Anul VII. S ib i îu , 15 Decemvrie 1908. Nr. 24.

SUMARUL. Oct. C. Tăslăuanu Tolstoi. C. Ardeleanu . . Sonet (poezie).

L: Oct. Goga . . Liviu Rebreanu Al. Ciura . . Leo N. Tolstoi

Portret (poezie). Ofilire. Stăpân şi slugă. Cum s'ajungi la fericire.

C r o n i c ă : Teatrul national din Bucureşti. Conferinţele şi Seratele Aso-ciaţiunii. Conferinţe la Braşov. Turneul D-nei Agatha Bâr-sescu. Ştiri. — Poşta Admi­nistraţiei.

l l u s t r a ţ i u n i : Leo N. Tolstoi. Leo N. Tolstoi la 1854. Leo N. Tolstoi în haine de ţăran. Leo Tolstoi călare. I. Repin: Contele Tolstoi la plug. Leo Tolstoi şi sora sa Maria (călugăriţă).

m ftBONftMENT: ( R u s t r o - K n g a r i a :

l an 12 cor. Ed. de lax . . . 20 cor. 6 luni 6 „ „ „ „ . . . 10 „

Ediţia pentrci preoţi, învăţători şi studenţi: l an 8 cor. România şi în Străinătate:

1 an 16 cor. Ed. de lux . . . 25 cor. 6 luni 8 „ „ „ „ . . . 13 „

Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Re'ctamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice

schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postale. Abonamentele, plătite înainte, sont a se trimite la adresa:

Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). mm-

Adelina Olteanu-Maior:

Biblioteca Copiilor si a Tinerimii. A apărut volumul IV din această bibliotecă dedicată copiilor şi

tinerimii. Cuprinde: piese de teatru şi povestiri pentru tinerime şi basme

şi istorioare pentru copii.

Preţul volumului: 1 cor. (în România 1 leu 30 bani). Se poate comanda delà administraţia revistei noastre (Sibiiu, —

Schewisgasse 7), trimiţându-se înainte preţul lui plus 20 bani porto (în România 40 bani).

Volumele apărute în această bibliotecă alcătuiesc cel mai frumos dar de Crăciun.

Cu acelaş preţ se pot comanda şi voi. I, voi. II şi voi. III. r^ Ceice comandă toate patru volumele le primesc franco. /n

LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ

sub îngrijirea unui comitet de redacţie.

Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan. G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu,

I. U. Soricu, Caton Theodorian.

Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită.

Tolstoi.) Doamnelor si Domnilor,

Nu departe de Moscva, în provincia Tuia, se află satul Iasnaia Poliana, împrăştiat printre nişte coline împrejmuite de un brâu de păduri. Pe una dintre aceste co­line se zăreşte o curte boerească, în faţă cu stra­turi de flori, cu grădini, cu heleştee, şi jur împre­jur cu parcuri şi alee de tei şi de mesteceni. într'o odaie a acestui castel, sărăcăcios mobilată, cu un ferestrău si o coasă pe perete şi cu o lopată într'un colţ, trăieşte o viaţă simplă ţărănească cea mai mare personali­tate a poporului rusesc, contele Leo Nicolaevici Tolstoi.

în toamnă, întreaga lume civilizată a serbat cu bucurie şi entuziasm sincer jubileul de 80 de ani delà naşterea acestui moşneag cu chip de apo­stol. Inaugurez seria conferinţelor, pe cari le aranjează instituţiunea noastră culturală, vor­bind despre Tolstoi, în credinţa că împlinesc dorinţa D-voastră a tuturora de a aduce si noi un modest prinos de admiraţie acestui artist, cugetător şi apostol care, cu toate

') Conferinţă ţinută în sala festivă a „Muzeului Asociaţiunii".

greşelile şi curiozităţile lui, e poate cea mai mare, cea mai interesantă şi cea mai originală figură a veacului al XIX-lea.

Mărturisesc delà început că îmi dau bine seama de sarcina grea ce-am luat-o asupra mea de a vă zugrăvi viaţa şi activitatea acestui uriaş al artei şi al gândirii ome­neşti. Sunt convins chiar că în cadrele strâmte ale unei conferinţe aceasta e cu neputinţă, căci numele lui Tolstoi înseamnă o culme, de care te poţi apropia numai cu mari jertfe de timp, la care cu greu pot ajunge drumeţii obişnuiţi să trăiască o viată culturală de toate zilele în furnicarele delà poalele Olimpului cu a-tâtea frunţi de lumină etern strălucitoare.

Cu toate acestea, încre-zându-mă în bunăvoinţa D-voastră si chemând în

ajutor atenţiunea şi imaginaţiunea Dumnia-voastră, vom încerca împreună să privim măcar din depărtare icoana lui Tolstoi, cău­tând să-i cunoaştem în liniamente generale viaţa şi activitatea. Ne vom feri să-1 ispitim mai de-aproape, în amănunte, de teamă să nu ne pierdem în labirintul sufletului său complex. Şi, ca să-1 putem cunoaşte mai

1* •

Leo N. Tolstoi.

568 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

uşor şi mai bine, îl vom urmări pas de pas, din copilărie până la vârsta lui de maturitate; ne vom da silinţa să scoatem la lumină momentele mai importante din desfăşurarea individualităţii lui sbuciumate; ne vom opri numai asupra acelor undulări ale personalităţii lui, cari sunt mai lesne de înţeles.

Voind să-1 cunoaştem, suntem siliţi a alege calea cronologică, fiindcă dânsul nu se înşiră printre acele individualităţi mari ale omenirii, a căror activitate şi concepţie despre lume se poate rezuma într'o propoziţie. Tolstoi nu* face parte dintre acele suflete monotone, fie chiar şi geniale, cari străbat pe o singură cărare la jâlţul nemuritorilor din Olimp, în-chinându-şi o viaţă întreagă pentru o singură idee, ca să împodobească comoara culturii omeneşti. Tolstoi nu e râul cu o alvie sta-tornicită de civilizaţie; el nu are o singură matcă, în care îşi leagănă maiestos valurile rodnice şi strălucitoare de lumină spre marea veciniciei, cum sunt de obiceiu personalităţile mari ale popoarelor înaintate în cultură.

Tolstoi se aseamănă mai mult cu un torent ce isbucneşte din inima unei ţări părăginite, sălbatice si pline de buruieni. Străbate cruciş şi curmeziş în toate părţile, se umflă de fur­tunile norilor din suflet, se revarsă cu sgomot peste lumea întreagă, surpând, roscolind adânc şi distrugând bunuri atât de scumpe oame­nilor. Chiar şi atunci când îşi găseşte o alvie statornică, adeseori înspăimântă lumea cu vuete de mânie revoluţionară. Sufletul lui Tolstoi e într'o neîncetată sbuciumare; e unul dintre sufletele prometeice, vecinie pribege, o viaţă întreagă urmărite de dorul de a şti şi de a afla adevărul. în sufletul lui se res-frânge, ca 'ntr'o oglindă, toată complexitatea si toată îndoiala fiinţei omeneşti.

Si tocmai această frământare a creerului în aflarea adevărului, tocmai această sbuciumare a sufletului său uriaş, care calcă în picioare formele civilizaţiei omeneşti, face ca Tolstoi să fie cel mai specific şi mai tipic repre­zentant al poporului rusesc, popor care până la începutul secolului al XIX-lea se poate asemăna cu animalele din era terţiară cu trupul mare şi cu creerul mic, popor care numai de-o sută de ani trăeşte o viaţă inte­lectuală europeană, căutându-şi forme noi de civilizaţie. *

Doamnelor si Domnilor, Tolstoi e vlăstarul unei vechi familii boereşti, care a avut un rol însemnat în viaţa publică rusească. în castelul din Iasnaia Poliana se pot vedea portretele alor 20 de generaţii de străbuni ai lui. Unul dintre ei a fost şeful camerei secrete si omul cel mai de încredere al lui Petru cel mare. Acest strămoş a primit titlul de conte, cu prilejul încoronării împărătesei Catarina, la 7 Maiu 1724.

Străbunii, după mamă, au fost din familia princiară Wolkonskii, căreia a aparţinut mo­şia din Iasnaia Poliana.

Tatăl lui Tolstoi, contele Nicolae Iliici Tolstoi, în tinereţă a servit în armată, a luat parte la războaie, în cari s'a distins ca om îndrăzneţ. Ieşind din armată, moşia părin­tească fiind încărcată de datoriile făcute de tatăl său încetat din viată si având să îngri-jască de o mamă si de-o soră învăţate cu viaţa luxoasă, scapă din încurcătură căsăto-rindu-se cu bogata principesă Wolkonskii, singura fată la părinţi. Dupăce vinde moşiile părinteşti, se mută cu întreaga familie la moşia nevestei sale din Iasnaia Poliana.

Tatăl lui Tolstoi erà un om mediocru ca inteligenţă şi ca cultură; altfel voinic,plin de viaţă şi de-un temperament sangvinic. Toată viaţa lui s'a ocupat cu administrarea moşiei, cu vânătoarea şi cu alte sporturi aristocratice.

Mama lui Tolstoi erà o fire artistică, o minunată povestitoare, vorbià mai multe limbi străine. Erà mult superioară soţului ei atât ca suflet cât şi ca inteligenţă. îşi iubià băr­batul, fiindcă îi erà soţ şi fiindcă erà tatăl copiilor ei, dar n'a fost niciodată îndrăgostită de el. Şi-a petrecut viaţa îngrijind de copii si de casă, cetind soacrei sale romane si îndeletnicindu-se, în ceasurile libere, cu stu­diul cărţilor serioase, ca Emi le al lui Rousseau.

Părinţii lui Tolstoi duceau viata boierilor ï y

ruşi delà ţară. Cu treizeci de argaţi în curte şi cu o moşie întinsă, puteau gusta toate plăcerile unei vieţi patriarhale. Dumnezeu, căruia se închinau cu multă evlavie, i-a binecuvântat cu cinci copii: Nicolae, Sergiu, Dumitru, Leo şi, o fată, Maşenca, naşterea căreia a stins viaţa mamei lui Tolstoi.

Leo s'a născut la 28 August v. 1828. Orfan de mamă la vârsta de un an şi jumătate, a

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 569

crescut sub îngrijirea unei rude îndepărtate, Tatiana Alexandrovna Iergolskii, ce locuia la dânşii. în tineretă existase o legătură su­fletească între Tatiana şi tatăl lui Tolstoi. Ei au renunţat însă la visele lor, ca acesta să-şi poată mântui familia, căsătorindu-se cu bogata principesă Wolkonskii. Tatiana a rămas credincioasă sentimentelor ei curate din tine­retă, şi, păstrându-şi toată viaţa o seninătate de martiră, s'a împăcat cu soartea ei de a se jertfi pentru alţii. A îngrijit ca o mamă de orfanii iubitului ei de odinioară, neprimind a-i fi soţie nici după moartea principesei Wolkonskii, cu toate insistenţele văduvului

Tolstoi. „Tatiana Alexandrovna — zice Tolstoi în amintirile lui — a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii mele. Din copi­lărie m'a învăţat să cunosc farmecul su­fletesc al iubirii. Şi nu m'a învăţat cu vorba, ci prin întreaga ei viaţă, prin întreaga ei fiinţă... O vedeam si

» > o simtiam cum îsi trăieşte viaţa în iubire şi lângă dânsa pri­

cepui delà început fericirea acestui senti­ment. Tot delà ea am învăţat să cunosc farmecul unei vieţi retrase."

Copilăria lui Tolstoi se aseamănă cu a tuturor copiilor de boieri bogaţi, ce trăesc la ţară. Se ruga în fiecare seară lui Dumnezeu să fie, a doua zi, vreme frumoasă, ca să se poată plimba; se desfăta, privind la beşicile de săpun ce i le sufla bunică-sa, şi învăţa, împreună cu ceilalţi fraţi, ce-i spuneau gu­vernantele şi profesorii străini, aduşi la Iasnaia Poliana. Cel mai însemnat moment din copilăria lui a fost moartea de apoplexie a tatălui său (la 1837). în mintea copilului de 9 ani pentru întâiaşdată se ivi problema

Leo N. Tolstoi la 1854.

vieţii şi a morţii. Neputând îndura pierderea fiului ei, după nouă luni muri şi bunică-sa, într'o zi de sărbătoare, în care un coleg de şcoală spusese fraţilor Tolstoi că nu există Dumnezeu.

Firea micului Tolstoi ne-o caracterizează poate mai bine excentricităţile lui. într'o zi sări din etajul al doilea, ca să atragă asupra lui atenţia tuturora, altădată îşi rase sprân­cenele, ca să nu fie la fel cu ceilalţi băieţi,

iar odată, când făcea o călătorie cu familia, se detejos din trăsură si se luă Ia 'ntrecere cu caii, până căzu de oboseală. Cum vedem de pe-atunci voià să fie original, de pe atunci era chinuit de vanitatea de a fi mai mult decât îl socoteau cei dimprejurul lui. „Adeseori mă cuprin­deau clipe de îndo­ială, — ne povesteşte el mai târziu - - îmi

închipuiam că nu poate exista fericire pământeană pentru un om, care are nasul asa lat, buzele asa de groase şi ochii mici, suri, ca mine. Mă ru­gam lui Dumnezeu să săvârşească o minune şi să mă prefacă în-tr'un copil frumos."

Când erà mai mărişor, începu să se ma­nifeste şi puterea originală a vieţii lui su­fleteşti, îsi închipuia că un om, care nu e Învăţat cu suferinţa, nu poate fi fericit în viaţă. Ca să se obişnuiască cu această vir­tute creştină, adeseori ţinea, cu manile întinse, dicţionarele grele ale mătuşă-sa câte cinci minute, ceeace i se părea, pe semne, un canon cumplit; alteori se încuia într'o odaie şi îşi biciuia umerii goi cu o funie, până îi dădeau lacrimile.

Pentru cunoaşterea vieţii lui intelectuale de atunci amintim câteva curiozităţi caraç-

570 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

teristice. Când stătea la tablă si desemna figuri cu creta, se întreba: „De ce-i place ochiului simetria?" Iar când erà singur îşi în­chipuia că pe lume nu există nimic afară de dânsul, că lucrurile nu sunt în realitate ci numai în închipuirea lui, că ele există numai câtă vreme se uită şi se gândeşte el la ele. Când îl frământau asemenea gânduri, — din filozofia lui Schelling, — se întorcea repede, în credinţa că la spate nu o să mai vadă nimic, că o să surprindă neantul.

Cu învăţătura nu se prea prăpădea. învăţa fiindcă erà silit să înveţe ce-i spuneau profesorii străini. Unul dintre ei, care-i ziceà: „Ce petit a une tête; c'est un petit Molière", obişnuia să-1 încuie şi să-1 ameninţe cu bătaie, de câteori erà leneş, neascultător şi îndărătnic. Acest profesor a trezit în Tolstoi, dupăcum ne-o mărturiseşte singur, aversiunea şi anti­patia fată de orice silnicie si violentă în scoală.

V'am povestit câteva momente din copilăria lui Tolstoi, pe care el o descrie cu atâta măiestrie în prima lui lucrare literară, înti­tulată Copilărie, ca să vedeţi în ce atmos­feră patriarhală, aristocratica şi religioasă a crescut acest copil minunat, ca să puteţi cunoaşte în germene tainele sufletului mare de mai târziu.

La vârsta de 16 ani se duse la universi­tatea din Cazan. Dupăce cade odată la exa­menul de primire, se înscrie la facultatea limbilor orientale; se vede că aveà de gând să intre în diplomaţie. în Cazan duce o viaţă intensivă de student, gustând din toate plă­cerile tinereţii. Nu lipseşte delà nici un bal şi delà nici o serată a aristocraţiei din acel oraş. La sfârşitul anului întâiu cade la examen. Părăseşte facultatea limbilor orientale şi se înscrie la cea de drept, care se vede că şi în Rusia asigură studenţilor mai mult timp liber pentru ştrengăriile studenţeşti. După doi ani, sub pretext de boală, neisprăvit, pă­răseşte pentru totdeauna universitatea. Mai târziu ne spune că tocmai dorul de a învăţa liber 1-a îndemnat să întrerupă studiile uni­versitare. Ne asigură că „Espr i t des lo i s " a lui Montesquieu i-a deschis orizonturi noi, pentru o activitate intelectuală independentă.

Putem să-1 credem pe cuvânt, fiindcă pe urmă ne-a dovedit, cu prisosinţă, dragostea lui de învăţătură.

y

Pe lângă viaţa externă ce-a dus-o Tolstoi, cât timp a urmat universitatea din Cazan, e interesant să-i cunoaştem viaţa intelectuală şi moral-reiigioasă, căci aceste sunt cele două feţe ale personalităţii lui uriaşe, cari au fost supuse la schimbările neîncetate ale desăvârşirii.

înainte de a părăsi universitatea, la înce­putul anului 1847, încearcă să lucreze şi el teza ce se dăduse la concurs din partea rec­toratului universităţii. Erà vorba de un studiu

y

comparativ între E s p r i t des lo i s a lui Montesquieu şi I n s t r u c ţ i a împărătesei Ca-terina a Ii-a. în notele pregătitoare pentru această lucrare înmuguresc pentru prima oară ideile lui anarchice de mai târziu. La vârsta de 18 ani scrie : „Societatea nu e decât o parte a lumii. Raţiunea trebue să fie în de­plină armonie cu natura şi legile ei de cer­cetare trebue să fie independente de trecut si de lume." y

Tot în vremea aceea scrie un articol despre S c o p u l f inal al f i lozof ie i , în care zice că filozofia e ştiinţa vieţii. Mai scrie şi alte

• articole filozofice, între cari unul despre N o ţ i u n e a S i m e t r i e i , care, dupăcum' am văzut, îl preocupase şi în copilărie. în ziarul lui găsim adeseori programe de viaţă şi de muncă, fiind întotdeauna torturat de dorinţa de a se desăvârşi sufleteşte, făr$de care desă­vârşire simţea, poate inconştient, că nu-şi va vedea cu ochii visul de a deveni om mare, de a i se pronunţa numele cu respect şi admi­raţie. Dintre regulele ce şi le impunea, cităm pe cele mai caracteristice: 1. A săvârşi, în ciuda tuturora, tot ce ţi-ai propus; 2. A-ţi forţa neîncetat creerul să lucreze cu toată

y

încordarea de care e capabil; 3. Consideră femeile ca un rău necesar al vieţii sociale si fereste-te cât poţi de ele; 4. Străduinţa conştientă spre perfecţionare, în toate lucru­rile, e scopul vieţii.

Pentru cunoaşterea vieţii lui morale reli­gioase e destul să amintim că cetea pe Vol­taire si îl desfătau ironiile la adresa bisericii.

y

Intrând în lume, ajunsese chiar la convin­gerea că „oamenii în existenţa lor nu sunt

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 571

călăuziţi de preceptele credinţei, pe care o învăţau, ci tocmai de contrariul"; vedea că „credinţa nu are nici o înrâurire, nici asupra vieţii, nici asupra relaţiilor dintre oameni".

Delà vârsta de 16 ani nu se mai rugà şi nu se mai duceà la biserică din convingere, ci din obişnuinţă. Aveà o credinţă, pe care nu o putea înţelege, nu o putea defini. Se găsea într'o stare de îndoială latentă.

Dupăce părăseşte universitatea, la 1847, stă o vară în Iasnaia Poliana. Toamna se duce la Petersburg să-şi facă examenele. Pe lângă două riguroaze, face şi o mulţime de datorii. Pe urmă trei ani duce o viată de-străbălată, când în Moscva, când acasă, la moşie. Jocurile de cărţi, chefurile cu lăutari şi orgiile se ţin lanţ. Scârbit de această viaţă ruşinoasă, îşi face din nou programe de muncă serioasă, de cari, bine înţeles, nu se tine. Aceşti trei ani sunt cei mai uşuratici şi cei mai sterpi din câţi a.trăit Tolstoi.

începuse deja să-1 preocupe gândul să scrie, şi literatura desigur a câştigat mult din viaţa asta de petreceri, căci e înveşnicită pe pa­gini neîntrecute.

în primăvara anului 1851, la vârsta de 23 de ani, Tolstoi pleacă în Caucaz cu fratele său Nicolae, care erà ofiţer. Intră si el în armată ca voluntar, ia parte la lupte, trăeşte ca şi ceilalţi camarazi, jucând cărţi, făcând vână­tori, având aventuri de dragoste şi îndelet-nicindu-se cu experimente spiritiste. După trei ani, la 1854, trece examenul de ofiţer, părăseşte viaţa romantică a Caucazului, ca să-si cerceteze rudele în Iasnaia Poliana. Aici primeşte porunca să plece la oştirea delà Dunăre. La 14 Martie 1854 soseşte în Bucureşti, de unde se duce la o baterie din Olteniţa, apoi la Silistra. Cu părere de rău trebue s'o spunem că în scrisorile lui nu vorbeşte aproape nimic despre ţara româ­nească. Pomeneşte numai de viaţa scumpă din Bucureşti şi de evenimentele războiului. După patru luni, retrăgându-se trupele ruseşti din Silistra, se duce în Crimea, trecând prin Tecuci, Bârlad, Iaşi, Cherson si Odessa. Ia parte la luptele delà Sebastopol, pe cari le descrie mai târziu, sub titlul: P o v e s t i r i d in S e b a s t o p o l . La sfârşitul anului 1855

e trimis ca curier la Petersburg, de unde nu se mai întoarce în armată.

în oştire a lăsat cea mai bună impresie, în amintirile ofiţerilor găsim multe date despre bravura şi despre serviciul lui con-ştienţios. Unul dintre ei ne spune că „Tolstoi în brigadă aveà reputaţia unui bun călăreţ, camarad brav şi atlet. Erà în stare să ridice delà pământ, cu manile întinse, un om care cântărea 80.kg. în sporturile corporale erà ne­întrecut. I se mai atribuiau o mulţime de anec­dote hazlii, pe cari le ştia povesti cu mare măiestrie". Cu superiorii şi camarazii lui a avut adeseori neplăceri, din cauza dragostei lui de dreptate şi adevăr.

Talentul literar a pus capăt carierei sale militare. Un pamflet la adresa generalilor, întitulat „Cântecul Sebastopolului", făcut de dânsul împreună cu mai mulţi camarazi, i se atribui lui şi-i nimici strălucitul viitor de militar.

Epoca aceasta din viaţa lui e însă mult mai interesantă şi mult mai preţioasa din punct de vedere intelectual şi etic.

în regiunile pitoreşti ale Caucazului, cu munţii ce-şi înalţă creştetele încununate de zăpadă vecinică până in cer; în mijlocul naturei pline de farmece, pe care o iubià şi o admira, a rodit pentru prima oară talentul său de scriitor. în Septemvrie 1851 scrie mătuşei sale: „îţi mai aduci aminte, dragă mătuşă, de sfatul ce mi-1 dădeai, pe vremuri, să scriu romane? Ei bine, iată urmez sfatul tău. Am început să mă ocup cu lucrări lite­rare... cari îmi fac bucurie." Se pare că îşi presimţia marea lui putere latentă de scrii­tor, căci înainte de a fi terminat prima lui lucrare literară scrie în ziarul său intim: „E ceva în mine, care mă face să cred că nu sunt născut să fiu ca toţi ceilalţi."

în ziua de 6 Septemvrie 1852 apăru în revista „Sowremennik" (Contimporanul) din Petersburg prima operă literară a lui Tolstoi semnată L. N. T. şi întitulată „ C o p i l ă r i e " care făcu cea mai bună impresie în cercurile literare. Bucata e relevată de pressa şi plăcu lui Turghenief şi lui Dostoiewskii.

E interesant să ştim că Tolstoi delà început aştepta să fie retribuit pentru lucrările lui literare. Redactorul revistei Contimporanul,

572 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

Nekrassof, îi scrie, fără să-i ştie numele, că povestirea „ C o p i l ă r i e " e bună. Iar Tolstoi, la primirea acestei scrisori, înseamnă în ziarul său intim: „Delà Nekrasof am primit scrisoare, dar nici un ban."

în „ C o p i l ă r i e " Tolstoi povesteşte co­pilăria lui, descriind în colori poetice viaţa patriarhală delà ţară. Zugrăveşte, cu o intuiţie de o preciziune rară, mediul în care a crescut şi analizează, cu o pătrundere de chimist, stările sufleteşti trezite de acest mediu într'un suflet de copil. Cele două feţe ale talentului lui Tolstoi, puterea de a observa lumea ex­ternă şi puterea de analiză sufletească, se manifestă deja în prima lui operă literară.

Sora lui, Maria, când a cetit această po­vestire, nu se putea mira îndeajuns cine a putut descrie copilăria familiei lor până în cele mai mici amănunte.1)

Acestei opere urmează mai târziu altele. Dintre ele amintim: A d o l e s c e n t ă , T i n e -reţă , P r i z o n i e r u l din Caucaz , T ă i e ­t o r i i de lemne, A m i n t i r i l e unui „mar­queur", Povestir i din Sebastopol.Acestea atraseră atenţia lui Nicolae şi a împărătesei Alexandra Feodorovna asupra Iui. în timpul cât a stat la Petersburg şi pe urmă la Ias-naia Poliana a mai scris: V i sco lu l , Doi Husa r i , T re i mor ţ i , F e r i c i r e a une i fami l i i , P o l i c u ş c a şi fragmentul Ca­zacii,2) care încheie prima epocă a activi­tăţii lui literare.

Talentul literar al lui Tolstoi, în cursul acestor 10 ani (1852—1862), s'a impus tot mai mult. încetul cu încetul a cucerit şi pe cel mai sever critic al său, pe Turghenief, care mai târziu 1-a numit Shakespeare al Rusiei.

Operile literare ale lui Tolstoi, din epoca primă, sunt mai toate de caracter personal. Subiectele sunt trăite de el însus; mai toate sunt întâmplări din viaţa lui. Aşa se explică taina puterii lor de sugestiune şi realismul lor

') Părinţii descrişi în Copilărie nu sunt însă părinţii lui Tolstoi.

2) Jucând biliard cu redactorul revistei „Curierul Rusiei" a pierdut 1000 de ruble. Neputându-le plăti, i-a dat novela Cazac i i , care nu era terminată. Mai târziu s'a apucat să scrie şi partea a Ii-a, dar n'a sprăvit-o niciodată,

sănătos. Multe dintre ele sunt înviorate de poezia romantismului, care romantism nu e însă căutat, ci e nedespărţit, e organic sub­iectelor ce le tratează. Romantismul lui Tolstoi e expresia poetică a însăşi realităţii descrise de artist.

Cea mai însemnată operă din această epocă e novela Cazac i i , pe care Tolstoi însuşi o numeşte operă universală, atunci când îşi re-neagă opere de artă, ca Războ iu şi P a c e şi Ana C a r e n i n . în C a z a c i i se mani­festă mai puternic talentul său de a zugrăvi natura şi de a analiza sufletul omenesc. E una dintre operile realiste, care în lite­ratura rusească înseamnă ruptura definitivă cu byronismul şi cu romantismul, ce au stă­pânit aşa de puternic creaţiunile artistice ale Rusiei din jumătatea primă a veacului al XIX-lea. . In această novelă neisprăvită, sub numele Olenin, eroul romanului, Tolstoi îşi pove­steşte viaţa lui din Caucaz, arătând influenţa binefăcătoare a naturii primitive asupra su­fletului său corupt de civilizaţie.

într'altă povestire, Amintirile unui mar­queur, zugrăveşte viaţa unui tânăr avut, cu sufletul curat la început, care prin desfrâu, în mediul stricat delà oraş, ajunge la ruină. Acest tânăr are momente de revoltă împotriva slă­biciunilor lui şi împotriva celor ce l-au târât în noroiu, dar îi lipseşte puterea de voinţă ca să înceapă o altă viaţă. Cade tot mai adânc, ajunge să joace cărţi cu servitorul, cu mar-queurul care însemna câştigul şi pierderea jucătorilor, şi sfârşeşte împuşcându-se.

Aceeaşi viaţă destrăbălată şi păcătoasă o duce şi Olenin, eroul novelei Cazac i i (să ne aducem aminte de viaţa ce-a dus-o Tolstoi înainte de a pleca în Caucaz), dar acest tânăr rus, deşi se simte blazat, are puterea de voinţă de a se smulge din mediul în care „plictiseala e în sânge şi se moşteneşte din generaţie în generaţie" şi în care oamenii sunt corupţi şi decăzuţi; Olenin are puterea de a fugi în mijlocul naturii sălbatice, pentru a-şi premeni sufletul. Pleacă în Caucaz.

Tolstoi descrie cu o rară intuiţie farme­cele naturii din Caucaz şi traiul primitiv, animalic al triburilor căzăceşti din regiunile Caucazului. Ça un model de descriere, citez

MPII 24. 1908. LUCEAFĂRUL 573

un tablou din viaţa centrului căzăcesc No-vomlinska:

„Fetele tinere aleargă cu ramuri lungi în mână înaintea turmei, care se apropie într'un nor de praf şi de musculiţe. Vacile grase şi bivoliţele se risipesc pe uliţi. în urma lor vin femei cu scurteicele tărcate. Glumele şi hoho­tele de râs se amestecă cu mugetul vitelor. Un cazac călare bate la o fereastră, fără să desca-lece; un cap frumos de femeie se iveşte la fe­reastră şi s'aud şoapte de dragoste. Un lucrător tătar, care sosise din stepă c'un car de trestii, îşi desjugă boii în curtea hanului şi vorbeşte tătăreşte cu stăpânul său. în mijlocul uliţii, de ani de zile e o baltă mare, pe care tre­cătorii încearcă să o ocolească, lipindu-se de garduri. O femeie tânără trece prin baltă cu picioarele goale, ridicându-şi poalele. Se îndoaie de spate sub povara unei legături de uscături. Un cazac, întorcându-se delà vâ­nătoare, strigă la ea: „Ridică-le mai sus, ne-rusinato!" si-o ocheşte cu carabina. Ea-si

» y y i

lasă repede poalele şi-i cad uscăturile. Un cazac bătrân, întorcându-se delà pescuit, duce într'o plasă peşti încă vii şi, ca să-şi scur­teze calea, sare peste un gard dărăpănat al vecinului şi se sgărie de spini. O babă trece, târând o cracă uscată; răsună lovituri de securi; copiii strigă, aruncând mingea; femei sar peste garduri vii; fumul se înalţă din toate căminele; pretutindeni se găteşte de cină."

Această viaţă simplă şi instinctivă i se pare lui Olenin mult mai frumoasă si mai ade-vărată decât viaţa pe care a dus-o el până acum. Contrastul dintre natura virgină şi lumea civilizată îi trezeşte în suflet dorul de a se identifica cu această natură. încearcă să câştige dragostea unei fete de cazac, o frumseţe a firii, pe care o iubeşte atât de mult, în cât vreasă o ia de nevastă. Dar fata nu-1 înţelege, nu-1 poate înţelege, cum nu-1 înţelege întreg mediul în care a ajuns. Simte că pentru acest mediu el e un străin, că cul­tura 1-a îndepărtat aşa de mult de fericirea vieţii fireşti, simple, asa cum a lăsat-o Dum-nezeu, încât nu se mai poate apropia de ea. Simte că nu se poate desbrăca de tre­cutul lui, de personalitatea lui de om civi­lizat, pentru a fi tovarăşul cazacilor sălbatici.

Si dragostea lui fată de frumoasa fată de Cazac, Mariana, îl face să exclame:

„Ah, de-aşi putea fi Cazac, cum e Lu-cuşca, să fur cai, să omor, să mă 'mbăt şi să mă strecor ameţit de vin sub fereastra ei, fără remuşcări! Ne-am înţelege şi aş pu­tea fi fericit. Ceeace mă doare mai mult e că eu înţeleg pe femeia aceasta, iar ea nu mă "a înţelege niciodată. Ea e ca natura: fru­moasă, nepăsătoare şi n'are decât grija ei."

Şi dorinţa de a se întoarce la natura pri­mitivă, ca să câştige dragostea acestei femei, îl face pe Olenin să creadă un moment că soartea omenească îţi impune: „să trăeşti numai pentru tine însuţi", să fii un egoist. Dar acest suflet chinuit, când adoarme singur în mijlocul pădurii, e cuprins de alte gânduri; se trezeşte în el fiinţa morală superioară, care, ne mai putându-se întoarce la natură, îsi găseşte idealul vieţii în altruism, într'un sentiment de jertfă pentru alţii,care deosebeşte pe omul moral superior de fiinţa inconştientă.

Când Olenin e în mijlocul pădurii, vede în jurul lui arborii, viţele sălbatice, fazanii spe­riaţi, şacalii treziţi din somn, miliardele de

j 7 y y '

musculiţe ce-1 împresoară şi i se pare că fiecare dintre ele e o fiinţă cu un Eu deosebit ca şi dânsul, — bagă de seamă că el, boierul rus, nu e mai mult pentru natură, ca oricare dintre aceste fiinţe,— si atunci Olenin s'aruncă în genunchi, se roagă lui Dumnezeu să-1 ţină cu zile, ca să-şi poată jertfi viaţa pentru alţii, căci fericirea omului moral e a trăi pentru alţii.

în contrastul celor două stări sufleteşti prin cari trece Olenin puteţi observa deose­birea dintre omul brut, creat de natură, ce se lasă călăuzit în viaţă de instinctele anima­lice ale firii sale şi între omul care, trezit la conştiinţă, îsi recunoaşte nimicinicia fiinţei

y y ' y y »

sale şi pentru care singura fericire e al­truismul religiunii creştine. Tolstoi ne arată că fericirea pentru un om e sau viaţa pri­mitivă, inconştientă şi egoistă, sau viaţa mo­rală superioară, conştientă şi altruistă.

Concepţia primă e ilustrată, mai bine, desvoltată în povestirea Tre i mor ţ i , în care ne spune că cel mai fericit, cel mai bun e acela, care gândeşte mai puţin, care moare cât mai simplu. Ţăranul e mai fericit

2

574 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

şi preţueşte mai mult decât boierul, un copac e mai fericit şi preţueşte mai mult decât un ţăran şi moartea unui stejar este pentru crea-ţiune o întristare mai mare, decât moartea unei principese bătrâne.

Aceste idei sunt împrumutate din filo­zofia lui Rousseau şi Schopenhauer, pe care Tolstoi îi socotea de cei mai mari cugetători ai omenirii. Pe Rousseau îl admira aşa de mult, încât îi purta chipul la gât într'un médaillon.1)

Dupăce cunoaştem, în liniamente generale, activitatea artistică a lui Tolstoi între anii 1852—1862, să ne oprim câteva clipe asupra vieţii morale-religioase din această vreme.

Si 'n aceşti zece ani lucrează cu stăruinţă la desăvârşirea lui morală.

îşi face mereu programe de muncă şi de purtare. Când erà subofiţer în Caucaz (Martie 1852) notează în ziarul intim că trei slăbi­ciuni stau în calea idealului său moral: jocul de cărţi, senzualitatea si vanitatea.

Cu câteva luni mai târziu scrie, între altele, următoarea maximă: „Omul care are de scop fericirea sa proprie, e rău; e rău şi slab celce socoteşte că scopul lui final e părerea bună a lumii despre el. Acela, care are de scop fericirea altora, e virtuos; acela, al cărui scop e Dumnezeu, e mare."

Când erà ofiţer în Crimea (1855) i-a venit pentru primaoară ideia de a întemeia o nouă religiune. O religiune ca a lui Isus, dar cu­răţită de dogme şi de misticism, care nu fă-gădueşte fericirea pe ceealaltă lume ci feri­cirea de pe pământ.

Tot în această vreme îsi face un intero-gator straşnic al personalităţii sale. Iată ce scrie despre sine însuşi:

„Sunt urât, stângaciu, murdar şi incult. Sunt pornit spre mânie, un om ce batjoco­reşte pe alţii, grosolan, netolerant şi totuşi timid ca un copil. Sunt mai mult sau mai puţin un ignorant. Ceeace ştiu, am învăţaf întâmplător şi pe apucate; în ştiinţa mea

') La acest loc trebue să amintim că, din punct de vedere artistic, scriitorul care 1-a influenţat mai mult pe Tolstoi a fost Stendhal, cu operile lui Char t reuse de Parme şi Rouge et noir. „Ce ştiu despre răz-boiu,am învăţat delà Stendhal"—ne spune singur într'o convorbire cu Boyer din Paris.

nu e nici o legătură şi nici o orânduială ; tot ce ştiu e asa de puţin. Sunt un om mo-

y y ^ )

Ieşit, nehotărît, nestatornic, prost, închipuit şi arţăgos, ca toţi oamenii cari au un ca­racter slab. Nu sunt viteaz. Nu sunt metodic în călăuzirea vieţii mele si sunt asa de lenes, încât trândăvia mi s'a prefăcut într'o a doua natură.

Nu putem încheia această parte din viaţa lui Tolstoi, fără să pomenim părerea lui crudă, de mai târziu, despre aceşti ani ai ti­nereţii, la cari, — ne spune el —, se gândea cu ruşine si cu aversiune. Ascultaţi ce scrie în lucrarea sa: „Cum m'am făcut credincios".

„Am omorît oameni în războaie, m'am bătut în duele cu gândul să omor pe aiţii; am pierdut în jocuri de cărţi; mi-am risipit averea care erà stoarsă din sudoarea ţăra­nilor, pe cari îi pedepsiam cu cruzime; pe­treceam cu femei uşoare si înşelam oamenii. Minciună, jaf, adulter de tot soiul, beţie, bru­talitate şi omor — toate aceste fapte ruşinoase le-am săvârşit; nu erà crimă pe care să o fi ocolit şi cu toate acestea, printre oamenii de rangul meu, treceam de un om relativ moral Această viaţă am dus-o zece ani.

în această vreme am început să scriu, din vanitate, din dorinţa de câştig şi din trufie. 'Am urmat ca scriitor aceeaşi cărare pe care am urmat-o ca om. Şi de dragul renumelui şi al bogăţiei, pentru cari am scris, am fost silit a înăbuşi în mine binele şi a mă înjosi în faţa păcatului. Când scriam, de câteori nu mi-am chinuit creerul, ca sub masca indi­ferenţei şi a glumii să-mi ascund dorul de a mă înălţa, de care îmi erà cuprins întreg sufletul. Mi-am ajuns scopul şi eram apreciat. Când eram de 26 de ani, după terminarea războiului, am venit la Petersburg şi am făcut cunoştinţă cu scriitorii de pe acele

y y

vremuri. Am avut parte de salutări cordiale şi de multe măguliri."

* Ştim că Tolstoi din Crimea s'a dus la

y

Petersburg. Aici a făcut cunoştinţă cu aristo­craţia înaltă a Rusiei şi cu scriitorii grupaţi în jurul revistei C o n t i m p o r a n u l . Această revistă, întemeiată de Puşchin şi Pletniof la 1847, reprezenta tendenţionismul în artă. Dacă ne aducem bine aminte, criticul rus Bielinskii

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 575

a fost cel dintâiu, care a accentuat mai răs­picat această teorie artistică, care a fost împru­mutată si de literatura noastră românească. Ideile lui Bielinskii — mort la 1848 — si hăr-nicia redactorului Nekrassof au dat viată du-rabilă revistei C o n t i m p o r a n u l , care a fost cel mai de seamă organ al progresiş­tilor din Rusia până la 1866, când guvernul i-a pus cruce.

Tolstoi n'a prea fost încântat de republica scriitorilor delà C o n t i m p o r a n u l şi nu s'a identificat cu tendinţele ei. El era pe atunci aderent al artei pure, al artei lipsite de orice tendinţe vremelnice.)

Scriitorii din jurul revistei l-au primit cu braţele deschise şi cu dragoste colegială. Tolstoi nu s'a putut apropia însă de nici unul dintre ei. Mai târziu i-a numit „oameni imorali şi indivizi fără nici o valoare". între scriitorii delà C o n t i m p o r a n u l era şi Tur-ghenief, cu care s'a certat, îndată după în­tâlnire. Tolstoi aveà obiceiul de a fixa oa­menii cu cari vorbea si cu cât cineva eră mai mare autoritate, cu atât căută să-1 con­trazică mai ironic. Turghenief nu putea su­feri purtarea asta „brutală". Mai târziu, aceşti doi mari scriitori ai poporului rusesc s'au cer­tat cumplit, au ajuns chiar să se bată în duel şi n'au vorbit unul cu altul vre-o 15 ani. La bătrâ­neţe s'au împăcat, dar nu s'au împrietinit; s'au admirat si iubit ca scriitori, dar ca oameni nu s'au înţeles niciodată.

După un an de viaţă sgomotoasă în Peters­burg, Tolstoi iasă din armată (la 26Noemvrie 1856). Apoi trăeşte, când în Moscva, când în Iasnaia Poliana, ducând aceeaşi viaţă; are o aventură de dragoste pe care a eternizat-o în opera „Fericire casnică"; scrie bucăţi lite­rare, pe cari le cunoaştem deja; pierde pe fra­tele său Nicolae, a cărui moarte îi zdruncină şi mai tare credinţa; între anii 1861/2 e ju­decător de pace; face două călătorii în străi­nătate ca să studieze şcoalele poporale şi în anuj (1861), când se desfiinţează iobăgia în Rusia, deschide o şcoală poporală în Iasnaia Poliana.

Ideile pedagogice ale lui Tolstoi şi activi­

tatea Iui şcolară sunt asa de interesante si instructive, încât ele ar trebui să formeze subiectul unei conferinţe de sine stătătoare. De astădată nu ne putem ocupa decât în treacăt cu ele.

Criteriul pedagogiei lui e libertatea, şi singurul metod — experienţa. Poporul trebue educat după ideile lui şi în vederea vieţii pe care o trăeşte. Tolstoi nu admite nici o silă şi nici «o disciplină în şcoală. Elevii Iui din Iasnaia Poliana i se sue pe umere şi sar pe bănci, dacă nu ştie să le încătuşeze aten­ţiunea. Şi cu acest metod copiii lui au făcut progrese cu mult mai mari ca cei din şcoalele oficiale. Tolstoi a scos o foaie pedagogică, în care şi-a expus pe larg părerile despre educaţie, a scris abecedare, cărţi de cetire

y > ' y

şi tot ce se cere într'o şcoală poporală. A purtat polemice aprinse cu pedagogii Rusiei, cari au fost siliţi să recunoască că programul pedagogic al lui Tolstoi cuprinde multe idei sănătoase si multe dintre ele au si fost aplicate în şcoalele poporale din imperiul rusesc. In întregime n'au fost primite însă nici până astăzi.

în toamna anului 1862 se însoară cu una dintre fiicele doctorului Bers. Căsătoria 1-a făcut să se simtă o vreme fericit şi renăscut.

La un an dupăce se însoară, în romanul R ă z b o i u şi p a c e (cap. VI.)pe care-1 înce­puse, pune următoarele cuvinte în gura prin­cipelui Andreiu, unul dintre eroii romanului:

„Nu te însura niciodată, prietine, niciodată. Te sfătuesc să nu te însori înainte de a zice că ai făcut tot ce-ai putut face, înainte de a înceta să iubeşti pe femeia pe care ţi-ai ales-o, înainte de a vedea limpede cum e ea. Altfel te înşeli amar şi ireparabil. însoară-te când eşti moşneag, când nu mai eşti bun de nimic altceva... Altfel se prăbuşeşte tot ce-i frumos si mare în tine... Se tânduresc în

y y

nimicuri. Da, da, da, nu te uita aşa de mirat la mine. Dacă mai aştepţi ceva delà viitor, vei simţi pas de pas că pentru tine toate s'au sfârşit, toate s'au îngropat — nu-ţi mai rămâne decât salonul. Şi în salon eşti pe aceeaşi treaptă cu orice lacheu de curte şi cu orice idiot.

') Intr'un discurs de recepţiune la societatea iubi­torilor de literatură din Moscva şi-a desvoltat pe larg (la 4 Febr. 1859) părerile despre arta pură.

Femeia mea e o femeie minunată... Ea face parte dintre acele femei rare, despre

2*

576 LUCEAFĂRUL S nil 24, 1908.

cinstea cărora poţi fi pe deplin liniştit. Şi, Doamne, ce n'aşi dà eu acum să fiu neîn­surat. Tu eşti singurul om căruia mă spo­vedesc si-o fac fiindcă îmi esti drag..."

Cum vedem nici fericirea casnică n'a putut împăca sufletul lui Tolstoi chinuit de îndoială, ademenit de tainele necunoscute ale vieţii, pe care, cât a trăit, a răscolit-o până în colţurile ei cele mai ascunse.

Dupăce scrise, mai mult de distracţie, două comedii ( N i h i l i s t u l şi F a m i l i a mol ip ­si tă) , s'aşternu din nou pe lucru, căci numai creaţia artistică îl putea face să uite lupta dintre firea lui egoistă înăscută şi convin­gerile lui altruiste, să uite umbrele morţii cari îi torturau sufletul, să uite nedreptăţile sociale din sânul poporului rusesc, cari i se înfăţişau tot mai limpede.

Cinci ani lucrează neîntrerupt la romanul său în patru volume mari, Războiu şi pace, pe care biata nevastă-sa 1-a copiat de şapte ori, din cauza corecturilor şi îndreptărilor fără sfârşit ale lui Tolstoi. Mai întâiu înce­puse alt roman, D e c a b r i ş t i i , pe care 1-a întrerupt, deschizându-i-se perspectivele largi ale epocii ţarului Alexandru şi Napoleon Bonaparte. A făcut întinse studii istorice şi militare, ca să poată zugrăvi credincios această epocă, iar personagiile cari figurează în R ă z b o i u şi p a c e sunt, aproape toate, strămoşii, părinţii (familia Rostov) şi neamu­rile lui. Procedeul de a zugrăvi realitatea trăită, 1-a păstrat şi în acest roman, care e cea mai însemnată operă a lui Tolstoi.

Impresia ce a făcut-o această operă a fost aşa de puternică, încât oamenii descrişi de autor trăiau în conştiinţa publicului. Realitatea vieţii din roman a făcut pe unii să se supere pe autor, că a nefericit unele persoane din roman.

Critica s'a împărţit ca întotdeauna şi pre­tutindeni în două tabere: unii proslăviau geniul artistic al lui Tolstoi, alţii spuneau că e un prost, care nu ştie nimic. Chiar şi Turghenief aveà cuvinte de critică aspră, mai ales era indignat de stilul şi de vecini-cile reflexiuni ale autorului. Cu toate aceste a recunoscut că partea a treia a romanului e un cap de operă, cum nu s'a mai scris în literatura rusească.

După terminarea romanului, la 1869, începe să se ocupe intensiv cu şcoala poporală. Scrie cărţi de şcoală vre-o trei ani, apoi începe să facă studii întinse pentru o dramă istorică, mai pe urmă pentru un roman din epoca lui Petru cel mare. Renunţă la amân­două neavând la îndemână izvoare îndestu-litoare, în lipsa cărora nu-şi putea reconstrui limpede viaţa acelor vremuri.

în 1873, inspirat de o frază din Puşchin, se hotăreşte să scrie romanul Ana Ca re­ni n, care începe să apară la 1875, în C u r i e r u l Rus ie i din Moscva. Romanul, din cauza întreruperilor, s'a sfârşit abia după trei ani. Interesul publicului faţă de desfă­şurarea acţiunii din această operă eră asa de mare încât doamnele din Moscva cereau corectura din tipografie să afle soartea eroilor şi eroinelor din roman.

R ă z b o i u si P a c e şi Ana

C a r e n i n sunt operile cele mai mari din activi­tatea literară a lui Tolstoi. Aceste

două romane sunt roadele cele mai strălucite ale ge­nialităţii lui ar­tistice, cari îi vor

asigura pentru toate timpurile nemurirea. A-

supra lor vom în­cerca să stăruim si noi în câteva cuvinte.

în Romanul Războ iu şi

P a c e putem dis­tinge trei părţi fundamentale:

partea filozofică, istorică si cea ar-tistică.

Idea filozofică, care alcătueşte Leo N_ To lg to i în hajne de

temelia întregului ţăran.

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 577

roman, e filozofia poporului rusesc, e filo­zofia fatalismului oriental, care face pe om jucăria unei puteri necunoscute. Precum tot ce există în natură îşi urmează cursul inconştient, determinat de legi necunoscute, tot asa si viata omenească nu e decât o

» y y

neînsemnată expresie a necesităţii de viaţă a naturii. Si viata noastră omenească, ca si celelalte fenomene ale naturii, se supune orbeşte acelei puteri mistice, pe care, dacă voiţi, o puteţi numi voia lui Dumnezeu. Filozoful gerrtuW Schopenhauer a botezat-o voin ţă . Libertatea de acţiune a omului e numai o iluzie, care în realitate nu există, căci de fapt ea e rezultanta fatală a puterilor înăscute în firea fiecărui om şi a împreju­rărilor în cari trăeste.

Această concepţie filozofică o ilustrează si o dovedeşte Tolstoi descriind, cu o intuiţie y y ' y

genială, războaiele Rusiei cu Napoleon Bona­parte şi zugrăvind societatea rusească de pe acele vremuri.

Prin descrierea războiului, pe care-1 soco­teşte o barbarie ruşinoasă si josnică a că-lăilor cărora întâmplarea le-a dat frânele pu­terii în mână, ne arată că teoria individua­lităţilor cari conduc destinele neamurilor e o minciună egoistă. Eroii lui Carlyle sunt nişte ambiţioşi mărginiţi, inconştienţi si sclavi ai

t y ° J ' y y y

nimiciniciei lor, ca toţi ceilalţi muritori. Pe Napoleon, cu toată genialitatea lui de mare căpitan al războaielor, ni-1 înfăţişează ca pe un om mediocru, care dă ordine unul mai prost ca celălalt. E un om, care nu e călăuzit decât de ambiţie şi de forţa împrejurărilor în cari a ajuns în urma dorinţii lui de a parveni cu orice preţ. Statul major al arma­telor nu ştie niciodată care e situaţia osti-rilor; în consiliile de războiu, generalii nu sunt călăuziţi de interesele tării, de intenţia

y y 7 y

de a câştiga lupta prin o conlucrare unitară desinteresată, ci fac intrigi, îşi pun beţe 'n roate unul altuia nu execută hotărîrile con­siliilor de războiu, numai ca să zădărnicească planurile făcute de alţii.

Tolstoi arată, prin înşirarea amănunţită a evenimentelor, cari se bazează pe studii stra­tegice foarte întinse şi foarte serioase, că războaiele nu se câştigă nici de cătră coman­danţii supremi ai oştirilor, nici de generalii sta­

tului major, ci de sufletul oştirilor, de suma forţelor ce alcătuesc o armată si, mai ales, de toate împrejurările in cari se desfă­şură aceste forţe, pe cari nu le poate re­glementa şi conduce voinţa unui individ sau hotărîrea adusă de o mână de oameni, căci aceste forţe sunt determinate la acţiune de nenumărate cauze şi motive, ce nu se pot cunoaşte şi stabili de mintea omenească, închipuirea unui comandant de armată că poate hotărî soartea unui războiu prin vo­inţa lui individuală e o copilărie şi o ne­ghiobie. Genialitatea lui şi-o poate dovedi mai mult prin o atitudine pasivă, prin o pre­vedere ageră a faptelor, cari prin forţa îm­prejurărilor trebue să se întâmple. Toate or-dinile lui nu trebue deci să aibă pretenţia de a schimba desfăşurarea firească a răz­boiului, ci să se mărginească a lăsa curs liber evenimentelor, ce, fatal, trebue să se întâmple. De aceea Tolstoi face apoteoza lui Kutuzof, comandantul suprem al armatei ruseşti, care dormea în consiliile de războiu, adormea pe câmpul de luptă, cetea romane în lagăr, nebătându-şi capul cu planuri tactice.

Tolstoi îl preamăreşte şi îl face încorpo­rarea sufletului rusesc în războiul cu Na­poleon, fiindcă acest moşneag chior, gras, ce abià se ţinea pe cal, a prevăzut că oastea corsicanului ambiţios va trebui să piară, în Rusia, după lupta delà Borodino. De aceea nu a apărat Moscva, ci a lăsat-o să fie arsă de Francezi, retrăgându-se spre nordul oraşului sfânt. Şi prevederile lui s'au îm­plinit.

Când oastea împăratului Bonaparte fu­gea din Moscva spre Franţa, 1-a urmărit, dar nu a căutat să-i zdrobească armatele flămânde şi goale în mijlocul iernii. El ştia că până la hotarele ţării şi aşa o să piară partea cea mai mare din ele şi ştia că prin lupte şi-ar fi pierdut şi el jumătate din ar­mată. N'a voit să urmărească duşmanii peste hotarele ţării, fiindcă asta însemna o neno­rocire pentru neamul lui. Şi Kutuzof era convins că aşa gândeşte întreg poporul rusesc, întreaga Rusie, peste care apusul a trimis năpasta războiului. Şi, afară de ceice dorm pe perini moi şi visează la măriri de­şarte, aşa se şi gândea.

5Ï8 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

Si Tolstoi, când zugrăveşte fazele războiu-lui şi povesteşte evenimentele europene cari le-au determinat, discută toate teoriile istorice. La sfârşitul romanului are un studiu, în care se ocupă pur teoretic despre noţiunea puterii şi despre obiectul istoriei. El găseşte greşit felul de a scrie istoria unui popor, povestind activitatea omului sau oamenilor

toate timpurile. Prin cap de opera sa Răz­boiu şi Pace , a voit par'că să arete ce complexă, ce infinită e, nu întreaga viaţă a unui popor, ci numai o clipă trecătoare din această viaţă, cum a fost cea a poporului rusesc în primele decenii ale secolului trecut.

Când ne descrie câmpul de războiu în cele mai mici amănunte, asa de amănunte si asa

Leo Tolstoi călare.

cari îl conduc, căci viaţa unui popor nu poate încăpea nici în viaţa unui om şi nici în viaţa unei minorităţi neînsemnate de oameni. A crede că un singur om conduce un popor înseamnă să crezi că o turmă de ôi merge într'o anumită direcţie, fiindcă o conduce berbecele cu clopot, pe care voinţa turmei 1-a făcut alesul ei.

Tolstoi zice că istoria naţională trebue să îmbrăţişeze întreaga activitate a vieţii unui popor, zugrăvind toate feţele acestei vieţi din

de verosimile încât 1-a făcut pe un general rus să se ocupe de romanul său din punct de vedere al ştiinţei militare; când ne zugră­veşte sufletul ţăranului rus pe timpul acestui războiu si când ne poartă prin palatele no­bilimii, până sus la curtea ţarului; când ne arată realitatea vieţii omeneşti într'un răstimp de câţiva ani, numai atunci înţelegem ce pitică şi ce copilăroasă e pretenţia piseţilor, cari îşi închipue că scriu istoria neamurilor, înşirând întâmplările delà suprafaţa acelei

Kin) 24, 1908. LUCEAFĂRUL 759

mări, cu adâncuri nesfârşite si într'o vecinică zbuciumare, ce se' numeşte viaţa omenirii.

Tolstoi, cuprins de nemărginirea tainelor ce stăpânesc a-ceastă viaţă, a observat că nu numai în răz-boiu ci şi în timp de pace oamenii sunt jucăria a-

celeiasi fata-lităti neînţelese de mintea ome­nească. Si, ca să ni-o dovedească, s'a apucat să analizeze sufle­tele eroilor săi în toate manifes-tatiunile vieţii.

PrincipeleAn-dreiuBolkonskii, un aristocrat, mândru, rece, sceptic, atheu,

inteligent, râv-nitor după glo­rie, nu-si iubeşte nevasta, — după cum am văzut,— dorind să fie

liber. întâmpla­rea face să scape de ea, în ziua când i-a dăruit un copil. In vă­duvie ureste fe-meile, ca si ta-tăi său, socotin-du-le egoiste, va­nitoase, slabe de minte şi flecu-roase.si cu toate aceste se îndră­gosteşte de Na­tasa Rostov, un drac de fată, frumoasă şi plină de viată. Aceasta tine la el din tot sufletul si totuşi îl înşală, voind să fugă cu un tip vulgar, pomăduit, pe când erau încă logodiţi. Şi prinţul Bolkonskii se înşeală tot asa de amar si

când se duce la oaste. Prin dânsul ne spune Tolstoi toate tainele consiliilor de războiu şi toate intrigile din statul major. Acest om

o. ca

o

o O

X

cinstit, drept şi plin de calităţi, cum credeţi că moare? E rănit de-o ghiulea în lupta delà Borodino si se sfârşeşte ca si păcătosul ce-i ademenise logodnica. Soartea nu face nici o deosebire între buni si răi. Si acest fa-

580 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

talism îl face pe Andreiu Bolkonskii din ateu ce erà, un credincios convins, care se des­parte de „valea plângerilor" cu o linişte se­nină şi cu iubirea vecinică, mai presus de viaţa pământească, ce i-a sădit-o în suflet credinţa în Dumnezeu. A muri, pentru el, care e numai o mică părticică a iubirii, înseamnă a se întoarce la izvorul vecinie şi nemărginit al iubirii dumnezeesti.

Un alt erou, Pierre Bezuchof, cel mai re­prezentativ şi mai neaoş tip rusesc al roma­nului, e un om de un caracter uman, o in­teligenţă misterioasă, un om nehotărît, sen­timental, bun, darnic, greoiu şi stângaciu. El e întruparea evoluţiei sufleteşti a lui Tolstoi însuş; e icoana sufletească a boerimii, care se sbate pentru înaintarea şi întărirea ţără­nimii ruseşti. E poate mai mult decât atât: e omul care vrea să-şi aducă în armonie desăvârşită viata lui individuală cu viata tuturor semenilor săi.

Acest Pierre Bezuchof, care moşteneşte bogăţiile tatălui său natural, se însoară cu o aristocrată frumoasă, fără să-si dee seama dacă o iubeşte sau nu. Soartea şi firea lui nehotă-rîtă 1-a aruncat în braţele ei, ca aceasta să-şi poată bate joc de sufletul şi cinstea lui. Aristocrata scăpătată, când se vede nevasta bogatului şi nătărăului Pierre, începe să ducă o viaţă sensuală, se încunjură de curtezani, făcându-se, prin frumseţea ei, un idol al Don Juanilor din Petersburg şi Moscva.

Bietul Pierre ajunge de batjocura lumii şi, ca să-şi spele ruşinea ce-i pătează numele, se bate în duel cu un amant al neveste-sii, pe care-1 răneşte, deşi până atunci n'avusese pistol în mână. Un capriciu al întâmplării.

Pierre, neputând divorţa, — fiindcă la Tol­stoi căsătoria numai moartea o poate des­face — dă nevestei sale venitul unor moşii mari şi nu mai trăeşte cu ea. * Trece prin crize sufleteşti, până când, în sala de aştep­tare a unei gări, se întâlneşte, întâmplător, cu măiestrul francmasonilor din Rusia. Acesta îl convinge că fericirea omenească e a trăi pentru alţii. Pierre intră în loja francmasoni­lor, încearcă să trăiască o viaţă morală, con­form jurământului ce 1-a făcut, începe să facă scoale la sate şi să se intereseze de bună­starea ţărănimii. Administratorii moşiilor lui

y y

râd de dânsul şi-i zădărnicesc toate inten­ţiile umanitare, iar francmasonii îl despoaie mereu de parale. Vede că şi francmasoneria e o minciună în practica vieţii şi, pentru cei mai mulţi, un mijloc de a parveni.

Când izbucneşte războiul Rusiei cu Na­poleon, se rătăceşte pe câmpul de luptă şi se cutremură de priveliştea îngrozitoare a măcelului de oameni. Când Napoleon intră în Moscva, Pierre rămâne în oraşul încins de flăcări, cu gândul să se jertfească pentru binele obştesc, pentru mântuirea ţării sale, străpungând c'un pumnal inima celui ce-a pricinuit nenorocirea Europei. Firea lui ne-hotărîtă, lipsa de voinţă nu-1 ajută să să­vârşească fapta eroică. Ajunge prisonier, luându-se la bătaie cu niste soldaţi fran-cezi, cari furau şi despoiau oamenii pe stradă.

în închisoare duce o viată mizerabilă ca toţi ceilalţi prisonieri. Se miră singur de ceeace e în stare să îndure şi să supoarte firea omenească. Unul dintre prisonieri, un ţăran rus, Platon Karataief, prin simplicitatea lui, prin seni­nătatea şi liniştea lui sufletească cu care rabdă ceeace i-a fost scris, trezeşte în Pierre o revoluţie morală. Aristocratul rus, bogat, civilizat, găseşte idealul vieţii întrupat în acest ţăran simplu, neştiutor de carte, care e însăşi^ natura, în toată curăţenia şi subli­mitatea ei. Acest ţăran e tipul vecinie al ade­vărului, al frumseţii şi al bunătăţii. Viaţa lui Karataief, dupăcum o înţelegea el, n'aveà nici o însemnătate ca viaţă de sine stătătoare, ci numai ca o parte dintr'un întreg mare. Si, fiind conştient de aceasta, toate faptele şi toate vorbele lui erau o armonie desăvârşită, ce se desprindea din firea lui ca parfumul dintr'o floare.

Tolstoi vrea să ne arete că fericirea ome­nească e a se căuta în viaţa primitivă a na­turii, în altruismul moral de a ne identifica cu soartea semenilor noştri, ca şi în C a z a c i i. „Iubeşte-ţi deaproapele ca pe tine însuţi" e principiul moral, e idealul omului într'adevăr superior. De aceea Pierre Bezuchof cât trăeşte, caută să stabilească echilibrul între viaţa lui individuală si viata celorlalţi oameni, se fră-

t y y '

mantă să croiască o cale nouă societăţii ru­seşti si întregei omeniri.

y y °

Nral 24, 1908. LUCEAFĂRUL 581

Aşi depăşi marginile unei conferinţe, dacă aşi încerca să Vă povestesc cum zugrăveşte Tolstoi aristocraţia rusească, pe care ne-o înfăţişează demoralizată si lipsită de orice

y y y r

ideal moral. Amintesc numai că renaşterea morală a lui Pierre, care a trecut prin pur­gatorul suferinţii şi care a cunoscut deaproape moralitatea ţăranului rus, e un fel de Credo de mântuire pentru boerimea ţării sale, din care boerime face parte şi Tolstoi.

Sfârşesc aici, adăugând că Războ iu şi P a c e în întregimea lui e o epopee naţio­nală a Rusiei, e cum a zis un critic rus: O icoană a vieţii omeneşti; o icoană a Ru-

y y '

siei delà începutul secolului al XIX-lea; o icoană a ceeace se numeşte istoria şi răz­boiul popoarelor; o icoană desăvârşită, care ne înfăţişează fericirea si mărimea, durerea şi josnicia oamenilor.

în al doilea roman, Ana C a r e n i n , Tolstoi ne zugrăveşte societatea rusească din timpul său, din epoca reformelor. Cuprinsul roma­nului se poate spune în câteva cuvinte. Ana Carenin, nevasta unui funcţionar superior de stat, îsi însală bărbatul cu un ofiţer si îsi părăseşte casa. Acesta o părăseşte, iar ea se aruncă înaintea trenului. Alături de istoria acestui adulter pedepsit, se desfăşură idila de dragoste între Kiti şi Levin, în care Tolstoi se descrie în mare parte pe sine în-sus. în acest roman e descrisă, tot asa de

y ' y

amănunţit, viata din saloane ca si viata din l ' y y y

colibele ţărăneşti. Soartea Anei Carenin e soartea aristocraţiei ruseşti care, fiind roaba patimilor şi plăcerilor ei egoiste şi căl­când în picioare legile morale, trebue fatal să piară. Iar Levin e aristocratul rus, care s'apropie de ţărănime, coseşte iarbă şi-şi bate capul cu reforme; e aristocratul conştient, care îşi caută scopul vieţii în afară de in­teresele lui personale, punându-se în servi­ciul lui Dumnezeu şi trăind pentru sufletul său. Levin arată calea de mântuire pentru aristocraţia rusească.

y

Mă multămesc cu această indicare a ideilor fundamentale ale romanului, neavând timp să vi le ilustrez cu amănunte din viata lui Levin si a Anei Carenin. Vă rog însă să cetiţi

y ° y

acest roman si credeti-mă că nu o să vă y )

pară rău. Veţi găsi pagini cum nu s'au scris

în nici o literatură şi veţi aveà prilej să cu­noaşteţi taine sufleteşti, pe cari nimeni afară de Tolstoi nu vi le poate înfăţişa cu atâta realism şi cu atâta genialitate.

* Doamnelor si Domnilor, la sfârşitul anilor

70, când ajunge la apogeul activităţii literare, când începe să fie cunoscut şi apreciat în străinătate, Tolstoi trece printr'o cumplită criză sufletească. îndoiala, care 1-a urmărit întreagă viaţa, îl chinue tot mai mult, îl face tot mai melancolic. Cel ce-a adâncit tainele vieţii, cel ce-a pătruns, cu ochiul său ager, unghierele cele mai discrete ale sufletului omenesc, nu s'a putut opri la hotarele negu­roase ale vieţii, ci voià să ştie ce e dincolo de aceste hotare înguste. Voià să ştie ce înţeles are fiinţa mărginită a omului în uni-

y y ö

versul nemărginit? Ce înţeles are viaţa ome­nească? Ce e binele, si ce e răul? Voià să

' y

stie ce e el, de ce trăeste si cum trebue să trăiască? S'a chinuit ani de-arândul să gă­sească un răspuns mulţămitor la aceste în­trebări. Se adresă, ca un al doilea Faust, ştiinţei, filozofiei, religiei, dar din toate părţile echoul misterios al necunoscutului îi răs­pundea: Nimic, nimic! Şi acest răspuns îl desnădăjduia. După multe frământări sufle­teşti, se reîntoarse la credinţă, pe care o părăsise din copilărie, începu să cetească Evangelia, acest izvor curat al învăţăturilor creştine, si sufletul lui Tolstoi se însenină,

l ' y 7

se tămădui. A găsit într'ânsa rostul vieţii, a găsit adevărul pe care, pân'atunci, îl căutase înzadar cu mintea si cu inima lui.

Să nu vă închipuiţi, însă, că această con­vertire a lui e un semn de slăbiciune a vârstei, că e un fel de evlavie teologică a unui bătrân neputincios, cum îl socotesc unii dintre compatrioţii lui. Tolstoi nu cade în genunchi înaintea fiinţei necunoscute ce ocâr-muieşte lumea, închinându-se ca un apostat, ca un învins. Geniul lui cercetează amănunţit toată ştiinţa teologică; învaţă limba greacă şi ebraică, ca să poată ceti textele biblice in original; supune unei critice neîndurate toate dogmele creştine; dă Evangeliei o interpretare originală şi întemeiază o nouă religiune.

Nu e nici timp şi nu e nici în intenţia noastră să analizăm cu această ocazie atitudinea lui

582 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

Tolstoi fată de biserica creştină. Amintim numai că Tolstoismul reduce creştinismul la următoarele cinci porunci, pe cari trebue să le observe omul ca să îndeplinească voia Tatălui ceresc:

1. Nu supăra pe nimeni şi lucrează de asa ca să nu faci rău altuia, căci răul aduce rău;

2. Nu dori femeile şi nu părăsi pe aceea, cu care trăieşti, căci schimbarea sau pără­sirea lor dă naştere la destrăbă­

lare; 3. Nu jura,

căci omul nu poate făgă­dui nimic;

el e în în­tregime sub puterea Ta­tălui şi jură­mintele nu sunt cerute decât pentru fapte rele;

4. Nu te împotrivi celui rău, rabdă jâc-

nirile şi fă mai mult decât cer

oamenii ; nu judeca pe

nimeni şi nu cere să fie judecat, căci omul este plin de greşeli şi nu poate fi judecătorul semenilor săi. Răzbunarea nu poate aduce decât răzbunare;

5. Nu face deosebire între compatrioţi şi străini, căci toţi suntem copiii aceluias Pă­rinte.

Aceste sunt poruncile pe cari le-a dat Isus oamenilor, ca să cunoască adevărata fericire.

Vedem că esenţa doctrinei lui Tolstoi se reduce la două imperative: a) Nu te împo­trivi celui rău prin rău, şi b) lubiţi-vă unul pe altul.

Leo Tolstoi şi sora sa Maria (călugăriţă).

La acest principiu al d r a g o s t e i , Tol­stoi mai adaugă pe cel al munc i i : „întru sudoarea frunţii îti vei câştiga hrana".

înainte de a se face apostolul acestei cre­dinţe, care după cum vedeţi e identică cu a primilor creştini, Tolstoi îşi scrie Spove­dania . Se lapădă de viaţa nihilistă şi pă­cătoasă ce-a dus-o până atunci ; începe o nouă viaţă, călăuzită de dragoste şi preme-nită de muncă. Se îmbracă în hainele muji­

cului rus, lucrează cu ţăranii pe

câmp, face cisme, duce întru toate viata omului

primitiv," propovă­

duind şi prin fapte învăţă­turile mo-"

raie aie feri­cirii ome­

neşti. Neva-stă-sa la în­ceput credea că nu e în toate min­

ţile, în urmă a văzut însă că în acest om trăieşte sufletul unui popor întreg de plugari, care e chie-mat să cro­

iască Rusiei un nou viitor, o nouă viaţă. în această epocă Tolstoi erà firesc să-şi

schimbe şi concepţia despre artă. Acum el nu mai admite decât: 1. arta care exprimă sentimente ce isvoresc din concepţia noastră religioasă, din concepţia ce ne înrudeşte cu Dumnezeu si cu toţi oamenii si 2. arta care exprimă sentimente accesibile oame­nilor din lumea întreagă. Prima o numeşte a r t ă r e l i g i o a s ă , iar pe a doua a r t ă u n i v e r s a l ă . îşi reneagă toată activitatea literară de până atunci, afară de două

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 583

bucăţi, D u m n e z e u vede a d e v ă r u l si Cazac i i .

Dintre operile mai mari pe cari le-a scris în epoca lui religioasă, amintim: M o a r t e a lui Ivan I l ic i , S o n a t a K r e u z e r , ro­manul î n v i e r e si drama P u t e r e a î n t u -n e r e c u l u i . Toate sunt c ilustrare a con­cepţiei lui religioase. Romanul î n v i e r e , în care descrie destrăbălarea morală a socie­tăţii ruseşti, dădu prilej sf. sinod din Rusia să-1 excomunice din sânul bisericii ortodoxe.

Tolstoi se ridică şi împotriva întregei ordine sociale şi împotriva întregei civilizaţii ome­neşti, pe care o numeşte: minciună. Ce înseamnă progresul nostru cultural, când în vremea telegrafelor, telefoanelor, motoa­relor etc., nouăzeci si nouă la sută din ome-nime trăieşte în sclavie si mii de oameni se prăpădesc prin fabrici ? Ce ne foloseşte în­treaga cultură şi civilizaţie, dacă nu se pot împărtăşi toţi oamenii de ele, dacă nu pot ferici omenirea întreagă? Aceste ieşiri îm­potriva culturii şi civilizaţiei, au făcut pe nişte nemţi să-1 numească „Canibal moral" şi „lup bătrân de stepă".

Filozofia socială a lui Tolstoi nu admite nici o guvernare, nici o stăpânire. Tolstoi crede

că adevărata îndreptare socială se poate realiza numai prin desăvârşirea religioasă-morală a indivizilor singuratici.

Programul lui social e un program anar-chist creştin, care 1-a îndusmănit cu toată lumea, atât cu reacţionarii cât si cu revolu-tionarii. Iar ţăranii, pentru binele şi fericirea cărora profesează Tolstoi principiile sale so­ciale, nu-1 înţeleg, fiindcă nu-1 pot înţelege.

Unul dintre biografi a asemănat viaţa lui Tolstoi cu o piramidă întoarsă cu vârful în jos. Cu cât te urci mai sus, cu atât peri­feria sufletului său are orizonturi mai largi, mai misterioase, mai neînţelese.

Noi ne oprim aici şi să fim mulţumiţi, dacă putem cunoaşte şi pricepe măcar în liniamente generale personalitatea acestui uriaş cugetător al poporului rusesc. Oct. C. Tăslâuanu.

B i b l i o g r a f i e . O p e r i l e lui T o l s t o i (o parte sunt traduse şi în româneşte).

P a u l Birukof , Leo N. Tolstois Biographie und Memoiren, Moritz Perles, Wien und Leipzig, Bd. I. 1906, Bd. 11. 1909.

E. M. de Vogué, Le Roman russe, Librairie Pion, Paris, sixième édition, 1906.

S. A. Wen ger o w, Grundzüge der Geschichte der neuesten russischen Litteratur. Verl. Joh. Rädc, Berlin 1899.

5 o n e i. Prin geamurile sparte trece vântul Şi duce frunze moarte în chilie; — E veche mănăstirea şi pustie De pare 'ncremenită cu pământul.

Un muşunoiu de peatră 'nfipt în glie, Unde 'nchinarea 'n cânt îşi lua avântul Spre-acela care a purces pământul... Bătrâne vremi au fost si n'au să fie!

In chivotul de-argint ce altădată Păstra atâtea taine de sfinţenii, Păianjenii şi colbul se desfată...

înfiorat de recele muţenii Şi de pustiul celor ce s'arată, Hă poartă gându 'n lumea de vedenii.

C. Ardeleanu.

LI'CEAKÄKUL Neu! 24. 1908.

Portret.') — Unui parvenit.

. . . Şi când te văd întins pe perne în faetonul tau de gală Şi văd cum toate-s largi pe tine şi numai fruntea ţi-e îngusta, Sä nu te miri că nu mă mişcă o clipă lenea ta augustă Şi că înfrunt cu-atàta mila căuiatura-ji triumfală.

Ca într'o criptă doarme 'n carne pitica inimă 'ngropată, Nimic din vaierul de-afară nu izbuteşte să audă, Dar, uite, sufletul meu meşter cu-o linişte atât de crudă Ridică lespedea şi vede în groapa ta întunecată.

Şi te 'nfeleg drumeţ, statornic al lumii veşnic neschimbate, Ţi-i ştiu şacalii care Jipă în biata inimă bolnavă, Ei nu vor înceta să urle, căci foamea, foamea ta grozavă E 'nfiripată din fiorul atâtor guri nesăturate.

Atâji zileri ce resturnară, în noaptea veacurilor mute, Cu sapa lor neostenită bogata ţarină bătrână, Ţi-au răsădit drept moştenire în suflet foamea lor păgână, Şi cum te-ai sătura când trebui să potoleşti atâtea sute?..

Străbunii tăi cu palme aspre, răpuşi de robota haină, Şi-au risipit în trudă vlaga atâtor braţe chinuite, . . . Atâtea zile fără tichnă şi nopţi atâtea nedormite... Ei dorm în somnul tău acuma şi cer în lenea ta hodină.

De-aceea, când te văd pe perne în faetonul tău de gală Şi văd cum toate-s largi pe tine şi numai fruntea ţi-e îngustă, îţi iert şi inima flămândă, îţi iert şi lenea ta augustă Şi, vezi, înfrunt cu-atâta milă căutătura-ţi triumfală!

Octavicu Goga.

Ofilire. Soarele zimbeà... Fuioare de raze aurii săltau, se întreceau

în văzduhul săturat de bujală, dogorând ne­contenit pământurile zgâite de arşiţă.

Un hăitaş tare, nou-nouţ, e găvozdit în calea râului sălbatec. Valurile oţeloase se năpustesc răcnind asupra zăgazurilor căptuşite de bo­lovani, le hurducă, le pălmuesc şi, nebiruin-du-le, se aruncă turbate pe luciul iazului la vale şi se prăbuşesc în vârtejurile*adânci ale lighianului. Zdrobite, mugind cu furie se svâr-colesc în braţele vojului, pe urmă scapă tru­dite şi alunecă gâlgăind peste prundisul arămiu...

Din jos de hăitaş, la marginea albiei, Sa-veta prundarului se închină de două ori spre

') Din volumul de poezii ce se va pune sub tipar.

oglinda încreţită a apei ş'apoi, cu cofele pline, cu ochii 'n pământ, încordată uşor sub povară, se îndreaptă cătră prilazul din fundul gradinei.

în preajma gardului de nuiele poposi o leacă... Braţele i se lungiră moarte pe lângă trup, capul îi căzii greoiu pe piept şi sub dunga neagră a genelor răsăriră câţiva pi­curi mărunţi si se scurseră domol pe obră-jorii plini, îmbujoraţi. Şi aşa rămase un ră­stimp, pierdută în pârpălirea unei dureri ascunse.

Apoi privirile îi rătăciră spre turnurelele de spumă cari tropăesc în hâlboana iazului, în creerii ei hăuiesc o sumedenie de gânduri încâlcite... nişte gânduri de cari i-e groază, cari o torturează, dar cari totuşi o ademe­nesc, o momesc mereu.

Intr'un târziu se desmeteceşte şi c'o for-

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 585

tare cruntă îşi curmă plânsul. Dar când ajunse la căsuţa înnălbită şi intră în pridvor, lacri­mile o prididiră iarăş, pe-a furişul.

Lelea Paraschiva, o femeie progletă, cu o gură ca meliţa, când o vede lăcrămând se cătrăneşte foc şi se răpşteşte.

„Ce-i cu tine, tu fată ? . . . Ce mi-te tot boceşti ?"

Saveta tresare înspăimântată ş'abia poate bâlbăi câteva vorbe sdruncinate, nepricepute. Numai lacrimile îi curg părău-părău...

Paraschiva se înhoalbă cu mirare şi nu pricepe nimic. Dintru 'ntâiu i-e voia s'o pro­bozească, s'o dezbete de cap cu niste cu­vinte aspre, ca să-i iasă din minte nălucirile. Dar unde-i vede ochii stânşi, obrăjorii arşi, unde o vede atâta de amărîtă, o pornire pri­pită de milă o cuprinde înţelegând par'că durerea mută ce se alină în lacrimile acelea. Si vocea i se înmoaie, privirea i se 'ndulceste: ,

„Spune-mi, draga mamii, spune-mi mie ce te doare?..."

Fata se opreşte 'n prag, stă pe gânduri o clipă, apoi răspunde cu glas înăbuşit:

„Nimic, mămucă — Nimica... Crede-mă..." Lelea Paraschiva se uită lung după ea, dă

din cap şi bodogăneşte îngândurată: „Are ceva... de bună-samă are ceva bă-

iata asta..." Sunt dureri mari, cari nu au cuvinte. Acestea

pâlpăie, clocesc în adâncimile sufletului şi—1 ofilesc, îl mistuie cotropindu-1 cu fiorii sufe­rinţei. De durerile acestea sunt chinuiţi oa­menii simpli, oamenii bătuţi de viclenia vieţii, sufletele izărite de soarte cari nu se pot de­stăinui nimănui, ci se firimituresc, se petrec stinghere, cum se petrece o luminiţă de ceară.

în porumbiştea din dosul casei, Saveta se oprise. întrebarea mamei sale îi răscolise deodată toate stavilele durerii. Simţea lim­pede cum i se îngreunează mintea, cum i se lâncezeşte sufletul... Si genunchii înce-pură a-i tremura...

Se lăsă jos şi—şi alipi fruntea de pământul însetat. Lacrimile îi secaseră. Numai oftări adânci se mai desprindeau din pieptul ei rotunjor... oftările plânsului uscat care su­grumă sufletele. Părul ei bălan se sbăteâ ca

un peşte lângă trupul întins între musinoaiele firelor de păpuşoiu.

O adiere blândă, lină, se furişă printre foile jumătate verzi — jumătate galbine ale cu­curuzului. Spicele fâşăiau tainic şi-şi ple­cau capetele posomorite ferindu-se de ar­şiţa moleşitoare care Ie înţepa de sus. Şi un şopot mohorît se lămurea par'că din frea­mătul frunzeior-sulite...

Pe Saveta o cutremură un fior fierbinte din creştet până 'n glezne. Buzele ei stânse, învineţite, murmură trăgănat.

„Nu se poate... nu se poate..." De trei săptămâni îi ţiueşte 'n urechi un

susur... îi ţiueşte ca un bocet de moarte. Atunci îl desluşise întâiaşdată... atunci când îi spuse Florica pădurarului că se 'nsoară ficiorul popii, domnişorul. Ş'atunci a simţit cum i se înfige o săgeată otrăvită în inimă...

Privirea i se tulbură, sângele-i clocoteşte în vine când se gândeşte la ceeace îndură ea de atunci... îşi încleaştă degetele 'n păr, se svârcoleşte desnădăjduită pe brujii sfăr-măciosi si se blastămă într'una:

„Tu... tu... neruşinată... tu..." Dar apoi, repede, o năpădesc alte amin­

tiri, lumea i se 'nseninează si-i pare rău că şi-a afurisit iubirea. O rază dulce de nădejde străbate, rânduieşte gândurile încâlcite, cum străbate lumina soarelui prin vălul de nori plumburii după o furtună de vară. Si vuetul cel straşnic înceată, răzbit de adierile trecu-

' tului... ) Unde rătăcitoare de răveneală mângâie în \ treacăt ierburile sbârcite de secetă. Flori­

celele pârlite fâifăie înviorate, sorbind cu sete aburii umezi.

. . . Erà de toamnă atunci... erà pe vremea i secerişului întocmai ca şi astăzi. Ea încă nu

împlinise bine şaptesprezece ani. în vara - aceea începuse a merge la joc. Şi-i ziceau „frumoasa lui Ion-Prundaru"... Aşa-i ziceau...

Şi s'a întâlnit pe câmp, venind delà o del-nicioară de holdă, s'a întâlnit cu ficiorul popii. Şi ficiorul popii erà domnişor... dom­nişor mândru... Ea i-a dat bineţe cum se cuvine şi el i-a mulţumit şi-a întrebat-o că nu se teme seara pe hotar? Dar nu erà seară şi ea a râs şi i-a răspuns că nu se teme, că încă nu-i întunerec. El însă zise că ba

586 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

se 'ntunecă şi c'a petrece-o până 'n sat să nu se teamă... Savetii îi erà tare ruşine si de ruşine ce-i erà dintru 'ntâiu abià puteà bolborosi o vorbă.

Pe urmă s'a îmbărbătat, căci domnişorul erà tare vorbăreţ şi ştia povesti multe lu­cruri vesele de cari trebuia să râdă cu hohot, si altele înduioşătoare de cari îi venia să plângă. Ş'apoi domnişorul aveà un glas moale ca mătasa de-ti netezià si-ti încălzia inima. Ş'avea nişte ochi mari, negri, cu sclipiri ade­menitoare, şi pe obrazul stâng, într'un drept cu mustăcioara abià mijită, un semn cât un puiu de linte. Si-i stà tare bine asa . . .

Şi a tot grăit domnişorul... a grăit şi nu i-a stat în loc gura nici o leacă. I-a spus c'a gătat cu învăţătura ş'acuma se face doftor... Si ea îl ascultă bucuroasă si ar fi dorit să fie cât de lung drumul până 'n sat...

Apoi într'un loc s'a oprit domnişoru... s'a oprit tocmai sub părul cel pădureţ din li­vada lui Siminic. Pe jos erà prund de pere sălbatice măruntele si galbine ca turta de ceară... Şi Saveta încă s'a oprit măcar că-i spunea oarece să nu stee 'n loc... Ş'atunci domnişorul a tăcut si a luat-o de mână. Si mâna lui erà rece ca o steluţă de zăpadă.

Saveta tremura... tremura ca varga de me­steacăn şi inima-i svâcneà nebuneşte... Fi­ciorul începu a-i şopti vorbe dulci... Ea nu înţelegea rostul vorbelor, dar glasul lui îi mân­gâia sufletul ca o sărutare de mamă.. . Şi domnişorul a cuprins-o de mijloc... Ea a dat să scape şi i-a zis cu voce răguşită: „Dom-nişorule, fă bine şi-mi dă pace..." Dar el a strâns-o mai pătimaş în brate si a sărutat-o pe buze... Şi 'n clipa aceea a simţit Saveta cum i se aprinde tot sângele, cum o pătrunde o fierbinţeală, cum îi cad braţele... Si dom-nişorul a putut face orice cu dânsa, căci ea nu i s'a mai împotrivit...

Erà noapte cum se cade când a ajuns acasă şi mă-sa a sfădit-o... a sfădit-o ca pe o slujnică rea. Atunci nu i-a păsat de dojana aceea şi nu s'a înspăimântat de cuvintele de hulă. Acuma însă-i răsună 'n urechi ca o vi­jelie, acuma le aude mereu şi auzindu-le se 'ngrozeşte.

„Ai grijă, fată, ai grijă ! îţi poartă cinstea, îţi poartă omenia, să nu cumva s'aud o vorbă

slabă despre tine!... Să nu mi-te 'mpân-găreşti, să nu mă faci de ocară la lume, că de mi face ruşine cu manile mele te-oiu sluti şi slută te-oiu alunga din ocolul meu, să te duci încotro te-or îndrepta ochii şi să nu-ţi mai aud nici de nume!..."

Şi a doua zi Saveta iară s'a întâlnit cu domnişorul. Şi de nu-1 vedea trei zile, Sa­veta nu mai aveà hodină. Şi odată, când a fost dus de-acasă pe o săptămână, Saveta s'a îmbolnăvit şi s'a topit ca o floricică neudată...

Ca nişte fulgerări senine i se părândă toate-toate prin minte. Şi par'că faţa i se îm­bujorează, par'că-i vine iar dorul de viaţă...

Dar o copleşesc iarăş gândurile triste şi sufletul ei amărît se sbuciumă, se pierde în prăpăstii.

în vălmăseala sufletului, Saveta nu se mai poate dumeri. îi vine 'n minte cum o încun-jură acuma când o întâlneşte pe uliţă, cum se întoarce în altă parte şi se face a n'o aude când îi dă ea bineţe, cum i-e mai străin ca un străin rău... şi inima stă să-i ples­nească de durere. Şi nu mai poate nădăjdui că zvonurile ce se aud să fie numai clevetiri.

Totuş ar vrea să mai dea odată faţă cu elj să-şi cetească din ochii lui osânda... Şi a fost de câteva ori... a fost până la vra-niţa ogrăzii lor, dar n'a putut pune mâna pe zăvod. Cuprinsă de o sfială firească, buimă­cită de ruşine, o podidise plânsul s'abià-abià fusese în stare să se tragă până acasă...

Ş'apoi iar vrea să se mulcomească, să se mângâie... Da, aşa a trebuit să se sfârşească dragostea ei păcătoasă. Aşa i-a fost scrisă... Ea nu-i de sama lui. Ea-i proastă. Ea i-a fost numai o jucărie, o petrecere de vreme. Şi el e domn şi trebue să-şi capete nevastă domnişoară... Dar mintea ei zăpăcită se îm­potriveşte dârz. îi vine să strige în gura mare, s'o auză toată lumea, că asta nu se poate, că asta-i ruşine grozavă, că.. .

Vorbe multe i se grămădesc în gât, i se stăvilesc de nu le poate rosti. Şi vor s'o zu-grume...

Soarele trecuse de multişor peste răscrucile bolţii înfierbântate ş'acuma se grăbia cu paşi de uriaş spre asfinţitul roş ca sângele. O

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 587

vreme rătăci printre piscurile rumenite, apoi se scufundă încetinel împroşcând o ploaie de lumină ruginie pe crestele mun­ţilor din fată.

In bordeiul lui Ion-Prundarul, la lumina înăbuşită a unui opaiţ, stăpâni şi lucrători s'au aşezat la cină. Toropiţi de munca zilei, oamenii îmbucau lacom şi tăcuţi. Numai ză-cănitul lingurilor de lemn şi ţupăitul buzelor se auzea din când în când...

Cătră sfârşitul mesei inimile se desmortiră. Glasuri domoale, necăjite, tânguirile sufle­telor obidite, izbucneau crâmpotite din piep­turi. Şi suspinele înlănţuite răspândiau o jale amară, rătăciau ca niste vaere înecate în li-niştea apăsătoare a hrubei.

Deodată Prundarul îsi înălţă vocea: „Duminecă se cunună ficiorul popii..." Un moşneag alb ca oaia, cu obraji pă­

mântii, icneşte greoiu şi clatină din cap. O femeie zăcută de vărsat, cu spete bărbăteşti, îşi propteşte lingura de ghizdul blidului şi priveşte întrebătoare împrejur.

Saveta se scoală tremurând de pe laviţă. Faţa ei e galbină ca frunza veştedă de

frăgar. Iese din casă cu paşi rătăcitori şi par'că casa se nărue în urma ei...

De după coastă răsare luna. Sgriburoasă ca un sloiu de ghiaţă, se leagănă în văz­duhul înstelat. Un painjeniş de lumină albă tremură peste desişurile codrilor adormiţi.

Pe cărarea din porumbişte scârţâie ţărâna sub leopăitul unor paşi grăbiţi. în buruiene licuricii sclipesc ca nişte steluţe verzi... ca nişte ochi vrăjmaşi, svăpăiaţi...

Si râul mugeşte sălbatic în bezna nopţii. Un vânt rece învâltoreşte luciul oţelos al apelor. Sbârciturile argintite se adună, se încurcă şi se sparg. O mogăldeaţă diformă pluteşte anevoie din sus de zăgazuri. Valu­rile o înhaţă în pripă şi o aruncă în mij­locul vojului... în mijlocul vojului spumos şi alb ca laptele strecurat. Şi vârtejurile o îndeasă în fundul hâlburei, o drămăluesc, o trântesc la margine şi o astupă cu nisip gloduros...

Luna zâmbeşte nepăsătoare şi s'ascunde repede în sânul unui nor negru ca jalea.

Liviu Rebreanu.

Stăpân şi slugă. — O pagină din etica lui Tolstoi. -

S'a accentuat în diferite ocazii că Tolstoi e un scriitor de valoare e t ică .

Cetind scrierile lui, rămâi totus nedumerit în privinţa aceasta, tocmai pentru motivul, că avem de a face cu un talent asa de multilateral.

„Ana Carenin" este moralizator doar prin faptul că eroina îşi ispăşeşte greşeala unei dra-gosti neiertate sub roatele locomotivei ; „Război şi pace" prin grozavele tablouri, ce le des­făşoară; „Sonata Kreutzer" e o exagerare ascetică a unui nevropat, iar „învierea" este o imposibilitate psihologică, după cum spune, cu adevărat, însuş Brandes: E foarte înăl­ţător să ceteşti despre un Nekludov cum se scoboară iarăs la Maslova cea decăzută din vina lui, dar e greu să c rez i , că astfel de Nekludovi pot să şi existe...

Cât pentru ideile din urmă ale marelui ro­

mancier, idei, cari l-au duşmănit cu biserica cu statul, cu principiul de naţionalitate, cu sine însuş chiar, e greu să le poţi luà pe deplin în serios, fără a constata contradicţiile cele mai evidente.

Sunt tâsniturile din urmă ale unui vulcan în stingere.

Şi Tolstoi reprezintă, cu toate aceste mari contradicţii, o mare valoare etică în evo­luţia literară a romanului naturalist. întâi si întâi pentrucă a lărgit cadrele romanului, cuprinzând întrânsele lumea celor mici şi umiliţi: mojicimea rusească.

Dacă el ar fi scris singur nuvela „Stăpân şi slugă", ar fi vrednic să fie amintit printre marii moralişti ai literaturii universale.

Subiectul e asa de simplu si asa de înăl-tător, în aceeas vreme.

588 LUCEAFĂRUL Nral 24, 1908.

Stăpânul Vasile Andreici pleacă într'o după-amiază viscoloasă însoţit de argatul său Ni-kita, să cumpere nişte păduri delà un pro­prietar din apropiere. Viscolul şi înserarea îi fac să rătăcească şi pe urmă petrec o noapte de groază în prada furtunii. în ceealaltă zi Vasile Andreici şi cu Nikita sunt scoşi de sub mormanul de zăpadă: stăpânul e mort, iar sluga, spre marea lui supărare, se desmeteceste din deger si revine la viată.

In cursul celor câtorva ore din noapte se desfăşoară scene de adâncă duioşie. Vasile Andreici, ahtiat după parale şi câştig, nu se gândeşte la moarte, ci numai la banii lui, în vreme ce sluga, sătul şi aşa de viaţa umi­lită si ticăloasă, se aşează liniştit într'o ro-gojină, la dosul săniei, cu gândul că are să moară... în clipele din urmă, când Vasile Andreici e stăpânit şi el de groaza morţii, încalecă şi încearcă să fugă, lăsându-şi sluga sub troenii de zăpadă, cu gândul, că acesta poate să şi piară, căci nu e mare pierdere. Dar calul, neputând răsbate prin zăpada cea mare, se întoarce, după un mic înconjur, iarăş la locul unde era sluga şi sania.

Atunci, atunci numai, în clipa de cea din urmă desnădăjduire, se înduioşează şi inima bogă­tanului şi încearcă să încălzească, cu trupul lui învălit în blăni, trupul îngheţat al slugii.

Iată ce se gândea Vasile Andreici, în răs-vrătirea viscolului, înainte de a-1 fi stăpânit frica morţii.

Eu nu dorm nopţile, vijelie nevijelie, merg. Şi treaba se face... Unii cred că banii se fac glumind... Nu, munceşti şi-ţi rupi capul. Să treci o noapte aşa în câmp şi să nu dormi! Aşa gânduri sunt ca o pernă, pe care îti întorci capul, gândi cu fală; unii cred că norocul e totul. Iaca Mironowi, stau acum în milioane, de ce? De ce? Au muncit şi Dumnezeu le-a dat.. . Şi ideia, că şi el pcate să se facă milionar ca şi Mi­ronowi, cari începuseră cu nimica, îl mişcă atât de tare pe Vasile Andreici, încât simţi nevoia de a vorbi cu cineva...

Dar gândurile aceste amăgitoare sunt în curând copleşite de spaimă.

Ascultându-şi propriile simţiri, vedea că începe să tremure, neştiind singur de ce, de frig ori de groază... Voia să se ridice, să facă ceva, ca să înăduşe spaima, ce se năştea în el şi împotriva căreia se simţia ne­putincios... Ieşi din sanie, se puse cu spatele la vânt: „Adecă de ce să stau culcat şi s'aştept moartea! Să mă pun pe cal şi s'o croesc! Calul încălecat nu se opreşte"...

în vremea asta Nikita, sluga, ghemuit în rogojina lui, la spatele săniei, aştepta foarte liniştit desnodământul.

Nikita, de când se aşezase la spatele săniei aco­perit cu rogojina, stătuse nemişcat. El, ca toţi oamenii cari trăiesc cu natura şi cunoscând nevoia, era răb­dător, ştia să aştepte liniştit, ceasurile, zilele, fără grije ori supărare... îi veni în minte, că putea să moară în astă noapte şi acest gând nu i se păru nici prea îngrozitor, nici prea displăcut... Viaţa lui nu fu­sese o sărbătoare, ci dimpotrivă o muncă nesfârşită, de care începuse a se osteni... şi lângă stăpânul pe care îl slujiâ acum, se simţia în aceasta viaţă tot­deauna în atârnarea stăpânului cel mare, acela care-1 trimisese pe pământ; ştia că şi murind rămâne tot sub puterea acestui stăpân, şi că acesta n'are să-1 necăjască... îi era aşa de frig, par'că ar fi fost in cămaşă, avii o simţire de spaimă. „Tu, Tată din cer" rosti el, şi conştiinţa că nu e singur, că cineva îl aude şi nu-1 lasă, îl linişti...

Se urcă în sanie, în locul stăpânului, dar când acesta se întoarse, sluga era pe ju­mătate degerat. Vasile Andreici îl află în­gropat sub zăpadă! Sluga îi zise: lartă-mă, în numele lui Hristos, iartă-mă...

Vasile Andreici stătu o clipă mut şi nemişcat... Apoi se dădu un pas înapoi, îşi resfrânse mânecile, şi începu a săpa omătul de pe Nikita şi de pe sanie. Desfăcu apoi blana şi, împingând pe Nikita, se culcă peste el, acoperindu-1 nu numai cu blana, ci cu tot trupul său cald şi înfierbântat... Nikita stătu mai întâi multă vreme neclintit şi apoi răsuflă cu glas tare şi se urni din loc, încălzit.

— Vezi? spuneai că mori ! Stai, încălzeşte-te! Aşa suntem noi, începu Vasile Andreici... şi lacrămile îi umplură ochii şi falca din jos îi clănţănea...

— Nikita ! strigă el într'un târziu. — îi bine, îi cald, se auzi de desupt. — Aşa, f ra te , eram să pier.. . Şi tu ai fi degerat

şi eu. . . aici din nou îi tremurară obrajii, ochii i se umplură de lacrimi şi nu putu să vorbească mai mult...

în înduioşarea aceasta solemnă, stăpânul îşi pierde încetul cu încetul conştiinţa; ve­denii amăgitoare îl mângâie pânăce adoarme pentru totdeauna.

în ceealaltă zi l-au găsit mort ţăranii, iar Nikita, deşi străbătut de frig, trăia încă.

Când sluga înţelese, că e încă aici, în lumea aceasta, îi păru mai mul t rău d e c â t b i n e , mai ales simţind că degetele delà amândouă picioarele erau degerate.

Târziu, când a murit şi el, se bucura că trece în o viată, care din an în an, din ceas în ceas îi apărea mai înţeleasă şi mai ispi­titoare..,

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 589

Oricât de necomplectă ar fi traducerea aceasta (Iaşi, Fraţii Şaraga), totuş ea ne dă o ideie destul de apropiată despre vederile etice ale marelui romancier. Stăpânul trufaş şi egoist, îmbrăţişându-şi sluga şi înduioşân-du-se până la lacrimi, e un simbol al ega­

lităţii ideale creştineşti, care nu prea se realizează în viata de toate zilele.

Şi, deasupra celor doi îmbrăţişaţi, trece moarteacu suflarea ei de ghiaţă,singuradreaptă şi nepărtinitoare, în faţa căreia toate micile deosebiri omeneşti se spulberă şi se egalizează.

Al. Ciura.

Pagini străine. Cum s 'a jung i la f e r i c i r e .

Poveste de L. N. T o l s t o i . Printre Indianii din America de Sud există

următoarea legendă: — Dumnezeu, zic ei, a creat pe oameni

de asa încât nu aveau nevoie să muncească. Nu aveau lipsă nici de haine, nici de casă, nici de hrană, şi toţi trăiau până la o sută de ani, fără să cunoască vre-o boală. Trecu vreme multă, când Dumnezeu veni odată să vadă cum trăiesc oamenii pe pământ şi văzu că în loc să se bucure de viaţă, fiecare se gândiâ numai la sine, se certau între dânşii şi ajunseră aşa departe încât, nu numai că nu erau mulţămiţi de viaţă, dar chiar o blăstămau.

Atunci Dumnezeu zise: — Asta e aşa, fiindcă trăieşte fiecare pentru

sine. Şi, pentru a-i opri delà rău, Dumnezeu făcu

astfel încât să nu le fie cu putinţă oamenilor, să nu lucreze; iar ca să nu sufere de foame şi de frig, ei fură siliţi să-şi acopere trupul cu vestminte, să sape pământul, să samene şi să adune poamele şi grânele.

— Munca îi va uni, se gândi Dumnezeu. Unul singur nu poate să taie şi să ducă bârnele, să clădească locuinţele; nu e cu putinţă ca unul singur să-şi fabrice uneltele de lucru, să samene, să secere, să ţese, să coase vestmintele. E deci uşor de înţeles că cu cât vor munci mai mulţi laolaltă, cu atât vor avea spor mai mare, cu atât mai uşoară le va fi viata si cu atât vor trăi mai uniti.

y » >

Mai trecu câtva timp. Dumnezeu veni iar, să vadă cum o duc

oamenii. Dar oamenii trăiau mai rău decât înainte.

Lucrau împreună (nu puteau face altfel), dar

nu toţi laolaltă; se despărţiau în grupuri mici şi fiecare grup căuta să ia lucrul celorlalte, şi toţi se împiedecau, unul pe altul, de a-şi întrebuinţa în muncă timpul şi puterile şi pentru toţi erà rău.

Văzând că nu e bine, Dumnezeu hotărî să facă ca oamenii să nu cunoască ceasul morţii lor şi să poată muri în oricare clipă. Şi le-o spuse.

— Când vor şti că fiecare poate muri în orice ceas, se gândi Dumnezeu, nu se vor mai supăra unii pe alţii din pricina greului vieţii, care în tot minutul poate înceta.

Dar altfel a fost. Când Dumnezeu veni iar să vadă cum trăiesc oamenii, băgă de seamă că viata lor nu se îmbunătăţise.

Cei mai tari, folosindu-se tocmai de faptul că oamenii pot muri în orice clipă, apăsau pe cei mai slabi, omorau pe unii şi ameninţau cu moarte pe alţii. Urmarea erà că cei pu­ternici si moştenitorii lor, nu lucrau de loc şi se plictiseau în trândăvie, că cei slabi lucrau peste puterile lor şi li se urà de viată, fiindcă nu aveau odihnă. Si toţi se temeau unii de alţii. Iar viaţa le erà şi mai nefericită.

Văzând aceasta, Dumnezeu, ca să îndrepte stările, hotărî să încerce cel din urmă mijloc: trimise oamenilor boale de tot felul. Dum­nezeu credea că dacă toţi oamenii vor fi supuşi boalelor, vor înţelege că cei tari trebue să aibă milă de cei slabi si să le uşureze suferinţele, pentruca şi ei la rândul lor, când ar fi bolnavi, să aibă ajutor delà cei slabi.

Si iarăşi lăsă Dumnezeu oamenii, în voià lor. Dar când se întoarse să vadă cum trăiau

ei acuma, când erau supuşi boalelor, văzu că

r 590 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

viaţa le erà cu mult mai grea. Boalele acelea cari, în închipuirea lui Dumnezeu, ar fi fost să-i unească, îi desbinà şi mai mult. Cei cari cu puterea sileau pe ceilalţi să mun­cească, îi sileau tot cu puterea să-i îngrijască, în timpul boalei şi, prin urmare, ei înşişi nu îngrijeau de bolnavi. Şi cei cari erau siliţi să lucreze pentru un stăpân şi să caute bol­navii, erau atât de cuprinşi încât nu aveau vreme să îngrijască de bolnavii lor de acasă, pe cari îi lăsau fără ajutor.

Pentruca bolnavii să nu împiedece plă­cerile bogaţilor, îi aşezau în nişte case de­părtate unde sufereau şi mureau, nu încunju-raţi şi plânşi de ai lor, ci pe manile unor fiinţe plătite ca să vadă de ei şi cari îngrijesc bol­navii nu numai fără milă, dar chiar cu des-gust. Afară de aceasta, cea mai mare parte din boale fiind recunoscute ca lipicioase, oamenii, de teamă să nu se molipsească, nu numai că nu se apropiau de bolnavi, dar se de­părtau chiar şi de cei ce îi îngrijau.

Teatrul naţional din Bucureşti. Paralel cu „Fali­mentul" lui Björnson s'a jucat în ultimul timp „Guerin notarul" (maître Guerin) comedie în cinci acte, în proză de Emil Augier, tradusă de Brătescu-Voineşti.

Autorul acestei piese a fost un moralist al bur­gheziei, care după Scribe şi Dumas s'a ridicat în contra romantismului „ imora l " şi a făcut toată viaţa pe poetul-om de treabă. Chiar intrarea lui în Aca­demie a fost salutată de Lebrun eu cuvintele că „morala a fost încoronată şi de multeori când Aca­demia ţinea să dea un premiu unei piese de teatru alegea una de Augier."

Ca om politic, a luptat mult pentru sufragiul uni­versal în Franţa şi teatrul pentru el a fost o tribuna de pe care şi-a propagat ideile sale politico-morale.

In piesa de care ne ocupăm e vorba >de-un castel şi în toate cinci actele se dă din mai multe părţi lupta pentru câştigarea acestui castel. în multe scene lungi şi de multe-ori plicticoase, nu fiindcă ar fi rău scrise, ci fiindcă nu mai sunt în gustul nostru, Augier ne arată câteva caractere bine colorate, între cari un inventator care toată viaţa a umblat după himere şi şi-a pierdut toată averea. Apoi un notar şiret, lucru mare, personagiul de frunte al piesei, care unelteşte în toate felurile să puie mâna pe castel şi la urmă rămâne cu buzele umflate. Mai sunt apoi alte carac-

Atunci Dumnezeu îsi zise: — Dacă nici prin acest mijloc nu poţi face

pe oameni să înţeleagă care le-ar fi fericirea, trăiască cum vor sti, cu suferinţele lor.

Şi Dumnezeu părăsi pe oameni. Rămaşi singuri, oamenii trăiră vreme 'n-

delungată fără a 'nţelege ce le lipsea spre a fi fericiţi. Abià în timpul din urmă, unii dintre ei începură a pricepe că munca nu e bine să fie o groază pentru unii şi o siluire pentru alţii, ci trebue să fie tovărăşia care uneşte toţi oamenii. Ei începură a înţelege că, în vederea morţii, care în tot ceasul îi ameninţă, singurul lucru înţelept al fiecărui om e să-şi petreacă în dragoste şi în bună înţelegere anii, săptămânile, ceasurile sau cli­pele dăruite fiecăruia.

începură a pricepe că boalele nu numai că nu au să fie pricina desbinării între oa­meni, ci dimpotrivă un îndemn, la înfrăţire si la iubire.

tere tot aşa de bine definite, cari toate au un cusur: prea vorbesc mult (cinci acte !) pentru nimica toată. Muţumită nsă inteligentei interpretări a dlui Liciu, în rolul inventatorului, şi a dlui Sorean, în notarul pehlivan, piesa s'a susţinut şi a făcut câteva seri distracţia spectatorilor. în această piesă a intrat pe scena teatrului tânăra artistă, cunoscută de noi toţi şi iubită, dna Olimpia Bârsan, care, deşi într'un rol de cochetă, nepotrivit firei sale sincere, a fost aplaudată cu căldură de publicul bucureştean.

S'a mai jucat în ultimele zile „Mânase" de R.-Ro-man; „Năpasta" de Caragiale, în care veteranul Ioan Petrescu, cel mai mare temperament al teatrului na­ţional, are o monumentală creaţie în Dragomir; „Noaptea furtunoasă", unde popularul nenea Iancu Brezeanu ne face să ne uităm de necazuri în rolul lui Ipingescu şi „Fântâna Blandusiei", în care maestrul Nottara ne dă pe Horaţiu delà prima intrare.

Teatrul îşi urmează cursul său regulat, fără prea multă reclamă, dar susţinut de publicul, care - - o mărturisim — a început să iubească prima noastră scenă.

După câteva săptămâni de repetiţii, Luni, s'a jucat pentru întâia oară „Mărul", dramă în 2 acte de Z. Bârsan, cu subiect din viaţa noastră ardelenească. Piesa a avut succes; după actul I. cortina s'a ridicat

C r o n i c a .

Nrul 24, 1908. LUCEAFĂRUL 591

de cinci ori şi autorul a fost chemat la rampă. Mai pe larg vom vorbi în numărul viitor, de astădată fiind o prea mare aglomeraţie de material.

Conferinţele şi Seratele Asociaţiunii. Cu o deo­sebită bucurie constatăm că o parte a despărţă-mintelor Asociaţiunii s'au hotărît să ţină, în cursul iernii, conferinţe şi să aranjeze serate, cari desigur vor fi primite cu interes de public. In Sibiiu biroul central aranjează serate muzicale, reprezentaţii teatrale şi conferinţe în fiecare Duminecă la orele 6 seara, în sala festivă a Muzeului Asociaţiunii. Seria acestora s'a început Duminecă, în 6 Dec. n., cu o serată muzi­cală sub conducerea d-nei Minerva Brote cu urmă­torul program :

1. C. M. W e b e r : Duet din opera „Eurianthe" (sopran şi mezzosopran cu acomp. de piano), cântat de d-nele Crişan şi Triteanu.

2. Tib . B r e d i c e a n u : Jocuri româneşti (piano solo), a) Brâu III, b) învârtită I, c) Măzărica, executate de însuşi compozitorul.

3. Trei cântece (sopran solo cu acomp. de piano) : a) G. Di ma : A venit un lup în crâng; b) Tib. B r e ­d i c e a n u : Cine ni aude cântând; c) G. Di ma : Se-guidilla, cântate de d-na Crişan.

4. Oct. G o g a : Prima lux, declamaţie de d-şoara Victoria Dunca.

5. B o r g h e z e : O salutaris Hostia (bariton solo"cu acomp. de piano), cântat de dl O. Murăşan.

6. Hill e r : Două terţete (sopran, mezzosopran şi alt, cu acomp. de piano), a) Noaptea; b) Zefirul, cântate de d-nele Crişan, Triteanu şi d-şoara Lupeanu.

Acompaniamentul la pian, cu adevărat artistic, 1-a susţinut d-na Minerva Brote.

Duetele şi terţetele au fost pe deplin reuşite. D-na Crişan ca solistă, mai ales în bucata „Cine m'aude cântând", şi-a dovedit talentul de interpretare şi far­mecul vocii sale în plină putere. D-nul Tib. Bredi­ceanu şi-a executat pentru primaoară în public fru­moasele sale compoziţii româneşti. Maestria şi tempe­ramentul artistic, cu care a interpretat subtilele frumu­seţi ale cântecelor poporale, a cucerit şi entuziasmat publicul. Dl Octavian Murăşan cu vocea-i puternică şi limpede de bariton a stors admiraţia publicului. D-şoara Dunca a recitat cu sentiment poezia „Prima lux" de Octavian Goga. întreaga serată a fost numai însufleţire. Sala plină a aplaudat din inimă frumoasele prestaţiuni artistice, chemând pe cântăreţe şi cântă­reţi să biseze bucăţile mai reuşite sau să cânte altele noui. Publicul sibiian are să mulţumească clipele plăcute ale seratei d-nei Minerva Brote, care a bine­voit să ia asupra sa aranjarea seratelor muzicale.

In Dumineca a 2-a dl Octavian C. Tăslăuanu a ţinut conferinţa despre T o l s t o i , pe care o publicăm în întregime în numărul de faţă.

In Dumineca a 3-a diletanţii din Sibiiu vor juca o piesă teatrală, iar în Dumineca a 4-a dl Bratu va vorbi despre Raffael, având la îndemână peste 60 de diapozitive colorate din tablourile pictorului.

*

Conferinţe la Braşov. Duminecă în 16 Nov. v. dl prof. Nicolae Bogdan, actualul director al despărţă­mântului I. al Asociaţiunii, a deschis seria de confe­rinţe din anul acesta, întreţinând publicul despre nota n a ţ i ona l ă a sc r i e r i lo r lui Eminescu . In tenţia conferenţiarului a fost de a înlătura prejudi-ţiile formate în această chestiune. Lămurind stările sociale şi politice înainte de anul 48, ocupându-se cu „redeşteptarea naţională", arătând în goliciunea ei superficialitatea guvernelor României în încercarea de a introduce reforme în viaţa de stat, referindu-se la poeziile lui Eminescu şi la articolele lui de publi­cist, vorbeşte cu căldură de dragostea de neam a poetului şi de încrederea neţărmurită a lui în puterea de viaţă a Românilor, apoi de disgustul lui faţă de „patriotismul de bâlciu al reclamagiilor". Scoate la iveală ura neîmpăcată contra străinilor, care atât de des şi sub forme atât de diferite glăsueşte în scrie­rile poetului şi ale publicistului M. Eminescu şi aduce în legătură ideile lui naţionaliste cu mişcările recente din regat.

Duminecă în 23 Nov. n. a vorbit, pe înţelesul tu­turor, dl prof. A Ciortea despre electricitatea în ge­nere şi în special despre i n s t a l a ţ i u n e a e l e c t r i c ă la B ra şov . Practic şi actual ca în totdeauna, dl Ciortea avusese de gând să vorbească despre maşina de sburat, dar a preferit a-şi schimba tema. Pentruca publicul să poată înţelege explicarea instalaţiunii electrice, a analizat noţiunea electricităţii, făcând ex­perienţe cu maşina dinamică, a enumerat toate lucră rile necesare pentru a câştiga energia numită electri­citate, a arătat felul cum va fi condusă electricitatea în oraş, cum va fi aplicată la iluminarea oraşului şi la industrie, şi avantajiile luminei electrice faţă de celelalte feluri de iluminare, dar nu a uitat a face publicul atent să fie pregătit şi la eventualele eclipse ale luminii electrice.

Publicul destul de numeros a urmărit cu atenţiune interesantele conferinţe şi prin aplauzele sale a mulţu­mit conferenţiarilor pentru plăcerea ce i-au procurat-o.

* L. Turneul D-nei Agatha Bârsescu-Radovici. Ce­

lebra noastră artistă dramatică, Agatha Bârsescu-Ra­dovici, s'a hotărît să facă un turneu în Ardeal, înainte de-a părăsi Europa, pentru angajamentul ce-1 are la primăvară în America. E regretabil că nu i-a fost cu putinţă să obţie concesiune şi pentru trupa Dsale. Cu toate aceste, după cum putem vedea din recenziu-nile ziarelor, din toate oraşele pe unde s'a oprit, repre­zentaţiile au avut cel mai desăvârşit succes.

La Braşov a jucat trei seri de-arândul. In prima seară întreg rolul din „Medea" lui Legouvé, dupăce mai întâiu un domn profesor a cetit cuprinsul piesei. A doua seară a jucat scenele cele mai însemnate din „Phed ra" de Racine şi „Sapho" de Grillparzer. Iar seara a treia, la insistenţele publicului străin, a jucat, în limba germană, scene din „D e b o r a h" şi „F a u s t".

însufleţirea a fost mare. Tinerimea, sărbătorind totodată şi jubileul de 25 de ani delà primul debut

592 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1908.

al Agathei Bârsescu, a oferit artistei, noastre o cu­nună de lauri. De aci, d-na Bârsescu — anunţată de mai nainte de cătră comitetul societăţii pentru fondul de teatru, care i-a dat tot sprijinul — a trecut la Blaj unde în loc de o reprezentaţie, cum eră proiectat, blăjenii entuziasmaţi de jocul neîntrecut al artistei au insistat să mai dea o reprezentaţie, învitându-o şi pentru Anul-Nou când va sfârşi turneul. Atunci, doamne şi domni din societate vor învăţa rolurile dintr'o piesă, pentru a înşghebă o mică trupă de diletanţi ; o idee cât se poate de fericită.

După Blaj a urmat Făgăraşul. Din recenziunea amănunţită a foii „Ţara Oltului" se poate oricine încredinţa de primirea strălucită şi succesul ce a avut acolo d-na Bârsescu, care de-aci a trecut la Orăştie, apoi la Haţeg, Lipova, Arad, Caransebeş, Lugoj, unde nu ne îndoim că s'a bucurat de aceleaşi succese şi primiri însufleţite. Marţi la 15 Dec. n. va juca în Ora-viţa, iar Sâmbătă 19 Dec. n. în Abrud.

Turneul d-nei Bârsescu va contribui desigur foarte mult la desăvârşirea gustului artistic al publicului nostru. *

Ştiri. Ilustraţiile „Sălişteancă la războiu" şi „Ţă­răncuţa", publicate în numărul 23 al revistei noastre, sunt lucrate după fotografiile artistice ale dlui Emil Fischer, fotograf în Sibiiu.

* La 10 Decemvrie n. a răposat în Sibiiu, în vârstă de 76 de ani, Wilhelm Krafft senior, proprietarul li­brăriei şi tipografiei W. Krafft, — a căror conducător a fost timp de 40 de ani.

W. Krafft se poate număra printre cei dintâi li­brari cari s'au îndeletnicit cu publicarea şi desfacerea de cărţi româneşti, editând cărţi didactice, literare, scrieri de popularizare, calendare etc., între altele şi „Enciclopedia română" în 3 volume mari — contri­buind astfel şi el la răspândirea luminii în cele mai largi straturi ale poporului român.

Om muncitor, conştiincios şi pricepător în meseria lui, şi-a câştigat stima şi respectul tuturor celor ce l-au cunoscut.

* Dl preot Aurel Nistor din Arpatac (Treiscaune) din încredinţarea Asociaţiunii ţine mai multe prelegeri po­porale în Ţara-Oltului. Până acum a ţinut în Şinca-nouă, Mândra, Ohaba, Văleni, Şinca-veche, Persani Hurez, lleni şi Râuşor. Pretutindeni poporul 1-a primit ca pe un adevărat apostol, cerându-i sfaturi şi îndru­mări. Exemplul dlui Nistor ar trebui urmat de câţi mai mulţi preoţi şi învăţători, căci numai aşa îşi vor putea răscumpăra frumosul nume de „luminători ai poporului."

* Dl B. Şt. Delavrancea, nuvelistul nostru neîntrecut, a terminat o dramă istorică-naţională „Ştefan cel mare", tratând ultimele zile ale marelui Voevod român.

* Am primit la redacţie: „loan Gheţie: Dicţionar ma-ghiar-român şi român-maghiar" (2 voi. 803 şi 501 p.) Budapesta, Ed. „Franklin társulat". Preţul părţii magh.-român 10 cor., rom.-magh. 6 cor. — O lucrare foarte serioasă şi, mai ales cartea magh.-română, foarte reu­şită. Lipsa unui dicţionar al limbii române şi ma­ghiare s'a simţit de mult şi lucrarea dlui prof. Gheţie umple un gol mare în lexicografia acestor limbi.

* Doctrina religioasă a lui Tolstoi a făcut cuceriri. Există trei comunităţi tolstoiste, în cari individualită­ţile egoiste sunt excluse; în sânul acestor comunităţi nu se primesc decât oameni altruişti, a căror prin­cipiu de viaţă e caritatea. Prima, fondată la Tach-kent, de cătră un fost oficer, se ocupă cu cultivarea stepelor. A doua se găseşte la Charcof în Caucaz şi numără 12 familii. A treia, cea mai importantă, fusese fondată la 1901 în America, la Christschurch Hauts de cătră scriitorul Tchercof. Coloniştii ruşi din Ame­rica se constitue cei mai mulţi. în comunităţi agricole, a căror evanghelie e cea a lui Tolstoi.

Admiratorii şi ucenicii apostolului din lasnaia Po-liana leagă multe nădejdi de viitorul doctrinei Tol­stoiste.

* Colonia română din Viena a sărbătorit, în ziua de 27 Noemvrie, jubileul de 60 de ani de vârstă a doctorului Sterie N. Ciurcu, căruia i s'a predat cu acest prilej o plachetă de bronz cu chipul lui. Seara a avut loc un banchet, la care au luat parte toţi frun­taşii români din Viena, ajutorul de primar Dr. Neu­mayer, ca reprezentant al oraşului Viena, secretarul de legaţie 1. Argetoyanu, ca reprezentant al legaţiunii române şi a. m. Au ţinut toasturi ajutorul de primar Neumayer în numele oraşului Viena, dl Argetoyanu în numele legaţiei române, generalul î. p. Lupu în numele coloniei române, dl Cor. Pop în numele Socie­tăţii „România Jună" şi alţii.

Trimitem şi noi jubilantului felicitările noastre căl­duroase.

Poşta Administraţiei. ' îmbunătăţind şi hârtia ediţiei pentru preoţi,

învăţători şi studenţi, am fost nevoiţi să urcăm preţul acestei ediţii delà 7 cor. — la 8 coroane pentru Ungaria şi delà 12 cor. — la 14 coroane pentru România. Preţurile celorlalte ediţii au rămas neschimbate. Ed. simplă, Ungaria: 1 an 12 cor.; 6 luni 6 cor.

„ România: 1 an 16 cor.; 6 luni 8 cor. Ed. de lux, Ungaria: 1 an 20 cor.; 6 luni 10 cor.

„ România: 1 an 25 cor.; 6 luni 13 cor. Adm. rev. „Luceafărul".

Se caută spre cumpărare „Luceafărul" numărul 21 din 1903 (an. II.) şi numărul 6 din 1905 (anul IV.). A se adresa administraţiei.

* O l i b r ă r i e . . . ? Atragem atenţia cetitorilor noştri

din Bucureşti asupra librăriei „La Ghiozdan" (L. Gher-man) care un an de zile a primit regulat revista noastră, iar acum nici la repeţite rugăminţi nu vrea să ne achite datoria. Nici răspuns măcar nu ni-a dat.

* Rugăm toţi abonaţii noştri cari doresc să aibe

scoarţe pentru colecţia anului 1908, să ne trimită pre­ţul lor (2 cor. + 20 fii. porto. Recom. + 45 fii.) până cel mult la 15 Ianuarie 1909.

Redactor : OCT. C. TASLÂ UANU.

TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU.

Atragem atenţia abonaţilor noştri asupra „Premiilor" publicate în numerele precedente.

CUPRINSUL.

Ï. Poezii.

ARDELEAN C-, Un glas 38 EÍTIMIIT V.,

» Vae soli 28Q. FARAGÓ ELENA,

y> Pierdutei 341 » » Sonet . . . . 583 »

BÂRSAN Z., Noi 334 »

» Mărturisire 366 GOGA OCTAVIAN, BOHCIA L, Sămănători 435 » BRAN SIMINA, Unui cântăreţ 93

» Scrisoare . 553 » BiiĂTUNU N., Mamei 42 » BROŞU I., Miserere 529 »

» Nocturnă 549 » COTRUŞ ARON, Noaptea . . 263 »

Cântec 365, 482 CUNŢAN MARIA, Cobzarul 42 »

» Cântece ii4. 133 » Ideal 64

'• Cântec 97. 119. 151, 270 » Unui artist 151 » » Rugare 183 MARCU DEM., » Poveşti în prag 269, 315 MILITARU V. G., » Rugăciune 270 PĂDUREANU I., » Popas . 3 1 7 PETRA-PETHESCTT H., » Cântecul Ilenei 366 PITIŞ ECATERINA, » Biserică 419 » » Nemurire 419 » » Mamă . . . 513 POPOVIOI MARIA,

DKMETRIUS V., Sonet 208 ROTICĂ G., EFTIMIU V., Corabia cu trei catarge . . . . 183 »

Icar . . . 205 » De nu mă poţi iubi 280 »

Pastel 288 SORICU I. U.,' > Atâta dor de tiue 290 »

Balcanii 309 » Marele cerşetor 338 » » Ultimul om 371 »

Cântec 383 Afrodita 390

» In tintirim de suflete 441 » » Aşteaptă frunzele 442 VLADDELAMARINAV.,

Intr 'un amurg de toamnă . . . 464 » » Din seara 485 * * *

Pag. Poveste 499 Scrisoare 10 In prag 128 Noemvrie . . . • 174 O seară 174 Poezie A • hi,- ^ In liniştea amurgului . '•? t?p . 48 Fior 120 Cântecele mele 143 Prăpastie 195 Trandafiri • . . . . 247 Cântec 247 Sonet 247 înviere 379 Cain 406 Cosaşul 431 Prima lux 455 Răsună toaca 460 Portret - 5 8 4 Cântec . . . . . . 457, 509, 553 Scrisoare . . . " 98 Strofe 482 Cântec 491 Poveşti 160 In codru . 213 Scrisoare 343 Cântec 529 Scrisoare acasă '. 417 Doi tovarăşi 441 Cântec • 506 Strofe din cătun . 549 Sonete 24, 178, 553 Trei crai 69 La răspântie 124 Sară 217 Poveste 263 Oceanul cântă . . 491 Noapte . 526 Pe drum 553 Ăl mai tare om din lume . . . 275 Ţucă-1 moşu . . 276 Din popor 12

TT. Proză.

a) Nuvele, Schife şi Poveşti. Pag.

AGÎRBICEANU I.,

ADAM IOAN,

ASÍRBIOEANU I.,

O r i g i n a l e : Aripi tăiate . . . • .

0 răsplată , , , . . , •

. . . 500

. . . 39 , . 65 »

Pag. Bădicul Pătrut . 171 Cea dintâiu lacrimă 310 Tuşa Oana 367 Ghiuţu 380 întâiul pas 519

II Pag.

Jubileul Gazetei . Academia româna

179 22-1

c) Teatru. Tragedia omului (Em. Madách) 480 \

d) Dări de seamă. E. Faragó: »Şoapte din umbră« JVI. Sadoveanu: »Vremuri de be­

jenie« M. Sadoveanu: »Însemnările lui

N. Manea C. Hodoş: »Martirii« . . . B. v. Suttner: »Jos armele« . . A. Mirea: »Caleidoscop« . . . . A. 0. Maior: »Biblioteca Copiilor« E. Faragó: »Traduceri libere« . Literatură pentru copii . . . . A. Codreanu: »Suflete de copii Teatru german A. Viabuţă : »Din trecutul nostru« G. Gèrda: »Bănatu'i Fruncea« . Şt. Pop: »Dicţionar ortografic« . Emil A. Chifla: »Din zile senine< Dr. I. Raţiu: Trei lucrări . . . C. Theodorian: »Sângele Solo-

venilor«

320

105

230 231 397 533 557 345 345 557 232 396 298 558 345 5:8

344

ALBEA C. SANDU, Pe drumul Bărăganului . . . . 4 * * * » Dora Priporeanu 198 264 * * *

BÂRSAN Z.. Noaptea de Sf. Maria . . . 124 » Răzbunare 287

CARMEN SYLVA, Clara Schuman 331 G o o A OCTAVIAN, CAZABAN AL., Tizul dlui director . . . • . . 432 CIOCÂRLAN 1., Inimă de mamă 13 CUNŢAN MARIA, Cel dintâiu bolnav . . . . 161 ' ' CICRA AL., Aduceri aminte . . 11, 94. 214. 457 '' EFXIMIU V., Cărbunarii din Elimba . . . . 43 IONESCU G. C, Delà Ţară 27 LUNGIANU M., La răvăşit . . . . 222. 318. 461 LUPEANU A., Delà noi 206 MiHĂiLF.scu C. N., Tudorache Nebunu 527 „„ ' "' „ 7 _ , _„_ RAMNICEANU S., REBREANU L., Codrea o()< _ _ „

„„.. DR. P. SPAN, » Ofilire o84 . , , - , ,

SADOVEANU M., La paisprezece ani ,)o » Faceri de bine 115. 146

* » » Hoţul de lemne 335 „ p _ » Prisacă de altădată 403 ' ''

THEODORESCU D., Prieteni vechi . . . . . . . . 99 T ' THEODORIAN CATON, Sângele Solovenilor . . . 175. 218 _ ' '

» Tătucu 475 _' ' Fie-ertaţii . 543 ''

VLADDELAMARINAV., Schiţe de călătorie .f 248 „ ' „ T r a d u c e r i :

O. C. T. Cuibul de vulturi (Björnstjerne D - \ Ân e) Cronică. Bjornson) 47 ;

A. O.-C. TĂSLĂUANU, SynnöveSolbakken(Bj. Bjornson) Abecedar pentru analfabeţi 494, Amintirea lui C. Po-70, 184 225 243 391 420, rumbescu 322, Anul nou în viaţa literară 28, Apel 537, 445 464 489 510 530 550 -^-rt* D.aţională 300, Astronomia in literatură 136.

* * * Cum s'ajungi la fericire (de L. Bârsan Z. în Sibiiu 302, 449, Bârsescu Agata 526, Tolstoi) 587 591. Bucovinenii în Iaşi 302.

Calendarul lui Tolstoi 165, Conferenţele Asociaţiunii 449, b) Studii şi articole. 516, 591. Conferenţele dlui Dr. V. Branişte în Lugoj 235,

ADAM IOAN, Constanţa pitorească 144 Conferenţele desp. Sibiiu 106, Congresul pressei noastre » împrejurimile Constanţei . . . 277 164, Coppée François 302, Cultură şi confesionalism 451,

BARBU LUCIA, Amintiri despre Vlad Delamarina 281 Cursuri de vară 470. BARBU LAUTARU, Cântăreţii populari . • . . . . 216 Două culturi 133, Delà Braşov 234, 300, 347, Dicţio-

» Debutanţii în muzică 289 narul limbii române 236, Din Germania 52, 107, 137, 165, Compozitorul T. Flondor . . . 372 237, 323, 348, »Die Karpathen« 29, Drama românească 29.

» Un compromis muzical . . . . 418 Educaţia poporului 516, Examenele la conservatoriul BÂRSEANU ANDREI, Poezia poporală română . 243. 307 din Bucureşti 373, Expoziţia de copii din Băseşti 107, BORCIA I., Peste puterile noastre . . . 87 . 128 Expoziţia Luchian, Loghi, Spaethe 78. BOGDAN-DUICĂ G., Corespondenţă din Bucureşti . 555 Frumoasele din Făgăraş 78, Frumseţa cărţii 236. BREMCEAÎSTJ T., C. Porumbescu 316 »Gazeta Transilvaniei« 424, Greve studenţeşti 188. A. CIURA, Stăpân şi slugă 588 Jubileul »Şcoalei române« 425, Jubiieul oraşului Cer-COSMUŢA OT., Scrisori din Paris 25, 49. 181. 458 năuţi 471, Jubileul unui liceu din Basarabia 495, Jubileul GOGA OCTAVIAN, Adevărul 291 împăratului 323, Jurnalistica la universităţile germane 325. MAIOR A. O., Biblioteca Copiilor .y 76 »Mein Penathenwinkel« 346, Moartea lui Flondor 323, MURNU GEORGE, Monum. antice din Roma 120.152. 384 Moravuri 135, .Musta Filaret 494.

» Exp. Tinerimii artistice . . . . 209 0 minune 299, O polemica 325, O poveste 134, O scri-RAŢIU L, Simion Bărnuţiu . . . . - . 355 soare 469. S. L, Dr. I. Urban Jarnik 342 Pentru dl Iorga 425, Pentru »Unirea« 135, Pictorul TĂSLĂUANU O. C , Două culturi 59 Satmary 423, Popea Nicolae f 339, Porturi din Banat 515.

» V. Vlad Delamarina 271 Răspuns dlui Iorga 164, Regele-poet Oscar II. 30, Re-» La şezătoare 339 viste şi ziare 54, 109, 164, 189, 301, 348, Românii la » Asociaţiunea 407. 436 Roma 187, Românii şi serbările jubilare 134.

L. Tolstoi . . 567 Saphir 450, Sardou V. f 559, Şcoala lui Tolstoi 347, » Societatea p. fond de Teatru . 443 Scrisori din Bucovina 537, Sculptorul I. Iordănescu 449, » Pictorul Aman . , . , . , , . 483 Semitismul 346, Serbătoare muzicală în Sibiiu 188, Ser-

III

bările delà Blaj 321, Serbările din Sibiiu 323, Serbările »Junimei« 325, Şezătorile literare din Brad 51, Sima Gr. alui Ion f 51, Soarele şi pământul 376, Socializarea conştiinţelor 538, Ştiri 80, 110, 137, 166, 189, 237, 303, 925, 350, 426, 451, 471, 495, 516, 538; 561. 585.

Teatrul din Şoiniuş 399, 424, Teatrul naţional din Bu­cureşti 514, 560, 590, Tiueriniea artistică 189.

Un poet 135, Un teatru studenţesc 492. Vandalismul din Blaj 560, Vlad Delamarina V. 299.

TIT. Ilustratiuni.

a) AMAN T.,

AlîTACIIINO C ,

BOUIEI DE Mo

BOUIÍDELLE,

BliÂNCUŞ C ,

CARPEAUX,

ClREŞAN,

COTEŢ,

lOKDĂNKSCU I .

IsER, LĂZĂKESCU,

LIUBA AL.,

LOGHI K., LuCHIAN,

MANGUIN,

MIREA A. D.,

MURNU A.,

PĂTRAŞCU G.,

POITEVIN,

EEPIN L,

RODIN,

SATMARY C,

45,

Pictură, sculptură, arhitectură. Jocul Bătutei Moş-Neagu Ţiganca Bivoli Chirigiu Mama pictorului . . . . După urzici Desen Vara pe malul Senei . . Iarna pe malul Senei La »cocodette« Convalescenta Bustul pictorului Ingres Pallas Atene Bustul unui copil . . . Bustul unui tânăr . . . Bust . Studiu Portret de bărbat Bustul lui Al. Dumas . . . . Studii Bustul lui El. Eădulescu . . . Pescari în port Doliu 16, 18, Oarbă Exp. »Tinerimea Artistică« 176 Grija de mâne Fericirea unei mame O bucureşteancă In cârcimile de noapte . . . . 2 Busturi Princesă bizantină Pastor cu oi Peisagiu 15, Ursari Femeia cu ciorchina Leg. Sf. Nicolae Studii de copil Făt-Frumos In amurg Cheul Luvrului Contele Tolstoi la plug . . . Diderot Cugetătorul Bustul lui V. Hugo Burghezi din Calais La potcovar Lăutarul Ochi-albi Diligenta

Pag.

476 477 477 480 4S0 481 482 238 40 41 43 505 468 512 45 46 227 466 462 39 336 337 5 19 21

-178 439 439 17

465 438 210 14

211 437 503 511 227 201 226 465 579 459 459 462 522 310 311 314

SATMARY C,

SPAETHE O.,

STORCK F., STEAMBULESCU IP., VERMONT N.,

Pag. Ţigan-ursar 319 Câmpulungeancă 408 Severineancă 408 Tip din Mehadia 409 Tip din Gorj 409 Pe marginea Bărăganului . . 420 Tip din Banat 421 La izvor 422 Ţesătoare 422 Pictorul Luchian Sylen Călimară Biblon Portrete In aşteptare Hristos consolator . . . .

. . . . v

. . . . 71

. . . . 72

. . . . 73

. . . 2 0 5 . . . . 203 . . . 200

Pe iarbă 211

b) Portrete. Aman T 483 Bămuţiu S 360. 361 Bârseanu Andreiu 224 Cottet, pictorul 25 Flondor T. cav. de 372 Gane Nicolae 224 lser, caricaturistul . 17 Kawa Kami 182 Mihu, Dr. Ioan 443 Mureşianu Aurel 179

Iacob 179 Oscar II . Regele Svediei 30 Rodin, sculptorul 458 Satmary C 423 Sada Iacco 181 Sardou Victorien 559 Spaethe 0 67 Tolstoi Leo 567, 569, 576, 578. 582 Urban Jarnik 342 Vlad Delamarina V 271, 282, 299 Vlad Ion 272 Vlad Laura 282 Vlad Lucia 282 Vlad Sofia 272, 281 Zamfirescu Duiliu 224

c) Vederi porturi etc. Asociaţia la Şimleu 407, 436 Banca rom. »Codreana« 103 Casa lui »Badea Gheorghe« 103 Casa parohială din Băseşti 104 Corul ţărănesc din Rodna-nouă 79

IV Pag.

Expoziţia de copii din Băseşti 95 Expoziţia meseriaşilor din Blaj 446—448 Monumente antice din Roma 121. 153. 384 Muzeul Aman din Bucureşti 484 Port din Sătmar 548 Nuntă din Poiana Sibiiului 369 Paparude din comuna Breasta 544 Pereche tânără din Rodna-nouă 368 Porturi din Banat 511

Pag. Sălişteancă 545 Scene din »La şezătoare* 340 Şcoala de adulţi din Brad 51 Ţărăncuţă 550 Teatrul naţional din Bucureşti 502 Vederi şi porturi din Rodna-nouă 520. 548 Vederi şi porturi din Orient 248—262

* Bibliografli. Poşta Redacţiei. Poşta Administraţiei. Inserate.

Cfe - ^