CUPRINS

INTRODUCERE…………………….....................………………………………...……..….. 3

CAPITOLUL I. Contextul intern şi internaţional al urcării pe tron….......... 9

CAPITOLUL II. Politica internă……………………............................…………… 23

1) Viaţa economico-socială…………………...………………….………………….. 23

2) Administraţia şi justiţia………………………...………………..………………… 29

3) Religia………………………………………………………...……….........………….. 32

CAPITOLUL III. Elisabeta I şi Maria Stuart……………………....……………………. 36

CAPITOLUL IV. Politica externă……………………………………………..……………….. 43

1) Relaţiile cu Spania………………………………..………………..………………... 43

2) Franţa şi Ţările de Jos…………………………..………………………………….. 51

3) Supunerea Irlandei……………………………..……………….…………………... 57

CAPITOLUL V. Elisabeta şi marea……………………….……………….………………...

CAPITOLUL VI. Marea epocă elisabetană………………….……………………………...

1) Teatrul, poezia, filozofia, muzica……………..…………………………………

2) Arhitectura şi pictura…………………………..………………………………...

3) Învăţământul …………………………………..………………………………...

CONCLUZII………………………………………………………………………………...

BIBLIOGRAFIE…

….....................................................................................………………

- 2 -

INTRODUCERE

Elisabeta I a Angliei împarte cu împăratul Augustus, Carol cel Mare,

Ludovic cel Sfânt şi Ludovic al XIV – lea privilegiul rar de a fi dat numele

secolului în care a trăit. Ea este singura femeie, în afară de Ecaterina cea

Mare a Rusiei, care îşi are un loc în cercul restrâns al marilor figuri

emblematice ale istoriei. Şi totuşi, puţine personalităţi au lăsat posterităţii

o imagine mai contradictorie, mai complexă sau, mai exact spus, mai

enigmatică.

Numele Elisabetei este legat nu numai de victoria relativ paşnică a

protestantismului dar şi de apogeul Renaşterii în Anglia, ceea ce explică

faptul că piedestalul popularităţii ei în istoria naţională şi universală se

înalţă şi astăzi mai sus decât cel al altor monarhi şi prinţi suverani

autohtoni sau străini.

În bună măsură, viaţa şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales la

început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă

favorabil. Declarată bastardă în urma execuţiei mamei sale, Anne Boleyn,

supravegheată strict în timpul domniei fratelui ei Eduard, întemniţată în

Turn şi ulterior exilată la ţară, în timpul Mariei Tudor, scăpând cu viaţă

prin declaraţii de fidelitate absolută faţă de tron şi de religia catolică,

Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o

domnie lungă de 45 de ani.

La urcarea pe tron în 1558, Anglia îşi pierduse prestigiul militar o

dată cu pierderea ultimului cap de pod în Franţa, portul Calais, armata şi

marina aveau efective reduse, iar visteria era aproape goală. Pe plan

extern, Anglia era confruntată cu pretenţia de hegemonie europeană a

- 2 -

două ţări catolice, Franţa şi Spania. Dintre ele, pericolul imediat îl

reprezenta Franţa tânărului rege adolescent Francis al II – lea, căsătorit

din 1558 cu Maria, „regina scoţienilor”, fiica lui Iacob al V – lea Stuart şi a

Mariei de Guise.

Prin acest sistem de alianţe matrimoniale, Franţa controla direct

Scoţia şi exercita o presiune militară şi religioasă asupra Angliei. În acest

context, deşi Spania lui Filip al II – lea rămânea în continuare, prin acelaşi

joc al căsătoriilor dinastice, aliata Angliei, nu era deloc clar cât de mult

era dispusă Majestatea Sa Catolică să ajute o protestantă, cu atât mai

mult cu

CAPITOLUL I

CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL AL

URCĂRII PE TRON

În secolul al XVI – lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, s-a

consolidat în Anglia monarhia absolută. Instituită odată cu venirea la tron

a lui Henric al VII – lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor,

noua formă de guvernământ răspundea unor cerinţe obiective, izvorâte

din dezvoltarea economică şi socială, care reclama o autoritate de stat

puternică, în stare să pună capăt conflictelor interne feudale şi să asigure

echilibrul dintre cele două clase, nobiliară şi burgheză, aflate la putere.1

1 Radu Manolescu, (coord.), Istoria medie universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 431.

- 2 -

Dinastia Tudorilor a avut un rol deosebit în crearea noii nobilimi din

rândurile claselor mijlocii. Familii ca Bacon, Seymour, Cecil, Russel,

Cavendish, sunt creaţie a Tudorilor. Dinastia a promovat o politică de

întărire a unei puteri centraliste.1

Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII –

lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor Două

Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth, în 1485, nu scosese definitiv

din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice

şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două

rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII – lea a fost ameninţat să-şi

piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea

ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV – lea. Cele două

încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Iranda

şi de a impune le tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel

(1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor

dovedind forţa de care dispunea Henric al VII – lea.2

Strâns legată de acestea era problema dinastică, încă incomplet

soluţionată. A trebuit să treacă vreo cincizeci de ani până să existe

certitudinea că la Bosworth Field se terminase Războiul celor două Roze.

Însurându-se cu moştenitoarea casei de York, Henric şi-a întărit întrucâtva

pretenţia la tron, mai mult oferind naţiunii o perspectivă de reconciliere şi

pace, prin îmbinarea rozelor, decât prin sprijinul unui drept ereditar

indiscutabil. Pentru că, de fapt, mai multe persoane aflate încă în viaţă

puteau invoca, pe linia descendenţei, dovezi mai temeinice de a ocupa

tronul. Pretenţiile Tudorilor la domnie se sprijineau pe voinţa populară şi

pe ocuparea tronului de facto, nu de dreptul divin ereditar, inventat mai

târziu de către Stuarţi şi partizanii lor.

1 Mircea Pădureleanu, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 57.2 Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 431.

- 2 -

Lorzii şi mica nobilime, care se bizuiau pe reinstaurarea casei de

York, nu puteau fi potoliţi cu una cu două, prin căsătoria lui Henric. Ei

rămăseseră dârzi şi încrezători în sprijinul părţii de nord a ţării, la fel ca

partidul iacobit de mai târziu.1

Printre măsurile energice luate de rege pentru a pune capăt

tulburărilor interne se numără noua organizare dată armatei. Suitele şi

trupele senatoriale au fost desfiinţate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu

ajutorul căreia oştirile, înarmate cu arcuri, platoşe, săbii şi spade, erau

uşor din luptă.

Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroasă, înzestrată

cu un armament modern, costisito, şi pentru a avea la dispoziţie slujbaşi

credincioşi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace

financiare suficiente. De aceea, printre măsurile adoptate de Henric al VII

– lea figurează şi sistemul de impunere numit „Furcile lui Morton”, de la

numele iniţiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui.2 El s-a

adăugat practicii mai vechi a subsidiilor – încasate acum cu regularitate –

şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe cei bogaţi

cât şi pe cei săraci. Eficienţa sistemului se vede din faptul că la moartea

sa, Henric al VII – lea lăsa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din

ultimii cincisprezece ani.3

În secolul al XVI-lea un rege sărac ar fi fost un rege slab, supus

nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII – lea şi copiii săi nu vor

depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fără altă armată permanentă

decât cei o sută cincizeci de oameni din trupa de gardă, ei vor fi suverani

mai mult decât respectaţi, vor fi veneraţi.4

Nici Henric al VII – lea şi nici vreun alt Tudor după el nu şi-a făcut o

armată permanentă şi n-a plătit o birocraţie centralizată spre a guverna

1 G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 321.2 Caroline Rogers, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 58.3 Radu Manolescu, (coord.), op. cit., pp. 431-432.4 André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.), p. 270.

- 2 -

ţara. Politica Tudorilor se deosebea de aceea a despoţilor contemporani de

pe continent. Henric şi urmaşii săi au păstrat vechile instituţii medievale –

Consiliul regal, Parlamentul, Common Law-ul, judecătorii de pace şi juraţii

– dar le-au insuflat tuturor o nouă vigoare şi i-au obligat pe toţi să devină

nu controlori ai eficienţei guvernamentale, ci instrumente ale puterii

regale. În felul acesta englezii au fost antrenaţi în obiceiul de supunere

faţă de lege, obicei necesar civilizaţiei moderne, dar fără să-şi încalce

vechile libertăţi sau să întrerupă continuitatea vieţii lor naţionale.1

În guvernare Henric al VII – lea s-a folosit de Parlament. Specificul

monarhiei absolute engleze constă în faptul că ea nu a abandonat, în

totalitatea lor, formele de guvernământ apărute cu secole înainte, ci a

căutat să le adapteze noilor situaţii. Astfel, în vremea Tudorilor, şi după

aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui

„privilegiu regal care nu se pune în cumpănă” a fost mereu combătută.2

Pivotul acestei noi construcţii care lucra prin vechile forme era

Consiliul regelui. Sub casa de Lancaster, Consiliul devenise, mai mult chiar

decât Parlamentul, un câmp de bătălie pentru clicile aristocratice.

Prezenţa unor mari nobili la masa Consiliului îi asigura pe aceştia că

puterea statului nu va fi exercitată împotriva lor. Dar Henric la VII – lea şi

al VIII – lea, continuând calea deschisă de regii dinastiei York, au exclus

din Cosiliul privat pe toţi nobilii, în afară de cei aleşi de rege şi care

ascultau numai de el.3

În parlamentul lui Henric al VII – lea erau convocaţi numai douăzeci

şi trei de lorzi temporali şi influenţa lor în ţară părea slabă.4

Excluderea aristocraţiei a rămas un principiu de bază a guvernării

Tudorilor: lista celor şaisprezece regenţi numiţi prin testament de către

Henric al VIII – lea spre a guverna în numele fiului său nu cuprindea un

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322.2 Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 432.3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322.4 André Maurois, op. cit., p. 270.

- 2 -

singur lord cu o vechime mai mare de doisprezece ani. În timpul

minorităţii luihenric al VI – lea alcătuirea Consiliului fusese foarte

deosebită. Schimbarea s-a petrecut în parte din vina nobilimii, deoarece

în primul Parlament al reginei Elisabeta s-a spus că „sporirea nepotrivită a

numărului de nobili, precum şi ignoranţa lor îl obligă pe Principe să

promoveze oameni noi care îl pot sluji”, iar în timpul domniei lui eduard al

VI – lea Latimer declara că „singura raţiune pentru care nobilii nu sunt

făcuţi prim-miniştrii este că nu sunt oameni cu ştiinţă de carte.”

Sub primul rege din dinastia Tudor, principalii consilieri privaţi erau

recrutaţi din rândurile clerului mijlociu de tipul slujbaşului public, ca

Morton şi Fox, sau dintre jurişti, ca Empson şi Dudley. Aceşti oameni îi

datorau totul lui Henric al VII – lea şi erau preţuiţi de el pentru dibăcia cu

care îi umpleau tezaurul prin mijloace oricât de abuzive. După reformă,

juriştii au rămas, dar clericii au devenit mai puţin numeroşi în Consiliu şi

în serviciile publice. Apare un nou tip de consilier particular, oameni ca

Cecil, Walsingham şi Bacon, aspirând să fie consideraţi printre micii nobili

de ţară, dar având legături cu comunitatea negustorească. Aceşti oameni

şi-au făcut o situaţie la curte, după ce se pregătiseră în universităţi, prin

călătorii în străinătate şi studii juridice, pentru toate problemele

diplomatice şi politice. Marile succese ale guvernării sub regina Elisabeta

s-au datorat în mare măsură unor astfel de oameni, care erau mai

luminaţi şi cu spirite mai independente decât sfetnicii lui Henric al VII –

lea, dar nu mai puţin loiali slujitori ai coroanei.

La aplicarea politicii dictate de monarhii din dinastia Tudor, Consiliul

desfăşura o mare activitate legislativă, în parte prin ordonanţe şi

proclamaţii, care aveau o autoritate şi un scop încă necontestate cu

energie de către Parlament, şi în parte prin proiecte de legi (Bills) pe care

consilierii le promovau chiar în parlament, pentru că acesta reprezenta o

- 2 -

parte esenţială din sistemul dinastiei Tudor, mai ales după ce Henric al

VIII – lea a rupt legăturile cu Wolsey şi a început politica sa de Reformă.1

În afară de o activitate legislativă mult sporită în domeniul său prin

Ordonanţe şi, indirect, prin Statute parlamentare, sub dinastia Tudor

Consiliul şi-a organizat vechea sa autoritate juridică într-un fel nou, astfel

încât să o poată aplica cu o mai mare pondere şi frecvenţă.2

Curţile de judecată, apărute în secolele al XII – lea şi al XIII – lea,

s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor.

Henric al VII – lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la

Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de

nesupunere faţă de rege. Prin ea regele şi-a asigurat controlul asupra

lorzilor; aceştia puteau oricând fi acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa

tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi

pierderea vieţii. Ulterior, în vremea Elisabetei Camerei Înstelate i s-a

adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commission Court)

în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de

faptele sale.3

Domnia lui Henric al VII – lea a fost favorabilă dezvoltării studiilor şi

meditaţiilor reformiştilor deoarece a fost o domnie paşnică. În timpul

acestor douăzeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât puţine evenimente

importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea

acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să-şi

înconjoare numele de o zonă de tăcere. Nu-i numai o întâmplare că sub

guvernarea unor asemenea bărbaţi nu survine nici un incident grav.

Înţelepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim să

domnească liniştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înrădăcina atât de

profund, dacă instituţiile locale au devenit destul de viguroase pentru a

putea înlocui instituţiile feudale, totul se datorează acelui sfert de veac de 1 G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 322-323.2 Ibidem, p. 324.3 Radu Manolescu, op. cit., p. 432.

- 2 -

pace internă şi externă pe care l-a dat ţării, înaintea domniilor dramatice

ale fiilor şi nepoţilor săi, prudentul şi misteriosul lor strămoş.1

În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI – lea Anglia

a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumătate a acestui secol

au înclinat către o alianţă cu Spania, încercând astfel să contracareze

puterea Franţei, deoarece Anglia nu renunţase la ideea stăpânirii unor

teritorii pe continent. Cât timp a deţinut portul Calais, oricând o debarcare

era posibilă. Calais constituia pentru englezi o poartă spre Franţa, iar

pentru francezi un punct nevralgic care menţinea relaţiile încordate între

cele două state. Bazele alianţei cu Spania au fost puse de Henric la VII –

lea şi întărite printr-o legătură matrimonială. Tratatul de la Medina del

Campo (1489) prevedea căsătoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon

şi a Isabelei, cu Arthur, fiul mai mare al lui Henrci al VII – lea şi

moştenitorul tronului (căsătoria s-a oficiat în anul 1501).2

În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a

unor avantaje comerciale, Henric al VII – lea se angajasă pornească o

campanie împotriva Franţei. Tezaurul secătuit al ţării nu permitea

redeschiderea unor războaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul,

împins fiind de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscută de una din

marile puteri europene. Conflictul cu Franţa a fost amânat până în anul

1492, când, în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a

înaintat până la Boulogne şi a început asediul oraşului. Era mai mult o

demonstraţie de forţă, practic nici Henric al VII – lea, nici Carol al VIII –

lea nu doreau să continue lupta. În consecinţă, ambii regi au semnat un

tratat la Étaples, prin care regele Franţei, dornic să deschidă războiul în

Italia, cumpără retragerea trupelor engleze, clauză avantajoasă pentru

Henric al VII – lea, care s-a grăbit să revină în ţară, unde începuseră

tulburări interne.3

1 André Maurois, op. cit., p. 288.2 Jill Kilsby, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 76., 19983 Radu Manolescu, op. cit., pp. 434-435.

- 2 -

Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII – lea (1509-1546), s-a

ridicat ca un adevărat monarh absolut.1 Când a urcat pe tron avea

optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mulţumit de sine, foarte mân-

dru când ambasadorul veneţian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine

făcută decât a lui Francisc I, excelent arcaş, campion de tenis, mare

călăreţ, care obosea zece cai într-o zi de vânătoare. Avea gust literar, fi-

ind hrănit în acelaşi timp şi cu teologie şi cu literatură romanescă; com-

punea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumneze-

ieşte" din lăută. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de

inteligenţa sa precoce. Noii umanişti găseau un prieten într-însul. El l-a

chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a făcut din

Thomas More un curtean, împotriva voinţei lui, apoi cancelar, şi l-a rugat

pe Erasm să accepte o catedră la Cambridge. Trebuie menţionat că era

foarte evlavios şi că prietenii săi din Oxford, oricât de reformatori erau, i-

au întărit respectul pentru religia catolică. Deşi ar putea să pară uimitor,

el a încercat în tot timpul vieţii sale să împace scrupulele şi temerile „unei

conştiinţe foarte medievale".2

Despre curtea lui Henric al VIII – lea se spunea că avea un număr

mai mare de învăţaţi decât orice universitate. Aceşti vschi prieteni ai lui i-

au sădit în mite o antipatie faţă de călugări, de cultul icoanelor, de cultul

relicvelor şi un respect pentru studiul Bibliei – toate perfect compatibile cu

ortodoxia doctrinară a euharistiei, după cum aveau să afle supuşii săi mai

târziu, când chipeşul atlet şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a

transformat în treizeci de ani de putere şi adoraţie într-un egoist

monstruos, călcând fără remuşcare peste trupurile unor vechi prieteni şi

ale unor noi duşmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută,

substituind puterea regală celei papale. Originea tuturor aspectelor

felurite ale acestei politici de mai târziu se regăseşte în părerile asimilate

1 Ibidem, p. 432.2 André Maurois, op. cit., p. 289.

- 2 -

în tinereţea sa şi în influenţa epocii asupra unei naţiuni pe care, chiar şi în

zilele de tiranie îngâmfată şi feroce, Henric o înţelegea cu un instinct pe

care nici chiar Elisabeta nu l-a depăşit vreodată.1

Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit

în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a

renunţa, însă, la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa,

începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au

fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest

în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul

propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a

transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute.

Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită „zilele rele

din mai”, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva

vagabondajului, au făcut din Henric al VIII – lea un rege nepopular.2

Puţin timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în căsătorie pe

Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur şi fiica regelui Spaniei

Ferdinand al V – lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o căsătorie poli-

tică. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianţă

cu Spania era o onoare şi o garanţie. Aşa încât, atunci când, din cauza

morţii premature a lui Arthur, această alianţă s-a rupt, Consiliul, doritor s-

o păstreze pe Caterina ca regină, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca soţie.

Dar un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată;

a trebuit să se obţină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima

căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure

şi, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosiţele despletite,

ca fecioarele. Aceste lucruri au avut mai târziu importanţa lor, atunci când

regele o va repudia.3

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 341.2 Radu Manolescu, op. cit., p. 432.3 André Maurois, op. cit., p. 290.

- 2 -

În cadrul domniei lui Henric al VIII – lea se disting trei perioade.

Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizată prin efortul de a

tempera acţiunile regelui şi prin stăruinţa de a ţine Anglia departe de

războaiele de pe continent. Diplomaţia sa abilă a adus ţării prestigiu pe

plan internaţional, regele apărând, de mai multe ori, în postura de arbitru

al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala

preocupare a regalităţii a fost de a reforma biserica şi de a-şi asigura

supremaţia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ

şi financiar au făcut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se

reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de

adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa.

Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise

incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii şapte ani de

domnie ai lui Henric al VIII – lea au fost marcaţi de o criză economică, cu

urmări grele pentru masele populare.1

La începutul domniei lui Henric toată autoritatea a revenit ministrului

pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care

papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Trăsăturile dominante ale

acestui „vlăjgan din Ipswich” erau ambiţia şi vanitatea. Când Leon al X –

lea l-a făcut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a

întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecle-

ziastică. Călugării şi fraţii înşişi, deşi nu erau supuşi clerului secular,

trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El a obişnuit astfel pe

englezi cu ideea, nouă şi surprinzătoare, a contopirii în mâinile aceluiaşi

om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice.2

Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. În mâinile sale,

„balanţa puterii” în Europa a fost prima dată clar definită ca scop al

politicii externe duse de Anglia. Ea era dictată de ivirea marilor monarhii

1 Radu Manolescu, op. cit., pp. 432-433.2 André Maurois, op. cit., pp. 290-291.

- 2 -

din Franţa şi Spania, deoarece, dacă oricare dintre ele o biruia pe cealaltă,

ar fi devenit stăpână absolută a Europei şi mica Anglie ar fi ajuns într-o

situaţie umilitoare şi incertă. Timp de câţiva ani Wolsey a păstrat balanţa

cu o dibăcie desăvârşită şi cu o cheltuială minimă de sânge şi de aur

englezesc. În 1513 dubla victorie asupra scoţienilor invadatori, la Flodden,

şi asupra francezilor în „bătălia pintenilor” lângă Guinegatte, la graniţa

olandeză, ridica Anglia pe o poziţie puternică de susţinător al balanţei.

Dar, după 1521, dibăcia şi spiritul de precauţie l-au părăsit pe Wolsey.1

După încoronarea ca împărat a lui Carol Quintul, politica prospaniolă

s-a transformat într-o politică pro-habsburgică şi, cu toate insistenţele lui

Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII

– lea şi Carol Quintul de la Southhampton (1522), regele Angliei s-a mai

lăsat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat

cu un eşec.2

În bătălia de la Pavia, capturarea lui Francisc I şi distrugerea armatei

sale punea Italia la picioarele Spaniei pe următorii 180 de ani, Franţa şi

Anglia erau reduse temporar la neputinţă în Europa şi începea acea

supremaţie a Habsburgilor, care, în epoca lui Filip al II – lea şi a

Elisabetei, a dus aproape la distrugerea Angliei şi care, ar fi distrus-o fără

propăşirea forţelor populare, maritime şi religioase din insulă, pe care

Wolsey le neglijase sau le combătuse

Puterea Spaniei nu se limita la Lumea Veche. Începuse epoca

descoperirilor şi a comerţului oceanic, înlocuind vechile drumuri

comerciale de-a curmezişul Asiei şi Egiptului, al căror capăt european

fusese pe vremuri în mâinile Genovei şi Veneţiei.3

De la cetăţile italiene şi Mediterana, puterea şi bogăţia treceau acum

pe pământul Europei apusene, care putea să trimită acum în largul

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342. 2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435. 3 Jill Kilsby, op. cit., p. 80.

- 2 -

oceanului un nou tip de marinar şi un nou tip de corabie, spre a ajunge în

pieţele Asiei pe calea apei şi, în drum, să descopere Africa şi America.1

Dezvoltarea comerţului generase astfel, încă din secolul al XV – lea,

sentimentul propriu burgheziei engleze de mai târziu: marea, libertatea

de mişcare pe întinsul ei şi stăpânirea asupra ei, privite ca o problemă de

interes naţional. Conturarea unei politici economice tot mai precise din

partea statului englez mergea împreună cu dezvoltarea producţiei

manufacturiere, a elementelor capitalismului în industrie şi agricultură, a

comerţului exterior.2

La început Anglia nu părea că va fi principala câştigătoare în lupta

pentru supremaţie. În secolul al XV – lea, marinarii portughezi, conduşi de

prinţul Henric Navigatorul, au mers de-a lungul coastei africane şi au

ocolit drumul ce trecea pe la Capul Bunei Speranţe, spre India, întemeind

pe litoralul Africii un imperiu portughez, menit să supravieţuiască până în

zilele noastre. Spania a fost multă vreme dezbinată şi în luptă cu maurii,

dar când s-a unit într-un singur stat prin căsătoria lui Ferdinand de

Aragon cu Isabella de Castilia, i-a lichidat repede pe maurii de pe coasta

spaniolă a Gribraltarului, l-a folosit pe Columb şi i-a trimis peste mări pe

conquistadori, care i-au adus în dar minele din Mexic şi Peru şi bogăţia

Contientului Spaniol.3

Papa se arătase la înălţimea situaţiei. El trase pe glob o linie, de la un

pol la altul, la o sută de leghe spre vest de Insulele Azore, dând Spaniei

toate pământurile ce puteau fi descoperite la apus de această linie şi cele

de la răsărit Portugaliei. Întrecerea începută astfel îi incită pe marii

călători din solda celor doi monarhi iberici, îl va împinge pe Magellan să

înconjoare Capul Horn şi să traverseze Pacificul, şi îl va face pe Amerigo

Vespucci să meargă de-a lungul coastei de sud a continentului care îi

poartă numele. Până în acest moment nimeni nu contestase validitatea 1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342. 2 Camil Mureşan, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 14.3 Ibidem, p. 15.

- 2 -

împărţirii făcute de papă. Portugalia şi Spania nu aveau rivali pe ocean şi

pe uscatul de dincolo de el. Statele maritime italiene furnizau maeştrii

navigatori – Columb, Vespucci şi Cabot – dar nici Veneţia şi nici Genova

nu s-au avântat pe cont propriu în noul trafic oceanic. Puterile lor în declin

se mulţumeau să se sprijine pe rămăşiţele vechiului lor comerţ cu

Levantul şi să lupte cu flotele de război turceşti.

În plus, nici Franţa şi nici Anglia nu erau gata să ridice pretenţii

asupra monopolului comercial şi colonial al Spaniei şi Portugaliei în Africa,

Asia, sau America.1

Aceasta era situaţia căreia avea să-i facă faţă Henric al VIII – lea.

Politica sa a fost şi înţeleaptă şi energică. Fără a încuraja aventuri peste

ocean în faţa precumpănitoarei puteri spaniole, el făcea posibilă eliberarea

în viitor a energiilor ţării sale printr-un singur mijloc – înfiinţarea unei

Marine Regale.

Politica maritimă a lui Henric avea o dublă importanţă. Nu numai că a

creat nave special echipate şi având misiunea să lupte, dar arhitecţii săi

au desenat multe din aceste regale după un model îmbunătăţit. În 1545,

la sfârşitul domniei lui Henric, o flotă franceză a încercat să invadeze

Anglia, dar a fost înfrântă de Marina Regală. Anglia a fost salvată de

invazie şi, în acelaşi an, într-o fermă de lângă Tavistock, s-a născut un

copil numit Francis Drake. Marina Regală a fost creaţia lui Henric şi l-a

salvat atât pe el, cât şi pe fiica lui, după el, când au adoptat o politică

insulară şi au sfidat puterile catolice ale Europei.2

În timpul domniei lui Henric al VIII – lea, în Anglia s-a înfăptuit

reforma – ruperea legăturilor cu catolicismul şi subordonarea bisericii

engleze regelui.3 Se face o nedreptate lui Henric al VIII – lea explicând

divorţul său şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru Anna Boleyn.

Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile Annei Boleyn fără a-i promite să se 1 G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 342-344.2 Ibidem, pp. 344-345.3 Mircea Pădureleanu, op. cit., p. 57.

- 2 -

căsătorească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă.

Pentru a evita ţării un nou război ca al celor două roze (şi amintirile

îngrozitoare ale anarhiei erau încă foarte proaspete), se considera necesar

ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, după mai multe avorturi,

abia născu o fată, Maria (1516), şi starea sănătăţii sale nu mai îngăduia

speranţa că va mai putea avea alţi copii. Aşadar, regele căuta mijlocul de

a se descotorosi de prima lui soţie. Divorţul civil nu exista şi, de altfel, ar

fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia să ceară Romei anularea

căsătoriei sale. Părea uşor de obţinut, deoarece papa arătase până atunci,

în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngăduinţă fără margini.

De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a

fost înlăturat pentru a se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia

fratelui soţului ei. E adevărat că o bulă pontificală declarase a doua căsă-

torie valabilă; dar o bulă nu putea reda libertatea acelora pe care o altă

bulă îi unise.1

Papa Clement al VII – lea se temea să nu-1 supere pe Carol Quintul

(nepot al Caterinei de Aragon) şi tărăgănează în aşa fel lucrurile încât

relaţiile dintre Anglia şi papalitate se degradează.2 După ce face în aşa fel

încât este recunoscut şef suprem al Bisericii din Anglia, regele obţine

anularea căsătoriei (1533). Papa condamnă acest divorţ şi excomunică pe

regele Angliei: ruptura este definitivă. În 1534, Parlamentul votează Actul

de supremaţie, care atribuie regelui conducerea Bisericii din Anglia,

dreptul de a lupta împotriva ereziilor şi de a excomunica. Toţi supuşii, laici

şi credincioşi, trebuie să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi de

respingere a autorităţii romane. Cei care se opun sunt supuşi unei

represiuni neîndurătoare. Thomas Morus, care refuză să depună

jurământul, este executat (1535), iar baronii catolici din Nord, care s-au

răsculat, sunt înfrânţi. Ordinele religioase sunt desfiinţate.3

1 André Maurois, op. cit., pp. 292-293.2 Camil Mureşan, op. cit.,p. 15.3 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 147-148.

- 2 -

Suprimarea ordinelor fraţilor şi călugărilor, şi secularizarea

proprietăţilor lor au ajutat mult la asigurarea unei baze de interes real

faţă de Reforma regală a Parlamentului. O bună parte din pământurile

mânăstireşti confiscate au fost vândute de Henric al VIII – lea marilor

seniori, curtenilor, slujbaşilor publici şi negustorilor, care au revândut

îndată multe din ele unor oameni mai mărunţi. Sindicatele de intermediari

din pătura negustorilor au cumpărat pământurile ca să le speculeze. În

bună parte datorită acestor tranzacţii, atunci când a început reacţiunea

papală sub regina Maria, ea a fost privită cu suspiciune de acest nou

element din clasa proprietarilor rurali.1,

Spolierea bisericii s-a făcut în formă legală şi Henric al VIII – lea a

respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care a ţinut şapte

ani (1529-1536), a votat toate măsurile extraordinare propuse de

coroană. Mai întâi clerul a fost informat că a violat statutul de Praemunire

acceptând, ca şi Wolsey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat

papal. Drept penitenţă pentru această crimă, clerul a trebuit să plătească

o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector

şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit”, al

beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Apoi

parlamentul votă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă

apel la Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi

supremul şef al bisericii Angliei" şi-i atribuia atât jurisdicţia spirituală cât

şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi

ereziile, şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe

copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în

favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi

afirme prin jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului. Ne

putem întreba cum a votat un parlament catolic aceste texte care

1 G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 354-355.

- 2 -

desăvârşeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul

de Roma”.1

Reforma din timpul lui Henric al VIII – lea a fost un proces de o

complexitate uluitoare. Aceasta s-a datorat şi faptului că multe dintre

schimbări au fost „urzite” în arena politică şi nu în cea ecleziastică.

Iniţiativa a aparţinut guvernului şi Parlamentului, şi nu Bisericii. Henric al

VIII – lea nu avea o intenţie reală de a reforma Biserica, dorind mai

degrabă să asigure succesiunea la tron printr-un divorţ de care putea fi

sigur doar dacă deţinea controlul asupra Bisericii şi asupra funcţionării

acestei instituţii. Reforma propriu-zisă ce s-a înfăptuit mai târziu, trecerea

de la catolicism la protestantism, poate chiar părea un rezultat secundar

întâmplător şi neprevăzut, ca urmare a ceea ce fusese în esenţă o soluţie

politică la o problemă de ordin dinastic. Soluţia politică este într-un fel

mai uşor de definit decât schimbarea de ordin religios. Dacă decretele pot

fi schimbate imediat, credinţele se schimbă într-un ritm mult mai lent.2

A fost necesară o schismă pentru a desface prima căsătorie a lui

Henric al VIII – lea; toporul a fost de ajuns pentru a pune capăt celei de-a

doua. Sărmana Anna Boleyn a comis două greşeli: în locul moştenitorului

aşteptat, a născut o fată, Elisabeta, apoi un băiat, născut mort, şi pe

deasupra l-a înşelat pe rege, poate pentru că, părând incapabil să aibă un

copil sănătos, nu voia să-l dezamăgească. Pentru aceste crime, frumosul

ei gât fu tăiat de securea călăului. După câteva zile, Henric, îmbrăcat în

straie albe, lua în căsătorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a

doua căsătorie pe baza unor mărturisiri ale defunctei, astfel încât

Elisabeta, ca odinioară Maria, deveni bastardă. Jane Seymour a născut un

băiat, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI – lea, dar ea a

murit la naştere. Cromwell, doritor ca întotdeauna să-l apropie pe rege de

luterani, a sugeră o nouă căsătorie cu o prinţesă germană: Anna de

1 André Maurois, op. cit., p. 297.2 D. G. Newcombe, Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

- 2 -

Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia

nefiind găsită pe plac, el plăti cu viaţa această încercare. A cincea soţie a

regelui, Caterina Howard, acuzată de adulter, a avut aceeaşi soartă ca şi

Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi va supravieţui lui Henric al VIII –

lea, nu fără a fi trecut prin mari spaime când regele, găsind că-i puţin

eretică, „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros.

Henric al VIII-lea porunci judecătorilor săi să asasineze protestanţi,

catolici, pe bătrâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se crezuse în

pericol. Dar Henric al VIII – lea pare să fi încercat o afecţiune reală pentru

omul acesta care avea o încredere aproape naivă în groaznicul său rege.

Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric

şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în

Iisus Hristos.1

La moartea sa, pe 28 ianuarie 1547, Henric al VIII – lea a lăsat în

urmă o Biserică a Angliei în tranziţie. În ciuda eforturilor susţinute de a se

afirma ca parte integrantă a Bisericii universale, Biserica Angliei refuzase

să recunoască autoritatea Romei şi era în consecinţă considerată de

papalitate ca schismatică. Biserica Angliei nu-l mai considera pa papă

drept conducător suprem – de vreme ce acest rol fusese asumat de rege.

Dar nerecunoaşterea autorităţii Romei era singurul punct pe care Biserica

Angliei îl avea în comun cu Bisericile Protestante de pe continent.2 Din

punct de vedere doctrinar, schimbările nu au fost decât în mică măsură

semnificative. Biserica Angliei era unică în condiţiile în care refuzase

autoritatea papală şi îşi ajustase în consecinţă structura administraţiei

ecleziastice, păstrând însă nealterată o structură de credinţă

esenţialmente tradiţională. Această situaţie se datora în întregime nevoilor

specifice şi domniei impetuoase a lui Henric al VIII – lea. Regele nu era

protestant şi nu dorea o Biserică protestantă în Anglia, dar ruptura cu

1 André Maurois, op. cit., pp. 302-303.2 D. G. Newcombe, op. cit., p. 15.

- 2 -

Roma a convenit obiectivelor sale politice şi dinastice.

La moartea lui Henric al VIII – lea, fiul său Eduard a devenit rege.

Mama lui era Jane Seymour, iar el fusese crescut în religia protestantă.1

Eduard al VI – lea avea nouă ani la urcarea sa pe tron. Era un copil

bolnăvicios, cu o inteligenţă precoce, cinstit şi sever, cu mai multă

conştiinţă decât tatăl său, dar nu mai blând la inimă decât el. Câtă vreme

a trăit, doi oameni au condus pe rând statul în numele său. Mai întâi

unchiul său, Seymour, lordul protector Somerset, şi, după el, John Dudley,

conte de Warwick şi duce de Northhumberland.2 Dar Eduard nu a domnit

decât şase ani. I-a urmat la tron fiica cea mai mare a lui Henric al VIII –

lea, Maria. Ea fusese crescută în religia catolică şi cea mai mare dorinţă a

ei era să facă Anglia din nou catolică.3

Dar opinia publică engleză nu-şi urmează suverana. Epurarea brutală

a clerului, nesiguranţa achizitorilor de bunuri pentru mănăstiri şi frica de a

vedea Anglia devenind vasala Spaniei (regina se căsătoreşte cu Infantul

Filip, fiul lui Carol Quintul), provoacă o serie de revolte. Maria

reacţionează printr-o represiune nemiloasă care îi aduce porecla de Maria

Sângeroasa. Dar această reacţie catolică nu este decât un foc de paie.

După moartea Măriei (17 noiembrie1558), anglicanismul se instalează

definitiv.4

Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o

bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania

spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină.

De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât

de pur. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, prin mama

sa din gentilomii ţării. În tot timpul domniei sale, ea a căutat să câştige

simpatia poporului.5

1 J. F. Aylett, În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 20.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 362.3 J. F. Aylett, op. cit., p. 20.4 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 148.5 André Maurois, op. cit., pp. 316-317.

- 2 -

CAPITOLUL II

POLITICA INTERNĂ

1. Viaţa economico-socială

Printre urgenţele care i se impuneau reginei Elisabeta încă de la

începutul domniei sale se număra şi redresarea economică, în primul rând

cea monetară. Economia secolului al XVI – lea nu avea decât asemănări

vagi cu cea a lumii actuale. Industria, capitalismul, mecanismele de

credit, schimburile internaţionale erau la începuturi. Folosirea conceptelor

economice era de un empirism şi uneori chiar de o naivitate

surprinzătoare. Sărăcia – sau abundenţa (după epoci şi conjunctură) – a

metalelor preţioase determina variaţii monetare ale căror efecte erau

constatate de contemporani, fără însă a le putea analiza cauzele

profunde.1 Din timpul Elisabetei până la schimbările industriale petrecute

sub domnia lui George al III - lea, structura economică a societăţii

britanice era din anumite privinţe foarte reuşită. Englezii mai erau încă

oameni de la ţară, încă nedespărţiţi de natură, dar într-o anumită măsură

începuseră să scape de crunta sărăcie şi ignoranţă a ţărănimii medievale.2

La jumătatea secolului al XVI – lea şi începutul secolului al XVII –

lea, Anglia avea un caracter predominant agrar. Cei aproximativ cinci

milioane de locuitori lucrau în agricultură. Din suprafaţa totală cultivabilă,

1 Michel Duchein, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura Artemis, Bucureşti, 1992, p. 180.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

- 2 -

jumătate era necultivată, tehnica era medievală, ca şi forma de

proprietate. Marea proprietate (manor), aparţinea regelui, nobililor şi

Bisericii.

Pentru Elisabeta – sau mai curând pentru Cecil, principalul ei

consilier în domeniul economiei, încă de la începutul domniei –, idealul ar

fi fost să se restabilească echilibrul bugetar. Era un vis pe care nu-l vedea

înfăptuit nici un stat contemporan. Cel puţin, se putea acţiona pe trei

planuri: să se recâştige încrederea redându-i monedei valoarea ei

intrinsecă, ştirbită mult sub Henric al VIII – lea; să se micşoreze

cheltuielile; să se încerce o egalizare a schimburilor cu ţările

continentale.1

În târgurile şi satele de la ţară, unde se practica atât industria cât şi

agricultura insulei, o foarte mare parte dintre locuitori erau meşteşugari

calificaţi. Ucenicia era cheia noii vieţi naţionale, aproape la fel pe cât

fusese odinioară şerbia. Sistemul uceniciei nu mai era lăsat în seama

obiceiului local şi a sancţiunilor municipalităţii, ci era controlat după un

model naţional, uniform pentru sate şi târguri, prin Statutul Meseriaşilor,

votat sub Elisabeta, care, cu mici modificări, a rămas în vigoare timp de

peste două sute de ani. Nimeni nu-şi putea deschide prăvălie ca meşter

sau intra ca lucrător, până nu-şi făcea cei şapte ani de ucenicie. În felul

acesta, tineretul ţării căpăta o educaţie tehnică şi o disciplină socială,

care, într-o anumită măsură, compensa necesitatea încă neresimţită a

unui sistem universal de educaţie şcolară. Tinerii se aflau sub controlul

unui meşter în unele cazuri până al vârsta de douăzeci şi patru de ani.2

În secolul al XVI – lea, agricultura se practica după aceleaşi metode

folosite în Evul Mediu; asolamentul trienal însemna că o treime din

pământul arabil era lăsat în pârloagă, cu următoarele neajunsuri: lipsa

nutreţului pentru şeptel iarna, de unde nevoia tăierii acestuia şi, ca o

1 Michel Duchein, op. cit., p. 181.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

- 2 -

ultimă consecinţă, lipsa îngrăşământului natural. Soluţia se va lăsa

aşteptată până în secolul al XVII – lea când pământul nu va mai fi pârlogit

în cel de al treilea an, ci cultivat cu plante furajere ca trifoiul, lucerna şi

napul. Până atunci însă, fermierii vor putea aplica sfaturile practice din

foarte popularele manuale scrise de John (sau poate de fratele său,

Anthony) Fitzherbert, ca şi de Thomas Tusser, privind avantajul folosirii

animalelor de tracţiune în funcţie de natura solului, de asigurare a

nutreţului şi de valorificare a cărnii; se recomanda, din aceleaşi

considerente de convenabilitate, creşterea oilor. Acestea furnizează lâna

necesară comerţului prosper cu Scandinavia şi Italia (deja tradiţional), şi

mai ales materia primă pentru postăvăriile englezeşti. Dezvoltarea

industriei de lână este numai una din cauzele economice ale „îngrădirilor”

terenurilor agricole pe scară largă şi de transformare a lor în păşuni.1 O

altă cauză a constituit-o lipsa acută de mână de lucru în agricultură în

care familia rămâne unitatea de producţie suplimentată în trecut prin

şerbi; aceştia, în număr doar de câteva mii pe moşiile mânăstireşti la

începutul secolului al XVI – lea, vor dispare după secularizarea

mânăstirilor (începând din 1536), muncile agricole fiind efectuate în

continuare de muncitori agricoli folosiţi de yeomen-i (fermieri) şi de nobilii

de la ţară în schimbul plăţii în bani sau în natură (mâncare,

îmbrăcăminte). O lege din 1496 fixa salariul anual al unui păstor-şef la 20

de şilingi (plus 5 şilingi în natură); pentru muncitorul agricol, 16 şilingi

plus 4; copii sub 14 ani, 6 şilingi plus 3 în natură. Comparativ, salariul

maxim legal pentru maiştrii dulgheri, tâmplari, tinichigii şi zidari era de 6

penny pe zi, plus mâncare şi băutură. Cine oferea mai mult era amendat

cu 40 de şilingi, iar cine primea mai mult, cu 20 de şilingi (pentru fiecare

contravenţie). Refuzul de a munci la aceste tarife era pasibil cu

închisoarea, durata detenţiei fiind egală cu aceea a refuzului.2

1 Ibidem.2 Camil Mureşan, op. cit., p. 14.

- 2 -

Aceeaşi lege stipula şi durata zilei de lucru pentru muncitori şi

meseriaşi: de la 5 a. m. până la 7 p. m. (între 15 martie şi 15

septembrie), cu pauze totalizând două ore pentru masă şi somn

postprandial. Iarna se lucra de la răsărit la asfinţit (zi-lumină), cu aceleaşi

pauze. Părăsirea locului de muncă fără învoirea stăpânului (cu excepţia

intrării în serviciul monarhului) se pedepsea cu o lună de închisoare şi 20

de şilingi amendă, ceea ce a dus la creşterea numărului zilierilor şi

scăderea numărului sezonierilor şi a lucrătorilor cu contract anual.1

O lege din 1563 prevedea ca, la sfârşitul perioadei de angajare prin

contract, lucrătorul să primească un certificat eliberat de vicarul local

(contra unei taxe de 2 penny), care îi dădea dreptul să fie angajat în altă

parte; în caz contrar, el nu putea fi angajat, fiind pasibil în plus şi de

delictul de vagabondaj – fenomen în creştere, datorat sărăciei.2

O altă cauză a declinului agriculturii în favoarea creşterii ovinelor a

fost inflaţia ca urmare a afluxului masiv de metal preţios din Lumea Nouă.

Efectul a fost creşterea preţurilor şi necesitatea de sporire a salariului

muncitorilor agricoli în condiţiile în care nivelul arendei fixe (de pe

terenurile arendate în urmă cu un secol de proprietarii de pământ)

rămânea legal nemodificat, iar moneda fusese devalorizată de Henric al

VIII – lea (în 1526 şi 1544-1546) în scopul finanţării războiului cu Franţa.

Sub Eduard al VI – lea, inflaţia era de 9% pe an; între 1560-1590, există

o tendinţă de stabilizare a preţurilor şi a salariilor, dar recoltele proaste

din 1594-1597 au dus la o inflaţie anuală de 10%, preţurile produselor

alimentare (exceptând berea şi peştele) au crescut cu 190%, în timp ce

salariile au rămas practic îngheţate, ceea ce a accentuat mizeria

populaţiei nevoiaşe. Dacă între 1350-1500 nivelul salariilor era superior

produselor alimentare, în secolul al XVI – lea (mai ales în cea de a doua

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424.2 Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura Institutul European, Iaşi, 2006, pp. 384-385

- 2 -

jumătate) situaţia este inversă, puterea de cumpărare a populaţiei

lucrătoare scăzând cu circa 50%.

O problemă economică cu consecinţe serioase pe termen lung a fost

accelerarea ritmului despăduririlor ca urmare a nevoii crescânde a

lemnului folosit nu numai drept principal combustibil pentru încălzitul

domestic şi în topitoriile şi atelierele de sticlărie din Kent, Surery şi

Sussex, dar mai ales pentru construcţia de locuinţe şi nave. Criza

lemnului şi costul său ridicat s-a menţinut până în secolul următor, când

cărbunele (mai ales turba) începe să fie întrebuinţat pe scară largă.1

Manufacturile textile apăruseră încă din secolul al XV – lea. Acestea

se dezvoltă în centrul, estul şi sud-vestul Angliei. Manufacturile textile

erau centralizate şi descentralizate. Cele centralizate se dezvoltă în

Norwich, Coventry, Exeter şi folosesc un număr mare de muncitori

salariaţi. Cele descentralizate se bazau pe munca salariată la domiciliu.

Acestea vor cunoaşte o mare dezvoltare în a doua jumătate a secolului al

XVII – lea.2

Industria textilă (postavuri şi ţesături fine de lână) continuă să

domine piaţa muncii, în special în nordul şi vestul Angliei unde mâna de

lucru fiind în surplus, deci mai ieftină, costul de fabricaţie era mai redus.

După 1551 însă, când se produce crahul bursei de mărfuri din Anvers, ea

cunoaşte un declin temporar, revenind la nivelul anterior către sfârşitul

secolului.

Un moment important în dezvoltarea manufacturilor l-a reprezentat

revoluţia din Ţările de Jos, când numeroşi flamanzi s-au refugiat la

Norwich, Southampton, Coulchester. Aceştia au obţinut privilegii din

partea Elisabetei, aducând cu ei numeroase secrete de fabricaţie.

Se dezvoltă industria metalurgică (fier, plumb şi cupru) în regiunea

Weald – atunci împădurită – din Kent, unde existau cuptoare de secole; în

1 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 386. .2 Michel Duchein, op. cit.,p. 425.

- 2 -

1565 aici se produce pentru prima dată oţel, cu ajutorul unor meşteri

germani, iar în 1588 se dă în funcţiune un ferăstrău pentru tăiatul

metalelor; tot aici funcţionau peste 60 de furnale (primul apăruse la

sfârşitul secolului al XV – lea).

Industria minieră se baza în continuare pe extracţia cărbunelui, încă

nelegat de industria metalurgică; între 1540-1640, producţia de cărbune

va creşte opt ori. Cărbunele se extrăgea la Newcastle-upon-Tyne,

Gloucestershire şi, de asemenea se aducea şi pe mare la Londra pentru

încălzitul clădirilor (seacoal). La mijlocul secolului al XVI – lea se

extrăgeau 200 000 de tone, iar în timpul revoluţiei 1 400 000 de tone. În

preajma revoluţiei în Anglia se extrăgea de trei ori mai mult cărbune

decât în toată Europa.1

În Cumberland se exploatau zăcăminte de cupru, iar în Somerset,

zăcăminte de calamină (carbonat de zinc nativ). Sarea continuă să se

extragă din mare, prin evaporare. Apar primele fabrici de hârtie, ca

urmare a introducerii tiparului. Primele manufacturi de „sticlă de Veneţia”

sunt cele deschise în 1567 lângă Loxwood (Sussex) de meşterul Jean

Carré care învăţase arta sticlăriei la Anvers de unde fugise de teama

Inchiziţiei; lucrătorii erau refugiaţi hughenoţi din Lorena. Până în 1572

(când a murit), mai deschisese şi altele lângă Alford (Surrey); pe la 1585

funcţiona la Sevenoaks (Kent) manufactura lui John Lennard. Astfel de

manufacturi existau şi în întregul ţinut Weald, ceea ce a produs o scădere

a rezervelor de lemn, folosit şi în topitorii. La sfârşitul secolului al XVI –

lea se fabrica sticlă în Gloucestershire, Wiltshire, Hampshire,

Nottinghamshire şi Northumberland. Totuşi, rămânerea în urmă a Angliei

în producerea sticlei de Veneţia explică de ce primele pahare din acest

material au fost importate de la sursă de abia sub Henric al VIII – lea,

1 Camil Mureşan, op. cit.,p. 16.

- 2 -

primul atelier deschis la Londra (în Crutched Friars) fiind cel al italianului

Giacomo Verzelini (1575).1

Paralel cu dezvoltarea manufacturilor şi a întreprinderilor miniere, se

menţin şi vechile bresle. Cele mai multe se aflau la Londra, unde clădirea

primăriei se numea Guidhall (guild-breaslă). Breslele au fost şi ele

influenţate de noile tendinţe. Acestea caută să-şi păstreze vechile

privilegii, potrivit cărora nimeni nu avea voie să producă şi să vândă în

oraş mărfurile produse de bresle. De aceea, multe manufacturi s-au

înfiinţat în târguri mici şi sate, în domenii noi, care nu erau monopolul

breslelor. În 1555, reprezentanţii breslelor au încercat să obţină

introducerea unei legi împotriva manufacturilor.2

Breslele încep să fie subminate din interior de noile tendinţe

economice. De teama concurenţei, prin sporirea numărului atelierelor, s-a

încercat împiedicarea deschiderii de noi ateliere şi, de aceea, breslele

devin organizaţii închise, iar acordarea titlului de „meşter” se va face

foarte greu.3

Calfele şi ucenicii, care învăţau meseria pe lângă patron, nu mai

aveau speranţa să devină independenţi, să-şi deschidă un atelier. Unii

patroni, sub aceeaşi influenţă a manufacturilor ce se dezvoltă, sărăcesc în

timp ce alţii se îmbogăţesc. Deşi regulamentul breslei interzicea folosirea

unui număr mare de calfe sau folosirea unor unelte şi procedee mai

perfecţionate, unii patroni rcurg la aceste mijloace, îmbogăţindu-se.4

Se îmbogăţesc, în primul rând, patronii care erau în contact direct

cu cumpărătorii. De exemplu, postăvarii câştigau mult mai bine decât cei

ce se ocupau cu vopsitul sau tunsul lânii. Cei care se ocupau de primele

operaţiuni depindeau de alţi patroni, care aveau nevoie de produse

semifinite. În acest fel încep să lucreze pentru alţi patroni. Treptat, preţul

1 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 387.2Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 187.3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424.4 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 388.

- 2 -

plătit pentru aceste mărfuri îşi pierde caracterul de echivalenţă.

Companiile care se ocupau cu partea finală a producţiei se transformă în

companii de livrea, care se apropiau, prin modul de funcţionare de

manufacturile descentralizate. Breasla ajunge să fie controlată de câţiva

patroni bogaţi, care asigură legăturile atelierelor cu piaţa de desfacere, în

timp ce meseriaşii, care nu mai au nici un cuvânt de spus în treburile

breslei, sunt reduşi la condiţia de muncitori la domiciliu. Unele companii

livrea s-au transformat în companii negustoreşti, care se bucurau de

sprijin din partea statului. Cele mai multe s-au transformat în afara

cadrului breslelor.1

2. Administraţia şi justiţia

Anglia era guvernată de la centru de Consiliul regelui, ca şi în Evul

Mediu; sub Tudori însă, între 1530-1540, în cadrul Consiliului se

dezvoltase un nucleu restrâns de sfetnici apropiaţi Coroanei care,

ocupându-se de chestiuni confidenţiale mai ales de natură politică, poartă

numele de Consiliu Privat. Membrii lui erau recrutaţi prioritar fie din clerul

mijlociu (înainte de Reformă), fie dintre jurişti (după Reformă). Din

ordinul monarhului absolut, Consiliul emitea ordonanţe şi proclamaţii cu

putere de lege; membrii Consiliului conduceau lucrările Camerei

Comunelor unde impuneau adoptarea proiectelor de lege care emanau din

voinţa suveranului, ceea ce crea Parlamentului iluzia unei puteri care, de

fapt, era concentrată în mâinile monarhului.2

Teoretic, puterea Consiliului se exercita în toate zonele domeniilor

regale. În practică, totuşi, s-a dovedit că acţiunea sa se limita la zona

centrală, la zona de sud, la Anglia de est şi la cea de sud-vest. Cu

excepţia situaţiilor când răscoalele sau pe punctul de a izbucni sau chiar

se întâmpla acest lucru. Probelemele administrative zilnice ale zonelor

1G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424. 2 Ibidem, p. 405.

- 2 -

excentrice engleze rau rezolvate de nişte consilii regionale, numite de

regină. Consiliul de Nord, cu sediul în comitatul York, avea în jurisdicţie

cea mai mare parte a teritoriului de la nord de râul Trent, în timp ce

Consiliul de Graniţă, cu sediul în comitatul Shropshire, supraveghea

districtele aflate de o parte şi de alta a graniţei istorice dintre Anglia şi

Ţara Galilor.

Drepturile şi îndatoririle Consiliului nu erau specificate nicăieri, dar

membrii lui acţionau – şi se pare că acest lucru era deplin acceptat – ca şi

cum ar fi fost împuterniciţi să decidă în funcţie de evenimentele care o

impuneau. Ei emiteau proclamaţii în numele reginei, care, în general, erau

considerate adevărate documente juridice. În sfera economică el

ajungeau deseori până în situaţia de a amenda legislaţia existentă sau

chiar de a anticipa hotărâri ale Parlamentului, despre care se spera că vor

fi votate în viitorul apropiat. La ordinul Consiliului erau arestate şi închise

persoane acuzate de diferite infracţiuni. În mod normal, instrucţiunile

Consiliului nu puteau să determine pedepsirea unui cat de încălcare a

legii, iar eliberarea putea fi uşor obţinută dacă împricinatul promitea că

ordinele vor fi respectate pe viitor.1

Consiliul exercita şi puterea judecătorească prin unii dintre cei mai

apropiaţi membrii ai săi care formau (încă din secolele XIV – XV) aşa-

numita „Cameră Înstelată” (în palatul Westminster); având la început un

rol pozitiv în administrarea echitabilă a justiţiei, indiferent de rangul

părţilor în litigiu, acest organism cu prerogative nelimitate care, prin

reglementările aduse anterior de Henric al VIII – lea şi Thomas Cromwell,

putea funcţiona ca primă instanţă şi nu doar ca o curte de apel (dar fără a

putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte), va ajunge sub Stuarţi

un instrument al absolutismului regal, în flagrantă opoziţie cu curţile

obişnuite de judecată care admiteau common law-ul.2

1 Keith Randell, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 58.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 425.

- 2 -

Hotărârile centrului erau aplicate în restul ţării de şerifi (numiţi de

suveran, de regulă unul pentru fiecare comitat), de primarii oraşelor şi

burgurilor, ca şi de către judecătorii de pace (care exercitau funcţii

juridice, dar şi administrative. După 1550, autoritatea supremă locală era

Lordul Locotenent, un nobil care îl reprezenta direct pe suveran.1

Persoana care trebuia să fie numită în acest post, era aleasă în

funcţie de două criterii: să fie o persoană de încredere pentru guvernul

central şi să aibă o mare influenţă în regiune în calitate de important

proprietar de pământuri. De-a lungul timpului, guvernul descoperit că era

foarte convenabil să dispună de astfel de Lorzi Locotenenţi, aşa că ceea ce

a debutat ca o măsură temporară menită unei zone limitate a ţării, s-a

permanentizat şi s-a generalizat la nivelul întregii ţări, răspândindu-se în

toată Anglia şi Ţara Galilor. Prin 1585 era un fapt general acceptat ca

fiecare comitat să aibă un judecător şef (deşi se întâlnea şi cazul când

aceeaşi persoană răspundea şi de late comitate) şi ca el să fie ales

conform aceloraşi condiţii de la început. În comitatele unde nu exista nici

un proprietar important, sau dacă el nu prezenta un credit absolut pentru

guvern, îi ţinea locul un membru din Consiliul de Coroană.2

Sistemul juridic se baza pe un tipic rămas neschimbat din perioada

Evului Mediu. De fapt, se considera că tocmai această continuitate îi

dădea marea valoare, întrucât cutuma îl caracteriza structural. Principiile

lui erau cele ale dreptului cutumiar (Common law), care în esenţă

reprezenta un ghid orientativ între felul în care fusese aplicată legea în

vremuri de demult şi diferitele ei interpretări din trecut.3

Principalele trei tribunale pentru cazurile de drept civil îşi aveau

sediul în palatul Westminster, ceea ce era foarte incomod atât pentru cei

care doreau să ia parte la procese, cât şi pentru cei care erau obligaţi să

facă acest lucru, deşi la acest nivel aproape în exclusivitate doar cei 1 Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 405-406.2 Keith Randell, op. cit., pp. 65-66.3 Ibidem, p. 53.

- 2 -

bogaţi aveau de-a face cu legea. Totuşi, pentru că multe cazuri penale

trebuiau judecate în comitatele unde avuseseră loc, o mulţime de

judecători erau obligaţi mare parte din an să călătorească de-a lungul

ţării, să audieze cazuri în localurile transformate temporar în „tribunale ale

Coroanei”. Datorită acestei prevederi, sistemul juridic central nu mai

părea atât de inaccesibil, deşi nu –sa putut face nimic pentru a elimina

dezorientarea celei mai mari părţi a populaţiei faţă de modul în care

funcţiona.1

Aşa cum o parte din elementele neadecvate ale sistemului bazat pe

Exchequer au fost ocolite prin înfiinţarea casei regale drept o alternativă

centralizată pentru problemele financiare, tot aşa s-a procedat, în vederea

depăşirii câtorva dintre defectele sistemului judiciar de drept civil, prin

crearea unor tribunale paralele. Acest lucru a fost posibil pentru că exista

tradiţia bine înrădăcinată ca arbitrul în disputele dintre cei mai puternici

supuşi ai regatului să fie Consiliul de Coroană.2

Cel mai celebru dintre consiliile cu drept exclusiv era Consiliul

Camerei Înstelate, numit aşa după ornamentele în relief din ipsos

reprezentând stele, de pe tavanul încăperii din palatul Westminster, unde

se întrunea în mod obişnuit. Acest tribunal a audiat zeci de mii de cazuri

în timpul domniei reginei Elisabeta, toate fiind aduse aici de reclamaţiile

care au preferat consiliul în locul sistemelor de drept civil. Camera

Înstelată a devenit „populară” pentru că acest tribunal pe care îl

reprezenta, ca şi alte tribunale de drept exclusiv, cum ar fi Curtea de

Interpelări (Courts of Requests), care fusese înfiinţată pentru acele

persoane care nu îşi puteau permite costurile unui proces judecat în alte

părţi, îşi întemeia verdictele pe dreptul natural – termenul juridic

corespunzător fiind „echitate” – şi nu pe un precedent juridic, aşa cum se

întâmpla în judecătoriile de drept civil. Faptul că exista o mică

1 Michel Duchein, op. cit., p. 217.2 Keith Randell, op. cit., pp. 54-55.

- 2 -

probabilitate de blocare a cazului datorită specificităţii lui şi perspectiva

costurilor reduse de judecată, generată de timpul mai scurt care era

necesar, le-a dat, se pare, încredere celor care căutau sprijin în justiţie ca

urmare a unei nedreptăţi suferite. Pe de-o parte durata mai mică a

proceselor de la tribunalele cu drepturi exclusiviste era un scop conştient

asumat de cei care erau partizanii sistemului din „Curţile de

Echitate”(Equity Courts), iar pe de altă parte ea se datora faptului că

oamenii legii nu mai pierdeau mult timp analizând cazuri din trecut pentru

a evidenţia precedente.1

Aproape toţi cei aproximativ 500 de avocaţi de drept civil, care au

judecat cel puţin un caz în timpul reginei Elisabeta, au detestat profund

„Curţile de Echitate”. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă ei au considerat că

s-a atentat la interesele lor personale, pentru că mai toate cazurile

preluate de „Camera Înstelată” însemnau mai puţine cazuri pentru ei.

Erau, însă, în joc şi interese publice. Avocaţii de drept civil susţineau că

erau discutabile concepţia de justiţie promovată de curţile de echitate,

pentru că nu mai exista nimic care să limiteze prejudecăţile celor care

dădeau verdicte, aşa cum se întâmpla în tribunalele de drept civil. Se pare

că în mod justificat ei susţineau că procedurile folosite de „Camera

Înstelată” se întorceau împotriva intereselor inculpaţilor: de aici,

susţineau ei, popularitatea de care se bucurau tribunalele de drept

exclusiv în rândul reclamaţilor.2

3. Religia

Convertirea Angliei la protestantism, ale cărei origini pot fi găsite în

vremea lui Wycliffe, a avut loc în chip substanţial în timpul lungii domnii a

Elisabetei. Când s-a urcat pe tron, marea masă a poporului şovăia între

mai multe opinii şi partidul anti-catolic încă mai era alcătuit atât din

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 413.2 Keith Randell, op. cit., p. 56.

- 2 -

anticlericali, cât şi din protestanţi. Când regina murit, majoritatea

englezilor se socoteau protestanţi înflăcăraţi şi un mare număr dintre ei

duceau o viaţă religioasă întemeiată pe Biblie şi pe Cartea de rugăciuni.1

La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la naţional-

catolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parlamentul votă, pentru a

doua oară, Actul de supremaţie, care abolea puterea papală, şi Actul de

uniformizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni

şi slujba în limba vorbită de popor.

În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituală a papei

devenea pasibil de confiscarea averii. Refractarul se făcea vinovat de

înaltă trădare. Această legislaţie introduse în limba engleză două cuvinte

noi: recuzanţii, adică acei care refuzau să presteze jurământul;

urmăritorii, cei care formau banda de spioni şi informatori, conduşi de

Richard Topcliffe, şeful serviciului însărcinat să-i aresteze pe papistaşi şi

pe puritani. Cel mai celebru urmăritor din Warwickshire a fost Sir Thomas

Lucy, geniul rău al familiei Shakespeare.2

În 1563 fură adoptate cele Treizeci şi nouă de articole, care trebuiau

să rămână credo-ul anglicanilor. Protestantismul lor moderat coincidea

aproape cu dorinţele naţiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situaţia

religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia că aproximativ a

treizecea parte a naţiunii era formată din catolici zeloşi, dar că patru

cincimi din ea ar redeveni catolici fără scrupule dacă s-ar restabili

legalmente catolicismul, deşi erau incapabili să se revolte dacă nu se

restabilea. În fapt, când coroana şi parlamentul restabiliră anglicanismul,

din opt mii de preoţi, şapte mii au acceptat schimbarea, cu toate că două

mii dintre cei mai fervenţi protestanţi fuseseră alungaţi sub domnia

reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu că englezii ar fi fost

nereligioşi, ci că mulţi dintre ei doreau să se păstreze ceremoniile catolice

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 417.2 Adrian Nicolescu, op. cit. p. 401.

- 2 -

suprimându-se în acelaşi timp folosirea limbii latine şi dominaţia papei. Cu

excepţia situaţiei din câteva familii, puţin numeroase, de catolici fervenţi,

devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios.1

La începutul domniei cripto-catolicii nu fură de loc tulburaţi. Li se

cerea numai să participe la slujba anglicană; dacă lipseau, trebuiau să

plătească o amendă de doisprezece penny. În numeroase domenii se ţinea

ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea

vreunui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din

vecinătate. Ţăranii şi servitorii erau complici. Şi ei regretau vremea fraţilor

„când patruzeci de ouă se vindeau cu un penny şi când un oboroc de grâu

din cel mai bun costa paisprezece penny". Dacă Elisabeta ar fi fost

atotputernică, s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Avea la curtea ei

cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. Ea nu voia nici

inchiziţia protestantă, nici tortura pentru sondarea conştiinţelor. Dar

miniştrii ei, mai sectari decât regina, porunciră condamnarea la închisoare

a refractarilor.2

Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o

condamnare la moarte. În unele biserici preoţii continuau să poarte stihar

alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu verighete. Aproape

pretutindeni se păstrau vitraliile romane ca să se evite cheltuielile; erau

înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Spiritul de economie şi

nepăsarea îşi dădeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.3

Trei fapte i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se arate

mai severi şi să forţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului

Bartolomeu din Franţa; al doilea, o bulă de excomunicare a reginei,

lansată de papa Pius al V – lea, într-un moment foarte inoportun; al

1 André Maurois, op. cit., p. 324.2 Ibidem.3 Keith Randell, op. cit., p. 61.

- 2 -

treilea, înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, ca acela de la Douai,

destinate să pregătească recucerirea Angliei de către catolicism.4

A excomunica pe suverană însemna a dezlega pe supuşii catolici de

fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar

fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În decembrie

1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o

întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie

păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de

suflete, nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea

cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va

păcătui, dar va dobândi şi merite". Începând din 1570 au fost executaţi în

Anglia preoţi catolici, precum şi laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înaltă

trădare. Mulţi dintre cei care au fost astfel spânzuraţi sau sfârtecaţi, în

cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale

oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang, tăiate în bucăţi şi apoi

aruncate într-un cazan cu catran clocotind, fuseseră nevinovaţi sau chiar

nişte sfinţi. Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însuşi

Burghley a trebuit să mărturisească că era „un giuvaer al Angliei" şi a

cărui singură crimă a fost că a umblat deghizat din casă în casă predicând

şi celebrând liturghia. El a murit spunând că se roagă pentru regină.

„Pentru care regină?", ţipau spectatorii. „Pentru Elisabeta, regina voastră

şi regina mea, căreia îi doresc domnie lungă şi liniştită şi toată

prosperitatea". Astfel, deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă, numărul

victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi sub

domnia reginei Maria. Consiliul ei a poruncit executarea a o sută patruzeci

şi şapte de preoţi, a patruzeci şi şapte de gentilomi, a unui mare număr

de oameni din popor şi chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu

înseamnă că n-au fost prigoniţi. Tatăl lui Shakespeare, John Shakespeare,

este unul din exemple, deoarece era catolic, şi textul testamentului său 4 Radu Manolescu, op. cit., p. 434.

- 2 -

nu-i decât traducerea unui formular adus din Roma de Campion şi

recomandat preoţilor iezuiţi de către cardinalul arhiepiscop al Milanului.1

Geneva nu era mai bine tratată decât Roma şi calvinismul care s-a

răspândit atunci în Anglia, unde a dat naştere puritanismului, n-a fost mai

puţin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele

vestigii ale ceremonialului roman şi să suprime toate ierarhiile care

aminteau de „Babilon". Ei nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani, făceau

paradă de marea lor aversiune faţă de vicii şi de admirabilul zel pentru

religie. Ei doreau să reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie şi

să impună guvernarea Angliei de către „Patriarhii bisericii”. Dacă ar fi

putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, „ochi

pentru ochi, dinte pentru dinte”, precum şi pedeapsa cu moartea pentru

hulă, sperjur, nerespectarea sabatului, adulter şi depravare.2 Puritanismul

acesta fanatic neliniştea pe regină, pe episcopi şi pe cei mai rezonabili

dintre credincioşi, dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. În zadar

episcopii propuseră, în parlamentul din 1593, să se ia măsuri riguroase

împotriva puritanilor; legea nu fu votată. „Aceştia sunt într-adevăr

oamenii Domnului - spuneau oratorii. - Sunt sincerii şi adevăraţii săi

profeţi”. Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu că nici măcar profeţii

aceştia nu puteau să i-l umbrească; pioasa lor demagogie avea să devină

mai periculoasă pentru urmaşii ei.3

În politica internă dusă sub domnia Elisabetei au existat două etape.

În timpul primilor doisprezece ani, deşi Cartea de rugăciuni era singurul

ritual autorizat de lege, romano-catolicii nu erau persecutaţi, în afară de

faptul că li se aplicau amenzi moderate, încasate sporadic, dacă lipseau de

la slujba anglicană. În această perioadă nimeni nu a fost executat din

motive religioase şi mare parte din cultul romano-catolic era tolerat de

autorităţi, chiar şi la unele persoane cu înalte funcţii în stat. Dar când, în 1 André Maurois, op. cit., p. 325.2 Michel Duchein, op. cit., p. 471.3 André Maurois, op. cit., p. 327.

- 2 -

1570, papa a excomunicat-o pe regină şi i-a absolvit de supuşii ei de a-i

datora supunere, a început a doua perioadă şi foarte curând lucrurile s-au

înăsprit. Iezuiţi veniţi din afara graniţelor străbăteau insula, trecând

deghizaţi din conac în conac, răspândind noul zel al Contra-Reformei din

Europa. Misiunea iezuiţilor era religioasă, dar, dacă avea să reuşească,

consecinţele ei politice trebuiau să fie detronarea reginei şi sfârşitul a tot

ce îndrăgise inima noii Anglii, în ţară şi peste mări.1

CAPITOLUL III

ELISABETA I ŞI MARIA STUART

În a doua jumătate a secolului al XVI – lea, monarhia engleză a avut

de rezolvat o problemă politică importantă de care depindea desăvârşirea

1 Keith Randell, op. cit., p. 63.

- 2 -

statului naţional englez, anume lichidarea rezistenţei de mai multe veacuri

a Scoţiei faţă de politica de unificare întreprinsă de statul englez, ceea ce

făcuse să devină în vremea Tudorilor focarul tuturor manifestărilor

îndreptate împotriva monarhiei absolute engleze, adăpostind pe revoltaţi,

uneltind pe continent cu Spania şi Franţa.1

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă

de regii englezi. Brutală, nedisciplinată, nobilimea scoţiană rămânea cu

totul feudală. La putere era dinastia regilor Stuarţi, care descindeau, prin

Robert the Stewart, din familia Bruce. Această dinastie se sprijinea pe

biserica catolică şi pe alianţa cu Franţa, ceea ce nu putea să nu

neliniştească Anglia.2 Stuarţii, tot atât de cultivaţi ca şi dinastia Tudorilor,

interesaţi de teologie, de poezie, de arhitectură şi chiar de farmacie, nu

ascundeau sub această strălucitoare aparenţă un bun-simţ realist, ca verii

lor din Anglia. Henric al VII – lea al Angliei îi dăduse în căsătorie lui Iacob

al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. „Nu vă temeţi - l-au întrebat

sfetnicii săi - că prin această căsătorie coroana Angliei va încăpea în

mâinile unui scoţian? - În cazul acesta - răspunse el - Scoţia va fi anexată

Angliei". Margareta Tudor a dat naştere lui Iacob al V – lea Stuart, şi din

căsătoria lui Iacob al V – lea cu franceza Maria de Guise s-a născut Maria

Stuart, care a venit pe lume puţin timp înaintea morţii tatălui său,

trezindu-se, încă din leagăn, regina unui popor crâncen. Mama sa, Guise,

regenta Scoţiei, o crescuse în Franţa, unde devenise o tânără cu obrazul

prelung şi palid, ai cărei ochi frumoşi îi plăcură delfinului Francisc. Abia se

căsătoriseră când socrul ei, Henric al II – lea, muri, astfel că Maria Stuart,

regina Scoţiei, se văzu şi regina Franţei. Or, ea era, ca rudă de sânge a

dinastiei Tudor, cea mai apropiată moştenitoare a tronului Angliei - şi

poate chiar regina Angliei, dacă Elisabeta era considerată bastardă. Îşi

poate imagina oricine importanţa pe care o dădea întreaga Europă

1 Radu Manolescu, op. cit., p. 433.2 André Maurois, op. cit., p. 336.

- 2 -

faptelor şi sentimentelor acestei tinere femei, suverană peste trei regate.

În 1560, soţul ei, tuberculos, muri de o boală de urechi; facţiunea Guise

pierdu în Franţa toată puterea şi Maria Stuart trebui să se întoarcă în

Scoţia.1

Ea trebuia să domnească peste o ţară foarte puţin făcută ca s-o

primească. Noua religie reformată exercitase o atracţie imediată şi asupra

poporului scoţian, căruia, sărac şi sobru, nu-i plăcuse niciodată modul de

viaţă feudal al episcopilor catolici, şi asupra nobililor scoţieni, care,

ademeniţi de pilda englezilor, râvneau să prade mănăstirile. O serie de

revoluţii şi contrarevoluţii religioase se terminase, graţie sprijinului

Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregaţiei Domnului,

asociaţie semipolitică, semireligioasă, în care erau reprezentaţi poporul,

biserica şi nobilii, aceştia din urmă făcându-şi jocul sub titlul de lorzi ai

congregaţiei. Cardinalul fusese mutilat şi aruncat pe fereastră din palatul

său din Saint-Andrews.2

Un jurământ solemn, sau covenant, prestat şi respectat cu

seriozitatea caracteristică acestei seminţii, legase între ei şi cu Dumnezeu

pe toţi protestanţii Scoţiei. Adevăratul stăpân al Scoţiei era, pe vremea

reîntoarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin

forţa şi îngustimea credinţei sale şi a cărui bolovănoasă elocvenţă biblică

plăcea compatrioţilor săi. Knox fusese preot catolic, apoi anglican. El este

acela care l-a constrâns pe Cranmer să suprime îngenuncherea în Prayer

Book, ediţia a doua. După moartea cardinalului a fost făcut prizonier la

castelul din Saint-Andrews de către trupele franceze trimise în ajutorul

acestuia şi a stat nouăsprezece luni pe galerele regelui Franţei. Pe vremea

Mariei Tudor trăise la Geneva şi fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina

calvinistă. Ca şi Calvin, Knox credea în predestinaţie; el gândea că

adevărul religios trebuie căutat numai în scripturi, fără amestecul nici unei

1 Ibidem, p. 337.2 Ştefan Zweig, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993, p. 56.

- 2 -

dogme introduse de oameni; cultul trebuia să fie auster, fără pompă şi

fără icoane; instituţia calvinistă „Patriarhii bisericii" trebuia să înlocuiască

pe episcopi şi arhiepiscopi; în fine, că el, John Knox, era unul din aleşi şi

inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-i de toate acestea pe scoţieni,

făcuse din Kirk-a scoţiană o biserică presbiteriană, fără ierarhie, cu totul

democratică. În fiecare parohie credincioşii îşi numeau pastorii lor şi, în

adunările generale ale bisericii, pastorii şi laird-ii laici şedeau alături.

Alianţa dintre squires şi orăşeni în vederea controlului asupra coroanei,

alianţă care în Anglia se încarnase în parlament, luă în Scoţia forma unei

adunări ecleziastice. Aici biserica era statul.1

John Knox avea mai multe motive puternice s-o urască pe Maria

Stuart. Era catolică, şi Knox strivea sub pioasa sa furie pe „femeia

cardinal”, era femeie, şi el scrisese în timpul Mariei Tudor şi Mariei de

Guise un pamflet împotriva reginelor şi a regentelor: The First Blast of the

Trumpet against the monstruous Regiment of Women; în sfârşit, ea

fusese regina Franţei, şi Knox nu cunoscuse din Franţa decât ocnele sale.2

Aflând de moartea lui Francisc al II – lea, a spus: „Dumnezeu ne-a pri-

lejuit o veselă mântuire, căci soţul suveranei noastre a murit de o boală

de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut să audă niciodată

adevărul”. În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scoţia, debarcă, o

ceaţă deasă acoperea portul. „Însăşi faţa cerului ne arată destul de

limpede - a spus Knox - ce ne aduce în ţară femeia aceasta". Ea aducea

tinereţe, graţie, poezie; a găsit violenţă, fanatism şi ură.3

Supuşii săi o primiră mai întâi cu mari demonstraţii, dar aceste

demonstraţii înseşi erau făcute s-o sperie pe tânăra femeie. Sub ferestrele

sale s-au cântat toată noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul

se înălţaseră podiumuri pe care se reprezentau, în tablouri vesele, idolatri

arşi de vii pentru păcatele lor. În prima duminică, când regina puse un 1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 383.2 André Maurois, op. cit., pp. 338-339.3 Michel Duchein, op. cit., p. 196.

- 2 -

preot să citească liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau să-l ucidă.

Maria, cu o răbdare surprinzătoare la o tânără de optsprezece ani, câştigă

încetul cu încetul teren. Vorbea puţin, participa la lucrările Consiliului

ocupându-se cu un lucru de mână şi, prin farmecul ei, cucerea pe unii

nobili protestanţi. Chiar şi pe John Knox l-a primit cu bunăvoinţă. În

schimb, el i-a vorbit de datoria oricărui supus de a se răscula împotriva

unui principe nelegiuit, aşa cum ne arată Biblia că s-a întâmplat cu Isaia şi

Iezechia, Daniil şi Nabucodonosor, dându-i şi multe alte exemple

preţioase. Ea nu întâlnise niciodată un profet; şi a rămas uluită şi, desigur,

consternată.1

„Văd că supuşii mei - i-a spus ea cu tristeţe - vă ascultă pe

dumneavoastră, şi nu pe mine”. El îi răspunse că se mărginea să ceară

prinţului şi poporului să asculte amândoi de Dumnezeu. Apoi îi ţinu o

predică cu privire la liturghie, ceremonie care, afirmă el, nu este

prevăzută în scripturi. Ea nu era teologă, dar i-a dat un răspuns

fermecător: „Dacă acei pe care i-am ascultat altă dată ar fi aci, v-ar

răspunde ei”. Knox plecă, urându-i să reuşească tot atât de bine în Scoţia

precum Debora „în comunitatea fiilor lui Israil”.2

Raporturile dintre Maria şi Elisabeta erau complexe. La conflictele

politice se adaugă şi gelozia feminină. Când veni la Londra Melville,

ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă ca să-l

seducă. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută,

întrebându-l dacă şi Maria cântă atât de frumos; dansă în faţa scoţianului

şi spuse că-i sigură că Maria nu dansa atât de graţios; voi să ştie dacă

părul ei blond roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei.

Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă

dintre reginele Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei.

Elisabeta îl mai întrebă cine era mai înaltă dintre ele două. Maria Stuart,

1 Ştefan Zweig, op. cit., p. 78.2 André Maurois, op. cit., p. 340.

- 2 -

desigur. „Atunci - spuse Elisabeta - e prea înaltă". John Knox ar fi găsit în

aceste vorbe ale unui şef de stat argumentele împotriva „monstruoasei

guvernări a femeilor". Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o mască

agreabilă. În problema succesiunii rămase neclintită. Ea nu putea admite

ca regina Scoţiei să-şi spună regina Angliei, nici să pună alături pe stema

ei cele două regate, chiar dacă Maria nu lua nici o măsură pentru a-şi

valorifica drepturile.1

O astfel de pretenţie ar fi putut submina în mod periculos loialismul

catolicilor englezi, şi asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a

catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scoţia. Dacă Maria s-ar

căsători cu un prinţ catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o

nouă Maria Tudor. În schimb, dacă Maria Stuart voia să se lase măritată

cu un protestant englez, ales de Elisabeta, aceasta era gata să declare că,

după moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei şi că o va sprijini cu

sfaturile sale.2

Între cele două regine începu o corespondenţă amicală, în care

Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o copleşea pe vară-sa cu proverbe

pline de tâlc: „Ocoleşte tufişurile, s-ar putea ca un spin să te înţepe în

călcâi... Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o". Sfaturi

banale, dar poate utile, căci Maria, după ce dovedise la început atâta răb-

dare, se lăsa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o

judece „cu o autoritate atât de severă ca şi cum ar fi făcut parte din

Consiliul Privat al lui Dumnezeu", predică împotriva eventualei căsătorii a

reginei cu un papistaş, îl chemă la dânsa şi-i vorbi mult şi cu violenţă.

„Am suportat - spuse ea - felul dumneavoastră aspru de a vorbi împotriva

mea şi a unchilor mei. Am încercat să vă fiu pe plac prin toate mijloacele

posibile. V-am primit ori de câte ori aţi avut pofta să mă admonestaţi. Şi

totuşi, nu pot să trăiesc în pace cu dumneavoastră. Jur în faţa lui

1 Ian B. Cowan, The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London, 1972, p. 52. 2 G. M. Trevalyan, op. cit., p. 384.

- 2 -

Dumnezeu că voi fi într-o zi răzbunată". În clipa aceea cuvintele i s-au

pierdut în hohote de plâns şi pajul abia găsi atâtea batiste câte-i fură de

trebuinţă ca să-şi şteargă ochii.1

Puţine femei au dreptul la mai multă indulgenţă decât Maria Stuart,

aruncată atât de tânără şi fără sfetnici credincioşi, într-o vreme

romanţioasă şi brutală, printre nobili fără scrupule şi predicatori inumani.

Curajul ei a ajutat-o să câştige în prima etapă. Îndată ce lăsă femeia din

ea să aibă prioritate faţă de suverană, începu să adune greşeli peste

greşeli. Că a refuzat să-l ia de bărbat pe Leicester, pe care i-l

recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o poftă să culeagă pe foştii

curtezani ai verişoarei sale şi, de altfel, Leicester ar fi fost un rege

nepriceput. Darnley, pe care-l alese ea, era şi mai nepriceput; e drept că

şi el descindea din familia Tudor şi trupul său tânăr nu era lipsit de graţie,

dar avea un suflet josnic, o inimă laşă, îl apucau furii subite, şi Maria se

plictisi de el tot atât de repede cum se îndrăgostise. Maria comise atunci

nebunia de a-şi lua drept sfetnic un mic muzicant italian, venit în Scoţia o

dată cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la

curte, exasperaţi că un parvenit e preferat în locul lor, jurară să se

răzbune. Împreună cu Darnley, puseră la cale o conspiraţie pentru a se

descotorosi de Rizzio şi-l uciseră chiar în faţa Mariei, pe când lua cina cu

ea. Peste trei luni ea dădu naştere unui băiat care avea să fie Iacob al VI

– lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei şi despre care se spunea atunci că e

copilul lui Rizzio. Situaţia Mariei devenea insuportabilă. Îl ura pe bărbatul

său Darnley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic dintre seniorii scoţieni,

pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise, şi pe care toată

Scoţia îl dispreţuia. Bothwell pregăti uciderea regelui. Lucru cert este că

regina l-a instalat pe Darnley, care era bolnav, într-o casă izolată la ţară,

în apropierea Edinburgului, la Kirk-o'Field; ea îl părăsi seara; în cursul

nopţii casa sări în aer, şi Darnley fu găsit mort în grădină. Nimeni nu se 1 André Maurois, op. cit., p. 341.

- 2 -

îndoia de vinovăţia lui Bothwell. Regina, trei luni după uciderea bărbatului

său, se căsători cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia

publică, chiar în secolul al XVI – lea.1

Papa, Spania, Franţa, toţi prietenii o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni

se răsculară. După un scurt conflict, Bothwell, destul de laş, fugi, iar Maria

fu readusă la Edinburg, ca prizonieră, de soldaţii care strigau: „La rug cu

târfa!”. Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, istoria ei

dovedind, spunea ambasadorul veneţian, că „treburile statului nu

constituie o meserie pentru o femeie”.2

Ar fi fost, desigur, executată dacă Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre

marea desperare a lui Cecil şi a lui Walsingham, care nu-şi puteau explica

politica stăpânei lor decât prin oroarea pe care o avea faţă de rebelii

scoţieni şi prin dorinţa de a nu oferi supuşilor un spectacol şi un exemplu

de regină decapitată. În sfârşit, după zece luni şi jumătate de captivitate

la Loch Leven, Maria fugi călare, în 1568, şi ajunse în Anglia. Ce avea să

facă Elisabeta? Trebuia să tolereze în regatul său prezenţa unei pre-

tendente atât de periculoase? Niciodată această mare artistă a ezitării n-a

şovăit vreme atât de îndelungată. Consilierii săi ar fi tratat-o pe Maria fără

nici o milă. O cerea raţiunea de stat. John Knox scria: „Dacă nu veţi lovi la

rădăcină, ramurile care par moarte vor înmuguri din nou”. Maria ceru ca

Elisabeta să deschidă o anchetă asupra actelor comise de rebelii scoţieni;

Elisabeta acceptă, dar ordonă membrilor comisiei să extindă ancheta şi cu

privire la moartea lui Darnley, pentru ca, spunea ea, să nu mai apese nici

o bănuială asupra „sorei sale".3

Nişte scrisori care dovedeau vinovăţia Mariei, faimoasele „scrisori din

casetă”, fură invocate împotriva reginei Scoţiei. Aceasta spuse că scrisorile

erau false. Membrii comisiei, prudenţi, declarară că ancheta nu dovedise

nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o reţinu ca 1 Ibidem, p. 342.2 Ştefan Zweig, op. cit., p. 94.3 André Maurois, op. cit., p. 343.

- 2 -

prizonieră şi nu poate fi de loc blamată, căci nefericita regină a Scoţiei

fusese şi continua să fie implicată în toate conspiraţiile. Faţă de numărul

comploturilor ale căror fire le-a ţinut Maria, blândeţea Elisabetei stârneşte

admiraţie. Pentru Maria Stuart s-au răsculat catolicii din nord, pentru ea a

murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât şi Franţa, pe ducele

d'Alençon, ca şi pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva

Elisabetei prin intermediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru

capul ei; Walsingham nu-i spunea altfel decât the bosom serpent (Şarpele

adăpostit la sân). E în afară de orice îndoială că Elisabeta ar fi avut zeci

de motive serioase ca să ordone executarea frumoasei sale verişoare. Dar

a refuzat.1

După o atât de lungă captivitate, papa şi biserica uitaseră că Maria se

făcuse vinovată de adulter, poate şi de omucidere, şi din nou îşi puneau în

ea mari speranţe. Bunii protestanţi se nelinişteau de scadenţa atât de

apropiată. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat

corespondenţa. După douăzeci de ani de captivitate, ea se ţinea încă de

„planul ei”, care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 părea

că se apropie un război cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea

Walsingham, înainte de a se angaja, să se suprime cauzele primejdiei

dinăuntru. Un agent provocator se însărcină s-o atragă pe Maria într-o

capcană. S-a lăsat prinsă fără ezitare. Un grup de tineri puseseră la cale

uciderea Elisabetei, şeful lor trimise Mariei o scrisoare, fireşte

interceptată, în care o încunoştinţa de asasinat şi-i cerea părerea.

Duşmanii Mariei aşteptau plini de nelinişte răspunsul ei. N-au fost

dezamăgiţi. Ea aproba omorul şi le dădea chiar sfaturi ucigaşilor.

Walsingham triumfa. Maria fu judecată la Fotheringhay şi fu găsită

vinovată în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei execuţie.

Chiar şi fiul ei Iacob nu uita că moartea Mariei îi asigura tronul Angliei.

1 Ştefan Zweig, op. cit., p. 187.

- 2 -

„Religia mea m-a făcut să urăsc întotdeauna comportarea ei, deşi onoarea

mă obliga să-i apăr viaţa..." Elisabeta ezita şi acum. În cele din urmă

semnă ordinul de execuţie. Călăul se văzu silit să repete de trei ori

lovitura de sabie, pentru a-i tăia capul (8 februarie 1587). Tragediile din

tinereţe ale Mariei Stuart fuseseră uitate, şi în ochii catolicilor a devenit o

sfântă.1

Sfârşitul tragic al unei regine la mâna căreia aspiraseră Frederik al II

– lea al Danemarcei, Don Carlos al Spaniei (fiul lui Filip) şi chiar Carol al

IX – lea al Franţei a cutremurat întreaga Europă catolică. Fiul ei, Iacob,

protestază energic (pentru a-şi salva onoarea) dar nu întreprinde nimic

concret, primind în schimb subsidii şi promisiuni reînnoite privind coroana

Angliei.2

CAPITOLUL IV

POLITICA EXTERNĂ

1. Relaţiile cu Spania

Politica externă dusă de britanici în ultima perioadă a domniei lui

Henric al VIII – lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii

protestanţi din Germania, ca urmare a acţiunii reformatoare întreprinsă

1 André Maurois, op. cit., pp. 344-345.2 Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 377-378.

- 2 -

de Rege. Orientarea politică şi-a găsit exprimarea într-o legătură

matrimonială, prin căsătoria regelui cu Ana de Clèves (1540), cumnata

electorului de Saxa.1

Alianţa cu Spania a atins punctul culminant în vremea Mariei Tudor,

care, în anul 1554, s-a căsătorit cu Filip al II – lea, regele Spaniei,

realizându-se astfel o uniune dinastică. Bizuindu-se pe această colaborare

politică, ale cărei urmări se şi vedeau în Anglia prin întărirea reacţiei

catolice, regina a redeschis războiul cu Franţa (1557), o încercare

nereuşită de redobândire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu

pierderea portului Calais (1558), ultima bază de debarcare a englezilor în

Franţa.2

Pentru guvernul Mariei pierderea Calais-ului a fost umilitoare. Părea

că această pierdere expunea Anglia pericolului de a-şi subordona politica

externă nevoilor Spaniei. La tratativele de pace de la Cateau-Cambrésis,

Anglia nu a fost într-o poziţie favorabilă. Exista pericolul ca francezii să

conteste legitimitatea Elisabetei la tron ş să se ridice pretenţii din partea

rivalei sale, catolica Maria Stuart, regină a Scoţiei şi soţie a lui Francisc I,

moştenitorul coroanei Franţei.

Întâmplarea a făcut ca Henric al II – lea al Franţei să fie mult mai

interesat de menţinerea păcii decât de urcarea pe tronul Angliei a nurorii

sale. Ceea ce nu însemna că el era dispus să retrocedeze Calais-ul, ci că

era totuşi dispus să-i lase pe englezi să-şi salveze reputaţia. În concluzie

s-a căzut de acord ca Franţa să păstreze oraşul timp de opt ani. După

acest interval, Anglia urma să-l recupereze – ceea ce era puţin probabil –

sau să primească despăgubiri băneşti – ceea ce era la fel de puţin

probabil. Anglia, mai mult ca sigur, nu avea să primească însă nici oraşul,

nici despăgubirile.

1 Camil Mureşan, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 28.2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435.

- 2 -

Semnarea tratatului a fost o mare uşurare pentru englezi, dar nu

acelaşi lucru se poate spune despre prietenia ameninţătoare care părea să

se înfiripe între Franţa şi Spania după Cateau-Cambrésis.1

Anul 1559 a adus două evenimente foarte importante şi foarte

tensionate pentru evoluţia ulterioară a politicii externe. Primul a fost

ridicarea Lorzilor Congregaţionişti împotriva Mariei de Guise, regnta

catolică din Scoţia, iar cel de al doilea mare eveniment a fost moartea lui

Henric al II – lea şi încoronarea tânărului Francisc al II – lea.2

Prin 1560, relaţiile anglo-spaniole nu erau deloc sincere şi cordiale –

ceea ce este explicabil. Acest lucru nu este surprinzător, ţinând cont de

apartenenţa la relogii total diferite. Dar suspiciunea comună faţă de Casa

de Guise a fost suficientă ca să păstreze o prietenie rezonabilă între cele

două puteri. Acesta este şi motivul pentru care Filip al II -lea a insistat pe

lângă Papă să nu o excomunice pe Elisabeta. Era de preferat o regină

Tudor protestantă pe tronul Angliei unei regine Stuart catolice.

Un pericol potenţial pentru relaţiile anglo-spaniole îl reprezenta

importanţa Ţărilor de Jos pentru bunăstarea Spaniei. În 1566, Filip al II

-lea s-a confruntat cu o rebeliune serioasă în zonă. În mod semnificativ,

cauza ei principală a fost tendinţa regelui spaniol de a trata aceste

provincii ca pe nişte colonii. Oficialii spanioli subminau, se pare,

autoritatea tradiţională a marii nobilimi din Consiliul de Stat, care

guvernau în provincii. Dacă această tentativă de centralizare era odioasă

în ochii nobililor şi a notabilităţilor din oraşe, ea era la fel de odioasă şi în

ochii englezilor – mai ales după ce Filip a trimis o armată sub conducerea

ducelui de Alba pentru a reprima rebeliunea, în 1567. Trupe spaniole în

porturile Ţărilor de Jos şi un comandant militar cu o reputaţie

îngrijorătoare, ce avea mână liberă să facă aproape orice pentru a

1 John Warren, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 117.2 Ibidem, p. 118.

- 2 -

distruge erezia erau perspective de natură să-i sperie pe cei mai calmi

dintre consilierii Elisabetei.1

În 1568, rebelii din provincii au suferit numeroase înfrângeri. Doi

dintre conducătorii lor, Horn şi Egmont, au fost executaţi. Alţii, inclusiv

Wilhelm de Orania, au fost înfrânţi în luptă de Alba. Elisabeta nu era

dispusă să angajeze forţele engleze pentru cauza rebelilor, în parte

datorită antipatiei pe care o avea în general pentru rebeliuni, în parte

pentru că Anglia nu avea forţa militară necesară să înfrunte un

comandant de talia lui Alba într-o bătălie deschisă. Regina învăţase în

urma dezastrului din Franţa din 1563-1564 că, trimiţând un mic corp

expediţionar care să sprijine teoretic o revoltă dreaptă şi practic propriile

ei interese, nu avea şanse să învingă.2

Mulţi dintre membrii Consiliului de Coroană au întrezărit, cu

siguranţă, ce ocazie splendidă pentru a da o lovitură finanţelor spaniole s-

a ivit în noiembrie 1568, când corăbiile spaniole lovite de furtună şi

urmărite de piraţi s-au adăpostit în porturile din Dover şi Cornwall. La

bordul lor se aflau 400 000 de florini, destinaţi armatei lui Alba, de care,

în final, regina s-a hotărât să profite personal. Nu a dorit să intre într-un

conflict serios cu Filip al II – lea, ci a dorit să-i îngreuneze cât mai mult

situaţia lui Alba, dar confiscările de nave nu erau deloc neobişnuite în

epocă şi de aceea regina nu se aştepta la repercusiuni grave. Nu a

anticipat, în orice caz, reacţia exagerată a irascibilului De Spes, noul

ambasador al lui Filip. Acesta îl îndemnase în cei mai duri termeni pe Alba

să captureze corăbiile şi proprietăţile engleze din Ţările de Jos – înainte

chiar ca Elisabeta să-şi anunţe hotărârea de a confisca navele. Alba i-a

urmat sfatul, deşi fără tragere de inimă, iar englezii au ripostat confiscând

proprietăţile spaniole din Anglia.3

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 402.2 Camil Mureşan, op. cit., p. 29.3 John Warren, op. cit., p. 117.

- 2 -

Elisabeta i-a îndemnat, totodată, pe piraţii englezi să atace corăbiile

spaniole împreună cu Cerşetorii Mărilor din Ţările de Jos. Era perioada în

care Anglia şi Franţa explorau posibilitatea unei alianţe şi încheiau tratatul

de la Blois.1

Relaţiile anglo-spaniole nu erau însă în mod deschis ostile. Prin

1573, reprezentanţii lui Alba şi ai Elisabetei au semnat un tratat

(Convenţia de la Nymegen) care prevedea reluarea schimburilor

comerciale dintre cele două ţări. Guvernul englez a încetat, de asemenea,

să sprijine raidurile îndreptate împotriva navelor spaniole din Indii.2

Politica externă a Elisabetei era dictată de împrejurările imediate;

iar în aceste circumstanţe, cea mai bună era o neutralitate declarată. Se

evita astfel, cel puţin, confruntarea cu Spania.

O schimbare subtilă a politicii externe engleze a apărut în 1575,

când, în loc să-şi păstreze neutralitatea şi imparţialitatea, Elisabeta s-a

oferit să fei mediator în negocierile dintre Orania şi spanioli. Ea a sugerat

un compromis: să se garanteze redarea „libertăţilor” provinciilor iar în

schimb rebelii să accepte conducerea habsburgică. Astfel, Anglia ar fi fost

în siguranţă şi antipatia reginei pentru orice formă de rebeliune ar fi fost

satisfăcută. Această modificare de atitudine era răspunsul la o anumită

schimbare survenită în situaţia politică şi militară.3

Pentru o vreme a existat părerea că o nouă ofensivă spaniolă putea

fie să-i zdrobească pe rebeli, fie să-i silească să ceară ajutor militar

francezilor: oricare dintre aceste variante era profund îngrijorătoare din

punctul de vedere al englezilor. Situaţia a cunoscut o nouă răsturnare în

1576, când armata spaniolă neplătită s-a răzvrătit, a jefuit oraşul Antwerp

şi şi-a ridicat împotrivă toate provinciile Ţărilor de Jos. În replică, Statul al

1 André Maurois, op. cit.,p. 330.2 Camil Mureşan, op. cit., p. 29.3 Ibidem.

- 2 -

Major al Ţărilor de Jos s-a întrunit şi a cerut îndepărtarea trupelor

spaniole şi restituirea „libertăţilor” provinciilor.1

Termenii în care a fost concepută această cerere, cunoscută sub

numele de „Pacea de la Ghent”, erau exact cei pe care îi dorise Elisabeta.

În semn de aprobare, ea a oferit imediat un împrumut de 100 000 de lire

Statului Major, pentru cazul în care spaniolii ar fi refuzat să accepte

condiţiile.

Spania nu avea de fapt posibilitatea să refuze. Noul Guvernator

General al Ţărilor de Jos, Don Juan, a acceptat condiţiile şi a semnat

Edictul Perpetuu la începutul anului 1577, iar armata spaniolă s-a retras

din provincii. Slăbiciunea spaniolilor era însă temporară, în timp ce

neînţelegerile dintre provincii, dezbinate din motive religioase şi din

pricina unor permanente disensiuni erau o constantă. La mijlocul anului

1577, trupele spaniole erau din nou în Ţările de Jos, iar în conflict

intervenise un nou motiv de îngrijorare: pericolul unui atac francez

comandat de ducele de Anjou.

Teama Elisabetei transpare clar din faptul că a oferit nu doar un

împrumut de 100 000 de lire, ci şi trupe engleze pentru cazul în care cele

franceze ar fi intrat în luptă. A fost trimis un emisar la Filip, cu misiunea

de a-l convinge să respecte Tratatul de pace, dar, date fiind dezbinarea

dintre provincii şi faptul că acestea fuseseră învinse de spanioli la

Gembloux în 1578, şansele de reuşită erau minime, ceea ce s-a şi

întâmplat. Chiar şi aşa, Elisabeta nu şi-a trimis trupele în Ţările de Jos.

Motivele au fost diverse – nehotărârea, teama de conseciţele unui război

cu Spania, părerile contradictorii ale consilierilor.2

Spre sfârşitul anului 1578, politica externă elisabetană era total

dezorganizată. Ea urmase linia tradiţională: aceea de a împiedica o mare

putere continentală să ajungă să controleze în asemenea măsură Ţările de

1 Michel Duchein, op. cit., p. 415.2 John Warren, op. cit., p. 130.

- 2 -

Jos încât să poată să se folosească de ele ca de o bază de invazie asupra

Angliei. Nici una dintre acţiunile Elisabetei nu contribuise prin nimic la

soluţionarea problemei în acord cu interesele ţării sale. Nu reuşise decât

să se înstrăineze de Spania, fără ca în schimb să câştige încrederea

Ţărilor de Jos.1

În 1580, Filip al II – lea a invadat Portugalia; în mai puţin de un an

devenise regele Portugaliei şi comandantul unei flote splendide. Filip avea

suficiente resurse pentru a lansa un atac împotriva Angliei şi se părea că

era dispus să o facă. În 1579 şi 1580 a oferit ajutor expediţiilor în Irlanda

ce fuseseră trimise cu binecuvântarea papală. Din moment ce nu avea

nimic de câştigat nici din neutralitate, nici din medierea în Ţările de Jos.

Elisabeta s-a simţit datoare să finanţeze o intervenţie franceză sub

comanda ducelui de Anjou. Walsingham nota că regina era chiar dispusă

să accepte perspectiva înlocuirii conducerii spaniole a provinciilor olandeze

cu una franceză. Dar francezii au refuzat suveranitatea oferită de

olandezi. Se părea că Anglia va fi nevoită să suporte cheltuielile şi riscurile

unui ajutor masiv pentru provincii.2

Vestea că Filip a capturat vasele engleze ancorate în porturile

spaniole a convins-o pe Elisabeta să încheie tratatul cu olandezii. În

conformitate cu prevederile Tratatului de la Nonsuch (1585), Elisabeta a

trimis în Ţările de Jos 5 000 de pedestraşi şi 1 000 de cavalerişti. În

completarea Tratatului de la Nonsuch, o flotă condusă de Francis Drake a

fost trimisă să atace flota spaniolă din Caraibe şi să elibereze corăbiile

engleze confiscate de Filip. Totuşi, Elisabeta nu era hotărâtă să înceapă un

război cu Spania. Chiar şi în acest stadiu, ea păstrase legătura cu ducele

de Parma în speranţa unei soluţii de compromis.3

Negocierile intermitente dintre Elisabeta şi Parma n-au dus la nici un

rezultat, iar spaniolii au început pregătiri militare pentru o invazie în 1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 403. 2 Jill Kilsby, op. cit., p. 87.3 John Warren, op. cit., p. 131.

- 2 -

Anglia. S-ar părea chiar ca amestecul englezilor în Ţările de Jos să fi jucat

un rol decisiv în hotărârea lor de a ataca: dacă invazia ar fi reuşit, ar fi

lăsat provinciile fără aliaţi. De altfel, instrucţiunile lui Filip pentru

comandanţii săi militari arată că nu avea nici o intenţie să anexeze anglia

imperiului său. Condiţiile lui de pace, în cazul în care ar fi învins, erau ca

englezii să se retragă din Ţările de Jos iar catolicii din Anglia să se bucure

de mai multă toleranţă.1

Ţările de Jos au scăpat de ameninţarea lui Parma datorită, cel puţin

în parte, schimbării centrului de interes al Spaniei către proiectata invazie

în Anglia, cât şi implicării sale crescânde în afacerile tulburi ale Franţei.

Parma a primit ordin să renunţe la orice campanie în provincii şi să se

pregătească pentru fuziunea cu Armada – uriaşa flotă spaniolă, care

trebuia să protejeze traversarea ducelui din Flandra în Kent.2

Planul spaniolilor era măreţ şi ingenios. Ducele de Parma,

comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, trebuia să pregătească

un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni şi şalupe pentru

transportarea acestor soldaţi în Anglia. Dar o pedestrime ambarcată pe

şalupe fiind fără apărare, trebuia ca vasele de război sosite din Spania să

se înşiruie la punctul de trecere, gata să oprească orice bastiment inamic.

În fruntea Armadei care aducea din Spania alţi treizeci de mii de soldaţi

se afla ducele de Medina-Sidonia.3

Flota engleză era comandată de lordul Howard, care avea sub

ordinele sale pe Hawkins, Drake şi Frobisher; ea se compunea din treizeci

şi patru de nave de război construite pentru Elisabeta de către Hawkins,

tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Henric al VIII – lea, dar mai

lungi şi mai joase, şi o sută cincizeci de vase comerciale furnizate de

1 Michel Duchein, op. cit.,p. 421.2 John Warren, op. cit., p. 135.3 Michel Mollat du Jourdin, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 131.

- 2 -

porturi. Marea flotă spaniolă sosi în faţa Plymouth-ului într-o formaţie

asemănătoare cu a unei armate de uscat.1

Ducele de Medina-Sidonia avea intenţia să transforme, după uzul de

atunci, lupta navală într-o luptă de pedestrime. Ancorele cu gheare se şi

pregătiseră pentru abordaj şi invincibila pedestrime spaniolă era masată

pe „castele” când văzură flota engleză plasându-se într-o formaţiune

neaşteptată. Corăbiile lui Drake şi ale lui Hawkins defilau în şir indian, la o

asemenea distanţă că nici o armă nu putea să le atingă. Şi atunci începu

tragedia. Englezii deschiseră focul, şi Medina-Sidonia, disperat, dar

neputincios, constată că bătaia tunurilor engleze le permitea să-i

bombardeze fără ca el să poată riposta. Nu avea altă soluţie decât să

întrerupă lupta, ceea ce făcu cât putu mai bine, apropiindu-se de Ţările de

Jos şi de ducele de Parma. Reuşi să se îndepărteze fără pierderi prea

mari. Bătălia nu fusese decisivă pentru că flota engleză nu avea suficiente

muniţii. O invazie a Angliei de către spaniolii din Ţările de Jos era încă

posibilă.2

Parma nu era pregătit şi a solicitat lui Medina-Sidonia un răgaz de

cincisprezece zile. Îndată ce amiralii englezi văzură flota spaniolă ancorată

la Calais, o atacară cu ambarcaţii incendiare încărcate cu pulbere şi

catran. Spaniolii, pentru a scăpa de acest nou pericol, tăiară cablurile de

ancoră şi se îndreptară spre Marea Nordului. Curând dezordinea luă pro-

porţiile unui dezastru. Împrăştiată de vânt, jefuită de riverani, flota care

cu opt zile înainte fusese splendida armada se văzu la discreţia valurilor şi

a stâncilor. Din o sută cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarseră

în Spania. Din cei treizeci de mii de soldaţi, zece mii pieriseră în naufragii,

fără a mai pune la socoteală pe cei care muriseră loviţi de ghiulele sau de

boli. Spania pierduse supremaţia pe mare.3

1 John Warren, op. cit., p. 135.

2 Ibidem.3 André Maurois, op. cit., p. 334.

- 2 -

Prima încercare serioasă a Spaniei de a cuceri Anglia a fost şi ultima.

Efortul colosal de a construi şi de a echipa Armada, nu putea efectiv, după

cum s-a dovedit, să fie repetat, deşi Spania şi-a menţinut în continuare în

Atlantic o flotă de război mai formidabilă decât cea din vremea când

Drake navigase prima dată spre Marea Caraibilor.1

La moartea lui Filip, în 1598, Spania era foarte slăbită după conflictul

din Ţările de Jos. Olandezii exploataseră starea de nemulţumire a trupelor

spaniole neplătite şi repurtaseră victorii impresionante, salvând provinciile

din nord (care erau acum cunoscute sub numele de Provinciile Unite). Cât

despre farncezi, Henric al IV – lea încheiase o triplă alianţă cu Provinciile

Unite şi cu Anglia. În 1596. În 1598, între Franţa şi Spania era pace dar

persisita o antipatie reciprocă atât de convenabilă, din punctul de vedere

al englezilor. Conflictul dintre Anglia şi Spania a continuat însă până în

1604, când succesorul Elisabetei, Iacob I, avea să-i pună capăt.2

Elisabeta părea să-şi fi îndeplinit într-o oarecare măsură majoritatea

ţelurilor şi obiectivelor politicii sale externe. Evitase orice invazie din

aprtea vreunei puteri străine, fie ea Spania habsburgică sau Franţa

familiei de Guise. Anglia nu fusese înrobită altei ţări şi nu-şi pierduse

libertatea de acţiune. În ciuda datoriilor, Coroana nu ajunsese la faliment,

ca cea a Spaniei. Totuşi, depresiunea economică ce a urmat încetării

relaţiilor comerciale cu spaniolii a creat multe nemulţumiri în rândul

englezilor, ceea ce transpare şi din atitudinea din ce în ce mai agresivă a

membrilor Parlamentului, în ultimii ani de domnie. Pe de altă parte,

războiul cu Spania dăduse celor care deţineau capital posibilitatea să

obţină profituri mari din piraterie. Banii şi experienţa câştigate din

raidurile îndreptate împotriva coloniilor şi vaselor spaniole au stat la baza

fondării unor companii importante ca East India Company (în 1600) şi

ulterior, sub domnia lui Iacob I, a altora ca Virginia Company (în 1606)

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 408.2 Jill Kilsby, op. cit., p. 91.

- 2 -

sau Newfoundland Company (în 1610). Se poate conchide că politica

elisabetană a reuşit să apere interesele economice – măcar cu întârziere

şi măcar pe ale unora.1

2. Franţa şi Ţările de Jos

În timpul domniei Elisabetei, era înrădăcinată ideea că Franţa era

duşmanul „natural” al Angliei. Exista credinţa fermă că preocuparea de

bază a Franţei era să încerce să tragă foloase din agitatele relaţii anglo-

scoţiene. De aceea francezii trebuiau ţinuţi în frâu prin cultivarea alianţei

tradiţionale cu ducii de Burgundia. Faptul că 17 provincii olandeze se aflau

sub stăpânirea Casei de Burgundia constituia un mare avantaj, având în

vedere că cea mai exportată marfă englezească – îmbrăcămintea de lână

– se vindea în marele centru comercial care era Antwerp.2

De aceea politica engleză sprijinea această independenţă

tradiţională, bazată în fond pe lipsa de comunicare dintre provincii şi pe

dorinţa lor de a avea o identitate separată, evitau astfel să fie înghiţite de

marile monarhii ale Franţei şi Spaniei. Situaţia era complicată însă de

faptul că stăpânitorul burgund al Ţărilor de Jos era regele Spaniei. Era

extrem de neplăcut însă faptul că, în timp ce Filip era un bun catolic,

regimul instaurat de Elisabeta era puternic marcat de protestantism. Filip

avea totuşi intenţia fermă să păstreze alianţa tradiţională anglo-burgundă

din aceleaşi motive ca şi Elisabeta: reprezenta un bastion în calea

ambiţiilor Franţei.3

Dacă regina ar fi avut vreodată nevoie de un exemplu de ceea ce

înseamnă pericolul unei dezbinări religioase, nu trebuia să privească mai

departe de Franţa. Conflictul dintre hughenoţii calvinişti şi catolici s-a

intensificat în 1559, o dată cu urcarea pe tron a lui Francisc al II – lea,

datorită faptului că familia Guise se folosea de influenţa pe care o avea 1John Warren, op. cit., p. 140. 2 Michel Duchein, op. cit., p. 266.3 John Warren, op. cit., pp. 114-115.

- 2 -

asupra tânărului rege pentru a-l sili să-i persecute pe protestanţi: în parte

ca să apere catolicismul şi în parte pentru ca ea însăşi să fie la adăpost de

nobilii hughenoţi atât de puternici ca Prinţul de Condé. Tulburările ce

aveau să urmeze - aşa-numita „Răzmeriţă din Amboise” – s-au întors

împotriva Casei de Guise şi i-au dat posibilitatea Caterinei de Medici,

mama suferindului rege, să-şi convingă fiul să îmblânzească legile

împotriva ereziei până la descoperirea unei soluţii în problema religioasă.1

La moartea lui Francisc, în decembrie 1560, poziţia Caterinei era suficient

de puternică pentru a-i îndepărta pe cei din neamul Guise din funcţii şi

pentru a putea prelua regenţa fiului său în vârstă de zece ani, Carol al IX

– lea. A semnat în numele lui un edict care reglementa coexistenţa

paşnică dintre confesiuni, ea a subestimat însă amploarea urii pe care

catolicii şi hughenoţii o nutreau unii pentru ceilalţi.2

În toamna anului 1561, ducele de Guise s-a retras de la Curte şi a

început tratative febrile în vederea încheierii unei alianţe catolice. El a

cerut şi a obţinut sprijin, şi nu doar financiar, din partea lui Filip al Spaniei

care vedea în această criză o ocazie minunată ca să-şi apere credinţa şi ca

să exploateze dezbinarea din Franţa.

În Anglia, reînvierea acestui conflict şi masacrarea la Vassy a

hughenoţilor din ordinul ducelui de Guise a deschis aceleaşi posibilităţi, cu

excepţia faptului că, de data aceasta, se punea în discuţie apărarea

religiei protestante. Având experienţa succesului din Scoţia, o intervenţie

militară în Franţa era privită cu entuziasm. Chiar şi regina, care ezita în

orice privinţa, era dispusă să studieze această posibilitate.3

Regina era la fel de interesată de neutralizarea Casei de Guise şi de

recuperarea oraşului Calais, pe care hughenoţii puteau fi convinşi să-l

cedeze în schimbul ajutorului englez.

1 Ibidem. 2 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 210.3 Michel Duchein, op. cit., p. 212.

- 2 -

Prin tratatul de la Hampton Court, din septembrie 1562, Elisabeta a

promis ajutor bănesc şi militar hughenoţilor. Dar trupele engleze,

comandate de contele de Warwick, fratele lui Dudley, au suferit la fel de

mult din cauza ordinelor contradictorii trimise de guvern cât şi din cauza

succeselor obţinute de forţele catolice. Ocupând Le Havre şi instalându-şi

bazele militare aici, englezii aveau să distrugă solidaritatea protestantă

prin încercarea de a face un târg: Le havre contra Calai. A fost o gafă care

nu i-a impresionat pe hughenoţi, care încheiaseră un pact cu Caterina de

Medici. Ei s-au unit cu catolicii pentru a-i alunga pe englezi de pe

pământul Franţei. Epidemia de ciumă din Le Havre şi perspectiva unui

atac francez combinat au dus la capitularea praşului, în iunie 1563.

Ostilităţile au luat sfărşit în 1564, prin Pacea de la Troyes; deja relaţiile se

îmbunătăţiseră prin moartea lui Guise şi prin prietenia pe care Caterina de

Medici a arătat-o Elisabetei şi chiar hughenoţilor.1

Intervenţia în Franţa a relevat însă că, în acel moment, politica

externă engleză nu avea obiective unitare şi precise. Motivaţia religioasă a

lui Dudley – hrănită de ambiţia sa de a parveni la curte – era în

contradicţie cu atitudinea guvernării, care ameninţa cauza hughenotă în

încercarea de a recăpăta oraşul Calais.2

Există două elemente esenţiale ale politicii pe care Elisabeta a dus-o

faţă de Franţa, cu începere din anul 1564. Primul izvorăşte din

deteriorarea relaţiilor cu Spania, către sfârşitul deceniului; tradiţionala

adversitate faţă de francezi a fost probabil atenuată în schimbul strângerii

de aliaţi potenţiali împotriva lui Filip al II – lea. Al doilea element era

teama că familia de Guise ar fi putut, graţie catolicismului său agresiv, să

încheie o alianţă cu Spania – un motiv în plus de îngrijorare pentru

William Cecil. Ceea ce nu însemna că Elisabeta sau consilierii ei au

elaborat un plan strategic preventiv; de altfel, politica externă engleză

1 Ibidem, p. 231.2 Camil Mureşan, op. cit., p. 29.

- 2 -

poate fi considerată o simplă înşiruire de reacţii la evenimente. Criza

diplomatică şi suspendarea relaţiilor comerciale cu Spania în 1569 au

determinat-o pe Eisabeta să înceapă, între 1570 şi 1571, negocierile

pentru căsătoria cu Henric, duce de Anjou, al doilea fiu al Caterinei de

Medici. Faptul că, personal, Caterina era cea mai aprigă adversară a Casei

de Guise constituia, desigur, un avantaj. Elisabeta nu avea nici cea mai

mică intenţie de a se căsători cu Anjou, dar discuţiile preliminare erau

aproape le fel de eficiente ca un tratat de prietenie.1

Rezultatul palpabil al acestei prietenii a fost Tratatul de la Blois din

1572. Franţa se declara de acord să renunţe să mai pretindă tronul Angliei

pantru Maria Stuart; cele două ţări încheiau o alianţă defensivă, pentru

cazul în care Spania ar fi atacat-o pe una dintre ele.

Un eveniment neaşteptat avea să pună la încercare această alianţă

fragilă, pe 24 august 1572: masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu.

El a fost consecinţa unei tentative a Caterinei de a-l înlătura – prin crimă

– pe liderul protestant Coligny, care devenise periculos de apropiat de fiul

ei, Carol al IX – lea, şi era pe punctul să-i arunce pe francezi într-un

catastrofal război religios cu Spania. O a doua încercare de a-l ucide pe

Coligny a reuşit, dar gloata pariziană a transformat afacerea într-un măcel

în masă. Cel puţin 3000 de hughenoţi au murit doar în capitală.2

Militanţii protestanţi din Consiliul de Coroană au încercat prin toate

metodele s-o convingă pe Elisabeta să trimită armata în apărarea

hughenoţilor, a religiei şi în definitiv a tronului Angliei. Ea a fost însă de

neclintit. Hughenoţii puteau fi coreligionarii ei, dar în primul rând erau

rebeli împotriva unei monarhii legitime.3

În final, englezii au negociat cu ambele părţi. Neoficial, au oferit o

mână de ajutor hughenoţilor iar oficial s-au reluat tratativele cu Caterina

de Medici pentru căsătoria cu Alençon. După toate probabilităţile, 1 John Warren, op. cit., p. 115.2 Ibidem.3 G. M. Trevelayan, op. cit., p. 399.

- 2 -

Elisabeta a fost cea care a ferit ţara de o aventură militară hazardată, în

care Anglia ar fi riscat prea mult fiindcă pe de o parte nu avea suficiente

resurse pentru a porni o campanie împotriva Coroanei franceze, iar pe de

altă parte pentru a-i apăra pe hughenoţi însemna să consolideze legăturile

dintre Spania şi Casa de Guise. Conflictul ar fi degenerat atunci într-un

război religios la scară europeană, ale cărui consecinţe nu puteau fi

prevăzute.1

Existau şi alte motive pentru care partide cu Alençon trebuia avută

în vedere. În primul rând, pentru că soarta Ţărilor de Jos – de care

Elisabeta era în permanenţă preocupată – era din nou în balanţă.

Comandantul spaniol Parma repurtase un succes remarcabil împotriva

forţelor rebele în 1578. În al doilea rând, pentru că se părea că Anjou

intenţiona să joace un rol major în lupta pentru Ţările de Jos. Deşi catolic,

el era un antispaniol îndârjit. Pentru rebelii olandezi, Anjou părea un

sprijin mai solid decât ezitanta şi deseori neînţelegătoarea regină a

Angliei. Elisabeta se temea însă că Anjou ar fi înlocuit pur şi simplu

autoritatea spaniolă asupra Ţărilor de Jos – care avea totuşi o limită din

cauza ineficienţei spaniolilor şi a veşnicelor probleme create de lipsa unor

posibilităţi de comunicare – cu autoritatea franceză.2

O cale de a-l neutraliza pe Anjou ar fi fost să supraliciteze oferind

provinciilor rebele ajutoare ferme, financiare şi militare. Aceasta era

soluţia preferată de cei mai zeloşi protestanţi din Consiliul de Coroană.

Dar obişnuita antipatie pe care regina o avea faţă de rebeli era de

neclintit: ea a preferat să joace mai departe cartea căsătoriei. De data

aceasta, însă, era dispusă cu adevărat să se mărite cu Anjou. În parte din

raţiuni sentimentale. Împlinise 46 de ani, iar zilele jocului atât de plăcut şi

de măgulitor al peţitului erau pe sfârşite. Perspectiva unirii cu una dintre

cele mai mari familii regale a făcut-o să descopere că de fapt dorea din

1 Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 405.2 John Warren, op. cit., p. 116.

- 2 -

tot sufletul să se mărite. Existau şi suficiente motive politice pentru

căsătoria cu Anjou. Ca soţie a sa, putea spera să-l dirijeze în problema

Ţărilor de Jos, folosindu-l totodată ca pe o ameninţare pentru ca Spania

să accepte frontierele stabilite prin Pacea de la Ghent din 1576. Astfel s-ar

fi eliberat măcar provinciile de trupele spaniole.1

Elisabeta a avut de înfruntat atât opoziţia manifestată de membrii

Consiliului de Coroană, cât şi pe cea a opiniei publice. Această opoziţie era

motivată în parte de teama că Anglia ar putea fi folosită de Franţa în

interesul ei, iar în parte de sentimentele anticatolice. Elisabeta devenise

victima propriei sale propagande. A fost nevoită să renunţe; căsătoria nu

s-a mai încheiat şi, în august 1581, s-a hotărât să susţină financiar

intervenţia lui Anjou în Ţările de Jos. Trimiterea unui catolic în apărarea

provinciilor arăta foarte clar că ţelurile şi obiectivele reginei erau aceleaşi

ca întotdeauna, chiar dacă metodele ei se schimbaseră. Ea era interesată

mai curând de păstrarea acelei semi-independenţe a olandezilor ce

convenea securităţii Angliei, decât de apărarea şi răspândirea Reformei –

ceea ce ar fi fost, oricum, o noutate absolută pentru politica engleză. Din

nefericire pentru ea, expediţia lui Anjou a fost un dezastru. El s-a întors în

Franţa în 1583 şi un an mai târziu s-a stins din viaţă.2

Moartea lui Anjou nu a rămas fără urmări pentru interesele

Elisabetei. Henric al III – lea, fratele lui Anjou, nu avea copii şi existau

şanse serioase ca hughenotul Henric de Navarra să-i succeadă la tron. Era

de presupus că familia de Guise nu va accepta acest lucru. Pericolul era,

din punctul de vedere al Elisabetei, o alianţă între Liga Catolică Franceză –

dominată de familia de Guise – şi Filip al II – lea. Conform Tratatului de la

Joinville, din 1584, regele Spaniei subvenţiona Liga, în parte în speranţa

că, dacă Navarra şi hughenoţii vor fi înfrânţi definitiv, Filip nu mai trebuia

să se teamă de intervenţia trupelor franceze împotriva trupelor sale din

1 Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 406.2 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 201.

- 2 -

Ţările de Jos. În plus, Liga era deosebit de puternică în nordul Franţei şi ar

fi putut pune porturile din Canalul Mânecii la dispoziţia unei invazii

spaniole: o invazie ce făcea parte din planurile strategice ale lui Filip în

problema olandeză. În septembrie 1589, el s-a decis să acorde ajutor

militar Ligii. Ducele de Parma a primit ordin să-şi mute trupele din Ţările

de Jos la graniţa cu Franţa.

Ducele de Guise şi Henric al III – lea au fost amândoi asasinaţi la

jumătatea anului 1589, şi, deşi Henric de Navarra a devenit Henric al IV –

lea, situaţia continua să rămână riscantă pentru englezi. Alianţa dintre

Ligă şi Filip al II – lea s-a consolidat cu acest prilej, iar Elisabeta a început

să primească cereri disperate de ajutor din partea proaspătului rege; în

toamna anului 1589, i-a trimis bani şi trupe.1

În 1590, forţele spaniole erau în Bretania; dacă ele ar fi invadat şi

Normandia, atunci armatele de acolo s-ar fi putut uni cu cele din Flandra.

Elisabeta era nemulţumită de dezinteresul pe care Henric al IV – lea îl

manifesta pentru Normandia. Acesta, la rândul său, nu-şi făcea iluzii: ca

de obicei Elisabeta urmărea binele Angliei şi nu pe cel al protestantismului

internaţional. De altfel, Elisabeta nu i-a retras sprijinul nici în 1593, când

el s-a convertit la catolicism; această decizie era chiar utilă Angliei. Ea i-a

oferit lui Henric posibilitatea să unifice Franţa. Majoritatea catolică a fost

mulţumită, iar existenţa Ligii Catolice a devenit inutilă. El era în plus

tolerant cu hughenoţii.2

Franţa ar fi putut deveni astfel o contrabalanţă eficientă pentru

Spania. Era puţin probabil ca Henric să se alieze cu Filip al II – lea, iar

datoriile pe care le avea la regină erau o garanţie că Anglia şi Franţa vor

continua să rămână împreună împotriva Spaniei. Trupele engleze aflate pe

pământ francez au fost retrase în 1595, lăsându-l pe Henric să unifice ţara

prin acea metodă tradiţională de a focaliza atenţia asupra unui inamic 1 John Warren, op. cit., p. 116.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 401..

- 2 -

comun, de peste graniţă; numai când războiul cu Spania a început să

meargă prost au fost retrimişi soldaţii englezi (în 1596).

Consecventă în hotărârea ei de a-l sprijini pe Henric, Elisabeta a

încheiat o triplă alianţă cu acesta şi cu olandezii în 1596 şi, în consecinţă,

a fost nevoită să recunoască suveranitatea Republicii Provinciilor Unite.

Ezitarea cu care a girat oficial drepturile rebelilor reflectă oroarea pe care

o simţea pentru răzvrătiţi.1

În 1598, Henric a încheiat o pace separată cu Spania prin care pur

şi simplu accepta definitiv situaţia teritorială stipulată de acordul de la

Cateau-Cambrésis.

Franţa încetase să mai reprezinte un duşman „natural”. Spania a

devenit cea mai mare ameninţare la adresa intereselor englezilor – prin

intermediul Ţărilor de Jos – şi la adresa securităţii Angliei înseşi.

Ţelurile generale ale guvernării au fost îndeplinite, în sensul că ţara

nu a fost invadată sau influenţată semnificativ de către Franţa. Tentativa

de a împiedica neamul Guise să se folosească de monarhia franceză, Liga

Catolică şi alianţa cu Spania pentru a submina Coroana engleză a fost la

rândul ei o reuşită. Dar nu se poate spune că politica Angliei a avut vreun

merit: intervenţia militară n-a fost un succes, iar neutralizarea Casei de

Guise s-a datorat mai mult politicii interne şi externe a Franţei şi cuţitului

asasinului decât amestecului acesteia.2

3. Supunerea Irlandei

Desăvârşirea unificării statului englez în secolul al XVI – lea depindea

de încă două probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit

de dificile: supunerea Ţării Galilor şi a Irlandei, ţări mai mult teoretic

anexate Angliei.

1 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 204.2 John Warren, op. cit., p. 127.

- 2 -

În Ţara Galilor, datorită simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII –

lea, originar din Wales, opoziţia a stagnat o vreme, dar sub urmaşul său a

reînviat. Opera de reintegrare teritorială întreprinsă de Henric al VIII – lea

a dus în final la unirea Ţării Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu

denumit Council of Wales and the Marches. Cele douăsprezece comitate

ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui şi Parlamentului englez,

iar justiţia seniorială înlocuită cu cea regală.

Cea de a doua problemă, anexarea Irlandei, a fost şi a rămas şi în

veacurile următoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populaţia

localnică îşi păstrase limba, obiceiurile, jurisdicţia proprie.1

În secolul al XV – lea Irlanda fusese condusă după principiul de

„autoguvernare aristocratică” prin marile familii anglo-irlandeze, mai ales

prin familia Fitzgerald din Kildare. Dar sistemul începuse să se

prăbuşească în timpul domniei lui Henric al VII – lea şi ajunsese la un

sfârşit violent când Henric al VIII – lea l-a spânzurat pe contele Kildare şi

pe cei cinci unchi ai săi la Tyburn. Nici un alt fel de guvernământ nu a fost

instituit imediat. Deşi contele de Surrey i-a raportat lui Henric că devenise

indispensabilă cucerirea şi colonizarea ţării de către englezi, această

alternativă cumplită nu a fost aplicată serios înainte de ultimii ani ai

reginei Elisabeta.2

Totuşi, în afară de spânzurarea Fitzgeraldzilor, Henric al VIII – lea a

mai contribuit cu ceva la evoluţia problemei irlandeze. El a supus Irlanda,

ca un lucru de la sine înţeles, revoluţiei religioase pe care o plănuise să

corespundă condiţiilor din Anglia.

La început, abolirea supremaţiei papale nu a avut o prea mare

semnificaţie pentru celţi, în ochii cărora Roma fusese întotdeauna o putere

oarecum străină, mai strâns aliată cu aristocraţia anglo-irlandeză decât cu

poporul în genere. Abolirea simultană a mânăstirilor a distrus centre de

1 Radu Manolescu, op. cit., pp. 433-434.2 G. M. Trevelayan, op. cit., p. 414.

- 2 -

cultură mai valoroase pentru Irlanda Tudorilor decât pentru Anglia

Tudorilor. Puţina ştiinţă de carte care exista în insulă se datora în mare

parte centrelor monastice. Religia populară era menţinută mai ales de

„fraţii” itineranţi, care cădeau şi ei sub interdicţia lui Henric. Englezii nu au

adus nimic care să poată înlocui în mod efectiv ceea ce distrugeau. Ei na-

u înfiinţat nici o universitate şi nici o şcoală spre a înlocui mânăstirile

(Trinity College, în Dublin, n-a fost întemeiat decât târziu, sub domnia

Elisabetei). Biblia engleză a lui Henric şi Cartea de rugăciuni engleză a lui

Eduard erau scrise într-o limbă pe atunci necunoscută de către celţi, care,

de altfel, rămăseseră în afara curentului Renaşterii europene şi a „Noii

Învăţături”. Dar şi vechea religie era în decadenţă şi nu exista decât o

slabă rezistenţă activă faţă de actele oficiale ale Reformei, până când

iezuiţii de pe meleaguri străine n-au venit în ajutorul călugărilor călători,

pe care cârmuirea putea să-i proscrie, dar nu putea să-i suprime.1

În bună parte datorită activităţii iezuiţilor, care folosiseră din plin

„lipsa de guvernare” engleză, seculară şi religioasă, în Irlanda situaţia a

devenit foarte periculoasă pentru Elisabeta. S-a remarcat că „Irlanda are

lemn de construcţie foarte bun şi porturi potrivite li, dacă spaniolul ar fi

stăpân pe ele, în scurt timp ar deveni stăpân al mărilor, care este cea mai

mare putere a noastră”. Papa însuşi va trimite în numele său o expediţie

armată în Irlanda, din care şase sute de oameni au fost prinşi şi masacraţi

de englezi la Smerwick.2

Irlanda era punctul periculos din dominioanele Elisabetei şi, când

duşmanii ei au atacat-o acolo, cu mare părere de rău a fost obligată să

întreprindă cucerirea insulei. Din cauză că resursele ei militare şi

financiare nu erau pe măsura acestei sarcini, comandanţii ei au distrus cu

mare cruzime poporul, prin sabie şi foamete, şi au transformat în pustiuri

districtele pe care nu aveau suficientă putere să le stăpânească.3

1 Ibidem, p. 415.2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435.3 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 415.

- 2 -

Elisabeta avea trei posibile rezolvări în problema irlandeză. Prima

era să ignore Irlanda de dincolo de Pale şi ţinuturile sudice – adică cea

mai mare parte din Irlanda gaelică. Ţinând seama de situaţia internă şi

internaţională, această alternativă nu era indicată. Violenţa specifică şi

ambiţiile căpeteniilor irlandeze constituiau o veşnică ameninţare la adresa

zonelor de influenţă engleză, iar crizele religioase şi politice din Europa

prevesteau că Irlanda nu va mai fi niciodată o simplă chestiune de politică

internă a Angliei. A doua posibilitate pentru Elisabeta era să încerce

colonizarea acelor zone în care influenţa engleză era slabă sau

inexistentă. Aceasta s-ar fi potrivit cu ideea că irlandezii gaelici nu sunt

decât nişte barbari iar colonizarea s-ar fi justificat ca un dar al civilizaţiei.

Desigur, băştinaşii nu vedeau coloniile în aceeaşi lumină; ele ar fi trebuit

să fie protejate, prin urmare, printr-un sistem de fortăreţe sau oraşe-

garnizoană care să prevină atacurile gaelice. A treia alternativă era o

cucerire militară pe scară largă; dar era greu de realizat. Fiecare victorie

ar fi trebuit consolidată prin construirea unui lanţ de fortificaţii şi colonii.

Ultimele două posibilităţi cereau deci o planificare pe termen lung şi

investiţii uriaşe.1

Colonizarea trebuie privită ca o încercare de a cuceri Irlanda gaelică.

Tentativele făcute în Ulster în 1572-1576 au fost însă eşecuri costisitoare

şi au demonstrat lipsa unui program coerent şi al unei planificări detaliate

în strategia guvernamentală. Colonizarea avea, în ochii Elisabetei,

avantajul că era realizată de persoane particulare, deşi susţinute financiar

de Coroană. Eşecul contelui de Essex, în 1576, a însemnat sfârşitul

colonizării private şi a amplificat duşmănia şi suspiciunea cu care englezii

şi irlandezii se priveau reciproc.2

Munsterul era o propunere mai atractivă pentru aventurierii englezi

decât Ulsterul. Era mai bogat, mai fertil şi mult mai accesibil; prin urmare

1 John Warren, op. cit., pp. 153-154. 2 Michel Duchein, op. cit., p. 513.

- 2 -

a trezit interesul englezilor înaintea Ulsterului. Oameni ca Sir Peeter

Carew din Devon nu se sinchiseau de drepturile gaelicilor sau ale

locuitorilor Old English. În 1568, Carew a lansat o serie de revendicări

agresive la adresa feudelor unor nobili din Pale şi din Ulster, invocând o

pretinsă moştenire de la unul dintre strămoşii săi normanzi. El era

susţinut de Lordul Delegat englez şi de Consiliul de Coroană. Girul dat

acestei agresiuni făţişe n-a făcut decât să crească tensiunile dintre

guvernul englez, coloniştii New English şi locuitorii Old English.

În 1569, nemulţumirile crescânde la adresa politicii Angliei au dus la

izbucnirea revoltei. Scopul lui Sir Edmund Butler, membru al Casei de

Ormond, filoengleză în esenţă, era distrugerea micilor colonii engleze, în

special a celei aparţinând lui Carew.1

Rebeliunea a fost zdrobită, ca şi cea condusă de James Fitzmaurice

Fitzgerald, dar acesta din urmă nu dorea doar să facă o cauză comună cu

Irlanda gaelică, ci să transforme revolta într-o cruciadă împotriva ereticei

regine a Angliei.2

Înfrângerea rebelilor a netezit calea spre o colonizare mai

meticuloasă şi sistematică între 1579 şi 1583. Este notabil că loialilor Old

English li s-au oferit prea puţine şanse să profite de terenurile disponibile.

În schimb, ele au fost scoase la vânzare în Anglia, iar tinerii ambiţioşi, ca

fiul lui Carew, au fost încurajaţi să devină mari moşieri pe pământul bogat

din Munster.Mulţi au procedat în consecinţă, dar aceste colonii aveau să

fie distruse în bună parte în timpul revoltelor din 1598.

După moartea lui Shane O’Neill, în 1567, guvernarea a încercat o

apropiere prudentă de Ulster. S-a recurs la vechea politică de „capitulare

şi reîmproprietărire” şi s-au făcut tentative de instigare a căpeteniilor

unele împotriva altora, pentru a preîntâmpina apariţia unui alt conducător

1 John Warren, op. cit., p. 154.2 François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, Istoria universală, vol. II, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 253.

- 2 -

de genul lui Shane. Hugh O’Neill – nepotul lui Con O’Neill – fusese educat

ca un vlăstar regal şi crescuse la curtea contelui de Leicester. El a primit

titlul de conte de Tyrone.1

Tentativele lui de a obţine postul de guvernator al Ulsterului de la

regină au eşuat, iar el s-a întors în Irlanda, unde ostilitatea tradiţională

faţă de abuzurile englezilor s-a dovedit o armă utilă. Prin 1595, Tyrone se

afla în opoziţie făţişă şi cerea ajutor spaniolilor. Filip al II – lea nu era

omul care să arunce banii pentru o cauză pierdută, dar efectivele şi

armele moderne de care dispunea Tyrone l-au interesat, mai ales când a

observat că şi forţele elisabetane îl considerau un duşman de temut. O

Armadă a fost expediată spre Irlanda în 1597, dar a fost împrăştiată de

furtuni. Tyrone a repurtat totuşi o victorie remarcabilă la Yellow Ford, în

1598. În acel moment colonia din Muster a fost practic desfiinţată. Tyrone

se afla în fruntea unei ligi formate din gaelici şi din acei Old English ce

împărtăşeau aceeaşi ostilitate faţă de politica Elisabetei; dacă ar fi reuşit

să se unească şi cu o forţă de invazie spaniolă, i-ar fi putut sili pe englezi

să se retragă înapoi în Pale şi în ţinuturile limitrofe din sud.2

Înfrângerea de la Yellow Ford a înfuriat-o atât de mult pe regină încât

s-a hotărât, în sfârşit, să aloce fonduri suficiente pentru o victorie militară

totală în Irlanda. În 1599, Robert Devereux, conte de Essex, a fost trimis

în Irlanda cu o armată de 16 000 de pedestraşi şi 1 300 de călăreţi. Dar

Essex a fost depăşit de evenimente şi nevoit să încheie un armistiţiu cu

Tyrone.3

Pericolul căruia îi erau expuşi englezii în Irlanda a fost înlăturat doar

după numirea nemilosului Charles Blount, Lord Mountjoy, în funcţia de

comandant militar. Debarcând în 1600, el a reuşit să refacă moralul

trupelor engleze descurajate şi să-l respingă pe Tyrone înapoi în Ulster,

pentru a se confrunta apoi cu o formidabilă invazie spaniolă de 3 400 de 1 John Warren, op. cit., p. 158.2 Ibidem, p. 159.3 François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, op. cit., p. 255.

- 2 -

soldaţi de elită, la Kinsale. Dacă ar fi încercat să asedieze oraşul,

Mountjoy risca să fie înconjurat la rândul său, de trupele lui Tyrone. Însă

Tyrone a comis o eroare şi a riscat o luptă deschisă lângă Kinsale; a fost

învins categoric de Mountjoy. În ianuarie 1602, garnizoana din Kinsale

capitulase, în Munster era din nou pace iar Tyrone se înapoiase la Ulster.

El avea să cedeze la şase zile după moartea Elisabetei, dar numai după ce

a pus multe condiţii. I s-a recunoscut titlul de reprezentant al Coroanei în

Ulster – era chiar statutul pe care îl urmărise şi pentru care luptase.

Succesorul Elisabetei, Iacob I, a fost prin urmare obligat să reia acea

politică învechită şi discreditată ce permitea unor supuşi omnipotenţi să

conducă Ulsterul, în numele său.1

CAPITOLUL V

ELISABETA ŞI MAREA

Aproape întregul secol al XVI – lea este cunoscut în istorie ca

perioadă a preponderenţei spaniole, perioadă în care au avut loc mari

ciocniri de interese şi repetate conflicte între Spania şi Franţa şi între

1 John Warren, op. cit., p. 160.

- 2 -

Spania şi Anglia. Spre sfârşitul secolului, îndeosebi, confruntarea anglo-

spaniolă va lua un pronunţat caracter maritim.1

Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze şi ale

formării imperiului maritim englez, Anglia dându-şi seama că interesele ei

sunt pe mare şi nu pe continent. Navigatori de seamă, ca Hawkins, Drake,

Cavendish, Raleigh, Davis au căutat noi căi de acces spre teritoriile de

peste ocean. S-au stabilit relaţii comerciale cu America de Sud, cărora le-

au urmat aşezarea primilor colonişti în Terra-Nova, Virginia, Guyana.2

Încă din secolul al XV – lea, ca o consecinţă a dezvoltării economice,

îndeosebi a industriei textile, postavurile engleze încep să le concureze pe

cele flamande pe pieţele străine. Negustorii şi navele engleze îşi fac

apariţia pe marile drumuri ale comerţului internaţional. În a doua

jumătate a veacului al XV – lea, transportul mărfurilor engleze, efectuat

până atunci de corăbii italiene, este preluat de aşa-numiţii Merchants

adventurers. La origine „negustorii aventurieri” au fost simpli pescari,

grupaţi într-o asociaţie, având drept scop într-ajutorarea la pescuit şi

apărarea împotriva piraţilor. Portul lor de bază a fost oraşul Bristol, iar

piaţa lor de desfacere, Franţa şi Ţările de Jos. Ulterior ei au trecut la acte

agresive. Au devastat prăvăliile negustorilor italieni şi germani din Anglia,

au intrat în conflict cu Hansa. În acelaşi timp, comerţul „negustorilor

aventurieri” s-a diversificat: ei transportă şi produse străine, ca vinurile

de Gasconia, smochinele şi strugurii uscaţi din Portugalia. Din Portugalia

mai cumpărau şi lemn, pe care îl transformau pe loc în nave comerciale

mari, pe bordul cărora încărcau produse portugheze.3

Prin anul 1555, Merchants adventurers au pus bazele Companiei

Moscovei – Muscovy Company. Specializată în exportul postavului şi

1 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Lupta pentru supremaţia mărilor. De la descoperirile geografice la Trafalgar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 5.2 Radu Manolescu, op. cit., p. 435.3 Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 211.

- 2 -

împortul inului, cânepei, blănurilor şi grăsimii, aceasta a fost prima

societate engleză pe acţiuni.

O altă asociaţie a negustorilor englezi a fost Eastland Company –

Compania Răsăritului, înfiinţată în 1579. Ea a activat în regiunea Mării

Baltice, îndepărtând pe negustorii hanseatici şi instituind un adevărat

monopol comercial englez.

În Marea Mediterană nave engleze pătrund începând cu prima

jumătate a veacului al XVI – lea, iar în 1581 este creată Levant Company

– Compania Levantului, tot aşa de bine organizată ca şi celelalte asociaţii

comerciale engleze.

În 1588 a luat fiinţă African Company – Compania Africii, iar la 31

decembrie 1600 East India Company – Compania Indiei de Răsărit.

Anglia, ca şi celelalte ţări atlantice , a fost atrasă şi ea de Lumea

Nouă, pe care a început să o exploreze chiar de la sfârşitul secolului al XV

– lea.1

În luna mai 1497, John Cabot, genovez de origine, apoi, succesiv,

veneţian şi englez prin adopţie, pornea într-o călătorie spre vest. La 25

iunie 1497, corabia sa întâlnea un ţărm pustiu şi rece, pe care navigatorul

îl va numi „Terra Prima Vista” (Pământul cel dintâi văzut). Era, probabil,

insula Newfoundland (Terra Nova), dacă nu chiar peninsula Labrador. În

orice caz, la întoarcere, John Cabot a descoperit marile bancuri de peşti

din vecinătatea Terra Novei şi a fost primul european despre care se poate

afirma cu certitudine că a văzut ţărmul continentului nord-american.2

John Rut atinge coasta Labradorului în anul 1527, după care

coboară spre sud până în Marea Caraibilor. În 1576, Martin Frobischer,

ocolind Scoţia, a pornit spre nord în speranţa descoperirii unui drum nou

spre China, prin părţile de miazănoapte ale Americii de Nord. Cu ocazia

acestei călătorii, el a debarcat în Groenlanda, denumită de el „Friesland”.

1 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., pp. 16-17.2 Camil Mureşan, Imperiul…, p. 17.

- 2 -

John davis, căutând şi el tot la nord un drum spre China şi India,

descoperă, în 1587, trecerea spre Pacific, în dreptul paralelei de 73º

latitudine nordică. La începutul veacului următor, în 1609, Henry Hudson

va cerceta fluviul care îi poartă numele, iar în anii 1610-1611 descoperă

marele golf din vestul Labradorului.1

Marinarii şi negustorii englezi şi-au îndreptat privirile şi spre Marea

Antilelor şi America de Sud, atraşi de marile bogăţii din posesiunile

spaniole şi portugheze. Au fost însă întâmpinaţi cu ostilitate de spanioli şi

portughezi, care-şi vedeau periclitate dominaţia şi monopolul exploatării

coloniilor. Englezii au ripostat la această atitudine duşmănoasă printr-o

serie de acţiuni ale piraţilor şi corsarilor din rândurile cărora s-au detaşat,

în mod special, John Hawkins şi Francis Drake.

John Hawkins (1532-1595) a fost al doilea fiu al lui William Hawkins

din Plymouth, frate cu trezorierul marinei regale engleze. Această legătură

foarte apropiată de rudenie cu un înalt demnitar cu atribuţii marinăreşti i-

a folosit viitorului corsar. Tânărul Hawkins şi-a început activitatea pe

ţărmul apusean al Africii ca negustor de sclavi, pe care îi transporta cu

vasele sale în regiunea Mării Antilelor, unde îi vindea stăpânilor de

plantaţii, obţinând substanţiale beneficii. La această afacere s-a asociat şi

regina Elisabeta, care a pus la dispoziţia lui Hawkins bani şi cea mai bună

navă a marinei regale. Activităţile lui Hawkins în Antile au stârnit reacţia

autorităţilor spaniole. Acestea se temeau de o consolidare economică a

corsarului englez în posesiunile de sub conducerea lor, care ar fi făcut

astfel din el un concurent redutabil la exploatarea bogăţiilor Lumii Noi.

Au avut loc o serie de ciocniri între navele lui Hawkins şi navele

spaniole. Cea mai importantă dintre acestea s-a desfăşurat, în septembrie

1567, în portul mexican San Juan de Ulloa. Cu toată dibăcia sa şi cu toate

că a folosit factorul surpriză în atacul asupra unei puternice escadre

1 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 391.

- 2 -

spaniole, Hawkins, în vădită inferioritate numerică, a suferit o categorică

înfrângere, din şase nave pierzând patru.1

La întoarcere s-a dus să se plângă reginei. Elisabeta a declarat so-

lemn în Consiliul său că Hawkins fusese în culpă, că posesiunile spaniole

trebuiau respectate şi că marinarii care vor călca tratatele o vor face pe

riscul lor. După care îl angaja pe vinovat în serviciul său, aducându-i mari

elogii şi făcându-l vistiernicul flotei, căreia el îi aducea experienţa sa. Dar

cu siguranţă că Spania şi-ar fi păstrat mult timp stăpânirea asupra mării

dacă Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.2

Francis Drake era pe atunci marinarul legendar, îndrăzneţ până la

temeritate, în stare să condamne la moarte pe unul din locotenenţii săi

dacă o cerea disciplina de bord şi să petreacă prieteneşte cu condamnatul

ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida

severităţii sale şi, curând, idolul Angliei.3

Drake, rudă şi protejat al familiei Hawkins, participase şi el la

expediţia nereuşită din toamna anului 1567. Timp de câţiva ani Darke a

întreprins o serie de acţiuni piratereşti împotriva navelor şi posesiunilor

spaniole. În 1572, a dat unul dintre cele mai îndrăzneţe atacuri ale sale,

care s-a soldat cu capturarea de la spanioli a caravanei care ducea o mare

cantitate de metal preţios ce urma a fi încărcat în nave şi transportat în

metropolă. Bilanţul a fost impresionant: 15 tone de argint, pe care,

neputându-l transporta, l-a îngropat până la viitoarea reîntoarcere, şi

atâta aur cât puteau căra oamenii săi.

Între 1577 şi 1580, în fruntea a cinci nave mici Drake a repetat

călătoria istorică a lui Magellan în jurul lumii.4

Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala comună a mai multor asociaţi,

printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să dezaprobe

1 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18.2 André Maurois, op. cit., p. 329.3 Ibidem, pp. 329-3304 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18.

- 2 -

atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care

nu era mai puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă.1

La câteva luni de la plecare, din cauza naufragiilor şi a dezertărilor, lui

Drake nu-i mai rămăsese decât nava-amiral „Pelikan”, căreia îi schimbă

numele în „Golden Hind”(Căprioara de aur). Cu această navă el trece prin

strâmtoarea Magellan navigând spre nord de-a lungul coastelor Americii

de Sud. Atacă şi pradă portul Valparaiso, capturând o corabie spaniolă cu

o încărcătură de aur. Urmează o nouă captură: o corabie care transporta

argint extras din vestitele mine de la Potosi. Apoi încă o captură: galionul

„Scuipă foc” cu 26 de tone de argint, 13 casete mari cu aur şi nenumărate

pietre preţioase, încărcătură evaluată la aproximativ 500 000 de lire

sterline. După ce îşi repară nava în portul San-Francisco, Drake pleacă

apre vest, străbate Pacificul şi ajunge în insulele Moluce. De aici se

îndreaptă spre Capul Bunei Speranţe, de-a lungul coastei africane şi, la

începutul lunii septembrie 1580, ancorează în portul Plymouth, după o

absenţă de doi ani şi zece luni. Câştigul realizat în această expediţie, s-a

ridicat la suma, enormă pentru acel timp, de 1 500 000 de lire sterline.2

Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după

cum se spune, un procent de 4700% la capitalurile încredinţate lui Drake.

Ca răsplată pentru beneficiile aduse reginei şi tuturor celor care au

finanţat călătoria, Drake a fost înnobilat, primind titlul de cavaler de

Depford. Ceremonia învestirii a avut loc chiar la bordul navei „Golden

Hind”.3

Acţiunile lui Drake şi ale altor navigatori-piraţi au deplasat conflictul

anglo-spaniol din sfera privată în cea statală.4

Iritat de acţiunile corsarilor englezi, în general, şi ale lui Drake, în

special, care aduceau mari prejudicii posesiunilor spaniole, regele Filip al

1 André Maurois, op. cit., p. 330.2 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.3 André Maurois, op. cit., p. 331.4 Camil Mureşan, op. cit., p. 21.

- 2 -

II – lea a protestat, în repetate rânduri, prin ambasadorii săi de la curtea

reginei Angliei. Răspunsul dat de Elisabeta regelui Spaniei, în cazul Drake,

este caracteristic pentru comuniunea de interese care lega curtea regală

engleză de corsarii ce acţionau sub protecţia ei. „În general eu – spunea

Elisabeta – nu văd cu ce l-aş putea acuza pe domnul Drake. În timpul

lungului său voiaj, el s-a arătat un om de mare valoare şi eu am avut

fericirea să-i constat personal calităţile, convingându-mă că este un om

de mare autoritate, care s-a condus în permanenţă după regulile lui

Dumnezeu şi ale Evangheliei”.1

Între Anglia şi Spania a izbucnit în 1587 un război ce va dura până în

1604, reaprinzându-se de mai multe ori, în secolele al XVII – lea şi al

XVIII – lea. La baza lui stătea rivalitatea comercială şi colonială, dorinţa

negustorilor englezi şi a nobilimii legate de interesele acestora de a rupe

monopolul pe care Spania îl pretindea asupra oceanelor, a comerţului,

asupra acaparării pământurilor descoperite recent.

Această pretenţie de monopol primise cea dintâi întemeiere „legală”

prin bula „Inter cetera”, emisă de papa Alexandr al VI – lea la 4 mai 1493.

Solicitat ca arbitru de părţile interesate, papa atribuise Spaniei dreptul

asupra pământurilor situate la vest de o linie de demarcaţie trasată la 100

de leghe vest şi sud de insulele Azore şi de Capul Verde, iar Portugaliei

asupra celor aflate la est de aceeaşi linie.2

Luând ca bază acest act, Spania şi Portugalia au încheiat la

Tordesillas, la 7 iunie 1494, un tratat în care delimitarea sferelor de

dominaţie era fixată sub forma unei linii drepte, de la nord la sud, trecând

prin punctul situat la 370 de leghe vest de Capul Verde. Acest tratat a fost

confirmat de papa Iuliu al II – lea, la 24 ianuarie 1506, prin bula „Ea

quae”, şi completat, în 1529, de tratatul de la Zaragoza, trasând o nouă

linie de demarcaţie între sferele dominaţiei celor două ţări, de această

1 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.2 Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 95.

- 2 -

dată în Extremul Orient, la est de arhipelagul Molucelor – faimoasele

Insule ale Mirodeniilor – care rămâneau în zona portugheză.1

Din 1580, Portugalia fiind reunită cu Spania, aceasta din urmă putea

invoca monopolul stăpânirii sale asupra tuturor mărilo şi pământurilor noi.

Era o situaţie cu care nu se putea resemna tânăra şi puternica burghezie

comercială ce se ridica în Olanda şi Anglia.

Încă din 1561, William Cecil, viitorul lord Burghley, declara

ambasadorului spaniol: „Papa nu are dreptul să împartă lumea, să dea şi

să ia ţări după bunul lui plac”.

Războiul anglo-spaniol l-a văzut din nou la lucru pe Francis Drake. A

prădat câteva porturi spaniole din Antile, a atacat chiar coastele Spaniei,

scufundând mai multe vase în portul Cadiz şi capturând numeroase altele

în largul ţărmului portughez. A participat la zdrobirea „Invincibilei

Armada”, imensa flotă trimisă de Spania împotriva Angliei, în 1588.

În cursul acestui război, înfrângerile suferite de Spania au marcat

începutul declinului rapid al puterii sale maritime şi al afirmării Angliei ca

o mare forţă navală.2

În timp ce Spania îşi continua declinul economic şi politic, Anglia se

dezvolta cu mare repeziciune. Într-un singur secol populaţia Angliei a

crescut cu 50%, iar Londra ajnge printre cele mai populate oraşe din

Europa, urmând Parisul şi Neapolul. Traficul maritim se intensifică

substanţial, produsele industriei textile şi, îndeosebi, postavul ocupând

primul loc; în mai puţin de două secole, numărul sulurilor de postav

exportat a crescut de la 5 000 la 100 000.3

În următoarea jumătate de secol, singura ţară care o va mai întrece,

din acest punct de vedere, va fi Olanda. Seria războaielor comerciale ale

1 Ibidem, p. 97.2 Camil Mureşan, op. cit., p. 22.3 Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 36.

- 2 -

Angliei, inaugurate prin cel cu Spania, va continua, în secolele al XVII –

lea şi al XVIII – lea, prin conflictele cu Olanda şi, apoi, cu Franţa.1

CAPITOLUL VI

MAREA EPOC Ă ELISABETANĂ

1. Teatrul, poezia, filozofia, muzica

Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de

seamă în viaţa Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII – lea existau

trupe de comedie, dar puţine teatre permanente. Trupele acelea jucau în

curţile hanurilor sau în vestibulele conacelor. Când autorităţile din City,

devenite puritane, îi expulzară pe comedieni, aceştia se refugiară la sud

de Tamisa, în afara jurisdicţiei lordului-primar. Atunci se construiră mai

multe teatre, dintre care cel mai celebru este „Globul”, din care

Shakespeare poseda o zecime.2

Primele teatre londoneze „vulgare” datează din acea epocă: Teatrul,

Cortina, Roza, Lebăda, Fortuna.3 Oamenii iau cu uşurinţă drept trăsătură

permanentă un detaliu născut la întâmplare. Constructorii primelor teatre

încercară aproape toţi să reproducă curtea hanului, cu galeria sa

exterioară mergând de-a lungul camerelor. Această galerie putea uşor

reprezenta când balconul camerei unei doamne, când vârful unui turn.

Spectatorii plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling

ca să aibă un loc pe care să stea, fie pe scenă, fie în galerie, care, în

amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de unde, probabil,

provin lojile actuale. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa 1 Camil Mureşan, op. cit., p. 22.2 André Maurois, op. cit., pp. 349-350 3 Michel Duchein, op. cit., p. 476.

- 2 -

cum se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus

din ucenici, studenţi în drept, soldaţi şi gentilomi, era inteligent şi serios.

Îi plăcea o melodramă foarte sângeroasă, dar se dovedea capabil să

înţeleagă şi piesele cele mai poetice ale lui Marlowe, Ben Jonson sau

Shakespeare.1

În 1592, Shakespeare îşi reprezintă prima sa piesă, pe o temă

istorică şi patriotică, Henric al VI – lea, apoi comedii „italieneşti”,

Zadarnicele chinuri ale dragostei, Cei doi tineri din Verona, Comedia

erorilor. El joacă în faţă reginei în 1594 şi ei îi place foarte mult, între

altele, personajul Falstaff: se spune că Shakespeare a scris în 1597

Nevestele vesele din Windsor pentru a-i face pe plac reginei.

Cele mai mari succese ale lui Shakespeare, cât timp a trăit Elisabeta,

au fost piesele istorice: Henric al VI – lea, Henric al V – lea, Richard al III

– lea, Richard al II – lea, Regele Ioan.2

Un alt mare dramaturg al epocii a fost Cristopher Marlowe (1564-

1593), personaj comentat atât pentru piesele sale, cât şi pentru existenţa

lui enigmatică şi furtunoasă. El reprezentase încă din 1587 piesa sa

Tamburlaine the Great, apoi în anul următor The Tragedy of Dr. Faustus.

The Jew of Malta a precedat cu cel puţin patru ani piesa Neguţătorul din

Veneţia. Personalitatea lui Marlowe nu i-ar fi permis să concureze temeinic

succesele lui Shakespeare la curte şi în rândul publicului. Educaţia,

îngrijită, de factură religioasă, primită la şcoala King’s din Canterbury şi la

colegiul Benet din Cambridge, nu rimează cu ateismul său afişat şi viaţa

lui agitată (a murit într-o încăierare de tavernă).3 Nu poate fi neglijată,

însă, anterioritatea lui cronologică, şi nici cea a piesei the Spanish

Tragedy de Thomas Kyd, care datează din 1589. În schimb, Ben Jonson,

1 André Maurois, op. cit., p. 350.2 Michel Duchein, op. cit., p. 476.3 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 466.

- 2 -

un alt „elisabetan” celebru, nu a început să scrie decât după Shakespeare,

iar operele sale principale au fost create în timpul domniei lui Iacob I.1

O altă sursă de inspiraţie şi rafinament popular, în marea epocă

dintre Armada şi Războiul civil, a fost muzica şi poezia lirică. Ele au înflorit

împreună: multe dintre cele mai bune poezii, cum ar fi cântecele din

piesele lui Shakespeare, erau scrise pentru a fi cântate.2

O mare faimă în epoca elisabetană, ca poet şi curtean, a avut-o Sir

Philip Sidney (1554-1586). Opera lui (toată postumă) cuprinde: Astrophel

şi Stella, naraţiunea în formă de sonet a unei iubiri neîmpărtăşite (în

realitate a poetului pentru Penelope, fiică a primului conte de Essex,

Walter Devereux), Arcadia este un lung poem pastoral în proză scris

pentru amuzamentul surorii poetului, contesa de Pembroke; Apologie for

Poetrie este o analiză metodică şi critică a poeziei engleze începând cu

Chaucer, cu observaţii privind stilul şi versificaţia.

Cel mai mare poet însă a fost şi rămâne Edmund Spenser (? 1552-

1599), protejatul lui Sidney căruia îi dedică o colecţie de 12 egloge (una

pentru fiecare lună a anului) numită Calendarul păstorului. Reputaţia sa în

timp se sprijină mai ales pe Crăiasa zânelor (Faerie Queene), dedicată

Elisabetei, o vastă epopee naţională (inspirată după Ariosto, Tasoo şi

romanele cavalereşti ale ciclului arthurian), tratată alegoric şi străbătută

de un lirism intens de o remarcabilă muzicalitate.

De asemenea nu trebuie uitată opera lui Francis Bacon – pe care îl

vom regăsi, mult mai puţin strălucit, ca funcţionar superior şi om politic;

dar cu siguranţă, creaţia lui filozofică est, în cea mai mare parte,

posterioară domniei Elisabetei; numai Eseurile sunt din vremea ei (1597);

Advancement of Learning, Novum Organum şi Instauratio Magna au fost

publicate în timpul domniei lui Iacob I.3

1 Michel Duchein, op. cit., p. 476.2 G. M. Trevelyan, op. cit., p. 422.3 Michel Duchein, op. cit., p. 477.

- 2 -

Şi în muzică, precum şi în literatură, sunt puternice influenţele

străine – mai ales italiene şi franceze. Madrigalul se impunea la Londra, ca

şi la Veneţia, la Paris sau la Madrid. De altfel, atunci nu exista nici o

deosebire între muzica profană şi muzica religioasă: un organist ca John

Bull compunea piese pentru virginal, William Byrd (un catolic tolerat de

Elisabeta, care compunea muzică pentru capela regală) excela în imnuri

religioase, ca şi în madrigale şi alte cântece. Tipăriturile muzicale se

multiplicau adesea – ca şi în cazul poeziilor – sub forma unor culegeri

colective. În 1603, Thomas Morley, autor de canţonete şi de madrigale, va

publica Triumful Arianei, o culegere de arii şi de coruri în onoarea

Elisabetei, decedată recent. Thomas Campion se specializează în muzică

de dans şi de balet, Philip Rosseter în pise de lăută şi violă.

Este o izbucnire creatoare fără egal, care va continua şi sub Iacob I

şi Carol I, şi pe care doar revoluţia puritană din anii 1640 va reuşi să o

stăvilească. Reprezentarea Elisabetei la virginal, cântând în faţa unui

ambasador sau dansând pavana în sunetul instrumentelor muzicale din

epocă, este perfect fidelă realităţilor din timpul domniei ei; este vârsta de

aur a muzicii engleze, una dintre culmile istoriei muzicale europene.1

2. Arhitectura şi pictura

Creaţia arhitecturală, deosebit de bogată în ultimii douăzeci de ani ai

domniei Elisabetei, se caracterizează printr-o căutare din ce în ce mai

îndrăzneaţă a confortului şi a luminii. Castelele din Renaşterea franceză

servesc aici ca punct de plecare, cu ferestrele lor largi şi cu lucarnele

împodobite, dar arhitectura elisabetană capătă un aspect mai geometric –

o notă constantă în Anglia: de amintit stilul „perpendicular” al secolului al

XV – lea –, mai puţin fantezist. Traveele sunt enorme, dreptunghiulare,

simetrice; acoperişurile au balustrade împodobite, dar s-a renunţat la

giruetele multicolore şi la coşurile de fum în torsadă de la Nonsuch.1 Ibidem , p. 478.

- 2 -

Castelul construit de Lord Burghley în comitatul Northamptonşi care

îi poartă numele, cel din Longleat în Wiltshire şi, mai ales, Hardwick Hall,

aproape de Derby, care datează din 1590-1597, sunt exemple elocvente

pentru aceste faţade „în care există mai multă sticlărie decât zid”, după

remarca unui contemporan. Austeritatea clasicismului italian şi spaniol –

cea a Escorialului lui Filip al II – lea sau a Palatului Pitti din Florenţa – nu

reuşeşte să prindă rădăcini în Anglia, cu toată atracţia generală faţă de

cultura acestor ţări. Va trebui să vină epoca dinastiei de Hanovra ca să se

observe aici o victorie a stilului lui Palladio, cu un decalaj de două secole

faţă de creatorul său.

Deşi pe vremea lui Henric al VIII – lea au fost dărâmate multe

biserici, în timpul domniei Elisabetei nu se realizează nici o mare

construcţie religioasă: arhitectura epocii este în întregime laică şi în

primul rând nobiliară – o altă caracteristică a vremii.1

La clădiri se foloseau palane mai mari decât cele din Evul Mediu,

ceea ce scurta considerabil timpul de construcţie. După 1550, majoritatea

sunt construite din piatră, material care abundă mai ales în nordul şi

vestul Angliei. În schimb, casele burgheze sunt mai toate din lemn, având

de regulă patru nivele la Londra şi două în provincie. Din cercetarea

actelor de succesiune ale vremii reiese că între 1530 şi 1569 casele aveau

în medie trei încăperi, iar între 1570 şi 1603, patru sau cinci.2

3. Învăţământul

În principiu şcolile erau gratuite şi destinate copiilor din vecinătate,

fondatorul plătind salariul învăţătorilor şi hrana copiilor. Singurii care îşi

plăteau întreţinerea erau cei străini de ţinut, aproape întotdeauna fii de

mari seniori sau de orăşeni bogaţi. Puţin câte puţin străinii au devenit mai

numeroşi, şi şcoala funcţiona numai pentru ei, Harrow, de pildă,

1 Michel Duchein, op. cit., p. 478. 2 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 425.

- 2 -

rămânând numai cu patruzeci de elevi gratuiţi (free scholars). Educaţia

elementară se făcea în şcoli mici (petty schools), mai ales de femei, care

învăţau pe copii alfabetul şi noţiuni elementare de scriere.1

Existau şi instituţii specializate: dreptul se studia la Inns of Court,

medicina la Colegiul medicilor, în timp ce colegiul creat de Sir Thomas

Gresham preda cursuri de aritmetică, geometrie, astronomie, navigaţie,

muzică, medicină şi retorică.2

Până în 1600, colegiile devin componenta de bază a universităţii, în

timp ce numărul de halls se reduce. Programul şi metoda de studiu erau

tot cele medievale. Prelegerea magistrului continuă să deţină locul central

în sistemul de învăţământ. Celelalte două metode preluate din Evul Mediu

(care azi au dispărut) erau disputa şi declamaţia. În timpul studiilor,

studentul trebuia să participe la patru dispute; acestea durau între orele

1-5 p.m., cu o pauză de masă de o oră, fiind conduse de un moderator.

Dacă disputa constituia testul logicii, declamaţia era testul retoricii. Se

generalizează sistemul tutorial introdus de William of Wykeham la New

College şi de episcopul Waynflete la colegiul Magdalen; aceşti tutors

(numiţi la început informatores) au lărgit programul de studiu,

introducând istoria, geografia şi limbile moderne.3

În secolul al XVI – lea iau fiinţă sau sunt reînzestrate numeroase

şcoli care nu mai aparţin Bisericii, ci sunt controlate de autorităţi laice,

deşi în unele cazuri directorii erau tot clerici. La Londra, în 1561, breasla

croitorilor a înfiinţat o şcoală în Suffolk Lane. Breasla băcanilor înalţă o

şcoală la Rugby în 1567. În 1571 este reînzestrată şi şcoala de la Harrow

de către fermierul John Lyon. Sit Andrew Judd, negustor bogat din

Londra, înzestrează şcoala zisă de „gramatică” din Tonbridge în 1553.

Astfel de grammar schools apar în toată ţara; cea din Buckingham se

numea Royal Latin School. Ctitoriile regale şi şcolile cu danii regale se 1 André Maurois, op. cit., p. 353.2 Andrei Oţetea, op. cit., p. 213.3 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 450.

- 2 -

numeau, ca şi în Evul Mediu, King’s; este cazul şcolilor de la Ely, Chester,

Canterbury şi Worcester, Bruton şi Birmingham. Prima şcoală care a admis

şi fete a luat fiinţă la Londra în 1552 în perimetrul fostei mânăstiri a

franciscanilor; în 1695 s-a mutat în actuala clădire din Hertford (Christ’s

Hospital School for Girls).1

Programa analitică a şcolii din East Retford (Nottinghamshire) este

tipică pentru studiul limbii latine în aceste grammar schools. În clasa întâi

se preda abc-ul gramaticii (declinări şi conjugări) şi un vocabular limitat;

în clasa a doua se făcea sintaxa, traduceri din engleză în latină şi se

studiau texte din Vechiul şi Noul Testament, Colocviile lui Erasm, Scrisorile

lui Cicero şi Instituţiile lui Justinian; în clasa a treia se studia gramatica lui

Lily şi se comentau texte din Ovidiu, Vergiliu şi Cicero, plus traduceri în

latină; în clasa a patra, elevii învăţau principiile versificaţiei, scriau

epistole în latină şi studiau gramatica elină şi ebraica (dacă aveau

profesor).

Desigur, odraslele regale şi nobiliare erau educate în particular de

către preceptori: totuşi, potrivit Convocaţiei de la Canterbury din 1529,

fiecare preot era obligat să-i înveţe să citească şi să scrie pe copiii

enoriaşilor din parohia sa.

Sub Elisabeta, salariul unui dascăl, de 15 lire pe an, era superior

celui al unui preot parohial.2

CONCLUZII

1 Michel Duchein, op. cit., p. 475.2 Adrian Nicolescu, op. cit., p. 451.

- 2 -

Pe bună dreptate cei mai mulţi istorici moderni consideră domnia

Elisabetei drept o capodoperă de geniu politic. Sunt rare glasurile

potrivnice, care îi reproşează reginei mai ales ezitările şi contradicţiile în

relaţiile internaţionale. Este adevărat că faţă de Spania, de Franţa şi mai

ales de Ţările de Jos atitudinea Elisabetei a dat uneori impresia de ezitare.

Totuşi, linia ei de conduită generală este mult mai fermă decât s-ar părea

dacă se insistă mai mult asupra detaliilor. Ea dorea pacea, dar nu cu

preţul unei hegemonii spaniole sau franceze asupra Europei. Intervenţiile

sale, când au avut loc, au urmărit întotdeauna scopul de a stabili sau de a

restabili echilibrul continental, apreciat de ea, pe bună dreptate, ca

absolut necesar pentru salvarea propriului regat. Fără Elisabeta, Ţările de

Jos ar fi fost aproape sigur vasale Spaniei, iar Henric al IV – lea al Franţei

nu ar fi reuşit niciodată să-şi consolideze domnia care a refăcut ţara. Rolul

ei a fost deci esenţial în crearea. Deşi provizorie, a unui echilibru

european, până la marile tulburări ale secolului al XVII – lea.

Trăsătura specifică a geniului Elisabetei a constat în moderaţie şi

echilibru. Mai mult decât oricine altceva, ea a excelat în păstrarea

echilibrului între forţele antagoniste, împiedicând un partid, o ţară sau o

persoană să deţină puterea numai pentru sine, şi menţinând pacea în

regatul ei.

Să rămână regină şi să-şi păstreze puterea; să vegheze ca

autoritatea ei să nu fie ştirbită de vreo putere străină sau uzurpată de

vreun consilier sau moştenitor recunoscut, acestea au fost consideraţiile

care au stat la baza politicii externe a Elisabetei. Această interpretare are

meritul de a-i completa portretul de Guvernator Suprem al Bisericii

Angliei. Ea explică şi succesele sau limitele politicii sale externe. Către

sfârşitul domniei sale, Catolicismul era pe cale să devină confesiunea unei

minorităţi de nobili: avea o audienţă scăzută în clasele de jos şi era

limitată la zonele depărtate de Londra. Pentru Elisabeta, această înăbuşire

- 2 -

a Catolicismului a fost o realizare extraordinară şi cu atât mai

impresionantă dacă se lau în calcul cât de slab era Protestantismul în

momentul urcării ei pe tron.

Reuşita Elisabetei a avut un preţ: se poate spune că regina a ratat

ocazia să se folosească de entuziasmul puritanilor pentru a cra o Biserică

engleză agresivă şi dinamică; a considerat că îi ameninţau autoritatea şi i-

a redus la tăcere. Elisabeta nu a ezitat să exploateze situaţia financiară a

Bisericii în propriul ei interes. Acest lucru a lovit, inevitabil, tocmai în acei

oameni pe care ea îi alesese pentru a impune oamenilor concepţia ei

despre Biserică: episcopii.

Elisabeta nu s-a lăsat sedusă de nici una dintre viziunile entuziaste

şi grandioase ale consilierilor ei, protestanţi. Imaginea de salvatoare a

Protestantismului nu a făcut-o să-şi piardă capul. A acordat, după multe

ezitări, ajutor rebelilor străini care luptau împotriva stăpânitorilor catolici.

În ochii ei, răzvrătiţii din Ţările de Jos nu erau nici eroi, nici martiri

protestanţi, ci doar nişte răzvrătiţi antipatici şi costisitori, care subminau

conducătorii legitimi. Ei puteau fi ajutaţi doar atunci când Coroana era

pusă în pericol de dominaţia spaniolă din regiune. Schimbările majore

care au survenit în politica externă, ca adversitatea tot mai mare faţă de

Spania şi prietenia tot mai strânsă cu Frnaţa, se explică prin faptul că

prima a înlocuit-o pe cea de-a doua în rolul de pericol major.

Se poate spune că Elisabeta a dat dovadă de realism şi de

pragmatism atunci când a evitat să angajeze ţara în aventuri riscante şi

costisitoare în străinătate.

După criteriile ei personale, politica externă a Elisabetei a fost o

reuşită. A respins toate ameninţările la adresa Coroanei care veneau, în

diferite momente, din Franţa, Spania, Scoţia şi Irlanda. A supravieţuit

tuturor tensiunilor provocate de conflictele religioase: spre deosebire de

Franţa, regatul ei nu a fost epuizat de un război civil între catolici şi

- 2 -

protestanţi. Refuzul ei de a se mărita sau de a-şi desemna un succesor i-a

păstrat întreaga autoritate fără să fie nevoită să-şi păstreze această

autoritate prin orgolioase cuceriri militare, aşa cum a făcut tatăl său.

Împărtăşea, fără îndoială, părerea lui Henric al VIII – lea că Anglia era

mai mult un bun personal decât o proprietate sacră, dar propaganda pe

care a făcut-o micilor negustori, împreună cu prefacerile religioase din

Europa, au înrădăcinat părerea că monarhii trebuie să urmărească mereu,

prin politica lor externă, binele ţării. Succesorii ei Stuarţi aveau să

întâmpine dificultăţi atunci când lansau campanii militare în Europa,

ţintind prestigiul prestigiul personal sau propăşirea dinastiei.

Pentru posteritate, ca şi pentru contemporanii ei, Elisabeta I rămâne

pentru totdeauna simbolul fascinant al îmbinării excepţionale dintre cele

mai strălucitoare şi mai contradictorii calităţi: inteligenţă, farmec, voinţă,

măreţie, putere şi seducţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Aylett, J.F., În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti,

2000.

2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, Editura

Institutul European, Iaşi, 1998.

3. Carpentier, Jean, Lebrun, François, Istoria Europei, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1997.

4. Columbeanu, Sergiu, Valentin, Radu, Lupta pentru supremaţia

mărilor. De la descoperirile geografice la Trafalgar, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

- 2 -

5. Cowan, Ian B., The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London,

1972.

6. Dreyfus, François-G., Jourcin, Albert, Thibault, Pierre, Istoria

universală, vol. II, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2006.

7. Duchein, Michel, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura

Artemis, Bucureşti, 1992.

8. Elton, G. R., England under the Tudors, Methuen&Co., London,

1965.

9. Geiss, Imanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000,

ediţia a II – a, Editura All Educational, Bucureşti, 2008.

10. Hof, Ulrich Im, Europa luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.

11. Jourdin, Michel Mollat du, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi,

2003.

12. Kilsby, Jill, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All

Educational, Bucureşti, 1998.

13. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti,

1979.

14. Manolescu, Radu, (coord.), Istoria medie universală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

15. Maurois, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.).

16. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1967.

17. Idem, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

18. Newcombe, D. G., Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura

Artemis, Bucureşti, 1995.

19. Nicolescu, Adrian, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura

Institutul European, Iaşi, 2006.

- 2 -

20. Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1968.

21. Pădureleanu, Mircea, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1963.

22. Randell, Keith, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All,

Bucureşti, 2000.

23. Regan, Geoffrey, Bătălii care au schimbat istoria lumii: cincizeci de

bătălii decisive în decursul a peste 2500 de ani de istorie,

Enciclopedia RAO, 2004.

24. Rogers, Caroline, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001.

25. Ross,Brenda, Elisabeth, Editura Antoine, Târgu-Jiu, 1995.

26. Rossier, Edmond, Profils de Reines, Editeurs Payot, Paris, 1926.

27. Strachey, Lytton, Elisabeta şi Essex, EdituraMinerva,

Bucureşti,1981.

28. Stoye, Johannes, L’Angleterre dans le monde, Editeurs Payot, Paris,

1935.

29. Trevelyan, G. M., Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1975.

30. Zweig, Ştefan, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993.

31. Warren, John, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All,

Bucureşti, 1997.

- 2 -