома: Авенир-Дизайн, 2007, с. 295. 5 Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna Octombrie. Editura Bisericii

Ortodoxe din Moldova, f. l, f. a., p. 44.6 E. A. Sophocles, Greek lexicon of the Roman and Byzantine Periods. New York: Charles

Scribner’s Sons, 1900, p. 865.7 Dante, Divina Comedie. Infernul, XXXII. 94 şi urm.8 F. Petrarca, Scrieri alese. Trad. G. Lăzărescu. Bucureşti: Editura Univers, 1982, p. 316.9 Apa trece, pietrele rămân. Proverbe româneşti. Ediţie îngrijită de G. Munteanu. Bucureşti:

Editura pentru literatură, 1966, p. 58.10 Ibidem, p. 158.11 Ibidem, p. 242.12 Ibidem, p. 270.13 Ibidem, p. 89.

– 232 –

de moarte, Făt-Frumos obţine privilegii inaccesibile celorlalţi muritori, dar mai puternică decât darurile zânelor e dorinţa de a-şi revedea părinţii şi locurile copilăriei1. Dragostea de ţară ne urmăreşte ca o fatalitate, nici zeii nu o pot anula, numai revenirea la obârşie restabileşte demnitatea umană deplină. O tramă similară aflăm în povestea Luceafărul-de-seară şi lucea-fărul-de-zi, înregistrată în Basarabia2. E un episod simbolic ce prefigurează experienţa istorică a înstrăinării şi revenirii la identitatea naţională, trăită între Nistru şi Prut.

Dacă privim miturile şi tezaurul folcloric ca depozitare ale adevărurilor perene, conchidem că patriotismul se înscrie într-o dimensiune atem-porală. Mai puţin patria politică, ale cărei graniţe şi imagini variază pe parcursul istoriei.

Ideea Patriei – între medieval şi modernPână a fi consemnat printr-un lexem aparte, patriotismul constituia o

realitate trăită. Atunci când oştenii Ţării Moldovei au opus rezistenţă dârză inamicilor, adesea superiori numeric şi militar, erau îndemnaţi, credem, de loialitatea pentru pământul copilăriei şi al strămoşilor, de patriotism adică. Adresându-se dogelui Veneţiei, la 8 mai 1477, Ioan Ţamblac, solul lui Ştefan cel Mare, cere ajutor pentru „locuitorii ţării mele”3. Bogdan III încheie un tratat cu Sigismund, regele Poloniei, „ca să dobândească pentru sine Patria sa, Ţara Moldovei”4. Pe talerii moldoveneşti, emişi în 1562 de Iacob Heraclid Despot, se citesc cuvintele „patris” şi „patrie”. Termenul „patrie”, în limba latină, se întâlneşte în actele medievale din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova5. În corespondenţa cu Erasm din Rotterdam, umanistul ardelean Nicolaus Olahus se întreabă retoric: „Cum poţi fi fericit şi cum te poţi bucura că eşti sănătos câtă vreme trăieşti departe de patrie?”6. Primele texte de limbă română, din sec. XVI, declară prioritare binele public şi solidaritatea naţională. Şerban Diacul menţionează, în prefaţa Paliei de 1 P. Ispirescu, Opere. Ediţie îngrijită de A. Avramescu. Bucureşti: Editura pentru Literatură,

1969, vol. I, p. 12. 2 Gr. Botezatu, Poveşti populare din Basarabia. Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2005,

p. 47-60.3 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Istoria românilor. Epoca antică şi medievală. Culegere tema-

tică şcolară. Chişinău, 1993, p. 131.4 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale (1387-1858). Tratate. Alc. I. Eremia.

Chişinău: Universitas, 1992, p. 127. 5 Şt. Lemny. Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română. Bucureşti: Editura

Minerva, 1986, p. 29. 6 Ibidem, p. 43.

– 233 –

la Orăştie (1582), că lucrările tipărite „le dăruim voo, fraţilor Români”1. Mitropolitul Varlaam doreşte, la 1643, „milă şi pace şi spăsenie a toată semenţia românească, pretutinderea ce să află pravoslavnici într-această limbă”2. Sunt afirmaţii care anticipează ideea patriei moderne.

În româna veche, patria era numită moşie3, iar compatriotul – moşnean/moştean4. Patria medievală subînţelege existenţa unor predecesori comuni (moşii, strămoşii) şi averea funciară (moşia) pe care au transmis-o urma-şilor. Ca echivalent, se mai utiliza şi termenul ţară, însemnând, etimologic, pământ5. Ţara/moşia era privită drept proprietate a domnului, moştenită de la suveranii precedenţi, iar obligaţiile supuşilor faţă de ţară se confundau cu loialitatea faţă de domn6. Petru Movilă admonesta, la 1631, într-un text slavon: „…pentru libertatea patriei şi a supuşilor săi să lupţi bărbăteşte”7. Îndreptarea legii (1652), text juridic din Ţara Românească, menţionează: „…să se ciudească şi să se mire pentru moşia lui şi pentru înălţarea rudeniei lui”8. Cronicarul Miron Costin îşi propune să studieze trecutul Moldovei, adică „moşii ţărâi aceştiia”9. Tot el ne îndeamnă „să nu dăm locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi a strămoşilor noştri”10. Într-o istorie a ţărilor române, în limba poloneză, cronicarul îi atribuie lui Dragoş-vodă spusele: „Aici e patria noastră, [...] eu nu mă mai întorc înapoi de aici. Voi restabili locuinţele strămoşilor noştri”11. În opera lui Miron Costin, termenii patrie, vatră, ţară, pământ, loc sunt utilizaţi ca sinonime12. Mitropolitul Dosoftei utilizează, în paralel, termenii ţară13 şi moşie14. Biblia

1 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Istoria românilor..., p. 197.2 Ibidem, p. 200.3 M.-M. Busuioc, Dicţionar de arhaisme. Bucureşti: Editura All Educational, 2007, p. 213;

Şt. Lemny, op. cit., p. 32. 4 M.-M. Busuioc, op. cit., p. 214.5 N. Iorga, op. cit., p. 374-375.6 Şt. Lemny, op. cit., p. 31.7 Ibidem, p. 36.8 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Istoria românilor..., p. 201.9 M. Costin, De neamul moldovenilor, in M. Costin. Opere. Ediţie îngrijită de P. P. Panai-

tescu. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1958, p. 243.10 Şt. Lemny, op. cit., p. 36.11 M. Costin, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească. In M. Costin, op.

cit., p. 231.12 Vl. Chiriac, „Unitate naţională şi culturală prin carte”, in Un veac de aur în Moldova

(1643-1743). Contribuţii la studiul culturii şi literaturii române vechi. Sel. P. Balmuş. Chişinău: Ştiinţa; Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 94.

13 Dosoftei, Psaltirea în versuri. Chişinău: Editura Litera, 1998, p. 10.14 Ibidem, p. 16.

– 234 –

de la Bucureşti (1688) traduce lexemul grec πατρίδα prin moşia1. Apreciind operele umaniştilor români, cercetătorii contemporani numesc patriotism elogierea marilor voievozi, compasiunea pentru durerile ţării, aspiraţia spre un destin mai fericit2.

După cum moşie derivă de la moş, patria vine de la pater (tată), ambele indicând o legătură de sânge. În spatele denominaţiilor respective se află concepţia arhaică despre pământ ca sălaş de veci al taţilor, proprietate funciară lucrată şi apărată de bărbaţi3. Primele atestări ale termenului patrie în limba română datează din anul 16724. Mitropolitul Teodosie, în Liturghia din 1680, apărută la Bucureşti, foloseşte lexemul patrie într-un context sumbru: deplânge lipsa educaţiei între semenii săi, pierderea puterii militare, absenţa legilor, ca valori ale unui popor civilizat5. Stolnicul Constantin Cantacuzino regretă absenţa unor istorii ale Ţării Româneşti: „puţini au fost pământénii aceştii ţări, cum să véde ca aceia, ca să şază ei să scrie ale patriei lor şi să istorească întâmplările moşiei lor, precum fac alţii de ale lor”6. Compatrioţi este redat prin pământeni, înregistrat şi în alte pasaje ale cărturarului muntean7. Invocarea patriei, aşadar, e strâns legată de grija pentru prezentul şi viitorul ei, de conştiinţa unui trecut glorios.

La Dimitrie Cantemir, vocabularul medieval interferează cu cel modern în cadrul reflecţiilor dedicate patriei. În Viaţa lui Constantin Cantemir, redactată în latină, patria e un element al panegiricului, iar patriotismul – o virtute indispensabilă domnului8. Iată unul dintre crezurile lui D. Cantemir: „pentru slobodzenie şi moşie cu cinste a muri, decât prin mulţi veci cu necinste a trăi, mai de folos şi mai lăudat ieste”9. Subliniind că nu e

1 Şt. Lemny, op. cit., p. 45.2 E. M. Russev, Slova cronicărească – ecoul bătrânei Moldove. Chişinău: Cartea Moldove-

nească, 1974, p. 83. Letopiseţul Ţării Moldovei. Îngrijirea textelor, prefaţarea letopiseţelor, glosar şi indici de T. Celac. Chişinău: Hyperion, 1990, p. 16, 126-128, 256-257. Gh. Bobână. Umanismul în cultura românească din secolul al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Chişinău: Editura Epigraf, 2005, p. 169-170.

3 A. Oişteanu, Mythos & logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală. Bucureşti: Editura Nemira, 1997, p. 31.

4 Şt. Lemny, op. cit., p. 44.5 Al. Duţu, „Umanism citadin şi antropologie creştină la Miron Costin”, in Un veac de

aur...., p. 101.6 Cronicari munteni. Selecţia textelor, studiu introductiv, note, comentarii şi glosar de D.

H. Mazilu. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 5.7 Ibidem, p. 8.8 Şt. Lemny, op. cit., p. 40.9 Maxime şi poveţe de Dimitrie Cantemir. Sel. I. Hanganu. Chişinău: Editura Universul,

2008, p. 27.

– 235 –

un străin, ci aparţine patriei sale, Cantemir se intitulează „voievodul şi de moşie domn a Moldovii”1. Se adresează locuitorilor Moldovei cu „omeniţilor şi iubiţilor simpatrioţi”2. Tălmăcind adagiile lui Platon, Dimitrie Cantemir îşi povăţuieşte cititorii: „N-avem a trăi numai pentru noi, ci şi pentru patrie şi pentru prieteni”, „nu numai pentru folosul nostru, ci şi pentru a Patriii ceva să slujim”3. Îşi rezervă dreptul „de a scrie despre patrie, aşa cum simt”4. În Istoria ieroglifică, autorul oscilează între moşie5 şi ţară6, iar persoanele de acelaşi neam poartă epitetul omofil7. Amintirea patriei părăsite revine în corespondenţa lui D. Cantemir, din Rusia: „în patria (отчизну) lor să se întoarcă”8, „au venit din pământul nostru (из нашей земли)”9. Argu-mentând în faţa lui Petru I câte sacrificii a suportat, Cantemir menţionează „lăsând Patria (Отечество) şi stăpânirea părintească (отечественное владетельство)”10. Principele moldovean, se poate observa, ortografiază, în câteva cazuri, Patria cu majusculă.

Mai multe tipărituri din secolul XVIII identifică patria românilor cu graniţele lor etnice. Triodul (1731) episcopului Inochentie de Râmnic este scris în română – „limba patriei noastre strămoşeşti”11, se adresează locuitorilor Valahiei, precum şi celor din „alte părţi unde se află patria rumânească”12. Ataşamentul faţă de patria adoptivă, alături de binele public l-au motivat pe grecul Duca Sotiriovici să tipărească la Iaşi o Psaltire (1742-1743): „măcar că nu-mi este patriia ţara Moldovii, [...] pentru că am câştigat întru acest pământ (strein fiind) şi cinste şi priinţă, cunosc că am aceeaşi datorie ce au şi lăcuitorii cei adevăraţi. [...] spre folosul aceştii patrii”13. La fel, Ienăchiţă Văcărescu şi-a publicat gramatica (1787) „din iubirea patriei”14,

1 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Text ales şi stabilit, tabel cronologic, prefaţă şi note de S. Toma. Bucureşti: Editura Albatros, 1981, p. 1.

2 Ibidem, p. 16.3 Şt. Lemny, op. cit., p. 39-40.4 Ibidem, p. 41.5 D. Cantemir, Istoria ieroglifică. Chişinău: Litera, 1998, vol. II, p. 318.6 Ibidem, p. 366.7 Ibidem, vol. I, p. 21.8 В. И. Цвиркун, Эпистолярное наследие Димитрия Кантемира. Chişinău: Ştiinţa,

2008, p. 152.9 Ibidem, p. 281.10 Ibidem, p. 223.11 Şt. Lemny, op. cit., p. 63.12 Vl. Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre. Oakland, California:

ARA Publications, 1989, ed. a II-a, p. 141.13 Şt. Lemny, op. cit., p. 63-64.14 Vl. Georgescu, op. cit., p. 141.

– 236 –

urmărind „binele, cinstea şi folosul simpatrioţilor şi a Patriei”1. Termenul patrie se întâlneşte în prefeţele cărţilor tipărite la Mănăstirea Neamţului, Iaşi, Chişinău2. Domnul Alexandru Ipsilanti consideră că monarhii sunt „ca nişte părinţi ai patriei”, fiind datori să agonisească bunurile „de obşte folos norodului şi de podoabă şi fală patriei”3. Bunăoară, cneazul rus Dimi-trie, conform relatării unui hronograf tradus în română, era, în primul rând, „iubitor de patrie”4. În cadrul Congresului de la Focşani (1772), Mihai Cantacuzino propunea unirea Principatelor, deoarece „a sosit momentul schimbării situaţiei patriei noastre”5.

Pilde de patriotism se regăsesc şi în antichitate. Într-o ediţie din 1794 a Alexandriei, Darius III îşi îmbărbătează oştenii: „…să pierim cu cinste pre moşiia noastră”6. Alexandru Macedon îi impută adversarului: „tu vruseşi să mă scoţi de la moşiia mea”7, „cinstea omului iaste să domnească la moşiia lui”8. În literatura populară a epocii, patria mai este numită, după originalul grecesc, patrida9.

Ca sentiment altruist, favorizând binele obştesc, milostenia, clericii veacului XVIII propovăduiesc patriotismul. Mitropolitul Gavriil Calli-machi îndemna credincioşii să lupte „pentru lege şi pentru patrie”10. Naum Râmniceanul ne cheamă: „veniţi dar în numele Domnului, să ne înviem neamul şi să ne întocmim patria”11. Patria şi patriotismul intervin în cores-pondenţa particulară. Boierul Gheorghe Lupaşcu Hâjdău îşi scrie testa-mentul (1732) în exil, gândindu-se la proprietăţile pierdute şi la „mormin-tele străbunilor noştri”12. Paharnicul Iordache Darie adresează, la 1788, o plângere către generalul P. A. Rumeanţev, învinuind: „unii dintre patrioţii acestei ţări [...] plini de viclenie, şi nicidecum nu se pot numi fii credincioşi ai patriei, dar mai mult lupi de pradă şi duşmani patriei [...] aceste suferinţe 1 Şt. Lemny, op. cit., p. 95.2 Ibidem, p. 64.3 Ibidem, p. 74.4 Hronograf. Transcriere cu litere latine de Gh. Băbuţ. Oradea: Editura Pelerinul Român,

1992, p. 287.5 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Crestomaţie pentru studiul istoriei moderne şi contemporane

a Românilor în învăţământul preuniversitar. Iaşi: Editura Spiru Haret, 1996, p. 13.6 Halima şi alte cărţi populare. Ediţie îngrijită de I. C. Chiţimia, D. Simonescu. Bucureşti:

Editura pentru literatură, 1963, p. 40, 44.7 Ibidem, p. 41.8 Ibidem, p. 86.9 Ibidem, p. 421.10 Şt. Lemny, op. cit., p. 79.11 Vl. Georgescu, op. cit., p. 145.12 Şt. Lemny, op. cit., p. 78.

– 237 –

le-am suportat nu de la duşmani, ci de la înşişi patrioţii noştri”1. Patriot astfel echivalează cu „pământean, băştinaş”, dar nu oricine e vrednic de acest nume, doar acei care fac bine semenilor.

În zorii modernităţii, patria constituie, la români, un ideal etic împărtăşit de marile spirite ale trecutului şi ale prezentului. Patria poate avea un sens politic (Ţara Moldovei, Ţara Românească), etnic (reprezentanţii aceluiaşi popor), istoric (pământ al străbunilor). „Patria şi patriotismul – notează Vlad Georgescu – au două coordonate, una verticală, comunitatea şi conti-nuitatea istorică, cealaltă orizontală, comunitatea de interese a membrilor unei comunităţi constituite istoriceşte”2. Patria se mai numeşte moşie, teri-toriu moştenit de la generaţiile precedente, iar deţinerea ei implică mândrie şi responsabilitate pentru viitorul ei. Patriotismul e un sentiment de admi-raţie, dar şi o atitudine critică, înfierând delăsarea, indiferenţa, înapoierea. A urmări binele semenilor tăi („simpatrioţi”), înzestrându-i cu tipărituri, aşezăminte culturale etc., e o virtute creştină şi o dovadă de patriotism autentic. Până aici, Basarabia cunoaşte o evoluţie sincronă Principatelor.

Patria naţionalăÎn secolul XIX, al naţiunilor moderne, patria şi patriotismul consti-

tuie laitmotivul discursurilor politice, al operelor artistice. Călătorind prin Europa, boierul Dinicu Golescu are gândul „nu la casa, ci la patria mea”, regretă înapoierea societăţii româneşti, că nu a întors patriei binefacerile primite, drept care se adresează contemporanilor: „fiecare să slujească patriei după cum slujesc în toată Europa”3. Datoria de a servi patria prin fapte de vitejie, acte de caritate, realizări ştiinţifice este dezvoltată de Gheorghe Asachi4. Din poezia sa, desprindem invocaţii retorice, îmbi-nând trecutul mitic al patriei şi viitorul ei hiperbolizat5. Asachi îi atribuie lui Ştefan cel Mare următorul testament spiritual către urmaşi: „nu preje-taţi nicicum, mai bine a muri cu arma în mână, apărând legea şi libertatea 1 Россия и освободительная борьба молдавского народа против османского ига (1769-

1812). Под ред. Н. А. Мохова, Д. М. Драгнева. Кишинев: Штиинца, 1984, с. 134.2 Vl. Georgescu, op. cit., p. 142.3 Istoria României în texte. Coordonator B. Murgescu. Bucureşti: Editura Corint, 2001, p.

184.4 Gh. Asachi, „Dorinţa folosului obştesc”, in Ecouri dintr-un secol. Pagini din presa perio-

dică moldovenească a secolului XIX. Selecţie, îngrijirea textului, note, comentarii şi studiu introductiv de D. Coval. Chişinău: Universitas, 1991, p. 105-106, 108.

5 Antologia poeziei moderne moldoveneşti (1770-1840). Îngrijirea textului, studiu intro-ductiv, schiţe, note şi comentarii de E. Levit. Chişinău: Editura Literatura Artistică, 1988, ed. a 2-a, p. 340-341, 347.

– 238 –

patriei voastre, decât pe ambe a le lăsa în prada nenorocirilor veghiate şi a fi privitori defăimători ai dărâmării patriei”1. Mitropolitul Moldovei Veniamin Costache îşi adresează cărţile „iubiţilor patrioţi”2. Arhiman-dritul Filaret Scriban declară că „unde nu-i patrie, nu-i fericire”3. Creaţia artistică este, pentru Ioan Cantacuzino, un mijloc de proslăvire a patriei4, iar pentru Vasile Pogor – prilej pentru a demasca nedreptăţile social-poli-tice din patrie5. Alecu Russo susţine că „a greşi prin mult patriotism este o greşeală frumoasă”6. În Cântarea României, A. Russo formulează o defi-niţie poetică a patriei, care începe de la casa părintească şi ajunge până la graniţele etnice7. Mihail Kogălniceanu identifică patria cu arealul etno-lingvistic românesc: „eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte”8. Elogiul patriei, apelurile patriotice se întâl-nesc frecvent în periodicele paşoptiste, în calitate de argumente ale proiec-telor politice9. Dar tot în aceeaşi epocă, patriotismul serveşte la camuflarea ambiţiilor personale10.

În Basarabia, aflată după 1812 în componenţa Imperiului Rus, ideea patriei naţionale este exprimată mult mai rar şi nu capătă anvergura proiec-telor politice din dreapta Prutului. În manuscrisul Gramatica de la învă-ţătura fizicii (1790), atribuit lui Amfilohie Hotiniul, cititorul e povăţuit „să aibă iubire şi dragoste către patria sa, adică pentru ţara şi pământul şi limba în care s-au născut”11. Ştefan Margellă, specialist în jurisprudenţă, consideră patria sa Basarabia, cu care se mândreşte: „am aflat dovezi multor bune obiceiuri şi cu puţine pravili a patriei”12. Mitropolitul Bănulescu-Bodoni solicită ispravnicilor râvnă „în slujirea faţă de patrie şi faţă de interesele

1 Gh. Asachi, „Cuvântul cel din urmă al lui Ştefan cel Mare...”, Basarabia, nr. 2, 1992, p. 137.2 Arhim. I. Bălan, Patericul românesc. Vânători: Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, ed. a

5-a, p. 375. 3 Şt. Lemny, op. cit., p. 78.4 Antologia poeziei..., p. 173.5 Ibidem, p. 316.6 A. Russo, Opere. Ediţie îngrijită de E. Levit. Chişinău: Literatura artistică, 1989, p. 111.7 Ibidem, p. 155-156.8 M. Kogălniceanu, Profesie de credinţă. Bucureşti: Litera Int.; Chişinău: Litera, 2003, p.

256.9 Istoria României în texte ..., p. 195-196. I. Hangiu. Dicţionarul presei literare româneşti

(1790-1990). Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, ed. a II-a, p. 326.10 D. Bolintineanu. Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români. Ediţie îngrijită de

T. Vârgolici. Bucureşti: Editura Gramar, 2007, p. 42-43 şi passim.11 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 25.12 Ibidem, p. 78.

– 239 –

de stat”1. Filosoful basarabean Alexandru Sturdza elogiază „devotamentul slujitorilor altarului pentru patria lor”2. Din amintirile guvernatorului Wiegel aflăm că Sturdza „nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie osebită, împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania”, de aceea Basarabia constituia doar „o părticică a patriei sale”3.

În prefaţa la volumul de versuri Muza românească (1868), Constantin Stamati se declară „înstrăinat din vechea mea patrie, Moldova, unde m-am născut”4, locuind, după 1812, „în Basarabia, patria mea cea nouă”5. Stamati observă atmosfera rustică, arhaizantă a Basarabiei6, însă e conştient de unitatea etnică a locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că vorbeşte „limba mea maternă şi comună pentru noi toţi”7, „noi, scriitorii români, câţi mai suntem în Basarabia”8. Poetul vibrează în faţa peisajelor patriei9, a vestigiilor istorice10. Participă afectiv la evoluţiile politice ale României, visează o patrie ce ar coincide cu graniţele etnice ale români-tăţii11. Basarabeanul Alexandru Donici, aflat la Iaşi, urmăreşte cu emoţie Unirea Principatelor, reformele lui Cuza-vodă, corelându-le cu propăşirea întregii naţiuni12. Patria sa e o formaţiune politică – România –, constituită pe principiu etnic. Reprezentanţi ai aceleiaşi dinastii: Matei Donici evocă, la 1869, patria istorică („pământul românesc”) şi drama despărţirii de ea13, iar scriitoarea Elena Donici publică, la începutul secolului XX, la Paris, un volum de versuri „cu o vădită notă de patriotism”, consacrate Basarabiei14. Scriind în limba rusă, Alexandru Hâjdău asociază patria cu imaginile lui 1 A. Stadniţchi, Gavriil Bănulescu-Bodoni, exarh al Moldovei şi Valahiei (1808-1812),

mitropolit al Chişinăului (1813-1821). Trad. A. Munteanu. Chişinău, 2004, p. 59.2 E. Vrabie, Soarta unui emigrant: Alexandru S. Sturza. Chişinău: Editura Pontos, 2009, p.

90.3 Gh. Bezviconi, „Profiluri de eri şi de azi”, in Fapte trecute şi basarabeni uitaţi. Alc. M.

Adauge. Chişinău: Universitas, 1992, p. 42.4 C. Stamati, Imnul lăutei româneşti. Texte selectate şi îngrijite de V. Ciocanu. Chişinău:

Litera, 1997, p. 7.5 Ibidem, p. 8.6 Ibidem, p. 8, 10.7 Ibidem, p. 8.8 Ibidem, p. 9. 9 Ibidem, p. 13.10 Ibidem, p. 14, 43, 278.11 Ibidem, p. 51. 12 Al. Donici, Scrieri. Selecţia şi îngrijirea textelor de V. Ciocanu. Chişinău: Litera, 1997, p.

112-116.13 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 203-204.14 Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1812-2006). Chişinău: Prut Internaţional,

2007, p. 185.

– 240 –

Ştefan cel Mare, „pământul părinţilor”1, „meleagul sfânt al Moldovei”2.În prefaţa la gramatica sa (1865), Ioan Doncev numeşte româna „limba

ţării”, limba maternă fiind „cea mai bună patrie a sentimentului nostru, a duioşiei”3. Pentru I. Sârbu, autorul unei culegeri de fabule (1851), patrio-tismul se confundă cu românismul, un sentiment firesc ce izbucneşte la contactul cu valorile naţionale: „de ai ave cea mai mică picătură de sânge Român, ai sălta văzând în mâinile tale această cărticică... Drept aceea aduc în jitniţa patriotismului acel mic grăunte”4.

Manifestările spiritului naţional românesc, sub regim ţarist, demon-strează că cel puţin o parte dintre basarabeni considerau patria lor Moldova din dreapta Prutului, iar apoi – Regatul României. În 1826, guvernatorul Voronţov semnala îngrijorat un grup de boieri şi clerici care doreau unirea Basarabiei cu Moldova5. Într-un raport din 1863 al siguranţei ruseşti, se spune că tinerii cu studii superioare „au început să viseze la o Românie unită”6. Ideea unirii cu România reapare şi în alte rapoarte ale jandarme-riei, de la răscrucea secolelor XIX-XX7. În corespondenţa basarabeană publicată la Bucureşti în ziarul Telegraful, în anii 1880-1890, este amin-tită „graniţa care ne desparte de ţara-mamă”8, iar profesorul Ioan Doncev, autorul unei crestomaţii de limbă română, este numit „bun român, bun patriot şi apărător aprig al românismului”9. Diagnosticând subtil o stare de spirit între basarabeni, precum şi poziţia guvernului de la Bucureşti, guver-natorul S. D. Urusov afirma, la începutul sec. XX, că România îşi întindea braţele materne peste Prut10. Statul român exercita o atracţie printre basa-rabeni şi prin avantajele sale sociale. Elena Alistar a dus câţiva copii la studii în România, argumenta ideea unirii, spunându-le sătenilor că, peste Prut, soldaţii sunt împroprietăriţi cu câte 50 desetine de pământ11.

Mişcarea naţională a basarabenilor, la începutul secolului XX, a prile-1 Antologia poeziei..., p. 506.2 Ibidem, p. 515.3 Şt. Ciobanu, op. cit., p. 103.4 Ibidem, p. 158.5 Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia. Chişinău: Prut

Internaţional, 2000, p. 58-59.6 Ibidem, p. 59.7 Ibidem, p. 60, 64, 66, 184.8 Basarab, Scrisori din Basarabia. Vol. I (1880-1883). Ediţie de A. şi T. Avramescu. Chişinău:

Ştiinţa; Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 92.9 Ibidem, p. 206.10 Князь С. Д. Урусов, Записки губернатора. Отв. за выпуск А. Е. Маринчук. Chişinău:

Litera, 2004, p. 207.11 Gh. Negru, op. cit., p. 186.

– 241 –

juit multiple declaraţii de patriotism românesc. Alexei Mateevici scria, la 1906, despre „fraţii noştri de peste Prut”1. În poezia Ţara (1907), realizează un amplu portret al naturii patriei2, fără a preciza determinative geogra-fice sau politice concrete. Pe fundalul frământărilor sociale din Rusia, la începutul sec. XX, patria naţională devine pentru basarabeni un reper valoric, obiectiv al acţiunilor politice. Luând cuvântul în faţa studenţilor Seminarului Teologic din Chişinău, Alexei Mateevici evocă, în contrast cu imensitatea Imperiului, pământul „unde m-am născut, unde am crescut şi învăţat, unde este însăşi viaţa şi vatra noastră. [...] am socotit cea mai mare fericire a mea să slujesc şi să lucrez în Basarabia”3. Odată revenit pe meleagurile natale, mărturiseşte istoricul Nicolae Popovschi, „uitam toate frumuseţile nordului, toate prieteniile străine”4. Mateevici îşi privea patria natală, Basarabia, în contextul etnic al românităţii, afirmând la 1917: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”5. Partici-parea basarabenilor la Primul Război Mondial, contactul cu etnici români din alte regiuni au însemnat o lărgire a conştiinţei identitare6 şi, implicit, a viziunii asupra patriei naţionale.

Autorii articolelor publicate în Cuvânt moldovenesc (1917) disting între „împărăţie” (Rusia) şi „pământul nostru”7, „ţara noastră”8, „Basarabia”9. Publiciştii sunt conştienţi de originea şi trecutul lor („Români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare”10), se arată preocupaţi de hotarele lor etnice („Moldovenii din Basarabia şi de dincolo de Nistru”11). Un grup de elevi din Soroca îşi afirmă patriotismul ca forţă spirituală ce s-a opus deznaţionalizării12. Revendicarea autonomiei Basarabiei este considerată o dovadă de „iubire sinceră faţă de patrie”13. Prima dintre cele 1 Al. Mateevici, Opere. Ediţie critică de I. Nuţă, E. Levit, S. Pânzaru. Chişinău: Ştiinţa, 1993,

vol. 1, p. 434. 2 Ibidem, p. 136.3 I. Colesnic, Doina dorurilor noastre. Chişinău: Editura Museum, 2007, ed. a 2-a, p. 328.4 Ibidem, p. 193.5 Al. Mateevici, op. cit., p. 463. 6 P. V. Ştefănucă, Datini şi creaţii populare. Text ales şi stabilit, studiu introductiv, note şi

comentarii de Gr. Botezatu. Chişinău: Ştiinţa, 2008, p. 420.7 Şt. Ciobanu, Unirea Basarabiei. Chişinău: Universitas, 1993, p. 81.8 Ibidem, p. 83.9 Ibidem, p. 87.10 Ibidem, p. 83.11 Ibidem, p. 86.12 Ibidem, p. 97.13 Ibidem, p. 115.

– 242 –

zece porunci ale neamului moldovenesc formulate de ostaşii basarabeni dislocaţi pe frontul român este: „Nu uita niciodată de ţara ta – scumpa şi frumoasa noastră Basarabie”1. La şedinţa de deschidere a Sfatului Ţării, Pan Halippa declară lupta pentru cauza naţională „o stea călăuzitoare pentru ideea iubirii de patrie, adică a pământului nostru moldovenesc”2. Există deci o interdependenţă între soarta naţiunii titulare şi viitorul patriei, ca unitate geografică şi politică. Pentru locotenentul Cazacu, şeful primului regiment naţional moldovenesc, „altarul patriei” se asociază cu „mormin-tele strămoşilor noştri” şi sacrificiul pentru libertăţile civice3. După procla-marea Republicii Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), patria este identificată cu formaţiunea politică nou-creată, faţă de care cetăţenii sunt datori a jura credinţă4.

Urmare firească a conştiinţei unităţii etnice cu românii din dreapta Prutului, diverse declaraţii din primele luni ale anului 1918 identifică patria cu România: „Trăiască România, mama tuturor Românilor!”5, „mama noastră adevărată România”6, „Basarabia noastră este ţară românească”7. Acest ideal politic este asociat şi cu obţinerea avantajelor cetăţeneşti. Un grup de deputaţi ţărani, membri ai zemstvei, aspiră spre „mult dorita şi vecinica noastră unire cu ţara noastră mamă, România, în care ne punem nădejdea, că ea ne va chezăşlui frăţie deplină, şi drepturile căpătate de norod prin revoluţia din 1917”8. Adunarea zemstvei din jud. Bălţi proclama, la 3 martie 1918, unirea Basarabiei cu România, „ţinând seama de pilda splen-didă pe care tânărul Regat al României a dat-o în scurtul timp de când a fost recunoscut stat independent, atrăgându-şi astăzi admirarea şi iubirea tuturor popoarelor din lume şi chiar respectul duşmanului comun [...] sub al cărui regim constituţional şi sub ocrotirea legilor ei de monarhie demo-cratică vedem siguranţa existenţei noastre naţionale şi a propăşirii econo-mice şi culturale”9. Dimpotrivă, Imperiul Rus se prezintă, sub condeiul unor tineri basarabeni, drept cauză a înapoierii: „Rusia nu ne-a dat în curs de 100 de ani decât întunecime şi sărăcie, iar în vremurile de slobozenie de acum

1 Ibidem, p. 119.2 Ibidem, p. 155.3 Ibidem, p. 164.4 Ibidem, p. 199, 200.5 Ibidem, p. 239.6 Ibidem, p. 240.7 Ibidem, p. 244.8 Ibidem, p. 248.9 Ibidem, p. 249.

– 243 –

nu ne-a dat decât anarhie”1. Comentând alipirea Basarabiei la România, Onisifor Ghibu o aprecia drept revenire „la patriotismul naţional integral” şi intrare „în curentul de viaţă şi de cultură al latinităţii şi al umanităţii”2.

Instituţiile Regatului României (şcoala, administraţia publică, armata), presa, literatura au promovat ideea de Românie ca patrie naţională, asigu-rând, astfel, securitatea şi loialitatea cetăţenilor statului. Pan Halippa evocă, la diferite aniversări ale Unirii, „Patria-mamă”3, „Patria”4. Actul din 27 martie 1918 reprezintă „cea mai înaltă culme de patriotism moldove-nesc basarabean”5, realizat în „atmosfera de înalt patriotism românesc”6. Patriotismul, în acest context, este echivalat cu naţionalismul. Afirmând preeminenţa factorului naţional asupra celorlalte necesităţi ale societăţii, Constantin Stere consideră că „Basarabia nu mai poate avea viaţă fără România, precum astăzi nici România nu va putea trăi fără Basarabia”7. Constituţia din 1938 formula un concept civic al patriei ca entitate statală ce include diferite etnii: „Toţi Românii, fără deosebire etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor de viaţă”8. Factorul etnic rămâne însă argumentul de căpetenie în definirea patriei. N. Smochină reproduce câteva doine din Transnis-tria, unde lexemul „ţară” subînţelege, în opinia sa, România9. D. Timonu, alt publicist transnistrean, consideră că RASSM nu poate deveni o patrie atractivă pentru români din cauza impunerii unei limbi stâlcite, străină valorilor naţionale10. Imaginea patriei, la Dominte Timonu, se confundă cu amintirile copilăriei, mormintele părinţilor11, voievozii şi boierii care au trecut pe aceste locuri, bogăţiile naturii, toponimia, obiceiurile populare12.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, datoria faţă de patrie este afir-1 O. Ghibu, „De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, in Basarabia română.

Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Fl. Rotaru. Bucureşti: Editura Semne, 1996, p. 322.

2 Ibidem, p. 214.3 P. Halippa, Publicistică. Editor I. Colesnic. Chişinău: Museum, 2001, p. 178-1794 Ibidem, p. 29-30.5 Ibidem, p. 176.6 Ibidem, p. 178.7 C. Stere, Singur împotriva tuturor. Ediţie îngrijită de A. Ciobanu. Chişinău: Cartier, 1997,

p. 315 8 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Crestomaţie..., p. 384.9 N. P. Smochină, „Republica Moldovenească a Sovietelor”, in Românitatea transnistriană.

Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Fl. Rotaru. Bucureşti: Semne, 1996, p. 298.10 D. Timonu, Scară din umbră şi lumină. Chişinău: Bons Offices, 2008, p. 222. 11 Ibidem, p. 225-226.12 Ibidem, p. 234.

– 244 –

mată cu patos militarist. În Proclamaţia mareşalului Ion Antonescu către Ţară (1941), imaginea patriei se constituie din figurile eroilor istoriei, iar cetăţenii sunt chemaţi la sacrificii, urmând pilda marilor înaintaşi1.

În timpul regimului sovietic, care a promovat teoria existenţei unui popor moldovenesc aparte, vulgarizând imaginea României Mari ca forţă cotropitoare, ideea patriei naţionale româneşti s-a putut afirma doar în cadrul manifestărilor disidente. Anatol Guma, liderul organizaţiei anti-sovietice „Majadahonda”, arestat în 1941, se declara „patriot al neamului românesc”2. O altă organizaţie de rezistenţă, din 1949, se intitula „Frontul Naţional-Patriotic”3. În anul 1959, Vasile Andronachi a afişat în căminul studenţesc caiete cu inscripţiile „Trăiască România în hotarele ei de altă-dată, jos ocupanţii!”4. Arborarea tricolorului românesc pe coşul fabricii de zahăr din Alexăndreni, jud. Bălţi, e un alt exemplu simbolic de afirmare a fidelităţii faţă de România în calitate de patrie etnică. Răspunzând anchetei, Gh. Muruziuc, posesorul tricolorului, a învinuit regimul pentru discrimi-narea etniei băştinaşe, neglijarea culturii naţionale, problemele respective putând fi soluţionate, în opinia sa, „prin crearea unui stat moldovenesc sau prin reunirea ei cu România”5. Organizaţia de rezistenţă românească, din 1972, a lui Al. Usatiuc, Al. Şoltoianu, V. Graur, Gh. Ghimpu se numea „Frontul Naţional Patriotic”6. În toate cazurile citate, patriotismul denu-meşte fidelitatea faţă de identitatea românească, faţă de trecutul şi cultura neamului, precum şi aspiraţia spre unire cu România. În placheta de versuri a lui Gh. Cutasevici, Hora luminii, preconizată să apară în 1978 (la a 60-a aniversare de la Marea Unire), era inclusă poezia „Asta-i patria, etern cuvânt”, unde se putea citi, în acrostih, lexemul România7. Aflat la Bucu-reşti, Pan Halippa scria în 1973: „A-ţi iubi ţara şi neamul este un sentiment tot atât de firesc ca şi acele pe care le avem faţă de părinţii şi faţă de fraţii noştri, faţă de casa în care ne-am născut”, menţionând că, în RSSM, patrio-tismul constituie un drept rezervat doar ruşilor, celelalte etnii fiind datoare „să-i iubească numai pe ruşi şi Rusia (R.S.F.S.R.) şi nicidecum neamul şi

1 Gh. Tanasă, Şt. Gh. Arsene, Crestomaţie..., p. 413. 2 Gh. Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni. Chişinău: Garuda-Art, 2002,

ed. a II-a, p. 415.3 Ibidem, p. 417.4 Ibidem, p. 430.5 Ibidem, p. 431.6 Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998. Coord. I. Scurtu. Bucureşti: Editura

Semne, 1998, p. 294. 7 Gh. Ghimpu, op. cit., p. 424.

– 245 –

ţara de care aparţin”1.Aflaţi sub supravegherea cenzurii şi a ideologiei sovietice, poeţii basa-

rabeni postbelici cântă patria natală, rareori precizând politonime, deter-minative geografice sau etnice. Patria naţională e sugerată aluziv. Petru Zadnipru cheamă la activism social întru binele patriei: „Nu vorbele ce-adesea pustiu răsună, / Ci faptele-ţi de fiecare zi / Pe fruntea ţării împle-tesc cunună”2, acuzând subtil patriotismul de paradă al oficialităţilor. Pentru Liviu Damian, patria se confundă cu universul copilăriei: „E chipul ei un nuc bătrân? / E chipul ei un tânăr măr? / Îi seamănă ei vreun cuvânt / sau poate un izvor?”3. Ion Vatamanu numeşte Moldova o „mărgea de foc” ce i-a fost încredinţată de „viteazul din basm”: „mărgeaua aceasta – / un strop de foc, / pe care cresc vii şi grâne bogate”4. Patria Leonidei Lari este „ţara străbunilor mei luminaţi”, locul unde „un tei ascultase / Întâiul, stân-gaciul mei viers”, aici „De dragoste tristă am plâns” şi „Pe unicul frate de sânge / L-am dus ca pe-un laur pe mâini”5. În lirica lui Grigore Vieru, patria poate transfigura orice lucru într-un bun al omului; chiar şi „Piatra asta e o pâine caldă. / Vinul ista e un vin domnesc. / Şi pelinul – busuioc sălbatic”6. Patria ca tărâm părintesc, faţă de care simte o legătură filială, apare în cele-brul dicton: „Pierzând pe mama, mi-a rămas Patria, dar nu mai sînt copil de atunci”7. Imaginea Patriei (ortografiată cu majusculă) se întâlneşte şi în alte aforisme, sugerând că sursa tuturor valorilor spirituale e patria8. În câteva versuri ale lui Gr. Vieru, se poate citi aluzia la un întreg etnic şi geografic căruia îi aparţine patria dintre Nistru şi Prut. Astfel, vatra părintească e o „Casă văduvă şi tristă / De pe margine de Prut”9. Una din poeziile care deschid volumul Numele tău (1968) începe cu declaraţia „Mamă, / Tu eşti patria mea!”, polemizând astfel cu lozincile timpului care proclamau drept patrie Uniunea Sovietică10. În paginile aceleiaşi plachete, prima dedicată adulţilor, Vieru evoca numele lui Brâncuşi, Blaga, Sorescu, încercând să se

1 P. Halippa, op. cit., p. 237. 2 P. Zadnipru, Cocorul călăuză. Chişinău: Cartea Moldovei, 2003, p. 39. 3 L. Damian, Sînt verb. Chişinău: Hyperion, 1990, p. 75.4 I. Vatamanu, Nimic nu-i zero. Chişinău: Editura Litera, 2000, p. 46-47.5 L. Lari, Dulcele foc. Chişinău: Literatura artistică, 1989, p. 184.6 Gr. Vieru, Cel care sînt. Chişinău: Literatura artistică, 1987, p. 120. 7 Ibidem, p. 319.8 Ibidem, p. 320-324 şi passim.9 Ibidem, p. 81.10 I. Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova. Chişinău: Litera,

1998, p. 108-109.

– 246 –

înscrie astfel în arealul cultural românesc1. Poetul Nicolae Dabija menţiona semnificativ în volumul Ochiul al treilea (1975): „Această frunză / E o hartă a vechii Dacii...”2.

Mişcarea de Renaştere Naţională din anii 1989-1991 a creat un cadru liber pentru afirmarea idealului patriei naţionale. Diverse articole, studii, lozinci, declaraţii şi rezoluţii insistă asupra respectării limbii băştinaşilor din Moldova, subiect ce readuce în discuţie problema identităţii etnice şi a patriei naţionale. Nicolae Dabija vorbeşte despre „aceste pământuri strămoşeşti”3, „teritoriul multisecular al moldovenilor”4. Vasile Năstase foloseşte noţiuni anterior tabuizate („până la 1812, în Basarabia trăiau peste 95% de moldoveni-români”) şi se întreabă retoric: „Cine nu vrea să viziteze nestingherit locurile istorice aflate pe teritoriul României?”5. Susţi-nând necesitatea oficializării limbii moldoveneşti (române), I. Druţă consi-deră că e un pas spre „restabilirea entităţii noastre naţionale”6. Regândirea patriei din perspectivă istorică este ilustrată de utilizarea termenului „Ţara Moldovei”7, de aprecierea evenimentelor anilor 1812 şi 1940 ca „anexiune”8, de solicitarea de a fi retrocedate judeţele din sudul şi nordul Basarabiei aflate în componenţa Ucrainei9. În articolul „Avem noi, moldovenii, ... Patrie?”, Constantin Tănase acuză propaganda oficială care inocula, de la vârstă fragedă, loialitatea faţă de Uniune, argumentează confuzia generată de privilegierea URSS-ului în dauna spaţiului etnic: „Chişinăul e capitală, dar nu capitală a Patriei noastre, ci a republicii. Atunci poate Chişinăul este capitala ţării noastre? Ba bine că nu. Ţara noastră este Uniunea Sovietică. Reiese atunci că noi, moldovenii, nu avem nici patrie, nici ţară?”10. A neglija patria naţională, concluzionează publicistul, înseamnă a uita „demni-tatea noastră naţională”, „memoria străbunilor”, „echitatea naţională”, „suveranitatea”11. Patria, aşadar, se sprijină pe respectul identităţii etnice, având ca atribute social-politice echitatea, legalitatea, suveranitatea, pros-

1 Gr. Vieru, Acum şi în veac. Chişinău: Litera, 1997, p. 4.2 Gh. Ghimpu, op. cit., p. 423.3 N. Dabija, „Să acordăm o şansă limbii”, in Istoricul an 1989. Redactor-alcătuitor L. Bucă-

taru. Chişinău: Universitas, 1991, p. 5. 4 Ibidem, p. 7.5 V. Năstase, „Renaşterea conştiinţei naţionale”, in Ibidem, p. 17.6 I. Druţă, „Anevoioasa trecere de la vorbe la fapte”, in Ibidem, p. 64. 7 Istoricul an 1989, p. 91.8 Ibidem, p. 153.9 Ibidem, p. 155.10 C. Tănase, „Avem noi, moldovenii, ... Patrie?”, in Ibidem, p. 159.11 Ibidem, p. 160.

– 247 –

peritatea economică. Polemizând cu tezele istoriografiei sovietice, un grup de lingvişti şi istorici notorii demonstrează că „focarul culturii noastre naţi-onale a fost Moldova de peste Prut”1.

În cadrul mitingurilor din 1989, cuvântul compatrioţi2 a răsunat ca apel la solidarizare în numele idealurilor naţionale. Oponenţii acestor valori erau etichetaţi drept mancurţi, indivizi dezumanizaţi, fără memorie isto-rică, apţi de a-şi ucide părinţii, după cum este descrisă această noţiune într-un celebru roman de Cinghiz Aitmatov3. În poezia „13 strofe despre mancurţi”, Grigore Vieru îi include între mancurţi pe falsificatorii limbii române şi ai tradiţiilor strămoşeşti, pe ateii distrugători de biserici, pe nomenclaturiştii vinovaţi de deportări, pe promotorii experimentelor dăunătoare în agricultură4 etc.

Documentul final al Marii Adunării Naţionale din 27 august 1989 defi-neşte identitatea etnică a basarabenilor şi hotarele patriei lor naţionale: „de la Carpaţi până la Nistru şi la Dunăre, românii moldoveni sînt, împreună cu românii din Muntenia şi Transilvania, descendenţi ai geto-dacilor romanizaţi”5. Se mai exprima aspiraţia pentru „repatrierea tuturor româ-nilor basarabeni şi urmaşilor lor”6. Patria naţională a devenit astfel nucleul programului politic prin care s-a cerut respectarea băştinaşilor, promo-varea lor în posturi de conducere, reîntoarcerea la hotarele istorice7. În contextul mişcării de revenire la valorile naţionale, proclamarea indepen-denţei Republicii Moldova constituie o afirmare a identităţii şi drepturilor istorice româneşti, nu continuarea ideii statalităţii sovietice moldoveneşti. Imaginându-şi patria naţională şi trecutul ei, combatanţii Războiului de pe Nistru (1992) declarau: „Am venit să stăm la hotarele ţării lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”8, „să curăţim pământul de păgâni. Tighina e o veche cetate a Moldovei”9.

Actualmente, în Republica Moldova, se disting două viziuni asupra patriei naţionale. Prima concepţie priveşte spaţiul pruto-nistrean în 1 A. Moşanu, I. Osadcenco, N. Mătcaş, I. Dumeniuc, „O istorie cu istorici”, in Ibidem, p. 163.2 Istoricul an 1989, p. 231, 234-235 şi passim.3 Ч. Айтматов, Буранный полустанок // Роман-газета, № 3 (937), 1982, c. 42-49, 108;

sau C. Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, trad. în română de Ion Covaci şi Denisa Fejes. Bucureşti: Univers, 1996.

4 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 109-111.5 Istoricul an 1989..., p. 245.6 Ibidem, p. 248.7 Ibidem, p. 252, 255.8 V. Ursu, Râul de sânge. Chişinău: Editura Basarabia, 1993, p. 62.9 Ibidem, p. 71.

– 248 –

contextul spaţiului românesc, patria naţională fiind numită Ţara, adică România. Iată o epistolă lirică a lui Grigore Vieru, exprimând nostalgia comunităţii naţionale cu care basarabenii nu s-au reunit politic: „Din Basa-rabia vă scriu, / Dulci fraţi de dincolo de Prut. / Vă scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi şi vă sărut”1. În „Sînt”, Basarabia este simboli-zată prin drama râului de graniţă: „Sînt Prutul singur şi istoric, / Ghimpată sîrmă îl răneşte”2. Nicolae Dabija îşi doreşte „o patrie încadrată de trei mari ape: Nistru, Tisa şi Dunărea. O Românie rotundă, care ar cuprinde pe toţi vorbitorii graiului ei străvechi înăuntrul frontierelor sale”3. Pentru o bună parte din tânăra generaţie, educată în baza valorilor naţionale, patriotismul echivalează cu fidelitatea faţă de România. R. Moldova e privită drept un al doilea stat românesc, fie ca o formaţiune tranzitorie care urmează să se alipească României. Este unul din motivele care, alături de beneficiile materiale şi profesionale, determină plecarea masivă la studii peste Prut şi tendinţa de a rămâne în statul vecin. Într-un apel din 2010, chemând la omagierea zilei de 1 decembrie, România este numită „Patria-Mamă”, iar a sărbători Marea Unire sunt invitaţi „toţi patrioţii de pe teritoriul Repu-blicii Moldova”4. „România e oriunde sunt români”, se precizează în aceeaşi publicaţie5.

Pentru adepţii identităţii regionaliste moldoveneşti (exploatată de regimul sovietic), Republica Moldova e concepută ca patrie naţională şi politică a moldovenilor, a cărei legitimitate se bazează pe existenţa statului medieval Ţara Moldovei. V. Stepaniuc, unul dintre promotorii acestei idei pe arena politică, este convins în „voinţa moldovenilor de a făuri statalitatea Moldovei contemporane care indiscutabil este o continuitate a statalităţiii Moldovei istorice”, „Moldova a fost şi va rămâne Patria lor”6. Vasile Stati, în lucrarea Istoria Moldovei (2002), îi consideră pe moldoveni o etnie distinctă, a căror patrie originară ar fi Ţara Moldovei, dintre Nistru şi Carpaţii Orien-tali7. Falsurile, pasajele rupte din context şi denaturate pe care se sprijină lucrarea citată8 demonstrează că, la baza acestei concepţii, stau animozităţi 1 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 108.2 Ibidem, p. 119.3 N. Dabija, Harta noastră care sângeră. Râul în căutarea mării. Craiova: Editura Fundaţiei

„Scrisul Românesc”, 2003, p. 14. 4 „Ziua Unirii”, Pentru Adevăr, nr. 2, noiembrie 2010, p. 1.5 I. Mischevca, „Problema mea”, Ibidem, p. 3.6 V. Stepaniuc, „Studierea istoriei Moldovei – o necesitate social-educativă”, Moldova suve-

rană, nr. 177, 22 noiembrie 2007, p. 3.7 V. Stati, Istoria Moldovei. Chişinău: Vivar-Editor, 2002, p. 16 şi passim.8 A se vedea critica ei în I. Eremia, Falsificarea istoriei sau „fenomenul Stati” în Republica

– 249 –

cotidiene, ambiţii politice refractare românismului, precum şi interesele geopolitice ale marilor puteri pe teritoriul Republicii Moldova.

La început de nou mileniu, poetul şi filosoful Victor Teleucă exprima metaforic identitatea basarabenilor, patria cărora are în centru piscurile Carpaţilor: „noi nu suntem veniţi de undeva de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri”1.

Ispita Marii PatriiCucerind, pe parcursul sec. XVII-XIX, nordul Mării Negre, inclusiv Basa-

rabia, autorităţile ţariste au urmărit să menţină în supunere noile provincii, cultivând loialitatea faţă de Rusia. O politică similară s-a promovat în RSS Moldovenească, parte a URSS. În discursurile epocii, patria şi patriotismul se referă la geografia, trecutul, virtuţile social-politice ruseşti.

În „Manifestul către popoarele Europei de Sud-Est” (1769), Ecaterina II afirma că mulţi creştini ortodocşi, în dorinţa de a-şi păstra religia, „s-au lipsit de neam, patrie şi moşie”2. Imperiul Rus îşi asuma, în acest context, rolul de nouă patrie, refugiu şi ocrotitoare a creştinilor, justificându-şi, în acest mod, tendinţa de a încorpora noi teritorii şi popoare. Înaintarea armatelor ruse pe teritoriul Principatelor era însoţită de manifeste, scrisori ale comandanţilor încercând să trezească simpatia românilor. Generalul P. A. Rumeanţev ordona subalternilor să evite abuzurile faţă de băştinaşi, să-i convingă de grija permanentă a autorităţilor ruseşti, adevăratul lor scop fiind „să-i anexăm pentru totdeauna la stăpânirea Alteţei Sale Imperiale”3. Conştient de ataşamentul moldovenilor pentru propria ţară, Rumeanţev îi asigura că „integritatea ţării lor va fi păstrată întotdeauna, deja ca proprie-tate a imperiului Alteţei Sale Imperiale”4. Rusia se dorea o sumă a patriilor naţionale. Avantajele pe care puterea ţaristă le promitea românilor, în hota-rele Imperiului, erau: protecţia în faţa atacurilor musulmanilor5, puterea militară considerabilă, prosperitatea6. Pentru a obţine încrederea boierimii, clerului şi poporului simplu, se argumenta că expansionismul rusesc are un caracter providenţial, iar biruinţele asupra turcilor au fost dăruite de

Moldova. Chişinău: Cartdidact, 2003. 1 V. Teleucă, Decebal. Chişinău: Editura Universul, 2003, p. 3-4.2 Россия и освободительная борьба…, с. 10.3 Ibidem, p. 20.4 Ibidem, p. 21.5 Ibidem, p. 20.6 Ibidem, p. 21.

– 250 –

Dumnezeu1. În manifestul împăratului Alexandru I către locuitorii Prin-cipatelor se menţionează: „Părinteştile griji şi statornica luare aminte [...] aceste toate au făcut pe stăpânitorii Rusiei ocrotitori ai pământului vostru”2. Termenul patrie este menţionat în corespondenţa dintre elitele locale şi autorităţile ţariste, fie în versiune rusă (отечество, отчизна)3, fie în cea română (Patrie)4.

După anexarea Basarabiei (1812), discursurile oficiale subînţeleg prin patrie Imperiul Rus. Tratatul din 16/28 mai 1812 constituia, în opinia lui Alexandru I, o „pace îmbucurătoare”, deoarece a oferit „asemenea câşti-guri mari, dăruite Patriei”5. Amiralul P. V. Ciceagov considera că „bulgarii, sârbii, moldovenii şi valahii sînt în căutarea unei patrii”6. Pentru ca Basa-rabia rusească să devină o patrie atractivă, trebuiau depuse eforturi ca locu-itorii ei „să resimtă avantajele unei administraţii părinteşti şi generoase”7, „să fie pus în mişcare tot ce e în stare să uimească privirea şi imaginaţia”8. Într-o scrisoare către Alexandru I, boierii moldoveni îşi exprimau gratitu-dinea faţă de noul regim, deoarece îşi doreau „a avea un Dumnezeu comun în cer şi un unic Împărat Creştin pe pământ”9. O altă aspiraţie a basarabe-nilor era „a se ocârmui în limba Patriei lor”10, deoarece „nu are înţelegerea altei limbi decât a Patriei sale”11. Dincolo de retorica oficială, se contura imaginea patriei naţionale, exprimând fiinţa neamului.

Scrierile mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni ilustrează concepţia unei noi patrii, Imperiul Rus, şi patriotismul faţă de acesta. Într-o scrisoare către cneazul Goliţân (1814), mitropolitul evocă expediţia lui Napoleon, când „francezii erau în adâncul patriei noastre”12. Solicită nobilului rus să devină „protectorul noilor fii ai patriei şi supuşilor devotaţi ai Măriei 1 Ibidem, p. 48, 108 şi passim. Cf. I. Şarov, A. Cuşco, „Mitul «misiunii divine a Rusiei de

eliberare şi civilizare a popoarelor» şi impactul lui asupra istoriografiei ruse din secolul al XIX-lea”, in Republica Moldova şi România – un deceniu de relaţii complexe. Coord. S. Musteaţă. Chişinău: Pontos, 2002, p. 42-46.

2 Россия и освободительная борьба…, с. 197.3 Ibidem, p. 72, 105, 113.4 Ibidem, p. 111, 133.5 D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940). Chişinău: Cartier,

1998, p. 62.6 Ibidem, p. 67.7 Ibidem, p. 66.8 Ibidem, p. 67.9 Ibidem, p. 87.10 Ibidem, p. 89.11 Ibidem, p. 88.12 A. Stadniţchi, op. cit., p. 153.

– 251 –

Sale”1. Bodoni elogiază „Imperiul Rus păzit de Dumnezeu”, afirmând că „bunul Dumnezeu a binevoit [...] să ne alipească ţărilor statului rus păzite de Dumnezeu”2. În prefaţa la o ediţie a Liturghiei, Mitropolitul cere basara-benilor să-i cinstească pe sfinţii ruşi, cei care „au apărat Patria sa cea de pe pământ, adică pe Pravoslavnica Împărăţie a Rossiei”3.

Pe parcursul stăpânirii ţariste, predicile clerului îndemnau enoriaşii la credinţă faţă de tron şi „iubirea pentru patria nouă”4. Pelerinajele la Kiev şi Moscova, pietatea populară constituiau alţi factori ce alimentau loialitatea faţă de Imperiu5. Izgonirea armatelor lui Napoleon din Rusia, eveniment intitulat „Războiul pentru apărarea Patriei din 1812 (Отечественная война 1812 года)”6, era o imagine ce solidariza cetăţenii Rusiei. Încercând să legitimeze istoric aflarea Basarabiei în componenţa Rusiei, P. N. Bati-uşkov susţinea că această regiune ar fi constituit un vechi teritoriu rus, trecut apoi în componenţa Ţării Moldovei. Acest ţinut „scăldat în sângele celor mai buni fii ai Rusiei”7 urma a fi câştigat prin învăţământ, limbă, legis-laţie, iar tânăra generaţie „va fi educată în spiritul naţiunii ruse şi se va contopi organic cu marea noastră patrie comună – Rusia”8. Agentul secret „Zagranicinâi” declara, în 1909, pentru securitatea ţaristă că „moldovenii basarabeni, chiar dacă nu cunosc limba rusă, se consideră pe ei înşişi ruşi, vor să înveţe limba rusă”9. Comentând mişcarea naţională din Basarabia, guvernatorul era sigur, la 1912, de „fidelitatea lor [a moldovenilor], probată pe parcursul unui secol, de supuşi credincioşi ai Tronului şi ai Patriei”10.

Adunarea sătenilor din Brânzeni (jud. Orhei) hotăra, la 20 august 1917, că „Basarabia autonomă va rămâne în legătură cu Rusia republică democratică”11. Între cele „Şase porunci deputaţilor ţărăneşti” din Constitu-anta rusă, Basarabia era privită drept „parte nedezlipită a republicii federa-1 Ibidem, p. 154.2 Ibidem, p. 187.3 O. Ghibu, op. cit., p. 223. 4 N. Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Din negura

trecutului: crâmpeie de amintiri. Ediţie îngrijită de I. Colesnic. Chişinău: Museum, 2000, p. 114,

5 O. Ghibu, op. cit., p. 228.6 Настольный энциклопедический словарь. Москва: Т-во Скоропечатни А. А. Левен-

сонъ, 1894, том VI, с. 3680-3684. 7 П. Н. Батюшков, Бессарабия. Историческое описание. Санкт-Петербург: Обще-

ственная Польза, 1892, с. 134.8 Ibidem, p. 176.9 Gh. Negru, op. cit., p. 65.10 Ibidem, p. 173.11 Şt. Ciobanu, Unirea Basarabiei, p. 124.

– 252 –

tive democratice ruseşti”1. În cadrul şedinţelor Sfatului Ţării, I. I. Gherman, reprezentantul uniunii ziariştilor basarabeni, evoca „ţara şi pe patria sa mamă, Rusia, una şi nedespărţită care cu mâna întinsă aşteaptă ajutor de la copiii săi”2. Din amintirile lui Paul Goma, martor al perioadei interbe-lice, aflăm că „în multe case de ţărani moldoveni [...] vedeai, între icoane, portretul ţarului”3.

Regimul sovietic din RASSM a promovat ataşamentul pentru patria sovietică, insistând asupra bogăţiilor naturale ale URSS, vastelor posibili-tăţi ale statului, invidiei ţărilor capitaliste. N. P. Smochină vedea în această ideologie „dezvoltarea sentimentului rusesc sub numele de patriotism sovietic”4. La demonstraţiile comuniste din Basarabia interbelică se strigau lozincile: „Toţi la apărarea Uniunii Sovietice!”, „Trăiască Basarabia Roşie unită cu RASS Moldovenească!”5. Patria sovietică se întemeia pe adeziunea cetăţenilor la regimul ei social-politic. Participarea URSS la lupta contra Germaniei naziste a contribuit esenţial la configurarea patriotismului sovietic. Expresiile „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, „Apărarea Patriei este datoria sacră a fiecăruia”, „Patria-Mamă cheamă”6 îi mobilizau pe cetăţeni la apărarea frontului, precum şi întru susţinerea URSS. În peri-oada postbelică, mitul Marelui Război pentru Apărarea Patriei a constituit un important mijloc de consolidare a regimului şi de educare a patriotis-mului faţă de URSS7.

Poemul „Ţara mea” (1947) de Emilian Bucov apare ca o ilustraţie poetică a concepţiei sovietice despre patriotism în primii ani de existenţă a RSSM. Pentru Bucov, imaginea patriei se asociază cu Revoluţia Socialistă din 19178, glorifică succesele economice şi politice ale URSS9, cântă diversi-tatea ei geografică şi etnică10. Formulările poemului demonstrează limpede 1 Ibidem, p. 130.2 Ibidem, p. 170.3 P. Goma, Din calidor. O copilărie basarabeană. Chişinău: Editura Basarabia, 1993, ed. a

III-a, p. 22.4 N. P. Smochină, op. cit., p. 302.5 Enciclopedia sovietică moldovenească. Chişinău: Redacţia principală a Enciclopediei

sovietice moldoveneşti, 1981, vol. 8, p. 182.6 Всемирная история. Гл. ред. Е. М. Жуков. Москва: Изд. cоциально-экономической

литературы «Мысль», 1965, том Х, с. 117 и след. Apeluri similare în Венок славы. Антология художественных произведений о Великой Отечественной войне. Сост. В. Ф. Заливако. Москва: Современник, 1984, том 1, с. 150, 153, 155-156 şi passim.

7 Dicţionarul comunismului. Coord. St. Courtois. Iaşi: Polirom, 2008, p. 388.8 E. Bucov, Ţara mea. Poemă. Chişinău: Editura de Stat a Moldovei, 1947, p. 7.9 Ibidem, p. 9.10 Ibidem, p. 13, 15, 19-20.

– 253 –

că patriotismul sovietic subînţelegea fidelitatea faţă de valorile Rusiei. E. Bucov elogiază rolul civilizator al societăţii ruse: e un mare avantaj să cunoşti rusa, deoarece „Orice bun s-a scris pe lume, / Poţi găsi în limba rusă”1, electrificarea satelor a fost realizată de „ingineri moscvici”2, radioul transmite emisiunile posturilor ruseşti3 etc.

Istoriografia din RSS Moldovenească a argumentat variatele privilegii oferite de patria sovietică. După A. Lazarev, „Marele Octombrie” a adus „poporului moldovenesc” libertatea, posibilitatea de a-şi restabili statali-tatea naţională, a-şi păstra obiceiurile, a participa la construcţia socialis-mului şi comunismului4, „muncitorii Moldovei Sovietice, alături de toate popoarele sovietice, au apărat demnitatea şi independenţa Patriei lor socialiste”5. Teoria lui N. Mohov despre formarea unui popor moldovenesc distinct încerca să legitimeze existenţa RSSM care, doar în componenţa marii patrii, URSS, şi-a obţinut statalitatea6. Adevărata patrie naţională, România, incorporând Principatul Moldova, devenea astfel potrivnică statului moldovenesc. S. Brâseakin, M. Sâtnik susţineau că muncitorii Basarabiei interbelice militau „pentru reunirea cu Uniunea Sovietică”7. La rândul ei, „Patria niciodată nu şi-a uitat fiii şi fiicele din partea dreaptă a Nistrului”8. Ideile care cimentau diversitatea de popoare în jurul patriei sovietice erau: lupta de clasă contra exploatatorilor, internaţionalismul proletar şi solidaritatea oamenilor muncii9, „lupta pentru socialism şi comunism”10. Lupta pentru „reunirea cu Patria-mamă”, URSS, sau apărarea „Patriei Sovietice/Socialiste” era prezentată ca laitmotiv al mişcărilor de protest din perioada interbelică11.

În Vreau să ştiu (1985), enciclopedie pentru copii şi adolescenţi, sunt enumerate cu emfază bogăţiile naturale şi realizările umane ale Uniunii, cultivând mândria de a trăi într-o asemenea patrie. Să observăm că autorii 1 Ibidem, p. 65.2 Ibidem, p. 77.3 Ibidem, p. 246.4 А. М. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос.

Кишинев: Изд. Картя Молдовеняскэ, 1974, с. 4.5 Ibidem, p. 847.6 Н. А. Мохов, Формирование молдавского народа и образование молдавского государ-

ства. Кишинев: Изд. Картя Молдовеняскэ, 1969, с. 83 и след. 7 S. K. Brâseakin, M. K. Sâtnik, Triumful adevărului istoric. Anii 1918 şi 1940 în destinul

poporului moldovenesc. Chişinău: Editura Cartea Moldovenească, 1970, p. 3. 8 Ibidem, p. 67.9 Ibidem, p. 109.10 Ibidem, p. 232.11 Enciclopedia sovietică moldovenească, vol. 8, p. 180-183.

– 254 –

privilegiază valorile ruseşti: „Capitala statului nostru multinaţional este oraşul-erou Moscova”1, „Primul cosmonaut al planetei a fost compatriotul nostru – Iurii Gagarin!”2, „Patria noastră este patria lui Lenin, patria lui Puşkin, patria lui Ţiolkovskii”3.

În conştiinţa poeţilor sovietici, patria naţională (Moldova) îşi datorează existenţa şi prosperarea ajutorului oferit de marea patrie, posibilităţilor deschise de Revoluţia din Octombrie şi de Partidul Comunist. Andrei Lupan elogiază Moscova care „ne-a re-nviat străbunele meleaguri / cu crez de bărbăţie şi-ajutor”4. Patria sovietică, spune Pavel Boţu, a fost apărată cu „sângele celor mai buni fii”5, ea este „leagănul viselor generaţiilor de astăzi şi de mâine”6. Moldova sovietică, declară Petrea Cruceniuc, păşeşte „Alături cu Rusia prin milenii, / Purtând victorios acelaşi steag, / Cu Lenin merg spre mâine moldovenii”7, în timp ce Petru Zadnipru îşi vede ţara „Ca un strugure de poamă / […] pe harta Uniunii!”8.

În discursurile din anii renaşterii naţionale, se mai resimte loialitatea faţă de Uniune, dar pe un ton mai rezervat, reabilitându-se demnitatea de neam. V. Năstase denunţă îndemnurile publicate în presă, prin care „tinerii din republică sînt invitaţi să-şi părăsească baştina şi să plece în «Rusia necuprinsă»”9. Scriitorul de expresie rusă Nicolai Savostin crede în „această particularitate a sufletului rus: bunăvoinţa faţă de oamenii de altă naţiona-litate, uşurinţa de a asimila valorile de pe alte meridiane, grija dezinteresată faţă de popoarele mici”10. Admiţând abuzurile comise de politica sovietică, N. Savostin precizează: „Personal, îmi depun toate eforturile ca moldovenii să iubească Rusia, dar asta se va întâmpla mai degrabă dacă ei vor vedea că rusul nu se întinde primul la bucata de pâine”11. Prozatorul Vladimir Beşleagă enumeră fenomenele nefaste care au compromis patria sovietică: „hiperindustrializarea şi hiperurbanizarea”, „masive imigraţii din alte repu-blici”, „modificarea până la limita de jos a structurii naţional-etnice a popu-

1 Vreau să ştiu. Chişinău: Redacţia principală a Enciclopediei sovietice moldoveneşti, 1985, vol. 3, p. 290.

2 Ibidem, p. 294.3 Ibidem, p. 29.4 A. Lupan, Frate al pământului. Chişinău: Literatura Artistică, 1986, p. 154.5 Cântare Patriei. Alc. N. Ischimji, V. Teleucă. Chişinău: Cartea Moldovenească, 1972, p. 5.6 Ibidem, p. 6.7 Ibidem, p. 29.8 Ibidem, p. 62.9 V. Năstase, op. cit., p. 17.10 N. Savostin, „O părere strict personală”, in Istoricul an 1989, p. 18.11 Ibidem, p. 24.

– 255 –

laţiei, în detrimentul naţiunii de bază”, „excluderea din viaţa socială a limbii naţionale”1. Ion Druţă condamna „strâmtorarea, pe toate căile posibile, a populaţiei băştinaşe, [...] exterminarea neamului ca atare”2. Criticul literar Gh. Mazilu se arăta sceptic faţă de „zonele aşa-zise de paradis ale Uniunii RSS”3. Apelul adoptat în cadrul mitingului Frontului Popular, la 25 iunie 1989, condiţiona aflarea în componenţa URSS de „obţinerea unei statali-tăţi şi suveranităţi reale a RSSM”4. Mai persistau totuşi expresii care subli-niau loialitatea faţă de Uniunea Sovietică: „Marele război pentru apărarea Patriei”5, „fiecare cetăţean sovietic să se simtă în orice colţ al nemărgi-nitei sale Patrii ca la el acasă”6, „a început a se lumina de zi peste întreaga ţară”7 etc. Exprimând o nouă stare de spirit a societăţii, regizorul Veniamin Apostol preciza: „O Mare Patrie poate fi puternică numai şi numai dacă micile Patrii-republici vor fi puternice în toate domeniile vieţii”8. Ascensi-unea naţionalismului, reevaluarea trecutului naţional, refuzul şi neputinţa autorităţilor centrale de a satisface dezideratele naţionale constituie câteva din cauzele discreditării marii patrii şi ale căderii regimului sovietic9.

După destrămarea Uniunii Sovietice, imaginea marii patrii nu a dispărut definitiv. Monumentele trecutului sovietic, popularitatea Partidului Comu-niştilor, nostalgia pentru anii tinereţii şi o viaţă mai asigurată, nedreptăţile sociale alimentează mişcările neocomuniste10, precum şi memoria patriei sovietice. Inscripţiile: „Back in the USSR [Înapoi în URSS]”, „Будем жить в СССР [Vom trăi în URSS]”, imprimate pe ziduri, tricouri, reviste din Repu-blica Moldova, exprimă opoziţia faţă de curentele naţionaliste a unui grup de cetăţeni care nu se regăsesc în noile realităţi dintre Prut şi Nistru. Într-o carte de memorii (2006), Vasile Ernu declara: „URSS este ţara, patria în care m-am născut şi am trăit. [...] Ea te face să te minunezi, te fascinează, iar 1 V. Beşleagă, „Acum ori niciodată!”, in Istoricul an 1989, p. 51. 2 I. Druţă, „Anevoioasa trecere de la vorbe la fapte”, in Ibidem, p. 64-65. 3 V. Ciobanu, „Gh. Mazilu: Limba de stat nu e un cadou”, in Ibidem, p. 76.4 „Să căutăm şi să găsim căi pentru înţelegere reciprocă”, in Ibidem, p. 155.5 I. Dumeniuc, N. Mătcaş, „Internaţionalism gen «Interfront»”, in Ibidem, p. 182.6 M. I. Ciubotaru, „Să întindem mâna, nu pumnul” in Ibidem, p. 224.7 V. Zagaevschi, B. Vieru, A. Reniţă, „Ora astrală a neamului”, in Ibidem, p. 238.8 V. Apostol, „Cred în triumful adevărului”, in Ibidem, p. 255.9 J.-Fr. Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre. Trad.

S. Albişteanu, A. Zbarcea. Iaşi: Polirom, 1998, p. 314-316. R. J. Crampton, Europa Răsări-teană în secolul al XX-lea... şi după. Trad. C. Bucur. Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2002, p. 452. P. F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul XX. Trad. R. Paraschi-vescu. Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2002, p. 354. V. Sebestyen, 1989 – Prăbuşirea imperiului sovietic. Bucureşti: Litera Int., 2009, p. 18.

10 Dicţionarul comunismului..., p. 418-420.

– 256 –

fascinaţia pentru ea lasă urme şi răni adânci”1. Proiectele politice şi econo-mice de integrare a Moldovei într-un spaţiu economic comun cu Rusia şi fostele republici socialiste au la bază spectrul patriei sovietice, al avanta-jelor materiale pe care le oferea. La celălalt pol îşi exercită atracţia Uniunea Europeană, anunţând o „Europă a patriilor”, bazată pe regimuri democra-tice, stat de drept, fonduri pentru dezvoltare etc., văzută de o mare parte a cetăţenilor moldoveni drept soluţie a stagnării în care se află R. Moldova. „Spre Europa, spre un viitor decent” – e o lozincă afişată pe străzile Chişi-năului, recurentă în discursurile politicienilor. Este UE o nouă URSS? se întreba disidentul Vladimir Bukovsky. Cu siguranţă, e o nouă mare patrie multinaţională.

Patria mică şi vitregiile istorieiSupusă revizuirii hotarelor şi identităţii, inclusă în diferite regimuri

social-politice, oscilând între o patrie naţională şi alta politică, supranaţio-nală, Basarabia se poate defini ca o insuliţă aflată în derivă pe apele istoriei, schimbându-şi cursul în funcţie de interesele marilor puteri. Aici, similar statelor din centrul şi estul Europei, patria „se asociază mai mult cu sufe-rinţa, cu o luptă defensivă şi deseori desperată”, iar patriotismul repre-zintă „un complot, o luptă clandestină dusă împotriva forţelor obscure”2. La răscrucea secolelor XX-XXI, societatea din Republica Moldova nu are o viziune univocă asupra patriei sale. Polemicile intelectualilor, proiectele politicienilor, opiniile cetăţenilor simpli exprimă durerea şi dezamăgirea faţă de această patrie mică şi incertitudinile viitorului ei.

Vom întâlni deja în scrierile medievale ideea destinului vitreg care apasă patria. Teritoriul unde urma să se constituie Ţara Moldovei, aprecia croni-carul Grigore Ureche, era situat „în calea răotăţilor [...] de multe ori să făcea războaie pre acesta loc”3. Solii moldoveni explicau, la 1656, ţarului Alexei Mihailovici poziţia geostrategică a statului lor: „sîntem înconjuraţi şi închişi din toate părţile de păgîni, de turci şi de tătari şi de toţi necredincioşii”4. Într-o scrisoare din 1787 către Ecaterina II, boierimea Moldovei menţio-nează „această smerită a noastră Patrie”5, iar, în 1793, deplânge „odinioară

1 Apud D. Nicu, Copiii vitregi ai istoriei sau se caută o revoluţie pentru Basarabia. Chişinău: Prut Internaţional, 2008, p. 86-87.

2 Ch. Delsol, „Patria”, in Ch. Delsol, M. Maslowski, J. Nowicki, Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală. Trad. L. Papuc. Chişinău: Cartier, 2003, p. 374.

3 Letopiseţul Ţării Moldovei..., p. 26.4 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale..., p. 224.5 Россия и освободительная борьба…, с. 111.

– 257 –

nefericita noastră Patrie care, fiind permanent teatru de război, a suferit tot ce are cea mai cruntă barbarie”1. Amintindu-şi dimensiunile Regatului României, în care s-a născut, Vasile Vasilache zâmbeşte ironic: „România e o mămăliguţă!”2. Pentru transnistreanul Dominte Timonu, moldovenii sunt „aruncaţi la marginea lumii, unde civilizaţia mai avea încă multe de spus”3. Moş Iacob, un ţăran din Mahala, satul de baştină al scriitorului Paul Goma, afirma că „amu şî România are Sibiria ei: ca cum ar veni, Moldova noastră... Aici ni-i trimite pi toţ’ tălharii, pi toţ’ trântorii, pi prinşii cu fapte răle la ei, în Regat”4. Intuind adevăratele scopuri ale propagandei sovietice, Alexei Marinat şi-a notat în jurnal, la 4 aprilie 1947: „războinici, eliberatori, cuceritori, ţari, conducători, şi toate acestea pentru a cuceri un alt popor, spre a-l domina ori a-l subjuga şi a-l ţine în robie”5. I. Druţă se vede pe sine şi pe compatrioţii săi astfel: „Aşezaţi în centrul Europei, noi ne-am trăit totuşi veacul la o margine a ei. Secole la rând am constituit la marginea lumii creştine o piatră de hotar între credincioşi şi necredincioşi”6. În pragul mileniului trei, Dumitru Matcovschi şi contemporanii lui se simt „aici departe, bătuţi de soartă, / călcaţi în tină de blestemaţi, / ne ducem veacul cu apă fiartă / pe malul Nistrului abandonaţi”7.

Nostalgia patriei naţionale (România, supranumită „Ţara”), cu care nu se poate reuni politic, e una din cauzele pentru care patria basarabeană e un pământ al suferinţei. Grigore Vieru defineşte Basarabia drept „un copil înfăşat în sârmă ghimpată”8. În opinia lui N. Dabija, „despărţirea de Ţară [...] e un glonte în inima Basarabiei, cu care noi ne-am acomodat”9. Poetul Dabija evocă „ţara mea de oameni trişti, / mult mă mir că mai exişti, / ciopârţită în bucăţi, / că te mai găsesc pe hărţi”10. Eugenia Bulat scrie despre „această palmă de pământ, amară, / cu sufletul în Ţară, trupu-afară, / cu faţa doar spre Domnul, / doar spre Dânsul”11.

Invocarea divinităţii e un vechi topos al poeticii basarabene, Dumnezeu fiind considerat instanţa judiciară supremă, refugiul unei comunităţi vitre-1 Ibidem, p. 170.2 V. Vasilache, Verzi suntem, verzi... Chişinău-Bucureşti: Litera Int., 2009, p. 87.3 D. Timonu, op. cit., p. 223.4 P. Goma, op. cit., p. 21.5 Al. Marinat, Eu şi lumea. Chişinău: Editura Uniunii Scriitorilor, 1999, p. 15.6 I. Druţă, Ora jertfirii. Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 1998, p. 7-8.7 D. Matcovschi, Pasărea nopţii pe casă. Chişinău: Editura Prometeu, 2003, p. 6.8 Gh. Vieru, Acum şi în veac, p. 300.9 N. Dabija, Harta noastră care sângeră. Râul în căutarea mării, p. 14.10 Idem, Fotograful de fulgere. Bucureşti: Editura Minerva, 1998, p. 195.11 E. Bulat, „Patetică”, Literatura şi Arta, nr. 38 (3186), 21 septembrie 2006, p. 1.

– 258 –

gite de propria istorie. N. Dabija şi-a intitulat un volum de publicistică Libertatea are chipul lui Dumnezeu1. Gr. Vieru pune semnul egalităţii între divinitate şi patrie2. Iurie Colesnic enumeră, între virtuţile umane esenţiale, „credinţa că deasupra ta este Ţara şi Dumnezeu”3.

Atunci când hotarele patriei sunt trasate contrar graniţelor strămoşeşti, identitatea şi patria naţională se pot regăsi în limbă, o experienţă împărtăşită şi de alte popoare europene4. Adagiul lui Nichita Stănescu „Limba Română este Patria mea” defineşte o patrie istorică şi spirituală care se sustrage uneltirilor politicului. Citatul este reluat deseori în R. Moldova, bunăoară în titlul unei culegeri de studii privind istoria şi limba românească5. După aprecierea lui Ion Melniciuc, conferenţiar universitar, „dacă Limba se iden-tifică cu Patria, înseamnă că în ea încap întregul pământ strămoşesc, codrul şi marea, văile şi munţii, cerul cu soare şi lună, hora şi doina, zâmbetul şi lacrima, necazul şi bucuria”6. „A vorbi sănătos limba mamei este o datorie. O datorie patriotică”7, afirma Grigore Vieru. Rugat să-şi definească patria, scriitorul Arcadie Suceveanu declara: „…datoria faţă de patrie [...] se iden-tifică mai curând cu datoria de a ne repune în drepturi limba română, aici, acasă la ea, de a ne recupera trecutul şi istoria”8.

Judecată de la înălţimea idealurilor naţionale şi etice, patria Republica Moldova se prezintă ca un naufragiu istoric, o patrie caricaturală, iar patri-otismul faţă de ea – o farsă. Oscilaţia între diferite state, proverbiala blân-deţe a băştinaşilor trezesc ecouri sarcastice la Vasile Vasilache: „Vai nouă, miorilor, [...] am supt la două oi”9. Cedările teritoriale, criza de suveranitate prilejuiesc o nouă metaforă: „Republica Moldova e o însăilătură – nu e un stat de-a întregul. Teritorii prinse cu agrafe – îi aparţin doar hărţii”10. Ironi-zând patriotismul mai-marilor zilei, scriitorul îi numeşte „patrihoţi” care

1 N. Dabija, Libertatea are chipul lui Dumnezeu (Basarabia astăzi). Craiova: Scrisul Româ-nesc, 1997.

2 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 209.3 I. Colesnic, Mi-i dor să vă spun. Chişinău: Museum, 2004, ed. a 2-a, p. 13.4 Ch. Delsol, op. cit., p. 375.5 Limba Română este Patria mea. Studii. Comunicări. Documente. Chişinău: Fundaţia

Culturală „Grai şi Suflet”, 1996.6 I. Melniciuc, „Floare de tristeţe, floare de noroc”, Literatura şi Arta, nr. 34 (3390), 26

august 2010, p. 8.7 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 320.8 „Chestionar Contrafort. De ce îşi pune omul întrebări?”, Contrafort, anul XVI, nr. 9-10

(191-192), septembrie-octombrie 2010, p. 14.9 V. Vasilache, op. cit., p. 14.10 Ibidem, p. 150.

– 259 –

„nu scapă ocazia să furgăsească”1.În publicistica lui Nicolae Dabija, „ţărişoricuţa” e un lexem recurent,

sugerând dimensiunile la care a ajuns Ţara Moldovei, „cât o codiţă de şopârlă, sau cât o ceapă degerată”2. Patriotismul devine o noţiune compro-misă de propaganda sovietică3, continuată de vechea nomenclatură, care mai deţine conducerea4. Patriotismul naţional riscă a fi devalorizat de conceptele societăţilor occidentale, „sub motiv că «patria noastră e Europa»”5. N. Dabija ripostează cu argumentul: „Declarând că patria ta e tot globul pământesc înseamnă să n-o ai”6. Grigore Vieru ne admonestează: „Dacă ai două patrii, copiii tăi vor avea trei”7.

În opinia lui Constantin Tănase, e absurd a proclama „dragostea de ţară” într-un stat fără o concepţie clară despre viitorul său, incapabil să-şi apere cetăţenii8. „Nu poate exista «patriotism statal», cum cred conducă-torii noştri, în afara sentimentului naţional şi naţionalist”9, „un stat prosper şi puternic poate fi edificat numai de nişte cetăţeni patrioţi şi naţionalişti”10. Excesul retoricii naţionaliste, opusă eficienţei politice, trezeşte acuzele lui Tănase: „patriotismul de baricade din ’89”11, „patrioţii de meserie, profitorii cu certificate de bărbaţi ai neamului”12.

Şi pentru adepţii regionalismului moldovenesc, după 1991, imaginea patriei suferă o gravă criză. Ion Druţă îşi cheamă cititorii să mediteze asupra destinului patriei, căci „ţara la care ţin şi eu se scufundă treptat într-o beznă fără margini, fără fund”13. Iată cum defineşte Ion Druţă patria: „Ţară înseamnă o societate aşezată pe o vatră a sa, cu un şir de sisteme econo-mice, social-politice şi morale, care ar fi în stare să asigure fiinţei umane

1 Ibidem, p. 146.2 N. Dabija, Libertatea are chipul lui Dumnezeu..., p. 187.3 Idem, Harta noastră care sângeră. Râul în căutarea mării..., p. 188, 190; Idem. Icoană

spartă, Basarabia. Harta noastră care sângeră. Craiova: Fundaţia „Scrisul Românesc”, 1999, p. 135.

4 Idem, Libertatea are chipul lui Dumnezeu..., p. 214-215; E. Josanu. Cum poţi deveni rege. Chişinău: Bons Offices, 2005, p. 178-179; C. Tănase. Patria vuindă. Chişinău, 2001, p. 246.

5 N. Dabija, Harta noastră care sângeră. Râul în căutarea mării, p. 182; C. Tănase, Ochiul lui Esop. Chişinău, 2000, p. 91.

6 N. Dabija, Libertatea are chipul lui Dumnezeu..., p. 227.7 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 310.8 C. Tănase, Patria vuindă, p. 27-28.9 Ibidem, p. 29.10 C. Tănase, Ochiul lui Esop, p. 95.11 Idem, Patria vuindă, p. 251.12 Ibidem, p. 249.13 I. Druţă, Ora jertfirii..., p. 301.

– 260 –

o existenţă demnă şi rezonabilă”1. Solidaritatea indivizilor ce au locuit în URSS e un alt reper identitar2. Perspectiva reunirii cu România nu-i surâde lui Druţă, care consideră guvernul de la Bucureşti vinovat pentru cedarea Basarabiei, iar astăzi e dezamăgit de „grafomanii provinciali, compromişi în fel şi chip, [...] trimişi în Basarabia să cerceteze nivelul de patriotism la faţa locului”3. Scriitorul crede că R. Moldova „este un corp viu, întreg, în stare de-a se descurca în toate împrejurările”4. Idei similare citim în articolele publicistului Viorel Mihail, care îmbină originea românească şi comunitatea politică distinctă a moldovenilor. În opinia sa, adepţii unirii cu România ar fi „retardaţi politic”, „nu pot evada din limbajul bombastic şi patriotard de la începutul anilor ’90”5.

Ex-preşedintele Petru Lucinschi, admiţând identitatea românească a basarabenilor, ocoleşte un „românism agresiv” care ar submina existenţa RM6. Problemele Republicii Moldova se datorează faptului că „întotdeauna am fost rupţi dintr-un întreg, am trecut dintr-o mână în alta şi, ca o conse-cinţă firească, nu avem tradiţii statale”7. Valentin Krâlov, secretar executiv al Partidului Socialiştilor din Moldova „Patria-Родина-Равноправие”, îşi propune să susţină un „proiect de alternativă patriotică”, axat pe „resta-bilirea dreptăţii sociale pentru toţi”8, „promovarea patriotismului moldo-venesc în calitate de idee naţională generală”9. Valorile naţionale sunt înlocuite aici cu idei social-politice. Formulările („restabilirea”), titulatura partidului (2/3 în limba rusă) demonstrează că formaţiunea intenţionează să utilizeze limba rusă ca liant între diferite etnii, după modelul sovietic. Formându-şi un partid propriu, V. Stepaniuc declară că „va pleda pentru înflorirea Patriei noastre Moldova şi se va opune încercărilor de lichidare a statalităţii Republicii Moldova”10.

Apeluri de acest fel, în opinia lui Vitalie Ciobanu, exponent al generaţiei tinere de intelectuali, „sună bizar şi suspect. [...] rusofonii privesc indepen-

1 Ibidem, p. 341.2 Ibidem, p. 339.3 Ibidem, p. 347.4 Ibidem, p. 348.5 V. Mihail, „Eminescu şi fotbalul...”, Săptămâna, nr. 50 (937), 10 decembrie 2010, p. 1.6 P. Lucinschi, Moldova şi moldovenii. Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2007, p. 262.7 Ibidem, p. 288.8 Jurnal săptămânal la „Europa Liberă”: noiembrie 2005 – noiembrie 2006. Chişinău: Arc,

2006, p. 49.9 Ibidem, p. 50.10 „Moldova unită este un obiectiv primordial al societăţii moldoveneşti”, Săptămâna, 26

februarie 2010, p. 10.

– 261 –

denţa Republicii Moldova ca pe un accident istoric, şi ezită în a se consi-dera «moldoveni», iar moldovenii propriu-zişi, adică românii etnici, nu au acces la o percepţie modernă a unităţii („patriotismul politic”)”1. Societatea dintre Prut şi Nistru ar avea nevoie de o „opţiune secundă care să reunească [...] feluritele grupuri etnice şi politice din Basarabia”2. Această soluţie ar fi integrarea în Uniunea Europeană, asociată progresului economic, respectului drepturilor omului, culturii politice. Convins că aceste valori primează asupra sensului politic al integrării, criticul şi jurnalistul Iulian Ciocan afirmă: „nu-mi regret identitatea”, „vreau să aduc Europa aici, nu să fug eu în Europa”3.

O anchetă recentă între literaţi atestă neîncrederea cu care sunt recep-tate patria şi patriotismul astăzi. Margareta Curtescu spune răspicat: „Libertatea mea interioară contează, în primul rând, doar astfel pot să-i replic patriei [...], la fel cum i-aş replica unei mame iresponsabile, că e risi-pitoare, că nu valorifică energiile noastre”4. Pentru R. M. Năstase, „mai întâi a fost omul, cu libertăţile şi îngrădirile lui, şi abia apoi, mult, mult mai târziu au apărut statele naţionale şi, odată cu ele, noţiunea de patrie”5. Cetăţenii chestionaţi în ajunul Zilei Independenţei (27 august) au identi-ficat patriotismul cu loialitatea faţă de casa părintească, vecini, strada, loca-litatea natală, ezitând să extindă noţiunea la scara întregii ţări. În cadrul unei emisiuni televizate, scriitorul Vladimir Beşleagă aprecia patriotismul drept o noţiune desuetă, manipulabilă politic, adevăratul patriotism echi-valând cu „durerea pentru ţara aceasta”. Oleg Brega, tânăr jurnalist şi acti-vist civic, numea patriotismul o povară, obligaţia de a te conforma aceluiaşi tipar, ruşinea de a fi „patriotul unei ţări caricaturale”. Oleg Krasnov, publi-cist de limbă rusă, dimpotrivă, s-a declarat patriot al Moldovei, care crede într-un patriotism multinaţional, edificat în baza solidarităţii faţă de acelaşi teritoriu. Pentru dânsul, patriotismul e un sentiment important, fără de care identitatea sa ar deveni una ambiguă6.

Dezbaterile citate ilustrează viu criza patriotismului resimţită în Repu-blica Moldova. După C. Tănase, adevărata dramă a acestui stat o consti-tuie „generaţiile de tineri lipsite de sentimentul patriotismului”7. Nostalgia 1 V. Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova. Iaşi: Polirom, 2005, p.

23.2 Ibidem, p. 200.3 I. Ciocan, Realitatea cu amănuntul la „Europa liberă”. Chişinău: Arc, 2008, vol. 2, p. 61.4 „Chestionar Contrafort…”, p. 16.5 Ibidem, p. 17.6 Publika TV, Emisiunea „Republika”, moderator M. Fusu, 22 august 2010, 1715-1800.7 C. Tănase, Patria vuindă, p. 29.

– 262 –

patriotismului ca energie naţională, civică reflectă, în textele din ultimele două decenii, speranţa unui alt destin pentru Basarabia. Imaginea patriei e unul din izvoarele ce alimentează lirica lui Grigore Vieru, ca şi a altor poeţi: „Două sunt cele pe care le-am iubit fără să le văd mai întâi: Dumnezeirea şi Patria”1, „Nu aştept să vină timpul meu, ci Ţara mea”2. Nicolae Dabija consi-deră că „doar cine-şi iubeşte Patria acela poate respecta cu adevărat alte popoare”3. Patriotismul autentic, susţinea criticul şi publicistul Gh. Mazilu, presupune ataşamentul faţă de locurile copilăriei4, munca întru binele comunităţii5, dar şi conştientizarea propriei identităţi etnice6. La basa-rabeni, patriotismul reprezintă „una din marile noastre taine, din marile noastre încântări artistice”7, „pasiune, nostalgie, dulce durere”8, „sentiment regenerator, această pornire sufletească colectivă”9. Inspirându-se din filo-zofia occidentală, istoricul Ion Ţurcanu imaginează patriotismul drept una „din reflecţiile felului de a înţelege existenţa şi de a se realiza în existenţă al unui popor [...] un fel de a fi şi a acţiona”10. Scriitoarea Valeria Dascăl amin-teşte repetat, în schiţele sale, Patria, pe care o ortografiază cu majusculă11 şi îi simte necontenit lipsa, asemeni dorului de părinţi, între splendorile Vienei, în inima Uniunii Europene.

Patrie istorică şi naţională, patrie modernă şi europeană, refugiu şi patrie adoptivă, Basarabia se vrea o patrie care îşi va justifica alura părin-tească odată cu propăşirea societăţii dintre Nistru şi Prut.

1 Gr. Vieru, Acum şi în veac, p. 311.2 Ibidem, p. 314.3 N. Dabija, Harta noastră care sângeră. Râul în căutarea mării, p. 189.4 Gh. Mazilu. Nevoia de personalitate. Chişinău: S. A. Cartea, 1999, p. 61.5 Ibidem, p. 60.6 Ibidem, p. 64.7 Idem, Fie pâinea cât de rea. Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2002, p. 125.8 Ibidem, p. 127.9 Idem, Independenţa şi demnitatea. Chişinău: Editura Cartea Moldovei, 2004, p. 9.10 I. Ţurcanu, „Basarabia în mocirla istoriei”, Sud-Est Cultural, nr. 4, 2004, p. 152.11 V. Florea-Dascăl, Femeia de la picioarele bărbatului meu. Chişinău: Pontos, 2010, p. 3, 166

şi passim.

– 263 –

SUMMARYThe study Fatherland and patriotism in the history of Basarabia exam-

ines the usage, the meaning and the evolution of the concepts of fatherland, patriotism, compatriot, mankurt, across the centuries, in the area enclosed between rivers Nistru and Prut. The author examines ancient sources, the folklore, the medieval texts, official documents of the Modern Age, along with newspaper articles, poetry, private letters etc. While the patriotism seems to be an eternal feeling, naming, in different times and civilizations, one’s love for his/hers native land and ancestors, the notion of fatherland varies according to the political changes. We can distinguish at least three hypostases of fatherland, as viewed by the Bessarabians: the national fa-therland (comprising the whole area populated by Romanians), the great fatherland (being, alternatively, the Russian Empire, the Soviet Union or the European Union) and the small fatherland (namely Basarabia, viewed as a region possessing a distinct historical destiny that shaped a particu-lar identity of its inhabitants). Nowadays, in the Republic of Moldova, the words fatherland and patriotism are frequently avoided, due to the former propaganda that invested them with a political sense, bereaving them of their humanistic meaning. Nevertheless, these notions didn’t disappear at all, witnessing the necessity of having a fatherland that would grant the spiritual and material needs of the individual.

– 264 –

UNELE ASPECTE ALE DEZVOLTĂRII COMUNITĂŢII ISRAELITE DIN ORAŞUL SOROCA DUPĂ DOCUMENTE INEDITE (1918-1940)

Alexandr ROITMAN

Un stat care nu are grijă de politica proprie faţă de minorităţi îşi subminează existenţa.

(N. Titulescu)

Istoria evreilor din teritoriul dintre Nistru şi Prut numără deja câteva secole, este remarcabil faptul că, odată cu evoluţia timpului şi perindarea generaţiilor noi de evrei, studiile ştiinţifice care apar în sfera academică sunt tot mai puţin numeroase. În urma proceselor demografice ce s-au desfăşurat pe continentul european, a avut loc o masivă migraţie a evreilor din toată lumea spre Israel. Evreii au emigrat nu numai fizic, dar şi spiritual (în manualele şcolare de istorie, aproape că nu se pomeneşte de minorităţi ca evreii, germanii, polonezii ş.a.), oprind astfel fluxul de editare a materia-lelor şi studiilor în această direcţie istoriografică.

Evoluţia populaţiei evreieşti în spaţiul pruto-nistrean cunoaşte câteva etape: prima este cea antică, care este şi cel mai puţin cunoscută, având demonstraţii pe surse arheologice şi epigrafice; cea de-a doua perioadă este perioada medievală, unde înregistrăm deja documente narative care atestă denominarea iudaică în cuprinsul Moldovei istorice; cea de-a treia perioadă – care cuprinde secolele XVII-XIX (pentru Basarabia am putea include şi o subetapă 1812-1918); perioada interbelică, care reprezintă treapta cea mai înaltă a evoluţiei reprezentanţilor cultului mozaic pe acest teritoriu, este etapa încă „vie” din punct de vedere a memoriei (deşi trau-matice, dar totuşi a memoriei); urmează evenimentele anului 1940 şi 1941, în care se petrece spolierea imaginii şi structurii comunităţilor de altădată, evacuarea evreilor din Basarabia, încheind practic existenţa comunitară evreiască până în anii ’90, căci în perioada sovietică autocefalia şi identifi-carea pe comunităţi şi pe culte au fost interzise. În această ordine de idei, se profilează şi se manifestă aceste nuanţe şarmante ale perioadei interbelice, păstrate în memoria colectivă a evreilor, restabilite într-o măsură foarte mică de istoricii occidentali, care au încercat să demonstreze, în cazul studiilor dedicate catastrofei evreilor pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lumea antebelică, distrusă totalmente de evenimentele tragice ale conflagraţiei mondiale. De aici şi interesul nostru pentru această temă – o

– 265 –

încercare de a reconstrui „welt”-ul evreiesc din Basarabia în perioada inter-belică pe exemplul comunităţii evreilor soroceni.

Unul dintre primii cercetători care a încercat să studieze multilateral istoria evreilor a fost I. Pilat1, care a realizat studii complexe, insistând asupra tuturor sferelor activităţii evreieşti (economică, socială, politică, spirituală, educaţională, etc.), acordând o atenţie sporită fiecărei perioade istorice, celei interbelice în special. Aspecte ale vieţii spirituale a evreilor din Basarabia sunt evocate în lucrarea sa de I. Korn, de la acesta aflăm şi unele informaţii importante despre premisele apariţiei evreilor în Basa-rabia2. De studierea istoriei denominării israelite, fiind patriarhul studiului „perioadei interbelice evreieşti”, s-a ocupat I. Kopanskij, acesta este bine cunoscut pentru lucrările sale care vizează importante etape în existenţa acestui popor pe meleagurile Basarabiei3.

Vom face acest studiu, analizând activitatea Comunităţii Israelite din Soroca interbelică, dar nu înainte de a prezenta câteva momente din istoria apariţiei poporului evreu în spaţiul românesc.

În urma cercetărilor ştiinţifice au apărut câteva ipoteze despre momentul istoric al apariţiei evreilor în spaţiul istoric românesc:

• conform investigaţiilor arheologice, unele prezenţe iudaice sunt observate încă din perioada Daciei romane (sec. I. e.n.), se presupune că evreii au venit aici odată cu legionarii romani4;

• o altă abordare istoriografică certifică apariţia evreilor încă în perioada domniei regelui Roman I (1393-1394)5;

• unii autori se exprimă pentru anul 1492, anul izgonirii evreilor din Spania, aceştia emigrând în Imperiul Otoman şi, de acolo, în spaţiul româ-nesc6;

• cea mai deplasată dată este secolul XVII7, autorii menţionând pentru acest secol o prezenţă mai masivă.

Evreii, pe meleagurile Basarabiei, se ocupau preponderent cu comerţul şi meşteşugurile. Anume aceste îndeletniciri au contribuit la venirea în masă a reprezentanţilor acestei etnii,teritoriul Basarabiei aflându-se la inter-secţia căilor comerciale şi în spaţiul coeziunii dintre Orient şi Occident.

1 PILAT 1990.2 KORN 2002.3 KOPANSKIJ 2000; Idem 2002; Idem 1994.4 ESKENASY 1986, LI.; SPIELMANN 1988, IX. 5 BERG 1992, 119.6 PILAT 1990, 8; COTTER 1997, 108.;ZELENCHUK 1979, 63.7 KORN 2002, 3.

– 266 –

Nu vom recurge aici la o descriere a situaţiei evreilor în secolele XVIII-XIX, căci acest aspect ţine de investigaţiile ulterioare. Ne vom concentra asupra perioadei interbelice şi a unor aspecte ale dilemei convieţuirii compacte a populaţiei creştine cu cea de sorginte iudaică.

Conform Constituţiei României din 1923, evreii au început să benefi-cieze de drepturi cetăţeneşti depline1. Din datele recensământului general al României se constată că evreii, în Basarabia, reprezentau un număr de 204858 persoane (7,2% din numărul total al populaţiei)2. Decretul-lege din 22 aprilie 1928 presupunea crearea în fiecare comună (oraş) a unei Socie-tăţi sau Comunităţi în componenţa căreia trebuiau să intre toţi evreii care locuiau în regiune3, astfel a apărut şi Comunitatea Israelită din Soroca.

Deşi crearea comunităţii ca instituţie a fost prevăzută de cadrul legal doar în 1928, acest organism a fost omniprezent deja de la 1918, fiind doar transpus pe realităţile româneşti, dovadă servind faptul că evreii aveau auto-cefalie încă din perioada medievală, când erau conduşi de un Haham-Başa, instituţie de autoconducere transferată pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea în Kagal şi, deja după 1844, atribuită conducerii comunităţii de către Direcţiune. Instituţia de comunitate, în sens juridic, nefiind nouă, ci, mai bine spus, reformată şi ajustată la legislaţia românească existentă.

A existat un dialog constructiv între oficialităţile române şi comunită-ţile israelite, dovadă fiind documentele de arhivă, care determină verticala sigură a puterii şi adiacenţa acesteia şi a comunităţilor evreieşti, acest fapt este observabil la o analiză minuţioasă a corespondenţei dintre autorităţile administrative naţionale şi comunităţile evreieşti locale. Interes prezintă şi corespondenţa oficială a Comunităţii din Soroca, vom analiza iniţial instrucţiunile Ministerului Cultelor referitor la oficierea sărbătorilor de stat şi răspunsurile la aceste apeluri, precum şi cazuri similare de apel etatic către comunităţi.

Primul document pe care l-am putut identifica pentru perioada inter-belică, ce se referă la Comunitate, a fost „Registrul inventar a casei de rugă-ciuni Beis Gamidrash Croitorilor”4. Acest document din 4 ianuarie1926 ne oferă un larg spectru de informaţii, începând cu nominalizarea membrilor direcţiunii casei de rugăciuni la acel moment5 şi terminând cu enumerarea 1 HAMANGIU 1922-1926, 3-4.2 Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930, vol. II, pag. XXVI3 HAMANGIU 1926-1929, 1047.4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare ANRM), F. 1393, inv. 1, d. 1. f. 1.5 S. Şnaider, L. Ghitelman, T. Kotlear, precum şi vechiul starostă al casei de rugăciuni Iţco

Papuş.

– 267 –

inventarului sinagogii1, cantitatea de bunuri şi preţul lor2, aici găsim şi facsi-milul ştampilei casei de rugăciuni. În posesia noastră se află şi o fotografie făcută aproximativ în această perioadă, din care putem vedea frontispiciul casei de rugăciuni, presupunem că cele patru persoane de pe fotografie sunt membrii direcţiunii din acea perioadă.

Pentru anul 1928, aflăm componenţa numerică a salariaţilor spitalului evreiesc şi sumele salariilor pentru cele 12 luni ale anului respectiv, precum şi impozitele percepute de la aceştia. În perioada interbelică, evreii aveau spita-lele lor, instituţii care funcţionau în regim de binefacere, astfel de spitale existau în Chişinău3, Bălţi4, Bender5, Călăraşi6, Soroca7, Rezina, Teleneşti, Briceni8, Hotin9, Akkerman10, Orhei11, Lipcani, Secureni12. Din statu-tele acestor spitale şi din documentele despre activitatea lor aflăm că aici se lecuiau şi creştinii – „persoane de alte religii” –fără plată, cum era stipulat în statut.

La 7 mai 1937, Prefectura judeţului Soroca îl informează pe preşedintele Comunităţii Israelite despre desfăşurarea sărbătorii de „10 Maiu” (sărbă-toarea Regatului România)13, invitând comunitatea să ia parte la tedeum (scurt serviciu religios, oficiat la ceremonii solemne)14 (anexa1). Alăturat 1 ANRM, F. 1393. inv. 1, d. 1, f.1-5(verso).2 Din cele 30 de file din inventar s-au păstrat doar 6, printre bunurile casei de rugăciuni

se numără: 13 făşii Sf. Scriptură „Tora” cu mantie (7000 lei), 2 mantii de sărbătoare (200 lei), 2 pergamente cu „Meghila”(200 lei), coroană de argint (1000 lei), 2 mânere la „Tora” de argint (150 lei), mânerul la „Tora” de nichel (75 lei), indicatorul (mânerul cu degetul arătător) din argint (100 lei), tablă ce se pune la „Tora” (100 lei), vas de nichel (50 lei), ştampila Sinagogei (25 lei), copie după aprobarea funcţionării casei de rugăciuni, 4 lămpi (40 lei), 9 sfeşnicuri de aramă (300 lei), 10 sfeşnicuri albe [„nacladnâe” ,rus.] (600 lei), 3 perdele la Chivot (plus 2) (8300) jertvite de D. Harit Selţer şi D.N. Tesler) (75 lei), 12 bănci (600 lei), 42 pupitre pentru enoriaşi (1050 lei), 27 bănci la camera de femei (675 lei), ceasornic (100 lei), faţă de masă de pluş, 6 cărţi de „Mişnais” (100 lei), registru pentru înscrierea enoriaşilor (150 lei), registru pentru înscrierea locurilor cumpărate de enoriaşi, registrul în cauză (de inventariere).

3 KOPANSKIJ 2000, 25-58.4 Ibidem, 59-68.5 Ibidem, 69-76.6 Ibidem, 77-80.7 Ibidem, 80-82.8 Ibidem, 82-83.9 Ibidem, 84-86.10 Ibidem, 86-92.11 Ibidem, 93.12 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 61, f. 65, f. 67, f. 68, f. 85.13 ANRM, F. 1393, inv. 1, d.13, f. 20.14 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 23.

– 268 –

este programul acestei ceremonii festive. Conform acestui program (pct. 1): „La ora 10 dim. se va oficia un Te-Deum la Capela liceului de fete «Domniţa Ruxandra» în asistenţa populaţiei, autorităţilor civile şi militare. Tot la aceiaşi oră se va oficia serviciul religios şi la Sinagoga Mare, în asis-tenţa delegaţilor Prefecturii, Garnizoanei, Primăriei şi Poliţiei”1 (anexa 2).

La data de 6 iulie 1937,printre documentele de intrare ale comunităţii se observă o invitaţie pentru participarea la „Aniversarea Suirei pe Tron a Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea” şi o invitaţie la „Ziua Tineretului” pentru 8 iunie2. Pentru 10 iunie – „Ziua Eroilor Neamului”3, preşedintele Comunităţii şi reprezentanţii ei sunt invitaţi să ia parte la ceremonii4, acti-vitatea fiind planificată astfel: „Serviciul religios se va oficia la Catedrala din localitate şi la Templul Israelit, apoi se va forma un cortegiu spre a merge la cimitir, se va oficia la cimitir un serviciu religios comun”5.Din păcate, nu putem cunoaşte care a fost procedura în cadrul rugăciunii comune, căci documentele nu ilustrează acest moment.

„Ziua numelui Majestăţii Sale Regina Maria”, la fel, este celebrată de întreaga comunitate civilă, administrativă şi militară, fără distincţie de religie şi statut, pe data de 22 iulie, procedurile de rigoare rămânând aceleaşi, cu o stipulare suplimentară că „ţinuta trebuie să fie: Frac, Cravată, Mănuşi albe, Decoraţiuni”6. La „Ziua de naştere a Majestăţii Sale Carol [al] II-lea pe 15 octombrie7 şi la „Ziua de naştere a Majestăţii Sale Reginei Maria”, ce avea loc pe 29 octombrie8, la fel erau invitaţi toţi reprezentanţii comunităţii9. Pentru 8 noiembrie era planificată sărbătorirea „Zilei numelui Majestăţii Sale Mihai, Mare Voevod de Alba Iulia”10.

Pentru data de 1 decembrie 1937 a fost preconizată ceremonia cu genericul „Aniversarea unirii tuturor Românilor”, şi reprezentanţii comu-nităţii au fost invitaţi să ia parte la sărbătoare11; la invitaţie este alăturat programul, care stipulează următoarele: „1. La ora 10 dimineaţa, se va oficia un Te-Deum în Capela liceului de fete «Domniţa Ruxandra», în asistenţa populaţiei, reprezentanţilor autorităţilor civile, şcolare şi militare şi tuturor

1 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 23.2 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 26.3 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 38, f. 39.4 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 40.5 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 41.6 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 55.7 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 95.8 ANRM, F. 1393, inv.1. d. 13,f. 125.9 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 126.10 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 138.11 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 156.

– 269 –

organizaţiilor, sportive şi muncitoreşti şi 2. Concomitent cu aceasta, se va oficia serviciu religios şi la Templu[l] Izraelit, în asistenţa delegaţilor Prefecturii, Primăriei, Garnizoanei şi Poliţiei”1 (anexa 3) .

Analiza acestor documente ne oferă posibilitatea să concluzionăm că toate sărbătorile de stat care erau oficiate la nivel judeţean includeau în ceremonii toate componentele societăţii – un bun exemplu al toleranţei şi respectului. Ceea ce am putut să aflăm de la informatori este că „pe toate clădirile erau arborate drapelele naţionale, iar în fereastră se punea portretul Regelui”2.

Au existat şi alte contacte, diverse iniţiative de stat de ajutorare a unor categorii sociale nevoiaşe. Exemplar este cazul moţilor3, documentul ce prezintă un apel „către toţi bunii români” are o importanţă foarte mare pentru cercetarea noastră4 (anexa 4).Conform documentului, „se organi-zează un spectacol de gală la Teatrul Naţional din Bucureşti, în folosul şi pentru ajutorarea Moţilor”, documentul fiind semnat de patriarhul Româ-niei, Miron Cristea, de şeful Cultului Mozaic, Iacob Nemirower, preşedin-tele Partidului Naţional Liberal, I. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Democrat, Nicolae Iorga, preşedintele Partidului Naţional Creştin, Octavian Goga, preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion Inculeţ. Faptul că acest docu-ment a fost semnat de nişte oameni cu o poziţie foarte înaltă semnifică un mare respect din partea statului, iar documentul a fost transmis de la Bucu-reşti tocmai la Soroca către preşedintele Comunităţii Israelite. Ca dovadă a participării la acea acţiune de binefacere există documentul care atestă un transfer de bani spre „Comitetul Sprijinirii Moţilor”5,precum şi biletul achi-ziţionat6. Acesta însă este doar unul dintre exemplele cunoscute.

Un alt document atestă o acţiune la nivel local: Serviciul Sanitar Soroca roagă Comunitatea Israelită să ajute la deschiderea unei cantine de binefa-cere pentru copiii săraci şi orfani de la şcolile din localitate7, comunitatea a acordat ajutorul cerut. La apelul lansat de către „Uniunea Generală a Mari-narilor din România” pentru a construi un cămin de odihnă pentru adăpos-tirea militarilor ce suferă de pe urma războiului8, Comunitatea a reacţionat

1 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 158, f. 159.2 Informator: RUDERMAN Lia, Soroca, a.n. 1928, croitoreasă, Soroca.3 Moţii, sau ţopii, sunt urmaşii direcţi ai dacilor şi ai coloniştilor romani aduşi de împăratul

Traian în urma ocupării Daciei în anul 105 d. Chr., în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal.

4 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 139.5 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 140. 6 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 141.7 ANRM, F. 1393, inv. 1, d. 13, f. 146, f. 146 (verso). 8 ANRM, F. 1393, inv. 1, d. 31, f. 33.

– 270 –

cu o donaţie, la fel s-a făcut o donaţie pentru „Asociaţiunea Doamnelor Române”, care s-a ciocnit de o criză materială1.

Cât priveşte starea lucrurilor în sfera de existenţă economică a comu-nităţii, au fost înregistrate diverse momente de ascensiune şi de descreş-tere, de ajutor material, în unele cazuri, primit, în altele, acordat. În acest sens, ne-ar captiva unele date ce dezvăluie problema abordată. Astfel, „cu prilejul sărbătorii Sfintelor Paşti” (conform extrasului din procesul-verbal nr. 95 al şedinţei din 27 noiembrie 1938, la care au luat parte domnii M. Rabei2, N. Şatan, B. Baxanschi, M. Şteinberg şi Z. Vexler)preşedintele Rabei a declarat că va fi nevoie de a procura 24 000 kg de făină pentru azima de paşte, domnul Şatan a propus ca în acest scop să se organizeze o lici-taţie publică, a cărei desfăşurare s-a preconizat pentru 14 decembrie1938.În comisia licitaţiei au fost incluşi M. Rabei, N. Şatan, Z. Fridman. Comisiei i s-a oferit un acont de 20 000 de lei din casele Comunităţii, banii fiind împrumutaţi cu condiţia de a fi restituiţi la vânzarea azimei.

O altă licitaţie este organizată de aceeaşi comisie după ce este împu-ternicită să procure 20000 kg de lemn uscat pentru producerea azimelor, această licitaţie fiind fixată pentru data de 30 decembrie 19383.

La 14 februarie 1938, preşedintele Comunităţii Israelite, M. Rabei, şi secretarul general A. Ghelman elaborează publicaţiunea nr. 7588 cu titlul „Desfăşurarea licitaţiei pentru procurarea [a] 20.000 kg lemn uscat din 30 decembrie 1938”, documentul este adus la cunoştinţa preşedintelui Camerei de Comerţ Soroca4, prefectului judeţului Soroca5, chiar şi prima-rului oraşului, unor agenţi economici ca Şmil Zaiman6, David Voloh şi Meer Baron7. La licitaţie au ofertat David Voloh8 şi Leizer Fihman9, şi în unanimitate este aleasă oferta lui David Voloh, care a redus preţul oferit până la 0,94 lei pentru 1 kg de lemn.

În primele zile ale lunii aprilie 1938, Comunitatea primeşte un ajutor material excepţional în sumă de 18000 lei în legătură cu criza economică prin care trecea raionul Soroca. Ajutorul a fost oferit de organizaţia de 1 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 31,f. 76.2 Acesta fiind preşedintele comunităţii la acel moment; a fost urmat în această funcţie de M.

Flexor.3 ANRM, F. 1393, inv. 1, d. 20, f. 1.4 ANRM, F. 1393, inv. 1, d. 20, f. 8.5 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 9.6 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 5.7 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 7.8 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 19.9 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 20.

– 271 –

binefacere „Joint” din Chişinău, condusă la acel moment de către Milstein şi Ussoschin1. Un alt ajutor, în sumă de 3 938 lei 12 bani, a sosit pe 11 aprilie al aceluiaşi an deja din partea „Jewish Burial Association”, acest lucru fiind adus la cunoştinţa Consulatului american de la Bucureşti de către preşe-dintele comunităţii2.

Un alt moment din viaţa comunităţii, care vorbeşte despre evoluţia acesteia, este cererea preşedintelui Comunităţii Israelite din oraşul Soroca, înaintată către dirigintele „Societăţii Telefoanelor” din Soroca, în care se solicită instalarea unui aparat telefonic în sediul comunităţii, ce se află în Piaţa Unirii nr. 183, cerere semnată pe 9 mai 1938.

Comunitatea deţinea în proprietate şi o baie, reconstruită la un moment dat, ale cărei venituri îi aparţineau; la rugămintea de a permite ca unii soldaţi să poată frecventa baia de două ori pe săptămână fără plată, Comu-nitatea a răspuns că „baia evreiască va servi întregii populaţiuni a oraşului fără deosebiri de naţionalitate4. În cazul când evreii apelau la ajutorul autorităţilor locale, acestea mereu erau cooperante, de exemplu când erau sărbători evreieşti, la rugămintea preşedintelui comunităţii soldaţii şi para-militarii primeau permisiune de câteva zile43. Sau aprobarea dată pentru oficierea unei rugăciuni pe malul Nistrului5, sau alte probleme de acest gen – toate erau întâlnite cu înţelegere şi rezolvate de bun acord.

Acestea fiind spuse, concluzionăm: comunitatea izraelită din oraşul Soroca a avut o evoluţie stabilă în perioada interbelică, crearea unui cadru legislativ privind activitatea comunităţilor la nivel de judeţe a permis o descentralizare economică şi o centralizare administrativă. Bucurându-se de drepturi depline, evreii din România au putut să ia parte atât la viaţa de stat, cât şi să-şi realizeze năzuinţele proprii, lucru imposibil anterior sub administraţia ţaristă. Ca rezultat al activităţii sale, comunitatea din Soroca a primit subsidii solide şi, totodată, a realizat o activitate prodigi-oasă de binefacere, ajutând familiile nevoiaşe atât de evrei, cât şi de neevrei şi reacţionând la iniţiativele de caritate demarate de statul român. În ce priveşte activitatea economică, în afară de cea filantropică, putem spune că în cadrul comunităţii aveau loc deseori licitaţii, care lansau în circu-itul economic al judeţului sume considerabile, reprezentative fiind cazurile de achiziţie a celor necesare pentru pregătirea azimei de Paşti, procurarea 1 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 18, f. 4.2 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 18, f. 11.3 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 20,f. 13.4 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 22,f. 25.5 ANRM, F. 1393, inv.1, d. 13,f. 62.

– 272 –

lemnelor, a făinii. Un loc aparte ocupau în comunitate spitalul evreiesc, şcolile evreieşti, gimnaziul „Tarbut”, casa de bătrâni, mesele pentru săraci, toate acestea constituind, cu siguranţă, o temă aparte pentru studiile ulte-rioare. Comunitatea avea sub auspiciile sale toate sinagogile din oraş, cele mai reprezentative fiind Sinagoga Mare, Sinagoga Croitorilor, Sinagoga Meseriaşilor şi Sinagoga Alb(ă), Sinagoga Nemţească.

Sunt admirabile acţiunile de comun acord dintre administraţia oraşului Soroca şi administraţia comunităţii israelite.Acestea au reuşit să găsească căile de bună înţelegere şi cu forţe conjugate au contribuit în permanen-ţăşi la rezolvarea problemelor oraşului,şi la soluţionarea unor chestiuni din cadrul comunităţii evreieşti,când era nevoie de intervenţii administrative. Studiul Comunităţilor Israelite din Basarabia va ajuta la reconstituirea isto-riei evreilor de pe aceste meleaguri, istorie care a devenit „o ţară necunos-cută” din cauza războiului.

ABSTRACT

This article shows the evolution of the Jewish Community from Soroca (Province Bessarabia) in the period among two world wars (1918-1940), as a part of the Great Romania. The author based his research on some docu-ments from National Archives of the Republic of Moldova. The big number of the Jewish population in the region made a sine qua non condition for the fortification and semblance of a strong Jewish Diaspora also giving a possi-bility to develop and reach some important goals for the community members due to an intensive lobby and self-governance. This period it’s the most „full” with all kind of Jewish organizations: burial, health maintaining, hostels, helping elderly. Each day of its existence the community made a special environment of help and care for the members of this one specified. All the holydays celebrated by the state, were as well celebrated by the community. Every charity initiative of the Romanian state was sustained by the commu-nity and this fact is also reflected in the archival documents.Are very admi-rable the actions agreed between the Administration of Soroca County and the administration posy of the Israelite Community, they managed to find ways of understanding and with bilateral forces have always contributed to the solving city’s problems, and also solving community issues when needed administrative administration. The researches which have as their main theme Jewish denomination are very important for the reconstruction of the Jewish world which disappeared because of the WWII.

– 273 –

BibliografieBERG, L. S.1992.Bessarabija. Strana–Ljudi–Hozjajstvo.Izd.„Shtiinca”.P.

119.COTTER, M. 1997. 6 secole de convieţuire din istoria comunităţilor evre-

ieşti din România. Bucureşti.P.108.ESKENASY, V. 1986. Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România.

Bucureşti. Vol. I. P. LI.GOLDSHMIT, E., FINKEL, M. 2007.History in stones. Kishinev.P. 13.HAMANGIU, C. 1922-1926. Codul General al României. Legi noi de unifi-

care. Vol. XI-XII. Bucureşti.P. 3,4.HAMANGIU, C.1926-1929. Codul General al României. Legi uzuale. Vol.

XV-XVI.Bucureşti. P. 1047. KOPANSKIJ, Ja. M. 1994.«Dzhoint» v Bessarabii. Stranicy istorii. Kishinev.KOPANSKIJ Ja. M. 2002. Blagotvoritel‘nye organizacii evreev Bessarabii v

mezhvoennyj period1918-1940 gg. Kishinev.KOPANSKIJ Ja. M.2000. Kishinevskij pogrom 1903 goda. Sbornik doku-

mentov i materialov. Kishinev.KORN, I. 2002. Oblik bessarabskogo evrejstva. Tel‘-Aviv.PILAT, I. N.1990. Iz istorii evrejstva Moldovy. Kishinev.Recensământul general al populaţiei Românieidin 29 decembrie1930. Vol.

II. Bucureşti, 1938. P. XXVIII.SPIELMANN, M. 1988. Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România.

Bucureşti. Vol. II, partea 1,p. IX. ZELENCHUK, V. S. 1979. Naselenie Bessarabii i Podnestrov‘ja v XIX veke.

Kishinev. P. 63.

AbrevieriANRM –Arhiva Naţională a Republicii Moldova

– 274 –

AnexeAnexa 1

Sursa:ANRM, F. 1393, inv. 1, d.13, f. 20.

Anexa 2

Sursa:ANRM, F. 1393, inv. 1, d.13, f. 23.Anexa 3

– 275 –

Sursa:ANRM, F. 1393, inv. 1, d.13, f. 159

– 276 –

Anexa 4


Anexa 5


– 277 –

ISTORIE ŞI PROPAGANDĂ. IMAGINEA ROMÂNIEI MARI ÎN SOCIE-TATEA AMERICANĂ INTERBELICĂ*

Paul NISTOR

Redesenarea hărţii Europei după Primul Război Mondial nu a fost urmată neapărat de o perioadă de stabilitate, în care frontierele erau pe deplin recunoscute. Încă din anii ’20 ai secolului trecut, diferite proiecte neoficiale de revizuire a sistemului de la Versailles au circulat prin capi-talele europene, declanşând temeri şi reacţii la Bucureşti şi în diplomaţia Regatului României. Pe acest fond, politicienii români au înţeles relativ repede că o relaţie bună cu Statele Unite ale Americii, pe lângă cele cu Franţa şi Anglia, putea aduce beneficii României şi o protejare mai efici-entă a noilor graniţe naţionale. În plus, reprezentanţii Washingtonului au lăsat deschisă o problemă sensibilă în direcţia României, prin faptul că nu au semnat Tratatul de la Paris din 1920 privind Basarabia şi nu au ratificat celelalte tratate de pace1. Aşadar, o atenţie sporită privind relaţiile româno-americane trebuia să refacă celebra alianţă nesemnată din Primul Război Mondial, dar şi să rezolve o chestiune teritorială de maximă importanţă pentru guvernul român.

Primele semnale interbelice în direcţia adâncirii legăturilor cu America au fost date prin vizitele peste ocean ale Prinţului Carol (1920), Reginei Maria (1926-1927) şi misiunii financiare conduse de N. Titulescu (1925)2. Apoi, miniştrii plenipotenţiari ai României la Washington din anii ’20 ai secolului XX – Anton Bibescu (1921-1926), George Cretzianu (1926-1929) şi Carol (Citta) Davila (1929-1938) s-au străduit să obţină o oarecare influ-enţă în cercurile politice şi economice americane şi să-i informeze constant pe oficialii Departamentului de Stat asupra dorinţei ministrului Afacerilor Străine (M.A.S.) de a obţine din partea americanilor recunoaşterea aparte-nenţei Basarabiei la România3.

În contextul european al reaprinderii tendinţelor de revizuire a trata-telor de la Versailles, diferite cercuri maghiare, ruseşti sau bulgare din America au început o agitaţie propagandistică prin care nu doar că subli-niau pretinse abuzuri ale guvernului român asupra conaţionalilor lor din România, dar vorbeau deschis şi de modificarea statutului juridic al Tran-* This work was supported by CNCSIS–UEFISCSU, project number PNII – IDEI ID_816/20081 BĂRBULESCU et al. 1998, 420.2 STANCIU 1996, 130-131.3 STANCIU 1996, 121-122.

– 278 –

silvaniei sau al Basarabiei. În anii ’30, Ungaria şi-a deschis un birou oficial de propagandă în Statele Unite, ridicând miza acestei dispute1. Românii au reacţionat, iar asociaţiile românilor americani s-au solidarizat cu diplo-maţia Bucureştiului şi chiar istoricul Nicolae Iorga le solicita conaţiona-lilor din America să se implice în apărarea cauzei româneşti2. Şi în Europa, revizionismul era o realitate dureroasă pentru regimul de la Bucureşti, care constata cu stupoare că propaganda şi pretenţiile care veneau în plan inter-naţional din partea maghiarilor şi sovieticilor creşteau de la an la an3. Tot ce se întâmpla în Europa reverbera peste ocean, ajungând să influenţeze grupurile de putere de la Washington.

La fel ca şi alte naţiuni, românii au învăţat din experienţa Primului Război Mondial şi dacă negocierile pentru încheierea tratatelor de pace au stimulat punerea în mişcare a unor puternice aparate de propagandă4, guvernele de la Bucureşti, în perioada interbelică, au înţeles că trebuie să le permanentizeze5. De altfel, propaganda devenise o adevărată modă a epocii interbelice, unde sovieticii şi naziştii au excelat prin agresivitate şi inventivitate. Se scriau cărţi despre tehnici şi strategii de propagandă, se experimentau diverse practici şi exista chiar o inflaţie de teoreticieni ai domeniului6. Evident, toată această agitaţie atrăsese atenţia guvernanţilor români.

Pe acest fundal, Ministerul român de Externe a decis implicarea într-o strategie de propagandă pe termen lung, care să facă cunoscută România în ochii americanilor şi care să promoveze interesele de politică externă ale Bucureştiului. S-a considerat că mai eficientă ar fi fost nu o propa-gandă directă, ci una indirectă, şi în acest fel a apărut Societatea „Friends of Roumania” (în 1920), alcătuită din americani, dar şi din româno-americani. Societatea era condusă de William Nelson Cromwell, un om potent finan-ciar, fost avocat cu relaţii până în Congres şi la Casa Albă, care oferea şi o bună parte a banilor necesari activităţilor curente. „Friends of Roumania” era în strânse relaţii cu Legaţia Regală a României din Washington şi cu Ministerul Afacerilor Străine al României, de la care primea subvenţii peri-odice.

Cercetarea noastră surprinde câteva detalii despre organizarea activi-1 STANCIU 1996, 124, 144.2 IORGA 1922-1923.3 SCURTU (coord.) 2003, 432, 463-464.4 TAFRALI 1920.5 DASCĂLU 1998.6 CULL et al. 2003, 319-320.

– 279 –

tăţii de propagandă din S.U.A., precum şi relaţiile Societăţii „Friends of Roumania” cu oficialităţile române în perioada 1927-1933. Astfel, la 19 decembrie 1927, ataşatul român de presă de la Washington, Boncescu, trimitea directorului Presei un exemplar din buletinul Societăţii „Friends of Roumania”, cuprinzând date din lunile ianuarie-septembrie 19261. Pe parcursul anului 1927 a trimis astfel de buletine la Bucureşti – în adresa ministrului de externe Ion Mitilineu – şi secretarul Societăţii, Horia Babeş. Acesta chiar îi solicita ministrului o părere despre calităţile publicaţiei şi despre foloasele pe care le aducea ea României2.

În ianuarie 1928, directorul Presei şi Informaţiilor din Minister răspundea ataşatului de presă şi, probabil plăcut impresionat de buletinul Societăţii, solicita un raport amănunţit asupra activităţii acesteia, tocmai pentru a acorda mai mult sprijin pe viitor. Bucureştiul vedea necesară o colaborare strânsă între „Friends of Roumania” şi „Amicii Statelor Unite” din România şi propunea furnizarea regulată de cărţi de istorie şi alte cărţi şi publicaţii referitoare la România, care să poată fi utilizate în America. Mai mult, directorul Presei întreba dacă „Friends of Roumania” nu putea face şi alte servicii, „îndeplinind o funcţiune asemănătoare coresponden-tului unei agenţii de călători, precum şi furnizarea de informaţiuni şi îndru-marea americanilor veniţi aici în vizită”3.

Situaţia Societăţii „Friends of Roumania” nu era însă tocmai una opti-mistă, aşa cum ne-o arată câteva documente anterioare. Se pare că îi lipseau atât banii sau relaţiile în interiorul societăţii americane, dar şi interesul din partea românilor americani. Într-o scrisoare din 1926, în care preşedin-tele W.N. Cromwell confirmă trimiterea unei sume de 500 $ din finanţarea anuală de 5 000 $, acesta se arăta consternat în faţa secretarului Societăţii Horia Babeş că „pare într-adevăr extraordinar că românii din America, cu poziţii mai înalte sau mai mici, manifestă un atât de mic patriotism în privinţa intereselor ţării lor”4. Totuşi, membrii societăţii făceau eforturi pentru a-şi populariza activitatea, iar secretarul Babeş încerca racordarea cu alte organizaţii şi personalităţi americane.

Într-o astfel de tentativă, Babeş scrisese la Fundaţia Carnegie şi primise un răspuns de la directorul Diviziei de economie şi istorie a acestei Fundaţii, James T. Shotwell. Acesta lăudase intenţiile şi activitatea „Friends 1 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Ministerul Propagandei Naţionale,

Serviciul Propagandă, Dosar 107/1928-1936, f. 1.2 Ibidem, f. 2.3 Ibidem, f. 3.4 Ibidem, Scrisoarea lui W.N. Cromwell către Horia Babeş, 16 ianuarie 1926, f. 12.

– 280 –

of Roumania” şi oferea câteva sugestii pentru eficientizare. În primul rând, el propunea o circulaţie mai mare a buletinului organizaţiei, care ar fi trebuit să ajungă şi la cei care nu erau membri ai societăţii. Apoi, s-ar fi impus separarea în două fascicule a publicaţiei: una mai generală, pe teme de istorie şi civilizaţie, alta mai aplecată spre date statistice şi economice. La fel, societatea ar fi trebuit să lucreze în mod diferit cu marile cotidiene şi reviste americane, interesate de detalii, prin comparaţie cu revistele mai mici, care puteau oferi României doar pagini de popularizare1.

O importanţă aparte dădea James T. Shotwell legăturilor „Friends of Roumania” cu elita politică şi economică din România, care ar fi trebuit să sprijine această promovare a intereselor româneşti în America. Shotwell îl cunoştea pe viitorul premier Vintilă Brătianu şi de la el aflase că limba engleză era o problemă pentru conducătorii români. Tocmai de aceea, Shotwell vedea utilă o ediţie în română sau franceză a buletinului pentru prezentarea lui în România. Chiar el se oferea să trimită câteva buletine lui V. Brătianu, I.G. Duca şi altor lideri ai P.N.L., pentru a atrage atenţia asupra necesităţii unei astfel de activităţii în S.U.A.2.

Confruntat cu aceste probleme în trecut, Babeş făcea în martie 1928 un raport asupra activităţii Societăţii şi îl trimitea, prin intermediul Lega-ţiei României de la Washington, spre directorul Presei şi Informaţiilor din M.A.S. Din capul locului, el atrăgea atenţia că activitatea „Friends of Roumania” trebuia judecată după condiţiile în care se desfăşurase. Mai precis, exista o mare problemă de ordin financiar, deoarece, în afară de banii oferiţi de Cromwell şi de subvenţia lunară acordată de guvern, „am primit foarte mici sume reprezentând cotizaţiile membrilor şi alte sume şi mai reduse din înnoirea subscrierilor”3.

În schimb, Babeş recunoştea sprijinul primit din ţară, prin interme-diul Legaţiei, sub formă de texte istorice şi literare şi date statistice despre România interbelică. Aici intrau şi date despre noile provincii ataşate statului român (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) care trebuiau să indice o integrare firească a lor în patria-mamă. Dificultăţi apăreau la capi-tolul aprovizionare fluentă cu publicaţii din ţară, deoarece: „…depindem în cea mai mare măsură pentru culegerea de informaţii de ziarele şi revistele la care suntem abonaţi şi nu am primit regulat nici publicaţiile oficiale ale guvernului, nici buletinele emise de diferite Ministere (Muncă, Finanţe, 1 Ibidem, Scrisoarea lui James T. Shotwell către Horia Babeş, 23 mai 1927, f. 13.2 Ibidem.3 Ibidem, Telegrama ataşatului de presă de la Washington, Boncescu, către directorul Presei

şi Informaţiilor din Ministerul Afacerilor Străine (MAS), 28 martie 1928, f. 4.

– 281 –

Comunicaţii etc.). De asemenea, nu am primit nici publicaţiile Camerelor de Comerţ, ale diverselor organizaţii industriale, nici publicaţiile oficiale referitoare la... care, sunt informat, se găsesc la Bucureşti”1.

Limitată de asemenea condiţii, Societatea a scos doar buletinul dedicat Reginei Maria (care a costat peste 10 000 $) şi alte buletine cu date statistice şi de civilizaţie. În schimb, membrii „Friends of Roumania” au jucat şi rolul de birou de informaţii pentru casele americane de voiaj care erau interesate de România şi au sprijinit mai multe grupuri de vizitatori români, sosiţi la New York. Preşedintele Cromwell a organizat recepţii pentru membrii parlamentului român care ajungeau la Washington şi pentru doamnele din elita română, care veneau cu treburi în America. De asemenea, asociaţia ar fi reuşit să publice regulat în „New York Times” dări de seamă asupra problemelor româneşti şi articole speciale, scrise de Littlefield2.

Pentru viitor, secretarul Societăţii propunea extindere a activităţii aces-teia, declarându-se nemulţumit de situaţia în care ei se limitaseră doar la a juca rolul unei agenţii de călătorii. Primul pas era acela al obţinerii unor texte mai profesionist scrise, deoarece precedentele, mai ales cele referi-toare la ştirile de actualitate, au trebuit rescrise de Littlefield. Din acest motiv, Babeş sugera ca Bucureştiul să angajeze un ziarist american, care urma a-şi face munca în România şi care trebuia să scrie articole exact în stilul cu care erau obişnuiţi cititorii americani. Apoi, se sugera un contact mai strâns cu societăţile româneşti din America, cărora trebuia să le fie trimise cantităţi importante din buletinul „Friends of Roumania”. Era de dorit o reclamă a băncilor şi firmelor româneşti în acea publicaţie pentru a reface relaţiile economice româno-americane, care, spunea Horia Babeş, fuseseră paralizate de metodele etice incorecte ale comercianţilor români3.

Apoi, pentru creşterea vizibilităţii se sugera mutarea sediului „Friends of Roumania” în clădirea Cheese Club, care avea şi aulă pentru conferinţe şi sporirea atenţiei ce urma a fi acordată membrilor importanţi ai societăţii. În plus, propunerea unor idei noi şi a unor chestiuni practice pentru colaborare i-ar fi adus pe unii membri precum domnii Cromwell şi de Lignemare în postura de a mări contribuţia pentru „Friends of Roumania”4. Aici se termină raportul lui Horia Babeş, dar telegrama continua cu opiniile lui Boncescu, care ataşase şi bugetul Societăţii pe anul 1927. De aici aflăm că veniturile (9 863 $) veniseră din trei surse: W.N. Cromwell – 7 297 $, 1 Ibidem, f. 5.2 Ibidem, f. 5-6.3 Ibidem, f. 6-7.4 Ibidem, f. 7-8.

– 282 –

Legaţia României – 1 420 $, cotizaţii şi sponsorizări ale membrilor – 1 075 $. Cheltuielile erau repartizate astfel: cheltuieli de birou – 1 048 $, mobilier şi accesorii – 85 $, papetărie – 169,8 $, chirie – 2 053 $, imprimerie – 1 884 $ şi salarii (pentru secretarul Babeş şi două stenografe) – 4 118 $1.

Ataşatul de presă de la Washington, Boncescu, făcea apoi unele comen-tarii pe marginea raportului lui Babeş. În primul rând, el nu dădea şanse mari ca toate organizaţiile româneşti din New York să se reunească „sub acelaşi acoperiş”, atât din cauza rivalităţilor dintre ele, cât şi din simplul fapt că aveau activităţi în domenii diferite. De exemplu, Societatea „Avram Iancu” se mărginea la sprijinirea emigranţilor, o altă asociaţie – „Sons of Roumania” – fusese înfiinţată doar pentru că preşedintele ei, Basil Alexander, nu fusese primit în conducerea „Friends of Roumania”, totuşi, în anumite condiţii, „ar putea coopera la opera de propagandă românească”, iar altele, de genul „Uniunii Evreilor Români”, „se elimină de la sine de la un aranjament de felul celui propus”2.

Evaluând întreaga activitate a Societăţii, Boncescu avea o opinie destul de critică şi era de părere că aceasta avea perspective frumoase, dar că, pentru trecut, nu a dat rezultate clare, mai ales luând în calcul sumele importante care intraseră acolo. El nu-l acuza direct pe secretarul Babeş (responsabil de toată organizarea), care, spunea Boncescu, pentru a-şi asigura traiul, trebuia să lucreze şi în redacţia „New York Times”, dar afirma clar: „…buletinul trimestrial publicat de societate are o valoare de propagandă şi chiar de informaţii îndoielnică”3. De aceea, Boncescu nu evita în a avea propriile sugestii pentru ameliorarea activităţii „Friends of Roumania”: înlocuirea buletinului cu o publicaţie lunară sau săptămânală, care să fie difuzată oficialităţilor americane, universităţilor şi altor instituţii; publicarea unor articole politice, care să fie scrise şi de intelectuali ameri-cani; crearea unei biblioteci în care să se organizeze dezbateri, unde savanţi şi publicişti români să explice publicului american „diferitele aspecte ale României postbelice”; editarea de broşuri, pe domenii, care să conţină şi o bibliografie românească completă pe acel segment4. Toate aceste schim-bări se puteau face însă doar după discuţii detaliate cu William Cromwell, preşedintele şi principalul finanţator al „Friends of Roumania”. Acesta era pentru o lungă perioadă la Paris, dar chiar şi de acolo se interesa de buna funcţionare a Societăţii.1 Ibidem, f. 8.2 Ibidem, f. 9.3 Ibidem, f. 10.4 Ibidem.

– 283 –

Raportul lui Boncescu a fost bine primit de Eugen Filotti, directorul Presei şi Informaţiilor. Şi el îşi punea speranţe în „Friends of Roumania” – societate reactivată în 1923, după mai mulţi ani de adormire, şi considera că împreună cu William Cromwell vor găsi soluţii pentru eficientizarea şi diversificarea acţiunilor culturale şi economice. Un prim pas, sugera direc-torul Filotti, era strângerea relaţiilor cu societatea-soră „Amicii Statelor Unite” de la Bucureşti, care putea să ofere cărţile şi publicaţiile ce îi lipseau lui Horia Babeş la New York. Filotii îşi lua angajamentul să vorbească cu preşedintele „Amicii Statelor Unite” şi să pună în contact, cât mai rapid, cele două asociaţii „înrudite” ca scop1.

Ca urmare a acestor proiecte de reorganizare, în toamna anului 1928 are loc o corespondenţă vie între Frederic Nanu, însărcinatul cu afaceri de la Washington, sau directorul Presei şi Informaţiilor şi diverse bănci şi firme româneşti, care erau invitate să publice anunţuri sau alte texte în buletinul Societăţii „Friends of Roumania”, în schimbul unor sume de bani (50 $ de pagină)2. Prezentând acest proiect, Frederic Nanu plusa pentru a fi mai persuasiv şi comunica factorilor economici români că „buletinele acestei societăţi sunt foarte răspândite în cercurile intelectuale, financiare şi comerciale ale Statelor Unite”3. Au fost abordate societăţi importante din economia României, precum „Industria Sârmei S.A.”, „Banca Româ-nească”, „Creditul Minier”, „Banca Marmorosch, Blanck & Co”, „Banca Franco-Română”4. Răspunsurile au fost diverse. Dacă „Industria Sârmei S.A.” a declinat oferta pe motiv că produsele sale nu erau exportate în S.U.A.5, mai multe bănci optau pentru publicarea unor anunţuri, în general date despre istoricul şi activitatea lor curentă6.

Sumele strânse din anunţuri economice nu erau mari, dar se adăugau la ceea ce mai trimitea guvernul român. La începutul lunii ianuarie 1929, ministrul Eugen Filotti anunţa Legaţia că Societatea „Friends of Roumania” va primi 300 $ lunar pe tot parcursul anului 1929, prin decizie guverna-

1 Ibidem, Telegrama directorului Presei şi Informaţiilor din MAS către ataşatul de presă de la Washington, Boncescu, 22 mai 1928, f. 16.

2 Ibidem, f. 17-25.3 Ibidem, Scrisoarea însărcinatului român cu afaceri la Washington, Frederic Nanu, către

directorul Băncii Româneşti, 28 septembrie 1928, f. 21.4 Ibidem, f. 21-35.5 Ibidem, Scrisoarea directorului de la „Industria Sârmei S.A.” către MAS, Direcţia Presei şi

Informaţiilor, 2 octombrie 1928, f. 22.6 Ibidem, Telegrama ministrului Eugen Filotti către ataşatul de presă de la Washington,

Boncescu, 9 noiembrie 1928, f. 39.

– 284 –

mentală1.Revenirea în America a domnului Cromwell a însemnat şi reluarea

contactelor acestuia cu diplomaţii români din Washington. În octombrie 1932, Cromwell avea o discuţie cu însărcinatul român cu afaceri (minis-trul Davila se afla în Europa), demonstrându-se „însufleţit de aceleaşi bune intenţii faţă de Societatea Friends of Roumania”2. Cromwell pare să fi fost un personaj destul de important, deoarece Bucureştiul era imformat că acesta lua dejunul la Casa Albă. Pentru perioada 1929-1931 nu există documente privitoare la „Friends of Roumania” în acest fond, şi de aceea constatăm că după 3 ani de activitate, situaţia era oarecum diferită. În primul rând, Societatea nu mai edita un simplu buletin, ci o revistă în toată regula, numită „Roumania”. Apoi, concordia nu mai domnea în interiorul organizaţiei, existând ceva disensiuni între preşedinte şi secretar.

Totuşi, Bucureştiul făcea tot ce era posibil pentru a menţine această structură de propagandă. Într-o discuţie pe care însărcinatul cu afaceri român a avut-o cu consulul general al României la New York, Tileston Wells, s-a convenit că, după ani de zile în care susţinuse financiar, şi nu numai, „Friends of Roumania”, „Dl. W.N. Cromwell s-ar simţi foarte măgulit dacă guvernul român ar face un nou gest care să dovedească apre-cierea pentru tot ceea ce a făcut şi continuă să facă pentru România”3. Vari-antele ar fi fost următoarele: numirea lui Cromwell în calitate de membru corespondent al Academiei Române, obţinerea unui titlu de cetăţean de onoare al Bucureştiului sau chiar botezarea unei străzi din capitala Româ-niei cu numele său. Tileston Wells mai credea că „Dl. Cromwell ar aprecia mult dacă Majestatea Sa Regele l-ar invita la ceremonia acordării unuia din aceste onoruri”4. După cum se vede, statul român trebuia să aibă grijă de colaboratorii săi externi şi, într-un fel, să le răsplătească bunăvoinţa cu titluri simbolice, menite a le măguli stima de sine. Cum se va vedea din telegramele viitoare, s-a reuşit realizarea uneia din variantele de mai sus.

Problemele însă abia începeau să apară în chestiunea „Friends of Roumania”, aşa cum o confirma o scrisoare a secretarului acesteia, Horia Babeş, către directorul Presei şi Informaţiilor. Babeş reclama Bucureş-tiului că ministrul României la Washington, Carol Davila împreună cu 1 Ibidem, Telegrama ministrului Eugen Filotti către ministrul României la Washington, 8

ianuarie 1929, f. 47.2 Ibidem, Telegrama însărcinatului român cu afaceri la Washington către subsecretarul de

stat al Presei şi Informaţiilor, 26 octombrie 1932, f. 114.3 Ibidem. 4 Ibidem.

– 285 –

W.N. Cromwell au stopat numărul din aprilie al revistei „Roumania”, deşi subvenţia pentru revistă fusese mărită de la 150 la 300 $. Babeş aprecia că ministrul Davila era vinovatul, deoarece – „insistând că revista era lipsită de orice folos pentru ţară şi cerând înlocuirea ei cu un buletin săptămânal” – acesta propunea un proiect utopic al unei structuri mai complexe care să obţină date mai bune despre România1. Aşa cum prezenta situaţia Babeş, ministrul Davila ar fi fost pentru imformarea americanilor cu ştiri de ultimă oră despre România, pe când preşedintele Societăţii, W.N. Cromwell, a adăugat că „problema fundamentală care se pune în chestiunea propa-gandei româneşti aici pare a fi nu o mai mare dezvoltare a ştirilor..., ci familiarizarea publicului american cu condiţiile şi problemele specifice României, cu istoria ei, politica ei, industria şi comerţul ei, cu contribuţiile poporului român la civilizaţia modernă – într-un cuvânt, cu formarea unui cadru şi unei perspective care să permită cititorului jurnalelor americane să interpreteze în mod just ştirile ce i se oferă, să diferenţieze minciuna de adevăr şi să pătrundă pe baza fondului de cunoştinţe asupra ansamblului problemelor româneşti, motivele atât de subtil ascunse ale propagandei inamicilor ţării”2.

Secretarul organizaţiei nu era de acord ca un buletin de ştiri fără perso-nalitate să înlocuiască „o revistă care a fost atât de favorabil privită aici şi care din an în an devenea mai cunoscută şi apreciată”. În ultimă instanţă, propunea apariţia simultană a revistei şi a buletinului. Babeş se mai plângea că ministrul Davila blocase la Legaţie subvenţiile pe lunile iunie-august şi, în final, cerea intervenţia Ministerului pentru rezolvarea acestui conflict de opinii. La final, nu uita să mulţumească pentru articolele primite din ţară pentru un număr special dedicat Regelui Carol al II-lea şi îşi exprima speranţa că un număr de revistă cu un asemenea subiect nu putea rămâne nepublicat3.

Răspunsul directorului Presei şi Informaţiilor către secretarul Babeş suprinde prin familiaritate. Cu această ocazie aflăm că cei doi se cunoşteau din tinereţe şi acum optau pentru o comunicare destinsă: „Cred că amin-tirea anilor petrecuţi împreună pe băncile liceului Lazăr ne dă dreptul să ne scriem în forma amicală şi neoficială care a caracterizat vechile noastre legături”4. Oficialul din M.A.S. îi transmitea lui Babeş că vedea nimerită 1 Ibidem, Scrisoarea lui Horia Babeş către directorul Presei şi Informaţiilor din MAS, 6

decembrie 1932, f. 115.2 Ibidem.3 Ibidem, f. 116.4 Ibidem, Scrisoare către Horia Babeş, 29 decembrie 1932, f. 117.

– 286 –

existenţa ambelor publicaţii – o revistă trimestrială şi un buletin săptă-mânal: „revista, pentru răspândirea cunoştinţelor despre România într-o formă mai amplă, mai documentată şi mai critică; buletinul, pentru o imformare rapidă de actualitate imediată, întemeiată pe o simplă relatare de fapte”1. Dar cum ambele publicaţii nu puteau ieşi doar pe finanţarea Ministerului, directorul din M.A.S. propunea ca subvenţia guvernului să fie îndreptată spre buletin, iar revista să fie editată din banii lui Cromwell. Se mai atrăgea atenţia că succesul revistei depindea nu doar de calitatea conţinutului – declarată „foarte satisfăcătoare” –, ci şi de aria de răspândire şi de persoanele cointeresate2. La final, se oferea o sugestie clară: decizia în privinţa publicaţiilor va fi luată de ministrul Davila, W.N. Cromwell, minis-trul de externe Titulescu şi subsecretarul de stat Savel Rădulescu3. Cert este că Bucureştiul dădea o mare importanţă propagandei în America, deoarece dublase finanţarea pentru „Friends of Roumania” pe timp de criză, în timp ce tăiase alte subvenţii pentru acţiuni româneşti în capitalele europene.

În aceeaşi zi, directorul Presei şi Informaţiilor trimitea o scrisoare ataşatului de presă Boncescu la Washington, mult mai realistă, cerându-i ca Legaţia să clarifice urgent problemele revistei „Roumania”. În plus, se exprima în clar că nu agreea deloc propunerea lui Babeş, cu buletinul ca supliment bilunar sau lunar al revistei4.

Dar cu adevărat aflăm cum stătea situţia dintr-o scrisoare a ministrului Carol Davila către W.N. Cromwell. Ministrul se arăta indignat de modul în care secretarul Horia Babeş ar fi denaturat faptele, prezentând lui Filotti o variantă care să-l avantajeze. Adevărul, aşa cum reiese din dialogul Davila-Cromwell, pare să fie altul, tarat de meschinării ridicole umane. Secretarul Horia Babeş nu doar că angajase cheltuieli foarte mari pentru numărul din aprilie al revistei „Roumania”, ci şi transferase o parte din bani în contul personal ca „supliment de leafă”, beneficiind de faptul că preluase direct subvenţia de la guvernul român. Davila îi dădea dreptate lui Cromwell, care spunea că Babeş era un om dificil şi, în plus, ministrul descoperea că secretarul avea o predilecţie spre denaturarea faptelor, abuzând de relaţia sa specială cu Filotti5.

1 Ibidem.2 Ibidem.3 Ibidem, f. 118.4 Ibidem, Scrisoare către ataşatul de presă de la Washington, Boncescu, 29 decembrie 1932,

f. 119.5 Ibidem, Scrisoarea ministrului României la Washington, Carol Davila, către W.N.

Cromwell, 18 ianuarie 1933, f. 132.

– 287 –

Trecând peste această chestiune, ministrul venea cu noi propuneri către preşedintele „Friends of Roumania”. Mai întâi însă, încerca să-l facă atent pe Cromwell asupra schimbării situaţiei în Europa şi asupra necesi-tăţii absolute a unei propagande româneşti în America: „M-am întors din Europa cu impresia că ne aflăm în ajunul unei campanii de mare anvergură de revizuire a tratatelor şi cred că este mai necesar decât oricând de a între-prinde o acţiune de lămurire a opiniei americane asupra acestei chestiuni”1. Ministrul Davila se temea că inamicii ţării urmau să pună din ce în ce mai puternic problema desprinderii unor provincii, precum Transilvania şi Basarabia, şi din acest motiv, măcar în America, „Friends of Roumania” merita să devină o apărătoare a intereselor Bucureştiului.

Davila propunea editarea a două publicaţii: revista „Roumania” – „într-un format mai puţin luxos şi ceva mai redus ca volum”, deoarece „chiar dumneavoastră aţi dat argumentul că în aceste timpuri de depre-siune lumea nu mai are răbdare să citească articole cu caracter general şi oarecum academic”, şi un buletin de presă, care să conţină ştiri din ziare şi informaţii oferite de corespondenţii de presă din Europa2. Davila consi-dera că era utilă editarea ambelor publicaţii, revista de către „Friends of Roumania” şi buletinul de către Legaţia României, ambele urmând a se încadra într-un buget de peste 10 000 $, din care 3 600 $ din partea guver-nului român şi 6 820 $ din partea Societăţii3. Din scrisoare se mai deduce faptul că preşedintele Cromwell nu prea era de acord cu emiterea buleti-nului de către Legaţie, tocmai pentru ca acesta să nu capete un caracter prea oficial şi să nu fie întâmpinat cu suspiciune de americani. Davila făcea o concesie şi credea că putea fi de acord cu asta, punând buletinul sub supravegherea unuia din diplomaţii Boncescu sau Popovici, care pentru asta, „părăseşte provizoriu serviciul diplomatic în vederea implicării într-o acţiune de propagandă”4.

Davila acţiona şi organizatoric: trimitea lui Cromwell o sumă impor-tantă de bani şi solicita o întrevedere cu acesta, deoarece, spunea minis-trul, se convenise împreună cu ceilalţi diplomaţi ai Micii Antante o acţiune mai extinsă de propagandă în America. În plus, trebuia făcut un plan de activitate al „Friends of Roumania” pe termen lung, iar Legaţia urmărea şi cooperarea directă cu membri din societate: domnii Alfred Sloan, Clarence

1 Ibidem, f. 131.2 Ibidem.3 Ibidem, f. 132.4 Ibidem, f. 134.

– 288 –

Dillon, Hernand Behn şi Edsel Ford1.Davila avea şi alte „arme” de convingere şi cointeresare pregătite pentru

Cromwell. Cu aceeaşi ocaze îl anunţa pe acesta că primarul Bucureştiului „s-a arătat foarte dispus să obţină de la Consiliul Municipal numirea uneia din marile străzi din Bucureşti după Dvs., pentru a eterniza astfel amintirea tuturor binefacerilor Dvs. faţă de ţara noastră”2. Un asemenea gest putea sensibiliza pe orice mecena.

În acest context general, situaţia revistei „Roumania” se răsfrângea negativ şi asupra prezumtivilor colaboratori. Aflăm de la un jurnalist, Whit Burnett, că era dezamăgit de faptul că articolele scrise de el în România – pentru texte despre graniţele româneşti şi un interviu cu regele Carol – nu au apărut niciodată din cauza statutului incert al revistei „Roumania”3. Ziaristul se declara şocat de acest detaliu: revista nu mai apăruse de un an, iar simpatia principalului finanţator, Cromwell, ar fi fost în scădere. De la Burnett aflăm că W.N. Cromwell era „unul din cei mai apreciaţi cetăţeni ai Americii”, cu o participare activă în diferite comitete, iar situaţia încâlcită din jurul „Friends of Roumania” ar fi arătat că Bucureştiul nu îl aprecia suficient pe cel care se dedica total dezinteresat acestei societăţi. Sfatul lui Burnett, adresat directorululi Filotti printr-o scrisoare, mergea către o implicare mai mare în revista „Roumania”, care nu doar că se afla cu totul la inima lui Cromwell, dar ar fi fost şi foarte apreciată de cititorii ei4.

După o anchetă mai serioasă în acea problemă, ministrul României la Washington, Carol Davila, revenea cu explicaţii mult mai dure şi mai tran-şante către Filotti. El afirma că, împreună cu Boncescu, am „rămas tâmpiţi” de textele domnului Babeş, care dorea să scoată Legaţia drept „ţap ispă-şitor”, şi că „la atâta inconştienţă şi îndrăzneală în denaturarea adevărului, evident că nu mă puteam aştepta”5. Analiza lui Davila asupra activităţii „Friends of Roumania” şi revistei sale, făcută la nervi sau nu, arată inefici-enţa acţiunilor de propagandă ale statului român în America: „Ce să mai spun despre pretenţia de a combate ştirile zilnice ale corespondenţilor din Europa printr-o revistă care apare aproximativ o dată pe an şi e citită de Dumnezeu ştie cine. A ne crede atât de proşti dovedeşte la ce idee despre

1 Ibidem.2 Ibidem.3 Ibidem, Scrisoarea jurnalistului Whit Burnett către Eugen Filotti, Direcţia Presei şi Infor-

maţiilor din MAS, f. 136.4 Ibidem, f. 137-138.5 Ibidem, Telegrama ministrului Carol Davila către Eugen Filotti – MAS, 26 ianuarie 1933,

f. 140.

– 289 –

România a putut ajunge un tânăr care a fost lăsat nestânjenit să-şi facă de cap ani de zile, la adăpostul figurii bietului Cromwell, care, din ce în ce mai obosit, mai incoerent şi mai lipsit de sobrietate, petrecându-şi majo-ritatea timpului la Paris, reprezintă ficţiunea 100% a Societăţii „Friends of Roumania”, într-un mediu american limitat la doar trei persoane!”1.

Davila denunţa situaţia scandaloasă în care, într-un an, se cheltuiseră 2,5 milioane de lei pentru un singur număr de revistă şi, spre comparaţie, oferea exemplul ziarului românesc „America”, ziar care, cu bani puţini, „reprezintă ceva serios aici”. Ministrul român cerea ca toate scrisorile sale să fie arătate superiorilor din Minister şi sugera o acţiune imediată, deoarece „veţi fi de acord că nu pot pune activitatea Legaţiei sub comanda domnului Babeş şi nu pot lăsa la infinit ca orice acţiune de propagandă românească de aici să fie sterilizată de aşa-zisa societate „Friends of Roumania” – completă ficţiune – şi să se piardă în norul de fum al activităţii desfăşurate acolo de domnul Babeş”2. Davila cerea coordonarea directă şi totală a acţiunilor de propagandă şi întâietatea Legaţiei în faţa oricăror posibili profitori. Mai mult, dădea dreptate unui proaspăt discurs al lui Maniu în Parlament, care afirmase că nu se făcuse destul în chestiunea propagandei româneşti din străinătate. Ministrul României la Washington era decis să intervină direct şi să eficientizeze activităţile de promovare a imaginii României3.

Justeţea opiniilor lui Davila se vedea în telegramele schimbate între Legaţie şi Minister, când se anunţa că din cauza unei boli a lui W.N. Cromwell, activitatea „Friends of Roumania” era paralizată, iar numărul special de revistă dedicat regelui Carol al II-lea devenea total incert4. Totuşi, subsecretarul de stat Savel Rădulescu cerea îmbunătăţirea relaţiilor cu preşedintele „Friends of Roumania” şi încercarea de a scoate simultan revista şi buletinul de informaţii5.

Demonstrând din nou celebra sa generozitate şi încercând să repună totul pe linia de plutire, W.N. Cromwell avea un puseu de activism în martie 1933. El achita integral toate obligaţiile Societăţii, plătea pe un an chiria sediului şi chiar îl reangaja pe Horia Babeş, de data asta cu mandat precis6. Mulţumit de gesturile sale, chiar preşedintele „Friends of Roumania” îi 1 Ibidem.2 Ibidem.3 Ibidem, f. 141.4 Ibidem, Telegrama ataşatului de presă de la Washington, Boncescu, către subsecretarul

Presei şi Informaţiilor – MAS, 27 ianuarie 1933, f. 142.5 Ibidem, Telegramă a subsecretarului de stat Savel Rădulescu către Legaţia României din

Washington, 14 februarie 1933, f. 145.6 Ibidem, Scrisoarea lui W.N. Cromwell către ministrul Carol Davila, 24 martie 1933, f. 147.

– 290 –

spunea ministrului Davila: „…veţi fi mulţumiţi să ştiţi că, cu toată criza mondială care a pus capăt ori întrerupt activitatea a aproape tuturor socie-tăţilor din categoria noastră, steagul nostru continuă să fâlfâie ca un simbol al interesului ce port României şi al prieteniei reciproce dintre dânsa şi Statele Unite”1.

Cu tot acest entuziasm, o serie de întâlniri dintre Cromwell şi Davila au adus o modificare majoră în colaborarea româno-americană. Cromwell rămânea însufleţit de cele mai bune sentimente faţă de noi şi era „hotărât să continue a acorda Societăţii suportul domniei sale, moral şi financiar”, dar hotăra suspendarea revistei atât timp cât persista criza economică2. Rămânea astfel doar în sarcina Legaţiei României editarea mult discuta-tului buletin, printr-o subvenţie lunară de 400 lei de la guvern. Aparent, relaţia dintre Legaţie şi structura condusă de William Nelson Cromwell rămânea intactă, dar era clar că o serie de probleme şi neînţelegeri lovise în coerenţa colaborării.

Saga societăţii „Friends of Roumania” în perioada interbelică ne indică faptul că succesul unui proiect nu era legat doar de entuziasmul iniţial al unui grup de oameni şi de banii alocaţi pentru diferite idei măreţe. În egală măsură, eficienţa ţinea de un complex care să cumuleze profesionişti pricepuţi, capacităţi de organizare şi promovare, supravegherea detaliilor şi flexibilitate – de la etapă la etapă – în funcţie de condiţiile pe care le ofereau vremurile şi societatea americană.

Apoi, s-a văzut că natura dublă a propagandei româneşti în America – pe de o parte, texte despre istoria şi civilizaţia românească, pe de altă parte, informaţii la zi din ţară – a dus la diferenţe de opinii, neînţelegeri şi conflict. S-a adăugat la aceasta meschinăria umană, care a reuşit să denatu-reze un proiect frumos şi să transforme într-o ficţiune ideea de propagandă, eficientă doar pe hârtie. În teorie, s-a dorit mult ca publicaţiile Societăţii „Friends of Roumania” să familiarizeze publicul american cu istoria, speci-ficul şi interesele politice ale unui stat mijlociu est-european. De asemenea, existau propuneri frumoase de susţinere a unor conferinţe şi dezbateri, în care lingvişti, istorici, geografi şi alţi savanţi din România să dezvolte inte-resul americanilor pentru ţara de la gurile Dunării şi să obţină, în acest fel, susţinători fideli pentru cauza României.

După mai mult de un deceniu de activitate, însă, „Friends of Roumania” s-a dovedit un semieşec, poate în principal din cauza obiectivelor prea laxe 1 Ibidem.2 Ibidem, Telegrama ministrului Carol Davila către Ministerul Afacerilor Străine, 5 aprilie

1933, f. 149.

– 291 –

şi difuze şi din cauza încrederii în bunele intenţii ale unor persoane.

SUMMARYAt the beginning of the interwar period, due to the aggressive prop-

aganda made by the Hungarian and Russian circles in America which denounced the belonging of Transylvania and Bessarabia to the Romanian state, Romanian Foreign Ministry decided to engage in a long-term propa-ganda strategy in order to make Romania known by the Americans and to promote the foreign policy interests of Bucharest.

It was considered that a direct propaganda wouldn’t be as successful as an indirect one, and thus the Society “Friends of Roumania” (1920) emerged, consisting of Americans and Romanian-Americans. This Society was led by William Nelson Cromwell, a rich man, former lawyer with ties to Congress and the White House, who provided a good deal of money needed for current activities.

“Friends of Roumania” was in close relations with the Royal Legation of Romania in Washington and also with the Ministry of Foreign Affairs of Roumania, from whom it received regular subsidies. The Society issued several publications in which were published articles regarding the Roma-nian history and civilization that were meant to communicate the official views of the Romanian state. Unfortunately, after several years of question-able efficiency the activity of “Friends of Roumania” became overshadowed by the fraudulent misuse of funds initiated by its secretary, Horia Babes.

The saga of “Friends of Roumania” in the interwar period indicates the fact that the success of the project was not only related to the initial enthusiasm of a group of people and the great sums of money that spon-sored different great ideas. Equally, the efficiency was linked to a complex that combined skilled professionals, organizational and promotional skills, thoroughly supervision of details and flexibility – from stage to stage – depending on the historical context and the American society.

Afterwards, the dual nature of the Romanian propaganda in America became obvious – on the one hand, through texts about the Romanian history and civilization, and on the other hand through up to date informa-tion from and regarding Romania – that led to different opinions, misun-derstanding and conflict. In addition, the human meanness managed to distort a good project and turn it into a pseudo propaganda idea, efficient only on paper.

In theory, the aim was to familiarize the American audience through

– 292 –

the publications of “Friends of Roumania” with the history, features and political interests of a Middle-Eastern European state. Furthermore, there were several proposals to organize conferences and debates in which linguists, historians, geographers and other Romanian scholars, had to arouse the interest of the Americans who were to became loyal supporters of the Romanian cause.

However, after more than a decade of activity, “Friends of Roumania” proved to be a semi-failure mainly because the objectives were too lax and diffuse and due to the trust in the good intentions of people.

Bibliografie- Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Bucureşti, Fond Mini-

sterul Propagandei Naţionale, Serviciul Propagandă, Dosar 107/1928-1936.

- Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith (1998). Istoria României. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

- Cull, Nicholas J., Culbert, David, Welch, David (2003). Propaganda and Mass Persuasion: a historical encyclopedia, 1500 to the present. Santa Barbara, California, ABC-CLIO, Inc.

- Dascălu, Nicolae (1998). Propaganda externă a României mari (1918-1940). Editura Alternative.

- Iorga, Nicolae. Scrisori către românii din America, 1922-1923. Cleve-land: tipografia ziarului „America”.

- Stanciu, Ion (1996). În umbra Europei. Relaţiile României cu Statele Unite în anii 1919-1939. Bucureşti: Editura Silex.

- Scurtu, Ioan, ed. (2003). Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită. Bucureşti: Editura Enciclopedică.

- Tafrali, Orest (1920). Propaganda românească în străinătate. Craiova: „Ramuri”.

– 293 –

PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA OPERAŢIUNEA „BARBAROSSA” (22 IUNIE 1941 – 23 AUGUST 1944). INTERPRETĂRI ÎN SPIRITUL

„TOVĂRĂŞIEI ROMÂNO-SOVIETICE” ÎN MANUALELE ŞI TRATA-TELE DE ISTORIE ROMÂNEŞTI COMUNISTE

Arthur TULUŞ

Încă din primele lui momente de existenţă, regimul comunist a produs schimbări radicale în toate planurile, inclusiv în domeniul social şi cultural. Ideologii partidului şi-au propus imediat să acţioneze pentru formarea pe plan spiritual a „omului nou”, după prototipul impus din afară a acelui „homo sovieticus”, având ca trăsături definitorii „o înaltă conştiinţă soci-alistă şi un ataşament necondiţionat la ideologia şi politica Partidului Comunist”1. Indisolubil legată de această campanie de sovietizare, alinierea ideologică trebuia să se subordoneze direct principiului eliminării „duşma-nilor de clasă”, începând prin distrugerea structurilor rurale, continuând cu lichidarea burgheziei şi sfârşind prin îndepărtarea tuturor celor care exercitau o influenţă morală sau spirituală asupra societăţii – intelectualii. „Totalitarismul, odată venit la putere, înlocuieşte invariabil toate talentele de primă mână, indiferent de simpatiile lor, cu oameni a căror lipsă de inte-ligenţă şi creativitate constituie totdeauna cea mai bună garanţie a loiali-tăţii lor”2.

Istoricii au primit din partea structurilor comuniste misiunea de a deveni ideologi ai Partidului. În conformitate cu această directivă, lucră-rile de istorie scrise în perioada 1947-1989 se îndepărtează mai mult sau mai puţin de realitatea istorică pe care o interpretează, fiindcă ele nu sunt numai teorii ştiinţifice (unele de-a dreptul absurde), ci sunt şi o altă faţă a propagandei regimului care cenzura şi dicta tipul de istorie ce trebuie prezentat poporului. În mod normal, istoriografia românească din perioada comunistă a fost sensibil legată de schimbările petrecute la nivelul condu-cerii Partidului şi, mai ales, al raporturilor nomenclaturii de la Bucureşti cu cea din Moscova. De altfel, cel mai sensibil capitol al „relaţiilor tovărăşeşti româno-sovietice” a fost, în toată perioada comunistă, problema Basarabiei. Maniera în care a fost reflectată istoria acestei provincii în diverse surse (manuale, tratate etc.) este extrem de interesantă, deoarece se constituie

1 Mihai Golu, „Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist”, Arhivele totalitarismului, anul IV, nr. 19-20, Bucureşti, 1998, p. 75.

2 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 447.

– 294 –

într-un veritabil barometru al relaţiilor politice dintre liderii şi partidele comuniste de la Bucureşti şi Moscova. În tot acest vârtej al interpretărilor istoriografiei comuniste, problematica participării României la Operaţi-unea „Barbarossa” (atacarea de către Axă şi aliaţii săi a Uniunii Sovietice la 22 iunie 1941) şi, mai ales, a motivaţiei acestei participări militare trebuie privită şi asociată cu alte două momente importante: unirea Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918 şi anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică (sfârşitul lunii iunie 1940).

În România, perioada comunistă nu a fost unitară şi compactă şi, deci, nici istoriografia comunistă nu avea cum să fie aşa. În linii mari, distingem trei mari perioade în evoluţia ei: (1) istoriografia de tip stalinist, internaţi-onalistă, specifică anilor ’50; (2) istoriografia de recuperare a unor valori naţionale, specifică anilor ’60; (3) istoriografia ceauşistă, de tip naţional-comunist, de după anul 19711.

În planul istoriei, după scurta tranziţie a anilor 1944-1947, care a mai permis încă unele manifestări ale „vechii“ istoriografii, „noua”istorie, marxistă, în fond stalinistă, a ocupat întregul teren.Seismul în istoriografie nu a fost de mai micăamploare decât cel care a afectat ansamblul structu-rilor sociale, în condiţiile în care nu exista în istoriografia românească o tradiţie marxistă. În numai câţiva ani, reperele istoriei româneşti au fost inversate, deoarece firul ei conducător care fusese ideea naţională a fost înlocuit cu spiritul internaţionalist dictat de la Kremlin. Ocuparea locului vechilor istorici de către pseudospecialişti au netezit Partidului calea spre falsificarea istoriei, prin ştergerea a tot ce era naţional românesc. Oparte a istoricilor profesionişti s-au aliniat noilor imperative, dar marii universi-tari, cu puţine excepţii, au fostreduşi la tăcere, alungaţi de la catedră, mulţi dintre ei întemniţaţi, unii murind în închisoare (vezi cazul lui Gheorghe I.Brătianu).De fapt, conştient de puterea culturii în educarea populaţiei – „de a contribui la crearea omului nou, de a întreţine o stare de psihoză proprie contrarevoluţiei”2 –, P.C.R.3 înfiinţează o serie de instituţii noi prin 1 Istoriografia comunistă poate fi şi mai mult detaliată. De exemplu, istoricul Vlad Geor-

gescu a identificat, în evoluţia istoriografiei comuniste din perioada 1944-1977, mai multe etape: (1) 1944-1960 – „frontul istoric, stabilirea Adevărului”; (2) 1960-1965 – „înce-putul reinterpretării adevărurilor istorice abia reinterpretate”; (3) 1965-1971 – „relaxarea ideologică”; (4) 1971-1977 – „culturnicii şi noile mituri”. Vezi Vlad Georgescu, Istorie şi politică. Cazul comuniştilor români. 1944-1977, Editura Humanitas, 1991, Bucureşti, pp. 6, 8, 51, 58, 66.

2 M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 96.

3 Se foloseşte în general termenul de Partidul Comunist Român, deşi până în 1965 titulatura

– 295 –

care exercită un control şi o cenzură totală în toate domeniile. De exemplu, va transforma bibliotecile în focare de răspândire a culturii socialiste în oraşe şi sate şi va da ordin nou-înfiinţatei Uniuni a Scriitorilor Români (luase locul Asociaţiei Scriitorilor Români), structură condusă şi contro-lată direct de către Partid, „să producă” o literatură de consum conformă din punct de vedere ideologic1. Fenomenul s-a manifestat cu predilecţie începând din anul 1948, după ce regimul a reuşit să se consolideze. În anii precedenţi, mult mai importantă pentru P.C.R. fusese preluarea puterii politice şi economice sau înlăturarea monarhiei, decât subordonarea elitei intelectuale. La 9 iunie 1948 însă, o mare parte din vechii academicieni au fost excluşi (îndeosebi membrii marcanţi ai fostelor partide istorice, dar şi persoane care se manifestaseră critic la adresa P.C.R.)2, noii veniţi fiind înlocuiţi cu oameni fideli noii puteri. Marea majoritate a celor care le-au luat locul nu aveau însă o activitate ştiinţifică care să le permită accederea în forul suprem al ştiinţei din România, fiindpersoane cu o poziţie peri-ferică în profesia lor. Rolul lor era acela de cerberi ideologici, de instru-mente de impunere a noii politici culturale, mult mai importantăfiind adeziunea lor totală la comunism3. Printre aceşti cerberi ideologici au fost mulţi „istorici” improvizaţi,cele mai ilustrative exemple fiind Mihail Roller, Petre Constantinescu-Iaşi, Victor Cheresteşiu, Ladislau Banyai sau Barbu-Câmpina – istorici de partid care au ocupat cele mai importante poziţii în sistem. De departe, s-a detaşat figura lui Mihail Roller, numit de către Lucian Boia „miculdictator al istoriei” sau „dirijorul noii istoriografii”4.

Cu un trecut pus în slujba mişcării comuniste şi cu o pregătire ideolo-gică la Moscova5, Mihail Roller a fost întruchiparea prototipuluide pseu-

oficială era aceea de Partidul Muncitoresc Român.1 Elena Larisa Muşat, „Terorismul de stat în România comunistă”,Anuarul Institutului de

Investigare a Crimelor Comunismului în România.De ce trebuie condamnat comunismul, vol. I, 2006, Bucureşti, p. 54.

2 Vezi Petre Popescu Gogan, „«Demolarea» Academiei Române”,Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 28, pp. 8-53. Printre academicienii care nu şi-au mai regăsit locul în noua instituţie, amintim pe: Simion Mehedinţi, Alexandru Lapedatu (secretarul general al vechii Academii), Ioan Lupaş, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Dimitrie Gusti (preşedintele acestei instituţii în momentul epurării), Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Zenovie Pâclişanu, Constantin Rădulescu-Motru (fost preşedinte al Academiei), Lucian Blaga ş.a.

3 L. Pleşa, „Mihail Roller şi «stalinizarea» istoriografiei româneşti”, Annales Universitatis Apulensis, nr. 10/1, Alba Iulia, 2006, p. 165.

4 Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 108.

5 Născut la 6 mai 1908, la Buhuşi, într-o familie evreiască, tatăl său fiind funcţionar, Mihail Roller urmează cursurile şcolii tehnice din Berlin şi Paris (1925-1931), unde se remarcă mai mult ca activist comunist, debutând acum în presa ilegală comunistă. În 1926 s-a

– 296 –

doacademician funcţionar de partid, care avea rolul de a aplica în totalitate linia marxist-leninistă şi de a supraveghea respectarea ei. De fapt, până în 1960, posturile din viaţa culturală şi artistică au fost ocupate de funcţio-nari de partid, în timp ce adevăraţii specialişti ai respectivelor domenii erau simpli executori ai directivelor date de Partid1. Reîntors în ţară în toamna anului 1944, odată cu Armata Roşie, Roller a primit misiunea de a activa în aparatul de propagandă a partidului, fiind mai întâi adjunct (din 1945) şi, ulterior, între 1949 şi 1955, seful Comisiei de învăţământ la Secţia Propa-gandă şi Agitaţiea C.C. al P.M.R., comisie ce a primit ca sarcină elaborarea manualelor unice, majoritatea traduse din limba rusă. Sub directa sa supra-veghere, în programele pentruşcoala elementară au fost introduse „noţiuni despre noii dascăli ai clasei muncitoare” (Marx, Engels, Lenin, Stalin), iar studiul limbii ruse începea din clasa a IV-a şi continua până la facultate2.

Meritele sale în aplicarea tiparului ideologic stalinist îi vor permite o ascensiune rapidă: membru titular al Academiei R.P.R. (de la 1 noiembrie 1948), director adjunct al Institutului de Istorie a Partidului, profesor şi şef al Catedrei de istoria României la Academia Militară Politică din Bucureşti (1948-1955) şi deputat în Marea Adunare Naţională (din martie 1948)3. Roller s-a implicat cel mai mult în rescrierea istoriei potrivit concepţiei marxist-leniniste de periodizare şi evoluţie socială (materialismul dialectic şi istoric, conform căruia factorul economic era unicul determinant în evoluţia omenirii iar motorul progresului era lupta de clasă). Necesitatea rescrierii istoriei României în acord cu viziunea noii puteri era cerută cu insistenţă de către Roller, deoarece „neîntocmirea unei noi istorii a Româ-nieiar fi însemnat a lăsa în mâna duşmanului de clasă o armă ideologică împotriva clasei muncitoare”4. Manualul unic de istorie a apărut în timp record încă din 1947, dar Roller şi echipa sa (Gheorghe Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor) nu au plecat de la zero, folosind o serie de docu-

înscris în Partidul Comunist German, de unde se transferă în 1928 în Partidul Comunist Francez. Reîntors în 1931 în ţară, Roller va ocupa diverse funcţii în P.C.R., fapt pentru care este arestat de trei ori, însă eliberat de fiecare dată din lipsă de dovezi. În 1940, fuge din România în Basarabia anexată de curând de Uniunea Sovietică şi, de acolo, la Moscova, unde va activa în grupul Anei Pauker şi va urma Facultatea de Istorie a Universităţii din Moscova.

1 Anelli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în România după 1945, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2001, p. 100.

2 Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări instituţionale, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 329.

3 L. Pleşa, op. cit., pp. 166-167.4 Mihail Roller, „Realizări şi sarcini noi pe tărâmul ştiinţelor istorice”,Studii. Revistă de

istorie şi filozofie, nr. 4, 1949, p. 15.

– 297 –

mente ale P.C.R. din perioada ilegalităţii (cu precădere tezele Congresului al V-lea,ţinut la Moscova în 1930), în care erau criticate unirea Princi-patelor Române din 1859, Marea Uniredin 1918, regimul constituţional, marile reforme democratice, monarhia, sistemulparlamentar, activitatea liderilor partidelor istorice, politica externă etc. Aceste teze cu privire la trecutul României erau elaborate de activiştii din Secţia de propagandă şi agitaţie sau de la Institutul de Istorie a Partidului, fiind sancţionate apoi la plenare şi congrese ale P.M.R şi devenind dogme. Textele de autoritate erau: „învăţăturile” lui Stalin, Cursul scurt de istorie al P.C.U.S., hotărârile C.C.al P.M.R., dar şi articolele şi cuvântările lui Gheorghiu-Dej1.

Manualul de istoria României (titlu simptomatic, schimbat apoi în Istoria Republicii Populare Române) a apărut în perioada 1947-1956 şi a fost folosit până în anul şcolar 1961-1962. Discursul lui Roller a devenit normă de exprimare în perioada 1948-1955, fixând limitele în care urma să seîncadreze noua istoriografie. Aceasta avea misiunea de a dezrădăcina din conştiinţaromânească valorile tradiţionale şi a le înlocui cu teme propagan-distice care exprimau preamărirea U.R.S.S. şi a lui Stalin, viziune extinsă şi asupra Rusiei ţariste şi a migratorilor slavi (Roller afirmând că studiul marxism-leninismului duce laînsuşirea celei mai avansate culturi din lume – cultura sovietică); condamnarea factorilor externi de inspiraţieocci-dentală; condamnarea vechilor clase dominante din trecut – boierimea („trădătoare” în favoarea otomanilor) şi burghezia („cosmopolită”, „supusă imperialiştilor capitalişti” etc.) – şi minimalizarea rolului personalităţilor istoriceromâneşti; tăierea prin falsificare a legăturilor istorice ale Basara-biei cu spaţiul românesc.

În această primă fază a istoriografiei comuniste (1947-1960), stalinistă sau rolleriană, istoria provinciei dintre Prut şi Nistru a fost falsificată în mod grosolan pentru a putea demonstra drepturile legitime ale Uniunii Sovietice, şi nu ale României, asupra acestui teritoriu. În manualul lui Roller, participarea României la Primul Război Mondial este prezentată drept „acţiune imperialistă”, în timp ce unirea Basarabiei din 1918 este rezultatul unei ocupaţii militare: „guvernul reacţionar român, folosind situaţia militară grea a tinerilor Republici Sovietice, le atacă şi ocupă Basa-rabia (ianuarie 1918), înăbuşind cu forţa armată, rezistenţa sovietelor revo-luţionare care au luat naştere şi s-au dezvoltat în timpul Revoluţiei”2. În continuare, evenimentele din vara anului 1940 sunt tranşate clar într-o 1 L. Pleşa, op. cit., p. 168.2 Istoria României. Manual unic pentru clasa a XI-a medie, Mihai Roller (coord.), Editura

de Stat, Bucureşti, 1948, pp. 545 şi 549.

– 298 –

singură frază: „la 27 iunie 1940, în urma înţelegerii dintre guvernul român şi guvernul Uniunii Sovietice, se lichidează conflictul teritorial, ce exista între ambele guverne, conflict care se născuse în urma intervenţiei arma-telor române împotriva Sovietelor în 1918”. Aşadar, ultimatumul sovietic se transformase într-o înţelegere amiabilă. În schimb, îi este alocat un spaţiu mai larg participării României la Operaţiunea „Barbarossa” (22 iunie 1941-23 august 1944), fără a se preciza motivele reale ale unei astfel de acţiuni, respectiv recuperarea teritoriilor pierdute la sfârşitul lunii iunie 1940: Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. În acest ultim punct, singura scăpare a autorilor manualului, care nu şi-au permis să-l cenzureze pe Molotov, se regăseşte în declaraţia reprodusă a comisarului poporului pentru Afaceri Externe din martie 1944. „Armata Roşie, în urma victo-rioasei sale ofensive, a ajuns la râul Prut, care formează fontiera de Stat între Uniunea Sovietică şi România. Acesta e primul pas spre restabilirea completă a frontierei de Stat Sovietice, stabilită cu România prin Tratatul din 1940, pe care România l-a violat în mod perfid prin atacul ei nepro-vocat din 1941 în alianţă cu Germania hitleristă”. Pentru a nu lăsa loc de interpretări, în manual se preciza: în „atacarea U.R.S.S.”, „Antonescu a împins poporul român în aventura războinică a lui Hitler, sprijinindu-se pe partidele naţional-ţărănesc al lui Iuliu Maniu şi naţional-liberal al lui Brătianu şi pe cercurile reacţionare politice şi militare”, în contraponderea acestor forţe existând „formaţiunile şi partidele democratice şi patriotice” (P.C.R.!?). „Toate speranţele fasciştilor români de a cuceri noi teritorii în Răsărit s-au prăbuşit sub puternica lovitură a armatei sovietice.” După o scurtă prezentare a victoriilor Armatei Roşii asupra trupelor „fasciste” ale lui Antonescu, de fapt un adevărat elogiu adus eroismului soldatului sovietic (pierderile imense ale românilor fiind prezentate chiar poetic – „călătorul care după război va vizita Ucraina, va fi surprins vazând numeroasele cruci albe de morminte presărate pe tot teritoriul. Soldaţii români au udat cu sângele lor aproape fiecare petec de pământ”), autorii manualului ne prezintă detaliat, în maniera unui bun economist, „totalul bunurilor jefuite din Uniunea Sovietică de fasciştii şi criminalii de război români”, inclusiv ţigări (36.281.000 bucăţi) şi tutun (3.515 tone)1. Cu toate acestea, cea mai mare atenţie şi întindere a textului (pp. 663-684) sunt acordate „mişcării de rezistenţă a populaţiei româneşti împotriva regimului antonescian”. Lesne de înţeles, exagerările sunt direct proporţionale cu atenţia acordată problemei şi par iniţial inexplicabile. Totuşi, hermeneutica textului ne oferă

1 Ibidem, pp. 652, 661-664.

– 299 –

imediat un răspuns clar, autorii căutând să insufle ideea falsă că în România comunismul a fost impus de jos în sus, adică de la nivelul maselor largi ale populaţiei care au luptat pe frontul din Răsărit. „Contactul cu populaţia şi stările de lucruri din teritoriul vremelnic ocupat în U.R.S.S. au deschis ochii ostaşilor români, contribuind ca aceştia să-şi facă o idee mai apropiată de adevăr, în ce priveşte viaţa muncitorilor şi ţăranilor sovietici.” Astfel, „s-a născut” o mişcare patriotică antifascistă românească, în care „un rol impor-tant l-au jucat refugiaţii politici români în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca, D. Petrescu etc.”1.

Manualul lui Roller a devenit simbolul efortului de adaptare a trecutului românesc şi a prezentului de atunci la imperativele ocupaţiei sovietice. Prin această anti-istorie nu s-a urmărit decât să se extirpe cu forcepsul ideologic memoria naţională prin confiscarea masivă a trecutului în spiritul regi-mului „internaţionalist” impus la conducerea României2.

După primele ediţii au apărut şi unele observaţii critice referitoare la conţinutul manualului, primele, paradoxal, venite din partea unor istorici sovietici. Astfel, în noiembrie 1949, în urma vizitei unei delegaţii sovietice la Bucureşti, unul dintre delegaţi, Gorbunov, a precizat următoarele: „Manu-alul de istorie care a apărut are greşeli. După părerea mea, nu trebuia să i se dea drumul. Nu vreausă mă opresc la toate greşelile, ci numai la două: se arată Revoluţia din Octombrie foarte îngust şi nu searată importanţa ei mondială, pentru toate popoarele lumii. A doua greşeală (desigur, nu din parteaoamenilor care conduc, ci efectul lor, care este pătruns de mentali-tatea burgheză):în istorie se spuneacapararea Basarabiei de către U.R.S.S.”3. În anul următor, 1950, istoricul sovietic Zviaghin critica aşa-zisele omiteri ale istoriografiei româneşti, printre care modul cum era descris latinismul Şcolii Ardelene, care oferea o atitudine şovină faţă de maghiari şi de slavi4.

Totuşi, decăderea lui Roller nu s-a datorat criticilor aduse de sovie-tici, ci schimbărilor petrecute în lagărul comunist după moartea lui Stalin (1953). Treptata distanţare a lui Gheorghiu-Dej de Hruşciov, evidentă mai 1 Ibidem, pp. 663, 668. În realitate, comunismul a fost impus cu forţa în România de către

Uniunea Sovietică şi nu a beneficiat de o popularitate prea mare în rândul populaţiei. Grupul „moscovit”, din jurul Anei Pauker, lui Teohari Georgescu şi Vasile Luca, a fost îndepărtat de la putere în 1952 de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, reprezentantul grupării autohtone.

2 Vezi şi Marian Radu Mocanu, Cenzura comunistă, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p. 38.

3 Apud Dan Cătănuş (coord.), Intelectuali români în arhivele comunismului, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, p. 109.

4 Apud L. Pleşa, op. cit., p. 170.

– 300 –

ales după 1960, a avut consecinţe importante şi în plan cultural: au fost eliberaţi din închisoare unii dintre marii istorici închişi de comunişti după 19481; încep să fie republicate operele unor mari istorici români din secolul al XIX-lea; în 1959 este celebrat centenarul Unirii, sărbătoare interzisă până atunci; în 1963 a fost reînfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (deschis în 1913 de N. Iorga şi V. Pârvan) sub conducerea lui Mihail Berza; au fost primiţi în Academia R.P.R. o serie de istorici profesionişti, precum Andrei Oţetea, Mihail Berza, Ioan Nestor şi D.M. Pippidi. Toate acestea nu puteau să rămână fără urmări. La începutul anului 1956, Andrei Oţetea, Constantin Daicoviciu şi Barbu Câmpina i-au trimis lui Dej un document prin care erau demonstrate abuzurile lui Roller, precum şi ale unor apro-piaţi ai lui (Aurel Roman, P. Constantinescu-Iaşi şi Solomon Ştirbu) în domeniul istoriografiei: plagiatul (însuşirea muncii subalternilor săi ierar-hici) şi caracterul neştiinţific (lipsa aparatului critic şi selectarea defec-tuoasă a documentelor). Lovitura de graţie avea să vină în 1958, atunci când, în cadrul unei sesiuni a comisiei mixte a istoricilor româno-sovietici, Andrei Oţetea l-a criticat dur pe Roller pentru neprofesionalismul său, iar delegaţia sovietică nu i-a luat apărarea celui atacat. Roller pierduse şi susţi-nerea Moscovei, la scurtă vreme survenind în condiţii misterioase decesul său (cel mai probabil, sinucidere)2.

Moartea sa nu a însemnat o renunţare imediată sau radicală la tezele susţinute până atunci în istoriografia comunistă românească. Totuşi, după 1960, au apărut o serie de schimbări în interpretarea trecutului, gene-rate îndeosebi de recalibrarea ideologică a raportului dintre internaţional şi naţional în istoria românească – au fost reconsiderate personalităţi şi curente importante din istoria naţională (Ştefan cel Mare, Avram Iancu şi paşoptiştii ardeleni, Şcoala Ardeleană). Postulatele referitoare la lupta de clasă şi la materialismul istoric au rămas valabile, însă în condiţii în care adularea „marelui frate de la răsărit” şi a influenţei slavilor, Rusiei sau Uniunii Sovietice asupra istoriei României a scăzut continuu.

În învăţământ, noile manuale de istorie de liceu vor intra în circuit înce-pând din 1962, echipa de realizare a acestora fiind alcătuită din Dumitru Almaş, G. Georgescu-Buzău şi Aron Petric. Surprinzător, în anii următori, echipa de redactare a încercat să ţină pasul cu distanţarea lui Dej şi, după decesul acestuia din 1965, a lui Ceauşescu faţă de Moscova, care a avut 1 O parte dintre istoricii eliberaţi, cei care au acceptat o serie de compromisuri ideologice,

au fost reintegraţi parţial sau total în viaţa ştiinţifică. Vezi, de exemplu, cazul lui Ioan Lupaş.

2 Pentru detalii, vezi L. Pleşa, op. cit., pp. 174-175.

– 301 –

drept consecinţă relativa liberalizare a mediului intelectual. În mod practic, noile ediţii ale manualelor de istorie au suferit modificări importante şi în privinţa conţinuturilor.

Astfel, în manualul de liceu din 1962, unirea Basarabiei cu România din 1918 rămăsese o decizie odioasă şi inexplicabilă a guvernului regal român. „Plin de ură împotriva statului socialist, el a trimis în ianuarie 1918 armata care a cotropit Basa-rabia, a desfiinţat cu forţa sovietele revoluţionare şi a anexat-o la România. Aceasta a fost un act de agresiune, de încălcare a voinţei liber exprimate de imensa majori-tate a populaţiei din acea regiune. El a trezit o puternică rezistenţă din partea popu-laţiei din Basarabia, dornică de libertate şi progres social”1.

În ediţia manualului din 1965, tonul şi, în mod subtil, concluziile erau cu totul altele. „În Basarabia, teritoriu care în 1812 fusese încorporat la Rusia ţaristă [...], guvernul regal român, folosind dificultăţile prin care trecea în această perioadă tânărul stat sovietic, cu ajutorul Antantei şi al Puterilor Centrale, şi-a trimis trupele în Basarabia, a desfiinţat sovietele, a restabilit rânduielile burghezo-moşiereşti [s.n.]”2.

În ambele ediţii ale manualului, referitor la anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, întâlnim pentru prima dată folosit termenul de „ulti-matum”, pentru a desemna modalitatea prin care România a fost nevoită să accepte cedarea provinciei. Numai că, dacă în prima sa ediţie, autorii manualului se străduiesc să demonstreze corectitudinea unei asemenea politici a U.R.S.S. („statul sovietic a continuat totuşi să lupte pentru rapor-turi de prietenie [...] şi pentru rezolvarea pe cale paşnică a problemei Basa-rabiei, anexată de România în anul 1918. În iunie 1940, guvernul sovietic, venind în sprijinul populaţiei din Basarabia care îşi hotărâse singură soarta încă din 1917 pe baza principiului autodeterminării, a dat un ultimatum guvernului burghezo-moşieresc român [...]”3), atunci în varianta din 1965, nu se mai regăsesc aceste explicaţii puerile şi false, totul rezumându-se la o simplă frază: „în urma notelor ultimative trimise de către guvernul U.R.S.S. şi acceptate de guvernul român, teritoriile Basarabiei şi ale nordului Buco-vinei au intrat în componenţa statului sovietic”4.

În privinţa participării României la „războiul criminal antisovietic”, aşa cum 1 Dumitru Almaş, G. Georgescu-Buzău, Aron Petric, Istoria României. Manual pentru clasa

a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, pp. 286-287. În realitate, voinţa populaţiei basarabene, exprimată prin intermediul Sfatului Ţării, a fost pentru unirea provinciei cu România.

2 Idem, Istoria României. Manual pentru clasa a XI-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pp. 279-280.

3 Istoria României. Manual pentru clasa a XI-a, 1962, p. 336.4 Istoria României. Manual pentru clasa a XI-a, 1965, p. 326.

– 302 –

este descris în ambele ediţii, diferenţele de interpretare sunt minime şi neimpor-tante. Raportat însă la manualul lui Roller, observăm o translaţie evidentă a analizei istoriografice asupra armatei române, asupra raporturilor României cu Germania („de subordonare”), asupra rezistenţei populaţiei (exagerată de autori) împotriva dictaturii lui Antonescu şi împotriva războiului, rezistenţă condusă nu de către acei comunişti „moscoviţi” din manualul lui Roller, ci de către forţele comuniste interne în care un rol important îl avusese chiar Dej1. Explicaţiile şi analizele carac-teristice principiului luptei de clasă, care abundau în manualul lui Roller, sunt mult diminuate. Manualele nu fac, din păcate, nicio referire la motivaţiile naţionale ale participării României la Operaţiunea „Barbarossa”, respectiv recuperarea teri-toriilor anexate de Uniunea Sovietică în 1940, implicarea Bucureştilor rezultând implicit din statutul său de subordonare în faţa Berlinului.

Cea mai importantă opera de sinteză a perioadei de recuperare a unor valori naţionale, specifică anilor ’60, a fost Tratatul de istorie a României,proiect ce a presupus prezentarea cronologică a istoriei naţi-onale în opt volume. Dintre acestea, doar primele patru au ieşit de sub tipar, al cincilea volum, ce urma să fie dedicat epocii domniei lui Carol I, fiind blocat din motive politice. Faţă de perioada stalinistă a istoriografiei, lucrarea a venit cu unele elemente favorabile, printre care este menţionată şi problema Basarabiei2. Însă, în această ultimă chestiune, un rol important l-a avut chiar părintele comunismului – Karl Marx. Publicarea în 1964 a lucrării Însemnări despre români. Manuscrise inedite a oferit lui Dej posi-bilitatea de a readuce pe agenda discuţiilor româno-sovietice, desfăşurate în spatele uşilor închise, problema Basarabiei şi a Bucovinei de Nord3. Mai 1 Ibidem, pp. 334-339.2 Tratatul de istorie a României, Editura Academiei R.P.R., vol. I-IV, Bucureşti, 1960-1964.

În chestiunea Basarabiei, se făceau referinţe în vol. III (relaţiile ţarului Petru I cu domni-torul Moldovei, Dimitrie Cantemir) şi în vol. IV (se aduceau o serie de critici Rusiei, înde-osebi prin prisma Regulamentelor Organice).

3 George Damian, Ceauşescu şi Basarabia, în http://www.cuvintenoi.ro/ceausescu-si-basa-rabia/, data publicării: 14.01.2011. La începutul anului 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej avea să discute la Bucureşti, în cadrul Comitetului Central, chestiunea Basarabiei. Această discuţie a fost provocată de mesajul lui Hruşciov de Anul Nou, în care pomenea de litigiile teritoriale din întreaga lume. În paralel, la Budapesta, în ciuda „relaţiilor frăţeşti”, reînce-puse agitaţia pe tema Transilvaniei. În şedinţa din 20 ianuarie 1964, Gheorghiu-Dej avea să se refere direct la Basarabia: „După asta a fost chestiunea cu Basarabia şi Bucovina de Nord. Eu nu-mi închipui să nu fi fost o înţelegere între ei. Aici nu-i vorba de istorie, nu-i vorba de controverse între istorici, ci este vorba de stări de lucruri care s-au produs”. Fără îndoială, Gheorghiu-Dej se referea la Pactul Ribbentrop-Molotov şi la protocolul secret care a dus la ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Tot în cadrul acestei şedinţe, Dej cerea publicarea de urgenţă a respectivului volum: „Ce mi se pare deosebit de important: sunt câteva lucrări la care noi nu le-am dat drumul şi trebuie să le dăm. Este lucrarea lui

– 303 –

exact, Marx menţiona explicit că în 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”1.

Venirea lui Ceauşescu la putere în 1965 nu a produs schimbări profunde în planul istoriografiei. În primii ani, acesta continuă linia începută de Dej. Totuşi, perioada este favorabilă istoriei, deoarece specialiştii puteau călători în Occi-dent şi participa la congrese internaţionale de istorie, la conferinţe şi colocvii, iar confruntarea de teorii şi idei cu privire la istorie era permisă. Totodată, unul din cei mai importanţi istorici închişi şi denigraţi de fostul regim, Constantin C. Giurescu, este readus la Universitatea din Bucureşti.

În istoriografia ceauşistă, momentul de cotitură a survenit în anul 19712, atunci când dictatorul româna trasat o nouă linie politică şi ideologică în vederea respingerii şi denunţării influenţelor străine în istorie, fapt ce legitima impunerea controlului de către partid şi de stat asupra istoricilor. Perioada de după 1971,cunoscută ca fiind perioada naţional-comunismului, va fi caracteri-zată pe planul istoriografiei de un discurs ultranaţionalist. Istoria este folosită intens de propaganda comunistă, tezele principale căutând să demonstreze că românii au avut o istorie glorioasă care a condus, inevitabil, către gloria prezentului („epoca de aur”). În conformitate cu linia impusă acum de partid, accentul trebuia să cadă pe vechimea naţiunii (obsesia traco-dacismului), pe lupta poporului român pentru independenţă (ca luptă împotriva străinilor) şi pe lupta pentru unitate naţională.

În cadrul Congresului al XI-lea al P.C.R. din 1974 s-a adoptat programul politic prin care partidul stabilea dogmele pe care istoricii nu aveau voie să le neglijeze sau să le combată („protocronismul”3):

– prezentarea tracilor ca fiind una dintre marile civilizaţii ale antichi-

Marx. Trebuie să-i dăm drumul în masă. Avem scrisoarea de la Institutul „Marx-Engels-Lenin” care atestă valabilitatea textului acestei lucrări. Să se păstreze scrisoarea undeva într-un loc, să nu dispară, cum au mai dispărut şi alte documente. Trebuie să nu dispară”.

1 Karl Marx, Însemnări despre români. Manuscrise inedite, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 106.

2 Tradiţii de solidaritate internaţionalistă româno-sovietice. Studii, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Gh. Unc şi Gh. Zaharia, Editura Politică, Bucureşti, 1977, p. 210. Expunere la Consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative, din 9 iulie 1971. În cadrul acestui discurs, Ceauşescu critica „ploconirea faţă de ceea ce este străin şi mai cu seamă faţă de ceea ce este produs în Occident”, cerea să se pună capăt „concepţiilor liberaliste, mic-burgheze, anarhice”, declarând că istoria şi filosofia nu sunt o meserie de specialitate, ci o activitate ideologică pură pe care trebuie să o practice doar oamenii recrutaţi prin partid.

3 În cazul protocronismului, vezi Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 152-204.

– 304 –

tăţii, aflată la egalitate cu grecii şi romanii (tracomania);– după retragerea aureliană, spaţiul nord-dunărean s-a dezvoltat sub

aspectul culturii materiale şi spirituale, iar ideea de statalitate s-a păstrat („stat neorganizat”);

– înapoierea Ţărilor Române în perioada epocilor medievală (respectiv feudală, conform istoriografiei comuniste) şi modernă se datorează impe-riilor vecine agresoare – otoman, austriac şi rus (!!!);

– în obţinerea independenţei României din 1878 Rusia nu avea niciun merit;

– formarea României Mari din 1918 era un moment important al isto-riei naţionale (nu se preciza nimic despre Basarabia);

– actul de la 23 august 1944 (răsturnarea lui Antonescu de la putere, fapt ce a determinat schimbarea alianţelor României) trebuie prezentat ca fiind opera unică a P.C.R., fără a i se acorda Uniunii Sovietice sau unor personalităţi politice româneşti – Lucreţiu Pătrăşcanu şi regelui Mihai – vreun rol.

Directivele stabilite de Ceauşescu între 1971-1974 s-au reflectat în noile manuale apărute. Astfel, în manualul de istorie modernă de clasa a IX-a (cuprindea perioada 1821-1918), elaborat de Elisabeta Hurezeanu, Gheorghe Smarandache şi Maria Totu, Unirea din 1918 a fost amplu prezentată într-un capitol separat, intitulat „Formarea statului naţional unitar român” (pp. 199-207). Deşi Basarabiei nu i se acordă decât un spaţiu restrâns, lucrurile sunt prezentate într-o manieră simplă, clară şi fără duble înţelesuri: „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a dat impuls puternic şi luptei de eliberare naţională. Principiile proclamate de ea privind auto-determinarea naţională corespundeau năzuinţelor adânci ale popoarelor aflate sub dominaţie străină, dorinţei legitime de a se rupe cu legăturile istorice ale acestei dominaţii. După ce la 22 ianuarie 1918 s-a constituit Republica Moldovenească Independentă, la 27 martie acelaşi an, Basa-rabia, teritoriu al Moldovei care în 1812 fusese încorporat în Rusia ţaristă, s-a unit cu România în urma hotărârii reprezentanţilor aleşi ai populaţiei dintre Prut şi Nistru”1.

Evoluţia istoriei naţionale după formarea României Mari a făcut obiectul manualului de istorie contemporană de clasa a X-a, elaborat de Aron Petric şi Gh. I. Ioniţă. Raptul Basarabiei este prezentat în mod corect. În condiţiile dezmembrării Poloniei (fără a se preciza şi rolul jucat de U.R.S.S.), după ce Franţa, principalul aliat al României, a fost cotropită 1 Elisabeta Hurezeanu, Gheorghe Smarandache, Maria Totu, Istoria modernă a României.

Manual pentru clasa a IX-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 201.

– 305 –

şi nevoită să capituleze, „la 26 iunie 1940, pe baza notelor ultimative adre-sate României de către guvernul sovietic, teritoriul dintre Prut şi Nistru (Basarabia), precum şi partea de nord a Bucovinei au fost încorporate Uniunii Sovietice. Acest act a fost folosit din plin de cercurile fasciste şi prohitleriste, care au dezlănţuit o intensă propagandă împotriva U.R.S.S., acţionând pentru împingerea României în braţele Germaniei hitleriste”. În mod subtil, ultima frază lăsa să se înţeleagă că unul dintre motivele reale ale aderării Bucureştilor la Axă a fost tocmai această agresiune comisă de „marele frate de la răsărit” asupra României, în condiţiile prăbuşirii alian-ţelor tradiţionale ale statului român1. Firesc, după ce România a intrat în sfera de alianţă germană şi „pentru a extinde războiul în răsărit şi a cuceri Uniunea Sovietică, Germania hitleristă avea nevoie să folosească poziţia strategică, precum şi potenţialul economic şi militar al României”. Astfel, se va ajunge „în anii dictaturii militaro-fasciste şi ai războiului antisovietic” (pp. 93-104). Practic, războiului îi sunt dedicate câteva fraze, restul capi-tolului fiind o antiteză între forţele benefice ţării (grupate în jurul P.C.R.) şi cele nefaste (Antonescu, aservit Germaniei, şi legionarii, care împuşcă şi asasinează o serie de oameni politici reabilitaţi de regim între timp – N. Iorga, V. Iamandi şi alţii). În răsturnarea regimului Antonescu, regele Mihai este un simplu executant al P.C.R., rolul partidelor istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) este doar reamintit, în timp ce Uniunii Sovietice nu i se acordă niciun rol. Actul de la 23 august 1944 este prezentat când insurecţie, când revoluţie de eliberare socială şi naţională.

Tratatele de istorie2 din această perioadă reflectă în totalitate interpre-tarea impusă de partid, interpretare care se regăseşte, după cum am văzut, şi în manualele de istorie. De altfel, dictatorul român a trasat noilor istorici3 sarcina de a realiza o istorie a României în 10 volume, proiect ce nu s-a materializat.

În concluzie, chestiunea Basarabiei a fost un subiect sensibil al relaţi-ilor româno-sovietice în toată perioada comunistă, iar modul cum a fost prezentată participarea României în campania Axei împotriva U.R.S.S. are 1 Aron Petric, Gh. I. Ioniţă, Istoria contemporană a României. Manual pentru clasa a X-a,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984, p. 82.2 Amintim doar unul dintre ele: Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria româ-

nilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1971. 3 În perioada 1974-1975, istoricii formaţi înainte de război sunt pensionaţi forţat şi alungaţi

din universităţi şi institute: A. Oţetea, C. Daicoviciu, D.M. Pippidi, M. Berza, Constantin C. Giurescu şi D. Prodan. Plecările istoricilor în străinătate se restrâng, iar istoria va trece exclusiv sub controlul Partidului. Din 1976, tuturor studenţilor de anul I li se predă cursul „Istoria Patriei”, profesorii provenind exclusiv din rândurile Academiei de Partid.

– 306 –

legătură directă cu această problemă. Comuniştii români nu au îndrăznit să ridice în mod deschis problema apartenenţei teritoriului dintre Prut şi Nistru la spaţiul românesc şi au preferat tot felul de mijloace paralele şi indirecte, fapt ce a iritat şi mai mult Moscova.Din păcate, în toată istorio-grafia comunistă, indiferent de etapele ei, nu găsim nicio referire directă la principala motivaţie a intrării României în războiul antisovietic, şi anume recuperarea teritoriilor pierdute în favoarea U.R.S.S. în vara anului 1940, implicarea Bucureştilor rezultând implicit din statutul său de subordonare faţă de Berlin.

În al doilea rând, războiul antisovietic a fost cel care a deschis larg uşa pătrunderii comunismului în România. După cum am văzut, istoriografia comunistă a pus mai întâi accentul pe factorul exterior (U.R.S.S şi gruparea comuniştilor români „moscoviţi”), pentru ca, în ultima sa fază, a naţional-comunismului, să afirme rolul esenţial şi singular al P.C.R. în impunerea acestui regim politic în România.

Nu în ultimul rând, regimul Antonescu se face vinovat, aşa cum a demonstrat-o Raportul final din noiembrie 2004 al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, de deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor în Transnistria. Din anumite consideraţii1, istoriografia comunistă nu a făcut nicio referire la statutul sau la situaţia evreilor, precum şi al altor categorii etnice supuse unui regim de degradare umană din partea regimului Antonescu.

1 Sunt multe explicaţii: evreii erau asociaţi capitalului imperialist financiar; problemele etnice şi religioase nu sunt altceva decât deghizări ale luptei de clasă; în Uniunea Sovietică, antisemitismul a devenit în mod oficial un subiect interzis ş.a.

– 307 –

POLITICA DE CADRE ÎN SISTEMUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN RSSM ÎN ANII 1950-1980

Nadejda SCOBIOALĂ

Problema cadrelor didactice a constituit una dintre preocupările esen-ţiale ale regimului sovietic, instaurat după 1944 în Basarabia. Pe de o parte, organele sovietice şi de partid din Moldova sovietică, conduse preponde-rent de etnici ruşi sau ucraineni, urmăreau realizarea prin intermediul insti-tuţiilor de învăţământ şi al sistemului educaţional a unor obiective precum: propagarea, educarea şi reeducarea tineretului în spiritul ideologiei comu-niste, ştergând din memoria colectivă tot ce putea aminti trecutul. Pe de alta parte, rusa era limbă de predare în instituţiile de învăţământ, fiind instrumentul principal în procesul de rusificare a populaţiei majoritare.

Trebuie să remarcăm că în Basarabia predomina populaţia rurală, constituită preponderent din moldoveni, care nu cunoşteau limba rusă, având „dificultăţi de înţelegere” cu autorităţile sovietice şi, prin urmare, fiind trataţi de sovietici ca analfabeţi şi înapoiaţi. Ca şi în alte republici ale URSS, în RSSM a fost proclamată necesitatea culturalizării maselor, punându-se accentul pe „alfabetizarea” băştinaşilor prin intermediul unor cursuri desfăşurate într-un ritm accelerat (prin „alfabetizare” înţelegându-se familiarizarea cu alfabetul chirilic şi reducerea influenţei culturii române asupra populaţiei autohtone). Subliniem că în Basarabia, în perioada post-belică, mai ales în primele decenii ale puterii sovietice, nu a existat o inte-lectualitate naţională în sensul deplin al cuvântului, întrucât cea mai mare parte a intelectualilor locali au emigrat în România, iar ceilalţi au fost eliminaţi de maşina de represiuni sovietică. Astfel, scopul prezentei cerce-tări este determinat de examinarea muncii învăţătorilor sovietici pentru a indica rolul acestora în educarea tinerei generaţii, cu ajutorul surselor, ce reprezintă unele programe şi planuri de învăţământ din RSSM şi unele lucrări speciale, din care aflăm cele expuse.

Necesitatea acută de cadre didactice în perioada postbelica a fost resim-ţită în învăţământul preuniversitar, deşi în şcolile republicii lucrau circa 10 mii de profesori şi învăţători, din care peste 60% nu aveau nici măcar studii medii. Neavând încredere în cadrele basarabene, regimul a preferat să apeleze la serviciile unor persoane originare din alte părţi ale URSS, adeseori cu o educaţie sumară1.1 L. Crudu, „Unele aspecte ale politicii de cadre în învăţământul din RSSM”, Caiete de

– 308 –

Pentru edificarea unei noi societăţi, Moscova trebuia să furnizeze cadrele necesare dezvoltării Moldovei sovietice. În această situaţie, auto-rităţile sovietice au reactualizat lozinca stalinistă: „Cadrele hotărăsc totul”. Dificultăţile în sfera cadrelor erau determinate nu numai de exodul în masă al intelectualităţii peste Prut, dar şi de atitudinea ostilă a basarabenilor faţă de Moscova. Regimul nou-instaurat dorea crearea unei învăţătorimi noi, afişând un dispreţ deschis faţă de foştii profesori; specialiştii autohtoni erau văzuţi ca potenţiali exponenţi ai „naţionaliştilor moldo-români”.1

În instituţiile de învăţământ, regimul a acceptat totuşi şi cadre didactice vechi bine instruite, însă a avut anumite rezerve faţă de acestea, pentru simplul motiv că au fost şcolite în România, în Rusia ţaristă sau în alte ţări aşa-zis burgheze. Nu se bucurau de încredere, de asemenea, învăţătorii care, în timpul războiului, nu au fost evacuaţi din Basarabia sau persoa-nele căzute în prizonierat, deseori destituite în mod inopinat din posturile ocupate. Ei au fost suspectaţi de „colaboraţionism” cu autorităţile române şi de lipsă de loialitate faţă de autorităţile sovietice.

Reieşind din cele expuse mai sus, specificăm că după reinstaurarea puterii sovietice în Basarabia în 1944, în perioada imediat postbelică, soci-etatea urma să fie „purificată” din nou de elementele indezirabile, stabi-lindu-se categoriile de cetăţeni ce urmau să treacă prin „verificări”. A luat amploare campania împotriva „naţionaliştilor” şi a persoanelor de origine socială „nesănătoasă”. Spre exemplu, la sesiunea a patra a Sovietului Suprem al RSSM din mai 1945, Onufrie Andrus, adjunctul comisarului pentru învăţământ al RSSM, afirma că sunt necesare „…demascările urgente ale agenţilor naţionalişti moldo-români, a stârpi din conştiinţa intelectualilor şi studenţilor veninul naţionalismului burghez şi educarea lor în spiritul internaţionalismului şi patriotismului sovietic...”2. Profesori, învăţători şi, nu în ultimul rând, studenţi şi elevi cu mintea imună la dogmele comuniste au fost mereu în centrul atenţiei regimului, fiind deseori suspectaţi de anti-sovietism şi naţionalism.

Exprimarea neîncrederii, reproşurile pentru trecut sau pentru „comi-terea” unor „păcate” se făceau în scopul de a ţine cadrele didactice într-o atmosferă de incertitudine şi supunere absolută faţă de autorităţile sovie-tice. O astfel de metodă era aplicată pe larg în toate instituţiile de învăţă-mânt din RSSM. Specialiştii ale căror idei nu consunau politicii de moment

istorie, an. II, nr. 4 (8), 2003, p. 26.1 Ibidem, p. 26.2 Ibidem, p. 27.

– 309 –

a regimului puteau fi etichetaţi drept „naţionalişti burghezi”1, concediaţi şi deportaţi. Deşi la începutul anilor ‚50 o parte considerabilă din învăţăto-rimea „veche” a trecut pe poziţiile ideologiei oficiale, aceste cadre didactice rămâneau sub controlul partidului şi al KGB-ului în continuare. În 1959, a fost programată sărbătorirea în RSSM a 600 de ani de la descălecarea Ţării Moldovei. Ulterior, din teamă că acest eveniment ar fi putut revita-liza sentimentele naţionale, Aleksei Medvedev, şeful Secţiei de agitaţie şi propagandă a CC al PCM, a dirijat anularea jubileului. Loialitatea învă-ţătorimii faţă de regimul sovietic continua să fie pusă la îndoială. Într-un discurs de referinţă, ţinut la Plenara CC al ULTCM din 30 mai 1987, Victor Smirnov, secretarul doi al CC al PCM, sublinia că „societatea moldove-nească” este influenţată de propaganda burgheză, iar printre studenţii de la USM şi Institutul Politehnic „sunt deseori discutate problema Basara-biei” şi necesitatea aplicării unor măsuri împotriva rusificării. În stil stali-nist, Smirnov marginaliza cadrele naţionale şi îi discredita pe profesorii de baştină, afirmând că „ridică capul foştii chiaburi, foştii membri ai parti-dului ţărănesc şi urmaşii lor”2.

Un rol important în stabilirea sistemului educaţional sovietic în RSSM în perioada de după război au avut programele şi planurile de învăţământ şcolare. Este cunoscut că în sistemul de cunoştinţe ştiinţifice, care formează mentalitatea, un rol deosebit aparţine ştiinţelor socioumane (istorie, filo-zofie, politologie, geografie, limbă şi literatură, drept etc.). Studierea disci-plinelor respective în şcoala sovietică urmărea scopul să formeze tinerei generaţii o mentalitate şi o viziune comunistă asupra lumii. Acest lucru se realiza prin programele şcolare strict reglementate de autorităţile comu-niste şi urmate de învăţători. Procesul de destalinizare a societăţii sovietice nu a însemnat şi democratizarea vieţii spirituale. Şcoala urma să devină „cât se poate de obiectivă şi cât se poate de ştiinţifică, dacă va fi cât se poate de comunistă”3. În programele pentru şcoala medie la istoria URSS, istoria nouă, istoria contemporană şi Constituţia URSS, elaborate de Ministerul Învăţământului în anii 1958-1960 şi puse în aplicare în anul şcolar 1961-1962, se stipula:

Cursul de istorie pentru şcoala medie trebuie să le formeze elevilor într-o formă accesibilă lor înţelegerea ştiinţifică a legităţilor istoriei dezvol-tării societăţii, să-i convingă de inevitabilitatea pieirii capitalismului şi a 1 Ibidem, p. 27.2 N. Bragarin, Evoluţia învăţământului şcolar în RSS Moldovenească (1956-1990), Chişinău,

2005, p. 64. 3 Programe pentru şcoala medie pentru anul şcolar 1962, Chişinău, 1961, p. 4.

– 310 –

victoriei comunismului, să dezvăluie în mod consecvent rolul maselor populare în calitate de făuritori adevăraţi ai istoriei, creatori ai valorilor materiale şi spirituale şi însemnătatea personalităţii în istorie1.

Prin cursul de istorie învăţătorii urmau să educe tineretul „în spiritul ideologiei şi moralei comuniste, al intoleranţei faţă de ideologia burgheză, în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar, al stimei adânci faţă de muncă şi să contribuie la pregătirea elevilor pentru o viaţă socială activă”2.

Programa prevedea un scop bine determinat de integrare a cursurilor de istorie a URSS şi istoriei universale. În programă se evidenţia că istoria poporului rus trebuie expusă în strânsă legătură cu istoria altor popoare din URSS, iar istoria URSS nu poate fi studiată izolat de istoria întregii Europe şi de istoria universală3. Studierea integrată a cursurilor respective urma să se realizeze de pe principiile „luptei de clasă”. Elevii urmau „să înţeleagă comunitatea soartei istorice” a popoarelor URSS în frunte cu marele popor rus în lupta lor comună împotriva ţarismului, moşierilor şi duşmanilor din alte ţări4. Cursul de istorie a URSS era predat în clasele VIII-X.

Programa cursului pentru clasa a VIII-a prevedea 64 de ore şi cuprindea perioada istorică de la orânduirea comunei primitive până la secolul al XVII-lea inclusiv. Programa respectivă, deşi în esenţă cuprindea istoria slavilor de răsărit, includea şi unele teme ce ţineau de istoria poporului nostru. În cadrul temei „Orânduirea comunei primitive pe teritoriul ţării noastre” învăţătorii predau: epoca de piatră pe teritoriul Moldovei; cei mai vechi agricultori de pe teritoriul Moldovei. Momente din istoria Moldovei erau cuprinse şi în alte teme, cum ar fi: „Aşezările scitice de pe teritoriul Moldovei”; „Slavii pe teritoriul Moldovei”; „Grădiştele slave de pe terito-riul Moldovei”; „Alianţa militaro-politică ruso-moldovenească şi însemnă-tatea ei pentru Moldova”; „Lupta poporului moldovenesc sub conducerea lui Ştefan al III-lea împotriva cotropitorilor străini”; „Instaurarea jugului otoman în Moldova”; „Relaţiile moldo-ucrainene în perioada luptei de eliberare dusă de poporul ucrainean împotriva Poloniei la mijlocul sec. XVII”5. Studierea temelor respective era fragmentară, se accentua doar „comunitatea” istorică a moldovenilor cu slavii de răsărit, lupta „comună” ş.a. Erau ocolite aspectele privind evoluţia similară social-politică, econo-1 Ibidem, p. 4.2 Ibidem, p. 5.3 Ibidem, p. 5.4 Ibidem, pp. 26-32. 5 Ibidem, pp. 46-52.

– 311 –

mică şi culturală a ţărilor române. În clasa a IX-a programa prevedea 72 de ore şi cuprindea secolele XVII-

XIX. Temele legate de istoria Moldovei erau: „Tratatul de pace de la Cuciuc-Cainarjî şi însemnătatea lui pentru Moldova”; „Pacea de la Iaşi (1791) şi însemnătatea ei pentru Moldova”; „Pacea de la Bucureşti (1812) şi însem-nătatea ei pentru Moldova”. În manualele respective de istorie a URSS se accentua însemnătatea „progresivă” a acestor evenimente în istoria popo-rului nostru. În realitate, ţarismul rus, realizând politica panslavismului, a transformat principatele române în teatru de război şi „monedă de schimb” în relaţiile sale cu Imperiul Otoman şi cu Habsburgii. Deosebit de ideolo-gizată era programa de istorie a URSS pentru clasa a X-a, care prevedea 120 ore. Un număr exagerat de mare era repartizat subiec telor privind evoluţia statului sovietic: „Marea revoluţie socialistă din octombrie” (19 ore); „Intervenţia militară străină şi războiul civil” (10 ore); „Trecerea la reconstrucţia socialistă a economiei naţionale. Biruinţa socialismului în URSS” (10 ore); „Marele război pentru apărarea patriei al URSS (1941-1945)” (10 ore); „Restabilirea şi dezvoltarea continuă a economiei naţio-nale a URSS în perioada de după război. Lupta poporului sovietic pentru construcţia comunismului (1946-1961)” (12 ore)1. Programa respectivă includea şi unele aspecte ale istoriei Moldovei dintre Prut şi Nistru şi a Transnistriei: „Gazeta leninistă «Iskra»”; „Tipografia ilegală din Chişinău a gazetei «Iskra»”; „Mişcarea revoluţionară din Moldova în anii primei revo-luţii ruse”; „Întemeierea RASSM”; „Ocuparea Basarabiei de către România regală” ş.a.

Studierea problemelor şi aspectelor istoriei naţionale în cadrul cursului „Istoria URSS” urmărea scopul de a evidenţia aceste aspecte care trebuiau să argumenteze „prietenia de veacuri” a poporului moldovenesc şi a popoa-relor rus şi ucrainean. Profesorii cultivau elevilor, iar prin intermediul lor şi întregii societăţi, „moldovenismul”. Unele evenimente şi informaţii sepa-rate referitoare la istoria Moldovei erau studiate şi în cadrul cursurilor de istorie antică şi istorie medievală. Lipseau programele şi manualele respec-tive. Neajunsul principal în studierea istoriei Moldovei în perioada respec-tivă consta în faptul că învăţătorii prin intermediul programei nu le ofereau elevilor un tablou general al istoriei Moldovei. Primul pas al destalinizării în domeniul istoriei a fost făcut la consfătuirea CC al PCM din 21 mai 1956, la care s-a pus problema studierii istoriei Moldovei în instituţiile de învăţă-mânt. Drept rezultat, în 1957 apare Proiectul programei cursului de istorie

1 Proiectul programei cursului de istorie a Moldovei, Chişinău, 1957, p. 3.

– 312 –

a Moldovei pentru instituţiile de învăţământ superior, elaborat de Univer-sitatea de Stat. Cursul respectiv urma să fie studiat la Facultatea de Istorie după cursul de istorie a URSS1. În învăţământul şcolar, cursul respectiv este introdus în anul de învăţământ 1958-1959 prin Hotărârea CC al PCM şi a Consiliului de Miniştri „Despre unele modificări în predarea istoriei în şcoală”. Se introducea următoarea ordine de studiere a istoriei în şcoală:

clasa IV-a – povestiri episodice din istoria URSS;clasa V-a – cursul elementar al istoriei antice universale;clasa Vl-a – cursul elementar al istoriei medievale universale;clasele VII-VIII – cursul elementar al istoriei URSS.Programa cursului „Istoria RSSM” a fost elaborată de Institutul de

Istorie al Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS, avându-1 în calitate de autor pe Nicolae Mohov. În hotărârea sus-numită, a fost nomi-nalizat şi colectivul de autori al viitorului manual de istorie al Moldovei: S. Afteniuc, I. Budac, Ia. Grosul, A. Grecu, A. Lazarev, T. Crăciun, N. Mohov, F. Ostaşco, A. Repida, E. Russev2. Conţinutul programei şi al manualului respectiv trebuia să corespundă obiectivelor stipulate în hotărârea respec-tivă:

Elevilor, iar prin intermediul lor şi populaţiei, urmează să le fie dată o inter-pretare marxistă a problemelor istoriei, economiei şi culturii Moldovei, să li se demonstreze că poporul moldovenesc s-a izbăvit de exploatarea feudală, capitalistă şi colonială cu ajutorul poporului rus3.

Mai concis a fost N. Mohov, autorul programei, apreciind în prefaţă că:

Programa şi manualul sunt scrise în baza metodologiei marxist-leniniste. În aceasta şi constă deosebirea esenţială faţă de vechile manuale şi programe scrise de autori burghezi. O parte importantă a literaturii la istoria Moldovei este îmbibată cu idei burghezo-naţionaliste şi adeseori antisovietice4.

Studierea istoriei de până la 1812 urma să se facă în baza materialului istoric pentru întreaga Moldovă, fără a se menţiona teritoriul RSSM, deoa-rece, după cum menţiona N. Mohov, „în baza materialului pentru întreaga

1 AOSP a RP, fond 51, inv. 15, dos. 133, fila 9.2 Ibidem, fila 1.3 Programul de istorie a RSSM. Cl. VIII-IX, Chişinău, 1959, p. 6.4 Ibidem, p. 6.

– 313 –

Moldovă este mai uşor de realizat sarcinile instructive şi educative ale predării istoriei Moldovei în şcoală”1. De menţionat că obiectivele propuse de elita sovietică, în bună parte, au fost realizate în următoarele decenii. I. Bodiul, în „memoriile” sale, scrie că „sociologii, istoricii şi savanţii politologi au studiat multilateral etnogeneza poporului moldovenesc şi au clarificat această problemă socială importantă. Ei au determinat corect şi au demon-strat ştiinţific rădăcinile istorice ale poporului moldovenesc”2. Cursul de istorie a Moldovei a început să fie predat în anul şcolar 1958-1959 în clasa a VIII-a, în 1959-1960 – în clasa a IV-a şi începând cu 1960-1961 – în clasa a V-a. În clasa a VIII-a urma să fie studiată perioada istorică din cele mai vechi timpuri până la începutul sec. al XVIII-lea; în clasa a IX-a: sec. al XVIII-lea – sfârşitul sec. al XIX-lea; în clasa a X-a: istoria Moldovei în sec. XX. Pentru studierea cursului de istorie a Moldovei erau prevăzute 15 ore în cl. a VIII-a, 16 ore în cl. a IX-a şi 33 ore în cl. a X-a. Programa de istorie elaborată de N. Mohov includea problemele referitoare la lupta de clasă; prietenia moldo-ruso-ucraineană în sec. XV- XVII; războaiele ruso-turce din sec. XVIII-XIX. Perioada din sec. al XIX-lea era tratată unilateral, istoria Basarabiei fiind ruptă de istoria Moldovei de peste Prut. După cum preciza autorul programei,

în studierea istoriei Moldovei în secolul al XIX-lea o atenţie deosebită trebuie să fie acordată urmărilor progresive ale alipirii Basarabiei la Rusia, care se exprimă prin eliberarea poporului de jafurile turcilor şi tătarilor şi a numeroaselor războaie; prin avântul economic al Basara-biei în componenţa Rusiei; prin atragerea maselor populare la mişcarea revoluţionară din Rusia; prin lupta comună pentru socialism şi comu-nism3.

Problemele-cheie în istoria neamului: geneza; formarea statelor medi-evale româneşti – erau studiate unilateral sau ignorate. De exemplu, peri-oadei secolelor I-X, când are loc geneza poporului român, în programă îi este rezervată doar 1 oră şi o tratare unilaterală, tema fiind intitulată „Uniu-nile de triburi pe teritoriul Moldovei în sec I-X”. O atenţie sporită se atrage istoriei slavilor pe teritoriul Moldovei în sec. X-XIV ş.a. Şi mai tendenţi-oasă era tratarea subiectelor de istorie naţională din perioada aflării Basa-1 N. Bragarin, Evoluţia învăţământului şcolar în RSS Moldovenească (1956-1990), Chişinău,

2005, p. 67.2 Ibidem, p. 68.3 Programul de istorie a RSSM. Cl. VII-X, Chişinău, 1982, p. 3.

– 314 –

rabiei sub dominaţia ţaristă. Istoria spaţiului dintre Prut şi Nistru era ruptă de istoria Moldovei de peste Prut. În scopul perfecţionării programelor şi manualelor şcolare de istorie a RSSM, în anii ‚60-’70 au fost publicate numeroase lucrări metodice şi articole: I. Rusu, Predarea istoriei Moldovei în lumina noilor programe; L. Oganean, Studierea temei „Alipirea Basara-biei la Rusia”; M. Dogotaru, Unele aspecte ale studierii istoriei Moldovei.

Începând cu anul de învăţământ 1981-1982, istoria RSSM este studiată ca disciplină aparte. Pentru studierea cursului „Istoria RSSM” programa din 1982 prevedea: în clasa a VII-a – 31 ore, din care 14 ore din contul istoriei URSS şi 17 suplimentare; în clasa a VIII-a – 32 ore, din care 15 din contul istoriei URSS şi 17 suplimentare; în clasa a IX-a – 17 ore din contul cursului de istorie nouă, contemporană şi istorie a URSS şi în clasa a X-a – 17 ore din contul orelor de istorie contemporană şi istorie a URSS1. Sporirea numărului de ore a permis studierea mai aprofundată a istoriei Moldovei. În comparaţie cu programa din 1959, în cea din 1982 sunt intro-duse teme şi aspecte noi, cum ar fi: „Triburile tracice; primele informaţii despre geto-daci: structura lor socială, viaţa şi credinţa”. Programa a inclus şi teoria sovietică despre formarea „poporului moldo venesc”, care urma să fie studiată în cadrul a două teme: „Slavii şi valahii în spaţiul dunărean şi în Moldova” şi tema „Formarea poporului moldo venesc şi a statului feudal Moldova”. O atenţie deosebită, ca şi în programa din 1959, este acordată următoarelor teme: „Relaţiile moldo-ruso- ucrainene în sec. al XVIII-lea”; „Tratatul de la Luţc şi campania de la Prut din 1711”; „Războaiele ruso-turce din secolul al XVIII-lea şi importanţa lor pentru Moldova”; „Alipirea Basa-rabiei la Rusia în 1812” ş.a. Deosebit de ideologizată era materia studiată în clasele IX-X. Pentru studierea capitolului VI, „Biruinţa puterii sovietice în Moldova. Construcţia socialistă în RASSM”, erau prevăzute 12 ore, din care 2 ore la tema: „Participarea oamenilor muncii din Moldova în zdro-birea contrarevoluţiei şi intervenţiei străine. Ocuparea Basarabiei de către România regală”2. Remarcăm că, deşi introducerea cursului „Istoria RSSM” în 1957-1958, elaborarea programelor şi manualelor şcolare, perfecţionarea predării disciplinei pe parcursul anilor ‚60-’80 au fost paşi progresivi faţă de perioada de până la 1956, studierea cursului respectiv a avut obiective bine relevate. Prin studierea cursului de istorie a RSSM s-a urmărit scopul de mutilare a conştiinţei naţionale a moldovenilor, care s-a înscris în teoria sovietică despre „cele două popoare” romanice de răsărit. Accentuarea în progra mele şcolare a rolului slavilor în formarea poporului „moldovenesc”, 1 Ibidem, pp. 4-8.2 Programul cursului de „Ştiinţe sociale”, Chişinău, 1966, p. 3.

– 315 –

a însemnătăţii „progresive” a actelor de la 1812 şi 1940, trecerea sub tăcere a aspectelor legate de istoria comună a ţărilor româneşti, au fundamentat „moldovenismul” din RSSM.

Un rol deosebit în educarea tinerei generaţii în spiritul ideologiei sovietice a revenit cadrelor care predau „Ştiinţe sociale”. Pentru studi-erea cursului respectiv erau prevăzute 70 de ore (2 ore pe săptămână în clasa a X-a). Programa a fost elaborată de Academia de Ştiinţe Pedagogice din Federaţia Rusă şi Ministerul Învăţământului Superior şi Mediu Profe-sional al URSS. În cadrul cursului „Ştiinţe sociale” urmau să fie studiate premisele apariţiei marxismului, noţiunile fundamentale din materialis mul dialectic şi istoric şi din economia politică1. Programa cursului consta din introducere, cinci teme şi încheiere. Subiectele erau intitulate: „Marxism-leninismul – baza teoretică a construirii comunismului”; „Socialismul – prima fază a comunismului”; „Partidul Comunist al Uniunii Sovietice”; „Transformarea treptată a socialismului în comunism”; „Secolul XX – secolul triumfului comunismului”2. Programa stipula studierea concepţiei comuniste despre lume, rolul conducător al PCUS, caracteristica amplă a societăţii sovietice socialiste. Pentru tema I (20 ore) se prevedea studi-erea următoarelor aspecte: apariţia marxismului; Marx, Enghels, Lenin – întemeietorii comunismului ştiinţific; congresele PCUS. La primele două teme: „Biruinţa Marii revoluţii socialiste din octombrie şi formarea statului sovietic” şi „Dreptul sovietic şi legalitatea socialistă” profesorii aveau scopul de a le transmite elevilor cunoştinţe de bază privind formarea statului şi a dreptului sovietic socialist, referitoare la rolul statului şi dreptului în construcţia comunismului, respectarea legităţii socialiste3. În cadrul temei „Dreptul de stat” elevii urmau să studieze cele trei părţi componente ale marxism-leninismului; dialectica materia listă, problemele gnoseologiei, materialismul istoric, lupta de clasă, revoluţia socialistă ş.a.4. Cinci ore erau rezervate pentru studierea trăsă turilor imperialismului, caracterului revoluţionar al trecerii de la capitalism la socialism, revoluţiei socialiste şi instaurării dictaturii proletariatului5. Materia programei cuprinsă în tema 2 prevedea 20 de ore. În cadrul ei urmau să fie studiate: caracterul relaţiilor de producţie socialiste, munca şi repartiţia în socialism; relaţiile de muncă în socialism; clasele şi naţiile în socialism; statul şi dreptul socialist; PCUS 1 Ibidem, pp. 4-5. 2 Ibidem, pp. 8-9.3 Ibidem, p. 10.4 Ibidem, pp. 11-14.5 Ibidem, pp. 15-16.

– 316 –

– forma superioară a organizării social-politice1. Pentru studierea rolului PCUS (tema 3) erau repartizate 3 ore, în cadrul cărora erau predate urmă-toarele subiecte: rolul Partidului Comunist în societatea sovietică în cali-tate de avangardă combativă care uneşte benevol partea conştientă a clasei muncitoare, a ţărănimii colhoznice şi a intelectualităţii; structura PCUS şi creşterea rolului conducător al partidului în construirea comunismului2. Pentru tema 4 erau rezervate 15 ore, care vizau studierea problemelor legate de crearea bazei tehnico-materiale a comunismului, formarea rela-ţiilor sociale comuniste, formarea omului societăţii comuniste3. La tema 5 erau prevăzute 5 ore, în cadrul cărora se studia sistemul socialist mondial, aprofundarea crizei generale a capitalismului, etapa actuală a mişcării de eliberare naţională, mişcarea muncitorească şi comunistă internaţională, problemele războiului şi păcii în etapa actuală�.

O verigă importantă a educaţiei comuniste a constituit-o instruirea juridică a elevilor. Programa cursului „Bazele statului şi dreptului sovietic” prevedea 35 ore, şi se studia în clasa a IX-a a şcolii medii de cultură gene-rală. La baza acestei programe se aflau ideile leniniste despre democraţie, stat şi legalitate, precum şi Programul PCUS (1961), materialele referitoare la orânduirea socială a URSS, organizaţiile obşteşti în URSS, orânduirea de stat naţională a URSS (URSS – stat unional unic, republică unională, formele autonomiei sovietice); organele puterii de stat în URSS, cetă-ţenia sovietică; drepturile constituţionale ale cetăţenilor sovietici ş.a.4. Se prevedea studierea aspectelor privind dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul colhoznic, dreptul civil, dreptul familial, dreptul penal ş.a.

Un rol important în procesul de îndoctrinare a revenit cadrelor care predau cursul de geografie. Condiţiile naturale ale RSSM se studiau în clasa a VII-a la tema „Câmpia Europei de Est”, numită Câmpia Rusă de Est. Geografia economică a RSSM se studia în clasa a VIII-a, în încheiere la compartimentul „Privire generală asupra republicilor unionale şi raioa-nelor economice mari”5. Pentru studierea condiţiilor naturale ale RSSM erau prevăzute 8 ore, în cadrul cărora se preda: aşezarea geografică a RSSM pe harta Patriei (URSS), graniţele, suprafaţa, împărţirea adminis-trativă, teritoriul Moldovei ca parte a Câmpiei Europei de Est, particulari-

1 Ibidem, pp. 18-24.2 Ibidem, pp. 25-28.3 Programul „Bazele statului şi dreptului sovietic”, Chişinău, 1976, p. 11.4 Ibidem, pp. 12-13.5 Programul de geografie, Chişinău, 1982, p. 5.

– 317 –

tăţile structurii geologice, relieful, clima, apele, solurile, vegetaţia1. Pentru studierea geografiei economice erau rezervate 7 ore. În cadrul acestor ore învăţătorii predau: populaţia, resursele umane ale republicii, dezvol-tarea economiei RSSM în anii puterii sovietice, economia Moldovei ca un complex teritorial de producţie unitar, ca parte organică şi integră a economiei URSS; industria, energetica, construcţia de maşini, industria materialelor de construcţie, industria alimentară, agricultura, creşterea animalelor, transporturile, raioanele economice interne ale RSSM ş.a.2. Studierea geografiei avea drept scop să formeze elevilor concepţia dialec-tico-materialistă despre natură, despre populaţie, economie şi interacţi-unea lor, convingerea despre superioritatea radicală a orânduirii socialiste în comparaţie cu cea capitalistă în ceea ce priveşte exploatarea resurselor naturale. În programa de geografie erau indicate operele lui V. Lenin, mate-rialele congreselor Partidului Comunist, care urmau să stea la baza cursului respectiv. Nu erau incluse problemele legate de protecţia mediului, reme-dierea urmărilor substanţelor nocive, chimizarea excesivă a agriculturii, politica de pregătire a cadrelor şi specialiştilor pentru economia naţională. Nu erau prevăzute problemele legate de dezvoltarea extensivă a economiei. Nu erau menţionate consecinţele nefaste ale trunchierii hotarelor Basa-rabiei pentru dezvoltarea economică a Republicii, posibilităţile limitate în urma lipsirii de ieşire la Marea Neagră.

Autorităţile sovietice au acordat o atenţie sporită studierii geografiei, conştientizând importanţa acestui curs pentru educarea viitorilor cetăţeni ai URSS. Conştiinţa sovietică presupunea şi implementarea ideii despre spaţiul geografic sovietic, comun, unic pentru toate republicile URSS.

Procesul de studiere a limbii şi literaturii moldoveneşti în şcoala medie de cultură generală s-a realizat în strânsă legătură cu concepţia sovietică despre „înflorirea şi apropierea naţiunilor sovietice” pe măsura apropierii de faza finală a construcţiei comunismului în URSS. În primii ani de după război a fost determinată structura şi conţinutul programelor de limbă şi literatură moldovenească, care cuprindeau doar „o listă pentru studierea textuală în clasă şi pentru literatura auxiliară”.3 Studierea limbii naţionale urma să se transforme în „arma de luptă şi de propăşire pe orice tărâm”4, iar studierea literaturii naţionale (moldoveneşti) „trebuia să dea şcolarilor cunoştinţe temeinice despre însemnătatea istorico-mondială a literaturii 1 Ibidem, pp. 36-37.2 Ibidem, pp. 62-64.3 Un sfert de veac de cercetări pedagogice, Chişinău, 1974, p. 39.4 Programul de limbă moldovenească, Chişinău, 1945, p. 3.

– 318 –

sovietice multinaţionale ca cea mai ideinică, mai revoluţionară şi cea mai de frunte literatură din lume”1. Schimbări esenţiale au survenit în progra-mele de literatură la începutul anilor ’50. Din anul şcolar 1952-1953 cursul de literatură pentru clasele V-X s-a îmbogăţit cu operele scriitorilor clasici V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă. În nota explicativă a programei de literatură moldovenească, elaborată în 1953, se accentuează funcţia educa-tivă a literaturii ca obiect de studiu în şcoală: „Prin intermediul literaturii li se va forma elevilor concepţia marxist-leninistă şi morala comunistă. Vor fi cultivate înalte simţăminte patriotice şi de mândrie cetăţenească, precum şi atitudinea comunistă faţă de muncă”2. Programa recomanda pentru prima dată un sistem de noţiuni elementare de teorie literară şi tipuri de lucrări scrise distribuite pe anii de învăţământ. În anul de învăţământ 1957-1958 începe o nouă etapă în studierea limbii şi literaturii moldoveneşti. În programă se introduc teme având la bază noi opere artistice: Codrii de I.C. Ciobanu; Frunze de dor de I. Druţă; Oameni şi destine de A. Şalari; Roata vremii de A. Lupan şi altele. În anul 1962 programa de limbă şi literatură moldovenească a fost elaborată pentru două cicluri: clasele V-VIII şi clasele IX-XI. În nota explicativă a programei de literatură pentru clasele V-VIII se menţionează că „educarea elevilor în spiritul unui înalt nivel ideologic şi al devotamentului faţă de comunism [s.n.] poate fi realizată atât în baza literaturii sovietice moldoveneşti, cât şi în baza literaturii de până la Marea Revoluţie Socialistă din octombrie”3. Studierea literaturii urma să contri-buie la formarea concepţiei comu niste despre lume, la educarea elevilor în spiritul patriotismului sovietic, al internaţionalismului proletar şi al prie-teniei între popoarele URSS, urma să cultive o atitudine comunistă faţă de muncă, simţământul datoriei şi al cinstei4. Programa pentru clasa a V-a prevedea 70 ore (două ore pe săptămână) şi cuprindea studierea creaţiei populare orale moldoveneşti: poveşti, proverbe, zicători, legende, ghicitori, snoave. Materia de studiu era selectată în scopul formării unei mentalităţi bazate pe principiile luptei de clasă. De exemplu: „Boierul şi năzdrăvanul”, „Povestea despre un popă şi argatul său Balda” de A. Puşkin. La studierea operei lui I. Creangă, Amintiri din copilărie, învăţătorii accentuau elevilor nivelul scăzut al învăţământului şi mijloacele barbare de educaţie din timpul copilăriei scriitorului. Programa prevedea 1 oră pentru studierea poeziei lui M. Eminescu „Revedere”; 2 ore pentru poeziile lui V. Alecsandri „Iarna” 1 Programul de literatură moldovenească, Chişinău, 1949, p. 3. 2 Programul de literatură moldovenească, Chişinău, 1953, p. 2.3 Programul de limbă şi literatură moldovenească, cl. V-VIII. Chişinău, 1982, p. 22.4 Ibidem, p. 23.

– 319 –

şi „Sfârşitul iernii”; 2 ore pentru fabulele lui A. Donici „Racul, broasca şi ştiuca” şi „Vulpea cu bursucul” şi 2 ore pentru „Ciuma dobitoacelor” de A. Stamati1. Selectarea materiei este şi mai evidentă la studierea operelor scriitorilor sovietici moldoveni. Zugrăvirea tabloului femeii-ţărance în societatea burgheză, situaţia oamenilor simpli până la revoluţie se realiza prin operele lui I. Canna „Mama” (2 ore) şi D. Vetrov „Nicuşor Sârbu” /fragmentul „Scripca tatei”/ (2 ore). Pentru studierea operei lui Em. Bucov „Andrieş” (fragment din „Ţara mea”), „Pionerul Ionel Plămădeală” şi „Prie-tenii” erau rezervate 6 ore – lucrări în care sunt tratate aspectele construc-ţiei colhoznice şi prieteniei dintre poporul moldovenesc şi „marele” popor rus. Un scop bine determinat al educaţiei comuniste îl avea studierea operei „La cuiburi” de I.D. Ciobanu, prin care învăţătorii indicau devotamentul pionerilor, a lucrării „Cântecul fostului argat” de L. Corneanu ş.a.2.

O etapă nouă în studierea literaturii moldoveneşti începe în anul 1967. Sectorul de literatură al Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Pedagogiei împreună cu o comisie a Ministerului Învăţământului Public al RSSM au elaborat un nou proiect de programă pentru clasele IV-X. La elaborarea proiectului au participat Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a RSSM, lectori ai instituţiilor de învăţământ supe-rior. La determinarea cursului de literatură pentru clasele IV-X s-a ţinut cont de câţiva factori psihologici şi didactici principali: gradul de cunoş-tinţe, priceperi şi deprinderi literare ale elevilor din fiecare clasă; nivelul literaturii sovietice moldoveneşti; succesele ştiinţei literare la acea etapă; progresul metodicii de predare a literaturii din ultimii ani.

Necesitatea de a intensifica rolul literaturii în educaţia comunistă a impus o majorare a volumului literaturii din perioada sovietică în cursul general de literatură pentru şcoala medie. În nota explicativă a programei de literatură moldovenească pentru clasele IV-X erau descrise sarcinile şi importanţa studierii literaturii, ţinând cont de directivele Congresului al XXIII-lea al PCUS despre intensificarea educaţiei comuniste a tinere-tului, în procesul studierii literaturii urmau să fie realizate, în principiu, trei aspecte importante ale educaţiei comuniste: ideologico-politică, morală şi estetică. Concretizarea acestor aspecte educative în procesul studierii literaturii urma să aibă loc prin diferenţierea diverselor sarcini educativ-instructive, ca: educaţia patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar, educaţia atitudinii comuniste faţă de muncă, educaţia colectivis-

1 Ibidem, pp. 49-50.2 Un sfert de veac de cercetări pedagogice. Chişinău, 1974, p. 41.

– 320 –

mului şi a tovărăşiei, educaţia ateistă1.Programa releva şi sarcinile instructive ale cursului de literatură, care

viza următoarele obiective: familiarizarea elevilor cu cele mai valoroase opere din literatura moldovenească, din literatura republicilor sovietice şi cea universală; evidenţierea comunităţii literaturii moldoveneşti cu litera-tura popoarelor URSS şi a influenţei lor reciproce; înarmarea elevilor cu cele mai necesare cunoştinţe din estetică; teoria şi istoria literaturii; asimi-larea bogăţiei limbii materne2. Structura cursului de literatură moldo-venească în şcoala medie de cultură generală a fost axată pe trei principii pedagogice şi psihologice fundamentale:

1) de la opere mai simple la opere mai complexe;2) de la studierea elementară în clasele inferioare la studierea mai apro-

fundată a operelor în clasele superioare;3) spre o realizare tot mai amplă a principiului istorismului de la clasele

inferioare la cele superioare3.În corespundere cu aceste principii, programa preconiza două etape

de studiere a literaturii: clasele 1V-VII – cursul elementar de literatură; clasele VIII-X – cursul sistematic pe baza istorico-literară. În clasele IV-V, cadrele familiarizau elevii cu opere literare, accesibile prin tematică, conţinut ideologic, volum şi limbă. Programa prevedea studierea textelor „Fata babei şi fata moşneagului” de I. Creangă, „Buzduganul fermecat” de L. Deleanu, poezii despre natură şi anotimpuri de M. Eminescu, A. Cibo-taru, V. Teleucă ş.a. Din programă nu a lipsit tematica sovietică: „Nicuşor Sârbu” de D. Vetrov, „Cotovschi” de A. Lupan, „Mic poem” de L. Deleanu, „O întâlnire de sărbători” de Em. Bucov. Programa se încheie cu poezia „Lumina” de A. Busuioc, în care este evocat chipul lui Lenin4. Din literatura sec. XIX-XX au fost incluse fabulele lui A. Donici, „Andrieş” de Em. Bucov, „Joc de cărţi” de I. Druţă, „Balada plugarului” de S. Vangheli, „Tabloul fără un colţ” de P. Zadnipru, „Povestea furnicii” de I. Druţă şi altele5. În clasele VI-VII, programa avea la bază principiul cronologic şi includea:

1) folclorul eposului eroic „Codreanu” ş.a.;2) literatura sec. XIX: V. Alecsandri („Vasile Zaporojan”, „Concertul

în luncă”); M. Eminescu („Nunta în pădurea de argint”); I. Creangă („La 1 Proiectul de programe la limba şi literatura moldovenească pentru şcoala medie. Chişinău,

1967, p. 42. 2 Ibidem, p. 43.3 Ibidem, p. 46.4 Ibidem, pp. 62-66.5 Ibidem, pp. 72-74.

– 321 –

scăldat” şi „Ivan Turbincă”). O bună parte a programei a fost rezervată literaturii sovietice: „Mormântul frăţesc» de Em. Bucov; „Hartene” de G. Adam; „Zbor frânt” de V. Beşleagă; „La sfat cu Lenin” de B. Istru; „Întâi mai” de P. Darienco1. În clasele VIII-IX se studia literatura veche şi literatura din sec. al XIX-lea până la începutul sec. XX. În clasa a X-a se studia literatura sovietică moldovenească. În anul 1976 este elaborată o nouă programă la limba şi literatura moldovenească. Pentru studierea cursului respectiv erau rezervate: 70 de ore în clasa IV; 68 de ore în clasa V (2 ore pe săptămână); 68 de ore în clasa VI; 85 de ore în clasa VII (3 ore pe săptămână în semes-trul I şi 2 ore pe săptămână în semestrul II); 87 de ore în clasa VIII; 105 ore în clasa IX (3 ore pe săptămână); 105 ore în clasa X (3 ore pe săptămână). O problemă delicată în evoluţia sistemului educaţional sovietic în RSSM a fost studierea limbii moldoveneşti de către elevii şcolilor ruse.

Studierea limbii moldoveneşti în şcolile ruse în perioada de după 1944 poate fi divizată convenţional în patru etape principale:

1. 1944-1958 – etapa creării primelor programe şi manuale. Ele au fost elaborate în baza criteriului programelor de limbă rusă pentru şcolile neruse.

2. 1959-1965 – elaborarea programelor şi manualelor după principiul metodei combinate de instruire (parţial în rusă, parţial în limba moldo-venească).

3. 1966-1989/90 – orientarea practică a programelor şi manualelor şcolare (elevii urmau să cunoască un anumit volum de cuvinte pentru a comunica în mediul moldovenesc).

4. De la 1989 încoace limba română este studiată de pe principiile studi-erii limbilor moderne.

Programele de limbă moldovenească în şcolile ruse urmau să fie înca-drate în politica de realizare în RSSM a bilingvismului moldo-rus. Aceasta ne demonstrează că prioritate avea studierea limbii şi literaturii ruse în şcolile moldoveneşti. În nota explicativă a Programei de învăţământ la limba şi literatura rusă în şcolile moldoveneşti din anul 1966 era clar stipulat că „absolvind şcoala medie, elevii trebuie să cunoască legile şi regu-lile de bază ale limbii ruse, să citească liber literatură artistică şi ştiinţifică, să poată reda oral şi în scris conţinutul celor citite şi să-şi exprime gându-rile corect”2. Cunoaşterea limbii ruse, după cum se menţiona în programă, „urma să deschidă absolvenţilor calea spre activitatea de producţie, de stat şi obştească, înmatricularea în instituţiile de învăţământ superior din 1 Ibidem, pp. 77-82.2 Planurile de învăţământ la limba şi literatura rusă. Cl. VIII-X, Chişinău, 1960, p. 3.

– 322 –

URSS”1. Absolvind şcoala medie, tinerii (moldoveni) trebuiau să posede un vocabular activ de cuvinte ruseşti (cuvinte aparte fiind considerate numai forma lor iniţială). Ca rezultat al acestei politici, în perioada sovietică s-a atins un înalt nivel al bilingvismului moldo-rus, mai mult ca atât, o parte a moldovenilor consi derau rusa limbă maternă. Conform recensământului populaţiei din 1979, 2% din moldoveni considerau limba rusă drept limbă maternă.

În urma analizei programelor de învăţământ şcolare în perioada anilor 1956-1990 ajungem la concluzia că în procesul de elaborare şi implemen-tare a programelor se deosebesc trei etape principale:

1. Anii 1956-1965. La această etapă au fost elaborate programe de învă-ţământ în conformitate cu politica de destalinizare a societăţii, în general, şi a învăţământului, în particular, precum şi cursul de politehnizare a învă-ţământului prin reforma şcolară din anii 1958-1959.

2. Anii 1966-1980. Această etapă a fost determinată de politica de reali-zare a învăţământului mediu general obligatoriu axat pe strategia de făurire a „omului nou” şi a „poporului sovietic”.

3. Anii '80. Este etapa de perfecţionare a programelor şcolare din învă-ţământ în baza necesităţilor progresului tehnico-ştiinţific, iar apoi în baza proceselor de restructurare ce s-au declanşat în URSS.

Programele şcolare au fost elaborate în mod centralizat, iar cadrele didactice, aplicându-le, asigurau formarea unor persoane îndoctrinate politic, docile regimului comunist.

Cadrele care predau disciplinele socioumane au oferit regimului largi posibilităţi de educaţie comunistă: internaţionalismul proletar, dragostea faţă de patria socialistă – URSS, ateismul şi educaţia prin muncă. Învăţătorii de istorie, limbă şi literatură, geografie etc., respectând programele şcolare, au promovat cu prisosinţă ideile despre comunitatea istorică comună a moldovenilor cu slavii de răsărit, despre spaţiul geografic sovietic comun pentru toate republicile unionale şi au ignorat vehement tradiţiile şi valo-rile cultural-istorice naţionale. Accentuarea însemnătăţii „progresiste” a actelor de la 1812 şi 1940, trecerea sub tăcere a aspectelor legate de istoria comună a ţărilor române au pus fundamentul „moldo venismului” din RSS Moldovenească ca fenomen subcultural, antiromânesc.

În concluzie, unul dintre principalele obiective ale regimului comunist a fost deznaţionalizarea populaţiei băştinaşe prin impunerea sistemului sovietic de învăţământ în limba rusă şi formarea unei noi generaţii de

1 Ibidem, p. 3.

– 323 –

învăţători cu ideile marxist-leniniste. În sfera politicii de cadre s-a urmărit promovarea prioritară a generaţiilor născute şi educate în RASSM sau a persoanelor declarate „moldoveni”, provenite din alte regiuni ale URSS, în defavoarea celor născuţi în teritoriul dintre Prut şi Nistru. Cei de origine din Basarabia, mai ales din zona rurală unde majoritatea vorbea o singură limbă – „moldovenească”, au resimţit decenii în şir un tratament discrimi-natoriu. Abia la începutul anilor ‚70, în RSSM s-a format o altă generaţie de profesori, originară din Basarabia, vorbitoare de limbă rusă şi lipsită de complexul inferiorităţii. Treptat şi cu multă dificultate, aceasta generaţie şi-a croit drum şi spre posturile de conducere din învăţământ şi ştiinţă.

Bibliografie:1. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova, fond 51.2. BÎRCA, G., 1971. Intelectualitatea Moldovei Sovietice. Chişinău.3. BRAGARI, N., 2005. Evoluţia învăţământului şcolar în RSS Moldove-

nească (1956-1990). Chişinău. 4. CRUDU, L., 2003. „Unele aspecte ale politicii de cadre în învăţământul

din RSSM”, Caiete de istorie, an. II, nr. 4 (8).5. Hotărârea Sovietului Suprem al RSSM cu privire la măsurile pentru

dezvoltarea în continuare a învăţământului mediu din republică. Chişinău, 1969.

6. Învăţământul public sub aspectul noilor sarcini. Chişinău, 1969.7. Un sfert de veac de cercetări pedagogice. Chişinău, 1974.8. Planurile de învăţământ la limba şi literatura rusă, cl. VIII-X. Chişinău,

19609. Programe pentru şcoala medie pentru anul şcolar 1962. Chişinău, 1961.10. Programul „Bazele statului şi dreptului sovietic”. Chişinău, 1976.11. Programul cursului de „Ştiinţe sociale”. Chişinău, 1966.12. Programul de geografie. Chişinău, 1982.13. Programul de istorie a RSSM, cl. VII-X. Chişinău, 1982. 14. Programul de limbă moldovenească. Chişinău, 1945.15. Programul de literatură moldovenească. Chişinău, 1949.16. Programul de literatură moldovenească. Chişinău, 1953.17. Programul de limbă şi literatură moldovenească, cl. V-VIII. Chişinău,

1982.18. Proiectul de programe la limba şi literatura moldovenească pentru

şcoala medie. Chişinău, 1967.19. Proiectul programei cursului de istorie a Moldovei. Chişinău, 1957.

– 324 –

SUMMARY

In this study served as the object of examination of teachers teaching reflection Soviet of the MSSR. The goal is work examining Soviet teachers to indicate their role in educating the younger generation: presentation selection of teachers in schools in Soviet Moldavia, the identification process development and implementation of curricula by Soviet teachers, teachers determine the role of socio-human in shaping students’ attitudes.

The problem for teachers was one of the concerns of the foreground of the Soviet regime, established after 1944 in Bessarabia. On the one hand, Soviet and party organs of Soviet Moldova, led mainly by ethnic Russians or Ukrainians, aiming through education and the education system insu-tutions targets such as: propagation, education and rehabilitation of youth in the spirit of communist ideology, by deleting from the memory collec-tive past could remember everything. On the other hand, Russian was the language of instruction in higher education institutions is therefore a central tool in the process of Russification of the population.

It should be noted that the predominant rural population in Bessa-rabia, were mostly Moldovans who did not know Russian, having „diffi-culty understanding” with the Soviet and therefore treated as illiterate and backward Soviet power. As in other republics of the USSR, the Moldavian SSR was proclaimed the need culturalization masses, focusing on promo-ting literacy through courses conducted natives in an accelerated rate. The literacy understood primarily familiar with the Cyrillic alphabet and reducing the influence of Romanian culture on the native population. We emphasize that in Bessarabia, in the postwar period, especially in the first decades of Soviet power, there was a national intelligentsia full meaning of the word, since most of the representatives of local intelligentsia emigrated interwar Romania, and another was removed Soviet repression machine. To build a new society, Moscow had to provide staff necessary for the deve-lopment of Soviet Moldova.

A major role in the Soviet education system in the period after 1944 MSSR have had programs and school curricula, in the development and implementation of educational programs are distinguished four main stages. It is known that the system of scientific knowledge that forms a special mentality belongs to the socio-human sciences (history, philo-

– 325 –

sophy, political science, geography, language and literature, law, etc.). Study subjects in school that sought to grafting young Soviet generation of a communist mentality and vision of the world. This was done by that school programs that meet their Soviet teachers.

One of the main objectives of the communist regime was denationaliza-tion local population by imposing Soviet system of education in Russian and training a new generation of teachers, indoctrinated with Marxist-Leninist ideas. In the field of personnel policy aimed at promoting priority was born and educated generations MASSR or persons declared „Moldovan” from other regions of the USSR, against those born in the territory between the Prut and Nistru. The origin of Bessarabia, especially in rural areas where the majority spoke only one language – „Moldovan” felt decades on end discriminatory treatment. Only in the early ‚70s, the MSSR to form another generation of teachers, a native of Bessarabia, Russian-speaking and no inferiority complex.

– 326 –

ISTORIE ŞI MEMORIE: REFLECŢII ASUPRA REPREZENTĂRII CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN MUZEELE DIN REPUBLICA

MOLDOVA

Ludmila COADĂ

Război, memorie, comemorareRăzboiul al Doilea Mondial, considerat a fi evenimentul central al seco-

lului XX1 şi cel mai sângeros2 război din istorie, a antrenat în vâltoarea lui aproape toate statele şi imperiile existente la 1939. Din acest raţionament, în contextul extinderii în întreaga Europă, în zona mediterană şi nordul Africii, în Asia, acesta s-a transformat din „războiul din 1939”, cum era cunocut la început, într-un război mondial3, istoria lui însemnând astfel istoria lumii din perioada în care acesta s-a produs4.

Războaiele sunt, de regulă, rezultatul nerezolvării la timp a unor probleme ce afectează interesele părţilor devenite beligerante. În această ordine de idei, cel de-al Doilea Război Mondial este văzut ca a fi fost o cheie pentru afacerile nesoluţionate de cel dintâi5 şi, deci, ca o continuare a aces-tuia. Astfel, deşi în sensul exact al evenimentului, războiul al doilea mondial este încadrat între anii 1939 şi 1945, în sensul său mai larg, durata i se poate reflecta în circa 30 de ani de conflict – deschis sau mocnind – de la criza din august 1914 până la capitularea necondiţionată a Japoniei în 19456. Indife-rent de unghiul de vedere din care e examinat, războiul al doilea mondial continuă să fie un subiect de cercetare captivant. Interesul masiv şi cres-când pentru a doua conflagraţie mondială este justificat inclusiv de faptul că a fost cel mai „costisitor” război în istorie7, analizat fiind, în primul rând, prin prisma dimensiunii implicării şi pierderilor umane, dar şi a gradului de paralizare a sectoarelor economice, de devastare şi distrugere a patrimo-niilor culturale, a cheltuielilor finaciare şi militare etc. Interesul constant faţă de război se menţine, se pare, şi pentru că istoria lui, în toată complexi-tatea detaliilor care l-au caracterizat, nu a fost încă scrisă – această misiune

1 SULEIMAN 2006, 3.2 KOLKO 1994, 265; HOLMES 2000, 11. 3 LEE 1999, 5. 4 KEEGAN 1995, 32.5 УТКИН 2002, 5.6 KEEGAN 1995, 32.7 TUCKER 2004, 309.

– 327 –

revenind istoricilor secolului XXI1. Iar istoria sa nu a fost în definitiv şi obiectiv scrisă pentru că de-a lungul anilor, în special ai războiului rece, evocările despre al Doilea Război Mondial au devenit suprainfluenţate de cadrul hegemonic şi transnaţional al confruntării Est-Vest, fiecare din părţi reflectând războiul de pe poziţii convenabile propriilor interese, influen-ţând prin administrare şi manipulare memoria acestuia2. Astfel, în statele membre ale alianţei NATO, memoria celui de-al Doilea Război Mondial a fost prelucrată – în special odată cu reînceperea procesului de reînarmare din anii ’70 ai secolului XX – în jurul binomului „totalitarism versus demo-craţie”. La rândul lor, pentru a contracara această imagine, statele membre ale Pactului de la Varşovia, la iniţiativa Moscovei, au mobilizat memoria oficială referitoare la război prin dezvoltarea şi utilizarea continuă a terme-nului „marele război pentru apărarea patriei” în scopul reafirmării „contri-buţiei decisive” aduse de Uniunea Sovietică la „eliberarea” Europei de barbarismul nazist, a imensului sacrificiu făcut de către poporul sovietic şi a recunoştinţei „popoarelor eliberate”3. Reieşind din aceste abordări gene-rate de contexte şi realităţi politice, se poate constata că istoria, deseori, nu este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi s-a conservat în memoria popu-lară, ci ceea ce a fost selectat, scris, pictat, popularizat şi instituţionalizat de către cei ale căror funcţii au fost create special în acest scop4. Ingerinţa politicului în abordarea problemelor cu caracter istoric au alimentat, într-o ultimă instanţă, ideea conform căreia „istoria este o permanentă refacere a trecutului”5, o interpretare a evenimentelor istorice în dependenţă de inte-resele grupărilor şi curentelor politice care se perpetuează la guvernare.

Revoluţile de la 1989, căderea URSS-ului şi sfârşitul războiului rece au adus schimbări profunde în modul de abordarea evenimentelor istorice, inclusiv a celui de-al Doilea Război Mondial, în termeni de analiză, inter-pretare şi comemorare a acestuia. Pe parcursul ultimelor două decenii a avut loc, peste tot în lume, o proliferare a interesului şi preocupărilor publice faţă de dimensiunea politică a fenomenului memoriei războiului şi formelor practicilor comemorării6. Totuşi, în cazul unor societăţi cum sunt, spre exemplu, cele postsovietice, bătălia asupra memoriei referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial continuă, acestea fiind departe de a 1 KEEGAN 1995, 30.2 BOWD 2006, 137.3 ASHPLANT, DAWSON, ROPER 2000, 61. 4 HOBSBAWM 1983, 13. 5 REV 2005, 9.6 ASHPLANT, DAWSON, ROPER 2000, 3.

– 328 –

ajunge la un consens definitiv în această privinţă. Clasa politică a acestor state, printre care şi Republica Moldova, încearcă, după vechile modele caracteristice războiului rece, să folosească trecutul în promovarea unor interese mai înguste1, ezitând şi evitând să pună punct unor probleme isto-rice prin elucidarea lor clară. Din această perspectivă, şi studierea memo-riei războiului are încă legătură cu orchestrarea politică care manipulează prezentul prin evocarea anumitor imagini ale trecutului colectiv legat de acest război2, determinând ce aspecte ale experienţei colective să fie admise comemorării. Un rol important în coagularea unei astfel de situaţii în spaţiul postsovietic l-a jucat Federaţia Rusă, care mai influenţează politicile şi deciziile statelor din regiune. Mesajul liderilor ei referitor la război, ca de altfel şi la alte evenimente ale istoriei mai mult sau mai putin îndepăr-tate, se impune indirect fostelor republici sovietice predispuse, la rândul lor, să-l însuşească. D. Medvedev mai cheamă şi azi la „păstrarea amin-tirii despre marele război pentru apărarea patriei, considerând că victoria rămâne comună şi că orice încercare de a revizui rezultatele războiului trebuie combătută de către popoarele CSI”3. Manifestându-şi „speranţa” că lecţiile războiului vor fi conştientizate obiectiv, preşedintele Federaţiei Ruse a creat o comisie specială care are drept scop împiedicarea tentati-velor de falsificare a istoriei în defavoarea intereselor ţării, ameninţând ca nu va permite nimănui să arunce umbre de îndoială asupra faptelor de vitejie ale ţării sale4. Punctul de vedere al Moscovei în privinţa denumirii, mersului şi finalităţilor războiului al doilea mondial, marea victorie şi rolul URSS în eliberarea Europei de fascism etc. a fost „împărtăşit” – benevol sau forţat – de autorităţile tuturor republicilor unionale, inclusiv de cele de la Chişinău,în perioada sovietică. Mai mult ca atât, Chişinăul susţine politi-cile moscovite – inclusiv vizavi de războiul în cauză – şi după destrămarea Uniuni Sovietice şi emanciparea Republicii Moldova ca stat independent. Acest lucru apare evident prin mai multe acţiuni sau reacţii ale guvernării de la Chişinău în raport cu subiectul războiului al doilea mondial, cum ar fi comemorarea de rând cu Moscova a „zilei victoriei” la 9 mai. Celebrarea, în fiecare an, a victoriei asupra fascismului de către autorităţile ruse, dar mai ales organizarea unor parade fastuoase în 2005 şi 2010 în contextul aniver-sării a 60-a şi, respectiv, a 65-a de la sfârşitul războiului par să constituie 1 AGUILAR 2003, 130.2 BARTOV 1999, 259.3 http://newsmoldova.md/society/20100408/844794.html4 http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-face-comisie-speciala-care-sa-

impiedice-falsificarea-istoriei-756660

– 329 –

dovada nostalgiei faţă de victoria care i-a adus URSS statutul de suprapu-tere1 şi, totodată, unica oportunitate de a se demonstra puterea şi impor-tanţa Rusiei în politica mondială2, scoţând în evidenţă tendinţa liderilor de la Kremlin de a consolida puterea Rusiei, care, fiind succesoarea Uniunii Sovietice,se vrea şi moştenitoarea victoriei ei3. Or, liderii Rusiei actuale, ca şi cei ai Uniunii Sovietic, fie căe vorba de Stalin, fie de succesorii săi Hruş-ciov sau Brejnev, au folosit memoria războiului pentru a obţine sprijinul populaţiei4 în politicile lor deseori schiopătânde şi pentru a distrage atenţia de la adevăratele probleme şi insuccese din societate.

Comemorarea în Republica Moldova a zilei victoriei la 9 mai sau ridi-carea unor monumente ostaşilor sovietici înseamnă, ca şi în cazul ţărilor baltice sau al Georgiei şi nu numai, celebrarea invaziei, ocupaţiei şi apro-barea tuturor politicilor sovietice nefaste care le-au urmat. „Marele război pentu apărarea patriei”, legat pentru statul rus de „eliberarea” Europei, este, de fapt, al Doilea Război Mondial, în urma căruia Uniunea Sovietică a ocupat o bună parte a Europei fie prin anexare, cum este cazul fostelor republici sovietice, fie prin menţinerea statelor sub control direct în sfera sovietică de influenţă, cum era cazul ţărilor din blocul socialist. Termenul de „război pentru apărarea patriei” poate fi acceptat pentru Rusia numai în contextul în care aceasta a luptat împotriva Germaniei pentru eliberarea teritoriului său. În momentul în care armatele germane au fost izgonite de pe teritoriul Rusiei, iar trupele sovietice şi-au continuat înaintarea spre vest, a început războiul de ocupaţie – a unor teritorii străine şi popoare, a căror dorinţă de libertate şi independenţă nu mai conta pentru Moscova. Iată de ce se poate spune fără echivoccă Uniunea Sovietică a intrat şi a ieşit din război ca stat agresor5. Polonia, Finlanda, statele baltice, România – toţi vecinii din vest ai URSS – devin încă înante de război victime ale Armatei Roşii. Statul sovietic şi-a extins masiv teritoriul prin ocupare şi anexare, în mare parte ca urmare a clauzelor secrete ale pactului germano-sovietic (ca ex. statele baltice, regiunile de est ale României, regiunile vestice ale Ucrainei etc.), pe care le-a dominat, sovietizat şi supus unor tratamente inumane. Nu înzădar atunci când germanii au început războiul împotriva URSS, populaţia nerusă de la hotarele de vest ale imperiului şi până în Caucaz vedea în aceştia nişte potenţiali aliaţi în lupta lor pentru indepen-1 KIRSCHENBAUM 2010, 77.2 ONKEN 2007, 32.3 SCHERRER 2008, 157.4 MAWDESLEY 2003, 91.5 SUVOROV 2008, 278.

– 330 –

denţa faţă de Moscova1.Momentul de sfârşit al războiului găseşte URSS-ul pe aceleaşi poziţii de stat agresor, el fiind unicul stat care şi-a lărgit hota-rele ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial. Politica sovietică de la 1945 nu s-a deosebitprea mult, în materie de scopuri şi pârghii sau de instrumente de implementare, de cea de la 1940, cu excepţia faptului că era pusă în aplicare cu o mai multă intensitate, duritate şi încredere după ce Uniunea Sovietică a reuşit să ocupe o parte semnificativa a Europei, pe care o va domina şi gestiona după propriile interese pe parcursul întregii perioade a războiului rece, pe care tot ea l-a generat prin acea ocupaţie2. Astfel, chiar dacă al Doilea Război Mondial a fost pentru foarte multe state o luptă pentru „libertate” împotriva „totalitarismului”, victoria Aliaţilor nu a făcut din libertate şi democraţia liberală o normă globală3, iar în URSS s-a restabilit ordinea de până la război de acumulare industrială, dictatură politică, mobilizare socială4, deportări şi rusificare etc.

Memorie şi muzeeFiind cel mai important eveniment din istoria modernă a omenirii, al

Doilea Război Mondial a devenit imediat după încheierea sa parte a memo-riei colective şi se păstrează ca atare până în prezent. Or, fiece eveniment care marchează o societate sau alta, care semnifică ceva pentru istoria unei naţiunii sau a lumii întregi se înscrie „automat” în cartea memoriei colec-tive5. Memoria colectivă asigură continuitate într-o comunitate6, deve-nind o cale de păstrare a cunoştinţelor şi reprezentărilor colective, despre război de exemplu, şi de transmitere a acestora din generaţie în generaţie. Memoria dă sens trecututului7, deaceea momentele-cheie ale acestuia rămân ancorate în memoria colectivă.

Războiul al doilea mondial i-a afectat enorm pe oamenii timpurilor şi societatea în ansamblul ei, făcându-şi loc şi împlantându-se în memoria tutoror soldaţilor şi civililor care au trăit experienţa şi tragismul acelor vremuri. Războiul a marcat soarta participanţilor şi martorilor războiului, iar viaţa lor de după război s-a construit prioritar pe şi în jurul imaginilor şi amintirilor despre război. Pentru ei războiul nu era nici trecut şi nici

1 BARBER, HARRISON 1991, 113, 127.2 LUKACS 2010, 161.3 MAWDSLEY 2009, 1.4 BARBER, HARRISON 1991, 209.5 SULEIMAN 2006, 4; HUNT 2010, 103.6 HUNT 2010, 105.7 ZAMPONI 2003, 44.

– 331 –

istorie, pentru ei războiul era memorie. Memoria războiului nu s-a stins odată cu martorii săi. Fiind un eveniment important în istorie, războiul a rămas relevant. Memoria lui a fost menţinută cu ajutorul comemorării, a muzeelor, a ceea ce P. Nora numeşte locurile memoriei1.Pe aceste căi soci-etăţile continuă săpăstreze vie memoria trecutului, în general, şi a drama-tismului războiului al doilea mondial, în particular.La una din aceste căi de „reînviere” a trecutului – reprezentată prin muzee– vom insista în paginile ce urmează.

Muzeele îşi începeau activitatea pentru societatea umană ca echivalent al bancilor culturii memoriei2, ele păstrând vie memoria despre oameni pentru oameni şi devenind astfel - în special muzeele de istorie – o punte de legătură între prezent şi trecut3. În forma lor actuală,muzeele îşi găsesc radacinile pe la începutul secolului XIX, când avea loc secularizarea cultu-rală a istoriei4. În acel context, vestigiile culturale şi istorice se deprivatizau, fiind mutate din casele princiare în care se păstraseră până atunci în insti-tuţiile muzeale care se conturau cu încredere în Europa – Franţa (Louvre), Spania (Prado Museum), Berlin (Altes Museum), Marea Britanie (Nati-onal Gallery) etc. Încă de la începuturile lor, deşi colectau, conservau şi expuneau obiecte ale timpurilor apuse, muzeele erau mai mult decât spaţii de conservare a obiectelor istorice – ele deveneau instituţii în care se da contur şi înfăţişare istoriei de secole a omenirii5.

Prezentarea de către muzee a evenimentelor şi faptelor din vremu-rile apuse, a oamenilor care au făcut istoria, a specificului unei sau altei etape istorice s-a realizat întotdeauna prin intermediul expoziţiilor publice, acestea constituind elementul fundamental al fiecărui muzeu. Expoziţiile publice pot fi de mai multe tipuri, printre cel mai frecvent practicate înscri-indu-se:expoziţia permanentă, care există constant, permiţându-i vizitato-rului să revină oricând pentru a revedea exponatele6; expoziţia temporară, care poate avea loc pentru o perioadă de timp fie determinată sau nedeter-minată, ea concentrându-se pe un anumit subiect şi contribuind la actua-lizarea unui sau altui eveniment istoric7; expoziţia orientată spre obiect, în care partea informativă, textuală e limitată8, iar ceea ce contează în prin-1 NORA 1987, XV-XLII.2 DEAN 1994, 1.3 EWING 1982, 360.4 MALEUVRE 1999, 9.5 HOOPER-GREENHILL 1992, 191; HOOPER-GREENHILL 2007, 2; MALEUVRE 1999, 1.6 BELCHER 1991, 39.7 BELCHER 1991, 47-48.8 DEAN 1994, 4

– 332 –

cipal este colecţia, exponatele fiind aranjate în aşa fel, încât să permită vizi-tatorului să interpreteze individual anumite evenimente în contextul altora mai generale din care fac parte1; expoziţia orientată spre concept, care se concentrează mai mult asupra mesajului şi transferului informaţiei, decât pe colecţie şi în care textele, graficele etc. joacă un rol dominant2. Lista categoriilor de expoziţii nu se opreşte la cele enumerate, ceea ce contează însă – ca regulă generală pentru toate tipurile de expoziţii – este că fiecare dintre ele este chemată să fie o naraţiune3, să spună istoria unui sau altui eveniment trecut. Şi ce mai contează, deasemenea, este faptul că, odată prezentată public, expoziţia realizează una dintre misiunile de bază ale muzeului – cea educativă4. Ea încurajează vizitatorul să se angajeze într-un proces de studiere ori învatare, într-un proces de reflectare şi gândire – procese în care stimularea intelectulă este extrem de importantă. Expoziţia încearcă să stârnească curiozitatea vizitatorului, să-i provoace şi alimen-teze dorinţa de a învăţa, or, dintr-un muzeu oamenii au, într-adevăr, ce învăţa, muzeul devenind – lafel ca şi bibliotecile şi/sau arhivele – oimpor-tantă sursă în cunoaşterea istoriei5. În această ordine de idei, expoziţia poate fi considerată eficientă dacă vizitatorul învaţă ceva din ea6 şi dacă acesta părăseşte expoziţia cu senzatia că personal şi-a îmbogăţit bagajul de cunoştinţe; atunci muzeul şi-a atins scopul7.

Motivul principal pentru care expoziţiile şi muzeele există îl constituie-oamenii8. Şi în această ordine de idei, este foarte important ca expoziţiile să se construiască pe înţelesul oamenilor şi să servească tuturor categoriilor de vizitatori. În acelaşi timp, oamenii sunt cei care dau viaţă muzeului, aşa cum prin prezenţa lor expoziţia spaţial-moartă capătă viaţă, o expoziţie neexistând, de fapt, înainte ca oamenii să o viziteze9. Oamenii vin la muzeu interesaţi sau curioşi să vadă o colecţie sau o expoziţie10. Pentru cei mai mulţi însă, se pare, vizitarea muzeelor a devenit de-a lungul anilor o opţiune în organizarea timpului liber. Raţiunile pentru care aceştia aleg să-şi petreacă timpul de odihnă în muzee variază de la caz la caz, dar cel mai des, probabil, 1 POWERS 1997, 76. 2 DEAN 1994, 4 3 SAMSON 1995, 136.4 NOAKES 1997, 90; HOOPER-GREENHILL 2007, 2; DEAN 1994, 7. 5 EWING 1982, 339.6 DEAN 1994, 101.7 DEAN 1994, 7. 8 DEAN 1994, 19.9 BELCHER 1991, 17110 HOOPER-GREENHILL 1994, 67.

– 333 –

se invocă nevoia de interactiune socială, provocarea de a face ceva util, tentaţia de a trăi o nouă experienţă, oportiunitatea de a învăţa, căutarea confortului1 etc. Majoritatea vizitatorilor caută o experienţă pozitivă în muzee – dacă eşuează în a o trăi, nu vor mai reveni şi, viceversa, satisfacerea aşteptărilor şi stimularea curiozităţilor aduc oamenii în muzee, îi fac să se întoarcă2. Astfel, ceea ce contează cu adevarat într-un muzeu este reacţia oamenilor la ceea ce văd3 şi în acest sens, muzeele trebuie să demonstreze că merită atenţia şi timpul vizitatorului4 prin selectarea şi expunerea celor mai reprezentative obiecte şi prin organizarea unor expoziţii atrăgătoare şi convingătoare în acelaşi timp5. Şi dacă la începutul secolului XXI mai există oameni care ocolesc muzeele, aceasta pentru că mulţi dintre ei au trăit o experienţa neplăcută vizitând un muzeu sau altul în trecut şi continuă să creadă că muzeele au rămas plicticoase, învechite, că nu creează o atmo-sferă atractivă şi primitoare şi nu prezintă expoziţii interesante6.

Modernizate sau nu, reformate sau mai păstrând încă eticheta de insti-tuţii austere, cu expoziţii mai mult sau mai puţin captivante, muzeele constituie o cale originală de a aduce istoria în prezent, de a face trecutul viabil7. Pagini de istorie milenară, marcate de izbânzi şi înfrângeri, de lupte şi realizări paşnice, de modern şi tradiţional, de oficial şi cotidian, cu eveni-mente şi fapte, cu oameni care au făcut istorie – toate îşi găsesc reflectarea în muzee. Printre evenimentele istorice cărora muzeele lumii le acordă spaţiu şi atenţie se numără şi cel de-al Doilea Război Mondial, eveniment care a eclipsat arhiva colectivă a memoriei în măsura în care nu a făcut-o nici un alt eveniment produs de-a lungul anilor. Expunând vestigii şi repre-zentări despre război, muzeele construiesc istoria acestuia, contribuind la implantarea imaginii lui în memoria publică.

Muzeele din Republica Moldova şi memoria celui de-al Doilea Război Mondial

AlDoilea Război Mondial constituie şi subiectul unor expoziţiidin muzeele Republicii Moldova, stat în care memoria istorică a acestui război se află la etapa transformărilor, şi nu încă a deconstrucţiei radicale.

1 HOOD 1983, 50-57.2 DEAN 1994, 25.3 GARDNER, HELLEN 1960, 5.4 DEAN 1994, 1.5 DAVALLON 1986, 242.6 DU BERY 1999, 62.7 NOAKES 1997, 89, 93-94.

– 334 –

În Republica Moldova exista cca 80 de muzee, care funcţionează în baza Legii muzeelor nr. 1596-XV din 27.12.2002. Majoritatea muzeelor cu profil istoric conţin expoziţii – permanente sau temporare – dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste expoziţii variază de la muzeu la muzeu prin complexitatea elementelor constitutive, valoarea obiectelor expuse, mesajul transmis etc. Unele dintre expoziţii, ca de altfel şi muzeele care le găzduiesc, întemeiate fiind încă în perioada sovietică, au rămas ancorate în timpurile apuse, păstrând mecanismele sovietice de prezentare a faptelor şi evenimentelor istorice; altele au fost revizuite ulterior doar parţial, muzele înregistrând un vid de concepte şi tehnici pentru reflectarea corectă şi imparţială a trecutului; iar cea de-a treia categorie este cea a expoziţiilor şi muzeelor în plin proces de reformare, aflate la faza căutării soluţiilor optime pentru a se alinia timpurilor şi exigenţelor actuale.

În elucidarea subiectului privind reflectarea memoriei celui de-al Doilea Război Mondial în muzee, ne-am propus să prezentăm şi să analizăm expo-ziţiile din câteva categorii de muzee, stratificate în funcţie de semnificaţia, valoarea şi mărimea patrimoniului muzeal, de capacitateaştiinţifică şi tehnică de evidenţă, cercetare, restaurare şi punere în valoare a acestuia. Este vorba despre următoarele muzee:

– naţionale: Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei1; Muzeul de Istorie Militară;

– judeţeneşi/sau municipale: Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei; Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi; Muzeul de Studiere a Ţinutului din Bender;

– sătesti/şcolare: Muzeul de Istorie al Liceului„Petre Ştefănucă” din Ialoveni;

– private: Muzeul Memoriei Neamului(Chişinău, str. C. Negruzzi, nr. 4).

Refelecţiile asupra oricărui război ca concept şi asupra celui de-al Doilea Război Mondial ca realitate a secolului XX ne duc neapărat cu gândul la o serie de abordări şi secvenţe cu imagini de război, printre care istoria oficială a acestuia, campanii militare cu dramele şi varietăţile lor, cu tactici de luptă, armament şi logistică; activităţi din spatele frontului, mişcări de guerillă etc.; şi mai ales destine ale oamenilor războiului – istorii ale comandanţilor şi soldaţilor, istorii ale civililor legate de ocupaţie, rezis-tenţă, teroare etc. Pentru că aceste reprezentări permit, în ansamblul lor, conturarea unui tablou general al războiului, ele devin, ca regulă, şi princi-

1 http://www.nationalmuseum.md/

– 335 –

palele tematici abordate în expoziţiile muzeale dedicate războaielor. Muzeele din Republica Moldova, cele cu destinaţie istorică şi/sau mili-

tară, care dezvoltă subiectul războiului al doilea mondial – fie prin expoziţii permanente, cum este cazul Muzeului Naţional al Armatei, fie prin compo-nente tematice ale expoziţilor permanente mai largi, cum este cazul Muze-ului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei – urmează aceeaşi linie structural-organizatorică, expunând publicului-vizitator obiecte ce reflectă toate aceste crâmpeie de război. Exponatele concentrate în expoziţiile muzeelor Moldovei conectate la epoca celui de-al Doilea Război Mondial sunt destul de variate şi multiple, diversitatea lor extinzându-se de la arme şi muniţii la echipamente militare, de la hărţi şi drapele la ordine şi medalii, de la fotografii la obiecte personale, de la eroi la victime, de la militari la civili etc. Exceptând totuşi această diversitate şi pornind de la tendinţa de a elucida – în scopul evidenţierii principalelor exponate şi al facilitării în acest mod a comprehensiunii conceptelor expoziţiilor – cele mai relevante obiecte prin categorisirea lor în dependenţă de destinaţia pe care au avut-o, constatăm că obiectele pot fi clasificate în cateva grupe, specifice majorităţii muzeelor. Este vorba desprearme şi însemne militare;obiecte aparţinând martorilorrăzboiului – combatanţi şi civili; afişe de propagandă de război –asupra unei scurte analize a cărora vom insista în paginile ce urmează.

a) Colecţia de arme şi însemne militareDeşi războaiele nu se duc, în definitiv, din considerentul că ţările impli-

cate dispun de prea mult armament1, totuşi cantitatea şi calitatea acestuia – ca parte a potenţialului militar al unui sau altui stat – constituie unul dintre factorii care stimulează declanşarea de către state a războaielor sau antrenarea lor în conflictele militare. Înarmarea şi dezvoltarea mijloacelor tehnice de luptă s-au înscris întotdeauna printre preocupările constante, de regulă, ale statelor care tind la statutul de putere regională sau mondială, forţa militară fiind astfel un garant al puterii şi influenţei lor.

Al Doilea Război Mondial, analizat prin prisma factorului militar, a reprezentat în sine evenimentul şi perioada în care s-au înregistrat evoluţii dramatice ale forţelor militare pe o arie geografică imensă. Factorul-cheie al acestor evoluţii l-a constituit tehnologia şi în acest sens se poate constata că războiul a pus capăt unei ere a tehnologiilor militare şi a dat startul unei alteia2. Aşa, spre exemplu, dacă în 1939 cavaleria mai făcea parte din poten-ţialul militar al statelor avansate, către 1945 aceasta dispărea din lupte. Şi 1 WEINBERG 2005b, 1.2 LEE 1999, 45.

– 336 –

dacă bombele cântăreau pe la 1939 câteva sute sau mii de funţi, bomba atomică aruncată asupra Hiroshimei avea să ajungă la cca 15 tone. Deşi multe dintre armele folosite în războiul al doilea mondial îşi aveau originile înainte de declanşarea lui, războiul a stimulat vizibil progresul şi sofisti-cările în domeniul tehnologiilor militare, unele state, printre care şi prin-cipalii agresori – Germania şi URSS, înregistrând performanţe incontes-tabile. Şi dacă Germania a început procesul de reînarmare în anul 1935, în Uniunea Sovietică sectorul militar a fost în permanenţă preferatul regi-mului, iar programele de înarmare au făcut parte din start din planurile cincinale, pentru acest domeniu cheltuindu-se sume considerabile –de la 560 mii ruble în 1925 până la 5 mln ruble în 19411. Printre tehnica de război care a determinat noi strategii de luptă şi a contribuit la schimbarea naturii războiului de la mijlocul secolului XX se numără: tancurile (sovieticii deţi-neau în sectorul construcţiei lor pionieratul şi supremaţia, tancurile schim-bând, în mare măsură, faţa războiului); armele şi aruncătoarele; avioanele; aeronavele etc. – toate fiind exploatate la maxim şi aducând mai multă încredere statelor beligerante în acţiunile lor pe front.

Înscriindu-se printre elementele-cheie ale războiului, armele nu puteau lipsi din muzeele care reflectă, cu începere din perioada postbelică, imaginea celui de-al Doilea Război Mondial. Toate muzeele, istorice sau militare, cu precădere din statele care au fost afectate de război, au început să constru-iască expoziţii dedicate războiului şi una dintre categoriile reprezentative de obiecte expuse publicului a devenit, ca regulă,colecţia de armament şi tehnică militară,utilizate de beligeranţi (expusă, în unele cazuri, şi în aer liber), dar şi diverse alte însemne militare. Muzeele din Republica Moldova nu fac o excepţie. Fiecare expoziţie – permanentă sau temporară – care abordează subiectul războiului al doilea mondial conţine piese de factură militară. Armele şi muniţiile din anii războiului, devenite între timp expo-nate, sunt de producţie predominant sovietică, dar parţial şi americană, britanică sau germană, mai ales pentru că contribuţia aliaţilor occidentali în materie de armament a fost enormă şi semnificativă în determinarea finalităţii războiului.

Cea mai mare colecţie de arme şi obiecte militare din anii războiului se conţine în expoziţia permanentă a Muzeului Naţional al Armatei. Expo-ziţia – care începe cu o placă informativă ce aminteşte vizitatorilor despre tragismul conflagraţiei mondiale, oferă date privind numărul participanţilor la război, numărul celor decedaţi sau mutilaţi fizic şi psihologic de război

1 MAWDESLEY 2003, 82.

– 337 –

– prezintă vizitatorilor exponate de provenienţă militară, preponderent sovietică, care pot fi grupate în principal în două categorii: arme şi piese de vestimentaţie militară. Expoziţia aduce în prim-plan o vastă gamă de arme folosite de beligeranţi în lupte, printre care aruncătoare de mine (anexa 1) sau obiecte explozibile; baionete sovietice şi germane; mitraliere, ţevi de mitraliere, tuburi de mitraliere antiaeriene germane, pistoale-mitraliere sovietice; mine sau aruncătoare de mine germane; măşti antigaz române şi germane; telefoane de campanie sovietice şi americane etc.(anexa 2). Toto-dată expoziţia prezintă diferite piese de vestimentaţie militară. În această categorie se înclud chipiurile militare, dar şi căştile, muzeul dispunând de o minicolecţie de căşti sovietice, germane, britanice, franceze, române, unele din ele având origini de dinainte de război (anexa 3). Din grup fac parte, bineînţeles, şi uniformele militare,de o anumită varietate. De remarcat că muzeul deţine în exclusivitate o uniformă a trupelor NKVD (anexa 4), la examinarea căreia gândul te duce, volens nolens, înapoi în istorie, la ceea ce a însemnat instituţia NKVD-ului şi ororile pe care le-a produs.

Expoziţia permanentă a Muzeului Armatei Nationale este însoţită uneori de expoziţii temporare, care completează într-un fel sau altul mesajul şi conţinutul ei. În acest context poate fi menţionată expozitia de uniforme militare sovietice, organizată în perioada aprilie-mai 2010, în incinta Muzeului1. La expoziţie au fost prezentate circa 130 de uniforme pe care posesorul lor – colonelul Petru Costin, şef adjunct al Direcţiei management strategic şi relaţii internaţionale a Serviciului Vamal – le-a adunat de-a lungul anilor, cele mai vechi dintre ele datând cu anul 1943 (o uniformă de paradă a mareşalilor sau generalilor Uniunii Sovietice şi două tunici de soldat). Expoziţia a mai cuprins drapele de luptă ale Armatei Sovietice, diverse chipiuri militare, precum şi distincţii de luptă, printre care ordinele „Aleksandr Nevski” şi „Bogdan Hmelniţki”, scrisori militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial etc.Ceea ce a atras atenţia este faptul că această expoziţie a fost organizată în contextul comemorării de către Federaţia Rusă la 9 mai a aniversării a 65-a a victoriei asupra fascis-mului, sărbătoare pe care Moscova încearcă să o promoveze şi infiltreze dincolo de hotarele statului rus, în spaţiul ex-sovietic şi numai. Discursul care a dominat inaugurarea expoziţiei (şi, astfel, întreaga expoziţie) a fost construit în jurul termenului de „marele război pentru apărarea patriei”, acesta avându-şi originile în timpurile sovietice şi fiind omniprezent în discursurile oficiale ale Rusiei actuale. La evenimentul organizat de Amba-

1 http://www.army.md/?action=show&cat=4&obj=1183

– 338 –

sada Rusiei la Chişinău, în colaborare cu Ministerul Apărării al R. Moldova, Muzeul National al Armatei şi Muzeul Serviciului Vamal de la Chisinau, a fost prezent şi ambasadorul Federaţiei Ruse, V. Kuzmin,care, în mesajul său, a vorbit despre acelaşi „mare război pentru apărarea patriei”, criticându-i pe „unii reprezentanţi ai actualei conduceri a Republicii Moldova de dena-turarea adevărului istoric” despre război1 – adevăr istoric, în percepţia autorităţilor Federaţiei Ruse, însemnând falsificarea a ceea ce reprezintă adevăr istoric, dacă acesta nu se potriveşte cu politicile şi interesele statului rus. Acceptarea unor astfel de discursuri în Republica Moldova, utilizarea în continuare a termenilor de sorginte sovietică în raport cu multe eveni-mentele istorice – termeni neadecvaţi, de altfel, mersului istoriei spaţiului românesc pruto-nistrean – denotă amprentele semnificative ale ingerinţei politicului în interpretarea chestiunilor cu caracter istoric şi lipsa unei linii tranşante faţă de anumite etape ale istoriei acestuia, cum ar, spre exemplu, abordarea subiectului războiului al doilea mondial, al ocupaţiei sovietice şi nu numai.

Revenind la categoria de obiecte cu caracter militar expuse în muzeele din Republica Moldova, constatăm că acestea sunt prezente şi în cele-lalte muzee, fie de rang naţional, fie de rang regional/raional sau local. Astfel,Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei conţine – de rând cu alte obiecte conectate direct la perioada războiului – arme mici, muniţii, căşti militare şi alte piese de vestimentaţie tipice armatei sovietice sau celei române; uniforme militare; însemne ale flotei militaro-maritime româneşti etc. (anexele 5, 6).Muzeul a expus aceste exponate într-un spaţiu destinat reflectării celui de-al Doilea Război Mondial, care îşi găseşte locul în cadrul vastei expoziţii permanente a muzeului, dedicată unui îndelung parcurs istoric din paleolitic până la finele deceniului al cincilea al seco-lului XX. Expoziţia, în ansamblul ei, nu este desăvârşită, ea aflându-se – din primul deceniu al secolului XXI – sub incidenţa transformărilor din punctul de vedere al conceptului şi tematicilor sale, şi constituie subiectul politicii administraţiei muzeului, care optează pentru o nouă viziune a expoziţiei – una adecvată timpurilor şi cerinţelor muzeale.

Un loc aparte în Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, unul de excepţie de altfel, îi revine Dioramei „Operaţia militară Iaşi–Chişinau”. Parte a expoziţiei dedicate războiului, dar expusă separat, la parterul muzeului, diorama completează şi amplifică expoziţia, impu-nându-se prin spectaculozitate şi măiestria cu care a fost realizată. Diorama

1 http://newsmoldova.md/newsline/20100429/187845932-print.html

– 339 –

functioneaza cu începere din anul 1990, fiind produsul final al unei munci de peste opt ani a pictorilor N. Prisekin şi A. Semionov. Subiectul-cheie al dioramei de cca 800 m.p. îl consituie luptele militare de pe Prut – din imediata apropiere a localităţii Leuşeni, din vara anului 1944 – prezentate pe o pânză cu dimensiunile de 45 x 11 metri, la care sunt ajustate, pe lângă unele obiecte improvizate, o serie de obiecte autentice, printre care un tun antitanc, lăzi cu cartuşe şi obuze, echipamente şi muniţii1.

Un alt muzeu – Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei, care nu se concentrează prea mult pe problema militară în sine, prezintă de asemenea câteva categorii de arme utilizate în cel de-al Doilea Război Mondial. Arme din război şi piese de vestimentaţie militară sovietică pot fi văzute şi în Muzeul de Studiere a Ţinutului din Bender, cărora li se rezervă un spaţiu suficient (anexa 7). Mai mult ca atât, chiar şi Muzeul de Istorie din incinta Liceului Teoretic „Petre Ştefănucă” deţine în modesta, dar frumoasa sa colecţie, două căşti de provenienţă sovietică descoperite pe teritoriul localităţii(anexa 8).

În ce priveşte Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi, acesta nu dispune –probabil inclusiv din lipsăde spaţiu – de o expoziţie destinată războiului. La insistenţa autorităţilor publice locale s-au organizat periodic, de la 1991 încoace, expoziţii temporare, conectate la cel de-al Doilea Război Mondial. Acestea erau inaugurate cu ocazia sărbătorilor cu tentă sovietică, comu-nistă, în special la 9 Mai – zi calificată de către autorităţile localedrept zi a victoriei (site-ul Primariei de Bălţi are un compartiment dedicat aniversarii a 65 de ani de la victorie, cu lista locuitorilor oraşului care au participat în „marele război pentru apărarea patriei”2). Expoziţia temporară pusă la dispoziţia vizitatorilor bălţeni la 9 mai 2009, de exemplu, a întrunit în componenţa sa mai multe categorii de exponate. Cel mai frecvent utilizate vizau armele de război şi obiectele indispensabile oricărui soldat (anexa 9); haine militare, telefoane de campanie/de câmp (anexa 10).

Păstrarea şi prezentarea de către muzeele din Republica Moldova a obiectelor militare, a obiectelor bătăliilor etc.contribuie semnificativ la înţelegerea de către vizitatori a gradului de înarmare a beligeranţilor, a tehnicilor de luptă, a bătăliilor care s-au dat, oferindu-le acestora o cale de imaginare şi interpretare a evenimentelor într-un mod mai expresiv şi colorat3.

1 http://www.nationalmuseum.md/ro/2 http://www.balti.md/index.php?option=com_content&task=view&id=1564&Itemid=1683 POWERS 1997, 76.

– 340 –

b) Colecţia de obiecte despre martorii războiuluiExpoziţiile destinate celui de-al Doilea Război Mondial organizate în

muzeele din Republica Moldova rezervă,– în afară de mostre de arme şi armament de calibru mic, materiale de propagandă sovietică sau alte cate-gorii de obiecte conectate timpurilor războiului –, un anumit spaţiu oame-nilor:

– combatanţilor, celor care au luptat în război, în armata română sau în armata sovietică, având origini basarabene sau trecuţi cu frontul prin Basarabia, şi care, în mai 1945 (cei care au ajuns până atunci), aşteptau cu nerăbdare, la fel ca soldaţii tuturor armatelor participante în război, demo-bilizarea şi revenirea acasă1;

– civililor, celor care au fost victime ale timpurilor de război şi ale regi-murilor totalitare din anii de război, inclusiv regimulsovietic de ocupaţie declanşat atunci şi intensificat în anii postbelici.

Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, de exemplu, conţine diverse obiecte aparţinând participanţilor la război în cadrul armatei sovietice sau române, printre care se numără: fotografii ale mili-tarilor (fie ofiţeri, fie soldaţi de rând, individuale sau în grup), făcând parte din armata română şi/sau sovietică; scrisori sau jurnale de război ale foştilor militari din armata sovietică sau română; insigne şi medalii, alte decoraţii şi certificate ale militarilor sovietici primite pentru curajul manifestat în lupte etc.

Şi alte muzee din Republica Moldova, din cele vizitate de către subsemnat şi selectate ca obiect de studiu pentru articolul de faţă, prezintă imagini şi informaţii despre cei care au luptat in război. Printre acestea pot fi nominalizate Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei, care prezintă, printre altele, o inscripţie indicând numărul basarabenilor participanţi la război şi al celor morţi în timpul luptelor; Muzeul Liceului Teoretic „Petre Ştefănucă” expune listele băştinaşilor care au luptat (în armata sovietică sau română) în război, care au murit pe câmpul de luptă sau au fost daţi dispă-ruţi. Muzeul de Studiere a Ţinutului din Bender acordă o atenţie considera-bilă celor care au luptat, exclusiv, în armata sovietică (anexa 11), prezentaţi drept „eroi” şi „eliberatori”. Expoziţia – proiectată şi construită in timpurile sovietice – şi-a păstrat intact conceptul şi formatul şi corespunde politi-cilor istorice ale nerecunoscutului stat transnistrean, care împărtăşeşte şi urmează, de altfel, politicile actuale ale Federaţiei Ruse, vizavi de istoria celui de-al Doilea Război Mondial inclusiv. Acestea din urmă au exagerat

1 KOLKO 1994, 211.

– 341 –

întotdeauna prin prezentarea rolului ostaşului roşu şi al lui Stalin în elibe-rarea Europei, evitând recunoaşterea ocupării ei în fapt. Moscova a avut „grijă”, cel puţin în ani războiului rece, ca în statele est-europene memoria celui de-al Doilea Război Mondial să fie în concordanţă cu interesele şi scopurile sale1, impunând, prin dominaţia sa, comemorarea zilei de 9 mai ca zi a victoriei şi slăvirea eroilor sovietici, eliberatori în accepţiunea Rusiei şi ocupanţi conform realităţilor istorice. Elogierea eroilor şi a liderilor care au intrat în istorie este, probabil, o datorie a fiecărei naţiuni şi este practi-cată raţional în fiecare ţară. Dar construcţia selectivă şi exagerată a cultului eroului şi al liderului, dezvoltarea şi promovarea acestuia pentru generaţii întregi devine o normă în statele totalitare2. „Vai de ţara care are nevoie de eroi”, avea să spună într-un context Bertolt Brecht, şi vai de statul rusesc, care-şi mai caută eroii şi evenimentele eroice pentru a-şi promova politicile departe de a fi democratice.

Războaiele, indiferent de intensitatea pe care o au şi dimensiunile pe care le ating, afectează întotdeauna şi în primul rând civilii, distrugându-le în mare parte imunitatea3 şi luându-le în proporţii considerabile vieţile. Dar, aşa cum constata generalul american William T. Sherman, războiul este o barbarie şi, din păcate, nu poate fi înnobilat. Pe bună dreptate, războiul este considerat un infern, şi aceasta în mare parte pentru impactul pe care îl are asupra civililor inocenţi. Or, în afară de faptul că consumă vieţile comba-tanţilor armaţi, războiul devorează şi vieţile celor neantrenaţi în lupte4. Pe parcursul conflictelor din secolul XX, civilii au pierit în număr cel puţin la fel de mare ca şi militarii, iar în anii celor două războaie mondiale, dar mai cu seamă în cel de-al doilea numărul civililor afectaţi a crescut înspăi-mântător5. Dacă în Primul Război Mondial civilii constituiau 5% din totalul celor morţi în urma operaţiunilor militare, atunci în al Doilea numărul lor s-a ridicat la cca 50%6. Civilii au devenit, astfel, victime de război, victime ale politiciilor şi intereselor de grup. Ei au fost supuşi bombardamentelor, exploziilor, abuzurilor militare, dar şi abuzurilor şi atrocităţilor politice, crimele de război aducând mai multe pierderi de vieţi omeneşti decât operaţiunile militare în sine7. Situaţia e cu atât mai gravă din punct de

1 BUCUR 2009, 145.2 HOOK 1992, 53 HARTIGAN 1982, 1-5.4 DOWNES 2008, 1.5 WILSON 2003, 209.6 CHESTERMAN 2001, 2.7 DRAPER 1958, 26.

– 342 –

vedere moral, cu cât civilii devin obiecte sau ţinte „legitimate”1ale politi-cilor guvernamentale şi/sau militare – circumstanţe de acest gen înregis-trându-se frecvent inclusiv în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cali-ficat drept război împotriva populaţiei civile2. Acesta este, fără îndoială, şi cazul politicilor staliniste care au fost realizate prin sacrificarea abuzivă a populaţiei, prin distrugerea oponenţilor politici şi sociali. Cele mai rigide dintre ele au vizat înfometările în masă, colectivizarea forţată, deportările nemiloase etc. – toate fiind aplicate până la, pe parcursul şi mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost extinse şi asupra popula-ţiei din teritoriile ocupate, luând milioane de vieţi omeneşti3. Printre cei suferind şi pierind de pe urma politicilor inumane staliniste s-au înscris şi basarabenii, care au fost supuşi înfometării, deportărilor de proporţii, represiilor şi maltratărilor în Gulag. Ei au devenit astfel victime ale carna-jului politic sovietic, „justificat” de realizarea planurilor cincinale şi/sau de izbăvirea de realii sau potenţialii opozanţi ai politicilor staliniste. Dat fiind amploarea şi monstruozitatea politicilor regimului totalitar bolşevic, numărul mare de victime cu rădăcini basarabene ale regimului stalinist, muzeele Republicii Moldova prezintă, prin diverse deşi puţine exponate, tragismul acelor vremuri şi impactul lor asupra basarabeanului.

Unul dintre aceste muzee este Muzeul Memoriei Neamului, care a fost constituit prioritar în scopul comemorării victimelor staliniste şi la amena-jarea, completarea şi întreţinerea căruia şi-au adus aportul mai multe persoane private, printre care se numără şi unele victime ale fărădelegilor regimului totalitar bolşevic. Muzeul dispune de o expoziţie permanentă dedicată reprezentanţilor diverselor categorii sociale care s-au opus – în anii ’40-’50 ai secolului XX - regimului sovietic de ocupaţie şi care pentru acţiunile lor proromâne şi antisovietice au fost deportaţi, încarceraţi, mulţi dintre ei pierind în Siberiile de gheaţă. Este unicul muzeu din Republica Moldova de acest gen, printre exponatele căruia nu se găsesc obiecte aparţinând armatei sovietice sau însemne ale puterii sovietice, nimic din ce ar vorbi despre implementarea politicilor sovietice, ci despre impactul lor asupra populaţiei civile. Nucleul expoziţiei îl constituie Omul/Basara-beanul – victimă a regimului dictatorial-bolşevic. Exponatele conţin foto-grafii ale basarabenilor deportaţi în Siberia, muncind din greu în condiţii inumane sau deplângându-i pe cei morţi(anexa 12); fotografii ale celor arestaţi şi pedepsiţi pentru viziunile lor antisovietice(anexa 13); lagărele 1 BRZEZINSKI 1993, 9.2 TRÖGER 1987, 285. 3 BRZEZINSKI 1993, 11-15.

– 343 –

în care erau deţinuţi „duşmanii puterii sovietice” etc. Expoziţia conţine şi exponate actualizate – inclusiv imagini surprinse la sfârşitul anilor ’80, în contextul mişcării naţionale de la Chişinău şi nu numai –, care denotă că ororile staliniste nu au fost iertate, iar victimele staliniste nu au fost uitate.

Memoriei victimelor celui al Doilea Război Mondial, victimelor atroci-tăţilor staliniste li se acordă atenţie şi în cadrul Muzeului Naţional de Arhe-ologie şi Istorie a Moldovei. Această instituţie conţine şi prezintă publi-cului un şir de exponate care reflectă, într-o anumită măsură, drama celor care au fost supuşi politicilor regimului totalitar bolşevic. Este vorba despre informaţii cu privire la cei deportaţi (anexa 14); obiecte personale aparţi-nând victimelor, foştilor deportaţi (poza 9); haine ale deţinuţilor din lagă-rele staliniste; documente vizând politica de colectivizare forţată şi altele.

Şi expoziţia Muzeului de Istorie şi Etnografie din Orhei „vorbeşte” tran-şant despre acţiunile şi ororile politicilor sovietice, prezentând imagini şi secvenţe din viaţa grea a victimelor represiunilor staliniste. Miezul expo-ziţii îl constituie o inscripţie care indică numărul basarabenilor participanţi la război şi al celor morţi în timpul luptelor. Din expoziţie nu lipseşte infor-maţia privind consecinţele războiului asupra orheenilor şi starea în care se afla Orheiul în perioada de sfârşit a războiului.

Prin prezentarea de exponate cu referire la participanţii la războiul al doilea mondial şi jertfele politicilor staliniste, muzeele aduc un omagiu celor „sacrificaţi” pentru idealurile staliniste şi interesele sovietice. Toto-dată, pornind de la convingerea că una dintre funcţiile de bază ale muze-elor este educaţia1, muzeele din Republica Moldova transmit astfel infor-maţii şi cunoştinţe vizitatorilor despre ceea ce a însemnat războiul pentru basarabeni şi cum le-a dominat acestora destinul.

c) Afişe de propagandă sovieticăO altă categorie de obiecte conţinute în expoziţiile muzeale din Repu-

blica Moldova o reprezintă afişele/posterele de provenienţă sovietică elabo-rate în anii celui de-al Doilea Război Mondial – cu subiect corespunzând mersului războiului –, răspândite fiind din abundenţă atât pe front, cât şi în spatele frontului. Afişele fac parte din categoria mijloacelor de propagandă, iar propaganda ca formă de comunicare socială şi-a demonstrat în timp utilitatea în favoarea celor care controlează opinia publică şi manipulează masele fără ca acestea să realizeze2, a celor care promovează idei în format prielnic intereselor lor şi care stiu să prezinte informaţii reale într-un mod 1 HOOPER-GREENHILL 1999, 1. 2 BERNAYS 1972, 47.

– 344 –

ce sugerează concluzii false1. Propaganda a jucat un rol colosal în politica şi războaiele secolului XX

– secolul războaielor totale –, mai ales că realizările în domeniul tehnologi-ilor comunicării de masă din acea perioadă au favorizat eficacitatea sa fără precedent2. Războiul, de altfel, creează cadrul favorabil înfloririi propa-gandei, fiecare dintre guvernele părţilor beligerante prezentând situaţia de pe front în termeni pozitivi şi convenabili, urmărind să menţină astfel moralul cetăţenilor, să justifice războiul şi să insufle speranţa în victorie3. În cele două războaie mondiale propaganda, inclusiv prin utilizarea afişelor, a atins cotele cele mai înalte. Astfel, chiar dacă îşi are rădăcinile adânc în istorie – deşi, în sensul managementului opiniilor şi atitudinilor prin manipulare directă a sugestiilor sociale, ea se conturează prin secolul al XVII-lea, când apare prima instituţie concepută şi utilizată ca atare de Biserica Catolică în scopul stopării influenţei protestantismului în Europa4 – propaganda atinge dimensiuni uluitoare şi necunoscute până atunci în anii Primului Război Mondial5, repetându-şi ulterior „succesul” şi în timpul celui de al Doilea, când devine o adevărată armă de război6. În timp de război, mobilizarea minţilor militarilor şi civililor devine o condiţie indis-pensabilă în tendinţele guvernelor de a obţine victoria. Autorităţile sovie-tice au înţeles acest lucru şi au utilizat la maxim mijloacele de propagandă în mobilizarea populaţiei în anii războiului al doilea mondial, în asigurarea recrutărilor şi angajărilor în industria de război, economisirii produselor alimentare, carburanţilor şi altor mărfuri vitale. Afişele sovietice editate în anii războiului, unele dintre ele expuse în muzee, altele cunoscute din diverse surse, confirmă preocupările guvernării sovietice în aceste direcţii şi nu numai.

Afişele de propagandă sovietică constituie, aşa cum menţionam, una dintre categoriile de obiecte ale expoziţiilor dedicate celui de-al Doilea Război Mondial din muzeele Republicii Moldova, fiind vorba în special despre Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei şi de Muzeul Armatei Naţionale. Deşi se constată că în linii generale afişele de propa-gandă se aseamănă între ele7, indiferent dacă vin din anii Primului Război

1 COLE 1996, 238.2 COLE 1996, 1.3 RHODES 1976.4 MANDER 1998, ix; BERNAYS 1972, 27. 5 LASSWELL 1972, 10; ZASSOURSKY 1998, 69. 6 COLE 1996, 238.7 ZASSOURSKY 1998, 70.

– 345 –

Mondial, ai celui de-al Doilea sau din vremurile războiului rece, acestea poartă totuşi amprentele distinctive ale timpurilor şi ale regimurilor care le-au conceput. Astfel, placatele sovietice din anii războiului al doilea mondial reprezintă întocmai era sovietică, politica şi ideologia sovietică, dat fiind faptul că au făcut parte din această politică, au contribuit la promovarea ei şi nu pot fi rupte din contextul ei. Urmărindu-le cu atenţie şi citindu-le mesajul şi subtextul, poţi ajunge imaginar în timp în epoca sovietică.

Afişele de propagandă sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial erau foarte diferite ca conţinut, expoziţiile muzeelor menţio-nate mai sus prezentând, deşi suficient, doar unele dintre ele. Acestea din urmă pot fi clasificate în câteva categorii, în dependenţă de subiectul lor şi mesajul pe care îl transmit, după cum urmează:

Afişe care mobilizează la consolidarea frontului sovietic. Aceste afişe urmăresc mobilizarea totală a populaţiei în scopul apărării ţării de duşman, înfăţişat în postere, de regulă, în chip diabolic. În calitate de stimulent eficient în mobilizarea omenilor a fost folosit, în principal, apelul autori-tăţilor de apărare a patriei, ultimul fiind subiectul fundamental al propa-gandei sovietice pe parcusul întregului război1, iar în calitate de instrument pentru asigurarea nevoilor frontului a servit chemarea „Totul pentru front” – ambele demersuri dând roadele asteptate.

În această categorie de afişe se înscrie perfect cel realizat de D.S. Moor (Orlov) [expus la Muzeul Naţional al Armatei (anexa 15)], reprezentând un soldat care se adresează subiectului-ţintă, adică omului de rând, potenţial şi viitor luptător; „Tu ce ai făcut pentru front?” („Ты чем помог фронту?”). Creat în anul 1941, posterul excelează prin două elemente de bază: modul în care e înfăţişat personajul său şi culorile care nu-l lasă neobservat. Ostaşul, ţintind – cu privirea şi degetul arătător al mâinii întinse – spre cei care vor vedea afişul, îi ataca psihologic influenţându-i şi obligându-i indirect să se facă utili frontului, excluzând categoric alternativa de neim-plicare. Iar culoarea roşie, de care s-a făcut uz la realizarea posterului, a fost aleasă, cunoscându-i-se puterea şi efectele psihologice în a stimula, a îndemna la acţiune, a activiza etc. Tandemul acestor două elemente a asigurat atingerea scopului urmărit prin lansarea posterului în cauză – cel de a mobiliza cetăţenii la luptă pentru interesele şi aspiraţiile URSS. Un poster de o asemănare izbitoare în ce priveşte felul de prezentare al personajului principal – dar şi unic în felul său – poate fi văzut la Muzeul

1 BARBER, HARRISON 1991, 68.

– 346 –

Naţional de Istorie1 din complexul smithsonian al capitalei Statelor Unite ale Americii. Avându-l ca protagonist pe vestitul Unchi Sam, care chema imperativ la înrolare în armata SUA („I want You for the U.S. Army enlist now!”), posterul – conceput şi diseminat în anii Primului Război Mondial – aavut o largă întrebuinţare şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind un factor stimulator la înrolareavoluntarilor în armată.

În grupul de afişe abordat s-ar înacadra uşor multe alte afişe, de factură sovietică, răspândite în anii războiului, care aduc în prim-plan:tinerii soldaţi mergând în atac în numele ţării şi conducătorului („За Родину, за Сталина!”) sau mândrindu-se că fac parte din glorioasa armată roşie („Красной армии слава!”); bătrânii care aleg calea frontului ameninţând, conform posterului, că duşmanul nu va scăpa de mânia şi răzbunarea poporului („От народной мести не уйти врагу!”); femeia, reprezentată ca o forţă mobilizatoare, care îndeamnă alte femei să se înroleze în armată („Вступай в ряды фронтовых подруг”), ea fiind asociată în acelaşi timp fie cu mama, care îşi petrece fiul pe frontîndemnându-l să lupte eroic („Будь героем!”), fie cu „patria”, aşa cum o vedem în „celebrul” afiş „Patria-mamă te cheamă!” („Родина-мать зовет!”).

Afişe care promovează succesele obţinute pe front. Afişele cu mesaje de pe front sau reprezentând succesele soldaţilor au împânzit spaţiul sovietic în anii războiului. Scopul lor era de a demonstra că pe front lucrurile sunt favorabile politicii sovietice şi că eforturile poporului de a se jertfi pentru binele frontului nu au fost zădarnice, dar şi de a menţine optimismul atât al celor angajaţi în armată, cât şi al celor de acasă care aşteaptă victoria. În gama largă a afişelor de acest gen pot fi incluse posterele cu genericul „Tu ne-ai redat viaţa!” („Ты вернул нам жизнь!”); „Slavă soldatului victorios!” („Слава воину-победителю!”); „Spre victorie”” („К победе!”) etc. Un afiş de acest gen – „Spre Vest!” („На Запад!”), reprezentând soldatul sovietic care înaintează cu succes spre vest, eliberând teritoriul Rusiei şi ocupând pământurile altor popoare – este parte a expoziţiei Muzeului Naţional al Armatei (anexa 16).

Afişe care cheamă spatele frontului la susţinerea eforturilor militare. Spatele frontului constituie un factor important în asigurarea succeselor de pe front, deaceea buna organizare a acestuia s-a înscris printre priorită-ţile autorităţilor sovietice, care au reuşit să pună civilii pe picior de război şi să subordoneze industria şi întreaga economie exigenţelor frontului şi războiului. Afişele mobilizând spatele frontului reflectă, de altfel, creşterea

1 http://americanhistory.si.edu/

– 347 –

rolului industriei de râzboi în asigurarea succesului pe front şi tendinţa de industrializare a războiului, tendinţă dezvoltată cu precădere în anii celui de al Doilea Război Mondial1.

Populaţia civilă din statele beligerante s-a implicat foarte puternic în producţia de război şi în activităţile din spatele frontului în timpul celui de al Doilea Război Mondial mai mult decât în orice alt război2. Oamenii s-au arătat receptivi la necesităţile războiului şi şi-au manifestat activismul în spatele frontului, pentru că percepeau războiul prin dimensiunile lui morale3, construite şi promovate prin propagandă, de altfel nu numai în URSS, ci şi în celelalte state ale taberelor aflate în luptă. Un rol important în activităţile din spatele frontului l-au avut femeile, care au intrat în câmpul muncii în posturile pe care bărbaţii plecaţi la luptă le lăsaseră vacante, completând cca 80% din acestea4. Mii de femei, lucrând în fabrici de arma-ment, fiind active în spatele frontului, au contribuit pe diferite căi la rezul-tatul războiului5. Într-un astfel de context, femeia a devenit un personaj frecvent întalnit în afişele de propagandă sovietică, înfăţişată ca fiind un bun muncitor, bun organizator, un factor de decizie neformal poate, influ-enţa ei devenind şi mai evidentă când aceasta e organizată şi înarmată cu arma propagandei6. Unul dintre afişele care reflectă legătura spatelui fron-tului cu frontul şi rolul femeii în acest tandem este întitulat „Totul pentru victorie! Frontului din partea femeilor din URSS” („Все для победы! Фронту от женщин СССР!”) [prezent în expoziţia Muzeului Naţional al Armatei (anexa 17)]. Posterul a fost creat de A. Kokorekin în anul 1942 şi, de rând cu multe altele de acest gen, precum „Победа близка! Больше помощи фронту!” sau „Заменим!” etc.,a reuşit să promoveze un discurs victorios şi optimist în tonalitatea preconizată de autorităţi.

Afişe care prezintă eforturile şi puterea coaliţiei anihitleriste. Posterele de acest gen, deşi multe şi variate ca design, întrunesc aceleaşi elemente constitutive reprezentate de simbolurile de stat, de regulă drapelelecelor trei aliaţi care şi-au unificat forţele şi şi-au coordonat activităţile împotriva Germaniei hitleriste. Exemple de afişe de acest tip pot fi vizionate şi în cadrul expoziţiei Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei. Unul dintre acestea este cel cu genericul „Europa va fi liberă!” – o producţie 1 ZASSOURSKY 1998, 74.2 LEE 1999, 45.3 ROBERTS 2007, 605.4 BARBER, HARRISON 1991, 148.5 WEINBERG 2005b, 33.6 BERNAYS 1972, 115.

– 348 –

a anului 1944, care prezintă Europa în chip de femeie încătuşată, eliberată fiind de săbiile aliaţilor (anexa 18). Un poster asemănător este cel întitulat „Lovitura fulgerului” („Громовой удар”), creat de un grup de autori în anul 1943 şi expus la Muzeul Naţional al Armatei, în care aliaţii sunt înfăţişaţi sub forma unor fulgere puternice ce cad asupra lui Hitler şi a simbolurilor sale fasciste pentru a le distruge (anexa 19). Pentru comparaţie, postere întruchipând aliaţii din coaliţia antifascistă sunt păstrate şi în Muzeul Naţi-onal de Istorie din Washington, despre care am pomenit şi în randurile de mai sus. Unul dintre acestea – ocreaţie din 1943 a lui H. Koerner, repre-zentând aliaţii prin arme şi accentuând, prin mesajul transmis, putereaa-cestora – are ca generic ideea „Uniţi suntem puternici. Uniţi vom învinge!” („United we are strong. United we will win!”).

Afişele din această ultimă gamă, indiferent de provenienţa lor, au la bază teza conform căreia spiritul de luptător al unei naţiuni se hrăneşte cu convingerea că lupta pe care o duce este o şansă de a învinge1, iar teza victoriei finale este indispensabilă în conducerea războiului2. În această ordine de idei, părţile beligerante au folosit în permanenţă o retorică pozi-tivă şi glorioasă, prezentând evenimentele de pe front în format favorabil cu scopul de a menţine ridicat moralul celor de pe front şi din spatele fron-tului. O astfel de abordare a lucrurilor pare justificată dacă se porneşte de la premiza că niciun guvern nu ar fi putut spera la victorie de nu ar fi avut o naţiune unită în spate şi niciun guvern nu ar fi avut o naţiune unită în spate de nu ar fi controlat minţile poporului său3. De aici şi constatarea că al Doilea Război Mondial a fost nu doar un război al armelor, ci şi un război al cuvintelor4, al propagandei.

Deşi destul de variate şi diverse ca subiect şi conţinut, afişele de propa-gandă sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial urmăreau un singur scop: de a consacra războiul şi a denigra duşmanul. Calificate drept arme în egală măsură pasive şi eficiente, acestea au demonstrat o dată în plus că cel mai potent rol al lor, ca şi al propagandei în ansamblu, este să mobilizeze animozitatea comunităţii împotriva dusmanului5 prin generarea în rândul populaţiei a unei anumite stări de spirit şi atitudini. Transmiţând emoţii şi sentimente, ele au contribuit, precum îi stă în fire propagandei, la crearea unei viziuni „unice” asupra realităţilor existente, 1 LASSWELL 1972, 102;2 LASSWELL 1972, 113;3 LASSWELL 1972, 10; 4 WEINBERG 2005a, 581.5 LASSWELL 1972, 10;

– 349 –

împărţind lumea în buni şi răi, în prieteni şi duşmani şi folosind un discurs prin care ţi se spune autoritar ce trebuie să faci şi cum să gândeşti. Stocate în fondurile muzeelor şi prezentate publicului prin expoziţiile din care fac parte, afişele sovietice din anii celui de-al Doilea Război Mondial ajută la o mai bună percepere şi comprehensiune a ceea ce a însemnat maşinăria sovietică de propagandă cu ajutorul căreia s-a organizat frontul şi spatele lui. Viu colorate şi optimiste, cu protagonişti zâmbăreţi şi victorioşi, aceste postere ascundeau în adâncuri interese şi strategii, manipulare şi falsitate, crime şi monstruozităţi – elemente care au însoţit politica sovietică atât în anii celei de-a doua conflagraţii mondiale, cât şi pe tot parcursul existenţei ei.

Analizând genurile de exponate prezentate în cadrul expoziţiilor desti-nate celui de al Doilea Război Mondial, constatăm că toate acestea luate împreună, ca şi expoziţiile, dar şi muzeele în ansamblul lor, contribuie semnificativ la menţinerea vie a memoriei războiului pentru generaţiile următoare. Colectând şi expunând vestigii de cultură materială referitoare la război, muzeele dau formă şi chip istoriei acelei epoci, trecute ca timp, dar răsunătoare până azi prin impactul şi amprentele lăsate. Problema care apare în acest context ţine de gradul de obiectivitate în crearea şi prezen-tarea de către muzee a istoriei, în cazul de faţă a istoriei celui de al Doilea Război Mondial. Cunoscut ca „al Doilea Război Mondial” de toate statele lumii şi numit „război pentru apărarea Patriei” de către URSS şi Federaţia Rusă, această conflagraţie mondială continuă să fie un subiect greu de reflectat inclusiv în muzee, în mare parte din cauza influenţei politicului asupra evocării şi analizei lui, ca, de altfel, şi asupra evocării altor eveni-mente istorice. Politicile şi practicile sovietice făcuseră din muzeu, de-a lungul anilor, un complice şi un instrument în promovarea intereselor de stat în materie de trecut prin conturarea unei linii ferme cu privire la cel de-al Doilea Război Mondial şi, mai ales,la denumirea acestuia, încadrarea lui cronologică, glorificarea „eliberatorilor” sovietici, consacrarea Zilei Victoriei etc. Politizarea muzeelor nu a fost totuşi o invenţie a regimului sovietic. De la bun început, muzeele lumii au funcţionat cu pecetea şi sub influenţa politicului, iar muzeul Louvre poate fi adus ca exemplu în acest sens. Or, deschiderea palatului regal mulţimii de vizitatori la 10 august 1973 – la aniversarea căderii monarhiei franceze – demonstra simbolismul politic al muzeului. Din momentul deschiderii sale, muzeul a făcut istoria prin prisma raţiunii şi justificărilor proprii, prezentând-o ca pe o serie neîntreruptă de puncte culminante. Misiunea sa ecumenică de a determina

– 350 –

şi prezenta istoria era una cu caracter politic, cel puţin în măsura în care corespundea şi satisfăcea orgoliile politicului1. Iniţiate sub auspicii politice, muzeele din lume au cunoscut imediat şi efectul politizării conţinutului vestigiilor. Ele selectau vestigiile, în cea mai mare parte, în baza poten-ţialului lor de a asigura instrucţia politică a publicului şi formulau texte însoţitoare în susţinerea respectivului deziderat. Acestor reguli nescrise li s-au conformat uşor şi autorităţile sovietice, care au „excelat”în exploa-tarea muzeelor, politizându-le şi utilizându-le în „educarea” generaţiilor în concordanţă cu vectorul şi interesele statului şi ale partidului.

ConcluziiPracticile de politizare a muzeelor aplicate de sovietici în anii războ-

iului rece au fost răsfrânte şi asupra muzeelor din RSSM-ul de pe vremuri, amprentele lor păstrându-se, într-o măsură mai mare sau mai mică, şi în Republica Moldova de astăzi. Or, majoritatea muzeelor mai sunt încă „în pană” în prezentarea anumitor aspecte ale războiului şi, chiar dacă au exclus din texte formule şi citate folosite în perioada sovietică, ezită să se pronunţe explicit cu privire la unele momente, precum cele legate de cine a eliberat şi cine a ocupat Basarabia, de anul 1940, 1944 etc. Totuşi, o adevărată politizare a muzeului se observă în cazul Muzeului de Studiere a Ţinutului din Bender. Muzeul şi expoziţiile sale s-au conservat în timp, păstrându-şi „nevătămat” exponatele şi mesajele formulate în perioada sovietică. Pe lângă expoziţiile conectate unor epoci istorice mai vechi, această instituţie dispune de o expoziţie dedicată perioadei 1917-1940, interpretată tendenţios drept perioadă de ocupaţie românească şi de o expoziţie consacrată celui de-al Doilea Război Mondial – formula folo-sită în texte fiind „Marele război pentru apărarea Patriei”. Cea de-a doua corespunde cronologic segmentului de timp 1941-1944, de anul 1941 fiind legată intrarea trupelor române şi germane în Basarabia, calificată în texte ca „ocupaţia româno-fascistă”, iar anul 1944 este anul operaţiei Iaşi-Chişinău, când – conform textului şi interpretărilor ghidului – Benderul a fost „eliberat”. Textele care însoţesc expoziţia sunt în limba rusă – limba oficială a autoproclamatei republici moldoveneşti nistrene. Ele abundă în expresii de genul „marele război pentru apărarea patriei”, „ocupanţii români” şi „eliberatorii sovietici”, întreaga expoziţie fiind clădită pe şi în jurul acestor noţiuni şi concepte, concentrându-se prioritar asupra bino-mului ocupant-eliberator. Pornind de la acest din urmă format, expoziţia

1 MALEUVRE 1999, 10.

– 351 –

îi prezintă în culori sumbre pe cei calificaţi drept ocupanţi, abordând ideea Basarabiei ocupate, pierderile aduse Basarabiei de ocupaţia românească etc. Pe cealaltă parte a baricadei se înfăţişează eroii sovietici, care privesc din fotografii zâmbăreţi, încrezători şi victorioşi, fie că e vorba despre fotografii reprezentând comandanţi şi soldaţi sovietici, fie fotografii ale veteranilor de război. Expoziţia e dominată de sindromul izbândei continui a armatei roşii, deşi un război nu poate fi prezentat prioritar în termeni triumfalişti1. Or, războiul înseamnă moarte, dramă, ocupaţie, victime etc., toate acestea fiind destul de vagi şi încurcate în conţinutul expoziţiei. Marea problemă a Muzeului de Studiere a Ţinutului din Bender este că denaturează grav reali-tăţile istorice şi „confundă” intenţionat anumite lucruri şi stări de fapt prin utilizarea formulelor de felul marele război pentru apărarea patriei în loc de al Doilea Război Mondial; ocupanţi româno-fascişti în loc de ocupanţi sovietici şi/sau eliberatorii sovietici în loc de eliberatorii români. În astfel de împrejurări, muzeul din Bender, prin utilizarea termenilor eronaţi şi producerea istoriei falsificate, devine o închisoare în sensul în care izolează „locatarii” în celule artificiale şi, în acelaşi timp, categorice2.

Celelalte muzee din Republica Moldova se prezintă diferit la capitolul abordarea problematicii celui de-al Doilea Război Mondial, dar în ansam-blul lor au depăşit – apreciabil – faza conformării totale liniilor politice şi, aflate încă la etapa reformărilor, fie că evită să atribuie, spre exemplu, rolul de eliberator şi/sau ocupant unui sau altui participant la război, fie că se pronunţă tranşant în această privinţă, prezentând faptele şi evenimentele istorice aşa cum au avut loc în realitate. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Orhei, spre exemplu, găzduieşte – într-o sală destinată celui de-al Doilea Război Mondial – o expoziţie bine structurată, ale cărei exponatesunt înso-ţite de texte în limba română şi rusă. Unul dintre compartimentele expo-ziţiei reflectă efectele Pactului Ribentrop-Molotov şi tragismul zilei de 28 iunie 1940 pentru basarabeni, textele însoţitoare indicând clar că Basarabia a fost ocupată şi anexată forţat la Uniunea Sovietică. Tot în această ordine de idei poate fi menţionat şi Muzeul Memoriei Neamului. Acesta este un muzeu privat, deschis la iniţiativa unui grup de intelectuali în frunte cu regretatul Vadim Pirogan, demersurile căruia – printre care achiziţio-narea localului, deschiderea muzeului, completarea expoziţiilor muzeale etc. – s-au realizat cu suportul Fundaţiei Soros, al mai multor persoane private, printre care se numără şi unele victime ale regimului stalinist. Deşi nu abundă în texte, expoziţia muzeului transmite – prin obiectele expuse 1 KEEGAN 1995, 32.2 MALEUVRE 1999, 11.

– 352 –

publicului, în special fotografii ale basarabenilor arestaţi, deportaţi, maltra-taţi şi mărturii sau documente privind represiile staliniste şi deportările în masă – un mesaj clar: că basarabeanul a fost victimă a regimului sovietic. Specificul şi unicitatea expoziţiei se manifestă tocmai prin concentrarea acesteia în exclusivitate asupra omului/basarabeanului, cel care a fost ţinta politicilor staliniste.

În ceea ce priveşte Muzeul Naţional al Armatei, acesta este, de la sine înţeles, un muzeu cu specific militar. Expoziţiile sale, aşa cum arătam în paginile anterioare, se axează pe factorul militar, ca factor important în orice război, reprezentat fiind fie prin comandanţi şi soldaţi, fie prin tehnică şi armament. În anumite privinţe Muzeul Naţional al Armatei are tangenţe cu Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, ambele deţinând în expoziţiile lor arme şi muniţii, piese de vestimentaţie militară, nume de combatanţi, obiecte de propagandă sovietică etc. Totuşi, spre deosebire de Muzeul Armatei, Muzeul de Arheologie şi Istorie acordă o mare atenţie şi victimelor războiului, victimelor regimurilor totalitare şi, în special, victimelor politicilor staliniste. Deşi niciunul din aceste muzee nu mai utilizează în expoziţiile lor permanente termenul de „mare război pentru apărarea patriei”, Muzeul Naţional al Armatei îşi mai permite orga-nizarea unor expoziţii temporare, precum cea din 2010 – auniformelor militare sovietice, la prezentarea căreia acest termen a fost folosit în exces, de rând cu alte noţiuni şi concepte practicate în timpurile sovietice şi în Rusia actuală. Cele două muzee, deşi nu numai ele, au de lucru la capitolul texte explicative în expoziţiile destinate celui de-al Doilea Război Mondial. Deşi este adevărat că obiectele „vorbesc” de la sine, comunicarea informa-ţiei conţinute într-o expoziţie nu poate fi întotdeauna realizată doar prin intermediul limbajului nonverbal. În acest context, utilizarea limbajului verbal, adică a textelor explicative care însoţesc expoziţia, este o chestiune indispensablă. În plus, nu este suficient ca mesajul să fie doar transmis, este important ca acesta să fie „receptat”, înteles şi acceptat1, iar acest lucru este posibil şi cu ajutorul textelor însoţitoare, a textelor explicative, care – clar formulate şi reflectând just realitatea – conving vizitatorul. Or, cuvintele, textele pertinente dau o dimensiune mai profundă experienţei vizuale a vizitatorului, îl fac pe acest din urmă să gândească şi să înţeleagă mai bine anumite lucruri2, evitând polisemia în raport cu anumite fapte şi eveni-mente produse în trecut3. Textele reprezintă, de fapt, punctul de legătură 1 MORGAN, WELTON 1999, 30.2 EKARV 1999, 140-141.3 SCHIELE 1995, 38.

– 353 –

dintre expoziţie şi vizitator, lipsa acestei legături generând eşecul trasmi-terii mesajului1. Dat fiind semnificaţia lor, textele au ajuns să fie calificate drept parte a expoziţiei, alături de toate exponatele ei.

Muzeele Republicii Moldova nu duc, în general, lipsă de texte, dacă pornim de la ideea că „text expoziţional” înseamnă orice componentă lingvistică utilizată în scopul furnizării unor informaţii specifice2. Muzeele conţin diverse titluri, notiţe, etichete conţinând date despre obiectele reprezentate, cum ar fi denumirea acestora sau indicaţia cui au aparţinut ori pe cine reprezintă etc. Toate aceste texte sunt extrem de importante în expoziţii, ceea ce lipseşte fiind textul ca discurs3, textul care ar aduce clar la cunoştinţa vizitatorului – prin utilizarea unor termeni adecvaţi – că anii 1940 şi 1944, spre exemplu, sunt ani ai ocupaţiei sovietice sau că operaţia Iaşi-Chişinău, atât de bine prezentată de diorama Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei, a avut consecinţe nefaste pentru statul român, de la care a fost ruptă Basarabia şi pentru basarabeni, prin anexarea Basarabiei la URSS. Or, rolul oricărui muzeu nu se limitează la conservarea şi prezentarea obiectelor, acesta trebuie extins şi asupra interpretării expo-ziţiei4. Ceea ce surpinde este că Muzeul de Studiere a Ţinutului din Bender promovează idei inventate şi rupte de adevăr şi realitate, iar alte muzee din Republica Moldova ezită să „vorbească” deschis despre unele lucruri care s-au produs cu adevărat în istorie.

Astfel, „bătălia” asupra memoriei basarabene referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi nu se ştie când şi dacă va ajunge să producă o concluzie definitivă, pentru că politicul mai domină ştiinţa isto-rică, interesele politice prevalând, de regulă, asupra adevărului şi realită-ţilor istorice. În toată această luptă asupra trecutului, muzeele joacă un rol semnificativ şi independent de funcţia lor politică pe care au avut-o în timp şi care rar a fost recunoscută, ele trebuie să îşi asume, mai ales la început de secol XXI, nu numai sarcina nobilă de a conserva, proteja şi restaura vestigiile materiale din trecut, ci şi de a salva de tratament abuziv şi interese meschine evenimentele şi faptele istorice.

1 BAÑOS 1995, 205.2 JACOBI 1995, 50.3 SCHIELE 1995, 45.4 HOOPER-GREENHILL 2007, 1.

– 354 –

Referinţe bibliografice:AGUILAR, P., 2003. „Institutional Legacies and Collective Memory: The Case of

Spanish Transition to Democracy”. In OLICK, J. K., ed.,States of Memory: Conti-nuities, Conflicts, and Transformations in National Retrospection. Durham: Duke University Press, 128-159.

ASHPLANT, T. G., DAWSON, G., andM. ROPER, 2000. „The politics of memory and commemoration. Contexts, Structure and Dynamics”. In ASHPLANT, T. G., DAWSON, G., and M. ROPER,eds. The politics of war memory and comme-moration.London, New York: Routledge, 3-86.

BAÑOS, H., 1995. „Writing Exhibition Texts”.In Blais,A., ed., Text in the Exhibition Medium, edited by Québec: La Société des musées québécois; Musée de la civi-lisation, 205-228.

BARBER, J., and M. HARRISON, 1991. The Soviet Home Front, 1941-1945: A Social and Economic History of the USSR in World War II.London and New York: Longman.

BARTOV, O.,1999. „Trauma and Absence”.In PEITSCH, H., BURDETT, Ch., and C. GORRARA, eds., European Memories of the Second World War.New York: Berghahn Books, 258-271.

BELCHER, M., 1991. Exhibitions in Museums. Washington, D.С.: Smithsonian Institution Press.

BERNAYS, E., 1972. Propaganda. New York: Port Washington; London: Kennikat Press.

BOWD, G., 2006. Memoria războiului 1941-1945: campaniile din Est şi din Vest ale Armatei Române în scrieri ale contemporanilor.Traducere de Ana-Maria Stan; editiţe îngrijită de Mioara Anton. Bucureşti: Editura Pro Historia.

BRZEZINSKI, Z., 1993. Out of Control: Global Turmoil on the Eve of the Twenty-First Century.New York: Scribner’s.

BUCUR, M., 2009. Heroes and Victims. Remembering War in Twentieth-Century Romania.Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press.

CHESTERMAN, S., 2001. „Introduction: Global Norms, Local Contexts”.In CHES-TERMAN, S., ed., Civilians in war. Boulder, London: Lynne Rienner Publishers, 1-6.

COLE, R., 1996. Propaganda in Twentieth Century War and Politics: an annotated bibliography.Lanham, Md., & London: The Scarecrow Press, Inc.; Pasadena, Calif./ Englewood Cliffs, N.J.: Salem Press.

DAVALLON, J., 1986. „Gestes de mise en exposition”. In DAVALLON, J., ed., Claquemurer, pour ainsi dire, tout l’univers: la mise en exposition. Paris: Éditions du Centre Georges-Pompidou, Centre de création industrielle, 241-266.

DEAN, D., 1994. Museum Exhibition. Theory and Practice. London and New York: Routledge.

DOWNES, A. B., 2008. Targeting Civilians in War.Ithaca and London: Cornell University Press.

DRAPER, G.I.A.D., 1958, The Red Cross Conventions.London: Stevens.DU BERY, T., 1999. „Why don’t People go to Museums?”.In HOOPER-GREEN-

HILL, E., ed., The Educational Role of the Museum, London; New York: Routledge, 61-63.

EKARV, M., 1999. „Combating redundancy: writing texts for exhibitions”.In HOOPER-GREENHILL, E., ed., The Educational Role of the Museum, London;

– 355 –

New York: Routledge, 140-143.EWING, J.H., 1982. „Military Museums and Collections”.In Jessup, J. E., Coakley, R.

W., eds., A Guide to the Study and Use of Military History. Washington, D.C.: Center of Military History, United States Army, 339-347.

GARDNER, J.,&C. HELLEN, 1960. Exhibition and Display. London: Batsford. HARTIGAN, R.Sh., 1982. The Forgotten Victim: A History of the Civilian.Chicago:

Illinois: Precedent Publishing, Inc.HOBSBAWM, E., 1983. „Introduction: Inventing Traditions”. In HOBSBAWM, E.,

andT. RANGE, eds., The Invention of Tradition. Сambridge [Cambridgeshire]; New York: Cambridge University Press.

HOLMES, R., 2000. The Second World War in Photographs, London: Carlton.HOOD, M. G., 1983. „Staying Away: Why People Choose Not to Visit Museums”.

Museum News 61, 4, April, 50-57.HOOK, S., 1992. The Hero in History: A study in Limitation and Possibility (new

postscript by the author, with a new introduction by Arnold Beichman). New Brunswick (U.S.A.) and London (U.K.): Transaction Publishers.

HOOPER-GREENHILL E., 2007. Museums and Education. Purpose, Pedagogy, Performance.London and New-York: Routledge.

HOOPER-GREENHILL, E., 1999. „Introduction”. In HOOPER-GREENHILL, E., ed., The Educational Role of the Museum. London; New York: Routledge, 1-8.

HOOPER-GREENHILL, E., 1994. Museums and Their Visitors. London and New York, Routledge.

HOOPER-GREENHILL, E., 1992. Museums and the Shaping of Knowledge. London and New York: Routledge.

HUNT, N.C., 2010. Memory, War, and Trauma. New York: Cambridge University Press.

JACOBI,D., 1995. „Scriptovisual Documents in Exhibitions: Some Theoretical Guidelines”.In Blais,A., ed., Text in the Exhibition Medium, edited by, Québec: La Societé des musées québécois; Musée de la civilisation,49-78.

KEEGAN, J., 1995. Battle for History. Re-fighting world War II.New York: Vintage Books. A Division of Random House, Inc..

KIRSCHENBAUM, L., 2010. „Nothing is Forgotten: Individual Memory and the Myth of the Great Patriotic War”.In Biess, F., and R. G. Moeller, eds., Histories of the Aftermath. The Legacies of the Second World War in Europe. New York–Oxford: Berghahn Books, 67-82.

KOLKO, G., 1994. Century of War. Politics, Conflict and Society Since 1914.New York: The New Press.

LASSWELL, H. D., 1972. Propaganda Technique in the World War.New York–London: Garland Publishing, Inc.

LEE, L.E., 1999. World War II.Westport, Conecticut–London: Grenwood Press.LUKACS, J., 2010. The Legacy of the Second World War. New Haven and London:

Yale University Press.MALEUVRE, D, 1999. Museum Memories: History, Technology, Art, Stanford, Cali-

fornia: Stanford University Press.MANDER, M. S., 1998. „Preface”.In Wilke, J., ed., Propaganda in the 20th Century.

Contributions to its History, New Jersey: Hampton Press, Inc., ix-xii.

– 356 –

MAWDSLEY, E., 2009. World War II. A New History, New York: Cambridge University Press.

MAWDESLEY, E., 2003. The Stalin years. The Soviet Union 1929-1953, Manchester and New York: Manchester University Press.

MORGAN, J., Welton, P., 1999. „The process of communication”.In HOOPER-GREENHILL, E., ed., The Educational Role of the Museum, London; New York: Routledge, 27-36.

NOAKES, L., 1997. „Making Histories: Experiencing the Blitz in London’s Museums in the 1990s”.In Martin EVANS, M., & K. LUNN, War and Memory in the Twentieth Century, Oxford - New York: Berg, 89-104.

NORA, P., 1984. „Entre Mémoire et Histoire. La problématique des lieux”. In Les lieux de mémoire (sous la direction de Pierre Nora). I. La République. Gallimard, XV-XLII.

ONKEN, E.-C., 2007. „The Baltic States and Moscow’s 9 May Commemoration: Analysing Memory Politics in Europe”.EUROPE-ASIA STUDIES, Vol. 59, Nr. 1, Ianuarie, 23-46.

POWERS S. T., 1997. „World War II Battlefields and Museums”.In Lee, L. E., ed., World War II in Europe, Africa, and the Americas, with General Sources. A Handbook of Literature and Research. Westport, Conecticut - London: Grenwood Press, 71-82.

REV, I., 2005. Retroactive Justice: Pre-History of Post-Communism, Stanford: Stan-ford University Press.

RHODES, A., 1976. Propaganda. The Art of Persuasion: World War II.New York: Chelsea House.

ROBERTS, J. M., 2007. Modern history: from the European age to the new global era, New York: Oxford University Press.

SAMSON, D., 1995. „Reading strategies used by Exhibition Visitors”.In Blais,A., ed., Text in the Exhibition Medium, edited by Québec: La Societé des musées québé-cois; Musée de la civilisation, 135-153.

SCHERRER, J., 2008. „Russia’s New-Old Places of Memory”. In KORINMAN, M.,and J. LAUGHLAND, Russia. A New Cold War? London; Portland. Or: Vallentine Mitchell Academic; Cyprus: Daedalos Institute of Geopolitics; Paris: OGENI (Observatoire géopolitique espaces nationaux et internationaux), Sorbonne, 155-161.

SCHIELE, B., 1995. „Text in the Exhibition Medium”.In Blais,A., ed., Text in the Exhibition Medium, edited by Québec: La Societé des musées québécois; Musée de la civilisation, 33-78.

SULEIMAN, S. R., 2006. Crises of Memory and the Second World War, Cambridge, Massachusets: Harvard University Press.

SUVOROV, V., 2008. The Chief Culprit: Stalin’s Grand Design to Start World War II, Annapolis, Maryland: Naval Institute Press.

TRÖGER, A., 1987. „German Women’s Memories of World War II”. In: HIGONNET, M. R. et al., eds., Behind the Lines: Gender and the Two World Wars, Yale: Yale University Press, 285-299.

TUCKER, S. C., 2004. The Second World War, New York: Palgrave MacMillan.UTKIN, A. I., 2002. Vtoraya mirovaya voyna, Moskva: Algoritm.

– 357 –

WEINBERG, G. L., 2005a. A World of Arms. A Global History of World War II, New York: Cambridge University Press.

WEINBERG, G. L., 2005b. Visions of victory.The hopes of the eight world war II leaders, New York: Cambridge University Press.

WILSON P. H., 2003. „European Warfare 1815-2000”.In BLACK, J., ed., War in the modern world since 1815, London and New York: Routledge, Taylor & Francis Group, 192-216.

ZAMPONI, S. F., 2003. „Of Storytellers and Master Narratives: Modernity, Memory and History in Fascist Italia”.In OLICK, J. K., States of Memory: Conti-nuites, Conflicts, and Transformations in National Retrospection, Durham and London: Duke University Press, 43-71.

ZASSOURSKY, Y. N., 1998. „Posters and Cartoons of World War I: Vizual Military Propaganda”.In Wilke, J., ed., Propaganda in the 20th Century. Contributions to its History, New Jersey: Hampton Press, Inc., 69-79.

http://newsmoldova.md/society/20100408/844794.htmlhttp://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-face-comisie-speciala-

care-sa-impiedice-falsificarea-istoriei-756660http://www.army.md/?action=show&cat=4&obj=1183http://newsmoldova.md/newsline/20100429/187845932-print.htmlhttp://www.nationalmuseum.md/ro/http://www.balti.md/index.php?option=com_content&task=view&id=1564&Item

id=168http://americanhistory.si.edu/

– 358 –

ANEXE

Anexa nr. 1. Aruncator de mine de provenienţă sovietică. Muzeul Maţional al Armatei.

– 359 –

Anexa nr. 2. Munitie. Muzeul Maţional al Armatei.

Anexa nr. 3. Căşti de provenienţă sovietică, germană, britanică, franceză, română, utilizate în anii războiului. Muzeul Naţional al Armatei.

Anexa nr. 4. Uniformă a trupelor N.K.V.D. Muzeul Naţional al Armatei.

– 360 –

– 361 –

Anexa nr. 5. Arme şi căşti soldăţeşti din anii celui de-al doilea război mondial. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

– 362 –

Anexa nr. 6. Obiecte ale participanţilor la cel de-al doilea război mondial în armata sovietică. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

– 363 –

Anexa nr. 7. Uniformă militară sovietică. Muzeul de studiere a ţinutului din Bender.

Anexa nr. 8. Două căşti sovietice. Muzeul de istorie, Liceul teoretic „Petre Ştefănucă”.

Anexa nr. 9. Căşti şi diverse piese miltare. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi.

– 364 –

Anexa nr. 10. Piesă de vestimentaţie militară sovietică şi telefon de campanie. Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi.

– 365 –

Anexa nr. 11. Eroii războiului. Muzeul de studiere a ţinutului din Bender.

– 366 –

Anexa nr. 12. Basarabeni deportaţiîn Siberia. Muzeul Memoriei Neamului.

Anexa nr. 13. Basarabeni - victime ale regimului sovietic. Muzeul Memoriei Neamului.

Anexa nr. 14. Obiecte aparţinând deportaţilor. Muzeul Naţional de Arheologie

– 367 –

şi Istorie a Moldovei.

– 368 –

Anexa nr. 15. Posterul sovietic: “Tu ce ai făcut pentru front ?”, creat de D. Moor (Orlov) în anul 1941. Muzeul Naţional al Armatei.

– 369 –

Anexa nr. 16. Posterul sovietic: “Spre Vest!”, creat de V. Ivanov în anul 1943. Muzeul Naţional al Armatei.

– 370 –

Anexa nr. 17. Posterul sovietic: “Totul pentru victorie! Frontului din partea femeilor din URSS”, creat de A. Kokorekin în anul 1942. Muzeul Naţional al

Armatei.

– 371 –

Anexa nr. 18. Posterul sovietic: “Europa va fi liberă!”, creat de V. Koreţkii în anul 1944. Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.

– 372 –

Anexa nr. 19. Posterul sovietic: “Lovitura fulgerului”, creat de un grup de pictori, cunoscuţi sub pseudonimul Kukriniksi, în anul 1943. Muzeul Naţional al

Armatei.

– 373 –

LIST OF ANNEXESNumber: Title:

Appendix nr. 1 World War II Soviet Mine Thrower. The National Army Museum.

Appendix nr. 2 Ammunition. The National Army Museum. Appendix nr. 3 Soviet, German, British, French, Romanian Helmets of

World War Two. The National Army Museum.Appendix nr. 4 NKVD Uniform.The National Army Museum.Appendix nr. 5 Arms and Helmets of World War II.The NationalMuseumof

Archaeologyand History of Moldova.Appendix nr. 6 Objects of the World War II participants in the ranks of

the Soviet Army.The NationalMuseumof Archaeologyand History of Moldova.

Appendix nr. 7 Soviet Military Uniform. Bender Regional MuseumAppendix nr. 8 Two Soviet Helmets. The Museum of History of the

“PetreŞtefănucă” Lyceum.Appendix nr. 9 Helmets and other Military Objects. The Museumof

HistoryandEthnographyfrom Balti.Appendix nr. 10 Soviet Military Uniform and Campaign Telephone. The

Museumof HistoryandEthnographyfrom Balti.Appendix nr. 11 War Heroes. Bender Regional Museum.Appendix nr. 12 Bassarabiens deported to Siberia. The Museumof

Memoryof the Nation.Appendix nr. 13 Bassarabiens - Victimsof the Soviet Regime. The Museumof

Memoryof the Nation.Appendix nr. 14 Objects that had once belonged to the Deportees. The

NationalMuseumof Archaeologyand History of Moldova.Appendix nr. 15 Soviet Poster “How did you help the Front?”,D. Moor

(Orlov), 1941. The National Army Museum. Appendix nr. 16 Soviet Poster „To The West!”, Ivanov V.S., 1943. The

National Army Museum.Appendix nr. 17 Soviet Poster „Everything for the Victory - Women of USSR

for the Front”, A. Kokorekin, 1942. The National Army Museum.

Appendix nr.18 Soviet Poster “Europewill be Free!”, V. Koreţkii, 1944.The NationalMuseumof Archaeologyand History of Moldova.

Appendixnr. 19 Soviet Poster “Lightning” Blow”, Kukriniksi, 1943. The National Army Museum.

– 374 –

CONSIDERAŢII FILOSOFICE ASUPRA INDEPENDENŢEI STATALE: CAZUL REPUBLICII MOLDOVA

Ana PASCARU

Căderea Zidului de la Berlin, secundată de implozia Uniunii Sovietice, a diseminat o experienţă inedită şi a dat naştere la o metaforă mai mult filosofică, decât istorică. Or, redimensionarea spaţiului continental aduce în actualitate nu atât întregirea Europei ca proces inevitabil, cât gradul de sensibilizare asupra contribuţiei fiecăruia dintre subiecţi (ţări). Şirul obiec-tivelor menite să contribuie la realizarea scopului dat este unul din cele mai diverse – de la identificarea priorităţilor şi implementarea oportunităţilor întru menţinerea echilibrului dintre naţional şi european până la modelarea componentelor necesare edificiului european. Printre obiectivele respec-tive se numără şi cel legat de formarea/constituirea independenţei reale şi de desprinderea de doctrina marxistă, dar şi de cea declarată în cadrul noilor entităţi, apărute pe harta europeană după anii ’90 ai secolului trecut. Cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea sunt societăţi (ţări) care n-au avut în trecutul lor experienţa unui întreg cu componentele necesare.

În contextul dat, studiul de faţă reprezintă o tentativă de investigare a tendinţelor şi fenomenelor proliferate care definesc procesul devenirii/constituirii părţii într-un întreg, ceea ce semnifică modul de edificare a independenţei societale a fostei componente a megasocietăţii sovietice. Se va examina în ce măsură societatea în devenire şi-a construit indepen-denţa reală, dincolo de declaraţiile politice enunţate pe parcursul lui 1991. Or, transformarea schimbărilor profunde declanşate de tranziţie, ale cărei instituţii s-au dizolvat, depăşeşte obişnuitele frontiere între/dintre socie-tăţi, independent de statutul acestora, inclusiv al celor stabile. Se impune identificarea oportunităţilor care i-ar sensibiliza pe membrii societăţii în formare asupra asumării riscurilor şi costurilor dificilului drum spre constituirea propriei independenţe şi desprinderii de moştenirea doctri-nară1, care este o componentă a megasocietăţii sovietice. În final, se va determina în ce măsură rămâne actuală în condiţiile unei mondializări/globalizări galopante identitatea unei societăţi în curs de formare cum este cea moldovenească.

Analiza redimensionării la nivelul macro poate fi efectuată prin prisma 1 L. Kolakowski, Main Currents of Marxism: the founders, the golden age, the breakdown,

Leicester, Leicestershire, United Kingdom, 2010, 1504 p.

– 375 –

experienţei celor 20 de ani de independenţă. Această experienţă aduce în prim-plan reformarea instituţiilor sociale şi ajustarea lor în conformitate cu nevoile şi necesităţile societăţii atât pe exterior, cât şi pe interior, aceasta fiind o cerinţă majoră pentru orice societate care încearcă să-şi găsească propria nişă civilizaţională într-o lume în plină mondializare/globalizare. Aceasta se impune cu atât mai mult, cu cât drumul spre o societate deschisă este secundat de tributul celei închise1. Iar în cazul societăţii moldoveneşti acest tribut este direct proporţional perpetuării ei ca entitate. Particularită-ţile care o definesc şi o fac distinctă în raport cu celelalte foste componente ale megasocietăţii sovietice rezidă în hotarele societăţii moldoveneşti, chiar dacă, aşa cum s-a mai invocat, n-a fost niciodată un întreg din punctul de vedere al filosofiei sociale.

Este general acceptat că motivarea cunoaşterii şi sensibilizării asupra procesului devenirii unei părţi (a comunităţii) într-un tot întreg este direct proporţională înţelegerii profunzimii schimbărilor cu care se confruntă noile democraţii. Realităţile ce s-au prefigurat la două decenii de la implozia URSS-ului reflectă transformări ce denotă că acestea se produc nu numai în cadrul lor. Astfel, odată cu independenţa politică obţinută, părţile de odinioară s-au ales şi cu multiplele provocări interne şi externe. Aceste provocări au cerut o implicare totală şi de durată a tuturor instituţiilor, dar şi a membrilor acestor entităţi în devenire. Pe de o parte, s-a manifestat intenţia noii conduceri de la vârful piramidei puterii de a fundamenta valo-rile democratice în procesul de constituire a entităţii societale, de a mini-maliza costurile trecutului şi ale crizei sociale-politice-economice-cultu-rale declanşate. Pe de altă parte, s-a purces la edificarea cât mai rapidă a consistenţei factorului intern şi la stăvilirea inferiorităţii acestuia în raport cu nevoile şi necesităţile societăţii, dar şi faţă de factorul extern. Or, facto-rului extern i se datorează în mare parte susţinerea/menţinerea exploziei de neînţelegeri şi soluţiile apărute contracronometru în aplanarea acestora. Problemele trecerii de la un sistem de organizare mecanică a societăţii la unul organic provoacă neapărat nemulţumiri – de la costuri înalte, cum ar fi căderea calităţii vieţii, până la neacceptarea pierderii posturilor, care odinioară permiteau celor în funcţii de conducere să se afle lângă repartiţia bunurilor materiale, în timp ce membrii de rând ai societăţii erau cei care suportau o asemenea distribuţie. Drept urmare, factorului extern (rus) i-a reuşit după 1991, cu contribuţia nemijlocită a celor nemulţumiţi din socie-tatea moldovenească, să transforme componenta interetnică a conflictului 1 K.R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. II. pp. 93-95; vol. I, cap. 10, pp.

194-227; vol. II, cap. 24, pp. 244-281, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.

– 376 –

social în una distinctă, iar acesteia s-a reuşit sa i se acorde un caracter inter-naţionalizat, ameninţându-se securitatea societăţii în formare, deoarece soluţiile nu s-au mai regăsit în interiorul societăţii. Destabilizarea socie-tăţii în continuare planează deasupra şi nu doar în spaţiile sociale, unde s-a ajuns la un conflict armat1.

Nu este o excepţie nici cadrul comunitar al Republicii Moldova. Socie-tatea moldovenească este o entitate a cărei apariţie se datorează Declaraţiei de Independenţă de la 27 august 1991. Astfel, începând cu anul de referinţă are loc purcederea la constituirea componentelor întregului pentru a face faţă provocărilor, care semnifică edificarea unui spaţiu societal complex. Investigarea caracterului provocărilor aprofundează cunoaşterea, dar şi profunzimea acestora. Or, cea mai succintă trecere în revistă şi ierarhizarea evenimentelor predecesoare provocărilor vor facilita identificarea surselor care le alimentează, deoarece la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului XX instituţiile societăţii sovietice organizaţional dispăruseră, iar schimbările profunde erau deja reflectate în transformări sesizabile – de la nivel individual, de grup şi comunitate până la cel societal. Societăţile care fuseseră doar o componentă a întregului s-au pomenit în faţa necesităţii de a constitui propriul întreg din incipiente răzleţe, care nicidecum nu erau pe potriva nevoilor/necesităţilor, sporind multitudinea de necunoscute. Aceste necunoscute, pe de o parte, erau legate de lipsa timpului social, sufi-cient pentru elaborări de durată privind redimensionările macro şi micro necesare pentru găsirea de modalităţi întru soluţionarea problemelor atât pe termen scurt, cât şi de durată. Pe de alta parte, aceste necunoscute erau de ordin intern şi extern, în dependenţă de care parte a limes-ului civiliza-ţional o poziţionează realitatea prezentului.

Semnificaţia referinţelor anterioare asupra imploziei megasocietăţii sovietice şi structurilor ei a constat în faptul că noile democraţii s-au declarat deschise redimensionării moştenirii2 respective, încercând să-şi aducă componentele structurale în conformitate cu realităţile în plin proces de prefigurare. Este un lucru deloc facil de obţinut pentru orice societate şi e la limita posibilului atunci când această societate se află la începutul propriei independenţe identitare. Astfel, tentativele de a readuce legile economice în concordanţă cu aspiraţiile politice într-un mediu social şi societal măcinat de mentalitatea colectivă s-au soldat cu şanse minime pentru a constitui un mediu benefic pentru propria promovare, indiferent 1 A. Pascaru, Societatea între conciliere şi conflict. Cazul Republicii Moldova, Chişinău,

ARC, 2000, 186 p.2 L. Kolakowski, op. cit., 1054 p.

– 377 –

de apartenenţa naţională, confesională sau mediul de reşedinţă a expo-nenţilor societăţii. În contextul RM, etnia majoritară (moldoveni/români) a fost masiv deznaţionalizată şi divizată, astfel că constituirea grupurilor sociale s-a lovit, pe de o parte, de capacitatea redusă a grupului respectiv de unificare a tuturor forţelor sănătoase în numele scopului comun – edifi-carea independenţei reale a societăţii moldoveneşti, iar pe de altă parte, nu s-a reuşit minimalizarea intervenţiei imigranţilor, care timp de mai mulţi ani au fost pe picior de beneficiari şi conducători în acest spaţiu din contul autohtonilor. În consecinţă, revenirea la valorile fundamentale, care să fie asigurate de cele democratice, chemate să le susţină pe cele identitare, de care o parte din grupurile respective au fost absolvite anterior, s-a soldat cu neînţelegeri şi blocaje de comunicare, care au condus la declanşarea opera-ţiunilor militare în vara anului 19921.

Monitorizarea constituirii grupurilor sociale în societatea moldovenească reflectă că evoluţia/involuţia acestora a fost determinată de cauze ale căror surse, în mare, s-au aflat în afara acestor grupuri. Astfel, sursele, înveşmân-tate în cerinţe din start imposibil de soluţionat, ale reprezentanţilor grupului minoritar au fost acceptate şi propulsate. Altfel spus, datorită unor repre-zentanţi ai grupului aflaţi în preajma redistribuirii bunurilor materiale, indi-ferent de apartenenţa lor naţională, au reuşit să dezinformeze opinia publică internaţională, nelipsindu-le ajutorul patriei istorice, care apelase la ideea încălcării drepturilor omului în acest spaţiu. Şi după două decenii această sursă manipulatoare continuă să alimenteze [fobiile] reprezentanţilor mino-rităţilor naţionale, mai puţin cea ucraineană, diminuându-le încrederea în etnia majoritară şi permiţând folosirea lor pentru propria perpetuare .

Semnificaţia constituirii comunitare devine imposibilă dacă grupurile care o reprezintă nu contribuie la edificarea sentimentului respectiv prin acţiuni concrete. În caz contrar, are loc abrogarea rădăcinilor culturale şi identitare nu numai ale celor care le-au pierdut, dar şi ale celor care tind să şi le redimensioneze în noile condiţii, deoarece ceea ce vor putea obţine va fi net inferior aşteptărilor lor. Delimitările în spaţiul comunitar sunt impo-sibile, cu atât mai mult cu cât acesta în Moldova este unul multicultural, nicidecum multinaţional. Astfel, neînţelegerile dintre grupurile implicate, amplificate prin manipulare de forţele din exteriorul societăţii, s-au soldat nu numai cu declanşarea unor manifestări conflictuale dificil de soluţionat şi cu un vădit caracter artificial (care contravine realităţii), dar şi cu inter-naţionalizarea conflictului social din raioanele de est ale ţării, conducând la

1 A. Pascaru, op. cit., pp. 52-70.

– 378 –

transnistrizarea întregii societăţi .Monitorizările întreprinse au evidenţiat faptul că manifestările conflic-

telor care nu se raportează la problemele reale cu care se confruntă sporesc riscul încetăţenirii manifestărilor cu caracter artificial. Or, manifestările de acest gen atrag după sine o avalanşă de perturbări neconciliante în lanţ, date fiind interconexiunea, interdependenţa şi interacţiunea lumii sociale, deoa-rece declanşarea unor astfel de neînţelegeri contravine realităţilor manifeste şi rareori se acceptă soluţiile, iar pentru o perioadă îndelungată a timpului social pot conduce spre cu totul alte aspecte ale dezvoltării societale. În fapt, comportamentul manifestărilor artificiale contribuie la deteriorarea condiţi-ilor de manifestare a crizelor socioeconomice, sociopolitice şi socioculturale, completate apoi cu cea financiar-bancară globală, de la care au de suferit toţi, începând de la cei care le-au declanşat şi terminând cu cei care au stat de o parte, fără a plăti – instigatorii. Reieşind din starea precară în care se află o societate în curs de formare cum este cea moldovenească, pentru a soluţiona problemele s-a impus de facto privarea de drepturi a reprezentanţilor etniei majoritare1.

În contextul dat, analiza factorilor care alimentează conflictul s-a efec-tuat prin intermediul atât al surselor care le susţin declanşarea, cât şi al dimensiunii acestora în raport cu realităţile din societatea moldovenească. Or, factorii prezenţi în mediul social se implică în mod diferit, simultan sau impuşi, iar în procesul renaşterii şi instabilităţii societale aceştia creează difi-cultăţi în procesul de definitivare a gradului distructiv sau creativ pe care îl aduc cu sine. Totodată, evoluţia fiecăruia ţine şi de modalităţile de care dispune societatea întru soluţionarea multiplelor probleme, care nu sunt altceva decât manifestări conflictuale – atribute permanente şi forţa motrice de dezvoltare a oricărei societăţi. Nu este o excepţie nici conflictul interetnic care s-a declanşat în cadrul societăţii moldoveneşti. Or, societatea, care ea însăşi trece printr-o dificilă perioadă de constituire, încearcă să revină la valorile naţionale şi general-umane pentru a-şi elibera propriii piloni de nonvalorile acumulate pe parcursul deceniilor. E vorba de acele aspiraţii care pot fi realizate doar cu concursul tuturor grupurilor sociale, drept urmare a obţinerii unui consens social atât în raporturile din interiorul grupurilor sociale, cât şi în relaţiile interetnice.

Activităţile de prosperare la nivel de grup sau comunitate sunt reflec-tate prin prisma propriilor contribuţii la integrarea societală, care, în 1 A. Pascaru, „Condiţionarea valorilor în societate”. In: Gh. Bobână & A. Pascaru

(coord.), Redimensionarea valorilor în contextul noii vecinătăţi cu Uniunea Europeană, Chişinău,Tipografia Sirius, 2011, pp. 7-40.

– 379 –

limbajul perioadei de trecere, nu semnifică altceva decât edificarea echili-brului dintre factorul intern şi cel extern. Acest fapt este evident mai ales în contextul unei societăţi în care dogma marxistă a perseverat prin cele două clase în stare să schimbe lumea, fiind lichidată structura lor reală, iar repre-zentanţilor din diverse grupuri sociale, fiind deposedate de proprietate le-a fost pavat drumul către servitute. Această servitute nu este altceva decât tributul moştenirii feroce, care în timp devine parte a conştiinţei indivi-duale şi sociale şi se dovedeşte a fi destul de vivace. S-a produs un efect psihosocial când cei victimizaţi în manifestările lor fie îşi susţin agresorul, fie trec de partea lui, iar la nivel de societate încep să utilizeze sintagma de genul statul ne va purta de grijă. Ca urmare a excluderii/marginalizării proprietăţii private, societatea devine una mult mai diversă/divergentă prin grupurile în plină constituire – de la cele etnice şi confesionale până la cele rurale/urbane, iar clasele care apar/dispar ţin de obiectivele membrilor uneia sau mai multor comunităţi.

Aplicând clasificarea anterioară asupra conflictului social (din care conflictul interetnic este parte componentă), s-a efectuat o monitorizare a evenimentelor din societatea moldovenească, începând cu anul de refe-rinţă 1989. Acţiunile pornite atunci din inimă şi mai puţin din raţiune de revenire la valorile naţionale şi general-umane ale reprezentanţilor etniei majoritare au evidenţiat starea relaţiilor acesteia cu grupurile minorităţilor naţionale, care s-au soldat cu războiul civil nedeclarat din vara lui 1992. Şi aici n-au contat condiţiile care au condus la acutizarea manifestărilor conflictuale de natură interetnică. În cadrul societăţii moldoveneşti, difi-cultăţile sunt o consecinţă atât a omiterii legilor obiective de dezvoltare, cât şi a imposibilităţii de a explica sau pronostica acţiunile şi gradul de impli-care a fiecărui grup în declanşarea manifestărilor conflictuale. Cert rămâne doar faptul că ceea ce este specific şi uneşte grupurile implicate este inte-resul egoist şi meschin, care corespunde doar interesului personal, pentru care este utilizat până şi scopul suprem – idealul naţional.

Radiografierea succintă a stării demografice a societăţii moldoveneşti a condus la identificarea delimitării/conturării grupurilor implicate/parti-cipante la declanşarea manifestărilor conflictuale. În calitate de reper s-au utilizat criteriile definitorii aplicate la conturarea/delimitarea unui grup etnosocial de altul în societatea contemporană, iar în cazul RM aceasta s-a completat cu specificarea apartenenţei lingvistice a minorităţii care a emigrat (vorbitori de limbă rusă), o excepţie parţială constituind-o repre-zentanţii minorităţii ucrainenilor din partea dreaptă a Nistrului. E de

– 380 –

remarcat că şi în grupurile minoritare de găgăuzi şi bulgari se utilizează limba rusă şi după două decenii, chiar dacă acestea beneficiază de programe pentru renaşterea valorilor lor identitare, care sunt susţinute din bugetul tuturor contribuabililor republicii, indiferent de apartenenţa lor etnică.

Aceste reflecţii au fost îndreptate şi spre evidenţierea acţiunilor repre-zentanţilor moldovenilor/românilor în completarea tabloului conflictual, care s-au cristalizat odată cu transformarea mişcării democratice în Frontul Popular, fiind lansate activităţi şi deziderate întru realizarea scopului suprem. Analizând strategia şi tactica propusă, ajungi la concluzia că în spatele lor s-au situat interese de grup sau personale, care s-au declanşat în lupta pentru obţinerea de capital politic şi venirea la putere, care au fost subminate din interior de către reprezentanţii forţelor de securitate (KGB), implementate şi încetăţenite prin frica socială, metodele utilizate fiind deloc inovatoare.

În consecinţă, la suprafaţă a ieşit caracterul neînţelegerilor pentru care au pledat fiecare dintre grupurile implicate in acutizarea manifestă-rilor, pretinzându-se că li s-au încălcat drepturile etnice, acest argument fundamentând artificialitatea conflictului. Or, caracterul neînţelegerilor a fost raportat nu la ceea ce reprezintă grupul şi legalitatea sa, ci la drep-turi care sunt conforme cu realitatea societăţii moldoveneşti, ceea ce în fond a condus la încălcarea dreptului, în general, şi a drepturilor omului, în particular. Acest adevăr a fost constatat şi experţii diferitor organizaţii internaţionale, care au confirmat că niciun articol din legile adoptate de Legislativul Republicii Moldova nu leza drepturile reprezentanţilor mino-rităţilor conlocuitoare. În schimb – lucru nemaiîntâlnit în practica interna-ţională! – sate de moldoveni au fost lăsate la voia întâmplării după formarea Unităţii Administrativ-Teritoriale Găgăuz-Yeri (1994), iar la est de Nistru se află localităţi cu 47% (1990) de moldoveni/români (în 2005, 40%), cărora le sunt încălcate drepturile fundamentale, refuzându-li-se până şi dreptul la limba maternă – cea română. În regiunea respectivă, odată cu proclamarea unilaterală a noii formaţiuni statale – republica moldovenească nistreană – limba moldovenească, de rând cu cea rusă şi ucraineană, a fost decretată limbă oficială, fiind menţinută grafia chirilică, introdusă de Uniunea Sovie-tică în 19441.

Analiza a fost îndreptată şi spre elucidarea contextului în care au fost încălcate drepturile etniei majoritare moldovene/române, utilizând crite-riile constituitoare ale grupului etnic elaborate în baza practicii internaţi-onale. Conform practicii internaţionale, drept etnie se consideră grupul/

1 A. Pascaru, op. cit., pp. 7-40.

– 381 –

grupurile sociale care dispun de un anumit teritoriu, limbă, istorie şi cultură. De aici rezultă că elementele migraţioniste, care drept urmare a implementării campaniei de deznaţionalizare a moldovenilor/români, au venit şi s-au situat cu traiul în oraşe, inclusiv după 1944, nu pot fi consi-deraţi o etnie. Acest lucru, doar cu mici excepţii, poate fi atribuit comu-nităţilor de ucraineni, ruşi lipoveni (credincioşi de rit vechi), găgăuzi sau bulgari, care s-au refugiat pe aceste pământuri în urma scindărilor/urmăririlor religioase, insuportării şerbiei din Imperiul Rus sau Otoman. Aceste localităţi nu sunt populate doar de aceşti minoritari, ci în comun cu românii moldoveni. Pe parcursul a două secole în stânga Nistrului şi mai mult de un secol în sudul Basarabiei, n-au fost înregistrate conflicte inte-retnice sau interconfesionale. În încercarea de a găsi soluţii pentru diminu-area neînţelegerilor acutizate, noii legiuitori, prin Legea cetăţeniei (1990), au înregimentat minorităţile naţionale atât cu drepturi cetăţeneşti după modelul societăţii franceze, cât şi cu drepturi colective după cel german. Altfel spus, s-a produs o combinaţie neinspirată (dar regretabilă) din punct vedere al perpetuării mediului comunitar, când experienţa a două societăţi luată ad-hoc n-a produs efectul scontat – diminuarea neînţelegerilor dintre grupurile sociale constituitoare ale societăţii moldoveneşti.

Caracterului artificial al conflictului în societatea moldovenească i se datorează şi faptul neintegrării prin cultură, istorie şi limbă a minorităţilor, iar forţelor ostile democratizării le-a reuşit să se coaguleze în realizarea unor distrugeri cumplite, urmărind scopul de a rămâne şi în continuare cât mai aproape de centrul de repartiţie a bunurilor materiale, care, în viziunea lor, sunt prioritare faţă de integrarea socială. În acest sens îl putem parafraza pe J.-P. Sartre1, adică e posibil oare să pui existenţa înaintea fiinţei fără respon-sabilităţi pentru mediul în care trăieşti? Astfel, în cazul acestor forţe, întreaga responsabilitate este raportată doar la etnia majoritară. Or, integrarea socială rămâne totuşi efectul repartizării mijloacelor de existenţă: cu cât rămâi mai aproape de resursele de repartiţie, cu atât mai bine îţi vei asigura existenţa. Nimic nou pentru o societate în care valoarea muncii rămâne a fi singura cale spre prosperare. Însă în societatea moldovenească valoarea muncii a fost izgonită, de rând cu proprietatea privată, din uzul social, iar scopul scuză mijloacele! Bineînţeles că munca este valoare, iar principiul muncii – singurul mod de a-ţi asigura existenţa.

De asemenea, eforturile de investigare au fost îndreptate şi spre studi-erea contribuţiei reprezentanţilor etniei majoritare la întregirea caracte-1 J.-P. Sartre, Fiinţa şi neantul. Eseu de ontologie fenomenologică, Bucureşti, Editura Paralela

45, 2004, 850 p.

– 382 –

rului artificial al conflictului şi la internaţionalizarea acestuia. Analiza dezi-deratelor la care aspira majoritatea populaţiei, indiferent de naţionalitate, a arătat că acestea n-au fost raportate nici la schimbările de formă şi nici ale esenţei. În plus, constituirea Frontului Popular din Moldova şi victoria aces-tuia împreună cu alte forţe prodemocratice la alegerile din 1990 n-au fost în stare să soluţioneze neînţelegerile în cadrul legislativului prin asigurarea unui cadru legal adecvat, ceea ce a permis internaţionalizarea conflictului social. În această ordine de idei, este relevant exemplul societăţilor baltice, care au mers pe formula de trecere a dezbaterilor de la mitingul din stradă la cele din cadrul parlamentului, ceea ce a dezamorsat ascensiunea neînţe-legerilor. În cazul societăţii moldoveneşti, acest moment a fost ratat. Drept urmare, la 2 septembrie 1990 s-a produs internaţionalizarea conflictului odată cu declaraţia de constituire a republicii moldoveneşti nistrene. Acest eveniment a însemnat că nu numai soluţiile nu sunt interne, dar şi că trata-tivele care vor urma nici pe departe nu vor fi în interesul cetăţenilor, ci mai degrabă vor fi de ordin geocronopolitic. Şi nu în ultimul rând, a fost defavo-rizat întregul proces de edificare a independenţei reale. Sub acest aspect este sugestivă relaţia constituită între forţele democratice aflate la conducerea mişcării de eliberare naţională şi reprezentanţii intelectualilor din domeniul socioumanist, care a fost una mai mult de marginalizare decât de colabo-rare, care, cu unele excepţii, continuă şi în acest secol. După Congresul I al Frontului Popular şi mai cu seamă în perioada de pregătire şi desfăşurare a lucrărilor Congresului al II-lea, în urma căruia s-a schimbat denumirea acestuia în Frontul Popular Creştin Democrat din Moldova (FPCDM), au fost desconsideraţi o bună parte din cei care au stat la începuturile acestei mişcări de renaştere naţională. Fiind marginalizaţi reprezentanţii intelectu-alităţii din domeniul socioumanistic, a avut de suferit în primul rând cali-tatea elaborării de strategii, [care e necesar să fie] fundamentate, bazate pe cercetări, analize şi sintetizări, şi nu doar pe emoţii. S-a renegat şi experienţa mişcărilor similare din societăţile baltice, unde în procesul de atragere şi manifestare a loialităţii intelectualilor autohtoni, indiferent de naţionalitate, accentul s-a pus pe capacităţile omului şi ceea ce reprezintă fiecare ca individ aparte. În RM, drept criteriu a servit apartenenţa de neam, cu riscul de a-i impune pe mulţi dintre intelectualii alogeni să se alăture şi să întregească mişcarea şovinistă „Edinstvo-Unitate”, care ulterior s-a regăsit în partide cu tentă totalitară: PCRM, „Edinaia Moldova” etc.1.

Acutizarea neînţelegerilor s-a produs şi pe fundalul deznaţionalizării

1 A. Pacaru, op. cit., pp. 7-40,

– 383 –

intelectuale a mediului moldovenesc. Or, caracterul acestor neînţelegeri, chiar şi impuse din afara societăţii, se datorează numărului de intelectuali insuficient şi lipsei cadrului intelectual, care întotdeauna a contribuit la menţinerea umanismului în societate. După ocupaţia din 1944, cea mai mare parte din intelectuali a fost forţată de situaţie să imigreze, alta a fost exterminată sau deportată în Siberia, de unde s-au întors prea puţini, iar celor rămaşi nu prea le-a reuşit să rămână devotaţi propriilor năzuinţe şi valori. În pofida faptului că timpurile evoluau, în acest spaţiu politica faţă de intelectuali a rămas aceeaşi, poate cu unele excepţii. Tragismul situaţiei îl întregeşte şi faptul că intelectualii care se formau în condiţiile totalitaris-mului, prea puţin în esenţa lor, erau ceea ce ar fi firesc să fie un intelectual adevărat. Or, aceştia, pentru a-şi crea un loc sub soare, ca şi multe alte cate-gorii sociale, au acceptat denunţul, urmărirea şi blamarea. Ca rezultat, orice tentativă de a se impune sau de a se opune sistemului instalat, precum şi puţinele încercări întreprinse în respectivii ani au fost sortite eşecului. Cei care încercau să aducă lucrurile în albia firescului erau nevoiţi să plece pe alte meleaguri. De fapt, şi astăzi se continuă în aceeaşi cheie, doar formele sunt altele. Drept exemplu poate servi edificarea culpei – de toate relele cu care se confruntă societatea moldovenească după 1990 încoace sunt vino-vaţi intelectualii. Evident că în condiţiile vitrege şi cu dispersarea existentă în mediul intelectualilor din spaţiul moldovenesc, acestora prea puţin le-a reuşit să se impună în lumea din exterior. Or, glasul lor nu s-a făcut auzit la fel de ferm ca în situaţiile similare din societăţile baltice sau din Georgia.

Raptul Basarabiei în 1812 de la Moldova istorică şi includerea acestei regiuni în componenţa Imperiului Rus au cauzat un impact major în drumul pierderii identităţii, dar şi al independenţei comunitare. Or, în stra-tegia imperiilor de ieri şi de azi de a-şi asigura hotarele obţinute, politicile de bază rămân aceleaşi (fiind preluate ulterior de sistemul sovietic): dezră-dăcinarea băştinaşilor din teritoriile ocupate şi colonizarea. Istoria e bogată în asemenea exemple: începând cu arderea pe rug în 1834 a cărţilor de rugăciuni în română sustrase din bisericile Mitropoliei Basarabiei; exodul elitelor; acordarea de facilităţi coloniştilor bulgari şi găgăuzi care se refu-giau din Imperiul Otoman; reforma agrară a lui Stolypin etc. şi finalizând cu inventarea şi implementarea în conştiinţa socială a ideii de alt popor, de altă istorie, cultură şi limbă. Pare totuşi că cel mai mult a perseverat în acest sens imperiul sovietic: prin excluderea spaţiului cultural românesc şi prin transformarea valorilor naţionale în forme fără fond. Această dezrădă-cinare alimentează în continuare neînţelegerile din etnia majoritară chiar

– 384 –

şi după două decenii de la proclamarea independenţei politice, ceea ce face dificilă edificarea independenţei reale1.

E cazul de menţionat că la acest capitol, cu o vehemenţă de invidiat s-a lucrat şi cu contribuţia băştinaşilor. După pierderea Basarabiei în 1918, Rusia Sovietică şi, din 1922, URSS nu au acceptat existenţa unui teritoriu care să aparţină spaţiului cultural român şi în 1924, a fost formată în partea stângă a Nistrului RASSM în componenţa Ucrainei, cu capitala în or. Balta. Prin acest cap de pod s-a lucrat intens, în primul rând deposedându-i pe localnici de identitatea lor naţională. Or, odată cu arestarea întregii redacţii a cotidianului Plugarul roş, putem considera că limba, cultura, istoria şi neamul nu au mai fost la ei acasă. În locul lor au venit cei care au slujit regimul din interior, nu fără „ajutorul fratelui mai mare”. La Tiraspol se deschide prima instituţie universitară, care a contribuit din plin la reali-zarea planului urmărit – deznaţionalizarea băştinaşilor.

După 1940, experienţa acumulată a fost aplicată cu brio şi în partea dreaptă a Nistrului. Pe parcursul a 50 de ani s-a reuşit să fie anihilată aproape întreaga intelighenţie din regiunea dintre Nistru şi Prut. Aceasta s-a datorat atât lipsei de centre intelectuale instituţionalizate, refugierilor declanşate şi deportărilor forţate în Siberia, cât şi maltratărilor, fricii sociale induse şi dezbinării spirituale la care au fost supuşi cei rămaşi. Intenţiile celor puţini care încercau să păstreze şi să perpetueze conştiinţa de neam au fost în mare parte marginalizate. Asemenea exemple mai sunt dispo-nibile în amintirile basarabenilor: dacă cursul unui profesor universitar de la catedră era ţinut într-o limbă perfectă, acesta deja era considerat un potenţial naţionalist, nemaivorbind de represiunile la care au fost supuşi temerarii din grupul celor care au lucrat la primele volume ale Enciclope-diei sovietice moldoveneşti. Astfel, se extirpau încercările intelectualilor de a rămâne în albia căutării adevărului, o stare firească după R. Aron2, şi de a minimaliza îndoctrinarea şi derapările iminente.

Este cunoscut faptul că majoritatea catedrelor de la instituţiile univer-sitare, care s-au deschis după 1946 la Chişinău şi Bălţi, erau suplinite de specialişti veniţi din toate colţurile URSS şi din stânga Nistrului, băştinaşii fiind o excepţie în mediul academic. Limba de predare şi comunicare în mai mult de 70% din instituţii era rusa. Studiile în limba moldovenească – o oportunitate optimă de a induce la nivel de subconştient apartenenţa lor la o identitate, cultură şi istorie distincte de cele moştenite. Prin atare metodă se realiza deznaţionalizarea pe mai multe niveluri. Este relevant 1 A. Pascaru, op. cit., pp. 7-40.2 R. Aron, Opiul intelectualilor, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007, 368 p.

– 385 –

un regulament al KGB din 1947, conform căruia cei care puteau fi admişi la studii urmau să provină din familii de ţărani şi muncitori. Or, aceştia, în opinia guvernanţilor, se vor lăsa mulţumiţi cu atât, cât doreşte sistemul să le dea şi mai mult nimic.

Pe parcursul a cinci decenii, a fost formată o armată întreagă de intelec-tuali sovietici cu diplome universitare, specialişti într-un domeniu foarte îngust, pragmatic la prima vedere, încorsetaţi în marea lor majoritate în dogmele ideologice, invocându-se activităţi de care nu aveau cunoştinţă, adică depăşeau cadrul lor profesional. Parafrazându-l pe Alain Besançon1, regimurile totalitare au utilizat nu numai instrumentariul intelectualilor în propaganda educaţie.

Prin uşurinţa cu care sistemul de odinioară a permis accederea la studii superioare, indiferent de capacităţile cognitive, importantă fiind aservirea, s-a ajuns ca în mediul societal să se producă dezorientarea multora dintre studenţi, dar şi încetăţenirea unei atitudini lipsite de respect a membrilor societăţii faţă de omul cu carte şi mai cu seamă faţă de calităţile lui profe-sionale. Drept exemplu poate servi reacţia la expertiza cercetătorilor de la Academia de Ştiinţe asupra identităţii limbii, care a fost exprimată începând cu parlamentari până la cetăţenii de rând. Sau învinovăţirea limbii române de dezastrul produs de criza socioeconomică, insistent promovată de un anumit segment al societăţii. Este o stare de fapt care durează, din cauza admisibilităţii comise în anii ’90. Aceasta continuă şi în perioada recentă, în care s-au deschis instituţii universitare private, unde se formează specialişti mai mulţi decât există cerere şi care sunt nevoiţi să se vădă realizaţi în alte spaţii culturale, iar limba rusă este deseori folosită drept limbă de instruire şi de comunicare.

Problemele invocate mai sus, completate cu cele propulsate de conlocui-torii alogeni (cum ar fi cele din partea găgăuzilor sau ale pensionarilor militari şi mercenarilor din stânga Nistrului), împiedică găsirea identităţii pierdute, dar şi conturarea independenţei reale a societăţii moldoveneşti. Pe de o parte, nedorinţa alogenilor de a se integra în mediul comunitar se datorează, pe de o parte, vechiului sistem, care i-a favorizat anterior prin cele 82% din posturile de conducere, locuri de muncă bine remunerate sau pensii pe potriva nevoilor, iar pe de altă parte, greşelilor ce s-au comis de 20 ani încoace, de la mişcarea de renaştere naţională până în prezent. În lupta pentru putere noilor lideri le-a scăpat importanţa postulatului conform căruia aria largă de susţinători, adică şi reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, este direct proporţională cu menţi-1 A. Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, trad. din franceză de L. Vacar, Bucu-

reşti, Editura Humanitas, 2007, p. 351.

– 386 –

nerea de durată la putere pentru realizarea scopului propus. Cu părere de rău, şi majoritatea etnică era solicitată doar în perioade electorale. Astfel, reprezen-tanţii minorităţilor au fost înfricoşaţi şi bulversaţi de propaganda imperială, dar şi de cea locală despre impactul limbii române asupra destinului lor, deoarece limba majoritarilor nu se regăsea în spaţiul public, iar minoritarii nu o posedau, ceea ce a produs un efect sociopsihologic considerabil, aceştia fiind uşor „recu-peraţi” de forţele revanşarde, în loc să fie atraşi în activităţile de desprindere de sistemul sovietic, cum se practică în continuare în cele trei societăţi baltice.

Aceste politici încep cu editarea de ziare/reviste în limba rusă şi continuă cu activităţi de conlucrare şi colaborare cu diferite organizaţii şi mişcări, îndreptate spre renaşterea/revigorarea unei societăţi în baza unui sistem valoric prin care fiecare membru al ei îşi va găsi propria identitate. În societatea moldovenească, lucrurile au fost şi continuă să fie excesiv politizate. Lipsa unui ziar de limbă rusă prin care li s-ar fi adus la cunoştinţă scopurile mişcărilor renascentiste şi esenţa valorilor democratice, cărora să li se propună sa se alăture, i-a determinat pe o parte dintre alogeni să se refugieze pe malul stâng al Nistrului, iar pe alţii să plece sau să emigreze şi pe cei rămaşi să aştepte vremuri mai bune pentru ei. Timpul favorabil pentru oportunităţile care ar fi catalizat procesul de conştientizare drept parte integră a societăţii moldoveneşti, în mare parte, a fost pierdut şi s-a soldat de-a lungul anilor cu o serie de cataclisme sociale, debutând cu blocarea căilor ferate până la războiul civil nedeclarat declanşat în 1992 în partea stângă a Nistrului. Conflictul a fracturat integritatea întregului social nu numai din punct de vedere al statalităţii, dar şi din cel al integrării individuale şi de neam. Pentru recuperarea pierderilor materiale şi spiri-tuale, şi, în special, a celor umane sunt necesare decenii. Cu atât mai mult cu cât însuşi diferendul armat a avut un caracter nemaiîntâlnit în istorie: a fost declanşată o luptă a oraşelor alogene împotriva satelor de români/moldoveni, sprijinită de regimentele Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse şi de legiunile de cazaci, cu minarea câmpurilor şi a cimitirelor etc.

De la 1989 societatea moldovenească a rămas la aceeaşi distanţă de staţia terminus în căutarea propriei identităţi şi edificarea unei indepen-denţe reale. Neconştientizarea de la început şi reaua-voinţă acumulată pe parcursul acestui interval de timp, care ar fi fost suficient pentru a redresa parţial lucrurile, au influenţat procesul de regăsire a identităţii unei socie-tăţi. Pentru că oricât de eficiente ar fi experienţele din exterior, deblocarea situaţiei create, posibilele soluţii se află la latitudinea şi contribuţia tuturor celor care sunt membri ai societăţii moldoveneşti – de la vlădică la opincă.

– 387 –

Perpetuarea situaţiei create la începuturile independenţei, caracterizată prin necunoaşterea, nepriceperea şi lipsa de profesionalism la nivel legis-lativ şi executiv a contribuit la îndepărtarea majorităţii membrilor socie-tăţii de activităţile social-utile, iar adoptarea cadrului legislativ nu s-a făcut în funcţie de priorităţile lor, care să asigure protecţia producătorului intern şi întreprinderilor mici şi mijlocii; privatizarea industriei şi agriculturii şi împroprietărirea membrilor societăţii fiind gândite în baza unor interese meschine. Astfel, cei care s-au aflat în preajma repartiţiei bunurilor mate-riale s-au îmbogăţit considerabil peste noapte, fără a participa la produ-cerea lor. Iar cea mai activă parte a societăţii (persoanele de 25-55 de ani) a fost impusă de situaţie de a rămâne pe cont propriu şi de a-şi lua destinul în propriile mâini, imigrând pentru a se autopromova în alte societăţi decât cea moldovenească. Dincolo de cifrele vehiculate în statistici (vreo 300 de mii, date oficiale, şi mai mult de jumătate de milion, date neoficiale), fenomenul migraţiei pentru RM este totuşi mult prea grav, deoarece se pierde nu doar capitalul uman şi se distrug legăturile familiale, ci are loc un proces irecuperabil de distrugere a valorilor, circuitul acestora raportat la nevoile şi necesităţile membrilor societăţii. Se pune sub semnul întrebării perpetuarea societăţii şi independenţa acesteia ca entitate. Or, faptul cum se utilizează în societatea moldovenească bunurile acumulate este şi el un indiciu de nerecunoaştere a proprietarilor lor drept parte componentă a acestei societăţi. Realităţile scot la suprafaţă un lucru evident: ceea ce este acumulat nu este folosit nici pe departe pentru dezvoltarea societăţii, ci în mare parte pentru consumul şi confortul personal, care include case şi maşini de lux, sonde de petrol la Polul Nord luate în proprietate personală, proprietăţi în regiuni instabile de pe mapamond etc.

Experienţele acumulate în spaţiul postsovietic în ultimii 20 de ani denotă că fostelor componente ale megasocietăţii sovietice, exceptând cele baltice, le-a reuşit prea puţin să se îndepărteze de umbrele imperiului de altădată. Gravitatea problemelor se datorează în mare parte lipsei de expe-rienţe anterioare în societăţile declarate. Printre cele mai acute probleme sunt cele legate de căderea standardului de viaţă, acutizarea neînţelegerilor interetnice care adeseori au condus la o politizare excesivă sau la o divizare intra şi intercomunitară, confesională şi/sau identitară. O parte din socie-tăţile în curs de constituire s-au văzut divizate pe criterii interetnice, chiar dacă de facto nu erau decât grupuri lingvistice – vorbitori de limba rusă, reprezentanţi ai diferitor naţionalităţi din conglomeratul de odinioară.

– 388 –

EVOLUŢIA ŞI TRĂSĂTURILE REGIMULUI POLITIC POSTTOTA-LITAR DIN REPUBLICA MOLDOVA (1990-2012)

Dorin CIMPOEŞU

Evoluţia regimului politic post-totalitarÎn cei peste peste douăzeci de ani care fac obiectul analizei noastre şi

care, în cea mai mare parte, au trecut de la declararea Independenţei, la conducerea Republicii Moldova s-au succedat 6 guvernări:

– guvernarea agrariano-frontistă (1990-1994)– guvernarea agrariano-socialistă (1994-1998)– guvernarea ADR, de centru-dreapta (1998-1999)– guvernarea de tranziţie, Dumitru Braghiş (1999-2001)– guvernarea (restauraţia) comunistă (2001-2009)– guvernările AIE, de centru-dreapta (2009-2012).La o simplă analiză comparată se poate observa că, în cea mai mare

parte a perioadei (18 ani), Republica Moldova a fost condusă de partide de stânga şi de extrema stângă şi doar un interval de timp foarte scurt (4 ani) – de partide democratice de centru-dreapta.

Aceasta relevă că în toată această perioadă a existat o confruntare puternică între două curente diametral opuse privind calea de dezvoltare a Republicii Moldova:

– unul, al rezistenţei neocomuniste, care s-a opus vreme îndelungată proceselor democratice şi edificării statului de drept, pronunţându-se, concomitent, pentru menţinerea acesteia în sfera de influenţă rusă;

– celălalt, al progresului democratic, pe plan intern, având ca obiectiv fundamental de politică externă integrarea Republicii Moldova în structu-rile paneuropene, aşa cum rezultă şi din denumirea celor două guvernări de centru-dreapta.

Din păcate, primul curent a dominat această perioadă, ceea ce a făcut ca Republica Moldova să piardă un timp preţios atât în ce priveşte democrati-zarea societăţii, cât şi în privinţa integrării în U.E.

Revenind la guvernările posttotalitare, se impun unele considerente care explică şi fac să fie înţelese mai lesne evoluţia şi caracteristicile regi-mului postsovietic din Republica Moldova.

Trebuie precizat, încă de la început, că în Republica Moldova, ca, de altfel, şi în celelalte state sovietice unionale, nu au existat forţe politice de orientare democratică, constituite în ultima perioadă a regimului totalitar,

– 389 –

iar societatea civilă nu era organizată, A apărut o mişcare mai mult cu caracter naţional, Frontul Popular din Moldova (FPM), care însă nu a fost capabilă să preia puterea de una singură.

Ca urmare, în vidul de putere creat de destrămarea regimului totalitar şi-au făcut apariţia unele grupări politice nedoctrinare, care purtau diverse denumiri, precum „Viaţa satului”, „democraţii”, „Sovetskaia Moldova” şi „Budjac”. Spre deosebire de democraţi, care îi includeau, de fapt, pe repre-zentanţii FPM, alte trei grupări politice erau formate din foşti nomenclatu-rişti sovietici, preşedinţi de colhozuri şi sovhozuri, separatişti transnistreni şi găgăuzi, în mare parte rusofoni şi filoruşi1.

În condiţiile inexistenţei pluralismului politic şi absenţei unui cadru juridic şi a instituţiilor democratice, reprezentanţii grupărilor menţionate au modificat Constituţia sovietică pentru a le permite organizarea unor alegeri pe bază alternativă, cât de cât libere şi democratice. Alegerile parla-mentare au avut loc între 25 februarie şi 10 martie 1990. A rezultat un parlament cvasidemocratic, care păstra încă denumirea totalitară de Soviet Suprem. Deputaţii acestuia erau, în proporţie de circa 84%, membri ai Partidului Comunist din Moldova, mulţi dintre ei nomenclaturişti de vârf din cadrul Comitetului Central2.

Întrucât niciuna dintre grupările politice nu a reuşit să obţină majori-tatea, s-a creat o alianţă ad-hoc între parlamentarii „Vieţii satului”, cunos-cuţi şi sub numele de agrarieni, şi cei ai FPM, care şi-au împărţit principa-lele funcţii în stat. Primul guvern posttotalitar, condus de Mircea Druc, a fost învestit la 25 mai 1990.

Cum era de aşteptat, colaborarea dintre cele două grupări, fiind de conjunctură, nu putea să dureze prea mult timp. De altfel, agrarienii au folosit tactica alierii cu FPM pentru a linişti spiritele străzii şi până la obţinerea sprijinului celorlalte două grupări politice, de care se simţeau mult mai legaţi datorită trecutului lor politic sovietic comun.

În consecinţă, numai după un an, guvernul Druc, sprijinit de FPM, a fost demis, iar Frontul a trecut în opoziţie spre sfârşitul anului 1991. La începutul anului 1993, au fost înlăturaţi de la conducerea Parlamentului şi ceilalţi reprezentanţi ai FPM, puterea fiind preluată în totalitate de agra-rieni, în frunte cu Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova. Aceştia aveau un sprijin parlamentar precar, de conjunctură, din partea celorlalte două grupări politice neocomuniste. Cu alte cuvinte, urmaşii 1 Marian Enache, Dorin Cimpoeşu, Misiune diplomatică în Republica Moldova, 1993-1997,

Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 50-122.2 Grigore Eremei, Faţa nevăzută a puterii, Editura Litera, Chişinău, 2003, p. 232.

– 390 –

fostului regim totalitar comunist, îmbrăcaţi acum într-o cămaşă aşa-zis democratică, au revenit la putere.

Cu toate că a avut un caracter semitotalitar, prima guvernare agra-riano-frontistă a marcat şi un fapt pozitiv pentru viitorul politic al Repu-blicii Moldova. Acesta a constat în dezvoltarea pluralismului politic, la sfârşitul anului 1993 fiind înregistrate 26 de partide şi organizaţii social-politice. Inclusiv în interiorul Frontului s-a produs o delimitare între aripa moderată, reprezentată de elita intelectuală basarabeană, şi aripa radicală, grupată în jurul lui Iurie Roşca, care a avut drept consecinţă spargerea acestei mişcări populare largi şi formarea a două partide: Congresul Intelec-tualilor şi Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD).

În aceeaşi perioadă, Republica Moldova a fost, timp de un an şi trei luni, o republică parlamentară, primul preşedinte, Mircea Snegur, fiind ales de Sovietul Suprem la 3 septembrie 1990. Ulterior, luând exemplul lui Boris Elţîn şi altor şefi de stat din republicile ex-sovietice, Snegur a forţat şi a obţinut introducerea regimului prezidenţial. Schimbarea de regim s-a produs în urma alegerilor din 8 decembrie 1991, pe care acesta le-a câştigat, în lipsa unui contracandidat, cu 98,18% din totalul voturilor valabil expri-mate. Mandatul său era de 5 ani.

La o distanţă în timp de circa doi ani şi jumătate, puterile preşedintelui aveau să fie mult restrânse prin prevederile primei constituţii democra-tice a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 29 iulie 1994. Legea fundamentală a introdus, practic, un regim semiprezidenţial, asemănător celor din România şi alte ţări europene.

Cu sprijinul unei majorităţi parlamentare conjuncturale, agrarienii au reuşit să ducă până la capăt mandatul de patru ani al puterii neocomuniste instalate în 1990 şi să pregătească noi alegeri parlamentare.

De data aceasta, alegerile au fost, pentru prima oară în istoria recentă a Republicii Moldova, libere şi democratice, desfăşurându-se în condiţiile existenţei unui pluralism politic şi ale unei legi electorale moderne, care, pe lângă drepturile şi obligaţiile electorilor, stabilea şi un prag electoral de 4%.

În cursa pentru alegeri, desfăşurate la 27 februarie 1994, s-au înscris 13 partide şi alianţe electorale, din cele 26 înregistrate, şi 20 de candidaţi independenţi. Dispunând de toate pârghiile puterii, agrarienii, organizaţi de data aceasta în Partidul Democrat Agrar din Moldova (PDAM), şi-au adjudecat victoria, obţinând 43,18% din voturile exprimate, respectiv 56 de mandate din totalul de 104. În primul Parlament, ales în mod democratic, au mai intrat alte trei alianţe electorale: Partidul Socialist din Moldova

– 391 –

(PSM) şi Mişcarea „Unitate-Edinstvo” (M.U.-E.) – 28 de mandate; Blocul Ţăranilor şi Intelectualilor (BŢI) – 11 mandate; Alianţa Frontului Popular Creştin Democrat (AFPCD) – 9 mandate. Întrucât nu aveau decât o majo-ritate simplă, care nu asigura adoptarea unor legi organice de importanţă naţională, agrarienii i-au cooptat la guvernare pe deputaţii grupului parla-mentar al socialiştilor rusofoni. Majoritatea agrariano-socialistă rezultată deţinea 84 de mandate din totalul de 104, restul 20 de mandate revenind opoziţiei.

Primul parlament democratic a jucat şi rolul de Adunare Constituantă, care a adoptat, la 29 iulie 1994, prima Constituţie a Republicii Moldova. În ciuda faptului că este o lege fundamentală modernă, inspirată din Constituţia franceză, conţine un grosolan neadevăr ştiinţific şi istoric. În pofida identităţii evidente româneşti a populaţiei majoritare din Republica Moldova şi a limbii vorbite de aceasta, Constituţia statuează falsele sintagme de popor moldovenesc şi de limbă moldovenească. Se impune precizarea că, din cauza mentalităţii totalitare a majorităţii agrariano-socialiste şi de frica unui rezultat total negativ, Constituţia nu a fost supusă aprobării poporului prin referendum, ci a fost adoptată doar de Parlament, aşa cum se proceda cu legile fundamentale în regimurile totalitare comuniste.

Cea de-a doua guvernare agrariană, susţinută de aliaţii săi socialişti, şi unii şi ceilalţi cu rădăcini adânci în partidul unic comunist, a făcut ca Repu-blica Moldova să se particularizeze prin temporizarea şi încetinirea refor-melor democratice şi a edificării statului de drept, precum şi prin inconsec-venţă şi, chiar, rezistenţă în promovarea reformelor economice.

Primul ciclu electoral democratic complet din istoria actuală a Republicii Moldova s-a încheiat cu primele alegeri prezidenţiale democratice, care au avut loc la 17 noiembrie 1996. Cu toate că în cursa electorală s-au înscris 9 candidaţi, lupta politică s-a dat între trei protagonişti: Mircea Snegur, preşedintele în exerciţiu, Petru Lucinschi, preşedintele Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru. În primul tur, M. Snegur şi P. Lucin-schi, ambii – foşti nomenclaturişti sovietici de vârf, au obţinut 38,75% şi, respectiv, 27,66% din voturi, premierul A. Sangheli fiind scos din cursă.

Turul al doilea a fost o simplă formalitate pentru P. Lucinschi, deoa-rece a obţinut majoritatea voturilor adversarilor lui M. Snegur, reuşind să câştige alegerile cu 54,02% din totalul voturilor exprimate, devenind cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova. Conform unei înţele-geri anterioare alegerilor între P. Lucinschi şi premierul în exerciţiu, A. Sangheli şi-a prezentat demisia, noul şef al statului desemnându-l, la 16

– 392 –

ianuarie 1997, pe Ion Ciubuc, un apropiat al său din vechea gardă a fostului partid totalitar. În absenţa unui sprijin parlamentar, preşedintele P. Lucin-schi şi premierul Ion Ciubuc, învestit la 24 ianuarie 1997, au fost constrânşi să accepte o formulă de guvern în care erau reconfirmaţi circa 70% dintre miniştrii fostului cabinet Sangheli, celelalte 30% din posturi fiind ocupate de oameni de încredere ai celor doi înalţi demnitari. Era pentru prima dată când un preşedinte de altă orientare politică trebuia să coabiteze cu o majoritate agrariano-socialistă până la finalul mandatului acesteia, mai exact timp de aproape un an de zile.

Prima alternanţă la guvernare din istoria posttotalitară a Republicii Moldova s-a produs în anul 1998, în urma alegerilor parlamentare din 22 martie1. În cursa electorală s-au înscris 11 formaţiuni politice: 5 partide politice şi 6 alianţe electorale. Din acestea, doar 4 au reuşit să depăşească pragul electoral şi să acceadă în noul Parlament:

– Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) – 30,08% din voturi sau 40 de deputaţi;

– Convenţia Democrată din Moldova (CDM) – 19,31% din voturi sau 26 de deputaţi;

– Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă (BpMDP) – 18,12% din voturi sau 24 de deputaţi;

– Partidul Forţelor Democratice (PFD) – 8,86% din voturi sau 11 depu-taţi.

Alegerile au consemnat două surprize de proporţii. Prima a constat în eşecul lamentabil al fostului partid de guvernământ, organizatorul scruti-nului, care nu a reuşit să mai intre în Parlament şi a dispărut, apoi, de pe scena politică. A doua surpriză a fost reprezentată de câştigarea alegerilor de către comunişti, succesorii direcţi ai fostului partid totalitar sovietic, care revenise între timp pe scena politică sub o altă denumire.

În situaţia dată, preşedintele P. Lucinschi era nevoit să aleagă între două opţiuni: fie să numească un candidat pentru funcţia de prim-ministru din rândul grupului parlamentar majoritar al comuniştilor, fie să desemneze o persoană aşa-zis independentă, care să obţină sprijinul unei coaliţii poli-tice majoritare, formată din cele trei forţe anticomuniste din Parlament. În ambele cazuri era necesară constituirea unei coaliţii, deoarece niciunul dintre partide nu putea asigura majoritatea parlamentară.

Nedorind să fie acuzat că i-a readus la putere pe comunişti, de care se simţea, de altfel, foarte ataşat prin trecutul său politic, P. Lucinschi a optat 1 Dorin Cimpoeşu, Guvernarea de centru-dreapta în Basarabia (Republica Moldova), 1998-

1999, Editura Renaissance, Bucureşti, 2009, pp. 17-176.

– 393 –

pentru a doua variantă. Cu toate că nu a agreat, încă de la început, formarea coaliţiei majoritare din alte partide decât comuniştii, cunoscută sub numele de Alianţa pentru Democraţie şi Reforme (ADR), şeful statului a profitat de neînţelegerile dintre partidele constitutive privind persoana viitorului premier, desemnându-l, la 6 mai 1998, pe acelaşi Ion Ciubuc, aflat în exer-ciţiul funcţiunii, pentru postul de prim-ministru. Majoritatea parlamentară s-a văzut pusă în faţa faptului împlinit, partidelor din componenţa acesteia nerămânându-le decât să se mulţumească cu celelalte demnităţi, reparti-zate conform algoritmului stabilit de Acordul de înfiinţare a ADR.

Guvernul Ciubuc II a primit votul de învestitură al Parlamentului la 21 mai 1998 (pentru s-au pronunţat 59 de deputaţi din cei 61 ai majorităţii parlamentare). Patriotul Ilie Ilaşcu, ales deputat pe listele PFD în timp ce se afla în închisoarea din Tiraspol, nu a avut posibilitatea să voteze. Pierderea funcţiei de premier, care revenea CDM conform algoritmului, a făcut ca relaţiile dintre aceasta şi premierul Ion Ciubuc să fie precare şi tensionate ab initio. Ca urmare, spre sfârşitul anului 1998, în CDM a prins teren tot mai mult ideea retragerii sprijinului politic acordat premierului. Poziţii similare aveau şi celelalte două componente ale majorităţii, MpMDP şi PFD.

Tensiunile dintre ADR şi prim-ministru au fost alimentate şi de slaba performanţă a acestuia în promovarea reformelor economice, de lipsa de credibilitate din partea organismelor financiare internaţionale, precum şi de grava criză economocă căreia trebuia să-i facă faţă Republica Moldova după căderea rublei ruseşti şi scăderea drastică a exporturilor moldove-neşti pe piaţa Rusiei.

Acestea au fost, de altfel, şi cauzele care l-au determinat pe Ion Ciubuc să-şi prezinte demisia şefului statului la 1 februarie 1999, ceea ce a echi-valat cu căderea întregului guvern şi deschiderea căii spre formarea unui nou cabinet. Noua perspectivă politică deschisă a dus la accentuarea dispu-telor dintre cele două componente ale CDM [Partidul Renaşterii şi Conci-lierii din Moldova (PRCM) şi FPCD] privind numirea unui candidat unic pentru postul de prim-ministru, rămas vacant. Consecinţele imediate au fost renunţarea de către M. Snegur, preşedintele PRCM, la calitatea de lider al majorităţii parlamentare, iar cele pe termen mediu – declanşarea proce-sului de destrămare a CDM şi, implicit, pierderea majorităţii în parlament în urma retragerii FPCD din ADR.

După o tentativă eşuată de a-l impune prim-ministru pe Serafim Urechean, primarul Chişinăului, conform precedentului creat, P. Lucin-

– 394 –

schi a acceptat, la 19 februarie 1999, candidatura lui Ion Sturza, vice-prim-ministru şi ministru al Economiei şi Reformei în cabinetul demisi-onar Ciubuc II, propunere făcută de FPCD şi aprobată de coaliţie. Cu alte cuvinte, abia la un an de la constituire, coaliţia de guvernământ a reuşit să-şi impună propriul candidat la funcţia de prim-ministru. Noul guvern avea să se confrunte, încă de la început, cu mari dificultăţi, deoarece grupul parlamentar al FPCD, deşi nu părăsise coaliţia, şi-a retras sprijinul politic pe motiv că noua structură guvernamentală cuprindea mai mulţi miniştri suspecţi de corupţie sau cu reputaţie dubioasă. În aceste condiţii, a fost nevoie de „votul de aur” al lui Ilie Ilaşcu, dat în scris de acesta din închi-soarea din Transnistria, pentru ca guvernul Sturza să fie validat de Parla-ment la 12 martie 1999.

Noul guvern a avut o viaţă destul de scurtă, de circa opt luni. Soarta acestuia a fost pecetluită, pe de o parte, de părăsirea majorităţii parlamen-tare de către FPCD, iar pe de altă parte, de iniţiativa preşedintelui P. Lucin-schi de a transforma Republica Moldova, ca şi predecesorul său, într-o republică prezidenţială, ceea ce a amplificat controversele dintre adepţii şi adversarii acestei probleme din Parlament, determinându-i pe cei fideli şefului statului să părăsească partidele din cadrul ADR şi să se declare aşa-zişi independenţi. Drept consecinţă directă, la sfârşitul anului 1999, coaliţia a pierdut majoritatea în parlament, rămânând numai cu 48 de mandate din cele 101, ceea ce nu asigura un suport politic solid guvernului Sturza.

În vederea restabilirii sprijinului politic, liderii ADR au hotărât ca Guvernul să ceară, la 4 noiembrie 1999, un vot de încredere Parlamentului. Contrar aşteptărilor acestora, grupul parlamentar al comuniştilor, sprijinit de deputaţii FPCD şi de cei 11 independenţi, a introdus, la 9 noiembrie 1999, o moţiune de cenzură, în urma căreia Guvernul Ion Sturza a fost demis. Motivul votului de neîncredere l-a constituit nemulţumirea celor 58 de deputaţi, care au votat moţiunea, faţă de reformele economice ale Cabinetului. În acest fel s-a pus capăt primei guvernări de centru-dreapta, reformatoare, din istoria recentă a Republicii Moldova.

A urmat o guvernare de tranziţie de scurtă durată, de circa un an şi patru luni, care a reprezentat un intermezzo democratic înaintea revenirii la putere a comuniştilor sovietici. Preşedintele P. Lucinschi a avut trei tentative de desemnare a unui prim-ministru şi de formare a noului guvern (unul dintre candidaţi fiind chiar liderul comuniştilor, Vladimir Voronin), care au fost respinse de majoritatea parlamentară conjuncturală, creată după înlăturarea de la putere a ADR.

– 395 –

În cele din urmă, la 21 decembrie 1999, această majoritate pestriţă şi eterogenă a acordat vot de încredere premierului desemnat Dumitru Braghiş, noului cabinet de miniştri şi programului de guvernare al acestuia. În timpul acestei guvernări s-a acutizat în mod fără precedent confruntarea dintre Preşedinţie şi Parlament pe tema schimbării regimului politic. Lupta dintre cele două instituţii ale puterii în stat a fost exacerbată după apro-barea de către Legislativ, la 5 iulie 2000, a legii de modificare a Constitu-ţiei şi trecerea de la un regim politic semiprezidenţial la unul parlamentar, revenindu-se, practic, la situaţia din 1990.

Eşecul Parlamentului, după patru tururi de scrutin, de a alege noul şef al statului, conform noii reglementări constituţionale, a dus la dizolvarea Legislativului şi la convocarea primelor alegeri parlamentare anticipate, care urmau să dea şi noul preşedinte al Republicii Moldova1.

Alegerile au fost fixate pentru 25 februarie 2001. Comisia Electorală Centrală (CEC) a înregistrat 17 partide şi blocuri electorale şi 10 candidaţi independenţi. Pragul electoral a fost ridicat de la 4 la 6% pentru partide şi alianţe electorale, iar cel pentru candidaţii independenţi a fost stabilit la 3%. CEC a comunicat rezultatele finale ale alegerilor la 3 martie 2001. Potrivit acestora, situaţia se prezenta astfel:

– PCRM – 50,23% din voturi sau 71 de mandate;– Blocul electoral „Alianţa Braghiş” – 13,45% din voturi sau 19 mandate;– Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), fost FPCD – 8,18% din

voturi sau 11 mandate.Era pentru prima dată în istoria recentă a Republicii Moldova când

un partid politic obţinea o victorie zdrobitoare în alegeri, şi acesta nu era altul decât Partidul Comuniştilor sovietici, renăscut. Se anunţa revenirea în forţă la putere a comuniştilor bolşevici, ceea ce echivala, fără a exagera, cu o restauraţie în mare parte a vechiului regim de sorginte totalitară. Din acest motiv, Republica Moldova era un caz unic în Europa şi în lume.

Cele 71 de mandate ale comuniştilor din totalul de 101 le-au permis acestora să exercite un control absolut asupra celor trei instituţii ale puterii în stat: Parlament, Preşedinţie, Guvern. În buna tradiţie totalitară, Vladimir Voronin, noul preşedinte, ales de Parlament la 4 aprilie 2001, îşi păstra şi funcţia de secretar general al Partidului Comuniştilor. Conducerea Parla-mentului şi noul prim-ministru, Vasile Tarlev (un ilustru necunoscut), învestit de Legislativ la 19 aprilie 2001, se subordonau, atât pe linie de stat cât şi politic, liderului partidului-stat, sinonim cu partidul unic din vremu-1 Dorin Cimpoeşu, Restauraţia comunistă sovietică în Republica Moldova, Editura Ars

Docendi, Bucureşti, 2008, pp.7-148.

– 396 –

rile sovietice. Numărul redus de deputaţi ai opoziţiei făcea ca, practic, rolul acesteia într-un sistem democratic să fie anulat şi să devină doar deco-rativ, simbolic, o pată de culoare palidă într-un parlament roşu. Pentru a nu speria în mod excesiv lumea democratică occidentală, precum şi opinia publică internă, comuniştii au acceptat ca în structura primului lor guvern să intre şi reprezentanţi ai „Alianţei Braghiş”, care, ulterior, au fost înlătu-raţi.

Restauraţia comunistă a început cu programul de guvernare „Renaş-terea economică, renaşterea ţării” al cabinetului Tarlev, elaborat pe baza plat formelor electorale ale PCRM şi „Alianţei Braghiş”, care stabilea ca obiective majore relansarea rolului statului în economie şi un „control riguros al post-pri vatizării”. Calea de dezvoltare a Republicii Moldova urma să fie „socialismul contemporan”, direcţie expusă de Vladimir Voronin la Congresul al IV-lea al PCRM (21-22 aprilie 2001). Acesta a menţionat, în context, că economia ţării a fost distrusă de capitalismul sălbatic promovat în ultimii zece ani de guvernările refor matoare, singura alternativă pentru „renaşterea ţării” fiind cea socialistă. Tabloul restauraţiei comuniste era completat de revenirea la simbolistica de factură comunistă. Chiar dacă simbolurile oficiale ale statului nu fuseseră, încă, schimbate, a început un proces de înlocuire a acestora cu însemnele comuniştilor. Steagurile roşii cu secera şi ciocanul şi portretele lui Lenin au revenit în birourile noilor oficiali, indiferent de nivel, iar noua putere l-a omagiat, la 22 aprilie 2001, pe „conducătorul proletariatului mondial” cu mare fast. Recuzita comunistă nu a lipsit nici de la „înaltul forum al Comuniş tilor” (Congresul al IV-lea – n.n.), unde s-a vorbit numai în limba rusă şi au fost reprezentanţi ai partidelor comuniste din 17 ţări, printre care din Federaţia Rusă, Ucraina, China şi Cuba.

Odată cu „restauraţia roşie”, comuniştii din Basarabia au trecut la aplicarea a ceea ce au învăţat ei mai bine în perioada regimului totalitar bolşevic, marea majoritate a liderilor lor, la nivel central sau local, fiind persoane de vârsta a treia, care s-au născut, educat şi format în condiţiile impuse de ocupanţii sovietici, fără a avea nimic comun cu valorile demo-cratice. Pe fondul unei construcţii democratice încă fragile, comuniştii au avut o sarcină destul de uşoară în reintroducerea unui regim autoritar de tip sovietic în Basarabia, care să permită partidului lor să controleze toate domeniile vieţii social-economice şi politice din Republica Moldova.

Pentru aplicarea fermă a obiectivelor lor politice, comuniştii au întărit, mai întâi, rolul structurilor de forţă, coercitive, readucând în prim-plan

– 397 –

securitatea şi miliţia din timpurile sovietice, de data aceasta vopsite în culori democratice de tipul Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) şi al cara-binierilor, care au început să semene din nou teama şi groaza de altădată în rândul populaţiei. Procuratura a redevenit un instrument de hărţuire şi tortură în mâna noilor condu cători de la Chişinău. Ostil pluralismului politic, regimul comunist resta urat a declanşat, în condiţiile unui monopol total al puterii, o campanie amplă, dură şi constantă împotriva oponenţilor săi politici, îndeosebi a celor de orientare liberală, proeuropeană, menită să ducă la supravegherea poliţienească, discreditarea, denigrarea şi compromi terea acestora în ochii opiniei publice interne şi internaţionale.

În cei opt ani în care au guvernat Republica Moldova, comuniştii au condus în mod discreţionar, partidul lor manifestându-se ca partidul unic din vremurile sovietice. Valorile democratice – cum ar fi drepturile omului, libertatea presei şi de expresie, independenţa justiţiei, libertatea de întrunire şi multe altele – erau străine guvernanţilor roşii, nerespectarea şi cazurile de încălcare flagrantă a acestora devenind omniprezente.

În evoluţia politică a regimului comunist restaurat s-au distins trei momente importante1:

– alegerile generale din 6 martie 2005;– alegerile locale din 3 şi 17 iunie 2007;– alegerile generale din 5 aprilie 2009.

1. Alegerile generale din 6 martie 2005 au încheiat primul mandat al comuniştilor după revenirea la putere în condiţii democratice şi au marcat un prim test al acestora în faţa electoratului în urma unei guvernări de patru ani. Cu toate că în perioada respectivă se acumulaseră suficiente nemulţumiri ale populaţiei, totuşi guvernarea autoritară le-a creat, înde-osebi electorilor cu o men talitate sovietică, sentimentul unei anumite stabilităţi interne din punct de vedere atât politic, cât şi economic. Această situaţie nu a exclus însă un anumit grad de erodare a imaginii regimului comunist restaurat. Alegerile au demonstrat tocmai acest lucru, comuniştii recâştigând alegerile cu un scor mai mic faţă de cel din 2001, de data aceasta obţinând doar 56 de mandate2 din totalul de 101, faţă de 71 de mandate la scrutinul anterior. Pierderea celor 15 mandate îi priva pe comunişti de deţinerea monopolului asupra puterii, pentru alegerea preşedintelui ţării fiind nevoie de cel puţin 61 de voturi.1 Dorin Cimpoeşu, Republica Moldova între România şi Rusia, 1989-2009, Casa Limbii

Române „Nichita Stănescu”, Chişinău, 2010, pp. 248-261.2 http://www.e-democracy.md, ultima accesare la 15 iunie 2005.

– 398 –

Pe fondul neînţelegerilor dintre partidele din cadrul Blocului Moldova Democratică (BMD) – unul dintre cele trei grupuri parlamentare, Vladimir Voronin şi Iurie Roşca, sluga credincioasă a Moscovei, au pus la cale o diver-siune politică abilă, menită să-i asigure liderului comunist un nou mandat de preşedinte. Astfel, sub pretextul unor potenţiale sancţiuni economice1 ale Rusiei împotriva Republicii Moldova, determinate de refuzul Chişinăului de a accepta Planul Kozak de federalizare a Basarabiei, cei doi au reuşit să-i convingă pe Dumitru Diacov şi pe Oleg Serebrian, liderii Partidului Demo-crat şi Partidului Social Liberal, componente ale BMD, să sprijine candida-tura lui Vladimir Voronin. Condiţia a fost ca acesta să semneze Declaraţia cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea obiectivului integrării europene a Republicii Moldova.

Aşa-zisul consens politic între PCRM şi BMD s-a dovedit a fi o mare cacealma, în lipsa unor garanţii ferme din partea lui Vladimir Voro nin că va îndeplini angajamentele asumate prin semnarea Declaraţiei. Eveni-mentele ulterioare au demonstrat că liderul comunist nu numai că nu a respectat înţelegerea respectivă, ci a dus o campanie dură de discreditare şi reprimare a opoziţiei, îndepărtând tot mai mult Republica Moldova de valorile democratice europene. Singurul lider politic menajat de „puterea roşie” a fost Iurie Roşca, căruia, pentru serviciile făcute, i s-a oferit un post de vicepreşedinte al Parlamentului. De altfel, Vladimir Voro nin declarase public că „Roşca este un om de credinţă în adevăratul sens al cuvân tului şi este un om credibil. Roşca ne viliaet [nu umblă cu fofârlica – n.n.]”2.

2. Faptul că „regimul roşu” intrase într-o perioadă de cădere liberă a fost reliefat şi de alegerile locale din 3 şi din 17 iunie 2007. Comuniştii au pierdut postul de primar general al capitalei, câştigat de Dorin Chirtoacă, repre-zentantul Partidului Liberal, cu 61,17% din voturile exprimate, precum şi majoritatea în Consiliul municipal Chişinău, care a revenit partidelor de opoziţie. Deşi, la nivel naţional, comuniştii au câştigat cu 34,32% alegerile locale, totuşi partidele de opoziţie şi candidaţii independenţi au obţinut majoritatea locurilor de primari şi consilieri locali. Schimbarea raportului de forţe în Consiliul municipiului Chişinău şi la nivel naţional în defavoarea comuniştilor a determinat din partea puterii comuniste aplicarea unei politici de confruntare dură în raporturile cu opoziţia, activitatea struc-turilor loca le ale acesteia fiind obstrucţionată, inclusiv prin nealocarea de resurse financiare necesare de la bugetul de stat. Iar liderii ei – discreditaţi, denigraţi, compromişi, hărţuiţi şi declaraţi inamicul public numărul unu.1 Duma de Stat a Federaţiei Ruse adoptase trei rezoluţii în acest sens. 2 Flux, ediţia de vineri, nr. 2008134, din 25 iulie 2008

– 399 –

3. Alegerile generale din 5 aprilie 2009 au reprezentat marea confrun-tare dintre regimul autoritar comunist şi opoziţia democratică. Campania electorală s-a desfăşurat în condiţii total inegale. Puterea comunistă a folosit toate pârghiile administrative, resursele materiale şi financiare ale statului pentru propaganda electorală, inclusiv televiziunea publică. Pentru a slăbi opoziţia şi a împiedica unirea forţelor acesteia în perspectiva alegerilor, majoritatea comunistă, sprijinită de PPCD, aliatul său fidel, a schimbat Codul electoral, mărind pragul de intrare în Parlament de la 5 la 6% şi interzicând realizarea unor alianţe electorale.

În condiţii total inegale şi nedemocratice, activiştii partidelor de opo ziţie au fost nevoiţi să desfăşoare o campanie electorală de la om la om, pre cum şi prin puţinele mijloace de informare în masă pe care le aveau la îndemână. Mesajul electoral al opoziţiei a fost unul modern şi viza, în principal, scoa-terea Republicii Moldova din marasmul comunist şi integrarea acesteia în structurile europene.

Numărarea voturilor a relevat că PCRM a câştigat alegerile cu 49,48%, adjudecându-şi, întâmplător sau nu, 61 de mandate în noul Parlament, ceea ce reprezenta exact numărul de voturi necesare alegerii şefului statului. Celelalte voturi au fost împărţite între trei partide de opoziţie: Partidul Liberal –13,13%; Partidul Liberal Democrat – 12,43% şi Alianţa „Moldova Noastră” – 9,77%1.

Marea surpriză a alegerilor a fost neintrarea în Parlament, pentru prima dată de la 1990 încoace, a PPCD, care a obţinut doar 3,04% din voturi. Acesta era preţul plătit pentru sprijinul acordat comuniştilor şi serviciile făcute Moscovei.

Liderii opoziţiei parlamentare au denunţat fraudarea alegerilor, au cerut anularea acestora şi organizarea unui nou scrutin electoral. Revendicările aces tora au fost susţinute de zeci de mii de persoane, care au ieşit în stradă începând cu data de 6 aprilie, când au fost date publicităţii primele date preliminare ale rezultatelor alegerilor.

Pentru a reprima revolta maselor şi a-i discredita pe liderii partidelor de opoziţie care au intrat în noul Parlament, puterea comunistă a apelat la metodele bolşevico-kaghebise de tristă amintire, înscenând prin agenţi ai Secu rităţii vandalizarea sediilor Preşedinţiei şi Parlamentului şi arbo-rarea drapelului României. Odată pretextul creat, regimul comunist a scos trupele poliţiei şi agenţii acoperiţi ai SIS în Piaţă pentru a înăbuşi în sânge demonstraţiile paşnice ale populaţiei. Sute de persoane au fost arestate,

1 Agenţia Interlic din 7 aprilie 2009.

– 400 –

torturate şi supuse abuzurilor de către forţele de ordine. Bilanţul tragic al intervenţiei excesiv de brutale a autorităţilor a constat în trei morţi şi alte trei persoane dispărute1.

Pentru calmarea spiritelor, regimul comunist a acceptat doar renumărarea voturilor, nu şi verificarea listelor electorale, aşa cum ceruseră partidele de opoziţie, care considerau că aceasta era principala metodă de a demonstra fraudarea scrutinului legislativ. În semn de protest, la renumărare nu au participat reprezen tanţii partidelor de opoziţie. Renumărarea, la 15 aprilie 2009, a relevat existenţa unui număr de voturi nevalabile mai mare decât cel comunicat de Comisia Electorală Centrală, ceea ce a făcut ca, la redistribuire, comuniştii să piardă un mandat de deputat, rămânând doar cu 60 de locuri în noul Parlament. Deşi, la prima vedere, acest lucru nu părea destul de important, mandatul de aur avea să decidă soarta alegerii noului preşedinte al Republicii Moldova.

După o oarecare stabilizare a situaţiei, majoritatea comunistă a ales orga-nele de conducere ale noului Parlament, proces la care cei 41 de deputaţi ai opoziţiei au refuzat să participe. În continuare, trebuia ales preşedintele ţării, pentru a putea fi format noul guvern. Comuniştii au prelungit în mod nejustificat procedurile, sperând să obţină „votul de aur” din partea opoziţiei, însă încercările de negociere cu reprezentanţii acesteia au eşuat în mod lamentabil. În condiţiile date, „majoritatea roşie” a organizat două tururi de scrutin formale, la 20 mai şi, respectiv, 3 iunie, în vederea alegerii şefului statului. La ambele, comuniştii au prezentat doi candidaţi, chipu-rile pentru a respecta normele democratice: premi erul în exerciţiu, Zinaida Greceanîi, şi doi candidaţi de faţadă, Andrei Neguţă (la 20 mai) şi Stanislav Groppa (la 3 iunie). De fiecare dată, Z. Greceanîi a obţinut 33 de voturi, restul revenind „contracandidatului” său. Opoziţia a refuzat să participe la vot in corpore, de ambele dăţi. În urma acestei situaţii, preşedintele în exerciţiu, Vladimir Voronin, care între timp devenise şeful Legislativului, a dizolvat abia alesul Parlament şi a convocat alegeri parlamentare anticipate pentru 29 iulie 2009.

Campania electorală a comuniştilor pentru alegerile anticipate a fost foarte dură şi agresivă, bazându-se pe acuzaţii aduse opoziţiei că ar pregăti o lovitură de stat şi că ar vrea să distrugă independenţa Republicii Moldova. Observatorii OSCE au prezentat un raport privind alegerile anticipate din 29 iulie 2009, în care au încriminat practicile totalitariste ale regimului comunist şi au subliniat necesitatea „continuării reformelor democratice

1 Adevărul, nr. 5836, 23 aprilie 2009.

– 401 –

pentru a restabili încrederea publică”1.Rezultatele alegerilor anticipate, date publicităţii la 31 iulie 2009, au

consemnat înfrângerea comuniştilor şi victoria partidelor de opoziţie. Deşi au obţinut cel mai mare număr de voturi – 44,69%, comuniştilor le-au revenit în noul Parlament doar 48 de mandate, cu 12 mai puţine decât la alegerile din 5 aprilie, pierzând după opt ani majoritatea parlamentară.

Opoziţia unită, formată din Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL) şi Alianţa „Moldova Noastră” (AMN), a obţinut 38,60% din voturi, respectiv 40 de mandate de deputat. Acestora li s-au adăugat cele 13 mandate (12,54% din voturi) ale Partidului Democrat (PDM), un alt partid de opoziţie intrat în Parlament, totalizând astfel 53 de locuri din cele 1012.

Scrutinul a consemnat dispariţia de pe scena politică a PPCD, condus de Iurie Roşca, care a suferit două înfrângeri usturătoare consecutive, la alegerile anticipate obţinând doar 1,91% din voturi, cel mai scăzut scor din istoria acestui partid.

Cu o majoritate parlamentară de 53 de mandate, cele patru partide ale opoziţiei au format, la 8 august 2009, în urma unor negocieri intense şi difi-cile, o coaliţie politică de guvernământ, cunoscută sub numele de Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE)3.

În Declaraţia de constituire a AIE a fost înscris ca prim obiec tiv major restabilirea statului de drept în Republica Moldova, ceea ce echivala cu o a doua decomunizare a Basarabiei, după cea produsă în anii ’90, odată cu declanşarea mişcării de renaştere şi redeşteptare naţională a românilor basarabeni.

Conform algoritmului stabilit, cele mai înalte funcţii în stat au revenit PLDM (postul de prim-ministru) şi PL, (funcţia de şef al Parlamentului şi, implicit, cea de preşedinte interimar al Republicii Moldova, până la alegerea acestuia de către Legislativ). În context, se impune precizarea că funcţia de preşedinte a rămas vacantă la 11 septembrie 2009, după ce Vladimir Voronin şi-a prezentat demisia. Aceasta a fost ocupată de Mihai Ghimpu, preşedintele Parlamentului.

Alianţa a format un nou guvern, avându-l ca prim-ministru pe Vladimir Filat, liderul PLDM, şi o structură constituită din 16 ministere şi 8 agenţii. Acesta a fost învestit de către noul Parlament la 25 septembrie 2009, când a fost aprobat şi Programul de guvernare, intitulat Integrarea europeană:

1 Jurnalul naţional, Anul XVII, nr. 5100, 31 iulie 2009.2 http://www.e-democracy.md, ultima accesare la 31 iulie 2009.3 Agenţia Interlic, din 8 august 2009.

– 402 –

Libertate, Democraţie, Bunăstare1.La 10 noiembrie şi la 7 decembrie 2009, s-au desfăşurat 2 tururi de

scrutin pentru alegerea preşedintelui ţării de către Parlament. Ambele s-au soldat cu eşec, Mihai Ghimpu, liderul PL şi speaker al Legislativului, fiind reconfirmat de Curtea Constituţională în calitate de preşedinte interimar al Republicii Moldova.

Problema alegerii noului şef al statului trebuia rezolvată până la 16 iunie 2010, termen prevăzut de normele constituţionale. Ca urmare, în perioada următoare, majoritatea parlamentară a studiat diverse posibilităţi legale de soluţionare, inclusiv organizarea de negocieri cu grupul parlamentar al comuniştilor pentru obţinerea voturilor necesare. Toate acestea nu au dus la niciun rezultat concret, ceea ce a determinat majoritatea parlamentară să ia decizia consultării poporului în privinţa alegerii şefului statului prin votul direct al alegătorilor. Referendumul constituţional2 a avut loc la 5 septembrie 2010, dar rezultatele acestuia nu au fost validate, deoarece la urne s-au prezentat 30,29% din cetăţenii cu drept de vot, minimumul necesar fiind de 1/3 din persoanele înscrise pe listele de vot.

După epuizarea şi acestei căi, preşedintele interimar a dizolvat Parla-mentul şi a stabilit organizarea alegerilor3 anticipate pentru 28 noiembrie 2010. Au participat 39 de concurenţi electorali, dar doar 4 partide au reuşit să intre în noul Parlament, voturile şi mandatele acestora fiind distribuite astfel:

– PCRM – 39,34% din voturi, respectiv 42 de mandate;– PLDM – 29,42% din voturi, echivalent 32 de mandate;– PD – 12,70% din voturi, adică 15 mandate;– PL – 9,96% din voturi, respectiv 12 mandate.Şi de data aceasta comuniştii au câştigat alegerile, fără a avea însă majo-

ritatea necesară preluării puterii. Alegerile au mai consemnat dispariţia din Parlament a Alianţei „Moldova Noastră”, una dintre componentele majorităţii parlamentare anterioare, precum şi o creştere notabilă a numă-rului de mandate obţinute de PLDM. Se reedita, practic, situaţia din 2009, când niciunul dintre partide nu avea numărul necesar de mandate pentru formarea majorităţii. Numai că, de data aceasta, PCRM avea mai puţin cu 6 mandate faţă de 2009, iar cele trei partide ale AIE mai mult cu 6 mandate.

1 Agenţia Moldpres, din 28 noiembrie 2009.2 http://www.e-democracy.md./elections/referendum/2010/, ultima accesare la 13 ianuarie

2012.3 Idem.

– 403 –

În aceste condiţii, singura opţiune era refacerea AIE1, ceea ce s-a şi întâmplat la 30 decembrie 2010, dată la care a fost semnat Acordul de constituire a AIE-2 de către liderii celor trei partide. Potrivit acestuia, lui Marian Lupu, liderul PDM, îi revenea funcţia de preşedinte al Parlamen-tului şi, în acelaşi timp, de preşedinte interimar al Republicii Moldova, iar lui Vladimir Filat, şeful PLDM, cea de prim-ministru.

Noul guvern al AIE, condus de Vladimir Filat, avea o structură asemă-nătoare cu cel anterior, cele 16 ministere fiind distribuite în felul următor: PLDM – 7, PD – 5 şi PL – 4. Acesta a fost învestit de Parlament la 14 ianu-arie 2011. Singura problemă care rămânea de rezolvat era cea a alegerii şefului statului de către Parlament, cea care, de fapt, determinase organi-zarea alegerilor parlamentare anticipate.

Pe parcursul anului 2011, alianţa de guvernământ nu a găsit o soluţie la această chestiune, ceea ce a făcut ca instabilitatea politică să se menţină. Negocierile cu comuniştii au eşuat, ca şi tratativele cu un grup de trei depu-taţi, desprinşi din cadrul PCRM, care au înaintat AIE oferta de a vota un candidat la funcţia de preşedinte apolitic, din afara majorităţii parlamen-tare.

În situaţia dată, Alianţa a hotărât organizarea primului tur al alegerilor şefului statului2, la 16 decembrie 2011, susţinând candidatura lui Marian Lupu, preşedintele interimar al Republicii Moldova. Acesta a întrunit doar 58 de voturi din necesarul de 61, toate aparţinând Alianţei. Deputaţii comunişti nu au participat la scrutin, iar cei trei disidenţi comunişti au votat împotrivă. Cel de-al doilea tur a fost programat pentru 15 ianuarie 2012. După primul tur, pentru a înlătura orice suspiciuni privind potenţiale tratative subterane între un partid din majoritate şi comunişti, liderii AIE au semnat, la 17 decembrie 2011, un Supliment3 la Acordul de consti-tuire a Alianţei, care exclude orice negocieri separate, votări separate şi vot comun cu PCRM care ar duce la reconfigurarea guvernării şi constituirea altei majorităţi parlamentare.

Între timp, mai exact la 12 ianuarie 2012, Curtea Constituţională4, răspunzând la o sesizare a unui deputat, a declarat neconstituţionale alege-rile pentru funcţia de preşedinte din 16 decembrie 2011, deoarece a fost încălcat secretul votului. Aceeaşi Curte a decis că, prin urmare, şi hotărârea Parlamentului prin care s-au stabilit alegeri repetate, pentru 15 ianuarie 1 Agenţia Publika, 30 decembrie 2010.2 Agenţia Interlic, din 16 decembrie 2011.3 Agenţia Moldpres, din 17 decembrie 2011.4 Agenţia Interlic, din 12 ianuarie 2012.

– 404 –

2012, era neconstituţională. În urma acestei decizii, Parlamentul a fost pus în situaţia de a relua procedura de alegere a şefului statului de la zero.

AIE a dat o interpretare proprie1 deciziei Curţii Constituţionale din 12 ianuarie 2012, în sensul întreruperii procesului de alegere a şefului statului şi a convocat, la 15 ianuarie 2012, o şedinţă extraordinară a Parlamentului, în cadrul căreia au fost abrogate cele două hotărîri ale Parlamentului.

În aceeaşi zi, liderii AIE au adoptat Declaraţia cu privire la căile de soluţionare a crizei constituţionale şi de asigurare a stabilităţii politice. Prin aceasta componentele coaliţiei de guvernământ şi-au asumat în mod solidar responsabilitatea pentru realizarea unor obiective majore ale agendei politice pentru perioada următoare, cel mai important fiind acela al iniţierii unui referendum pentru modificarea Constituţiei, cu scopul de a da cetăţenilor posibilitatea să corecteze deficienţele constituţionale care provoacă interminabile crize politice în Republica Moldova. Acesta ar permite democratizarea şi simplificarea mecanismului de alegere a preşe-dintelui de către Parlament (cu o majoritate simplă) şi transformarea siste-mului de guvernământ în unul autentic parlamentar. Referendumul urma să aibă loc nu mai târziu de luna aprilie 2012.

Liderii AIE au anunţat însă, la 10 februarie 2012, că revin la alegerea preşedintelui în Parlament2. Iniţiativa de a renunţa la referendum a apar-ţinut PLDM şi PDM, PL văzându-se nevoit să se conformeze. Decizia a fost motivată prin faptul că referendumul ar eşua din cauza presiunilor create în societate.

Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu, a arătat că data alegerilor prezidenţiale va fi făcută publică cel mai probabil cu ocazia primei şedinţe a sesiunii de iarnă a Legislativului, preconizată să se deschidă la 16 februarie 2012. În context, cei trei lideri au precizat că pentru alegerea preşedintelui vor negocia cu grupul Dodon, al celor trei deputaţi comunişti disidenţi. În ceea ce priveşte candidaţii potenţiali la preşedinţie, Vlad Filat a specificat: „Avem nevoie de o persoană care să aibă integritate morală”, iar liberalul Mihai Ghimpu – că formaţiunea pe care o conduce va ceda funcţia de preşedinte al Parlamentului, care aparţine PL conform acordului de constituire a AIE, şi nu va înainta vreun candidat la preşedinţia Repub-licii Moldova.

Pe de altă parte, liderii AIE au menţionat că modificarea Constituţiei prin voinţa poporului rămâne valabilă şi un eventual referendum va avea loc până la sfârşitul mandatului Legislativului actual. „Trebuie modificate 1 www.e-democracy.md, ultima accesare la 6 februarie 2012.2 Agenţia Moldpres, din 11 februarie 2012.

– 405 –

mai multe articole din Legea supremă şi nu este exclus că vom reveni la adoptarea unei noi Constituţii”, a conchis premierul Vlad Filat.

Cert este că alianţa de guvernământ s-a dovedit incapabilă, în cei doi ani şi jumătate de când se află la putere, să găsească o soluţie pentru criza constituţională, care perturbă grav Republica Moldova. Cauzele acestei neputinţe trebuie căutate în orgoliul nesănătos al liderilor AIE, în lipsa de voinţă politică a acestora şi în incapacitatea lor de a face compromisuri în folosul interesului naţional, deşi oportunităţi în acest sens există.

Trăsăturile regimului politic posttotalitarPrincipala trăsătură a regimului politic posttotalitar este aceea că,

după pierderea monopolului puterii de către partidul unic, o parte a fostei nomenclaturi comuniste, mai mult sau mai puţin reformatoare, s-a disipat într-o serie de grupări politice care, ulterior, s-au transformat în partide specifice unui regim democratic. În categoria acestora au intrat, îndeosebi, PDAM, FPM şi PSM, care au dominat viaţa politică în perioada 1990-1998.

Cea mai dură parte a partidului totalitar, în frunte cu Vladimir Voronin şi alţi activişti sovietici, sprijiniţi de membrii de partid cei mai habotnici şi fanatici, a conservat structurile locale şi, odată cu reintrarea în legalitate, a început să urce treptele puterii, reuşind să câştige toate alegerile parlamen-tare din 1998 până în 2010. Mai mult, în anul 2001, comuniştii au obţinut o victorie zdrobitoare în alegeri, acaparând puterea politică în totalitate şi la toate nivelurile, ceea ce le-a permis să restaureze regimul totalitar de sorginte sovietică pentru o perioadă de 8 ani, caz unic în Europa. Ca urmare, se poate afirma că, în cei 22 de ani, perioadă care face obiectul analizei noastre, urmaşii fostului partid unic, unii mai reformaţi, alţii mai puţin, s-au aflat la conducerea Republicii Moldova timp de peste 18 ani.

Altă caracteristică constă în faptul că partidele democratice, de centru-dreapta, s-au dovedit a fi destul de slabe din punct de vedere politic, dezbi-nate şi liderii acestora foarte orgolioşi, ceea ce a făcut ca accederea lor la putere să fie anevoioasă, iar colaborarea în cadrul coaliţiilor de guvernă-mânt – tensionată şi precară. Din aceste motive s-au menţinut la putere perioade scurte de timp, nereuşind să-şi ducă la capăt mandatele.

O trăsătură importantă este aceea că regimul politic posttotalitar a avut o evoluţie deosebit de sinuoasă, lucru care a determinat, mai ales în ultimii ani ai perioadei, o criză constituţională, căreia nu i s-a găsit o rezolvare până la începutul anului 2012. Astfel, în urma alegerilor cvasidemocra-tice din 1990, în Republica Moldova a fost instituit un regim politic parla-

– 406 –

mentar, care a durat până la sfârşitul anului 1991, când, tot ca o consecinţă a unor alegeri, acesta a fost transformat într-un regim prezidenţial. Caracterul regimului a fost schimbat, după adoptarea Constituţiei demo-cratice în 1994, în unul semiprezidenţial. Conflictul dintre Preşedinţie şi Parlament, izbucnit în 1999, ca urmare a dorinţei şefului statului de a-i fi extinse atribuţiile constituţionale, i-a determinat pe deputaţi să modifice Constituţia şi să reintrodică, la 5 iulie 2000, regimul politic parlamentar. În condiţiile restauraţiei comuniste, cu o majoritate parlamentară solidă, regimul s-a bucurat de stabilitate. După pierderea puterii de către comunişti şi preluarea conducerii de către o coaliţie politică democratică, fără o majo-ritate suficientă, regimul parlamentar a intrat în criză constituţională, determinată de neputinţa alegerii preşedintelui Republicii Moldova.

Caracteristic este că, în cei 22 de ani, un singur partid, şi anume Partidul Comuniştilor, a fost capabil să câştige alegerile parlamentare (în anul 2001) într-o manieră categorică, care să-i permită să formeze singur o majoritate absolută (peste 2/3 din mandate). La toate celelalte alegeri, a fost nevoie fie de alianţe preelectorale, fie de coaliţii postelectorale pentru constituirea majorităţilor parlamentare şi formarea guvernelor. În general, doar în jur de patru partide şi alianţe preelectorale au reuşit să depăşească pragul elec-toral şi să intre în Parlament.

Pe de altă parte, ca o altă trăsătură, trebuie menţionat că, exceptând alegerile din 2005 şi cele din 2010, care au marcat a doua guvernare comu-nistă şi, respectiv, menţinerea la putere a AIE, toate celelalte confruntări electorale au fost pierdute de partidul/coaliţia care a fost organizatorul acestora. Mai mult, în 1998, PDAM nu a mai intrat în Parlament, dispă-rând, apoi, din viaţa politică.

De regulă, câştigătorii alegerilor au venit la putere pe un vot negativ, acordat de electoratul nemulţumit fostei guvernări, şi nu pe o dezbatere de platforme electorale şi proiecte fezabile şi atractive pentru populaţie.

În cei peste 20 de ani ai actualului regim politic posttotalitar, au existat perioade atât de stabilitate politică, cât şi de instabilitate. Asfel, pe linie parlamentară, au fost organizate opt rânduri de alegeri, dintre care cinci la termen şi trei anticipate (2001, 2009 şi 2010). În ceea ce priveşte stabili-tatea guvernamentală, situaţia a fost mult diferită, în perioada respectivă succedându-se la guvernare 14 cabinete, ceea ce înseamnă o medie sub doi ani pentru fiecare guvern. Cea mai mare stabilitate guvernamentală s-a înregistrat în timpul restauraţiei comuniste, când au existat doar trei guverne, dintre care cele două conduse de Vasile Tarlev s-au aflat la putere

– 407 –

7 ani (2001-2008).Alte trăsături ale regimului rezultă din însăşi evoluţia acestuia şi privesc

aspecte precum:– structura comunistă în procent de aproximativ 84% a primului Parla-

ment al Republicii Moldova;– parcurgerea unui ciclu electoral democratic complet;– asigurarea alternanţei la guvernare;– coabitarea unei majorităţi parlamentare de o culoare politică cu un

preşedinte de altă culoare politică;– exercitarea votului de cenzură de către opoziţie, ce-i drept o singură

dată, ca instrument al democraţiei parlamentare.Fenomenul migraţiei deputaţilor dinspre opoziţie spre putere şi invers,

în funcţie de interesele oportuniste ale acestora sau de şantajul exercitat asupra lor de către putere, nu a cunoscut o amploare semnificativă, dar nici nu a lipsit, fiind înregistrat de toate partidele parlamentare, inclusiv de comunişti.

Corupţia aproape generalizată la nivelul administraţiei de stat, atât centrale, cât şi locale, şi eficienţa redusă a structurilor specializate în lupta cu aceasta definesc o altă trăsătură a regimului politic posttotalitar.

În concluzie, se poate aprecia că cursul lent şi foarte sinuos al tranziţiei spre construcţia unui regim democratic parlamentar în ultimii peste douăzeci de ani, a plasat Republica Moldova pe ultimele locuri în rândul ţărilor central şi sud-est–europene cu democraţii întârziate, tributare în mare parte mentalităţilor totalitare. Trecerea spre noul regim a fost marcată de creşterea exponenţială a inegalităţilor sociale, de corupţia agresivă şi generalizată la toate nivelele societăţii, de un stat cu instituţii politizate şi ineficiente şi de o pseudoelită politică şi intelectuală interesată, manipulată şi decadentă.

– 408 –

SOCIETATEA CIVILĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA: DOUĂ DECENII ÎNTRE FORMĂ ŞI CONŢINUT

Igor GROSU

Unul dintre elementele indispensabile ale unei societăţii democratice este societatea civilă. Un spaţiu în care fiecare cetăţean are libertatea de a-şi manifesta şi proba propria iniţiativă, de a-şi expune şi susţine punctul de vedere, de a protesta împotriva abuzurilor statului, de a se implica alături de alţi membri ai comunităţii în soluţionarea problemelor societăţii. Altfel spus, pentru a-şi realiza acele aspiraţii pe care nu le poate realiza în cadrul familiei. Dacă în perioada sovietică spaţiul public, dar şi familia erau „monitorizate” îndeaproape de stat, prin sistemul său ideologic şi de coer-ciţie, după 1990, cel puţin teoretic, această „tutelă” slăbeşte, iar cetăţenii îşi exercită tot mai des la dreptul de asociere, libera exprimare etc.

Odată cu declararea independenţei, am asistat la un proces de emanci-pare a societăţii, exprimat prin diferite forme de asociere: partide politice, mişcări social-politice, sindicate, uniuni de creaţie, organizaţii neguver-namentale, federaţii, patronate, grupuri de iniţiativă, culte religioase etc. Dorinţa cetăţenilor de a face uz de dreptul la asociere, cadrul legal permisiv, dar şi suportul de ordin logistic şi financiar din exterior au amplificat acest proces la scară naţională.

Ce reprezintă societatea civilă moldavă la două decenii de la declararea independenţei? Şi-a făcut simţită prezenţa prin diversitatea formelor sau şi prin conţinut? A reuşit să se impună ca un sector viabil în raport cu statul şi mediul de afaceri? Este un „produs autohton” sau unul de „import”?

1. Societatea civilă în cifreDin punct de vedere numeric, către anul 2010, înregistrate erau circa

80001 de organizaţii neguvernamentale naţionale şi locale. Raportat la o populaţie de 4,3 mln, obţinem un ONG la 539 de locuitori. Prin compa-raţie, pentru acelaşi an, în România este un raport de 1:349, în Bulgaria – 1:221, în Georgia – 1:327, în Estonia – 1:40, iar în Ukraina – 1:867. Datele enunţate ne permit să observăm cum se poziţionează Republica Moldova în comparaţie cu alte state din Europa de Est şi din CSI.

1 [USAID], 2010 NGO Sustainability Index for Central and Eastern Europe and Eurasia, p. 138.

– 409 –

Dinamica înregistrării organizaţiilor neguvernamentale în perioada 1996-2010, conform datelor prezentate de Ministerul Justi-ţiei şi de CREDO, 2010

Privit din punct de vedere al viabilităţii organizaţiilor neguvernamen-tale înregistrate, tabloul devine şi mai nuanţat. Astfel, aproximativ 25% din ONG-urile înregistrate sunt mai mult sau mai puţin active1. Acest aspect reduce din magnitutinea sectorului asociativ şi înclină balanţa în favoarea asocierii ca formă, în detrimentul conţinutului. Analiza obiecti-velor şi scopurilor declarate de organizaţiile înregistrate denotă o predi-lecţie pentru domeniile sociale (educaţie, asistenţă social, sănătate). Dacă e să privim rezultatele NGO Sustainability Index pentru ultimii 10 ani, observăm că societatea civilă din Moldova obţine practic acelaşi punctaj, ceea ce arată lipsa unor schimbări spectaculoase în sens pozitiv sau negativ.

1 Ibidem, p. 138.

– 410 –

Este evident că cetăţenii nu se grăbesc să se asocieze, decât în cazu-rile în care sunt oarecum „determinaţi” sau motivaţi de factori externi. Un exemplu plauzibil poate fi programul Fondului de Investiţii Sociale din Moldova (FISM), prin care sute de comunităţi rurale au beneficiat de proiecte de reabilitare a infrastructurii sociale din comunitate (aproximativ 1130 de proiecte1). Preocuparea constantă a donatorilor pentru asigurarea durabilităţii investiţiilor sociale a condiţionat acordarea suportului de implicarea plenară a comunităţilor, ceea ce a rezultat în apariţia a circa 700 de organizaţii comunitare2, care au beneficiat de proiectul FISM. Semni-ficaţia acestui exemplu nu este în a demonstra caracterul „de import” al sectorului asociativ la nivel comunitar, ci de a arăta că cetăţenii acceptă aceste forme de asociere şi sunt motivaţi s-o facă atunci când văd beneficiul asocierii, când pot schimba lucrurile în comunitate. În acest sens, statul ca actor responsabil de crearea condiţiilor pentru asociere şi, implicit, de dezvoltare a societăţii civile (cadru legal, garantarea drepturilor şi libertă-ţilor, securitatea cetăţeanului) trebuie să aplice, în politicele sale publice, această abordare: motivarea celor care se asociază în domeniile priori-tare. Este vorba de edificarea unui nou tip de stat, opus celui paternalist şi centralizat, moştenit din perioada sovietică, în care cetăţeanul lasă totul pe seama statului, tipul de stat în care societatea civilă este cu adevărat spaţiul unde cetăţenii se pot asocia şi realiza propriile aspiraţii.

Un alt exemplu îl oferă sistemul primar şi secundar de învăţământ. La baza acestui exemplu se află problema implicării sau neimplicării părinţilor şi a comunităţii în viaţa şcolară. Chiar dacă cheltuielile pentru educaţie constituie 9,5% din PIB, media europeană fiind de 5,5%3, părinţii sunt nevoiţi să contribuie suplimentar, inclusiv financiar, la menţinerea siste-mului. Datele pentru anul 2007 ne arată că plăţile suplimentare efectuate de părinţi pe parcursul unui an şcolar au constituit 209 mln lei, ceea ce a consti-tuit 13,3% din mijloacele financiare alocate de stat pentru anul respectiv4. Relevant este că cea mai mare parte a plăţilor efectuate de părinţi se face 1 Hotărârea Curţii de Conturi a RM, nr. 50, 25. 09.2008, http://www.transparency.md/

content/view/120/46/lang,ro/2 [Banca Mondială],Raportul de progres al Strategiei de parteneriat cu ţara pentru Repu-

blica Moldova, perioada AF09-AF13, 19 aprilie 2011, p. 7, http://siteresources.worldbank.org/INTMOLDOVA/Resources/MOLDOVA_CPSPR_RO.pdf

3 Strategia Naţională de Dezvoltare Moldova 2020, prioritatea Studii relevante pentru carieră, http://particip.gov.md/categoryview.php?cat=166&l=ro

4 [Institutul de Politici Publice (IPP)],Educaţia de bază în Republica Moldova din perspec-tiva şcolii prietenoase copilului, Chişinău, 2009, p. 24, http://www.ipp.md/public/files/publication/Studiu_Educatia_de_Baza_Publicat_Rom.pdf

– 411 –

prin asociaţiile de părinţi, şi aceasta – o formă de asociere. Deşi este dificil de presupus ce anume a stat la baza iniţiativelor de constituire a asociaţiilor de părinţi – motive de ordin financiar sau dorinţa civică de participare în viaţa şcolii, ambele având dreptul la viaţă, partea bună a lucrurilor este că s-a apelat la o formă de asociere. Conform datelor studiului citat1, în 2009, în circa 70% din şcoli existau asociaţii părinteşti. Transformarea acestor asociaţii părinteşti într-un model de implicare în administrarea instituţiilor de învăţământ şi în procesul de educaţie a copiilor ar contribui la o utilizare mai eficientă a resurselor financiare bugetare şi voluntare şi la o mai bună calitate a procesului de studiu. Revenind la rolul statului în acest proces, din partea acestuia se impune aplicarea unor facilităţi pentru părinţi prin acordarea dreptului de deducere a contribuţiilor financiare pentru asocia-ţiile părinteşti din venitul impozabil anual.

2. Agenda societăţii civile şi capacitatea de a se auto-organizaUn indicator al maturităţii sau durabilităţii sectorului asociativ este

capacitatea de a se autoorganiza pentru a analiza problemele sectorului, dar şi pentru a lua o atitudine faţă de problemele societăţii. O formă de autoorganizare sunt coaliţiile sau organizaţiile-umbrelă pe domenii de acti-vitate (Consiliul Naţional al Tineretului din Moldova2, Alianţa ONG-urilor Active în Domeniul Protecţiei Sociale a Copilului şi Familiei (APSCF)3, Forul Organizaţiilor de Femei din Republica Moldova4, Mişcarea Ecologistă din Moldova5, Alianţa Anticorupţie6, Coaliţia 2009 pentru Alegeri Libere şi Democratice7 etc. Aceste platforme au făcut mult mai vocală poziţia ONG-urilor în societate, dar şi în raport cu autorităţile. Un alt exemplu este Consiliul Naţional al ONG-urilor, care se autodefineşte ca structură-umbrelă a ONG-urilor din Republica Moldova ce promovează echilibrul social şi buna guvernare. Specificul acestui consiliu este faptul că se declară „organ reprezentativ neoficial, desemnat de Forumul ONG-urilor din Moldova, care are drept scop consolidarea eforturilor ONG în promovarea dezvoltării societăţii civile în Republica Moldova”8. Tradiţional, o dată la doi ani, Consiliul ONG-urilor organizează Forumul ONG-urilor, unde 1 Ibidem, p. 117.2 http://cntm.md/3 http://www.aliantacf.md/4 http://www.womenforum.md/5 http://mem.md/6 http://www.alianta.md/7 http://alegeliber.md/1 http://consiliulong.md/ro/page/1

– 412 –

sunt puse în discuţie problemele sectorului şi ale societăţii, sunt date apre-cieri politicilor publice şi sunt adoptate rezoluţii cu angajamente de realizat până la următorul forum.

Este important să analizăm felul cum a evoluat „agenda” societăţii civile pe parcursul celor două decenii, iar sursa cea mai indicată sunt rezoluţiile şi declaraţiile celor şase ediţii ale Forumului ONG-urilor.

Prima ediţie a Forumului ONG-urilor a avut loc în 1997. Una dintre problemele discutate a fost edificarea parteneriatului între societatea civilă, stat şi sectorul privat. Astfel, s-a propus crearea „instituţiei reprezentanţilor abilitaţi pentru relaţii cu organizaţiile neguvernamentale pe lângă Preşe-dinţie, Parlament, autorităţi publice1”. O altă preocupare a societăţii civile este participarea în procesul de elaborare a legislaţiei, extinderea cadrului legal de activitate a ONG-urilor (legea despre fundaţii, legea despre comanda socială, anularea prevederilor de impozitare a granturilor etc.). Extinderea în mediul rural a fost unul din angajamentele participanţilor la forum. Caracteristic sectorului asociativ din acea perioadă era caracterul urban şi preponderent de capitală al ONG-urilor. ONG-urile naţionale şi donatorii, în perioada imediat următoare, au susţinut masiv proiecte de dezvoltare a sectorului asociativ în mediul rural.

În perioada 4-6 noiembrie 1999 a avut loc ediţia a II-a a Forumului ONG-urilor. Evenimentul a avut loc pe fundalul unei societăţi afectate de criza economică regională, de pauperizarea populaţiei din mediul rural şi oraşele mici şi de instabilitate politică. În rezoluţia finală a forului, parti-cipanţii optează pentru un parteneriat real între ONG-uri, structurile de stat şi mediul de afaceri pentru depăşirea crizei social-economice2, şi nu pentru unul mimat sau „de protocol”. Relaţia dintre ONG-uri şi instituţiile de stat este una de neîncredere. Instituţiile de stat etichetează ONG-urile ca exponente ale intereselor unor forţe din exterior, ale serviciilor secrete din alte state etc. La rândul lor, ONG-urile abordează problema partizana-tului politic şi a încercărilor, inclusiv din partea partidelor de guvernare, de a „acumula capital politic”3 pe seama sectorului asociativ.

Se insistă asupra dezvoltării unui cadru legal mai permisiv, extinderea sectorului asociativ în mediul rural, elaborarea unui cod deontologic al ONG-urilor, pentru mai multă transparenţă şi non-partizanat politic, reali-2 Cartea Albă a Primului Forum al ONG-urilor din Republica Moldova, Chişinău, 4-6

noiembrie 1997, Editura ARC, 1998, p. 81. 3 Cartea Albă a celui de al II-lea Forum al Organizaţiilor Neguvernamentale din Republica

Moldova, Chişinău, 4-6 noiembrie 1999, Editura ARC, 2000, p. 82.1 Ibidem, p.89.

– 413 –

zarea unei strategii de colaborare cu mass-media, încurajarea şi susţinerea proiectelor la nivel european. Cu titlu de curiozitate, una dintre propu-nerile forumului – „Elaborarea şi aprobarea de către Ministerul Justiţiei a Standardelor evidenţei contabile pentru organizaţiile necomerciale” – va ajunge să fie realizată peste 11 ani, deja în alt secol, în anul 2010. În domeniul economic s-a optat pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri, iar în domeniul social ONG-urile au solicitat aprobarea unei strategii soci-alede stat şi elaborarea mecanismului de participare în procesul de elabo-rare a politicilor. ONG-urile din domeniul tineret au semnalat lipsa unui mecanism real de implementare a Legii cu privire la tineret şi necesitatea promovării voluntariatului la nivel naţional şi local.

Ediţia a III-a Forumului ONG-urilor (2001) a fost marcată de trei subiecte majore: i. - procesele integraţioniste din regiune şi impactul asupra societăţii civile din Moldova; ii. - participarea ONG-urilor la imple-mentarea politicilor publice; iii. - imaginea sectorului şi parteneriatul intra-sectorial. Toate acestea pe fundalul unor tendinţe de imixtiune a statului în toate domeniile de activitate, de revenire la practicile de cenzură a mass-media, centralizare a statului şi de subordonare a autorităţilor publice locale, costrîngerea sectorului privat şi revenire la practicile comunisto-sovietice ale petiţiilor anonime, folosite drept temei pentru acţiuni de coerciţie din partea statului. Răspunsul ONG-urilor la aceste ameninţări au fost deciziile de: i. - dezvoltare a unui parteneriat mai eficient în cadrul societăţii civile; ii. - reiterarea disponibilităţii ONG-urilor de a colabora cu autorităţile, condamnarea practicilor de intimidare a sectorului asociativ din partea factorilor de decizie; iii. - intensificarea colaborării ONG-urilor cu mass-media pentru transparenţa şi popularizarea activităţii desfăşu-rate, iv. - o colaborare cu sectorul privat şi accesul ONG-urilor la resursele statului destinate proiectelor publice şi, desigur, v. - revigorarea funcţiona-lităţii Consiliului ONG, având ca sarcini de bază – protejarea dreptului la asociere şi implementarea rezoluţiilor forumului.

Participarea ONG-urilor la elaborarea şi/sau implementarea politicilor publice a provocat discuţii şi unele confuzii în mediul asociativ – o impli-care cu afiliere politică versus o implicare neafiliată. Discuţiile au apărut în contextul în care Republica Moldova se afla în proces de elaborare a strategiei preliminare cu privire la reducerea sărăciei. Punctul de tangenţă l-a reprezentat mediul rural, cel mai afectat de sărăcie, iar sectorul asociativ vedea ca prioritate dezvoltarea comunitară.

Ediţia a IV-a a Forumului ONG-urilor, 18-19 noiembrie 2003, s-a desfă-

– 414 –

şurat pe fundalul unei degradări „fără precedent a mecanismelor demo-cratice, eliminării autonomiei locale, unei justiţii tot mai aservite puterii, îngrădirii accesului la libera exprimare, la informarea corectă şi cenzurii promovate de administraţia centrală”1. Aceste probleme au determinat conţinutul declaraţiei şi al rezoluţiei forumului. ONG-urile semnalau o deteriorare a condiţiilor de funcţionare a sectorului asociativ, prin frecven-tele încălcări ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, presiuni din partea puterii, iniţiative cu caracter represiv la adresa sectorului asoci-ativ (ex. Legea privind filantropia şi proiectul legii privind asociaţia auto-rităţilor locale). La capitolul eşecuri este trecută şi iniţiativa de instituire a unui dialog între Consiliul Naţional al ONG-urilor şi autorităţi. Reticentă la criticele societăţii civile faţă de încălcările menţionate, guvernarea a recurs la acţiuni de „creare a substitutelor societăţii civile de tip GONG (ONG-uri guvernamentale)”, care, fiind obediente statului, se bucurau de un regim privilegiat. Misiunea acestora era de a cosmetiza imaginea şifo-nată a guvernării şi de a crea aparenţa unui dialog social.

Un alt subiect abordat în contradictoriu de autorităţi şi societatea civilă a fost cel al Concepţiei politicii naţionale de stat. Societatea civilă a semnalat pericolul introducerii prin această politică a unor „mecanisme autoritare, care puteau duce la limitarea şi suspendarea unor drepturi fundamentale ale omuluiu”. O stare similară a existat şi în cazul politicii de reintegrare a ţării. Încercarea de adoptare în regim de urgenţă a iniţiativei de creare a unei Comisii Constituţionale Mixte, fără un proces larg şi cuprinzător de consultare a societăţii civile, partidelor politice, a provocat critici din partea societăţii civile atât la adresa autorităţilor, cât şi a ţărilor garante şi a Misiunii OSCE. În opinia ONG-urilor, mult mai importante erau acţiu-nile de „democratizare, demilitarizare şi decriminalizare a regiunii trans-nistrene”. Iar „federalizarea, impusă cu insistenţă sub diferite forme, poate fi utilă ca o transformare a statului în vederea consolidării democraţiei locale, dar numai după retragerea trupelor ruse şi organizarea unor alegeri cu adevărat democratice în regiune”2.

Modul diferit în care era tratat subiectul integrării europene de către guvernare şi de către societatea civilă, la fel, a trezit polemici. ONG-urile şi-au exprimat dezacordul faţă de modul netransparent în care a fost elabo-rată Concepţia integrării Republicii Moldova în UE, iar ca soluţii au fost 1 Conceptul ediţiei a IV-a Forumului ONG-urilor, http://www.e-democracy.md/ngo/

ngoforum/iv.shtml (ultimaaccesare 12.11.2012). 1 Rezoluţia Atelierului „Societatea civilă şi procesul de integrare europeană”, http://www.e-

democracy.md/ngo/ngoforum/4rezolutie2.shtml (ultima accesare 12.11.2012).

– 415 –

propuse elaborarea în comun a unei Strategii de comunicare cu societatea civilă în procesul de integrare europeană şi crearea unui organ consultativ pe lângă Ministerul de Externe.

Dincolo de disensiunile trecute în revistă, ONG-urile, în rezoluţia finală a ediţiei a IV-a a Forumului, şi-au reiterat angajamentul pentru intensi-ficarea dialogului cu Guvernul pentru a elabora principiile de cooperare, participarea la elaborarea şi monitorizarea implementării Strategiei de creştere economică şi reducere a sărăciei (SCERS), intensificarea dialogului cu sectorul privat şi aprobarea codului deontologic al sectorului asociativ.

În decembrie 2008 are loc a V-a ediţie a Forumului ONG-urilor. Agenda discuţiilor abundă de subiecte ce ţin de asigurarea transparenţei procesului decizional din partea Executivului, există o listă de proiecte de legi ce vizează cadrul legal de activitate a sectorului asociativ, asigurarea accesului la informaţie

În acea perioadă, o uşoară ameliorare se observă în relaţia dintre Parla-ment şi societatea civilă. Acest lucru s-a datorat nu atât schimbărilor de ordin instituţional şi normativ, ci, în special, conducerii Legislativului de atunci. În consecinţă, devine funcţional mecanismul de consultare a soci-etăţii civile în cadrul Concepţiei cooperării Parlamentului cu societatea civilă (2005), este elaborată şi adoptată de Parlament „Strategia pentru dezvoltarea societăţii civile: 2009-2012”. În 2009, odată cu schimbarea conducerii Parlamentului, vom asista la un regres în asigurarea transpa-renţei procesului decizional legislativ.

Ediţia a VI-a Forumului ONG-urilor, iunie 2011, se caracterizează prin subiecte ce ţin de cadrul legal de activitate (descentralizarea procedurii de obţinere a certificatului de utilitate publică, proiectul legii 2%, perfecţio-narea mecanismului de deducere a donaţiilor în cazul persoanelor fizice, scutirea de TVA a ONG-urilor prestatoare de servicii sociale cu statut de utilitate publică, instituirea mecanismului de acceditarea a prestatorilor de servicii sociale şi contractare a serviciilor sociale, atreprenoriatul social etc.). ONG-urile îşi manifestă îngrijorarea faţă de criza politică din ţară şi incapacitatea partidelor politice de a dialoga pentru a o depăşi. Apelul este făcut în contextul impactului pe care îl au interesele de grup ale parti-delor şi imposibilitatea de a alege preşedintele ţării asupra reformelor. Tot aici este evaluat procesul de implementare a „Strategiei pentru dezvoltarea societăţii civile: 2009-2012” şi apreciat progresul înregistrat de Guvern în „funcţionarea diverselor mecanisme de consultare şi cooperare cu socie-tatea civilă în procesul de elaborare a politicilor publice”. În acelaşi timp,

– 416 –

Legislativul este chemat „să-şi revigoreze mecanismele de consultare şi cooperare cu societatea civilă”.

3. Caracterul permisiv al asocierii, accesului la informaţie, întruni-rilor publice

Dincolo de unele carenţe ce permit funcţionarilor să interpreteze diferit norma legală sau de practicile de interferenţă a politicului în deciziile de înre-gistrare a organizaţiilor nonguvernamentale sau de tergiversare a procedurilor, cadrul legal de funcţionare a ONG-urilor a fost apreciat ca unul permisiv în sensul exercitării dreptului la asociere. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, legea cu privire la voluntariat, indicaţiile metodologice pentru evidenţa conta-bilă a ONG-urilor, statutul de utilitate publică – toate oferă cetăţeanului dreptul de a-şi alege forma de asociere şi o listă de facilităţi în cazul în care organizaţia desfăşoară activităţi de beneficiu public.

Cu toate acestea, prezintă interes modul cum instituţiile de stat tratează drepturile cetăţenilor atunci cînd este vorba de înregistrarea unei orga-nizaţii neguvernamentale şi atunci cînd cetăţeanul înfiinţează un agent economic. În ambele cazuri fiind vorba de o procedură de înregistrare desfăşurată în timp. Şi într-un caz, şi în altul avem dorinţa cetăţeanului de a se asocia: în primul caz, pentru un beneficiu public, activitate non-profit şi apolitică, iar în cel de-al doilea, pentru a avea profit. O simplă compa-raţie arată că agentul economic este înregistrat în decurs de 10 zile1, proce-dură care în cazul unei organizaţii neguvernamentale durează 30 de zile2. Observăm interesul, dar şi caracterul mai permisiv al politicilor statului faţă de mediul de afacere, mai puţin faţă de sectorul asociativ. Diminuarea, pentru început, a decalajului între aceste două termene de înregistrare ar fi un semnal pozitiv pentru sectorul asociativ. Pe termen lung, statul ar trebui să simplifice la maximum procedura de înregistrare a organizaţiilor neguvernamentale, încurajînd şi mai mult cultura de asociere. Tehnolo-giile informaţionale aplicate în cazul înregistrării agenţilor economici pot fi utilizate cu uşurinţă şi în cazul asociaţiilor obşteşti.

Noua lege cu privire la întruniri, adoptată în 2008 a schimbat radical modul de organizare şi desfăşurare a întrunirilor publice. Un element nou a reprezentat trecerea de la sistemul de autorizare a întrunirilor, la cel de notificare. Anterior, autorităţile publice deseori făceau abuz de acest drept şi au restricţionat, de mai multe ori, dreptul la întrunire. Prin procedura

1 [BancaMondială], Doing Business Survey 2011.2 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311734

– 417 –

de notificare a fost introdus principiul prezumţiei în favoarea întrunirii1. În cazul întrunirilor spontane, organizatorii pot notifica autorităţile prin telefon sau e-mail. Deşi legea a intrat în vigoare din aprilie 2008, îngrădirea dreptului la întruniri publice a continuat până în primăvara anului 2009. Merită de subliniat că după 2009, cazurile de încălcare a dreptului la întru-nire s-au redus semnificativ. Dreptul la întruniri publice a devenit o normă, iar cetăţenii fac uz de acest drept de fiecare dată când consideră că le sunt lezate drepturile, iar poliţia reuşeşte să asigure ordinea publică.

4. Finanţarea societăţii civileUn indicator relevant în evaluarea sectorului asociativ este cel al dura-

bilităţii financiare. Conform datelor pentru 2010, 80-95%2 din bugetul ONG-urilor este format din resurse externe. Dependenţa organizaţiilor neguvernamentale de donatorii externi este enormă, stare de lucru care proliferează opinia conform căreia sectorul asociativ ar fi mai curând o emanaţie din exterior, şi mai puţin un fenomen local. De altfel, un grad sporit de dependenţă faţă de partenerii de dezvoltare afişează şi statul: pentru 2010, ponderea asistenţei externe în PIB fiind de 6,3%3.

„Tradiţional”, în cele doua decenii de independenţă, finanţarea secto-rului asociativ a fost apanajul exclusiv al donatorilor externi. Începând cu anul 2000, la fel la insistenţa partenerilor de dezvoltare, „tradiţia” a manifestat primele simptome de erodare, prin condiţionarea contribu-ţiei pentru finanţarea proiectelor. Sugestivă în acest sens este experienţa Fondului de Investiţii Sociale din Moldova, finanţat de Banca Mondială, USAID, SIDA, Fundaţia Soros-Moldova şi alţi parteneri de dezvoltare. Cazuri în care APL sau organizaţiile neguvernamentale au cofinanţat până la 20-30% din proiecte au devenit o normă acceptată de beneficiari. Depen-denţa masivă de resursele donatorilor externi determină agenda de politici pe care sectorul asociativ o promovează. Or, diminuarea acestei depen-denţe poate fi realizată prin accesul organizaţiilor neguvernamentale la piaţa serviciilor sociale, oferirea persoanelor fizice a dreptului de a deduce donaţiile din venit, alocarea surselor bugetare pentru susţinerea sectorului asociativ în domeniile prioritare etc. Exemple de acest fel găsim chiar şi în 1 [Promo-Lex, CREDO, Centrul „Acces-info”] AlexandruPostica, VasileSpinei, SergheiO-

staf, Studiu comparativprivindrespectareadrepturilor la libertateaîntrunirilor în Moldova. 2007-2008, Chişinău, 2009, p. 9.

2 [U.S. Agency for International Development (USAID)], 2010 NGO Sustainability Index, 2011.

3 [IDIS „Viitorul”], Evaluarea capacităţii de absorbţie a asistenţei externe acordate Repu-blicii Moldova, Chişinău, 2011, p. 26.

– 418 –

domenii destul de exigente faţă de calitatea serviciilor şi de performanţa potenţialilor prestatori, cum ar fi cel al sănătăţii. Conform datelor Casei Naţionale de Asigurări în Medicină pentru anul 20111, pentru prestarea serviciilor medicale au fost semnate contracte cu opt organizaţii obşteşti dintr-un număr total de 213 instituţii contractate. Deşi numărul este mic, cazurile date reprezintă un precedent şi sunt elocvente prin faptul că statul oferă condiţii egale la contractarea serviciilor medicale inclusiv organizaţi-ilor neguvernamentale, iar ONG-urile competitive reuşesc să se impună pe acest segment al pieţei serviciilor medicale.

Vom insista puţin asupra propunerii ca persoanele fizice să aibă dreptul de a deduce donaţiile din venitul impozabil. La moment, doar persoanele juridice se bucură de acest drept (până la 10% din venitul impozabil). Cu toate acestea, constatăm un paradox, persoanele juridice (ipotetic, agenţii economici) nu se grăbesc să facă uz de acest mecanism. Motivele invo-cate sunt diferite: de la lipsa culturii filantropiei la lipsa abilităţilor necesare din partea ONG-urilor de a convinge sectorul privat, amploarea evaziunii fiscale (media anilor 1999-2006 indică o pondere mare a economiei infor-male– 45,8% din PIB)2 şi, nu în ultimul rând,„impozitarea neoficială”. O să ne reţinem atenţia asupra „impozitării neoficiale”, care este o consecinţă a evaziunii fiscale. „Impozitarea neoficială” a fost adusă în atenţia opiniei publice începând cu 2006. IDIS „Viitorul”, în cadrul cercetărilor la acest subiect3, menţiona că plăţile neformale percepute pentru diferite proiecte de către autorităţi de la companiile private ajungeau la 2 miliarde lei anual. Un prim indicator sunt cele 65 de sărbători oficiale4 (naţionale, tradiţionale, internaţionale profesionale etc.), a căror celebrare presupune şi anumite costuri, suportate inclusiv de sectorul privat. De regulă, aceste contribuţii din partea sectorului privat (în bunuri sau bani) nu sunt contabilizare sau declarate ca sponsorizări, deci nu pot fi considerate adevărate acţiuni de caritate şi filantropie. Aşa cum alte studii la acest subiect, după 2009, nu 1 Lista IMS contractate de CNAM pentru prestarea serviciilor medicale în anul 2011,

http://www.cnam.md/editorDir/file/prestatori_servicii_medicale/lista_ims_contrac-tate_15_06_2011.pdf

2 Locul 19 din 21 de ţări din Europa de Est şi Asia Centrală (ţări în curs de tranziţie). Vezi Friedrich Schneider, Andreas Buehn, Claudio E. Montenegro,Shadow Economies all over the World: New. Estimates for 162 Countries from 1999 to 2007,8 iunie 2010, http://www.econ.jku.at/members/Schneider/files/publications/LatestResearch2010/SHADOWECO-NOMIES_June8_2010_FinalVersion.pdf

1 Igor Munteanu, Impozitarea neoficială: un rău în plină ascensiune în Republica Moldova, 22.01.2007, http://www.viitorul.org/libview.php?l=ro&id=1409&idc=153 (ultima acce-sare 12.11.2012).

2 Ibidem.

– 419 –

s-au efectuat (care ar combate sau ar susţine perpetuarea acestui fenomen nociv), subiectul rămâne a fi unul deschis. Simptomatic este exemplul Procuraturii Municipale, care, în 2011, graţie suportului oferit de agenţii economici, şi-a modernizat oficiul1.

5. Interacţiunea organizaţiilor neguvernamentale cu statulInteracţiunea instituţiilor statului cu sectorul neguvernamental a

cunoscut o ascendenţă începând cu anul 2000, iniţial având preponderat un caracter ad-hoc şi fiind dependentă de gradul de deschidere a unor persoane aflate în funcţii de decizie. Din 2008, la iniţiativa organizaţiilor neguvernamentale, transparenţa procesului decizional şi participarea societăţii civile sunt reglementate prin lege. Este aprobată şi pusă în apli-care Legea privind transparenţa procesului decizional, prin care se intro-duce caracterul obligatoriu al consultării proiectelor de decizii de interes public. Dezbaterile au loc în jurul a două abordări: aplicarea voluntară a principiului transparenţei decizionale versus principiul obligativităţii, şi în cele din urmă s-a optat pentru al doilea. Primul an de implementare a legii (2009) a reprezentat o provocare pentru autorităţi, astfel doar 38% din proiectele de acte legislative şi normative elaborate au fost consultate cu părţile interesate, în timp ce în anul 2010,circa 89% din proiectele de decizii au fost supuse procesului de consultări. Dinamica pozitivă este confirmată de rapoartele de monitorizare efectuate de Asociaţia ADEPT şi de Centrul „Acces-info”.Raportul final de monitorizare a respectării transparenţei decizionale (aprilie-decembrie 2010), elaborat de Asociaţia ADEPT, constată progrese în aplicarea transparenţei decizionale în cadrul administraţiei autorităţilor publice centrale2.

O altă dimensiune a transparenţei decizionale este instituţionalizarea cooperării autorităţilor publice cu organizaţiile societăţii civile (consilii consultative, comisii permanente, consilii de monitorizare). La nivelul prim-ministrului a fost instituit Consiliul Naţional pentru Participare (CNP), în calitate de organ consultativ (2010)3, având următoarele misiuni: a) oferirea de expertiză în elaborarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor publice, şi b) facilitarea implicării societăţii civile şi sectorului privat în 3 http://tribuna.md/2011/09/03/video-ion-diacov-casa-mea-e-mai-frumoasa-decit-a-lui-

dumitru-diacov/1 [Asociaţia pentru Democraţie Participativă ADEPT], Raportul final de monitorizare

a respectării transparenţei decizionale, aprilie-decembrie 2010, http://www.e-demo-cracy.md/files/final-report-transparency-2011.pdf, 20.01.2012, p. 41 (ultima accesare 12.11.2012).

2 http://cnp.md/ro/despre-cnp/prezentarea-generala

– 420 –

procesul de elaborare a deciziilor publice. CNP a reuşit să se impună atunci când era vorba de respectarea legislaţiei privind transparenţa decizională, implicarea în protecţia şi conservarea patrimoniului arhitectural, politicile statului cu privire la controlul tutunului, monitorizarea şi evaluarea Stra-tegiei de dezvoltare a societăţii civile, consultări privind Strategia naţională de dezvoltare Moldova 2020, accesul la date cu caracter public etc.

Modele similare de instituţonalizare a parteneriatelor între autorită-ţile publice şi societatea civilă au fost create şi la nivel sectorial [Consiliul consultativ de pe lângă Ministerul Economiei1, Consiliul civil pentru moni-torizarea Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (CCCEC)2, Consiliul consultativ de pe lângă Serviciul Vamal3 etc.]. Gradul de viabilitate a acestor consilii de consultare diferă de la o instituţie la alta, de cele mai multe ori fiind determinat de prestaţia organizaţiilor societăţii civile şi de capacitatea autorităţiilor de a consulta şi a ţine cont de propu-nerile şi comentariile părţilor interesate.

Anul 2009 a devenit unul deosebit pentru societatea civilă, s-a reuşit elaborarea şi aprobarea primului document de planificare strategică – Strategia de dezvoltare a societăţi civile (2009-2011). Dincolo de uzanţele procesului de elaborare a documentelor de planificare strategică, această strategie a fost aprobată prin hotărâre de parlament, ulterior expediată în adresa Executivului pentru implementare. În plus, rolul principal în procesul de elaborare şi l-a atribuit societatea civilă, preluând pe undeva funcţiile Executivului în acest sens. La finalul perioadei de implementare a strategiei, putem constata că cea mai mare parte a acţiunilor implementate s-a datorat presiunilor exercitate de societatea civilă. Cei care au elaborat documentul au avut şi rolul de implementatori, astfel proiectele de legi sau amendamentele la cadrul legal existent fiind elaborate de organizaţiile neguvernamentale (ex. Legea privind transparenţa procesului decizional, amendamentele la Legea cu privire la asociaţiile obşteşti privind utili-tatea publică, Legea cu privire la voluntariat etc.). Fără a pune la îndoială bunele intenţii ale organizaţiilor neguvernamentale, observăm, de fapt, un fenomen de substituire a capacităţilor Executivului, dar şi ale Legislativului în procesul de elaborare şi implementare a politicilor publice. Fenomen binecunoscut şi discutat pe larg şi în mediul partenerilor de dezvoltare atunci când este vorba de relaţia acestora cu autorităţile. Din păcate, această abordare nu asigură durabilitatea politicilor în domeniu.3 http://www.mec.gov.md/node/21064 http://www.cccec.gov.md/Consiliul_Civil5 http://customs.gov.md/index.php?id=27

– 421 –

6. Încrederea cetăţenilor în societatea civilăNivelul de încredere al cetăţenilor în societatea civilă este un indicator

relevant care ne arată cât de mult beneficiarii finali cred sau nu în socie-tatea civilă. Pentru conformitate vom menţiona că, în noţiunea de societate civilă, includem în special partea organizată a acesteia în partide politice, organizaţii neguvernamentale, sindicate, asociaţii profesionale şi orga-nizaţii religioase. Barometrul opiniei publice – noiembrie 20111 ne oferă un tablou în care 24% din respondenţi au „o mare/oarecare încredere” în ONG-uri, ceva mai mult decât în cazul sindicatelor (19,9%), partidelor politice (14%), dar cu mult mai puţin decât pentru mass-media, creditată cu 58%. Pentru a întregi tabloul, vom menţiona că de cea mai mare încre-dere se bucură biserica (80%), iar la polul opus, pe lângă partide, se regăsesc Parlamentul (14%), Preşedintele (15%), justiţia (18%) şi Guvernul (19%). Dacă e să analizăm profilul respondentului care are „o mare/oarecare încredere” în ONG-uri, vedem că este vorba preponderent de un individ din mediul urban, tânăr (18-29 ani), cu un nivel înalt de educaţie şi un nivel socio-economic înalt. Acelaşi lucru îl observăm şi în cazul sindicatelor şi al mass-mediei. Dinamica în timp a încrederii în cazul celor patru actori ai societăţii civile ne indică mai mult sau mai puţin aceleaşi tendinţe. Pe parcursul a aproape un deceniu, clasamentul nu s-a schimbat.

Dinamica încrederii în ONG-uri, partide, mass-media şi sindicate (2002-2011)

1 Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din noiembrie 2011, http://www.ipp.md/public/files/Barometru/2011/Prezentare_2011-2_final.pdf

– 422 –

7. Comportamentul asociativ al cetăţenilor şi factorii care îl deter-mină

În completarea datelor privind gradul de încredere al cetăţenilor în formele de asociere expuse mai sus, sunt relevante datele privind compor-tamentul asociativ. Graţie puţinelor cercetări cu acest subiect aflăm că, cel puţin în 2010, doar 4% din respondenţi au declarat calitatea de membru al unei organizaţii neguvernamentale1 şi faptul că au făcut muncă volun-tară, iar 6% au participat la activităţi desfăşurate de ONG-uri. Alţi 80% nu cunosc ce este un ONG, lucru care ar explica şi nivelul de încredere în aceste forme de asociere.

Dacă e să abordăm comportamentul asociativ nu doar prin prisma apartenenţei şi implicării în formele de asociere existente, observăm că ponderea cetăţenilor care se implică direct în viaţa comunităţii este mai mare. Conform datelor studiului menţionat anterior, 16% au participat la şedinţele privind problemele comunităţii în care locuiesc.

Per ansamblu, nivelul de dezvoltare şi extindere al societăţii civile şi gradul de implicare a cetăţenilor, fie prin forme de organizare asociative sau direct în viaţa comunităţii, sunt determinate de o serie de particu-larităţi ale societăţii. O trăsătură importantă este nivelul de centralizare sau descentralizare a statului. Dincolo de declaraţiile politice ale guver-nărilor care s-au perindat în două decenii, Republica Moldova continuă să fie un stat centralizat, cu comunităţi locale şi autorităţi publice locale slabe şi dependente de puterea centrală. Deşi politicile publice în domeniu şi documentele strategice naţionale au invocat de fiecare dată autonomia locală, principala pârghie, şi anume descentralizarea fiscală, a rămas doar o bună intenţie. Or, comunităţile locale sunt spaţiul de la care se porneşte edificarea unei societăţi civile reale. De la cetăţenii care se confruntă cu probleme comune, care ar adopta decizii în comun, ar contribui prin impo-zite şi taxe locale la formarea bugetului local, iar mai apoi ar avea puterea de a decide unde vor fi alocate aceste resurse – de la ei porneşte socie-tatea civilă. În situaţia în care, în 2009, circa 80%2 din bugetele autorităţilor publice locale reprezentau transferuri de la bugetul de stat, nu putem vorbi despre existenţa unor comunităţi locale puternice ca precondiţie pentru dezvoltarea societăţii civile.

O altă particularitate a societăţii noastre rămâne a fi nivelul de bunăs-1 [Institutul de Marketing şi Sondaje (IMAS)], Comportamentul filantropic, 2010. Studiu

efectuat la solicitarea organizaţiei neguvernamentale „EveryChild”.2 [Centrul Analitic Independent Expert Group], Eficienţa autorităţilor publice locale din

Republica Moldova: importanţaşi factorii determinanţi, Chişinău, 2011, p. 8.

– 423 –

tare, care, de rând cu altele, determină gradul de dezvoltare a societăţii civile. Profilul cetăţeanului care are un nivel mai înalt de încredere în ONG-uri, tânăr, educat, preponderent din mediul urban şi cu un nivel economic înalt, este o dovadă directă în acest sens. La celălalt pol, conform datelor pentru anul 2010, aveam aproape 22%1 de cetăţeni aflaţi sub pragul sărăciei (echivalentul a 1015,9lei/lună/persoană). În concluzie, este puţin probabil ca o persoană aflată sub pragul sărăciei să devină un actor activ în cadrul societăţii civile.

ConcluziiLa două decenii de la declararea independenţei, Republica Moldova are

o societate civilă firavă şi dependentă de resursele partenerilor de dezvol-tare şi ale donatorilor.

Politicile statului pentru dezvoltarea sectorului asociativ au fost pasive şi, de cele mai multe ori, au fost realizate sub presiunea organizaţiilor soci-etăţii civile şi a partenerilor de dezvoltare.

Deşi în perioada 2009-2011 a fost implementată Strategia de dezvol-tare a societăţii civile, progresele înregistrate s-au datorat în special insis-tenţei organizaţiilor neguvernamentale. Instituţiile de stat n-au reuşit să se impună şi să asigure o coordonare a acţiunilor pe domenii de intervenţie. Este important ca, în următorul ciclu de elaborare şi implementare a Stra-tegiei de dezvoltare a societăţii civile, Executivul să joace rolul de campion al procesului prin coordonarea politicilor la nivel sectorial, implicarea pe larg a societăţii civile şi donatorilor.

Statul trebuie să joace un rol tot mai activ în asigurarea durabilităţii financiare a ONG-urilor, în special prin facilitarea accesului organizaţiilor societăţii civile la piaţa serviciilor sociale, de sănătate şi de educaţie, prin alocare de granturi în domeniile prioritare pentru stat şi un regim permisiv pentru persoanele fizice atunci când fac donaţii.

Din punct de vedere al exercitării dreptului la asociere, Executivul trebuie să reducă la maximum durata şi numărul procedurilor pentru înre-gistrarea organizaţiilor neguvernamentale.

Organizaţiile societăţii civile, la rândul lor, trebuie să devină nu doar participative, dar şi reprezentative în sensul unei mai bune comunicări cu constituenţii, beneficiarii, membrii comunităţii, ceea ce va genera un nivel mai înalt de încredere din partea cetăţenilor şi un remediu pentru manifes-tarea virtuţilor cetăţeneşti. 1 [Ministerul Economiei], Nota informativă „Sărăcia în Republica Moldova. 2010”, iulie

2011, p. 1, http://old.mec.gov.md/sector/241/1369 (ultima accesare 12.11.2012).

– 424 –

Donatorii şi partenerii de dezvoltare – prin programele de asistenţă pentru autorităţi, dar şi pentru societatea civilă – trebuie să promoveze un rotl mai activ al statului în susţinerea financiară şi logistică a sectorului asociativ.

În fine, o societate civilă, inserată durabil şi organic în comunităţi, nu va putea fi edificată fără o descentralizare locală reală. Rezultatul ar fi crearea unor comunităţi puternice din punct de vedere economic şi fiscal, capabile să adopte decizii şi să-i antreneze pe membrii comunităţii în soluţionarea problemelor locale. Anume acest lucru a lipsit şi, se pare, încă va mai lipsi societăţii noastre în viitorul apropiat.

– 425 –

“ГОРЯЧИЕ ТЕМЫ” В ПОСТСОВЕТСКИХ НАЦИОНАЛЬНЫХ ИСТОРИОГРАФИЯХ: АНАЛИЗ АРМЯНСКОГО

И АЗЕРБАЙДЖАНСКОГО НАРРАТИВОВ ПО ИСТОРИИ АРМЯНО-ТАТАРСКИХ СТОЛКНОВЕНИЙ 1905-1906 ГГ.

Tamara VARDANYAN

ВведениеВ период постмодерна историческая наука вступает в новую

стадию своего развития, которая обусловлена изменением в воспри-ятии отношения между памятью и историей. Если сторонники исто-рицизма считали память скрытым основанием истории, то историки-постмодернисты рассматривают память и историю как противопо-ложности. По словам П. Хаттона, «…изящное искусство современной исторической науки заключается в его стремлении удержать память и историю в равновесии – как взаимодействие между повторением традиции и воспоминанием истории»1.

Активизация коллективной памяти происходит большей частью под влиянием значимых общественно-политических событий совре-менности. Такие явления, как национальное пробуждение, всплеск интереса к национальной истории, унаследованные из прошлого нере-шенные национальные задачи, эскалация межэтнического конфликта и пр. являются катализатором пробуждения памяти. Активизация коллективной памяти в свою очередь в значительной степени предо-пределяет направленность в выборе исследовательских топиков (topics). Как пишет Я. Зерубавель, «подобно маятнику, коллективная память находится в бесконечном движении: от исторических источ-ников – к современным общественно-политическим проблемам и задачам, от современности – обратно к свидетельствам о прошлом, стремясь объединить их между собой»2.

Но постмодернистская интерпретация, делая акцент на созна-тельность и целеустремленность исторических процессов, зачастую отводит мало места тому, насколько в недрах самого общества суще-ствовал общественный заказ. Ведь нельзя ставить под сомнение и тот факт, что до коллапса СССР практически было невозможно репрезен-тировать многие фундаментальные исторические проблемы совет-1 П. Хаттон, История как искусство памяти, СПб., 2003, с. 26.2 Я. Зерубавель, Динамика коллективной памяти. In: Ab Imperio, no. 3, 2004.

– 426 –

ских народов, включая проблемы между ними, в паттерне националь-ного мышления. Подобная интерпретация и восприятие истории нахо-дились вне партийных предписаний. Известно, что в годы существу-ющей идеологии о «нерушимом союзе народов СССР» было невоз-можно об этом писать открыто. Это не значит, что общество не имело более или менее адекватного отношения к историческим событиям и прежде, просто оно находилось под сильным идеологическим прес-сингом. Коллапс СССР, вооруженный конфликт в Карабахе (1991-1994 гг.) и до сего времени не прекращающийся армяно-азербайджанский конфликт создали потребность в глубоком и всестороннем исследо-вании событий исторического прошлого. Все эти трансформации, естественно, нашли свое отражение в национальных историографиях постсоветского периода.

Проследим процесс репрезентации истории столкновений между армянами и закавказскими татарами (эволюционировавших позже в современных азербайджанцев) на Южном Кавказе в 1905-1906 гг. в контексте новых потребностей армянского и азербайджанского соци-умов, потребностей, на формирование которых большое влияние оказали освобождение исторической науки от советского идеологи-ческого давления, а также общественно-политические события пост-советского периода.

1. Акценты советской историографииДля начала представим советскую интерпретацию армяно-

татарских столкновений 1905-1906 гг.. На репрезентацию упомя-нутых событий в советской историографии оказывали существенное влияние установленные жесткие «правила» в исследованиях и интер-претации национальных историй народов СССР. В условиях идео-логического диктата и цензуры те или иные исторические события, происходившие в начале XX века в национальных окраинах Россий-ской империи, рассматривались через призму первой русской рево-люции 1905-1907 гг. Следовательно, при обсуждении и представлении сюжетов, касающихся межнациональных отношений, акцентирова-лась сущность имперской политики царизма, которая определялась как политика «разделяй и властвуй». Советские историки представ-ляли эту имперскую политику центра в качестве основной причины армяно-татарского/(азербайджанского) конфликта начала XX века.

Во время описания исторических событий обязательно говорилось о том, что это была «братоубийственная» война двух «братских» народов.

– 427 –

С одной стороны, подобная интерпретация событий определя-лась общепринятой политической и идеологической конъюнктурой, которой четко и беспрекословно придерживалась советская истори-ография. При этом не было попыток всестороннего анализа и выяв-ления причин упомянутого конфликта, так как малейшие намеки на существование каких-то более глубоких противоречий между наро-дами, проживающими на территории СССР, считались неприемле-мыми с точки зрения официальной идеологии.

С другой стороны, так как было необходимо разоблачать импер-скую сущность национальной политики царизма, в противовес «спра-ведливой» национальной политике советского руководства, то основной причиной столкновений было принято считать подстрека-тельскую и провокаторскую политику самодержавия. Официальная версия гласила, что разжигание межнациональной розни было в инте-ресах царских властей. Основная цель такой сознательно проводимой политики – отвлечь внимание активных слоев общества от назревав-шего революционного движения и перевести его в русло межнацио-нальных трений и конфликтов.

Объявлялись националистическими и беспощадно критиковались разные течения, партии и лидеры, выступавшие в то время с обеих сторон конфликта. Например, в работах Л.И. Климовича1, а также А. Аршаруни и Х. Габидуллина2 татарское пантюркистское движение оценивалось как буржуазное и националистическое, которое ничего общего не имеет с истинными желаниями и чаяниями всего татарского народа. Фактически, процессы пробуждения этнонационального само-сознания у закавказских татар, формирование этномобилизационных проектов, этнизация/тюркизация общественного сознания исследо-вателями тщательно обходились стороной. Таким образом, важные этногенетические процессы не включались в нарратив истории. Все негативные события рассматривались скорее как результат прояв-ления узкоклассовых интересов буржуазных слоев общества.

Армянская советская историография упомянутые события также представляла в контексте революционных брожений в России в начале XX века. Основной лейтмотив этих исследований можно пред-ставить одной цитатой из монографии Г. Галояна: «Самодержавие надеялось отвлечь внимание народов Закавказья от русской рево-люции, возбудить друг против друга и сломать интернациональное 1 Л.И. Климович, Ислам в Царской России. Очерки, М., 1936.2 A. Аршаруни, Х. Габидуллин, Очерки панисламизма и пантюркизма в России, М., 1931.

– 428 –

единство пролетариата»1. На подстрекательской и провокаторской роли самодержавия – которая и в самом деле имела место –, акцен-тировали свои исследования и другие армянские историки советской эпохи – А. Варданян, Ц. Агаян, Д. Мурадян, В. Бархударян и другие.

При этом надо заметить, что в советский период ни в Армении, ни в Азербайджане по событиям армяно-татарских столкновений 1905-1906 гг. фундаментальных исследований не проводилось. Большинство упомянутых работ, в которых мы находим несколько строк об этих собы-тиях, в основном посвящены истории первой русской революции.

2. Армянская постсоветская историографияБолее детальное исследование исторических событий начала XX

века, а именно армяно-татарского столкновения 1905-1906 гг., стало возможным благодаря освобождению национальных историографий от оков советского идеологического прессинга. Кроме этого, интерес к истории взаимоотношений двух народов резко возрос из-за начавшегося карабахского конфликта. Как пишет М. Смит, «война как ничто другое определяет контуры жизни нации. Она вводит нас в круг врагов и друзей. Она требует от нас жертв. Взамен она дает нации героев и мучеников. Она создает для воюющих трагические истоки и несет с собой мучительные утраты, которые ложатся в основу пове-ствований о национальной истории»2.

Каковы основные акценты армянской постсоветской историо-графии в интересующем нас вопросе? Во-первых, огромное внимание стало уделяться выявлению истинных причин армяно-татарских столкновений. Для объяснения причин конфликта подчеркива-лись культивируемые в тот период идеи пантюркизма и панисла-мизма, но не как результат узкоклассовых интересов, как оно пред-ставлялось в советской историографии. После крушения лозунга о «дружбе народов СССР» и в условиях карабахского конфликта вопрос ставился намного шире, он уходил от узкоклассовых в сторону обще-национальных восприятий. Протурецкая ориентация закавказских татар и тюркизация их идентичности к началу XX века в постсовет-ской армянской историографии объясняется как основной источник межнационального конфликта между армянами и татарами (азер-байджанцами). Эти причины проектировались, естественно, и на 1 Г. Галоян, Россия и народы Закавказья, Ереван, 1978, с. 454 (на арм. яз.).2 М. Смит, Память об утратах и азербайджанское общество. В кн. Азербайджан и

Россия: общества и государства, сб. ст., М., 2001, с. 89.

– 429 –

современный конфликт. Можно сказать, что в основе концептуали-зации видения армяно-татарских столкновений 1905-1906 гг. в армян-ской постсоветской историографии лежит постановка вопроса, пред-ложенная видным армянским историком и политологом А. Айва-зяном, который представил карабахский конфликт как «органиче-ское продолжение армяно-турецкой (османской) вражды с 1890-х по 1923 гг., а армяно-татарские (азербайджанские) столкновения – как составная часть этого конфликта»1.

В целом современная армянская историография в исследовании причин событий 1905-1906 гг. пришла к следующему выводу: хотя царизм и играл подстрекательскую роль в разжигании межэтнической розни, но его «заслуги» в этом явно переоценены советской истори-ографией. Считается, что, сколько бы царские власти ни старались, но без наличия глубоких межэтнических противоречий невозможно было бы разжечь столь кровопролитное развитие событий. Данный тезис явно превалирует не только среди историков, но и среди публи-цистов и писателей.

Исследователи подробно останавливаются на событиях, в которых раскрываются картины зверской резни армян – мирных жителей в тех или иных губерниях, уездах и селах во время столкновений 1905-1906 гг. При этом, в основном публицистами отмечается, что такое поведение присуще татарам (азербайджанцам) в силу их «нецивили-зованности», «дикости», «фанатичности», «темноты». События 1988 г. в Сумгаите, когда произошли погромы и убийства мирного армян-ского населения, а также кровавые январские погромы в Баку 1990 г., естественно, тоже способствовали активизации подобных акцентов в коллективной памяти армян.

Отдельное внимание в национальной историографии уделяется теме открытой поддержки Турцией закавказских татар как основного их союзника на Южном Кавказе в ходе упомянутых столкновений. Обращается внимание на роль и значение Турции как традиционного антиармянского игрока в регионе2.

В связи с успехами армянских сил самообороны в ходе военных действий в Карабахе в 1991-1994 гг., произошли интересные транс-формации в восприятии образов соседей. Как об этом пишет 1 A. Айвазян, Урегулирование карабахского конфликта и стратегическая

безопасность Армении, Ереван, 1998, с. 19 (на арм. яз.).1 T. Варданян, Проявление татарского национализма в Закавказье в начале 20-го

века. In: Вестник Ереванского госуниверситета, Ереван, 2000, № 3 (на арм. яз.).

– 430 –

исследователь-конструктивист В. А. Шнирельман: «…в ходе конфликта обе стороны вынуждены были существенно пересмотреть свои былые автостереотипы: армяне избавились от образа беспо-мощной жертвы, а азербайджанцы, напротив, восприняли имидж народа, будто бы веками притеснявшегося армянами (Abrahamian, 1999, pp. 68-69)»1. В репрезентации исторических событий столетней давности основным элементом в активизации коллективной памяти стали мотивы героического прошлого армянского народа. Например, в одной из статей автором этих строк был показан процесс транс-формации образа армянского народа от «пугливого торговца» до «бесстрашного бойца»2. В статье отмечается, что за 1905-1906 гг. армянам во главе партии «Дашнакцутюн» не только удалось органи-зовать самооборону, но и перейти в наступление, и что эти события способствовали изменению восприятия армян, про которых соседи думали, «что те якобы боятся крови». На самом деле, как показы-вает автор, не «пугливость» была причиной того, что армяне стреми-лись мирным путем решать конфликты, а, прежде всего то, что как западные, так и восточные армяне сосредоточили все свое внимание на борьбе западных армян за освобождение из-под османского ига. То есть армянский национализм был сфокусирован на политической программе, ареал осуществления которой ограничивался западной частью Армении, находившейся под властью Турции. В таких усло-виях сохранение мира и стабильности в Восточной Армении было просто необходимо.

В научной литературе также показывается преемственность пове-дения сторон в конфликте как в начале XX века, так и в ходе кара-бахского конфликта – армянская сторона, не являясь инициатором военных действий, в процессе эскалации напряженности смогла скон-центрировать свои усилия и ресурсы на успешную оборону и контрна-ступление. На эти моменты также обращается внимание в историо-графии, так как опять-таки последние события активизируют само-восприятие (эндостереотип) модели «миролюбивого и более циви-лизованного армянина, вынужденного к самозащите от нападения турок». Следует добавить, что турки и татары/азербайджанцы армя-нами традиционно воспринимаются как единый этнос. В рамках есте-2 В.А. Шнирельман, Войны памяти: мифы, идентичность и политика в Закавказье,

М.: ИКЦ «Академкнига», 2003. с. 39.3 T. Варданян, Межэтнический конфликт как фактор изменения межэтнического

восприятия (экзостереотипа). In: «Дрошак» (Флаг), Ереван, № 3, 2003 (на арм. яз.).

– 431 –

ственной для любого этноса дихотомии «Мы – Они» в образе «Они» для армян вышеназванные группы представлены в одном и том же контексте. Основной упор делается на тезисе о том, что вынужденная, но успешная самооборона армян – это результат их более высокого уровня социально-экономического, политического и культурного развития1. Этот тезис встречается и у западных авторов, чьи работы посвящены изучению процессов пробуждения национального само-сознания татар (не только закавказских, но также и крымских) из Российской империи. Например, Т. Свентоховский, который в армян-ской научной среде воспринимается как проазербайджанский автор из-за его стремления представлять татарское поведение как череду ответных и вынужденных мер, а татар в качестве жертв. Он пишет: «Все имеющиеся данные указывают на то, что мусульмане понесли бóльшие потери по сравнению с армянами. Это подтверждает ту истину, что чем в бóльшей степени модернизировано общество, тем эффективнее оно сражается»2.

Более высокий уровень социально-экономического развития армян создавал почву для поиска причин конфликта якобы в эксплу-атации татар армянами. При этом армян представляли как эксплуа-таторов, т.е. нарратив стал конфликтом между трудом и капиталом. С целью развенчивания этого мифа автором была представлена на суд читателя статья3, в которой на основе статистических данных доказывается тезис о том, что татары эксплуатировались в основном со стороны неармянского капитала. Если бы причина была лишь в усилении армянского капитала, то подобным же образом разразился бы и армяно-грузинский конфликт, но этого не произошло.

На современном этапе армянская историография по другому пред-ставляет деятельность армянской революционной партии «Дашнак-цутюн» – в противовес тому, как эту историю пересказывала в свое время армянская советская историография, полностью демонизи-ровав деятельность этой партии. Так, известный армянский историк 1 Армяне к началу XX века имели разветвленную сеть национальных

благотворительных, культурных и образовательных учреждений, а также определенный боевой опыт организации самообороны в Западной Армении. А среди татар подобные развития имели место только после событий 1905-1906 гг..

2 См. Т. Свентоховский, Русское правление, модернизаторские элиты и становление национальной идентичности в Азербайджане. В кн. Азербайджан и Россия: общества и государства, сб. ст., М., 2001, с. 19.

1 T. Варданян, Истоки проявления татарского национализма в Закавказье в начале 20-го века. In: “Дрошак” (Флаг), Ереван, № 4, 2002 (на арм. яз.).

– 432 –

Г. Симонян пишет: «Для армянского народа судьбоносной случай-ностью было то, что он “хранил и оберегал в своих объятиях” рево-люционную организацию – Дашнакцутюн, которая в дни ужасных бедствий поняла ситуацию, осознала свою миссию и с удивительной быстротой приспособила всю свою машину для дела спасения кавказ-ских армян»1. Важная роль партии «Дашнакцутюн» представлена и в работах Г. Тарханяна, который подробно останавливался также на выявлении хронологической картины столкновений2.

Все перечисленные акценты в репрезентации событий 1905-1906 гг. находили отклик в армянской среде, так как последние события в Карабахе и ход военных действий почти один к одному доказывали тезис о «повторении истории».

В коллективной памяти современного армянского общества наблюда-лось усиление еще одной модели восприятия народа-соседа и недавнего собрата по великому союзу – азербайджанцев в качестве не отдельной самостоятельной этнической группы, а народа и государства, которые в восприятии армян ассоциируются с Турцией. Подобное, на первый взгляд эмоциональное восприятие на самом деле вполне рационально и основано как на историческом опыте, так и на фактах современной региональной геополитики: прежде всего 1) на открытой проазербайджанской поли-тике Турции на современном этапе и 2) на официально провозглашенном лозунге азербайджанских властей – «одна нация – два государства». Под этим лозунгом имеется ввиду одна тюркская нация в двух разных государ-ствах – Турция и Азербайджан. Примечательно, что до сих пор в армян-ской бытовой разговорной речи можно наблюдать использование этно-нима «турки» по отношению к азербайджанцам. Так было и в начале XX века. В некоторых армянских источниках армяно-татарские столкновения 1905-06 гг. упоминаются как «армяно-турецкие»3. Таким образом, в усло-виях освобождения от советского идеологического давления и активной фазы армяно-азербайджанского конфликта армянская историография стремилась к более глубокому и всестороннему исследованию причин 2 Г. Симонян, На путях освободительной борьбы, в 4-х книгах, кн. 1, Ереван, 2003, с.

312 (на арм. яз.).2 Г. Тарханян, Причины и ход армяно-татарских столкновений 1905-1906 гг.,

автореферат диссертации, Ер., 2002.3 Например, А-До (Оганес Тер-Мартиросян), Армяно-турецкие столкновения на

Кавказе в 1905-1906 гг.: фактологическими, статистическими, топонимическими иллюстрациями, Ереван, 1907 (на арм.); также Экономические, политические причины армяно-турецких погромов, газета “Мурч” (Молот), Тифлис, от 1905/№ 11, 12 (на арм.).

– 433 –

тлеющего конфликта, а также к его концептуализации.

3. Азербайджанская репрезентация событий начала XX векаРассмотрим и акценты азербайджанской постсоветской историо-

графии. Причем, требуется в особенности исследование жанра публи-цистики, так как фундаментальных исследований по событиям 1905-1906 гг. в азербайджанской историографии пока нет. Уход от «клас-сового» восприятия в представлении событий происходит и в азер-байджанской историографии и публицистике. События 1905-1906 гг. в современный период используются в качестве исторического мате-риала для антиармянской пропаганды в прессе, на интернетовских форумах и в историографии. Неудачи в Карабахской войне способ-ствовали конструированию определенных элементов коллективной памяти в современной азербайджанской действительности.

С одной стороны, основным элементом сознания стал образ врага в лице армян, которые «будто бы веками их притесняли», а с другой – в соответствии с нескрываемыми реваншистскими настроениями бакинских верхов начался процесс конструирования образа азер-байджанского народа как жертвы. Армян же представляли в каче-стве «агрессоров», «террористов» и «эксплуататоров». Примеча-тельно, что подобные акценты расставлялись прежде всего на госу-дарственном уровне. Свидетельством тому является Указ президента Азербайджана от 31 марта 1998 г. «О геноциде азербайджанцев», где говорится, что, якобы, армяне в 1905-1907 гг. провели против азер-байджанцев широкомасштабные кровавые акции1. Подобные полити-ческие пропагандистские шаги целенаправленно и открытым текстом транслировались в академическую среду.

Особенно сильный акцент делается на так называемой «террори-стической» деятельности армян, что представляется на материалах армянской борьбы за создание независимого армянского государства в Турции и на Южном Кавказе. При этом весь стиль репрезентации удачно вмещается в рамки актуальной на сегодняшний день конъюн-ктуры – «международной борьбы против терроризма».

На современном этапе, из-за неудач в военном конфликте и все более усиливающихся реваншистских настроений в Азербайджане, как результат сформировавшихся определенных потребностей социума, вышеупомянутый нарратив представляется в контексте так называемых 1 Национальные истории в советских и постсоветских государствах, под ред. К.

Аймермахера. Г. Бодюгова, М., 1999, с. 402-404.

– 434 –

армянских «территориальных притязаний». Так, в книге «Терроризм: причина и следствие» отмечается: «…причинами погромов и прово-каций, разрушения мирной жизни на Кавказе были бредовые фантазии о “Великой Армении”, с которыми в качестве основной силы выступала партия “Дашнакцутюн” и банды армянских террористов»1.

С 1990 г. в Баку неоднократно была переиздана книга известного антисемитского и антиармянского публициста конца XIX и начала XX вв. В. Величко «Кавказ: русское дело и межплеменные вопросы». В этой книге армяне представлены крайне негативно. Автор пишет: «всякий обман считается им позволенным в покупке и продаже, всякая мера для приобретения – законною. Они владеют торговлею Тифлиса и всего Закавказья, исполняют всякого рода поручения, содержат почти все откупы, принимают все подряды, исполняют обязанности комиссариатских и провинцийских там комиссий. Они – перевод-чики, докладчики, факторы: словом, где есть возможность получать прибыль, там непременно находятся армяне. Корысть – первый двига-тель всех их помышлений и поступков»2. В. Величко всех армян пред-ставляет в собирательном образе – в образе торговцев, приписывая им такие качества как «хитрость», «лукавство», «бесхарактерность»3. Ссылаясь на «Анатолийские эскизы» немецкого путешественника Альфреда Керте, Величко пишет: «Везде оправдывается пословица, что грек обманет двух евреев, а армянин двух греков»4. В 1991 в Баку на азербайджанском языке, а в 2010 г. на русском в Санкт-Петербурге было переиздано произведение М.С. Ордубади «Кровавые годы» (первое издание было в 1911 г.), где описываются события 1905-1906 гг. В книге закавказские татары последовательно изображаются как жертвы карательных операций, организованных армянскими отря-дами. Одной из главных причин этих событий считается «стремление армян к созданию автономии» и «невежество мусульман, их неинфор-мированность о современных событиях». Отмечается, что «необра-зованные и плохо разбирающиеся в политических тонкостях мусуль-мане не учитывали позиции государственных чиновников в отно-1 С.Д. Асадов, И.С. Мамедов, Терроризм: причина и следствие, Баку, 2001, с. 144.2 В. Величко, Кавказ: русское дело и межплеменные вопросы, СПб., 1904, Баку, 1990, с. 82.3 В ответ на подобные обвинения армянские историки цитируют иностранные

источники, где говорится, что армян не любят, «так как они умные и деловые. Им удается быстро разбогатеть в ущерб тех, среди которых они живут, но в этом их обвиняют», см. газета Мшак со ссылкой на французскую газету Temps, Тифлис, 1905, № 136 (на арм. яз.).

4 В. Величко, Кавказ: русское дело и межплеменные вопросы, СПб., 1904, Баку, 1990, с. 191.

– 435 –

шении Кавказа, в то время как армяне использовали этот фактор»1.Процесс целеустремленного конструирования и активизации

образа жертвы в азербайджанском социуме сопровождается «обвине-ниями» в адрес не только армян, но и некоторых крупных европейских держав, также и России. Так, в вышеупомянутой книге говорится: «С начала прошлого века до наших дней все общественно-политические события, происходящие в регионе, управлялись различными чужими государствами, и все эти мероприятия без преувеличения, можно сказать, сопровождались не прекращающимися арестами, геноцидом, террактами против Азербайджана и его народа»2.

Таким образом, поражение в карабахской войне побудило азер-байджанцев искать его причины в «агрессивной» политике армян, в «проармянской» и «антиазербайджанской» сущности политики России и европейских стран, усилило акценты на образе народа, якобы традиционно являющегося жертвой в силу своей беззащит-ности и простодушия.

Сравнительное исследование репрезентации одних и тех же исто-рических событий в разных социумах дает широкую возможность выявить не только разные акценты в исследованиях горячих тем (hot issues) историками и публицистами, но и показать как национальные историографии стремятся ответить на вызовы времени и дать обще-ству ответы на волнующие их вопросы.

1 Ордубади Мамед Саид, Кровавые годы. История армяно-мусульманской войны на Кавказе в 1905-1906 гг., Спб., 2010, с. 4.

2 С.Д. Асадов, И.С. Мамедов, Терроризм: причина и следствие, Баку, 2001, с. 7.

– 436 –

АЗЕРБАЙДЖАН: ОЖИДАНИЯ И РЕАЛЬНОСТЬ 20-ТИ ПОСТСОВЕТСКИХ ЛЕТ

Али АБАСОВ

Двадцать лет развития для постсоветских государств оказались драматичными не только по причине собственных противоречий переходного периода, но и из-за решительного усложнения динамики мировых процессов. Почти все анализы и прогнозы будущего развития этих государств оказались ложными не потому, что осуществлялись плохими аналитиками – изменилась политическая среда, мировая трансформация углубила глобализационные процессы, для многих стран информационное и постиндустриальное общество стало зараз-ительным примером для подражания. Политический мир вступил в принципиально иную эру своего развития, описание которого за счет постмодернистистских тенденций и постнеклассических парадигм познания существенно преобразили характер политического анализа.

Запад, в условиях распада СССР, имел возможность интегрировать в свои политические и военные структуры почти все постсоветские страны, однако выбор был ограничен лишь государствами Балтии, и это, в определенной мере, предопределило будущее политическое развитие и судьбы демократии на постсоветском пространстве.

Главная проблема, удерживающая не только Азербайджан, но и весь регион Южного Кавказа в подвешенном состоянии – это этниче-ские конфликты и их последствия, приведшие к трансформации их из локальных в международные.

Политику в Азербайджане и вокруг этой страны следует назвать «нефтяной», поскольку практически все проблемы решаются с оглядкой на углеводородную и трубопроводную интригу. Внутри станы политический кредит власти, отпущенный Западом, позволил ей монополизировать экономические ресурсы страны, распределение которых осуществляется избирательно.

Азербайджан в 2003 г. мог бы стать первым опытным полигоном «цветных революций», однако в последний момент был «оставлен» Западом, критика действий которого привела к успеху «революций» в Грузии и Украине.

Эта ситуация предопределила системный разгром азербайджан-ской оппозиции, последствия которого привели к стремительному

– 437 –

усилению авторитарных тенденций в Азербайджане.Крушение национально-демократических режимов, например, в

Азербайджане, не в последнюю очередь результат подпадания этих стран под «юрисдикцию» России при молчаливом согласии Запада, начавшего сотрудничество с авторитарными режимами, выстраиваю-щими свою политику на игре интересами Запада и России.

«Арабские революции», породившие надежды на изменения в пост-советских странах, напротив, переместили фокус внимания Запада в политике «Восточного партнерства», а в это время основной претен-дент на пост президента РФ В. Путин выступил с проектом создания Евразийского Союза.

Будущее развитие зависит от того, сможет ли Азербайджан сделать свободный выбор между «двумя ЕС», или же, как это уже было в истории, ему будут сделаны предложения, от которых «трудно отка-заться».

Между тем ситуация с Ираном, вероятность военной операции Запада против этой страны может решительно поменять политиче-ский климат не только в Азербайджане, но и на Южном Кавказе с последствиями для всего постсоветского пространства.

Азербайджан, его общество, государство и культура продолжают развиваться на пересечении силовых влияний Востока и Запада, сохраняя, как и прежде, потенциал медиатора между ними.

Подводя итоги 20-ти лет независимости, следует отметить, что большинство надежд оказались ложными, а реальность достаточно суровой. Утешает лишь то, что предстоящее будущее будет еще более суровым.

* * *В 80-90-е гг. ХХ-го в. Азербайджан, как и большинство республик

СССР, решал проблему соотнесения становящейся национально-конфессиональной идентификации общества с демократическими ценностями – наиболее острой и спорной при обсуждении потен-циальных моделей будущего постсоветского развития. В идейной и политической путанице того времени спешно намечались пути быстрого перехода в когорту «цивилизованных стран», рецепты которых хотя и были расписаны до деталей в теории, почти никогда не реализовывались на практике. Исторически лишенные периода непрерывного формирования национально-конфессиональной само-

– 438 –

идентификации, нации бывшего СССР с традиционной исламской ориентации почти вплотную подошли к новому этапу «революци-онного» перехода от одной формации к другой, при котором вновь был элиминирован целый пласт как политического, так и духовного развития. Совсем немного времени потребовалось для отрезвления от пьянящей романтики неожиданной свободы, осознания того, что переходный период будет и длительным, и драматичным, а главная задача становящейся интеллектуальной и политической элиты – не допустить трагического развития событий, предпосылок для которых было более чем достаточно.

Мировой опыт стран мусульманской культурной ориентации пока-зывает, что основные противоречия их развития выстраиваются вдоль линии соприкосновения принципов ислама и демократии. Сразу же оговоримся, что это, с одной стороны, ислам, понимаемый в терминах непримиримой ортодоксальности, с другой – демократия, предпи-сываемая в качестве неукоснительных, столь же ортодоксальных рецептов. Даже сегодня, как правило, ислам и демократия соприкаса-ются как идеологии, воинствующие уже в силу своей успешной соци-альной ангажированности, проблема заключена в том, сумеют ли они начать диалог как системы духовных и социокультурных ценностей. Можно подумать, что препятствия подобному диалогу возникают вследствие полярности ориентаций этой религии и демократии, так что найти между ними компромисс невозможно, да и не нужно. Но в этом-то и все дело, что итоги такого диалога значительно предопре-делят будущее человечества. Между тем до сих пор «диалоги» между демократией и исламом происходили на разных уровнях взаимопо-нимания сторон. И, если одной из сторон не хватало политической культуры, то другой – политической терпимости, и наоборот. Словом, опыт взаимодействия и взаимопонимания, как правило, был более омрачен негативными эмоциями, чем осознанием действительных расхождений ценностей ислама и демократии. Соответствующие таким эмоциям интерпретации исторических взаимоотношений мусульманской и христианской цивилизаций, интерпретации отказы-вающиеся признать их «аврааматическое родство», еще больше усугу-бляли ситуацию отторжения, помноженную на мотивы взаимного недоверия, достигших 11 сентября 2001 г. своей кульминации.

Модели сосуществования институтов религии и светского демо-кратического государства с детально структурированным граждан-

– 439 –

ским обществом давно обрели практическую жизнь не только в запад-ноевропейских странах, но и в других частях света имеют уже свои аналоги. Однако страны СНГ исламской ориентации в этом вопросе не могли опереться на мировой опыт. Попытки взять за образцы, скажем, алжирскую, египетскую или даже турецкую модель взаимо-отношений принципов ислама и демократии вряд ли являлись умест-ными хотя бы потому, что уровень светскости государства и секуляри-зации населения в постсоветских странах был несравнимо выше, чем в этих странах. Секуляризации, правда, особой, взращенной советским атеизмом, заменившим религию бытовым суеверием. Аутентичность исламских норм под влиянием советского образа жизни и вследствие длительной изоляции мусульман СССР от института религии подвер-галась существенной трансформации, что имело свои как позитивные, так и негативные последствия. Словом, шести из пятнадцати бывших советских республик пришлось искать собственные пути обретения национального самосознания, «возвращения к исламу», вхождения в современное мировое политическое сообщество в качестве самосто-ятельных государств, с более или менее четко определенными ценно-стями развития. Сегодня, по прошествии 20-ти лет независимости, можно подвести некоторые итоги этих исканий, представленных на фоне прошедшего тысячелетия и в перипетиях турбулентного начала ХХI-го века, продолженного в наше время драматическими колли-зиями и противоречивыми сюжетами «арабской весны». Уже в самом начале этого пути постсоветские страны стали стремительно отда-ляться друг от друга, а их последующий опыт инкорпорации рели-гиозных ценностей в социокультурную и политическую жизнь стал приобретать в каждом отдельном случае черты уникальности. В Азер-байджане, где ислам представлен малораспространенным как в мире, так и среди тюркских народов, шиизмом, а уровень светскости насе-ления, видимо, самый высокий среди исламских народов, оформился свой, во многом неповторимый опыт.

Начнет ли Азербайджан движение по западному пути светского демократического государства, в котором отделенная от государства религия является частным делом каждого человека? Пойдет ли по пути авторитарных режимов, существующих в большинстве мусуль-манских стран? Или же наметится сближение с выбором сосед-него «единоверческого» Ирана, создавшего исламскую республику с конституционно прописанной властью духовенства, реализовавшего

– 440 –

принцип тотальности, всеобщего доминирования ислама во всех сферах жизни общества? Возможен ли вообще, с учетом мирового опыта, западный демократический путь в мусульманском шиитском обществе? Как мусульманская социокультурная основа будет моди-фицировать демократические институты, и как эти, последние, будут трансформировать институт религии? Все эти вопросы, даже если они не всегда ясно артикулировались, стояли перед азербайджанским обществом, начинающим своё существование в независимом государ-стве. Стоят они и сейчас – 20 лет независимости однозначных ответов на них не дали. Но они их несколько прояснили, помогли более четко их осознать, и одновременно – показали всю трудность ответа на них.

Религия всегда являлась мощным ресурсом, масштабно исполь-зуемым в политических целях, и почти все режимы в Азербайджане пользовались этим ресурсом для укрепления своей власти. Сегодня можно наблюдать весьма любопытную тенденцию становления нового ислама, отвечающего вызовам и рискам современности, пыта-ющегося учредить перманентный диалог со столь же новыми для Азербайджана демократическими ценностями. Эти усилия предпри-нимают в основном неформальные религиозные организации и даже отдельные личности, убежденные в совместимости ценностей ислама и демократии.

Азербайджан исторически представлял собой один из наиболее ярких примеров регионов-перекрёстков различных культур, религий, сфер влияния мощных государств. Их следы присутствуют и в народном сознании, и в интеллектуальной, а в последнее время и в политической рефлексии над прошлым страны, её культурой и проблемами национальной идентичности. В рамках исламского мира Азербайджан, являясь членом Организации исламской конфе-ренции, и сегодня остается перекрёстком, полем борьбы и взаимодей-ствия разных культур и разных направлений религии. Постсоветский период процессами глобализации и нефтяной стратегией Азербайд-жана усилил транзитную роль страны в области политики, экономики и культуры.

Негласно, все государства – участники нефтяного проекта, назван-ного «Договором века», согласились с тем, что для Азербайджана, в отличие от его соседей, демократия не лучшая политика в условиях перманентного наращивания потока углеводородов на Запад.

И если на первых порах, после разгрома оппозиции в 2003-2005 гг.,

– 441 –

пустующее место оппонентов власти заняли некоторые неправитель-ственные организации, озабоченные проблемами прав и свобод чело-века в Азербайджане, то в дальнейшем претендовать на него с нарас-тающей активностью стали неформальные религиозные организации, превращающиеся в глазах власти в единственно сохранившуюся орга-низованную силу, способную ей противостоять.

Азербайджанское общество находится в периоде мучительных поисков. Эти поиски идут и со стороны национально-демократической интеллигенции, стремящейся «национализировать» ислам и найти в нём опору и основание демократическим ценностям, и со стороны самих мусульманских деятелей, стремящихся сделать встречные шаги. Критический подход к мусульманству идет из времен начала публикации журнала «Молла Насреддин» (1906-1914 гг.), он и поныне остается существенным элементом ментальности азербайджанского общества, прежде всего, ее интеллектуальной части. В этом, можно сказать, сила светской традиции и своеобразие религиозной ситуации – очевидная тяга определенной части этнического мусульманства к исламу при сохраняющемся критицизме к нему различных групп населения, прежде всего, городского социума.

В этих поисках Азербайджан не одинок: такие же сложные процессы происходят во всём мусульманском мире, и процессы в Азербайджане, пусть пока и незримо, переплетаются и взаимодей-ствуют с ними. Но Азербайджан даёт совершенно особую, уникальную конфигурацию идейных направлений и сил. В большой степени он и сейчас, как и в начале прошлого века, является наиболее «западниче-ской» мусульманской страной. И может быть, именно Азербайджан сможет сыграть особую роль в выработке столь необходимого и для мусульманского мира, и для всего человечества синтеза ислама и демократии, подлинного диалога между ними. От лозунгов о необ-ходимости соблюдения конституционных принципов раздельного существования государства и церкви новые силы в исламе переходят к прямой оппозиционности, усматривая в демократии единственную гарантию своей автономности. Есть силы не только отстаивающие национальные основы ислама, но прямо усматривающие схожесть принципов аутентичного ислама и демократии. К числу последних относится Нариман Гасымоглу – кандидат исторических наук, теолог, переводчик Корана на азербайджанский язык. Предлагая азербайд-жанским мусульманам отдавать предпочтение Корану, постепенно

– 442 –

отказываясь от Сунны, он пишет: «…моя концепция предполагала распространение такого восприятия Ислама, которое бы опиралось на морально-нравственное и культурное величие, но не на юридиче-ские нормы шариата, выработанные в средние века. Занимаясь иссле-дованиями, я убедился, что аяты Корана с успехом можно интерпре-тировать в демократическом и либеральном контексте. Такое религи-озное обоснование либерально-демократических ценностей не может не иметь успеха, ибо они будут восприниматься сознанием азербайд-жанцев, как свое – традиционное и священное…»1.

В рамках национального ислама рассматривает возрождение и институализацию этой религии в Азербайджане и ахунд закрытой властями мечети Ильгар Ибрагимоглу: «Структурного воплощения турецкой модели неоисламизма в Азербайджане нет. И связано это с осознанным подходом азербайджанского ислама не копировать чужой опыт – иранский или турецкий. В азербайджанском исламе зреет убеж-дение в необходимости собственного развития, собственного пути. Усиливается и другое – желание политических партий сотрудничать, контактировать с представителями исламского движения. Период обструкционистского отношения к исламскому движению во многом преодолен. Позиция большинства политических партий такова: демо-кратическое развитие Азербайджана предполагает равноправное развитие азербайджанского ислама как важной составляющей форми-рующейся политической системы, как один из существенных компо-нентов становления гражданского общества. Нас объединяет общая идейно-политическая платформа – мы все хотим жить в свободном, благополучном, социально развитом обществе.

В том и состоит отличие собственно полноценного, нормального азербайджанского ислама от других форм его проявлений: мы стре-мимся к транспарентности – они тяготеют к подполью, мы ищем общения, диалога, дискуссий – они предпочитают изоляцию»2.

Что же касается возможности формирования азербайджанского варианта исламской демократии, эксперт агентства «Туран» Т. Джуварлы, полагая, что этого исключать абсолютно нельзя, вместе с тем обращает внимание на живучесть в азербайджанском миро-восприятии бинарных тенденций, «возникших в начале ХХ века и 1 Гасымоглу Нариман, Мусульмане и мир глобализации. Журнал «Азербайджан в

мире», Баку, 2005, № 1, с. 114.2 Ислам в Азербайджане – традиции и современность. Круглый стол в Центре по

защите свободы совести и вероисповедания. Баку, 19 июня 2009 г.

– 443 –

сохраняющих свою актуальность и поныне: „Иран и Туран”, „Ислам и Тюркизм”, „Ислам и Демократия”, „Тюркизм и Евроинтеграция”, „Демократия и Национализм”. Все эти антиномии не исчезли полно-стью, они остались, хотя прошло более ста лет. Эта данность азер-байджанского политического сознания и процесс общественного развития находятся как бы в перманентном противоборстве. Место и роль политического ислама в Азербайджане, его перспективы взаимосвязаны с этими национальными предпочтениями, создаю-щими своеобразный идеологический баланс, своеобразное системное равновесие»1.

Между тем, общественный и даже государственный курс развития почти неизменно за два десятилетия направлен на европеизацию всех сторон жизни. Оппозиции этом курсу нет. Но появилось другое – интеллигенция заговорила о необходимости развивать чувство национального. Это – реакция на эффект глобализации. Речь идет не о страхах за потерю языка, обычаев – это пройденный этап. Идет интуитивный поиск чего-то недостающего в самой духовности, в том числе религиозной. И в этой связи стоит отметить мнение, что: «Азер-байджанский ислам самодостаточен. В дальнейшем нетрудно предви-деть, что в вопросах социальной справедливости он может интегри-роваться с левыми силами, а в деле защиты человеческого достоин-ства – с правыми. Это надежно оберегает его от опасности маргинали-зации, которая не исключаема в стране, где уделом большинства насе-ления является бедность, нищета, безработица»2.

Итак, в стране идет живая дискуссия о судьбах ислама. Найдет ли развитие эта «мирная» дискуссия3 или же Азербайджану пред-стоит пройти через опыт вооруженного конфликта между ислами-стами и властью зависит от характера самой этой власти в предсто-1 Ibidem.2 Ibidem.3 Как характеризует ситуацию с диалогом в стране сам Н. Гасымоглу: «Примером

может служить мой собственный опыт в Азербайджане. Так, если мои научно-теологические аргументы в пользу пересмотра отдельных положений шариата встречают должное понимание со стороны большинства населения, то они принимаются в штыки религиозными боссами, которые нормальным теологическим дискуссиям предпочитают – в лучшем случае – голословные обвинения в ереси, в худшем – угрозы физической расправы с автором. С середины 90-х годов мне приходилось не раз слышать подобные угрозы. Последняя прозвучала из уст ахунда Бакинской мечети «Султан Али» во время одной из его проповедей перед верующими. Ахунд заявил, что против Наримана Гасымоглу необходимо вести джихад» (журнал «Азербайджан в мире», с. 117).

– 444 –

ящей перспективе. Но еще больше это зависит от перспектив мировой глобализации, в которой региону Южного Кавказа отводится опре-деленное место. Впрочем, не следует упускать из виду, что в начав-шемся тысячелетии – наряду с мировой глобализацией – продол-жатся процессы иной, исламской глобализации.

И эти процессы уже идут в различных мусульманских странах. Блестящий пример последнего демонстрирует Турция, в которой рели-гиозно ориентированные власти предпринимают значительные шаги по упрочению в стране демократии и борьбе с коррупцией. Можно надеться, что развернувшаяся в ряде арабских стран трансформация закостенелых политических систем также откроет путь к демократи-ческим преобразованиям мира ислама. Эта реформация должна соот-нести и примирить между собой ислам и демократию, поэтому так возрастает значение стран, которые, подобно Азербайджану, могут взять на себя роль медиатора между цивилизациями и культурами. Пока события 11 сентября 2001 г. способствуют как становлению такого диалога, так и, напротив, ведут к очередному витку противо-стояния и «столкновения цивилизаций» в духе С. Хантингтона. Несо-мненно одно – ислам стал международной политической силой, с которой Запад начал вести диалог. Вывод о том, что жесткий выбор между диалогом и конфронтацией в эпоху глобализации определит место ислама в жизни Азербайджана, как и десятков других мусуль-манских стран, вряд ли вызывает серьезные возражения.

Несмотря на естественный после падения коммунистической системы подъём ислама, Азербайджан не пошёл по иранскому пути, как предрекали некоторые российские и западные наблюдатели и аналитики. Специфический азербайджанский путь – путь мусуль-манской страны, ориентирующейся на «западные» демократиче-ские ценности, определился уже в начале прошлого века. Уже тогда в азербайджанском обществе, прежде всего, естественно, в его обра-зованной части, доминировал не «исламизм», а светская идеология национальной демократии, стремящаяся распространить на Азер-байджан принципы западного конституционализма. Естественно, что советский период нанёс такой урон религиозному сознанию, который никакое «возрождение» религии компенсировать не может. В 1943 г. один из лидеров Азербайджанской Демократической Респу-блики (1918-1920 гг.) М.Э. Расулзаде, в эмиграции отслеживая путь развития Азербайджана, отмечал, что даже при падении советской

– 445 –

власти, ислам сможет возродиться только как духовная традиция, а его политический потенциал в принципе исчерпан1. На втором «витке спирали» азербайджанской независимости Азербайджан в громадной мере повторил путь и соотношение идейных сил первого этапа.

Но он воссоздал и его болезненные противоречия и проблемы. В конечном счёте – это проблемы соединения национально-демократических и либеральных («европейских») ценностей, доми-нирующих в сознании культурных слоёв азербайджанского общества с мусульманской, шиитской основой культуры и с сознанием массы верующего населения страны. Слабость Азербайджанской Демокра-тической Республики (АДР) в громадной мере была связана именно с противоречием этих двух одинаково имманентных азербайджан-скому обществу Нового времени элементов его культуры, с невозмож-ностью для элиты того времени мобилизовать массы под знаменем идей, остающихся им чуждыми, не связанных с их религиозными идеями и чувствами. Слабость современной азербайджанской демо-кратии также в значительной мере связана с этим противоречием. Как Мусават периода АДР столкнулся с религиозными силами, для которых его идеи были до такой степени не только чужды, но и враждебны, что они предпочитали построению светского демо-кратического Азербайджана утрату его независимости и его подчи-нение «иноверцам» и атеистам, так и национал-демократы поздне-советского–постсоветского периода столкнулись с силами офици-альной исламской оппозиции и той инертностью народных масс, которая проистекает из противоречия их идей и лозунгов глубинной основе культуры этих масс.

Может ли это противоречие быть преодолено? Современная ситу-ация в мире и в Азербайджане – хорошее поле для демократических эволюционных процессов, направленных на упрочение гражданского общества, пока робко борющегося с авторитаризмом. Какие позиции займет политический ислам покажет самое ближайшее будущее.

Института церкви в исламе нет. Зато существуют духовные управ-ления, созданные еще в царской России после завоевания территорий проживания мусульманского населения и сохраненные или же воссо-зданные в советское время, продолжившие свое существование после обретения независимости республиками СССР вплоть до наших дней. Чрезвычайно любопытно необычное возвышение этих организаций

1 А. Балаев, Мамед Эммин Расулзаде, Москва, Флинта, 2009, 304 с.

– 446 –

в светских постсоветских республиках, хотя конституционно они ничем не отличались в своих правах и обязанностях от любых других неправительственных организаций. Последовательно являясь опорой каждого режима в Азербайджане, руководство Духовного управления озабочено лишь одной проблемой: сосредоточением в собственных руках исключительных полномочий в делах религии.

* * *Стремительное развитие социальных сетей, виртуальное управ-

ление трансформационными силами общества, снижение роли партий в жизни общества (в Азербайджане с 2003 г.) и усиление влияния неформальных организаций – стали показательными чертами трансформации мировых политических процессов. Поэтому для описания современных политических процессов, ранее интерпре-тируемых причинно-следственными концепциями, сегодня больше подходят теория катастроф, нечеткая логика, синергетический меха-низм и некоторые другие нон-линеарные концепции. Хотя такая смена парадигмы совершенно необходима, лишь незначительная часть аналитиков способна работать в таком инновационном ракурсе описания событий. Избавление от линейных схем анализа поли-тических процессов чрезвычайно трудное дело, требующее вовле-чения новых технологий со сложным концептуальным аппаратом, который в результате дает лишь вероятностные сценарии развития предстоящих событий, характеризуемых точками бифуркации, свиде-тельствующими об отсутствии полной предсказуемости хода этих событий. Политика все чаще становится рискованным предприятием без явных признаков причинно-следственных связей иерархического порядка. Сетевое взаимодействие, нелинейная взаимосвязь событий, лишенная выделения центров, созидают в познании ситуации перма-нентного хаотизма, однако лишь они позволяют интерпретиро-вать вероятность хода различных политических событий и приме-нять к ним механизм управляемого хаоса. Важным положением сете-вого взаимодействия является то, что в них представляют интерес не столько сами объекты, сколько образуемые между ними связи, отно-шения, в которые они вступают между собой. Совершенно очевидно, что в современном политическом анализе должен быть осуществлен переход от объект-предметного описания к нелинейному сетевому описанию, часто носящему виртуальный характер.

– 447 –

С самого становления независимости характер политической власти в постсоветских государствах в значительной мере опреде-лялся отношением к ним Запада и России. Если и не по четким догово-ренностям, но вполне определенно постсоветское пространство было поделено на сферы влияния между ними, что, впрочем, не мешало им предпринимать шаги по изменению сложившегося статус-кво.

Так, очевидно, что технологиям, приведшим в действие механизм арабских революций, предшествовали технологии цветных революций на постсоветском пространстве, между тем, мало кто обращает на это внимание. Симптоматично, что программа «Восточное партнерство» включила в единый контекст взаимоотношений ЕС с шестью постсо-ветскими странами и некоторые североафриканские арабские стран (Тунис, Марокко и т.д.). О характере и специфике арабских рево-люций можно спорить, однако очевидна общая технология их запуска и заметное единство протекания. К тому же, эти процессы начались почти сразу после утверждения западной программы демократизации Ближнего Востока, что является косвенным свидетельством их связи с технологией управляемого хаоса. Известно, что ход событий «араб-ской весны» направлялся созданной в Интернете сетью1.

Итак, в политической аналитике исчерпал себя метод исследо-ваний, построенных на линейной схеме причина–следствие, хотя по установившейся традиции многие политические процессы продол-жают отслеживаться с помощью этого метода. События как между-народной политики, так и ее локальных аналогов трансформи-ровались в весьма сложные нелинейные процессы, осмысление и описание которых требует совсем другой методологии. Одно-значный прогноз превращается в чрезвычайно рискованное предпри-ятие. Прежде всего, из-за невозможности выявить полностью инте-ресы и действия всех вовлеченных в исследуемый процесс сторон. А также в силу игнорирования неочевидного факта, что даже инспи-рированный кем-то процесс в дальнейшем развивается не только под влиянием сил, включающихся в его контекст, но и под воздей-ствием его собственной «логики» развития, часто противоречащей замыслам его инициаторов. Поэтому все чаще мы становимся свиде-телями прогнозов-сценариев, многообразие которых свидетельствует о глубине проникновения аналитики в суть проблем в совершенно новых условиях глобализации. 1 Политическое цунами. Аналитика событий в Северной Африке и на Ближнем

Востоке. Под редакцией С. Кургинян, Москва, МОФ ЭТЦ, 2011, 288 с.

– 448 –

Напрашивается вывод, что в мире началась «четвертая волна» демократизации, поэтому, опираясь на исторический опыт, следует ожидать системных трансформаций как политической карты мира (передела территорий и границ), так и мировой политики, что, как будто, уже проявляется в зачаточном состоянии. Следующий очевидный вывод – арабо-исламский мир предпринимает очередную, видимо, последнюю попытку модернизации, с целью догнать уско-ряющий свой ход поезд западной глобализации. Но одно дело, цели «революционных» (от этого популярного политического термина, видимо, скоро придется отказаться) процессов, и совсем другое, кто воспользуется их плодами – властью, контролем над финансовыми потоками и углеводородами, поскольку последние в течение полу-тора века являются главным действующим лицом мировых политиче-ских процессов. Как правило, массовые участники победившей «рево-люции» чрезвычайно быстро разочаровываются в своих героях и их идеалах.

Примером «детерминистской» аналитики является часто встре-чаемая оценка, что текущие процессы в арабском мире – это буржу-азные революции, что свидетельствует о полном незнании ситуации в этих странах и стратификации их населений. Арабские события могут сигнализировать о чем угодно, важно кто и как их препарирует для скармливания международной общественности посредством СМИ. В этой связи достаточно сравнить репортажи («арабески») западных, российских и, для знатоков, турецких и арабских информационных агентств.

Под внешней мотивационной базой многие агентства, по всей вероятности, подразумевают некую «иностранную руку», затеявшую и ловко управляющую событиями. Оснований для такового вывода как будто достаточно – это и исполненная в свое время Кондолизой Райс «пророческая» речь о будущем арабского региона, пребывающего в тот период в относительном спокойствии, и программа партнер-ства ЕС, нацеленная на включение в неопределенном будущем неко-торых арабских стран в эту организацию, и мировая нефтяная стра-тегия... Ряд этот можно продолжить, но в этом нет необходимости. Главное в этих событиях – отсутствие единого «центра», решающего «всё», а потому все понемногу и в силу своих ресурсов играют, если такая есть, – в арабскую «рулетку». Внутренняя мотивация населения хорошо понятна – надоело! Надоело терпеть коррупцию и отсут-

– 449 –

ствие перспектив для большинства населения и стратов тех арабских обществ, в которых нефтедолларов мало или их нет вовсе.

Для мира же в целом: если процессы примут перманентный характер, в перспективе вырисовывается новый передел мира и выра-ботка очередной мировой политической доктрины, закрепленной специальной международной конференцией. Впрочем, все может завершиться и банальным спадом, подобно тому, который произошел после «цветных революций» на постсоветском пространстве и свиде-тельствовал о завершении «третьей волны» демократизации в мире.

Для ближневосточного региона, в любом раскладе вновь актуа-лизируется проблема взаимоувязки в политике принципов ислама и демократии. Любопытно будет наблюдать насколько далеко способен продвинуться политический ислам в своем «протестантизме», какие критерии демократии предъявит Запад зарождающимся арабским режимам, тяготеющим к исламу. Главное – Запад впервые признал за исламскими силами право инкорпорации в политический и властный мир, а также готов обсуждать с ними условия реализации этого процесса.

Для постсоветского пространства последствия «арабской весны» отчасти зависят от ситуации в России, которая прямо или косвенно продолжает контролировать, а то и корректировать политические процессы на этом пространства. Очевидно, что «суверенная демо-кратия» дала сбой, а на подходе новых моделей политического и особенно социокультурного развития России, вроде как бы, нет. Такая нестабильность исторически несколько раз использовалась для коренной перестройки политического строя или, по меньшей мере, для начала радикальных реформ в России (СССР). Как говорится, Россия достигла очередной точки бифуркации, выбор из альтерна-тивы которой принципиально непредсказуем. Зато вполне предска-зуема судьба постсоветского пространства уже после преодоления Россией точки бифуркации.

На Южном Кавказе власти всех трех стран внимательно отслежи-вают не столько события в арабских странах, сколько реакцию на них мировых держав и влиятельных международных организаций. Соот-ветственно, идет корректировка внутренней политики, которая хотя бы внешне должна стать социально ориентированной.

В частности, в Азербайджане, в разгар арабских событий, об этом и об антикоррупционной борьбе тогда стала говорить уже не только

– 450 –

оппозиция, но и правящая номенклатура, подкрепляя эти слова арестами чиновников средней руки в самых различных министер-ствах и ведомствах, а также негласными распоряжениями остано-вить механизм взяточничества, приобретшего в стране угрожающий характер. Следует отметить, что никакие события последних лет не оказывали такого влияния на корректировку внутренней политики Азербайджана, как арабские. Но вряд ли найдется хоть один предста-витель власти, который публично признает связь между ними.

Представляется, что настало время всем политическим силам Азербайджана – власти и оппозиции – перейти от имитации к подлинной деятельности, сотрудничеству по выстраиванию так и не завершенной до сих пор политической системы Азербайджана. Внутренние реформы, даже самые радикальные, всегда лучше внеш-него принуждения, особенно для стран, вовлеченных в межгосудар-ственный конфликт. Миру, в целом, предстоит совершить множество новаций, ближайшей из которых является инкорпорация исламского мира в мировую политику в качестве органического ее элемента.

Следует различать ситуации управляемого и неуправляемого хаоса, что особенно ясно проглядывается в случаях этнических конфликтов, разразившихся в последние годы существования СССР и продолжаю-щихся до наших дней в стадии «замороженного» состояния. Неуправ-ляемый хаос в данном случае используется для поддержания сложив-шегося статус-кво, помогающего России удерживать конфликтующие государства в зоне своего влияния. Существуют, по всей видимости, разные типы создания хаоса и управления ими.

Другим источником хаоса на Южном Кавказе может стать военная операция против Ирана, которая, случись ей начаться, может запу-стить механизм транспортирования революций Ближнего Востока на постсоветское пространство – страны Южного Кавказа и далее на север и восток.

В целом, как прогнозируют и западные аналитики, отношения между Ираном и Азербайджаном в ближайшей перспективе будут развиваться в установившемся ключе периодических охлаждений и потеплений между ними. В данный момент Тегеран больше озабочен «арабскими революциями», решающими будущее не только ислам-ского, но всего мира в целом. Амбиции Ирана стать лидером ислам-ского мира диктуют Тегерану соответствующую модель внешней политики – укрепление шиитских сил на Ближнем Востоке.

– 451 –

В дальней же перспективе стабильные взаимоотношения между Баку и Тегераном видятся на пути становления в обоих государ-ствах демократических режимов, способных решать все проблемы с помощью международного права.

* * *Хотя евразийский проект В. Путина – это программное заявление

политика, претендующего на высшую власть в стране, современной России интеграция на постсоветском пространстве жизненно необхо-дима. Причем, как это следует из статьи автора проекта, даже страны, не входящие в это пространство, вполне могут претендовать на член-ство в еще не рожденном Союзе. Сегодня набирает темпы процесс выстраивания архитектуры новых центров многополярного мира, так что не только Россия, но и такие гиганты, как Китай и Индия, лишены будущего вне интеграционных систем, объединяющих различные государства, как минимум, на принципах территориальной близости.

Евразийский Союз видится его автору как «модель мощного наднационального объединения, способного стать одним из полюсов современного мира и при этом играть роль эффективной „связки” между Европой и динамичным Азиатско-Тихоокеанским регионом», за фасадом которого скрыто невысказанное стремление дальнейшего ослабления позиций США – мирового гегемона.

Россия хотела бы вернуть себе роль мировой державы, и в поли-тическом аспекте в этом нет ничего постыдного, однако действенных ресурсов для этого нет, а статусу региональной державы изрядно препятствует Китай, для которого новые идеи В. Путина могут стать препятствием в развитии Шанхайской организации сотрудничества (ШОС). Представленный проект вызвал самую различную реакцию в мире: если европейские СМИ больше пишут о несбыточности идеи проекта, то пресса США делает акцент на том, что «евразийская инициатива Путина – вызов Западу», рискующему потерять бывшие республики СССР.

В свое время, после российско-грузинской войны, Турция предло-жила Кавказскую Платформу, на основе которой эта страна, Россия и государства Южного Кавказа могли бы создать общий союз. Несмотря на внешне доброжелательное отношение Москвы, ничего из этого плана не было осуществлено. Такой же была реакция РФ на инициа-тиву Анкары создать евро-азиатский союз с предельно широким пред-

– 452 –

ставительством государств региона. Интересно отметить, что теперь, когда Москва по сути дублирует старые предложения, Турции пред-лагается принять участие в новом проекте. Так, аналитик Станислав Тарасов в статье «Зазвучит ли турецкий марш в Евразии?», оценив сегодняшнее геополитическое положение Турции как «аховое», пред-лагает ей шанс спасения – «повернуть в сторону предложенного В. Путиным Евразийского союза», обещая, что тогда «турецкий марш может зазвучать по-другому и значительно громче»1. Думается, что Евразийский союз в лучшем случае замкнется в рамках тех постсо-ветских государств, которые и без этого союза готовы на умеренную интеграцию, достаточную для сохранения режимов личной власти. Арабские революции и практика «управляемого хаоса» достаточно убедительные аргументы в пользу меньшего зла, каким представля-ется «союзная рука», протянутая им Москвой. Но какова дальнейшая судьба Евразийского союза в быстроменяющемся политическом мире – вопрос открытый.

* * *Общественные, политические и социально-экономические

процессы последних лет в Азербайджане свидетельствуют об усилении авторитаризма и все большей концентрации управления страной в руках исполнительной власти, а еще точнее администрации президента.

Прошедшие в октябре 2008 г. безальтернативные президентские выборы, референдум по изменению ряда положений конституции и снятие ограничений на повторное избрание президента, несвободные муниципальные выборы в декабре 2009 г. и парламентские выборы в ноябре 2010 г. подвергались критике международных структур и демократической общественности страны.

Между тем, такие институты как Совет Европы и ОБСЕ были не столь однозначны в своих оценках. Критикуя власти за нарушение норм демократии, они в то же время отмечали процедурные аспекты голосования как шаг вперед в развитии правового государства.

В стране действует единоличное доминирование правящей партии «Ени Азербайджан», что обуславливает политический контроль над государственным аппаратом. Вмешательство государства во все сферы жизни общества приняло невиданные масштабы и привело к 1 С. Тарасов, «Зазвучит ли турецкий марш в Евразии?», 19 октября 2011, http://www.

yerkramas.org/2011/10/19/stanislav-tarasov-zazvuchit-li-tureckij-marsh-v-evrazii.

– 453 –

серьезным ограничениям деятельности политических, общественных и экономических объединений и субъектов.

Практически лишены каких-либо финансовых источников оппо-зиционные партии, а принятие законопроекта о финансировании партий из госбюджета откладывается по необоснованным причинам. Наряду с сокращением финансирования НПО со стороны междуна-родных фондов, усиливается их финансовая поддержка посредством государственного фонда по поддержке НПО. Хуже ситуация в СМИ, которые лишены финансовой независимости в силу искусственного отсутствия рекламного рынка и вынуждены в массе своей принимать нелегальное финансирование от госаппарата и частично легальное через Фонд по поддержке СМИ при президенте АР.

Подобная система отношений привела к заметной апатии обще-ства, которое не верит в изменение ситуации к лучшему, что проде-монстрировала низкая явка избирателей на участках за последние три года. С другой стороны, подобная политика поступательно накапли-вает внутреннюю взрывоопасную энергию недовольства масштабным социальным неравенством, нарушением фундаментальных свобод. Она дает о себе знать спонтанными вступлениями оппозиции и различных социальных и религиозных групп.

Демократические силы во многом рассчитывают на более интен-сивное участие западного сообщества в делах региона и Азербайд-жана, что должно открыть возможности для активного участия граж-данского общества в развитии страны и построении правового демо-кратического государства.

За последние годы Европейский Союз заметно активизировал диалог с Азербайджаном, Арменией, Грузией, Молдовой, Украиной и Беларусью, которые вошли в программу ЕС «Восточное партнер-ство» в мае 2008 г. Новый проект, в отличие от предыдущего «Нового соседства», предполагает более тесную интеграцию, особенно в сфере демократии и прав человека и свобод.

Однако, несмотря на подписание соглашения с ЕС, правительство неохотно шло на такое сотрудничество и осенью 2008 г. пыталось блефовать и шантажировать энергетическим инструментом, запо-лучив одновременно предложения от России и Ирана о закупке всего азербайджанского газа по самым высоким мировым ценам.

Осложнились также и отношения с США, которые настаивали на проведении глубоких политических и экономических реформ в Азер-

– 454 –

байджане. Дело дошло до того, что после завершения миссии посла США Эн Дерс, Вашингтон около полутора лет не направлял в Азер-байджан нового посла. По признанию бывшего помощника госсекре-таря США Дэвида Крамера, это было политическое решение.

По всей видимости, после долгого сопротивления власти согласи-лись начать реформы, но не так глубоко как этого хотели в Вашинг-тоне и Брюсселе. Президент И. Алиев объявил в январе 2011 г. о начале кампании по борьбе с коррупцией. Буквально с ходу начались некоторые реформы в налоговой, таможенной и других сферах.

Примечательно, что власти предпринимают шаги на основе реко-мендаций и других международных институтов, таких как Всемирный банк, Европейский банк реконструкции и развития, Международная финансовая корпорация и др. Но власти практически не афишируют эти отношения и не заинтересованы в прозрачности, в участии НПО и СМИ в процессе реформ.

Судя по заявлениям международных структур, реформы инсти-туционального характера должны будут заметно изменить полити-ческий ландшафт азербайджанского общества, предоставив больше экономических и политических свобод гражданам страны.

Закрытость властей наводит на мысль, что они хотят максимально минимизировать эти процессы, и поэтому не заинтересованы в участии гражданского общества в процессе реформ.

За последнее время наблюдалось последовательное выдавливание гражданского общества из переговорного процесса по урегулиро-ванию нагорно-карабахского конфликта, который оказывает заметное влияние на внутриполитическую ситуацию в стране и в регионе в целом.

Урегулирование конфликта практически приватизировано властью, которая осуществляет контакты с армянской стороной в рамках Минской группы ОБСЕ, в трехстороннем формате прези-дентов России, Азербайджана и Армении, а также через другие между-народные структуры.

Практически прекратились взаимные визиты представителей гражданского сектора Азербайджана и Армении. Встречи протекают на третьей территории, большей частью в Грузии.

Власти в обеих странах считают, что переговоры – это прерога-тива только официальных сторон и «третий сектор» только мешает этому процессу. Обычно власти обвиняются НПО, участвующими в

– 455 –

процессе народной дипломатии, в предательстве национальных инте-ресов.

Из года в год можно было наблюдать рост воинствующей рито-рики в обеих странах, в частности это выражается в угрозах военного решения конфликта. Практически систематическими стали снайпер-ские дуэли и боевые вылазки войсковых подразделений с человече-скими потерями.

Обе стороны активно вооружаются, закупая из разных стран всевозможные современные вооружения, и тратя на это огромные бюджетные средства, которые можно было направить на образование, здравоохранение и развитие бизнеса.

Решение нагорно-карабахского конфликта имеет важное значение для проведения реформ и внутри страны, и в регионе, для развития демократии и укрепления прав и свобод человека.

Поэтому правительства, манипулируя этой проблемой, пытаются закрыть ею более насущные социально-экономические и политиче-ские проблемы общества, и в целом не заинтересованы в скорейшем достижении компромисса.

Удержание инициативы в руках правительства будет сохранять препятствия реформам в Азербайджане, оказывать давление на обще-ство в стране, которую правительство считает находящимся в состо-янии войны. Соответственно, следуя этой логике, все люди должны подчиняться законам военного времени.

Стартовавшая в 2011 г. правительственная кампания по борьбе с коррупцией и проведению институциональных реформ создала совер-шенно новую политическую атмосферу в стране. Общество сразу же отреагировало на заданные правительством процессы, хотя оно, как показывает развитие событий, пытается проводить реформы с мини-мальным вовлечением в процесс общественности.

С требованием о проведении широких политических реформ выступила оппозиция и молодежь, которая дала понять, что она сделала свой выбор в пользу демократических преобразований. Созданная осенью протестными группами Общественная палата, как реакция на несправедливые и несвободные выборы в стране, стано-вится консолидирующим центром различных общественных групп, желающих широких политических и экономических реформ.

Мы становимся свидетелями двух противоречивых тенденций. Первая заключается в том, что коррумпированная и недемократиче-

– 456 –

ская власть сама объявляет решение начать реформы. И судя по тому, что объявленный курс носит закрытый для общества характер, свиде-тельствует о том, что власти попытаются максимально проводить их в имитационном ключе и как можно больше обеспечить интересы правящей элиты в новых политико-экономических условиях.

Носителем второй тенденции выступает гражданское общество, которое требует глубоких реальных реформ, предусматривающих кардинальный пересмотр политических и экономических отношений в стране.

К тому же надо учесть внутренние противоречия во власти в сфере начатых реформ. Власть в реальности не желает, но вынуждена прово-дить реформы под внешним давлением. Это конкретные требования международных демократических сил к правительству о необходи-мости проведения реформ и новая геополитическая демократическая доктрина, стартовавшая в арабском мире.

Азербайджан погряз в коррупции, ставшей центральным стержнем всей государственной системы. За последние пять лет, начиная с 2005 г., стала проглядываться линия на усиление авторитаризма, что выра-зилось в последовательном ухудшении атмосферы свободных и демо-кратических выборов, ограничением свободы слова и собраний, даль-нейшим сужением свободной бизнес среды, усилением контроля спецслужб над гражданами и объединениями людей.

В современных условиях, которые характеризуются, с одной стороны, наличием авторитарного сопротивления демократическим новациям, а с другой, международным принуждением к демократии, следует содействовать политическим и экономическим реформам с широким и активным участием гражданского общества.

Следует усилить роль гражданского общества в процессах демо-кратизации, которые сегодня не достаточно активно инициируются международными институтами.

Между тем, с середины 90-х гг. в Азербайджане создана широкая сеть НПО, обладающие опытом и современным видением развития страны. Созрела необходимость и общественная потребность в более активном подключении НПО в рамках больших, средних и малых сетей, коалиций, ассоциаций к общественным обсуждениям, выра-ботке предложений, адвокации проектов, которые будут содейство-вать переменам в тех или иных областях, модернизации системы отношений в обществе.

– 457 –

Для повышения эффективности этих усилий следует усилить взаи-модействие и координацию с различными международными структу-рами, представленными в Азербайджане и за его пределами.

Зачастую гражданский сектор разрабатывает весьма полезные темы, дает дельные рекомендации по улучшению ситуации в той или иной сфере, но они так и остаются предложениями без практического применения. Эффективное использование этого потенциала возможно только при последовательном лоббировании представленных разра-боток в государственных структурах с целью их внедрения в систему общественных отношений: в виде законов, решений, практики, то есть перевоплощения в конкретные результаты.

Во власти и даже в обществе существует мнение, что западные орга-низации и фонды являются организаторами революций. Но на самом деле они являются катализатором либеральных реформ, кузницей кадров нового реформистского типа, многие из которых сегодня готовят для общества и правительства различного рода программы, планы, проекты. Они реализуются в различных областях и сыграли немаловажную роль в формировании демократических, реформист-ских основ страны. Новые международные инициативы, такие как четырехгодичная программа институциональных реформ в Азер-байджане, должны быть подкреплены гражданским участием.

Для Азербайджана в среднесрочной и краткосрочной перспективе институциональные и антикоррупционные реформы будут самыми важными событиями после обретения страной независимости.

Эта ситуация создает интересную интригу, когда сами обстоя-тельства требуют перемен, что подтверждается исследованиями как местных, так и международных организаций, а власть проти-вится реформам, так как, по ее мнению, это может привести к потере контроля над ресурсами и политическими рычагами.

Проблема коррупции волнует предпринимателей в Азербайджане больше, чем в других странах с переходной экономикой, утвержда-ется в «Переходном отчете – 2010», опубликованном в октябре Евро-пейским банком реконструкции и развития.

«Наряду с Кыргызстаном, Азербайджан является „лидером” по распространенности коррупции в Восточной Европе, Кавказе и Средней Азии. В этих двух странах уровень коррупции на 35% выше среднего по региону», отмечено в докладе1.

1 См. сайт: www.turan.az

– 458 –

87% опрошенных в Азербайджане предпринимателей назвали коррупцию препятствием для развития своего бизнеса. Эксперты считают, что коррупция пустила такие корни, что победить ее в рамках существующей системы практически невозможно.

В 2010 г. в рейтинге Transparency International Азербайджан оказался в самом низу таблицы, разделив 134-143 места с такими странами, как Бангладеш, Гондурас, Нигерия, Филиппины, Того, Зимбабве, Пакистан и др.1.

В 2010 г. GRECO подготовила оценочный отчет по Азербайджану. В нем, главным образом, сформулированы вопросы привлечения к уголовной ответственности за коррупцию. GRECO представила 17 рекомендаций и планирует проверить их выполнение в первом квар-тале 2012 г.2.

К тому же, с 2000 г. Азербайджан присоединился к международным усилиям, направленным против легализации денег и финансирования терроризма, а с 2002 г. сотрудничает с комитетом Moneyval Совета Европы, что также является фактором контроля страны.

В 2009 г. создана Служба финансового мониторинга при Центральном банке Азербайджана, которая с 2010 г. начала сотрудни-чество с клубом органов финансовой разведки Egmont. В ближайшее время Азербайджан планирует стать членом этого клуба3.

В октябре 2010 г. Всемирный банк сообщил, что усиление управ-ленческого и институционального строительства, как средств умень-шения коррупции и повышения эффективности госсектора, будет центральной в Стратегии сотрудничества с Азербайджаном на 2011-2014 гг. На эти цели выделяется 1 млрд. долларов. Новая стратегия ВБ охватывает два основных направления: усиление ненефтяного сектора путем улучшения делового климата и повышение эффектив-ности сферы социальных услуг. В целом, в документе затрагиваются проекты и программы по 19 сферам экономики4.

2011 год стал временем решительных изменений в политическом мире, 2012 год должен будет закрепить эти изменения или же искать новые пути развития мира. Но независимо от выбранного пути, Азер-1 http://xronika.az/azerbaijan/16405-gosudarstvennuyu-kampaniyu-po-borbe-s-korrup-

ciej.html2 «Антикоррупционный ветер перемен», 21 февраля 2011, http://www.contact.az/topics_

ru.asp?id=2083&pb=3&vr=ru&yr=2011&mdn=1 3 Ibidem.4 Ibidem.

– 459 –

байджан, государства Южного Кавказа в целом ждут большие испы-тания именно в этом 2012 году.

– 460 –

20 ЛЕТ НЕЗАВИСИМОСТИ АЗЕРБАЙДЖАНА: ПОТЕРИ И ПРИОБРЕТЕНИЯ

Зардушт АЛИЗАДЕ

Хотелось бы начать с выражения своего отношения к двум, на мой взгляд, глубоко ошибочным обобщениям. Во-первых, очень часто приходится слышать о том, что «СССР был тоталитарным госу-дарством». Это справедливо для доперестроечного периода нашей истории. СССР времени перестройки сначала был авторитарным, а затем даже почти демократическим государственным образованием. Во всяком случае, степень свободы и гражданских прав в 1990-1992 гг. у нас была наивысшей, и с того времени она на пространстве СНГ все время непрерывно «упорядочивается», иначе говоря, скукожива-ется и ограничивается. Во-вторых, слово империя в отношении СССР должно расшифровываться. СССР не была традиционной империей, построенной на связке «метрополия–колония». «Метрополией» здесь выступала интернациональная номенклатура, а «колонией» – все народы, в том числе русский. Ведь трудно себе представить, чтобы в число лидеров британской или французской империй входили пред-ставители туземных народов колоний, а в СССР таковое считалось обычным явлением.

Чтобы оценить потери и приобретения Азербайджана за 20 лет независимости, следует определиться с координатами, исходя из которых мы можем оценить изменения. Для чего народам нужна независимость? Для того, чтобы народ имел возможность более рационально и эффективно принимать решения касательно своих жизненных проблем в различных сферах. В советское время почти все важные решения экономического, социального и даже культурного строительства принимались центральной властью в Москве, и как полагало большинство азербайджанцев, они не служили интересам нашего народа. Сейчас многие важные вопросы решает сама власть независимого Азербайджана. Стали ли эти решения рациональнее и эффективнее, чем в советское время? Приходится с горечью конста-тировать отрицательный ответ. Решения стали не лучше, а хуже. Причина в качестве, вернее, некачественности властей Азербайджана.

Нефтяной бум в Баку 1880-1917 гг. послужил обогащению интер-национала нефтепромышленников, в том числе нескольких азербайд-

– 461 –

жанских. В Азербайджане появились ростки новых, западного типа структур и образа жизни: промышленные предприятия, профсоюзы, просветительские общества, пресса, театр, современные школы, поли-тические партии, здания европейской архитектуры. Итогом данного развития стало образование, на обломках самодержавной России, республики европейского типа – Азербайджанской Республики (1918-1920). Выжить в суровое революционное время ей не было суждено, ее оккупировала советская Россия, но зерна модернизации западного типа не окончательно были затоптаны.

Нефтяная промышленность стала базой для второй фазы развития страны в советское время. Львиная доля нефтяных доходов (до распада СССР из недр Азербайджана было добыто более 1 милли-арда тонн нефти) доставалась центральной власти, но Москва уделяла внимание развитию и национальных республик. В совет-ское время Азербайджан реализовал выдающиеся цивилизационные достижения. Полностью была ликвидирована неграмотность, созда-лись эффективные системы образования и здравоохранения. Многие страшные эпидемические болезни остались в истории. Азербайджан-ская наука стала частью советской, следовательно, она была в высшей лиге мировой науки. Статьи азербайджанских ученых физиков, химиков, биологов и математиков публиковались в ведущих западных и советских журналах. Была создана внушительная промышленная и инженерно-конструкторская инфраструктура, сеть солидных высших учебных заведений. Успехи культурного развития Азербайджана не шли ни в какое сравнение с уровнем культуры соседних независимых государств Востока. Азербайджанский язык прошел этап невиданного развития, стал языком, способным излагать достижения фундамен-тальных наук.

Однако тоталитаризм постепенно губил советский строй. Отсут-ствие обратной связи и естественного отбора привело к образованию касты высших партийных жрецов с очень низким уровнем культуры и интеллекта. Коррупция и воровство приняли институциональный характер и стали органической частью государственного механизма и образа жизни. Верхушка советской власти начала ориентироваться на высокие стандарты богатства западной элиты. Разрыв между офици-ально декларируемыми эгалитарными целями и желанными стан-дартами капиталистического Запада разъедал не только и не столько аппарат управления государством, сколько мораль и души высшего

– 462 –

руководства страны. Наконец, орден меченосцев верхушки КПСС – спецслужбы СССР – получили приказ не защищать, а демонтировать систему. Камуфлируемые коммунистической доктриной цели борьбы за политическую власть начали освобождаться от старых одежд и наряжаться в одежды борьбы за интересы «своей нации» и демокра-тического прекрасного будушего.

Один глубокий знаток политики высказался очень точно о смысле политики: «Борьба за власть есть борьба за обладание вещами». Это Никколо Макиавелли. Другой великий теоретик и практик поли-тики развернул и осовременил эту мысль: «За всяческими явлениями политического, социального, религиозного и культурного характера только дурачки не видят экономических интересов». По стилю изло-жения читатель, видимо, догадался, что это сказал Ленин. События последних 25 лет неопровержимо доказывают правоту двух великих аналитиков политических процессов. Выиграли от распада советского государства прежде всего правящие элиты позднего СССР. Заведу-ющий финансовым сектором отдела экономики ЦК КПСС стал пред-седателем Ассоциации коммерческих банков Москвы. За редкими исключениями почти вся номенклатура советского периода влилась в ряды нуворишей. В стороне от дележа общественного пирога не остались, естественно, и спецслужбы. В ряде стран они вознеслись на самый верх политической и финансовой пирамиды независимых госу-дарств. Как выяснилось пост-фактум, национально-освободительная борьба народов имела одну задачу – освободить национальные элиты от страха перед союзными органами правопорядка за нарушение прав граждан и коррупцию раблезианского масштаба.

Советский Азербайджан экспортировал в 67 стран мира станки и приборы. Приборы азербайджанских ученых и инженеров устанав-ливались в советских космических спутниках. Независимый Азер-байджан экспортирует лишь нефть и газ. Весь наш научный, промыш-ленный и инженерно-конструкторский потенциал уничтожен. Созна-тельно или по недомыслию, значения уже не имеет. По пути в аэропорт я проезжал по бывшему промышленному району Баку и считал сколько заводов и фабрик закрыты и снесены: нефтяного машиностроения, стекольный, холодильников, кондиционеров, ламповый... Многие из них были очень современными и насчитывали тысячи рабочих и инже-неров. Страна продает углеводородное сырье и покупает почти все за границей: продовольствие, одежду, машины, бытовую технику, строй-

– 463 –

материалы. Азербайджан стал образцовым государством-паразитом, рантье, колониальным поставщиком природного сырья. Через года три-четыре нам будет не хватать для внутренних нужд собственной нефти, добываемой Государственной нефтяной компанией, и мы начнем покупать нефть у Международной операционной компании, выплачивая западным компаниям их долю прибылей в нашей нефти. Ничего страшного, это просто бизнес по-азербайджански.

В годы независимости Азербайджан потерял 15,7% своей терри-тории, которая оккупирована Арменией при поддержке России и ряда стран Запада. Как под конец СССР Азербайджан был не в силах защитить в системе советского беспредела свою территорию от пося-гательств слабого, но имеющего сильных покровителей соседа, так и ныне, власти независимого государства стоят в позе просителей перед сильными игроками региональной азартной игры за геополитическое господство. Десятая часть населения имеет статус беженца и вынуж-денного переселенца. Территория вне Нагорного Карабаха превра-щена в выжженную землю, города и села в руинах. Сопредседатели Минской группы ОБСЕ, посредничающие между Арменией и Азер-байджаном, жестко рекомендуют Азербайджану не использовать свое законное право на силовое освобождение захваченных территорий и вести переговоры. Одновременно они обеспечивают Армению финан-сами, оружием и политической поддержкой. Переговоры продолжа-ются более 20 лет, позиция Армении не смягчилась ни на йоту, как не изменилась позиция гарантов мира и стабильности в регионе в лице стран-сопредседателей Минской группы ОБСЕ. Каждая из стран-сопредседателей извлекает свою выгоду от пролонгации конфликта и солидарно поддерживает статус-кво. Растущие расходы Азербайд-жана на военные нужды связаны не с необходимостью освободить территорию от войск страны-оккупанта, а желанием властей украсть побольше нефтяных денег под прикрытием военно-патриотической риторики.

Азербайджанский гражданин освободился от многих бессмыс-ленных советских запретов, получил возможность свободно путе-шествовать по миру, издавать газеты, покупать и продавать недви-жимость, создавать и вступать в разные партии. Однако бизнес и финансовые потоки монопольно контролируются властвующим семейно-трайбовым кланом. Этот клан находится в доле с любым прибыльным бизнес-проектом и беспощадно расправляется с непо-

– 464 –

корными посредством репрессивных органов. Оппозиция, которая создалась в перестроечную эпоху, жестко отсечена от любых финан-совых источников и влачит жалкое существование. Выборы мало чем отличаются от советских, парламент и суд назначается аналогом ЦК партии – аппаратом президента. Свобода слова и ассоциаций нахо-дится под контролем исполнительной власти. Состояние азербайд-жанской государственности полностью подходит под определение «управляемая демократия». Управляется она, естественно, в инте-ресах обогащения властного клана. Государство служит цели пода-вления азербайджанского народа в интересах паразитического правя-щего клана.

Видимые признаки процветания Азербайджана правомерно срав-нить с румянцем от лихорадки. Тысячи новых домов в столице засе-лены паразитической бюрократией. Значительная часть нового жилья, возведенного на коррупционные средства, не заселена. Стои-мость километра автострад в Азербайджане кратно превышает анало-гичные цифры других стран из-за коррупционной составляющей. Власти продвигают затратные проекты престижа ради новых возмож-ностей воровства нефтяных денег. Сейчас власти Азербайджана зама-хиваются на организацию Олимпийских игр, что позволит украсть десятки миллиардов. При этом средний уровень жизни граждан богатой нефтяной страны сопоставим с соответствующими данными бедных стран мира.

Надо признаться, что демократический потенциал населения Азер-байджана слаб, и этому есть объективные причины. До оккупации Южного Кавказа царской Россией весь регион находился под властью персидской династии Каджаров. Можно ли говорить о наличии демо-кратических институтов и традиций под игом феодальных персидских правителей? Нет. Затем сто лет царистского самодержавия также не способствовали становлению и укреплению демократии. А советские 70 лет? Ответ отрицательный. В азербайджанском обществе глубоко сидят понятия и традиции патернализма, авторитаризма, зависи-мости и страха. Вот почему всплеск народной стихии мог породить и породил реинкарнацию авторитарной власти в новой ее «незави-симой» ипостаси. Демократии чужды как элита, так и народные низы. Вот почему претензии отдельных политических сил на демократич-ность должны быть поняты как декларация о намерениях, но не как обозначение сущего.

– 465 –

Тем не менее в недрах общества, под влиянием глобальных тенденций, появляются силы и персоны, которые стремятся к модер-низации страны. Путь их долог и труден, само понятие демократия в современном мире все время подвергается эрозии, в том числе и стараниями прагматичных и циничных лидеров ведущих государств Запада. Но другого пути нет, и народ Азербайджана методом проб и ошибок нащупывает свой вектор развития и построения демократи-ческого государства.

– 466 –