Anul VIII. Cluj, 1 9 1 0 . Sep t .—Q: tomvr ie .

RĂVAŞUL E d i t o r şi r e d a c t o r r e s p . ; A d r e s a t C l u j , J ó k a i u . 6 . î n t e m e i e t o r u l r e v i s t e i :

Petru P. Bari ţiu \ A b o n a m e n t u l pe 1 a n . 1 0 c o r , » pe o j u m ă t a t e de a n 5 c o r . Dr. E. Dăianu.

R E G H I N U L

Am văzut şi Reghinul; un însemnat şi interesant punct al vechii Teri a Ardealului. Aşezat pe un plaiu prelungit în valea Mureşului, acest orăşel sobru şi simplu, îţi aminteşte icoana unui Sas de călare. Ca punct geo­grafic el străjuieşte valea largă acolo unde Mureşul îşi ia rămas bun delà Munţii părinteşti, din sinul cărora a răsărit, ca să se ducă cu plutele la Seghedin. Ca punct etnografic aci se întâlnesc cele trei e lemente etnice, ce constituesc poporul locuitor al acestei părţi de ţeară: Românii, Ungurii şi Saşii.

Voinicul Sas călăreţ pare că-şi întinde o mână spre m a m a Bistriţa, de unde a pornit neamul său, iar alta cătră vecinul său, Târgul-Mureşului, Marosvásárhely-ul lui Erősdy şi capitala Secuimii, care îşi întinde şi el braţul său până la Reghin. Iar Murgul acestui cavaler teuton îşi ciuleşte urechile spre munţii Qurghiului, cu codrii de vânătoare şi cu Români voinici ca brazii. La spatele lui rămâne Câmpia bogată, care se ţine politiceşte de co­mitatul Clujului. O ţară Câmpia aceasta , pe care prea-puţini o cunoaştem şi preapuţini o studiem, m ă c a r că este un teren larg prin care se dospesc forţe adânci, ce resbat din ce în ce tot mai mult.

Saşii au cu sine trecutul, cu privilegii şi cu toate bunătăţile culturale, ce curg din acest substrat hrănitor. © BCUCluj

2 9 4 «Răvaşul

Ungurii Săcuii au tot sprijinul şi toată puterea actuali­tăţii, cu care tind a preface şi a preschimba tot şi toate.

Românii, ca o viţă cu rădăcini adânci în acest sol de munte şi de câmpie, străbat la suprafaţă, împinşi de vlaga străveche a plantei aclimatisate de secoli şi atraşi de raza caldă a soarelui, ce lor le zimbeşte mai întâi, când se ridică triumfător pe deasupra munţilor străjuituri de graniţă.

Situaţia aceas ta etnică se oglindeşte fidel în chipul oraşului săsesc . Aci de o parte e cartierul unguresc — Reghinul-maghiar, în cealaltă parte dinspre Câmpie e un cartier românesc , iar centrul este ce a fost: Reghinul-săsesc , împestriţat niţel şi cu Români, dar şi cu mulţi Unguri.

Reghinul-maghiar e o comună politică separată, in­dependentă de oraş; încolo nime, străin, n'ar ştio aceasta, că nimic nu desparte cele două comunităţi. Ni-s'a spus numai şi am aflat cu surprindere, când ajunserăm în colţul dinspre răsărit a pieţii lungăreţe a oraşului, »iacă delà casa cea se începe: Magyar-Régen. Colo din jos locueşte Qáll, fostul preşedinte al camerei , sufletul acestei părţi».

Şi deşi n'am putut găsî hotarul acestei comunităţi, care are peste 1000 locuitori, am înţăles foarte bine, că esistă, pentrucă vre-o câţiva inşi vor ca hotar să esiste.

Românii nu se separează aşa hotărît. Ei locuiesc şi în capul din sus, şi în capul din jos al oraşului; vreau să zic: şi Reghinul-maghiar numără vr'o 400 Români între cei 1400 locuitori ai săi, iar în capul din jos al celui săsesc Reghin, s'au grupat peste 1000 de Români printre cele 6000, cari constituesc totalul poporaţiunei. Ba, ce să z ic? Românii nu se sfiesc a locui şi prin ca ­sele mari, cu etaj, din fruntea acestui oraş, aşa de jalus pe puritatea privilegiilor sale săseşti. Ni-s'au arătat chiar în centrul pieţii câteva case de frunte, cari sunt proprie-© BCUCluj

« R ă v a ş u l » 2 9 5

tatea unor familii româneşti , unele dintre ele familii vechi, cari îşi pot reduce originea până la strămoşi din Macedonia străbună.

N'a fost însă totdeauna aşa. Când a venit Petru Maior delà Blaj, la 1784, ca să întemeieze scaun de pro-topopie r o m â n e a s c ă în Reghinul-săsesc, Românii n'aveau vatră organisată numai în Reghinul-unguresc. Aci locuia şi el, şi aci în bisericuţa de lemn a «Pogorârii Duhului Sfânt» propovăduia el acele predici admirabile, pe care le-a tipărit mai apoi într'un volum, ce nu este întrecut de nici un altul până azi, nici dupăce a trecut peste el o deplină sută de ani. — Aci va fi ticluit el multe din operele de istorie şi filologie, cari au deschis şi au înte­meiat o şcoală nouă în cultura românească .

în avântul lui nobil el este celce a încercat să ri­dice, din coasta umilită, la o deplină lumină, Sionul ro­mânesc din Reghin şi să aşeze pe însuşi teritoriul ora-şului săsesc o biserică românească . A şi cumpărat un teritor în capul dinspre câmpie a oraşului, delà un Sas. Dar când au aflat aceas tă taină şi gravii senatori delà magistratul săsesc , ei au găsit, c ă locul acela nu-i po­trivit nici de cum de biserică românească , dar e foarte acomodat pentru grajduri erariale.

in scopul de a-l ocupa a şi fost esmisă în pripă o număroasă comisie. Protopopul Maior însă, nici el nu era aşa de înfundat cum îl credeau înţelepţii senatori. El încă şi-a potrivit lucrurile bine.

Des de dimineaţă un clopot a fost aşezat pe o clo­potniţă ticluită în grabă şi o toacă a fost aninată în prunii gradinei cumpărate , şi la glasul de chemare al lor, de odată cu razele soarelui, tot «poporul» s'a adunat Ia «biserica», ce nu era, decât în sufletul lor. Destul, c ă pe când a sosit comisia esmisă de înaltul magistrat au găsit pe popa «hăl românesc» slugind sfânta liturgie la

1 8 * © BCUCluj

2 9 6 «Răvaşu l»

un prestol improvisât, având ceriul coperiş, şi soarele iconostas.

Fireşte, că comisia s'a întors cam năcăjită îndărăpt şi a jurat răsbunare părintelui Protopop Maior. S'a în­ceput o zoală grea în pacinicul orăşel. Românii s'au gru­pat cu toţii în jurul inimosului părinte. Chiar şi «grecii» cari făceau negustorii mari în piaţa oraşului, şi-au călcat pe inimă şi pe tradiţiile lor patriarchale, moştenite din Balcani, şi s'au pus, ca şi neşte stâpi pe lângă acest stâlp al Romei-mici delà Târnave. Sau pus cu inima şi cu punga lor plină. Şi Vlădica Bob, — cu toate că nu vedea cu ochi buni pe literatul protopop al Qurghiului, pentru anumite vanităţi literare, ce le avea şi el — s'a încălzit la inimă, văzând aceas ta pornire de viaţă, şi ajută şi el cu 1000 fl. zidirea bisericei, alăturea de co­mercianţii fruntaşi ca Marinoviciu, Vraciu, Muntean, Mi-hailoviciu, Radu şi alţii.

întraceea procesul Saşilor contra lui Maior se inteţia şi în cele din urmă scârbit a trebuit să plece dreptul Maior, ca să se pornească spre Oradea-Maré şi spre Buda, unde începu a-şi tipări operele sale şi a revisuî ale altora. Saşilor şi duşmanilor li-se păru ca Maior a picat; causa lui însă s'a înălţat şi ea tronează şi acum în sufletul Românilor de pretutindenea.

* * *

. . . De pretutindenia: în sufletul celor din Reghin poate mai puţin. După cum auzim, adecă, unii urmaşi ai fruntaşilor, cari au ridicat cu Maior biserica frumoasă a Reginului, caută azi pricină urmaşului ini­mos al primului protopop din Reghin, care este cel mai fidel credincios al credeului pus la temelia operei lui Maior. Astfel dacă Saşii nu mai au gust a duşmăni pe popa «hăl r o m â n e s c » se găsesc èi şi Români , cari să facă ace ' a ş lucru, cu tot ace laş drept.

S e zice că ei desgroapă obicinuinţele, îngropate de veacuri ale Balcanului, ca să submineze soliditatea acelei opere de cultură şi întă­rire sufletească, pe care a continuat şi continuă a o face credincioşii lui Petru Maior... Aşa se aude, aşa se vorbeşte. Pie, ca toate să rămâie numai voarbe goa le i

© BCUCluj

« R ă v a ş u l » 2 9 7

— Serbări le pentru teatru român ce s'au ţinut în cuprinsul R e ­ghinului, pe urmele sfinţite ale apostolicului Petru Maior, au decurs solemn şi au acoperit cu «straiu de purpură şi aur» ţarina grea a acestor rniserii locale, cari durere, sunt aproape pretutindenea la noi Românii, — ca semne ale defectelor culturii noastre .

Ziarele ni-au raportat multe bune despre aces te serbări , pe cari regretăm că nu le-am putut gusta pe de-a întregul.

Am gustat însă cu plăcere dirscursul limpede, bărbătesc şi ro­mânesc , al presidentului Dr. Mihu, pe care-1 dăm şi noi în întregime.

Ne închipuim plăcerea armoniilor cereşti , ce vor fi gustat cei ce au fost de faţă la sfânta liturghie celebrată în Dumineca sfintei Marie , în biserica lui Petru Maior, când cânta corul măiestrului George Dima delà Braşov. Ce momente înnăl ţătoare şi pline de înţăles vor fi fost acelea pentru Reghineni şi pentru toţi cei ce înţăleg!

A avut şi scriitorul acestor rânduri plăcerea de a as is ta la producpunea teatrală din 29 Aug. şi a r ămas încântat . Am plâns, — şi am râs. Scena dramatică — în care zelosul Aurel Bănuţiu a făcut pe medicul militar, şi a «deşteptat R o m â n c a » în logodnica unui os taş căzut la Rahova — Dşoara Dima, o vrednică fică a tatălui seu — ne-a emoţionat pe toţi până la lacrimi.

— «Ai făcut minuni doctore! — Nu; am povestit numai faptele de vitejie ale bravilor noştri

soldaţi, cari singure fac minuni»! Scena a doua — comică — a fost de a semenea foarte bine

aleasă. Dl Bănuţiu era aci în elementul său şi dşoara Aca Barbu, — fica dlui Sever Barbu din Reghin — un mediu escelent al umorului de situaţie, care de a semenea ne-a stors lacrimi de — râs .

* * * Revin la biserici, aceste organe sfinte ale manifesta-

ţiunilor vieţii şi vitalităţii noastre. Românii gr.-or. din Reghin, deşi puţini la număr,

graţie unor fruntaşi ai lor, cari ocupă situaţii bune în localitate, îşi zidesc şi ei biserică în Reghin. Dar ce să vezi? Cinstitul magistrat nu li-a permis să şi-o z idească la stradă, deşi teritorai le e în loc de frunte al pieţii, ci numai în fundul curţii. Tocmai ca pe vremea Iui P. Maior!

Biserica lui Maior, însă, deşî nu e în frontul străzii, e foarte frumos situată, pe un teren larg, înalt aşezat, de unde se deschide cea mai frumoasă privelişte spre codri

© BCUCluj

2 9 8 «Răvaşu l»

Qurghiului, unde stau şi acum urmele vânătoarelor dom­neşti arangeate de archiducele cu tragic sfârşit Rudolf, în jurul bisericei sunt mai multe cripte ale unor familii celebre pe vremuri, pe cari însă uitarea şi nepăsarea noastră le îngroapă de nou.

E frumos monumentul lui Patriciu Barbu, acest ad­vocat cu inimă, care a trecut ca un patrician pintre noi, făcând mult bine în Reghin.

Acî zac şi osămintele marelui bărbat al naţiunei Baronul V. L. Popp, fostul guvernor al Ardealului şi preşedinte al «Asoc/aţiunef». E aşezat în cripta familiei inrudite Oltean, — o criptă sombră şi fioroasă; şi ce să te miri! Nici un cuvinţel, nici o literă, ori cât de mică, nu ne spune, că între aceşti patru păreţi bătuţi de ploi, a încăput un bărbat aşa de mare , cu o inimă atât de nobilă, pe cât de Românească .

Şi vai cât de mult ne spune aceasta inscripţie, care lipseşte!

O b s e r v a t o r .

Clipe de sară* I.

Veştezite cad sub geamuri Frunzele de pe frăgar Şi-mi vestesc, că manei vremea Să pornesc pe drumuri iar.

Hai, să urc pe dealul crucii Sub salcâmii delà schit Să mai văd odată largul Câmpului nemărginit.

Să-mi arunc cu dor privirea înc'odată peste sat, Căci, vai, mâne cine ştie Pe ce căi voiu fi plecat !

II.

Şi de-acuma umbre mari Cresc peste ogoară, Craiul-Soare'n asfinţit Tot mai jos coboară.

Tot mai jos şi rând pe rând Placările-şi stânge, Ca un ochiu însângerat Când începe-a plânge!

T. MURÂŞAN.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 2 9 9

Serbările culturale delà Reghin.

Cuvânt de deschidere rostit de prezidentul societăţii teatrale Dr. loan Mihu, în adunarea

generală, ţinută la R e g h i n în 28 August 1 9 1 0 .

Onorată adunare generală! Mizeria şi întunerecul unei robii de veacuri, au apăsa t greu asupra

vieţii sufleteşti a părinţilor noştri, iar din aceas t ă situaţie fatală şi du­reroasa ne-am ales cu mulie şi mari pagube, ce priveşte însuşirile noastre morale şi sufleteşti, pagube, pe cari până astăzi , durere, nu ne-a fost dat a le putea cu totul îndrepta.

Avem însă, o mare mângâiere , în faptul, că toată povara zilelor grele, toate durerile şi suferinţele, tot chinul şi amarul trecutului, nu au putut infirma patru mari calităţi ale neamului, înţeleg: nebiruita sa vitalitate; dragostea sa ferbinte dê neam, de lege şi tot ce e românesc ; is teţ imea sa intelectuală, împreunată cu o nepotolita sete de carte şi lumină, şl, în fine, puterea sa uimitoare de a preface în spirit românesc , aproape tot ce const râns de împrejurări tataie, silit a fost a împrumuta din cultura şi civilizaţia altor neamuri mai favorizate de soar te!

Pe aceas tă mare comoară sufletească a neamului ne în temeiem noi nădejdea unor zile mai bune, cari cu siguranţă au să vină, când vremea să va fi plinit!

Răzimaţi pe aces te înalte calităţi ne-am făurit idealul nostru na­ţional românesc, care trebue să ne că lăuzească în toate acţiunile noastre publice şi privatei

Domnilor! Acest ideal al nostru este atât de firesc, atât de le­gitim, a tâ t de patriotic, în cel mai bun înţeles al acestui cuvânt, încât nu avem motive a-1 tăinui, dimpotrivă, trebue să avem şi mândr ia şi bărbăţia, a-1 mărturisi ori când cu glas ridicat!

Poate mi-se va pune întrebarea: care anume este aces t ideal al nostru?

Răspund, că după ale mele concepţii, formularea lui se poate face în următoarele cuvinte:

întăriţi prin cultură şi bunăstare, sub paza şi în marginile legilor patriei noastre comune, în bună convieţuire cu concetăţeni i noştri de alt neam, dar tot odată în s t rânsă şi neîncetată legătură sufletească cu fraţii noştri de un sânge de sub alte stăpâniri, voim, inai mult: suntem firm decişi ca, sub orice împrejurări, şi împotriva tuturor pie-

© BCUCluj

3 0 0 «Răvaşu l»

decilor fireşti sau meşteşugite , ce vom afla în calea noastră, să ne trăim şi mai departe viaţa noastră românească pe aceste plaiuri şi în aces te vâlcele, îngrăşate cu mult sânge românesc şi r ămase nouă scumpă moştenire delà moşii şi strămoşii noştri! Iar în realizarea acestui ideal, avem aceea credinţă tare, pe care ne-o dă simţul puterii noastre de viaţă şi de rezistenţă naţ ională!

Sigur, cu sufletul lor robit de dorul acestui ideal sfânt, au purces şi acei prea vrednici înaintaşi ai noştri, cari, constituiţi în comitet de acţiune, prin apelul lansa t din Budapesta la 1 9 Faur 1 8 7 0 , au luat ini­ţiativa, iar în adunarea consti tuantă, ţinută la 4 Octomvrie al acelui an în oraşul Deva, votând statutele, au dat fiinţă Societăţi i pentru fond de teatru român, a cărei a X X X V I I - a adunare generală avem fericitul prilej a o ţ inea astăzi a icea, urmând glasului de chemare al vrednicilor Români din aceas t ă locali tate, cu vechiu şi bun renume românesc .

Cum la toamna anului în curs, să împlinesc 4 0 ani delà fondarea Societăţ i i noastre, va fi la loc să facem cu aces t prilej un mic popas, pentru a ne or ienta: de unde am plecat, unde am ajuns şi cum avem să îndrumăm mai potrivit act ivi tatea noastră viitoare, în vederea sco­pului la care t i n d e m ?

Dupa cum ne poves tea părintele societăţii noastre, Iosif Vulcan, meritosul nostru fost preşedinte, iniţiatorii Societăţi i , în avântul lor gene­ros şi însufleţirea lor caldă,altcum caracter is t ică epocei din care au făcut parte, nu se gândeau la lucru mai puţin, decât să ridice cu timpul un palat mândru, cu o scenă largă, pe care să se prezinte piese naţionale, cu cuprins luat din trecutul şi prezentul neamului, să ne înfăţoşeze frumoasele noastre jocuri naţionale şi de unde să unduleze farmecul dulce al doinelor româneş t i !

Visul lor a fost mândru şi plin de farmec, dar, ca aproape toate visurile frumoase, durere, vis a rămas .

Real i ta tea cu legile ei crude, cari nu iartă, ne-a convins în cursul anilor ce s'au scurs, că dorul iniţial al bunilor noştri bătrâni, între îm­prejurările noastre , nu se poate realiza. Cu toată aceas tă convingere, astăzi aproape generală , ar fi greşit în judecata sa, acel care ar sus­ţ inea, că aşa-dar Soc ie ta tea noastră ş i -a perdut rostul său. Aceasta nu, Domni lor ! Pentrucă în situaţia s t râmtorată în care ne aflăm, orice S o ­cietate legal consti tuită şi menită a promova cultura naţională, îşi are importanţa sa netăgăduită. Vorbă e numai, să ne ştim pune silinţele noastre în concordantă cu trebuinţele reale si cu forţele de cari dispunem.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 301

In cele spuse reese de unde am plecat. S ă căutăm acuma a ne lumina, că unde am ajuns, şi cari sunt

rezultatele ce am obţinut până a c u m a ? Orice se va zice despre act ivi tatea de 40 ani a Societăţ i i noastre ,

pentru celce nu şi-a perdut simţul realităţii, r ămâne lucru hotărât, că prin cele 37 adunări generale , ţinute în felurite părţi ale ţării, şi nu arareori împreunate cu festivale înăl ţătoare de inimi şi de sent imente , prin publicaţiile sale periodice şi literare, prin încurajarea mişcării t ea ­trale delà noi peste tot, şi, în fine, prin s t rângerea filer cu filer, a unui fond propriu de »/t milion cor. — Socie ta tea noastră a făcut, în îm­prejurările date, o însemnată operă de renaştere şi întărire a senti­mentelor noastre naţionale, şi s'au obţinut rezultate mater iale , pentru noi în orice caz, însemnate!

Se naşte, în chip firesc, în t rebarea : ajunşi la aces tea rezultate, cum să îndrumăm activi tatea noastră viitoare, pentru a ne apropia tot mai mult de scopul final, ce-1 u rmăr im?

Statutele societăţii noastre fiind, în aces t punct, vagi şi nedeslu­şite, este de datoria noastră a ficsa precis şi lămurit scopul nostru, cel mai apropiat şi a statori desluşit mij loacele, de cari voim şi putem să ne folosim în urmărirea aceluia. Iar, ajunşi în aceas tă materie la hotărîri binecumpenite şi definitive, să stăruim consecvent pentru întru­parea lor, şi înainte de a fi atins ţinta propusă, să nu ne hazardăm în proiecte noi, pentrucă fie acelea cât de seducătoare la aparenţă, în rezultatul final, în loc de a ne apropia, numai depărta ne pot de scopul urmărit.

Astfel văzând lucrurile, să căutăm, onorată adunare, a ne orienta, că între împrejurările noastre de fapt, care ar putea fi problema noastră, cea mai actuală, cea mai arzătoare ?

în ce mă priveşte, un moment nu stau la îndoială să spun, că a sosit timpul, să ne ocupăm mai s is tematic şi mai inteţit, cu formarea unei t rup: ambulante, compuse din actori profesionali!

Drept aceea , chiar cu rizicul de a abuza în câ tva de bunăvoinţa d-v., Vă cer îngăduinţa, sa pot inzista mai îndelungat asupra acestei chestiuni şi să arăt încheierile, la cari eu am ajuns.

Onorată adunare!

Problema, ce voim a o discuta, fiind, după natura sa , foarte com­plexă, va fi bine să limpezim din capul locului unele întrebări prealabile esenţiale, pentrucă din răspunsul, ce se va da acestor întrebări, să vor desluşi delà sine acele margini, între cari trebue să îngrădim la

© BCUCluj

3 0 2 « R ă v a ş u l »

început aspiraţiile noastre , dacă voim să purcedem real şi să ne ferim de iluzii deşerte.

tn aceas tă ordine de idei, m'am întrebat: Ce fel de teatru voim noi să avem, cari sunt trebuinţele artistice ale publicului iubitor de teatru în prezent, ce teatru putem noi deci susţinea, şi, în fine, până unde ne putem întinde cu mijloacele noastre financiare, fără pericli­tarea fondului ce-1 avem ?

Pentru a răspunde la întrebarea: ce teatru voim noi să înfiinţăm? voiu spune, că noi nu avem nevoie de un teatru, în care să se facă artă pură, sau «ar tă pentru ar tă», nu avem lipsă nici de un teatru pentru distracţii uşoare, potrivite a satisface gusturi subţiri. Nu, Domnilor! Gândul nostru trebue să se îndrepteze spre un altfel de teatru, tn teatrul doririlor noastre, sigur, încă; va trebui să se facă artă, dar a i t ă cu anumită tendinţă, pentrucă teatrul nostru trebue să fie o şcoală pentru luminarea minţilor şi întărirea inimilor; teatrul nostru trebue să fie un templu, în care să se p reamărească virtutea, dreptatea, frumosul şi adevărul etern şi să se combată păcatele noastre s t rămoşeşt i şi viţiile noastre moderne; teatrul nostru trebue să fie un cămin, în care să arză nest insă flacăra sacră a iubirii de neam, lege şi tot ce e al nostru; în fine teatrul nostru trebue să fie un altar, la care jertfa adusă, să se s lugească în o limbă românească dulce ca fagurele de miere şi limpede ca apa cristalină a izvorului de munte!

Un astfel de teatru trebue să fie, după mine, ţinta doriririlor noas t re!

Dacă este vorba, că ce fel de teatru putem noi în prezent forma şi susţ inea, voi spune, că, la început nu ne putem gândi la un teatru de drame, opere şi operete, pentrucă ar trece, peste puterile şi trebuin­ţele noastre actuale.

In situaţia în care ne aflăm, ajunge să avem o trupă în măsură a da bune representaţii de piese poporale, cu cântece naţionale, co­medii şi a ş a numite piese de salon de un gen mai uşor.

Iar, dacă ar fi să se restr ingă la cult ivarea unui repertoriu, for­mat din aces te 3 genuri de piese, aşa cred, că o trupă compusă din 12 persoane, la început ar putea satisface justele noastre aşteptări.

Ţinută în aces te cadre res t rânse , trupa teatrală poate fi formată şi susţ inută în scurt timp, pentrucă nu trece peste marginile posibili­tăţii şi trebuinţele noastre reale, nici peste mij loacele noastre financiare.

Aceste chestii prealabile limpezite, să trecem la o altă lăture a chestiunii şi să căutăm a lămuri cum şi anume cine ar aveà să ia asupra sa sarcina formării şi conducerii unei trupe ambulante ?

© BCUCluj

«Răvaşu l» 3 0 3

Cine cunoaşte greutăţi le împreunate în mod fatal cu se lec ţ ionarea instruirea, dar mai ales cu disciplinarea unei trupe ambulante , cine este iniţiat in tainele culiselor, cine îşi poate face seamă cu suma de cunoştinţe speciale, artistice, tehnice şi de administrare, recerute ia conducecea unui teatru, acela îmi va da dreptate, când susţin, că s o ­cietatea pentru fond de teatru, în formaţia sa actuală, coudusä de un comitet compus din bărbaţi cu locuinţa în diferita centre şi în cele mas multe cazuri cu ocupaţiuni fixe, comitet , care numai cu greu şi cu mari spese poate fi întrunit odată de douăori la an în şedinţe plenare, — cu bun succes nu va putea lua asupra sa aceas tă însărc inare!

Pentru aceste motive, repet ceeace am spus şi în anul trecut, că o Iniţiativă privată ar fi de preferit. Ei bine, dar delà cine să aş tep­tăm o a semenea ini ţ ia t ivă?

Spun scurt şi limpede: Delà actorii noştri formaţi deja şi delà bursierii nostril

Eu sunt finn convins, că trupa ambulantă , mult dorită, între îm­prejurările noastre r-L-trai şi numai din însufleţirea învăpăiată, din munca neobosita >: ; ios tolatui fanatic al bursierilor, respect ive ac to­rilor noştri, îşi po-;'e lua fiinţa! Iar spre aces t scop aflu dé lipsă, că actorii noştri, să so constitue, după norme bine stabilite, ca societari , în o companie dramatică, pusă în anume raporturi cu Soc ie ta tea pentru fond de teatru. Aceasta e, după mine, ca lea adevărată , pe care am putea ajunge mai de grabă şi mai sigur la întruparea ideii, ce ne preocupă. Mă grăbesc însă a accentua, că v remea apostolatului fanatic d a r . . . flămând a trecut, şi noi nu un a semenea apos to la t putem cere delà aceia, cari simt în sine dragoste, vocaţiune şi tărie pentru car iera de actor român! Dinpotrivă, trebue să ne îngrijim, ca actorii noştri, chemaţi, după felul meu de a vedea, să împlinească o importantă mi­siune culturală şi socială în mijlocul nostru, să fie scutiţi de grija zilei, de mâne, pentrucă numai aşa se pot dedica cu dragoste şi răgaz che­mării lor, numai aşa vor p i t e a ridica prestigiul artei române delà noi, la care datori suntem a ţinea cu toţii în orice caz.

Pentru a să vedeà, ce am putea noi face pentru o societate dra­matică, constituită în modul arătat , urmează, să căutăm a preciza ra ­porturile, în cari ar fi să s tee aceas tă societate , cu Soc ie ta tea noas t ră pentru fond de teatru.

Drepturile, respective pretenţiile noastre jus te nu ar putea merge, departe, decât, să avem o trupă bine compusă, în măsură a da repre­zentaţii de mâna întâi, cu un repertoriu admis de comitetul Societăţ i i noastre. Atât! Iar îndatoririle noastre ar fi, după a mea părere întreite;

© BCUCluj

3 0 4 «Răvaşu l»

Pr ima îndatorire: să luăm asupra noastră sarcina de a creşte, în­cât nu-i avem, pe cèi 1 0 — 1 2 artişti, despre cari am pomenit, oferin-du-le bursele necesare , pentru a cerceta şcoalele speciale de artă dra­mat ică .

Fiind apoi trupa consti tuită, am avea s ă i garantăm, în mod absolut cert, o subvenţie anuaiă de 3 0 . 0 0 0 coroane, pentru salarizarea actorilor. Ceeace ar permite pentru fiecare actor o medie de salar de 2 4 0 0 coroane la an, c : minim de salar, menit a creşte prin partici­pare proporţională la venitele reprezentaţiilor date.

Iar, în rândul al treilea ar trebui: să punem delà început funda­mentul unei case de penziuni şi ajutor, pentru asigurarea actorilor şi familiei lor, în cazurile date. Aceas tă casă de penziuni s'ar putea dota: prin o mică subvenţie anuală delà Socie ta te , prin o parte din venitele reprezentaţiilor, prin o contribuţie benevolă delà toate reprezentaţiunile româneşt i şi în fine prin cotizaţiile actorilor participanţi.

S 'ar mai putea multe spune pe aceas t ă temă, eu mă mărginesc cu aces t prilej să constat , în baza cifrelor din bilanţul nostru, că su­mele specificate de mine, le avem aproape astăzi, iar eventualele lipse, cu siguranţă matemat ică putem zice, că le vom aveà în 4 — 5 ani. Urmează deci, că aceas tă sarcină financiară o putem lua asupra noastră fără a ne atinge de stocul capitalului nostru, ba chiar fără a primejdui posibilitatea creşterii fondului, prin capitalizarea unei părţi a venitelor sale.

Reazumând toate cele spuse, conchid deci, că : formarea unei trupe ambulante, după modal i ta tea indicată şi ţinută în limitele arătate, este posibilă în cel mai scurt t imp!

O singură lăture a chestiunii ţin să o mai lămurim, înainte de a termina. Vă rog deci a-mi mai acorda câ teva minute de ascultare.

Dacă este vorba să facem pregătiri ser ioase, este indispensabil, să fixăm o dată sigură, la care voim a înfiinţa trupa cest ionată, fiind evident, că altele vor trebui să fie pregătirile, dacă contemplăm un period de 5 ani, altéle pentru un period de 10 sau 20 ani, şi în fine cu totul altcum vom purcede, dacă nu avem nici odată sigură în vedere I

încât mă priveşte, în credinţa, că mă aflu în acord cu senti­mentul public, dar totodată şi r ămas în marginile realităţii, eu dau expresie dorinţei mele, ca trupa noastră ambulantă, dacă mai curând nu s'ar putea: să fie înfiinţată cel puţin la anul 1 9 2 0 , când să vor împlini 50 ani delà urzirea Societăţ i i noastre!

Admiţând aces t termin, în interval să pot face toate pregătirile trebuitoare şi sigur va creşte şi fondul la suma recerută.

© BCUCluj

Răvaşu l» 3 0 5

Creşterea actorilor în aces t caz, încât nu-i avem, să poate face în două serii, rămânând c a până la data proiectată , bursierii absolvent^ iarna să facă teatru practic pe scenele d n România , pentru a-şi desă­vârşi mai ales dicţia corectă , iar vara să facă turneuri art ist ice la noi.

Onorată adunare generală!

înainte de a părăsi locul dist ins delà conducerea Societăţ i : , pe care, în lipsă de competenţă deplină, cum spuneam delà început, nu l 'am putut primi decât până la adunarea prezentă, am crezut, că este de datoria mea, să expun în mod precis felul meu de a vedea chest iunea unei trupe ambulante a noastră . Laic fiind, să prea poate, că soluţia la care am ajuns, să nu fie peste tot sau întru toate admisibilă, ori cum ar fi însă, cred că, dacă ideile sulevate cu aces t prilej în mod mai concis, ar avea darul să provoace o discuţie largă şi ser ioasă , aceas ta , sigur numai grăbi ar putea aflarea unei soluţii sat isfăcătoare din toate punctele de vedere 1

După toate aces tea , nu-mi r ămâne decât să Vă mul ţumesc pentru bunăvoinţa cu care aţi urmat expunerile mele, şi z icându-Vă un: Bine aţi venit la adunarea de faţă! — să deschid şedinţa.

A M U R O Doi plopi singuratici, tovarăşi meniţi

La marginea luncii de strajă Îşi tremură mulcom podoaba de-argint

Sub dulcea cântărilor vrajă

Şireaguri de şoapte prin măguri, prin văi S'amestec' cu doruri şi jale

Când tot mai cucernic şi tot mai duios Mor valuri de svonuri pe vale.

Şi'n tremur de-o ciip'apoi murmure'ntregi încetul pe'ncetul se curmă

Ş'atâta tăcere din larguri adânci Coboară cu raza din u rmă, . . .

Că'n tainica pace sosită din zări Cu-a viselor scumpă comoară

Departe, departe sub brazii bătrâni Mai plânge doar' scocul la moară!

T. MURĂŞAN. © BCUCluj

3 0 6 «Răvaşu l»

Pe urmele lui Nicodim. — Note de călătorie —

De là H a ţ e g sp re P r i s l o p . — Pr in S i l v a ş u r i . — R e c e p ţ l u n e în lunca m â n ă s t i r e i . — M o r m â n t u l Zamfi re i .

O dimineaţă splendidă de August, cu ro; ă pe ierburi şi cu răcoare luminoasă în zări, ne întimpină după-o noapte petrecută in noua şi com-fortabila reşedinţă a vicariului din Haţeg. Când a sosit trăsura cu clopoţei la poartă, pe la 4 ceasuri dimineaţa, eu stam gata la fereastră aşteptând. Mă uitam la florile din grădinuţs , ce împrej-muie noua reşedinţă a vicarului — ea însăşi o floare printre casele orăşelului istoric — şi care dă o aşa de bună încadrare şi bisericei modeste , dar curăţele, care laudă şi aici numele întemeietorului de biserici Ia o raşe : Vlădica Bob. —

L a signalul de clopotele ce-1 dă trăsura noastră , salut cu bucurie pe simpaticii ortaci de drum, ce mi-i aduse norocul în cale, pictorul S imonescu din Lugoj , cu st imabila sa soţie.

Ea tă -ne porniţi, în cea mai bună disposiţie — spre mănăst i rea Slivaşului delà Prislop, dornici de a vedea pe bunul Episcop Vasile, care os teneşte a rechema viaţa în preajma mânăst i re i părăsi te de a tâ ta timp, şi care a avut amabil i ta tea a ne invita să vedem acest sfânt locaş, oare când atât de important în viaţa culturală a neamului nostru. Pe aci au fost doar cei dintâi vlădici româneşt i , ce se cu­nosc şi de aci ne veni acel loan delà Prislop, delà care porneşte viaţa de organisare biser icească, ce s'a cristalisat, sub Mihaiu Viteazul, în vlâdicia delà Alba-lulia.

Eşiţi din aces t Haţeg, pe care se observă o mai vie pulsare a vieţii, de când a ajuns în coniuctură de cale ferată prin deschiderea nouei linii spre Bouţar -Caransebeş , drumul ne duce, cu un moderat suiş, prin câmpi bine rodiţi de cucuruz, trifoişti, luţernişti şi mirişti încărcate de clăi cu grâu. Roadă bogată în toate. Mai ales trifoiul străluceşte frumos în razele de soare ale acestei dimineţi, resfăţân-du-şi roaua bogată ce s'a revărsat pe frunzele sale lătăreţe. Pe drum întâlnim adese şireaguri de cară, cu bouleni grăsuţi, ori cu vaci de soiu, purtând grele poveri de poame şi legumi, mai ales crastaveţi . Pe lângă vite păşesc cârmuitori bărbaţi curăţel îmbrăcaţi , gătaţi de târg, care în haine albe, care în haine negre ori sure, după cum sunt ne-© BCUCluj

«Răvaşu l» 3 0 7

mişi ori simpli Români . In cară, pe sacii 0.1 marfă, vezi mai câte un băieţel, fericit că merg t la oraş, mai câte un băieţanciru scuturat, mai câte o i i îvas tă mulţumită, cu bujoraşui de copil la sin; e o privelişte de chinematograf ce se împânzeşte în cadrele aceste i panorame de ver­deaţă şi răcoare, ce ne cade a şa de bine după viaţa sombră a o răşe ­nilor de noi.

Ajunşi pe cea dintâi înalţi TIO de de ú ne vedem înainte drumul, cum are s l dea ocol pe de parte, spre a trece prin cele donă sate, ce ne aşteaptă, Silvaşul de jos şi de sus, spre a ajunge la vârful de deal după care trebue să fie mănăst i rea noastră, adecă a Prislopului. T recem prin satul cel dintâi, cu case de lemn, ascunse prin prunet bogat în roadă, şi părăsindu-ne drumul mai bun o luăm la deal, t recând pe un platou printr'o trifoişte minunată, şi ne coborâm îsi celalalt Si lvas , unde băr­baţii ne dăm jos din trăsură, spre a-i uşura niţel sarcina, fiindcă trece, drept cale, pe o vale cu straşnici bolovani.

— Ce sat e aces ta măi b ă i e t e ? — întrebăm pe un burdufoiu de copilaş rumen, ce m±rge sărind din bolovan în bolovan, pe urma unui car cu fân mirositor, ce-! ajungem.

— Da, Silvaşu, domnule! —răspunde curagios copilandrul, uitân-du-ni-se drept în cehi.

— Da, pe tine cum te chiamă, f ră ţ ioare? — Da, Bodriş Gheorghe. . . — Umblat-ai tu la şcoală, măi băiete, că te văd cu inimă cop i l ? — Ba n'am umblat Domnule! — Pagubă fătul mieu, că ţi-ar fi fost de mare folos. — Poate, Domnule, dar vezi c 'avem un dascăl de ăi bolunzi, de

bate copii cu bota... Am fost şi eu odată la şcoală , du m'o bătut rău, domnule, şi nu m'am mai dus; doar nu-s prost, să mă duc să mă bată dascălii ăla cu bota... Am râs cu hohot de bonomia tinerului băiat, — era de vr'o 13 ani — şi l'am asigurat, că mai mult ar fi fo­losit sâ ii răbdac niţică bătaie, dacă tocmai aşa-i legea pe la ei, decât să rămână neştiutor de carte, că cu mintea ce i-a dat Dumnezeu ar fi dus'o departe cu învăţătura.

— Da, ce să fi făcut Domnu le? doar nu-s nebun să merg s ă lucru la dascălu, şi-apoi să mă şi bată .

— Cumu-i asta, să lucri la dască lu? — D'apoi, că are moşie, şi pune copii să-i lucre, iarna-vara , şi

apoi îi şi bate cu bota.... D'apoi, că acum vara nici nu merg copii la şcoală , măi Gheorghe ;

ce zici tu, că « i a rna -va ra»? Văzând, că o cam sfeclise, Bodrişu meu se resgândl, şi întoarse vorba...

© BCUCluj

3 0 8 «Răvaşu l»

— Că-i duce la lucru, Domnule pe copii; îi chiamă la lucru şi acum, şi le plăteşte, vezi bine, da dacă nu lucră cum vreà el îi şi bate cu bota . . . hai, hăi... !

Am lăsat 'o încurcată, şi am trecut vorba la mănăst i re . — Da departe-i «mănăs t i r ea» de aici, măi G h e o r g h e ? Auzit'ai tu

de «mănăs t i r e» . — Da, cum să nu, Domnule, doar numai ieri «am tunat» cu beii

de acolo. — Dapoi c u m ? tu cu boii meri la m ă n ă s t i r e ? ! — Dapoi, că pè acolo, pe lângă mănăst i re umblăm noi cu boii,

ia iarbă; numai ieri am tunat în sat cu boii; nu-i departe, nici ca dè un ceas...

S tam să ne despărţim cu bine de isteţul nostru călăuz, dupăce ne-a ară ta t şi casa stăpânului său, unde-i slugă, tocmai când arela intra cu carul în curtea unei case i rumoase de zid acoperită cu ţiglă.

Dar văzând o biserică, pe deal, întrebăm ce biserică e asta , măi G h e o r g h e ?

— Da, asta-i biserica românească , Domnule. — Da, mai este şi altă biserică în s a t ? — Mai este una, a «nemişi lor» . — Da ce-s «nemiş i i» aceia, frate, ce neam de oameni, de ce

lege-s ei ? — Da «ştiei d...» Domnule, numa ştiu că - s nemişi, nu-s

« români» . După aşa o esplicare c las ică n'am mai insistat, şi ne-am grăbit

pe deal în sus, care era destul de ţepiş. Ajunşi de asupra mai aruncăm o privire îndărăpt, spre satu inimosului Gheorghe Bodriş, şi apoi ne grăbim să ne ajungem trăsura, care o luase cu fuga înainte.

în mersul nostru grăbit ajungem o grupă de alţi peregrini, cari de a semenea nisuesc la mănăst i re . Sunt trei ţerani fruntaşi din Galaţi , între cari un bărbat voinic de o deosebit de frumoasă înfăţoşare; se duc sub conducerea învăţătorului lor, ca să roage pe Vlădica în cauza bisericii, ce vreau să zidească în curând. Având bani destui la dispo­ziţie — iată un caz rar — ei vor să Ii-se ierte «lucrul manual», ce s'a impus să dee, ca ajutor, credincioşii, pentrucă atunci mai iute s'ar gă ta sfântul locaş . Altfel oamenii ocupaţi cu lucrul lor, cu fânul mai ales, ar întârzia numai zidirea bisericii, pe când de ar ţinea întreprin­zătorul lucrători stabili, pe plată, cu mult mai iute ar isprăvi.

Delà aceas t a deputăţie aflăm, că poate Preasfinţia S a Episcopul să nu fie azi la «reşedinţă». Că au auzit în sat, adecă aci în Slivaşul lui Bodriş , că se va duce azi la «Ploscaba ia» — localitate apropiată. © BCUCluj

«Răvaşu l» 3 0 9

Ne grăbim deci, şi noi, şi ei, să nu plece cumva înainte de s o ­sirea noastră .

intrasem adânc printre dealuri, ale căror coas te şi c res te sunt in-vescute cu păduri. Pe sub păduri, prin tufişuri rărite, pasc turme de capre, care de care mai şoade, cu bărbile lor franţuzeşti, şi cu mutrele lor de filozofi poznaşi.

Soarele se ridicase acum şi căldura începea să se s imţească plă­cută şi pentru noi, pe care recoarea dimineţii ne cam amurţ ise . In aerul aces ta proaspet, călduţ, şi în l iniştea as ta adâncă , pe care numai tilincele turmelor o întrerup cadenţat, ne rotim cu mare plăcere ochii, speculând şi socotind pe nimerite cam unde va fi mânăs t i rea noast ră , de care a tâ tea închipuiri ne făcuserăm după descrierile al tora.

In fine, iată, că după culmea dealului, calea o ia în j o s , şi într 'un larg basen deschis, dintr'o poiană largă şi verde, se ridică sub o coastă s tâncoasă un chip de bisericuţă albă, şi lângă ea o ca să lungă şi înaltă, umbrită de pomi mari. E mânăs t i rea .

De jur împrejur dealuri multe cu păduri, o împrejmue scut i toare , iar dinspre răsări t valea cu pajişte verde, e ca un covor uriaş , întins dinaintea unui sfânt presto! de rugăciune. De asupra ei un cer senin, cu aer cald, şi în preajmăi linişte şi pace, cu blând şopotit de isvor.

Locul pare a fi fost anume meni t pentru locaş de pace şi mân­gâiere sufletească.

* * Cum ne apropiam vedeam, că Gălăţenii noştri avură dreptate.

Ilustritatea S a Episcopul era chiar ga ta de plecare. Doi cai de sa t erau prinşi la o căruţă simplă şi aşteptau în cale, în mijlocul poienii celei verzi. Dinspre mănăst i re se apropiau trei figuri, ca şi neşte călugări de cerniţi ce erau la haine.

Din ce ne apropiarăm observam, că es té Episcopul însoţit de doi canonici, sfetnicii săi, în aceas ta reşedinţă de vară, unde s'au ţinut de curând şi şedinţe consistoriale. Cât ce ne recunoaşte , — că ne -am fost dat şi noi din trăsură, ca să luăm o potecă mai oalbă, — amabilul Părinte ne salută cu gesturi de bucurie, şi cu faţa radioasă ne bineventează de bun sosit , la întâlnire, asigurându-ne, c ă are să se întoarcă curând, având să facă numai o scurtă visi tă canonică la cealaltă mănăstire, delà Ploscabaia , ca re es te «filia» aces te ia delà Prislop.

Se bucură nespus de sosirea noastră, ne face un scurt program de trecere de vreme, şi dupăce ne dă în gr igea bunului secre tar , Dr. Fireza, — primeşte în audienţă, aci în poiană, sub ceriul liber, de ­putăţia Gălăţenilor, cari sosiţi şi ei, se opriseră respectuos la o distanţă

19 © BCUCluj

3 1 0 «Râvaşul»

reverenţ ioasă . Bunul Părinte se duce întru întâmpinarea lor şi-i pri­meş te cu deosebită condescendenţă . Voinicul gălăţean, care luceşte în bă ta ia soarelui de dimineaţă, ca un adevărat urmaş al eroicului Lon-ginus, ia el cuvântul, după presentarea deputăţiei făcută de învăţătorul lor, şi e o plăcere pentru noi să privim de o par te , delà distanţă aceas ta «recepţiune în lunca mânăs t i re i» . E o scenă vrednică de pe­nelul unui artist, — şi ne aducem aminte de «-Strana» lui Szmigelschi (

care ar putea găs i un pendant în aces t tablou, dacă s'ar găsi şi omul ei.

* * *

Pornind ilustrul archiereu, ca la o călă tor ie apostolică, fără orice fapt ceremonios , dar cu zelul unui monah, cercetător de locuri sfinte, dupăce t rece dealul, şi nu-l mai putem urmări cu ochii ne îndreptăm spre mănăst i re unde aş teaptă curtenii Sfinţiei Sa le spre a ne găzdui.

Casa în care ne găs im este o casă cu etaj . De asupra este acum locuinţa Sfinţiei Sa le Episcopului, care se compune din 3 camere, şi mai rămân 2 camere pentru oaspeţi , fără a număra veranda deschisă, care în sesonul verii suplineşte salonul, prânzâtoriul şi conversator iul deodată. De desupt, în parterre, sunt 2 camere de locuit, culină, cămară şi supt trepte pivniţa. Casa este zidită din vara trecută de vestitul mă­iestru Giovanni, arhitectul de curte al Episcopului din Oradea-mare , l lustritatea S a Dr. Radu. El a făcut reşedinţa cea nouă din Beiuş şi opera manilor lui este casa parochială din Tuş tea , cum şi mai multe biserici din diecesa Orăzii-mari. El lucră solid şi ieftin; de acea nici nu prèa câşt igă, ba uneori pierde, cum să zice, că ar fi pierdut mult şi aci, dacă Dumnezeu nu ar fi ţinut cu el. S e puseseră adecă în grevă har­nicii locuitori din Sl ivaş , cari erau angajaţ i să-i care materialul de piatră dintr'un loc anumit. Ei cereau mai mult decât li-a fost acordul prim şi năcăjitul frate italian nu le putea da fără a se ruina pe sine. Lucrul s'a opăcit din aceas ta pricină. A dat însă Dumnezeu, că a venit o ploaie pogană, ca o rupere de nor, şi valea ce trece pe lângă mă­năstire pe dinaintea nouei zidiri, a t â t a piatră a adunat acolo, ca într'un vad, — tot bolovani mari, aproape ciopliţi, încât italianul nostru a putut abzice liniştit de tot ajutorul puţin generoşilor Silvăşeni.

Casa aceas ta e meni tă să fie locaşu l celor dintâi călugări români, cari sunt meniţi să restitue vechea strălucire de viaţă practică reli­g ioasă a venerabilei mănăst ir i , renăscută din ruinele părăsirei sale, ca paserea Phönix din cenuşa sa. Ceeace facă Dumnezeu cât mai curând.

începutul acestei vii toare vieţi duhovniceşti s'a făcut de pe acum, de când cârmuitorul Episcop Vasile ş i -a a les aces t sfinţit loc de vile­giatură pentru timpul verii. In fiecare dimineaţă s ă slugeşte In vechea © BCUCluj

«Răvaşu l» 311

biserică sfânta liturgie, iar seara, când umbrele Intunerecului se cobor pe liniştita moldă a aceste i văi , se aprind luminările la sfântul altar, se pornesc în valuri svonurile clopotului chemător , şi se s lugeşte sfântul Paraclis al Născătoarei de Dumnezeu, la care adese se aba t şi muncitorii săteni, ce au ostenit Ia lucru pe cele coas te şi coline din jurul mănăst irei .

Faptul aces ta îl putem verifica înş i -ne; pentrucă abia ne-am aşe­zat niţel şi ne-am dat seamă de împrejurări, auzim un clopoţel , a şeza t într'o modestă clopotniţă ticluită lângă un părete al bisericei . E semn, că se pregăteşte de sf. l i turg ic Mergem deci la biser ică .

De asupra Intrării se vede chipul sfântului apostol şi evangel is t loan, sau « 5 . loan bogoslovul» cum ara tă inscripţia zugravului. E hramul mănăstirei .

întrând în pronaos aci iarăşi vedem pe un părete, că de sub v ă ­ruiala atâtor decenii răsar, în urma unei migăloase lucrări, icoane zu­grăvite frumos, în stilul vechiu al bisericilor noastre , şi în nişte colori vii, dar discrete, în cari prevalează coloritura predilectă a poporului nostru, roşu, galbăn, vânăt . Au fost desgropate aci de sub stratul multelor văruieli abia câ teva icoane, din o serie de scene din via ţa preacuratei Fecioare . între ele se remarcă înse una, care pare a aveà oarecare indicaţie istorică: Icoana aceas t a a şeza tă tocmai de asupra uşii de întrare, ne înfăţoşează pe Maica Domnului cu Fiul In poală. De a dreapta se apropie trei figuri de bărbaţi tineri, îmbrăcaţ i cu haine lungi, blănite şi înşinorate, cum purtau boierii din vremile bătrâne. De a stânga asemenea trei figuri de femei, în haine cam asemenea . Bănuim, că icoana înseamnă omagiul ctitorilor bisericei înaintea Preacuratei Stăpâne, Maica Domnului. Ş i , una din figurile ce i-se închină — toate sunt fără aureolă, deci nu-s sfinţi canonici , — bănuim figura cucernicei Domniţe Zamfira, fica lui Moise, Voivodul Munteniei, care este, după istoria cunoscută până acum, în temeie toarea acestui sfânt locaş .

Ea a fost şi înmormânta tă aci, la 1 5 8 0 , şi piatra de asupra m o r ­mântului, care a fost găs i t ruinat, cu prilejui restaurării , s'a aşeza t perpendicular, în păretele drept, din pronaos, pe care se vede inscripţia sepulcrală, înfrumseţată cu vulturul de emblemă a Terii româneşt i , lată textul întreg al acestei inscripţii, care es te un preţ ios document :

Saphira Moisini ducis inclita filia tandem Hoc posuit mor iens flebile corpus humo, Keserio imprimis uxor dulcissima clausit Lumina, fit consors deinde, Nisowski tua, Si genus escut ias nihil hac magne nobile

19* © BCUCluj

3 1 2

Sub Transa lp ina terra va lacha polo videt Hui avus et genitor princeps si cae tera spectes Huius maies tae virum Dacia utrumque genuit. Tu quicumque vides Saphira haec monumenta venuste Saphira die Saphir nomine digna fuit.

Aceas ta lespede fusese aşeza tă pe neşte cadre de peatră, din care s'au păstrat numai o parte; şi pe socii aces te ia dealungul se vede o inscripţie în limba slavonă, din care se poate ceti, fragmentar, scoţind numele lui lo Moise Voevod . . . şi anul (nedescifrabil) luna M a r t i e . . .

Intrând în naie găs im, pe păretele despărţitor, scoasă la iveală de sub straturile văruielilor, o mare parte a vechei zugrăveli, iar dea­supra uşii, ce duce din pronaos în naie, se poate ceti, cu greu, aceas ta inscripţie cu slove încâr l igate:

f Aceasta sfântă mănăstire Hramul Sfântului loan Bogos/ov s'au zidit din temelie de blagocistiva şi creştina Doamnă Samfira fata blagocestivului Domn io Moisi voevod Basarab din Bucuresci la anul 7072; iar acum cu ajutoriul celui în Troiţă slăvit Dumnezeu s'a zugrăvit toată precum se vede cu bunăvoinţa şi cheltuiala acestor numiţi: Varlaam ieromonach Topliţa, ucenicul mieu Mihail şi SI.... ieromonach feciorei popei Balint şi Teodosie fiind în mănăstire şi Metodie monach şi Nichita monach în zi/e/e/e teasa Maria Trezii; archipăstoriu ţării măria sa domnul Petru Pavel Aron de Bistra la anul 7267 delà Christos 17(59) Martie 13 zile fiind zugravi popa Simeon fecior : pop... Piteşti şi ucenicul mieu Niculae.

In naia bisericei sunt ridicate schele mari, în formă de scări , cari se duc până în vârful cupolei, unde un pictor din Budapes ta , esmis din partea comisiunei monumentelor , cercetând văruiala ar fi găsi t urmele unei zugrăveli şi mai vechi, care va fi fost, probabil, prima zugrăveală a bisericei . —

Prin cărţile, ce se mai află în posesiunea mănăst irei , cele mai multe s'au dat pe la alte biserici — am mai găs i t următoarele însemnări :

Acest Apostoler este cumpărat de Smeritul ieromonah Varlaam Topliţă şi Nichita ieromonah, pe seama sfintei Mănăstiri de la Slivaş ce se zice Prislop 1773. Moisâ Aron a învăţat în mănăstire 1837. Scrisam eu Matei in zilele popi Niculae delà mănăstire 1824.

Pe evangeliarul de la Bla j , de sub Atanasie Rednic, 1 7 6 5 , sè scrie: Această Evanghelie este cumpărată de robi lui D-zeu Iozsa Da­

vid, de Drogota Lascu şi de jupânu Iura lanos şi de Stoica Lascu Caprazi şi prin I. Nopcia lozsa în zilele a S. Popii Simeon zugravul. Anul luna scrise sus. Iară când o are înstrăina delà sfânta biserică, a Slivaşului de sus să fie etc. (Va urma). © BCUCluj

«Răvaşul» 3 1 3

Baronul Vasile L Popp. — Conferenţă ţinută la adunarea Asociaţiunei în Dej. —

D o m n u l e Preşedinte! Onorată a d u n a r e generală!

înainte cu 42 de ani adunarea generală a »Asocia-ţiunii» noastre se ţinea tot în aceste părţi ale Someşului, anume la Gherla învecinată. O mare şi sărbătorească adunare fù aceea , care , pentru întâiaşi dată, s'a întrunit în numele literaturii şi culturii române, în cuprinsurile m o ­destului orăşel devenit reşedinţă de vlădicie românească . Elita societăţii din aproape toate unghiurile terii locuite de Români se adunase acolo, în sala redutei orăşeneşti , şi deosebit de solemn trebue să fi fost momentul , când în mijlocul murmurului ce umplea sala, când fraţii înde­părtaţi să salutau unii cu alţii, în feliurite grupuri, s trân-gându-şi manile plini de cea mai senină bucurie, se făcu deodată linişte, şi lua cuvântul fruntaşul vieţii publice, Eiie Măcelarii! delà Mercurea, spre a propune, ca o co-misiune să se aleagă şi să meargă spre a învita pe pre­şedinte să deschidă adunarea.

Solia aceasta i-a fost dusă preşedintelui de însuşi Episcopul Qherlei, Dr. loan Vancea de Buteasa, Metro-politul de fericită pomenire al Blajului, care era însoţit în misiunea aceas ta de o aleasă gardă de bărbaţi, dintre cari amintesc numai câte -va nume, cari astăzi ne evoacă o lume întreagă de idei.

în cortejul Episcopului Vancea, trimis să învite pe preşedintele «Asociaţiunii» la adunare, era adecă: Mihail Pavel, vicariul Maramurăşului, Episcopul de binecuvântată pomenire; Alexandru Bohăţel, căpitan suprem al distric­tului grăniţeresc; Iosif Pop, vice-căpitan, Grigorie Moisil, vicariul Năsăudului, protopopul Balint delà Roşia Munţilor, şi în fine, printre cei mai tineri, Dr. Victor Mihali de Apşa, profesor, Escelenţa Sa Metropolitul actual delà Blaj.

© BCUCluj

3 1 4 «Răvaşul»

De aşa vremi se învredniciră adunările «Asociaţiunei» în primul deceniu al vieţii sale, în epoca acea de curat şi sincer entusiasm, care a dat naştere acestei insti-tuţiuni, ce încheie acuşi întâia jumătate de veac a esis-tenţii sale.

După adunarea primă de constituire, şi după memo­rabilele adunări delà Braşov, în 1862, şi delà Alba-Iulia, în 1866 , la cari, alăturia de preşedintele Andreiu Baron de Şaguna asista şi Metropolitul Blajului, Alexandru Şterca Şuluţiu, adunarea din 1868 delà Oheria a iost una din cele mai solemne şi mai înălţătoare de inimi până atunci.

Abia se întoarse deputaţiunea trimisă şi entusiaste aclamaţiuni de »să trăiască «isbucniră, vestind, că preşe­dintele dorit sosi. înaintând spre scaunul presidial fi­gura lui înaltă, sulegetă şi elegantă, era sorbită din toate privirile, când după o rotire a ochilor săi de vultur sa­lută pe cei ce au venit la aceas ta «unică sărbătoare na­ţională», c a m cu aceste cuvinte:

«Strălucită adunare! Preastimaţi Domni şi Fraţi!...

«Aţi venit, Domnilor , delà leagănul lui Corvin, peste «câmpul pânei», «pes te pratul lui Traian, din patria lui Dragoş, de la Mureş, de la « T â r n a v e , din Munţii apuseni, fortăreaţa neînvincibilă, apărată de «bra ţ roman; aţi venit, Domnilor, din toate părţile locuite de Români, « tot aţâţi martori ai mărimei şi bravúréi româneşt i , aţi venit şi «v'aţi adunat în locul, în a cărui apropiere se întrunesc Someşurile, «despre a căror apă cântă poetul: că apa lor e prea rece ca dè «veacuri zece! In aproprierea locurilor acelora, unde sunt aşezate «morminte le independenţii şi libertăţii naţiunei române în Transi lvania! « — Ne-am adunat Domnilor cu toţii, ca în sensul statutelor «Aso-«ciaţ iunei» s ă ne consultăm despre modul înaintării în literatura şi «cultura poporului r o m â n ! » 1

') «Transilvania», Foaia Asociaţiunei transilv. p. i. r. . . . an. I. nr. 20 pag. 465.

© BCUCluj

Răvaşu l» 3 1 5

Aceasta «cuvântare măduoasă» inspirată de o fer-binte dragoste şi o nobilă mândrie naţională fu întreruptă adese de aplause însufleţite") iar cel ce o rostia era: noul preşedinte al «Asociaţiunei», care acum présida mai întâi în adunările ei, era baronul Vasile L. Popp!

Ales în adunarea precedentă delà 1867, în mijlocul unui mare entusiasm desfăşurat în istorica redută a Clujului, baronul Popp, vice-guvernorul Ardealului, era deci după baron Andreiu de Şaguna, al doilea preşedinte al tinerei noastre «Asociaţiuni transilvane pentru litera­tura română şi cultura poporului român». Şi 9 ani de a rândul a purtat aceas ta onorifică dar grea sarcină, căreia de altfel el mai multă strălucire i-a împrumutat delà sine, decât ar fi putut să pr imească delà ea.

Dintre toţi presidenţii numai venerabilul scrutător al tainelor limbei noastre, Timoteiu Cipariu, a stat în frun­tea «Asociaţiunei» mai mult decât Baronul Popp; şi atât de mult a stăruit în tot chipul, cu pilda şi cu cuvântul, pre-sidiând însuşi toate adunările generale, pentrucă să înainteze şi să înflorească marea causa a «Asociaţiunei» încât istoricul oficial al lucrărilor ei, nepreocupatul Zaha-rie Boiu, astfel caracter isează cele trei trienii ale presi-diului său:

«Fiindcă desvoltarea unei societăţi de regulă se caracter izează «prin conducătoriul ei, amintim, că în cele trei perioade trienale ale «acestui presidiu s'au făcut diferite progrese a tâ t în cele materiale* «câ t şi în cele spirituale. — Ca un caracteris t ic al acestui period — «zice acelaş istoric — însemnăm silinţele preşedintelui de a face •productive lucrările «Asociaţ iunei» cu deosebire pentru cultura popo-«rului în toate direcţiunile. Orele timpuri sunt acestea.. .

«Dar preşedintele la toate ocasiunile îmbărbătează poporul «nostru a nu slăbi cu iubirea cătră Asociaţiunea sa culturală, un «factor a tâ t de important pentru progresarea lui». 8 )

' ) Protocolul ad. gen. »Transilvania« I. p. 469. •) Z. Boiu în »Transilvania« la iubileul seu de 25 ani. Sibiiu 1895 pag 13 şi 17.

© BCUCluj

3 1 6 Răvaşul»

Prin urmare , chiar dacă baronul V. L. Popp n'ar fi avut în viaţă nici o altă vrednicie, decât că a condus 9 ani de zile, cu însufleţire şi cu înţelepciune trebile «Asociaţiunei» încă ar fi fost vrednic, ca memoria lui să o păstrăm cu scumpătate şi să o cultivăm cu îngrijire.

F a ţ ă cu aceas ta datorinţă ne stă dinpotrivă un fapt dureros din cale afară, care ni-se presintă ca o problemă s imptomatică pentru starea noastră etică şi culturală.

Când la începutul anului 1875 a venit, ca un fulger de durere vestea, că baronul Popp, a încetat din viaţă, fiori de groază au străbătut prin toate inimile româneşti pretutindenia, a şa încât bătrânul străjer al sorţii nea­mului, gazetarul Qeorge Bariţiu, ca şi un nou psalmist, nu putu să-şi înăduşe acest ţipet de durere:

«Până când Dumnezeule al părinţilor noştri, greutatea manei tale peste noi? Până când râurile de lacrimi să nu se mai şteargă de pe feţele n o a s t r e « ? 4 )

Iar când acest înţelept îndrumător al vieţii noastre, la vârsta de 80 de ani, îşi încheie istoria sa pe cele din u r m ă două sute de ani, el îşi cerneşte în jale cea din urmă pagină a scrisului său şi cu limbă de moarte ne leagă de suflet, ca să păstrăm vie pomenirea bărbaţilor adevărat patrioţi, cum a fost el, ca astfel urmaşii să-i aibă de pildă vie pentru viaţa lor. Şi ce a urmat totuşi')

Doamnelor şi Domnilor! înainte cu câte -va zile toate privirile alor noştri erau îndreptate spre Reghinul-săsesc , iarăşi un centru, modest dar important, ca şi Dejul, în părţile nordostice ale Terii noastre. în capul din jos al Reghinului, pe un plaiu ridicat, se înalţă frumos biserica românească , de a cărei întemeiare este legat nu­mele neuitatului protopop Petru Maior de Dicio-Sân-Mărtin. în jurul acestei biserici, umbrită de pomi şi de frumoase amintiri ale unor lupte titanice, sunt mai multe

*) «Transilvania» 1875 pag. 51. ' ) O. Bariţiu. 1st. Transilvaniei III. p. 500.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 317

cripte ale unor familii de vechi comercianţi bogaţi. Printre ele, de o parte, este o criptă mare , bătută de ploi şi de soare, cu păreţii în rugină şi în paragină, care îţi atrage luarea aminte. Din sus are o tablă de m a r m o r ă cu ins­cripţie, ear din jos o uşă scundă, îmbrăcată în fier greu şi fioros, feştit în negru. In aceas ta criptă a fimiliei Ol­tean, zace spre odihnă de veci şi fostul al doilea pre­şedinte al Asociaţiunei, baronul Vasile L. Popp; şi nici o tablă comemorat ivă , nici un singur semn, nici o sin­gură literă nu ne indică nimica despre aces t fapt! Mulţi fruntaşi Români, din apropiere şi din depărtare vor fi văzut din prilejul adunării fondului de teatru biserica lui Petru Maior, precum şi cripta de lângă ea, fără să-şi fi adus m ă c a r aminte de acel bărbat, pe care la timpul său Românii îl plângeau, ca pe un «Prometeu român» şi ca pe «athletul apărător al dreptului şi dreptăţii».9)

Iată de ce am ţinut, ca din prilejul aces ta , când am însărcinarea secţiunilor ştienţifice literare de a ocupa acest loc, să Vă întreţin niţel asupra bravului nostru Preşedinte baronul Popp, pè care l'am îngropat a doua oară în mormântul uitării, mormânt cu mult mai greu şi mai fioros şi pentru unii şi pentru alţii, decât mormântul rece de ţarină, împrejmuit de o caldă pomenire.

Să nu Vă aşteptaţi însă, rogu-vă, la o biografie a m ă ­nunţită ştienţifică. Timpul prea scurt, ce l'am avut, într'un seson mai potrivit pentru recreare decât pentru muncă încordată, — nu mi-a permis aşa ceva, şi doar nici prilejul aces ta solemn nu e a c o m o d a t pentru astfel de studii reservate unor volume largi şi cuprinzătoare, lucrate pe îndelete, pe cari le aşteptăm delà viitor. Per-miteţi-mi însă c a în câ teva schiţe fugitive să arăt, pe scurt, ca într'o grăbire, chipul vieţii şi fiinţii celui ce a fost Baronul Vas. L. Popp.

* * * «) «Gazeta Transilvaniei. A. XXXVIII. 1875.

© BCUCluj

3 1 8 «Răvaşul»

Vasile Popp să născu In satul B e r i n d din Comitatul Clujului tocmai în ziua Naşterii Domnului 1 8 1 8 ( 6 Ian. n. 1 8 1 9 ) şi era fiul preo­tului Ananie şi soţiei sale Maria, oameni de a leasă viţă românească , cari se puteau lăuda şi cu o veche nemeş ie . Berindul e şi astăzi un sa t ferit, care poar tă încă neschimbat tipul satelor de câmpie. Două uliţi înfundate prin văgăunile dealurilor să întâlnesc sub o col ină înaltă-deasupra căreia , din mijlocul prunetului des, se ridică bisericuţa de lemn cu o turlă ascuţi tă, ca suliţa străjuitoare, ce poartă sfânta cruce în vârf. Din j o s de grădina bisericii este curtea parochială, In mijlocul căreia o ca să modestă de lemn este azi, prin îngrij irea despărţământului Cluj al Asociaţiunii î n semna tă cu o marmoră comemora t ivă , spunând că aci s'a născut bar. V. L. Popp,

încolo Berindul aces ta n'are nimic deosebit , decât poesia acea , proprie tuturor satelor noastre , care ni-se vâră în suflet din fragedă copilărie de ne face să ne alipim cu a tâ ta dragoste de toate răzoarele ce se res-faţă în soare , şi al căror farmec îl sorbim deodată cu aerul hrănitor. Aceas tă poésie a satului natal pare că a învăluit curând şi sufletul micului băieţel al părintelui Ananie, de care numai cu greu s'a despărţit, când a trebuit să iee ca lea şcoalelor străine, Ia 1 8 2 7 . învăţăturile şi le-a Început şi le -a sfârşit, aproape toate câte se puteau, în Cluj la călugării piarişti» cari pe mulţi învăţaţi de ai noştri iau călăuzit pe cărările ş t i inţelor După absolvirea gimnasiului învăţă în Cluj şi drepturile, cum se învăţau pe atunci, şi a r fi putut, între alte împrejurări să-şi facă curând o c a ­rieră. Nu se şl ie Insă prin ce întâmplări tinerul Vasile fù primit Intre clerici şi trimis la Viena în seminarul numit al «sfintei Barbara« unde în curs de 4 ani abso lvă şi teologia. In cursul acestor patru ani el n'a mai văzut Berindul, ci s 'a adâncit în toate disciplinele teologiei, cari for­mează caracterele cele mai pregnante. Zările cunoştinţelor sale să vor fi lărgit, cât ceriul şi pământul , şi inima lui se va fi umplut de dra­gos tea bisericii celei vii, pe care o a lcătuesc toţi creştinii, cari sunt chemaţi cu adevăra tă egali tate şi frăţietate să se desăvârşească şi să-şi lucreze mântuirea. Dar în mijlocul aces tor preocupaţiuni înalte el nu-şi uita de Ardealul său, de satul său şi de cercul modest al familiei din Berind, care abia mai putea aş tepta s ă t reacă anii. Surorile lui cântau neconteni t de dorul lui: «Versul Vasilichii, când au fost în B e c i u » :

Trece ţ i ani nu zăboviţi Frătuţu-nost nu-1 opriţi

Oh! că doru ni-i de el! © BCUCluj

«Răvaşul» 3 1 9

In tot anul t reacă doi De grab să vie n'apoi Şi mai t reacă cei doi iară S ă mai vie 'n t rasta ţa ră

Ohl că doru-ni-i de el.

Iar când In fine a sosit a c a s ă părintele Ananie a alcătuit stihuri pline de bucurie:

Sa l tă ră Ta ică , Bucurate Maică , Iată c'au venit Fiul cel dorit! Cu toţi să s t r igăm Glasuri s ă nălţăm Laudă să dăm Celui din vecie Lui Isus Mesie Că lui Vasil ie l-ajută să vie S ă mai vadă odată Pe m a m ă şi ta tă , Rudenia toată .

Alipirea aceas ta de locul natal şi aplicarea spre stihuri poetice se vede, că şi fiul a moşteni t-o delà tatăl său, pentrucă esistă nişte versuri scrise de el la 1 8 4 5 , când s'a despărţi t de Berind, ca să mea rgă de «cancelist» In Mureşoşorheiu. Atunci scr ia :

R ă m a s bun locuri iubite, In veci s ă fiţi fericite. Eu acum vă las de tot Dorul vost în sân îl port lnimuţa mea cea dreaptă N'ar dori să se despartă Plânsul meu pe faţă 'n j o s Spun că nu m ă duc voios .

Dorul meu aci r ămâne Unde am dus zile senine.

© BCUCluj

3 2 0 «Răvaşul»

In tot decursul studiilor sa le , negreşit Vasile Popp a avut cèle mai bune succese . El însuşi scr ie în amintirile sa le :

«Minte am avut delà Dumnezeu bună; am învăţat foarte uşor, a ş a încât zicând cea dreaptă numai m'am juca t cu învăţătura. Având purtare bună şi învăţând tot eminent toţi ungurii, cari mă cunoşteau, ziceau în anii, în cari eram liceist, că «ebböl vagy Püspök lesz, vagy consil iarius». Români i , cari ştiau bine, că Români i nu pot înainta pe alte cariere ziceau, că m ă voiu face «vlădică*» 7 ) .

Cu multă bucurie şi cu mare încredere va fi mers deci tinerul cleric în t oamna anulni 1 8 4 2 , când fù denumit profesor de matemat ică şi geometr ie la liceul din B l a j . «Catedra profesorală de matemat ică şi geometr ie am primit 'o cu multă plăcere, că eu nimic nu cuprindeam mai uşor cu mintea, decât ma tema t i ca» . Dar fatalitatea făcu, că nu mult r ămase Popp în Bla j . El era cel dintâi, care a propus mate­mat ica şi geometr ia româneşte, dar dragostea aceas ta aprinsă a limbei româneşt i îl implică şi pe el, cu alţi clerici, în procesul faimos cu Epis­copul Leményi , pe urma căruia trebui să părăsească Blajul în 1843 .

S'a dus la Târgul-Mureşului şi se pregăti pentru cariera iuridică. Aci se cunoscu cu soţia sa de mai târziu Elena Oltean, fica unui frun­taş Român din Reghin, şi s t rănepoată a celebrului protopop Petru Maior ; cu care să şi căsător i după ce-şi luă diploma de advocat .

După liniştirea vremilor de revoluţie guvernatorul Ardealului a numit pe Vas . Popp, comisar de cerc (Bezi rkscommisa i r ) în Reteag, nu departe de aici de Dej . Diregătoria i-se păru destul de grea fiind cu totul începător, dar ş i -a împlinit chemarea curn se cade. Găsind însă guvernul, că noul comisar ar fi prea mare prietin al Români lor , şi mai a les al ţeranilor, l'a promovat , ca să-1 amoveze , şi în Iunie 1 8 5 0 fù numit consil ier la judecător ia cr iminală din Bistriţa. Abia 3 luni a slugit în aceas ta cali tate, când în Sept. 1 8 5 0 fù numit membru la j u ­decătoria apelatorie din Sibiu. I Modest cum era hési ta să pr imească un post a şa de onorific, dupăce abia să deprinsese cu legile în forul j u ­decătoresc inferior. L a stăruinţa prietinilor săi, între cari actuarul judecă­toresc I. Babb, a primit însărcinarea şi a şi escelat în deprinderea ei, a şa de mult, încât, la 1 8 5 4 , când s'a organisât definitiv iustiţia, tinerul de 3 5 ani, care înainte de 1 8 4 8 nu avuse nici un serviţiu public de stat, fù denumit consilier actual c. reg. la curtea judecătorească superioră pentru Ardeal, iar la 1 8 5 8 , cassându-se judecătorii le urbariali fù denu­mit, în aceeaş i cali tate la curtea judec, urbarială superioară din Sibiu.

' ) «Viaţa mea», manuscript în biblioteca familiei baron Popp. © BCUCluj

«Răvaşul» 321

Curând după aceea , Ia sfârşitul anului 1 8 5 9 , Vas . Popp fu numit consilier de secţiune în ministeriul c . r. de iustiţie în Viena. Dis t inc-ţiunea aceas ta , pentru un bărbat tiner, de 40 ani era mare, ear pentru un Român, ca Vasile Popp, era de o deosebită importanţă. Din aces t prilej de bucurie pentru toţi Românii , Episcopul Ş a g u n a a dat o m a s ă festivă în onoarea noului consilier întrunind la aceas ta bucurie mulţime de Români , fără deosebire de confesiune.

înnainte de a se depărta din Sibiiu, tot în 1 8 5 9 , judele Popp a scris o broşură foarte folositoare pe acel timp, care s'a tipărit sub titlul «Indreptariu în căuşele urbariali, compus pentru poporul român din Ardeal de Un iurist practic». Aceas ta a slugit şi mai s lugeşte şi azi de mare înlesnire în regularea causeior urbariale ardeleneşti . B r o ­şura de 62 pag. cuprinde, pe lângă inviaţiuni, şi patenta împără tească din 21 Iuniu 1 8 5 4 , dând înse numai mădua legii, ca să o înţeleagă poporul. Pe atunci căuşele urbariali preocupau mai mult poporul nostru. Sate întregi erau nedumerite şi turburate de soar tea lor şi a hotarelor sale. De aceea chiar Ia timp a venit broşura «Juristului practic» spre «a fi de ajutor — cum zice în «Precuvân ta re» — la mărgini tă cunoş­tinţă a poporului român în căuşele urbariali spre a-1 mântui de multe daune, care i-s'ar putea întâmpla parte din neştiinţa de a-şi apăra, parte din negrijea de a-şi căuta dreptul său».

In 1 8 6 0 , după un an de funcţionare în ministeriul de iustiţie, unde câştigă o imfluinţă precumpănitoare, că i-se încredinţase şi p regă­tirea unor proiecte de legi organisă toare , Vas . Popp se reîntoarse în Ardeal, numit fiind consilier de curte la nou înfiinţata cancelar ie aulică transilvană din Cluj; ear în Nov. 1861 fu numit de M. S a chiar vice­preşedinte al guvernului transilvan, pe lângă guvernorul Crenneville, şi preşedinte al Tribunalului suprem din Transi lvania . în aceas ta cali tate era preşedintele curţii de cassa ţ ie , forul suprem de judecată , pentru Transilvania, delà 1861 până la 1 8 6 5 , o scurtă dar luminoasă epocă de resuflare a conştiinţelor româneş t i .

La înălţ imea acestei situaţii de onoare şi de putere, Vas . Popp a fost neşovăitor apărător al drepturilor limbei şi poporului românesc şi al tuturor comorilor sale sufleteşti. Cu ochi ageri veghia asupra destinelor poporului, pornit cu avânt spre înaintare , şi cu puterea sa de concepţiune da ră făcea să simtă soar tea sa uşurată şi să nu-şi piardă nici trezvia nici modest ia înnăscută, vezând carierele vieţii publice deschise şi pentru Români vezând dieta vechiului Ardeal deschisă, autonomia ei restabilită, şi l imba românească înnăl ţa tă şi ea, după a tâ tea veacuri, la rangul de cinste ce i-se cuvenea, ca l imba unui popor băşt inaş şi aşa de numeros în patria sa! © BCUCluj

3 2 2 «Răvaşul»

în aces t rest imp, când Popp era c e a mai influentă personalitate între Români , ba în întreg Ardealul, îl a junse şi deosebite dinstincţiuni din partea Maiestăţii Sa l e . L a anul 1 8 6 3 fu numit consilier intim de stat al Maiestăţii Sa le , la vârs ta de 43 ani; iar la 1 8 6 4 fu decorat cu ordi­nul coroanei der fier cl. 11, cu care umbla pe atunci şi baronatul imperial. Ca român credincios neamului seu, ca om crescut pentru democraţ ie şi egalitate, distinsul consilier al Maiestăţii Sa le a hesitat mult oare să ceară, şi rangul de b a r o n . . . ? Numai la stăruinţele puse de amicii sei s 'a putut determina să-1 ceară şi să-1 pr imească, la 1 8 7 2 .

Dar culmea aceas ta de lumină, în care cu Popp împreună se scăldau toate inimile româneşt i , dornice de a tâ ta vreme de o înseninare a orisontului, n'a ţinut mult.

în 1 8 6 5 s'a înfiinţat Tribunalul suprem pentru Transi lvania In Viena, prin un articlu de lege special , votat de dieta din Sibiiu. Postu­rile la aces t tribunal aveau să se conferească numai ardelenilor cu consideraţie la cele 4 naţiuni recunoscute şi la cele 6 confesiuni recepté. Denumirea preşedintelui şi a consilierilor sei era reservată înse Maies­tăţii Sa le , care a denumit de preşedinte pe Consilierul seu intim V. L . Popp. Astfel E s c . S a se mută earăşi la Viena şi în 15 Iulie 1 8 6 5 deschise şedinţele importante ale acestui tribunal suprem, cu o cuvân­tare la t inească . L a aces t post l'a recomandat Maiestăţii Sa le baronul Reichenstein cu aces te memorabi le cuvinte:

« D e a ş avèa , Maies ta te , proces chiar cu tatăl lui Popp, nici «atunci nu m 'aş îndoi a concrede causa mea imparţialităţii fiului»

O recomandaţ ie , a ceas t a care face onoare judecătorului român, dar face onoare şi poporului, care are a şa fii iubitori de dreptate.

In aceas t ă situaţie de înaltă valoare în Viena, remase Popp până la 1 8 6 6 , când tribunalul suprem se mută la Cluj; dar peste un an încheindu-se dualismul tribunalul suprem al Ardealului fu s trămutat la Budapes ta şi contopit în suprema curie judecătoreasă , ca o secţiune proprie. Era o tendenţă puternică atunci, ca Popp să fie delăturat de la un post a şa de remarcabi l , prin pensionare sau în ori ce chip. S e zice, că şi postul de ministru al iustiţiei i-s'ar fi îmbiat, fireşte cu anumit calcul; dar graţ ia Maiestăţi i Sa l e a susţinut pe consilierul său devotat şi Popp a fost trecut la Curie, ca vicepreşedinte, şi ca preşedinte de senat al secţiunei ardelene a ei. Ori cât de rară era disincţiunea a c e a s t a totuşi ea putea avea şi aparenţa unei d e g r a d a t după ce Popp condusese de sine s tă tă tor curtea supremă a Ardealului, şi el era hotărât să se retragă. întreveniră înse fruntaşii cei mai distinşi ai Români lor de pe atunci şi-1 conjurară să pr imească postul şi să nu

© BCUCluj

«Răvaşu l»

l ipsească poporul românesc de un judecă tor drept şi nepreocupat a drepturilor sale în forurile supreme. Popp a fost destul de nobil ca să-şi jer t fească ambiţiunea sa personală pentru binele de obşte şi a rămas în postul aces ta , care altfel mult i-a subminat sănă ta tea , până la sfârşitul vieţii.

Eră deci vicepreşedinte al curiei regeşti din Budapes ta şi şef de senat, când îl a leseră , cu aproape toate voturile preşedinte, al « A s o ­ciaţiunei». Şi n'a pregetat a primi aces t post şi a se pune cu trup şi suflet în serviciul causei culturale a poporului seu. Văzând schim­bările mari, ce s'au operat în mersul larg al lucrurilor, cu toate desi-lusiile ce-i a t insese şi sufletul ca al tuturor, ilustrul consilier dé curte şi înalt judecător , nu ş i -a pierdut încrederea în viitorul neamului său. El, care era celebru pentru imparţ ial i tatea judecăţ i lor sale, nici în judecarea marelui proces al neamului său nu s'a abătut, delà linia judecăţii limpede şi drepte, şi având toa t ă încrederea în dreptatea şi vitalitatea Românului a lansat devisa: Prin noi înşine! Prin forţa şi răbdarea noastră, înnainte!

De aceea chiar delà începutul carierei sale de preşedinte, în anii celor mai grele ispitiri a descuragierilor, Baronul Popp a :cen tu iază necontenit importanţa culturei naţionale, ca factor de viaţă şi mântuire .

în discursul de deschidere al primei adunări, delà Gher la , él face declaraţiuni categorice ca a c e s t e a :

«Precum nimenea nu are drept a răpi v ia ţa unui individ, a şa nimene nu poate avea drept a răpi viaţa ori a împedeca întrebuinţarea mij loa­celor spre susţ inerea vieţii unei naţiuni sau spre as igurarea esistenţii ei, care sunt: literatura şi cultura e i» . — Apoi, îndreptându-se de a dreptul cătră ai noştri, le s t r igă:

«Domnilor! Numai lumina, numai cultura ne poate mântui!» Ear la 1 8 7 2 , în adunarea din Sebeşu l - să sesc preşedintele re le­

vând inieresul viu pentru „Asociaţiune" zice: « S e pare, că geniul bun al naţiunei ne conduce şi ne a ra tă ca lea

pe care avem să mergem, ca să nu mai fim tot jucărie în mani le stăpânilor, să nu mai Iă ărn a fi consideraţi , tractaţi numai ca lutul î n m â n a o l a ru lu i !—ne ara tă calea , care este ca lea culturei! L a cultură, Domnilor, la cultură, că astăzi numai aceas ta ne mai poate da putere!»

Acesta era motivul principal al întregii activităţi înteţite, ce a desfăşurat-o, cu curaj şi mândrie, în fruntea «Asocia ţ iunei» . Bărba t cu vederi largi şi cu o minte pătrunzătoare, a prevăzut dimpreună cu tovarăşii săi de luptă, că pe terenul cultural se v a transpune lupta, după spiritul timpului nou. De a c e e a rec lama necontenit şcoa-lele şi ear şcoalele , pe cari le găs ia de preferit teatrului, pentru care

© BCUCluj

2 2 4 «Răvaşul»

începuse lumea a se preocupa de înfiinţarea societăţii pentru fond de teatru, şi pe care el o combătea ca o chest ie de lues, cu toate că teatrul bun e o bună şcoa lă şi poate fi un puternic agent cultural. Dar a c ­centuarea necesităţi i şcoalelor era foarte la loc şi e mare pagubă, că nu a prins destul de adânc conşti inţa aceas ta . Ori cum, azi ne pare un adevărat oracol cuvântul lui: »Mai întâiu de scoale avem lipsă; pe aces tea să ni-le asigurăm, ca să învingem întunereçul, în care orbecă poporul».

Pentru a fi cât de cât complet mai trebue să amintesc, că baronul Popp a făcut şi pentru biser ica sa tot ce se putea aş tepta delà un fiu credincios. Aşa în 1 8 7 1 , când s'a pornit mişcarea tendenţioasă de a incorpora şi biserica română unită cu R o m a în organisaţ iunea auto­nomă a bisericii romano-cato l ice din Ungaria, ca un archangel s'a ri­dicat bar. Popp întru apărarea bisericii sale şi conchemând o confe-renţă a fruntaşilor, clerici şi mireni gr.-cat. la Alba-lulia, a redactat un memorand în causă , pe care în fruntea unei deputaţiuni l'a predat mi­nistrului de culte, şi a desemnat de pe atunci calea şi cărarea, care este şi trebue să fie, îndreptarul tuturor în causa aceas ta importantă. încolo devotamentul pentru biserică nici odată nu l'a dus pe bar. Popp peste marginile cuvenite. S t r âmţ imea nici odată n'a întunecat vederile sale, din contră în totdeauna el a fost model de concordie şi harmonie între fraţii de o l imbă, de un sânge şi de o lege chiar. De aceea Visarion Roman , în «Scur t a descr iere» a vieţii lui tl şi relevează ca bărbat binemeri ta t şi pe aces t teren, deplângând faptul desbinării con­fesionale, pe care temă spune el : «De là 1 8 5 0 până cam la 1 8 5 9 afli inteligenţa română t ransi lvană despărţ i tă frumuşel în două ce te» .

* * *

Cam astfel se desfăşură viaţa frumoasă a lui V. L. Popp; nu cu scene eroice, nu cu zguduiri dramatice, ci ridicându-se lin, într'o linie ascendentă normală, spre cu lmea luminoasă, tot mai însus; excelsior, excelsior. Ea se a s e a m e n ă unui inel de metal nobil, în care se în­cadrează o peatră scumpă, nest imată: caracterul seu preţios.

în acest caracter de statornicie şi răbdare, de drep­tate şi loialitate, de liberalism generos şi conservatism nobil, se oglindeşte — precum într'un mic picur de rouă raza soarelui întreg — se oglindeşte zic: sufletul curat al neamului nostru întreg. © BCUCluj

«Răvaşu l» 3 2 5

Şi acum fie-mi permis să m ă folosesc de carac te -risările regretatului Iustin Popfiu, celebrul panegirist al bărbatului nostru, care din prilejul înmormântării i-a făcut, într'un discurs clasic, cea mai demnă şi mai frumoasă apreţiare.

«E o privelişte surprinzătoare — zice Popfiu, tradus în limbajul nostru de astăzi — să vezi cum î n n a i n t e a z ă , — ce zic înnaintează? — cum este avântat şi răpit bărba­tul acesta, care nu se poate mândri cu gloria naşterii, nici cu strălucirea genealogiei strămoşilor, şi căruia sin­gur virtuţile sale înnalte îi sunt unicul bilet de reco­mandare, în galeria oficiilor de stat, din treaptă în treaptă, până sus laînnălţime, unde locuesc vulturii, unde înflo­resc cedri, până ce după serviţiile strălucite de v icecan­celar, apoi de vicegubernator al Ardealului, îşi putu serba triumful vieţii sale în scaunul presidial de senat al Curiei regeşti...

Şi în aceas ta carieră a sa el nu fu de caracterul lunei, care-şi schimbă formele după fasele timpului, ci el se a seamenă soarelui, care remâne acelaş , în toate timpurile, în toate stadiile cursului seu.

Pe unii şi pe alţii îi ameţeşte înălţimea; el însă stete fără ameţeală în lumina orbitoare a muntelui ispitelor spre a se manifesta cu atât mai splendid. El întruni cu rar noroc în adâncul inimei sale aceas ta sfântă trinitate pământească: pietatea omagială cătră Monarchul seu; fidelitatea neperitoare, până la răsuflarea din urmă, cătră naţiunea sa şi iubirea neînfrântă cătră patria sa.

Departe de valurile umflate ale urilor şi pasiunilor meschine ale fracţiunilor politicei mici, a semenea lui Pliniu, marele bărbat al Romanilor, care făcea însemnări ştienţifice pe când lumea în jurui colcăia agitată, el, pă­truns şi captivat numai de o singură pasiune: pasiunea iubirei de patrie şi de naţiune, îşi aţintea ochii numai la pul,sco care cu atâta ardoare îl dorîm cu toţii: la scopul

20 © BCUCluj

3 2 6 «Răvaşul»

măreţ al confederaţiunei şi conţelegerii noastre frăţeşti. Incunjurând cu statornicie răbdătoare disputele luptelor de partid, ce isbucnesc cu iritaţiune, el străluci în ochii popoarelor patriei în toată cariera sa, ca un esemplar demn al geniului împăciuitor.

Răsplătirea nu era în stare a clătina, neînţelegerea nu era în stare a descuragia sufletul său frumos.

Fericit muritor, în a cărui distingere păru a se întrece şi Domnitoriul şi Naţiunea. Fericit muritor, care nu şi-a căutat dinstincţiunea, ci şi-a e luptat 'o» . l 0 )

Onorată adunare! In adunarea pomenită delà Qherla, la 1868, sub pre-

sidiul însuşi al bărbatului amintirilor noastre, s'a celebrat memoria bardului nostru naţional Andreiu Mureşanu, tot de cătră Iustin Popfiu, şi a marelui archiepiscop Ale-sandru Sterca Şuluţiu, de însuşi preşedintele bar. Popp.

Iar în anul trecut, în adunarea delà Sibiu, însuşi ilustrul nostru preşedinte de acum, a prăznuit în cadrele festive ale strălucitei adunări memoria , altfel totdeauna cultivată, a bărbatului mare, care a fost cel dintâi pre­şedinte al «Asociaţiunei» : baron Andreiu de Şaguna. Mi-se părea deci că se cuvine, că acum, în preajma Ju­bileului acestei unice instituţiuni, menită a întruni laolaltă toate inimile româneşti din toate părţile ţării, să facă aici o scurtă pomenire a aceluia, care a fost al doilea pre­şedinte al «Asociaţiunei» şi un mare şi un vrednic fiu al neamului nostru. Nu ştiu, dacă tn'am apropiat m ă c a r de vrednicia lui, în măsura datorinţei noastre, şi în pro­porţia negiigenţei noastre de până acum. Pentrucă e drept, că baronul Popp, deşi teolog, a rămas simplu mirean, care nici nu represintă în mod aşa de consacrat, ca un archiereu, neamul şi biserica, cultul şi cultura noastră, şi nici nu se îmbracă în aureola acea sfântă, care împrej-

10) «.Federaţiunea-», Budapesta 1875. © BCUCluj

«Răvaşu l»

muie figura tuturor archiereilor buni în ochii credincioşilor lor. Dar rămâne constatat, că el a făcut, prin singură forţa calităţilor şi virtuţilor sale personale, ca să stră­lucească în faţa lumei întregi caracterul adevărat al mi­reanului român cult şi cinstit. Pentrucă acest mirean în ierarchia caracterelor, a fost un mare , mare archiereu, a cărui pomenire trebue să ne fie tuturor şi totdeauna scumpă!

Dr. E. Dăianu.

D E J U L

— Adunarea generală a «Asociaţiunei». —

Cronicile medievale ungureşti povestesc , cu naivi ta tea proprie le ­gendelor, că ducele Ungurilor Álmos ocupând ce ta tea ce era pe un deal din jurul Dejului de acum, ar fi t r imis de acolo soli la Svatopluc, s t ă -pânitorul sâminţiilor s lave de pe şesul ţării, c a să facă Ioc noilor veni ţ i (

că altfel cu puterea va ocupa ţ ea ra lăsa tă lor moştenire delà Atti la. Solii retntorşi la ce ta tea lui Álmos au adus cu ei, din ţeara lui Svatopluc: apă, iarbă şi pământ. Apă bună de tot, pămân t negru humos şi neşte iarbă mare, ca holda de grâu! Văzându-le aces tea c e ­tele viteazului Álmos — spun cronicile — au erupt în str igăte de admi ­raţie: Deus, Deus, Deus! — şi de aci numele oraşului Dej, ungureşte Deés.

Fireşte, r ă istoriografii serioşi nu pun temeiu pe astfel de l e ­gende, cari se poticnesc de cele mai multe ori de câ te un fapt pr imor­dial, tn cazul aces ta nu prea-i vine omului să admită, că vitejii lui Álmos, călăreţi fără de şeaua, să fi fost a şa de iscusiţi în l i m b a diplo­matică a timpului, încât şi uimirea să şi-o esprime pe latmie. To tuş i un istoriograf cultural mai modern, c a Ipolyi (S tummer ) Arnold, fost episcop catolic al Orăzii-mari, a încercat să mântuie cumva legenda cronicarilor zicând, că cetele lui Álmos îşi vor fi a ră ta t mi ra rea cu vr'un cuvânt vechiu unguresc, care însă poporului din jur, Români lor , l i-s 'a părut: Deu, deu, fiindcă sămâna . Căci , zice ilustrul autor al «Mithologii maghiare» — Românii şi azi zic: zeu, iar pe atunci în l imba mai veche vor fi zis Deu, ori de câte ori invocau numele lui D-zeu.

om © BCUCluj

3 2 8 «Răvaşul»

întrucât va fi reuşit Ipolyi să convingă pe connaţionalii săi, nu ştim, abia credem însă, că invocarea Românilor , cu continuitatea lor în Dacia , să fie potrivită a mântui ev lav ioasa legendă a Dejului.

Destul, că mi-a venit în minte legenda aceas t a , când am văzut Dejul aşa de plin şi archiplin de Români . Pentru că nu ştiu, dacă illo tempore vor fi strigat Ungurii «Deus , Deus», acuma însă cu pri­lejul adunării generale a «Asociaţ iunei» de sigur, că mulţi concetăţeni maghiari ai capitalei de judeţ, vor fi invocat numele lui D-zeu, în le­gătură, mai mult sau mai puţin pie, cu Valachii de noi.

Fie că-şi vor fi esprimat mirarea : «Is tenem mennyi olahl», fie că unu ori altu, mai puţin delicat, îşi va fi esprimat impresiile tra­diţionale la vederea prea multor Români , r ămâne lucru constata t că de as tădată concetăţenii noştri delà Dej s'au purtat cu toată poli­teţa polit icoasă, şi au dat «Asociaţ iunei» noastre cât se poate de larg teren în cuprinsurile vechiului orăşel . Nu numai persoanele oficioase ca corniţele suprem, contele Bet lehen Balázs , vicecomitele Bándy György,> primarul oraşului l losvay, şi alţii, au as is ta t consecvent la şedinţe, la concert , teatru şi banchet , dar şi alte familii culte au fost gata să dee tot ajutorul pentruca oaspeţii Români să se s imtă cât mai bine. Se zice că 2 0 0 de cuartire au oferit concetăţeni i maghiari , şi dacă s'a în­tâmplat de n'au ajuns oaspeţi prin toate camerele pregătite anume, s'au plâns, unii şi alţii, ca şi când ar fi fost cu intenţiune ignoraţi.

lată un act de politeţă şi cultură, pe care trebue să-1 consta tăm cu mulţumită.

Dejul este altfel centrul topografic al unui ţinut mare românesc . Dacă t ragem câ te-o linie delà cele trei puncte: C lu j—Bis t r i ţ a—Baia -mare, avem un vas t triunghiu de teritoriu aproape curat românesc ce s'ar putea numi: văile şomeşane . în centrul acestui triunghiu stă Dejul tocmai la împreunarea Someşuri lor . E firesc deci ca proporţiunea lui românească să se înmulţească din ce în ce, ori cât de unguresc ar fi altfel oraşul aces t a . De fapt V* a locuitorilor sunt azi Români ; la 1891 erau de toţi 7 7 2 8 locuitori în Dej , între cari 1791 Români . Acum sunt aproape 12 mii şi între ei 3 0 0 0 Români . Avem în Dej două biserici frumoase, la bun loc aşezate . Fireşte , că nu se pot a sămăna cu biserica reformată, care se ridică monumental , în stil gotic, şi da­tează delà 1 4 5 0 ; dar pot sta a lăturea de celealalte biserici, cum e cea catolică şi s inagoga ovreiască , care a semenea e frumos aşezată, fiind numărul adepţilor ei din ce în ce mai mare .

După confesiune partea preponderantă a Românilor sunt uniţi cu R o m a . Fraţii gr.-or. au biserică aproape ca şi cea unită, dar credin­cioşi au puţinei, câ teva sute. Biser ica unită s'a zidit în 1 8 9 5 la loc de © BCUCluj

«Răvaşul» 3 2 9

frunte. Inainte era numai o bisericuţă mică de lemn, ascunsă într 'o vale ferită, la marginea oraşului. Înaintarea parochiei unite din De j , care e considerabilă în cele din urmă decenii, se leagă de numele vred­nicului paroch şi protopop loan Welle , acuma canonic , care părăsind aceas ta parochie, tocmai acum, după adunarea «Asociaţ iunei», la care şi-a luat cu vrednicie partea sa, poate avea conşti inţă mângăi toare , că lasă starea bisericei bine rânduită şi şcoala românească bine asigurată .

Considerând situaţia favorabilă din toate punctele de vedere a a Dejului nu e mirare, că la 1 8 5 3 , când s'au înfiinţat nouele diecese gr.-cat. Dejul era să fie reşedinţa episcopească, în locul Gherlei, pe care a întrecut 'o mult în desvoltarea sa. Asta n'ar fi putut cu atât mai vâr tos , că aproape de Dej , pe S o m e ş în j o s , este acel Vad, care a fost o veche reşednţă de vlădicie românească , şi mai păstrează şi azi ruinele vechii biserici «ca tedra le» ce se scutea sub stăpânirea lu­mească a Iui Ştefan Cel Mare, voevodul Moldova, şi a urmaşilor lui.

De aces te ruine se leagă amintiri istorice din cele mai frumoase, pe care ţeranii din Vad şi Boga t a învecinată , şi azi Ie reamintesc cu duioşie, spunând, că ei au fost odinioară «jobagii Vlădicului». Alăturea de ţeranii năcăgiţi , colinele şi văile mai şoptesc, şi isvoarele mai ş o -potesc încă numele vlădicilor, cari au trecut îngânduraţi peste aceste tărâmuri de sate şi preoţi r o m â n e ş t i , l ) supuse oblăduirii părinteşti ai voivozilor români.

Istoria acestei stăpâniri trecute datează de pe la 1 4 7 5 , pe cât e cunoscut. Ştefan Cel Mare obţinu atunci de la Matia Corvinul, prin pacea încheiată după un aspru resboiu, doue caste le fortificate, în Transi lvania : Ciceul şi Cetatea de baltă. S tăpâni rea aceas ta fu recu­noscută şi de regele Vladislau al II. la 1 4 9 2 . Sub Bogdan Vodă urmaşul Iui Ştefan Cel Mare, şi sub Ştefăniţa Vodă, legăturile cu ţinu­tul Ciceului şi cu oraşul Bistr i ţa au devenit şi mai s t rânse. Pârcălabii moldoveni residau neconturbaţi în castelul Ciceului, nu departe de Dej , spre nord, şi dispuneau chinezilor din vreo 6 0 de sate . Petru Rareş câştigă de la Ion Zápolya pe lângă Ciceu şi ce ta tea Unguraşului, a ş a cât s tăpânirea voivodului moldovean se întindea de sus de la Libotin şi Lăpuşu-românesc până j o s la Chireu, lângă Gherla. Şi domnia această ţinu până la 1 5 6 0 , când cu căderea lui Alesandru Lăpuşneanu se pierdu, lăsându-ne numai amint i rea şi ruinele creaţiunei ei, care a fost mănăst i rea şi vlădicia Vadului. Dintre vlădicii Vadului, regretatul

' ) O livade se numeşte; «-ritul vlădicului», cutare isvor: fântâna vlădicului», iar gura văii romantice, pe unde se suiau la reşedinţa vlădicească, se numeşte: «va/ea vlădicului-», Dr. Bunea: Vechiile episcopii p. 27.

© BCUCluj

3 3 0 «Răvaşu l»

Dr. Bunea a cons ta ta t pe l/arion (sau Lar iona) 1 5 2 3 Varlaam, 1527 , Anastasie ( 1 5 2 9 — 4 0 ] Tarasie 1 5 4 9 şi George ( 1 5 5 0 ] dar vor fi mai fost şi alţii, pe cari nu-i cunoaş tem până acum. —

Episcopii Vadului nu erau limitaţi în puterea lor numai la cele 60 de sa te ce se ţ ineau de Voivozii Moldovei, stăpânitori la Ciceu, ci erau păstori peste tot poporul din Să tmar , şi Maramureş. Pentru că — cum zice Dr. Bunea — »dacă anumite părţi din Trans i lvania erau închise pentru episcopii Vadului, pentru că domnii de pământ nu Ie permiteau intrarea, nu era închisă episcopia dinaintea credincioşilor din Transi lvania , din Să tmar , Maramureş şi alte ţinuturi ungurene. Vadul avea o posiţiune foarte potrivită pentru a putea alerga la episcopii lui Românii de pretutindenea. Era aşezat pe valea Someşului , canalul prin­cipal care împreună Ungaria cu Ardealul. De lângă Vad, la Dej, se rămuresc drumurile pe Someşul mic până la Cluj, şi până la munţii apuseni şi ai Bihorului, ear pe Someşul mare de o parte până Ia Maramureş , ear de alta până în Bucovina . Nu departe de Vad era Bistri ţa, de la care drumuri bune duc în apropiata vale a Mureşului, din care în sus se deschide cale până în Moldova, ear în j o s până în inima Ardealului. L a Vad puteau alerga deci Românii , din Transi lvania şi Ungaria, spre a se împărtăş i de mângâieri le religiunei lor« . 2 )

* * * In a tmosfera unor astfel de amintiri, a le locurilor şi lucrurilor, s'a

întrunit adunarea din estan a Asociaţiunei noastre culturale. Şi, con­ştient sau inconştient, din amintirile trecutului, şi din aspiraţiunile fireşti ale viitorului, ş i -a ţesut steagul ce l'a desfăşurat aci la Dej, în apropierea Vadului şi Ciceului, în mijlocul unei mari şi însufleţite mulţimi de Români , cum rar s'a mai văzut cu astfel de jrilejuri.

D i scu r su l preşedin te lu i . Mai întâiu sau ţinut sfintele slujbe, în cele 2 biserici româneşt i ;

în cea gr.-cat. canonicul Wel le a rostit şi o predică ocasională bine potrivită. Apoi s'a adunat lumea în sala comitatului, cea mai mare sală din locali tate. Pe podiu din faţă era o m a s ă lungă, verde, unde ocupă loc comitetul. De asupra lor, pe părete, asistă, în mare ţinută, Maies ta tea S a împăratul şi Regele, în uniformă de husar, contele Andrássy Gyula şi Deak Ferencz, «înţeleptul patriei«, apoi jur împrejur, în diferite mărimi toţi, fosţii fişpani ai comitatului,... până şi vestitul baron Bánffy Dezső, care a şa de puţin politicos se arăta cu noi Români i . —

•) Dr. Bunea: Vechile episcopii, p, 26.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 331

Era deci o lume întreagă în sala acea , în mijlocul căreia se ridică reşedinţele nostru simpatic, academicianul Andreiu Bärseanu, ca să propovăduească cultura românească. A fost o admirabilă propovădanie, cum numai un om cultural, fin, şi înţelept, ca Andreiu Bârseanu o poate face. A vorbit cu scr isoarea în mână, dar liber, cu gesturi discrete şi cu dicţiune oratorică, călduroasă; şi la fiecare declaraţiune, la fiecare poentare, respundea o ploaie de aprobări şi un ropot de aplause. Era ca la deschiderea unui parlament cultural.

Discursul preşedintelui începe cu o reprivire asupra acestui «an plin de nenorociri e lementare pentru multe părţi ale terii, bogat în desnădăjduiri în multe privinţe pentru noi Români i» — care însă ne-a adus şi unele semne de bucurie, dovedind înc 'odată că «în foc se lă­mureşte aurul» — care desigur nu se află în caracterul triasului lui Brote .

în deosebi în ce priveşte «Asocia ţ iunea» anul trecut dovedeşte că dorul de înaintare este adânc înrădăcinat în sânul poporului nostru şi că , cu toate piedecile, ce le întimplnă în ca lea sa , Românul se ştie strecura înainte pe drumul nesfârşit al progresului, întocmai ca un rău de munte, care întâlnind stânci năprasnice în ca lea sa şi ne-putându-le sfărîma, le încunjură şi încet- încet îşi face drum mai departe.«

Stabi leşte apoi idealul nisuinţelor noastre , în perfect acord cu preşedintele celeilalte societăţi culturale a noastre , cu Dr. I. Mihu, pe care îl c i tează tex tua l , şi apoi în t reabă:

»Ce poate fi mai firesc ca aces t ideal, ce dorinţă mai legitimă poate avea un popor, decât de a trăi mai departe, în bună înţelegere cu celelalte popoare, cu însuşirile ce i-le-a dat Dumnezeu, şi căutând a desvolta tot mai mult aces te însuşiri, ca astfel să-şi zidească şi el partea sa din edificiul măre ţ al culturii româneşt i ?...«

Mânecând apoi delà un cuvânt al baronului losif Eötvös, care a semăna nisuinţele culturale din patrie cu întrecerea în a urca un munte, zice despre poporul nostru:

»Cu rîvna omului dornic de a dovedi ce poate, el apucă cu bărbăţ ie pe munte în sus şi cine ştie unde ar fi él acum, dacă nu i-s'ar fi aruncat mereu buturugi în cale şi dacă lupta ar fi fost dreaptă!

»In loc de a fi încurajaţi şi sprijiniţi însă în năzuinţele noastre spre crearea unei culturi naţionale române , de câte ori suntem siliţi din nenorocire, a auzi obiecţiunile cele mai revoltătoare ?«

Unora din obiecţiunile aces tora mai dese preşedintele «Asocia ţ iu-nei» le dă răspunsul cuvenit, cu competenţa omului de cultură.

© BCUCluj

3 3 2 «Răvaşul»

1. Sunteţi voi îndreptăţiţi a avea o cultură proprie în patria aceasta?! — e pr ima obiecţiune. Preşedintele răspunde, că avem nu numai Îndreptăţire, ci şi datorinţă! El z ice:

»Dreptul de a aspira la o cultură naţională proprie este unul din drepturile naturale cele mai de căpetenie ale unui popor. El se poate a s e m ă n a cu drepturile individului la viaţă, la partea sa de aer şi de lumină. Şi precum individul amenin ţa t în exis tenţa sa , are dreptul a se apăra din toate puterile sale, dând din mâni şi din picioare, tot astfel un popor, a cărui viaţă culturală este a tacată , e îndreptăţit a folosi toate mij loacele , ce-i stau la Îndemână, pentru apărarea criteriilor acestei vieţi : a limbei sale s t rămoşeşt i , a tradiţiilor şi a o-biceiurilor sale , a portului, cântecelor şi jocurilor, a religiei şi a lite­raturii naţ ionale.

»A nu recunoaşte aces t drept, ar însemna a proclama ca principiu războiul de ex te rminare între oameni , a da pè cel mai slab pradă celui mai puternic, a. pune pe tron tirania, a aduce pe om iarăşi la s ta rea fiarelor sălbat ice.

»Şi tocmai pentru a feri socie ta tea omenească de a semenea situaţii primejdioase, statele organizate din timpurile mai nouă, compuse din mai multe naţionalităţi , au adus legi pozitive, prin care se asigură fiecărui popor dreptul la viaţa sufletească proprie, conform însuşirilor şi dispoziţiunilor sale , moşteni te din moşi , s t rămoşi .

»Acolo, unde aces te legi se respectă , popoarele se simt fericite şi statul înaintează, cu ochii ; îndatăce însă volnicia se ridică peste legi, amenin ţând dreptul a l tora la viaţa sufletească, bunaînţelegere dintre cetăţeni dispare spre răul totali tăţ i i .

»Dar năzuinţa fiecărui popor la crearea unei culturi naţionale nu es te numai un drept, ci în ace laş i t imp es te o datorinţă.

» D a c ă este adevărat , că menirea omului pe pământ este progresul, fiind dator fiecare individ a face un pas mai departe decât părinţii s ă i , tot astfel şi meni rea popoarelor nu poate fi alta decât pro­gresul, având fiecare din ele datoria a-şi perfecţiona însuşirile sale caracter is t ice şi astfel a contribui la înaintarea obş tească a omeni-mei, sau cu a l te cuvinte: a promova cultura generală prin desăvâr­şirea culturei sale nat ionale.«

2. Nu cumva interese/e voastre cu/tura/e stau în contrazicere cu interese/e patriei? — e a doua obiecţiune. Preş . Bârseanu r e s p m d e :

«Lucrarea noas t ră pentru înaintarea culturală în senz naţional nu este o acţ iune agres ivă , ci dimpotrivă o acţiune de conservare proprie, în cel mai strict înţeles al cuvântului, iar din punct de vedere al totalităţii cetăţenilor ea nu poate fi privită decât, ca sa -

© BCUCluj

«Răvaşul» 333

lutară, având în vedere, că binele totalităţii se raz imă pe binele părţilor consti tutive.

»Lucrand pentru înaintarea culturală şi economică a poporului nostru, noi lucrăm pentru binele patriei întregi şi astfel am avea tot dreptul să aşteptăm, ca lucrarea noastră să fie preţuită după cuviinţă şi sprijinită, In loc de a fi privită cu ochi răi şi stânjinită.

»In toată acţiunea noastră culturală şi economică devisa noastră a fost şi e te: Popoare fericite in patrie fericită! — o dorinţă nu­trită adânc in piepturile noastre , a cărei înfăptuire am voi să urmeze cât de curând.»

3. Dar produs-aţi voi ceva de valoare, spre a dovedi capabili-tatea voastră? — poate să fie o altă nedumerire a oarecuiva.

La aceas ta întrebare preşedintele nostru respunde cu o reprivire asupra literaturii române ; un curs scurt, din care poate învăţa fiecare român, mai a les că a şa de puţini cunosc istoria literaturii române .

lnvoacă literatura şi ar ta poporală, şi ne dă o icoană idilică a vieţii patriarcale din evul mediu a poporului nostru, în aces t mic tablou:

»In fruntea obştei dintr'un sat sau dintr'un cătun se afla câte un bătrân mai cu vază, care potolia certele în mod patriarchal, după «obiceiul vechiu^al pământului», scris în conşt i inţa omului neprihănit de păcatele timpurilor noastre şi păstrat cu sfinţenie din neam în neam; iar căpetenie locuitorilor dintr'o vale sau dintr'un ţinut, dintr'o « ţa ră» întreagă, cum se zicea şi se mai zice şi astăzi, era câ te un cneaz sau câte un voevod, care povăţuia întreg poporul din acea parte de loc şi la caz de lipsă să punea în fruntea lui trăgându'şi paloşul din teacă şi luându'şi arcul pe umere să apere «sărăc ia şi nevoile şi neamul».

Trece apoi la literatura biser icească scrisă, de după reformaţiune pornită mai ales de^ străini, de care însă Românii au ştiut profita în folosul lor.

Face apoi resumatul istoric al şcoa/ei naţionale ardelene, în cepute pe urma unirei cu R o m a , şi z ice:

»Iar după câ tăva vreme, când vântul prevesti tor de rodire al Apu­sului Începu a pătrunde şi la noi, când R o m a şi Viena îşi deschi­seră porţile vechilor şi vest i telor lor şcoli şi pentru tinerii noştri, iată, că produse nouă literare încep a se ară ta şi în neamul des -preţuit până acum al iobagilor din Carpaţi, ştiinţa începe a-şi des -volta tainele sale şi pentru dânşii: Samuil Clain urzeşte cercetări le sale istorice şi linguistice, Gheorghe Şincai scrie Cronica sa, în care caută să destrame trecutul încâlcit al neamului nostru întreg, Petru Maior cercetează Începuturile glorioase ale Românilor , pe când Paul lorgo-

© BCUCluj

3 3 4 «Răvaşul»

viei îşi îndreaptă din nou băgarea de seamă asupra firii limbei ro­mâneş t i ; iar doctorul loan Molnár caută s ă facă cunoscută aceas tă limbă şi străinilor, dând în ace laş timp poporului său preţioase po­veţe despre păs t rarea sănătăţ i i şi despre înaintarea economică cas ­nică şi rurală.

»Şi în urma aces tor pionieri ai culturei noastre naţionale iată că se ridică o generaţ ie întreagă de tineri luminaţi şi învăpăiaţi pentru isbânda causei noastre culturale, dintre cari unii, dornici de a duce facla luminei în toate colţurile locuite de români, trec Munţii şi t rezesc la o nouă viaţă pe fraţii noştri din ţările vecine. Oheorghe Lazar deschide şcoala delà Sfântul S a v a din Bucureşti , Vasile Fabian, Bob şi Damaschin Bo j incă se aşează în iaşi. ,Ei sunt urmaţi nu peste mult de bărbaţi ca loan Maiorescu şi Aron Florian, Oavril Munteanu şi Dionisie Romano, August Treboniu Laurian şi Simeon Bărnuţ , deşteptătorul Bucovinei Aron Pumnul şi agerul istoric Papiu Ilarianu. Aceşt ia şi alţi tovarăşi de muncă ai lor au contribuit în mare parte la formarea României de azi şi au cimentat pentru tot­deauna legăturile sufleteşti între Românii din toate părţile*.

Din aceas ta reprivire trage încheierea, că resultatele aces tea ori cât de modeste ar fi dovedesc, că este spirit in noi «est Deus in nobis» — şi că poporul nostru e capabil de o cultură proprie a sa .

Apoi începe a face nişte declaraţii categorice, bărbăteşti , pline de conşt ientă şi demnitate , z icând:

»Prin urmare nu putem renunţa cu nici un preţ la urmărirea idealului nostru cultural naţional, ori câte greutăţi am avea de învins. O astfel dè renunţare ar fi indentică cu o sinucidere, care nu o poate pretinde nimeni delà noi.

Dimpotrivă aş teptăm, ca pe viitor, recunoscându-se pe deplin îndreptăţirea năzuinţelor noastre , să ni-se lase libere toate căile, ce conduc la înfăptuirea idealului nostru: pe terenul bisericesc, al învăţă­mântului, social şi economic, ca astfel să-i putem da patriei nostre mult iubite aceea , ce am fi in s tare să-i dăm în urma însuşirilor noastre etnice.

Şi aceas ta nu ca o concesiune, nu ca o pomană, ci ca un drept e lementar , care nu i-se poate denega nici unui popor.

Orice ne-ar aduce însă viitorul, datoria noastră este, să nu lăsăm neîntrebuinţat nici un mijloc şi să nu pierdem nefolosit nici un mo­ment pentru a ne apropia tot mai mult de ţinta, pe care o urmărim.

Asociaţ ia noastră ne oferă în aceas tă privinţă cel mai larg teren de activi tate.

© BCUCluj

« R ă v a ş u l » 3 3 5

Să ne dăm mână cu mână, şi grupându-ne sub falnicul ei stindard, să ducem mai departe, cu puteri unite şi fără nici o şovăire, nobila luptă pentru susţinerea şi desvo/tarea culturii noastre naţionalei

De vom eşi biruitori, vom avea mul ţămirea de a fi făcut să triumfe cea mai dreaptă cauză din lume; de vom cădea, vom avea mângâierea, că n'am trădat aspiraţiunile părinţilor, moşilor şi s t ră­moşilor noştri, şi că nu ne-am acoperit de ruşine în faţa generaţi i lor viitoare.

»Deckt o viaţă moartă, mai bine o moarte viel« Aceasta declaraţie — precum şi frumoasele espuneri au fost adese

acoperite de aplause însufleţite, şi toată disposiţia s'a ridicat la înălţimi solemne.

S a l u t u r i f ră ţeş t i şi C o n f e r e n ţ ă .

La discursul preşedintelui respunde d-1 Dr. Teodor Minai), şeful Românilor din Dej şi jur, care salută »Asociat iunea« şi apreţiază binecuvântatele ei lucrări.

D-1 Dr. Ştefan Ç. Pop, advocat în Arad, salută adunarea în numele »Asociatiunei« arădane, şi relevează, în perfectă a rmonie cu antevorbitorul şl cu preşedintele, că cei mai de frunte bărbaţi ai noştri, Episcopi şi Metropoliţi, comiţi supremi şi septemviri , au fost în temeie­torii acestor societăţi culturale, cari le avem azi, ca dovadă despre nisuinţele noastre loiale cu l tu r a l e .—Ambe le au fost primite cu căldură.

După alegerea obicinuitelor comisiuni, făcute cu unanimita te , la propunerea advocatului Dr. Clemente Barbul , s'au presentat 2 pro­puneri, ce au întrat în terminul legal. Una cere o şcoa lă agronomică pentru ţărani, alta o enciclopedie poporală, amândoue ara tă preocupări pentru ţerănimea noastră, talpa neamului; s'au predat comisiunei prime. A urmat apoi, conform programului, conferenţă protopopului Dr. E. Dăianu, noul membru corespondent al secţiunei istorice. Con­ferenţiarul a fost poftit la tribună, şi ocupând loc lângă preşedintele adunării, ş i -a cetit conferenţă, pe cari noi o dăm în întregime.

Apreciarea nu suntem competenţi s ă i-o facem noi, dar ca nişte cronicari fideli, înregistrăm, ca documente, aprecierile ziarelor!

»Gazeta Transilvanie* scr ie : »Urmeazä valoroasa conferenţă a d-lui Dr. E. Dăianu, protopop al Clujului . . . Conferenţiarul a fost viu aplaudat, iar preşedintele i-a esprimat călduroase mulţumiri, (nr. 1 9 6 ) .

» . . . părintele protopop Dr. E . Dăianu a ţinut o prea frumoasă prelegere despre viaţa şi faptele baronului V. L. Popp . . . Conferen­ţiarul ne-a arătat în cuvinte pline de via ţă cum aces t bărbat , fiu de

© BCUCluj

3 3 6 «Răvaşul»

preot, s'a înălţat prin munca şi înţelepciunea s a din putere proprie până la t reapta înnaltă de preşedinte al doilea al Curiei, când a fost a les şi preşedinte al »Asociat iunei*. (Nr. 1 9 9 de Dumineca) .

»Tribuna« z ice: «Protopopul Clujului, d-1 Dr. Elie Dăianu, îşi c i teşte apoi conferenţa interesantă şi instructivă despre baronul Vas. L. Popp . . . Conferenţa părintelui Dăianu a fost ascultată cu atenţia cuvenită memoriei unui bărbat meri tuos. Preşedintele A. Bârseanu tă lmăceş te conferenţiarului mulţumirile asistenţei pentru interesantele comunicăr i* .

»Drape/u/« (nr. 97 ) zice: »Ca ultim punct din programul adunării prime urmează o frumoasă conferenţa a d-lui Dr. E. Dăianu despre Bar . V. L. Popp, care In liniaminte pline de viaţa ne arată momente mişcă toare din biografia baronului Popp, vedem cum şi-a urmat studiile, dedicându-se teologiei, cum apoi . . . e tc .

»E o lucrare meri tuoasă ce ne-a presentat d-1 Dr. Dăianu şi a fost răsplătit cu aplause şi felicitäri«.

* * * Şedinţa a doua ascultând rapoartele comisiunilor a luat hotărârile

de cuviinţă. De remarca t raportul d-lui Dr. loan Rati i, prof. în Blaj asupra activităţii comitetului, care a durat aproape o oară. Adunarea era prea solemnă, ca să fie potrivită pentru critică, cu toate aces tea d-1 Dr. Victor Onişor, adv. în Bistr i ţa , a găsi t tonul potrivit a face câ teva bune observări critice, pe caré preşedintele le-a primit cu mulţămită. D-1 Dr. Onişor a dovedit, că mai sunt la noi oameni, cari u rmăresc cu atenţiune mersul lucrurilor, şi mai a les pe terenul cultural ,— deşi aceş t ia sunt cei mai puţini. Mulţimea merge, neorientată, condusă de devise ce- i - se aruncă de alţii şi nu caută a-şi da bine seamă de ele

Solemn a fost însă mai a les un moment al şedinţii a doua; acela când s'a proclamat membru onorar, omul care face onoare neamului r omânesc : Vasile Stroascu, marele Mecenas al culturii noastre. Apl tusele nu mai voiau să înceteze, ci eară şi eară isbucniau. Dacă a reportat c ineva aplause în Dej a fost desigur V. St roescu .

Producţiunea teatrală de Duminecă seara a fost bună; dar piesa din urmă, a treia, putea binişor lipsi. A doua »Iertfa«, care se dăduse şi în Reghin, ne-a ară ta t pe d-1 Banuţiu, dar nu mai avea pârtia din Reghin. încolo diletanţii din Dej meri tă toată lauda.

T o t a şa şi concertanţi i , de a doua zi, între cari s'au remarcat câ te -va ta lente . —

Spre a nu scăpa nimic din vedere amintesc şi producţiunea poporală din sala »Uranus« unde corul din Năsăud, care a représentât arta aces tor părţi, a cânta t cântări potrivite pentru popor, ear conferenţiarul

© BCUCluj

«Răvaşul» 337

economic A. Cosciuc, a ţânut prelegere practică pe înţelesul tuturor. Mult au plăcut ţăranilor, în urmă, proiecţiunile c inematograf ice , foarte multe şi feliurite, şi ser ioase, şi glumeţe. C r o n i c a r u l .

CRONICA Pentru noua biserică din Cluj au mai binevoit a mai trimite :

703 . Anton Báliban, preot, a tr imis colecta credincioşilor din Băseş t i , şi anume delà: Oavrilă Pop Ioachim 1 cor. George S ă b ă u 2 cor. Ştefan Iluţ 2 c. Andrei Pop Văs . 1 c. Amália Pop 1 c. loan Chira 2 c. Soţ ia lui Mitru Pop G. 1 c. Sim. Mărieş 1 c. loan Pop Pint. 1 c. Lazar Mureşan 3 0 fil. Const . Fă rcaş 40 fil. Luca Gros 20 fil. Văd. l. Flore Pop 2 0 fil. soţ ia lui Ion Maries 4 0 fil. Vas. Meteşan 30 fil. Vas . Marinca 20 fil. Const . Popa Andrei 30 fil. soţia Iui Mitru Pop Alexiu 8 0 fii. soţ ia lui Fiore Pop G. 20 fii. soţia Iui Şandru Pop V. G. 40 fii. Ştef. Marinca N. 3 0 fii. S t . Marinca J . 30 fii. — laolaltă . . . .

704 . Simion Jucan , sergent la honvezi, Cluj 705 . Dna Sidonia Docan n. Popp, Cluj . . . . 706 . Vas. Borgovan, preot, colecta credincioşilor din Şinteu 707. Dna Maria A. Niculéscu, preuteasă, Tuş tea 7 0 8 . Ştefan Buşi ta , preot, col. cred. din Ciceu-M 7 0 9 . Un credincios din Feiurd 710. Const. Jurcan , controlor la postă, Cluj 7 1 1 . Dr. Simion Pop, advocat, Cluj 712 . Floare Lung n. Tăuţan, din Fen . - săsesc 713 . Ana Sel icean, Cluj-Mănăştur

hăieşti

Tota l Cor

1 6 3 0 10 — 2 0 -14-50

5 — 1 6 —

2 ' — 5-—

3 0 - — 4 — 1-—

123-80 Dumnezeu să le răsplă tească tuturor! — în pro topopia tu l Clujului doue biserici noue s'au ridicat în

vara aceas ta , în Thiurea şi Chintău, şi doue şcoli noue: în Şomte l ec şi Topa-Sâncraiu . In 9 Oct. a. c. se va face sfinţirea şcoalei din Şomte lec , unde tot atunci se va ţinea şi adunarea învăţătorilor.

— Cape lan I. la Cluj a fost numit Dr. loan Coltor, tinèrul preot care şi-a făcut studiile în Roma . In 11 Sept . a fost Introdus cu so ­lemnitate în biserică.

. — B i s e r i c ă r o m â n e a s c ă în B u d a p e s t a . Românii gr.-or. din B u ­dapesta, constituiţi în parochie au pornit acţiune pentru a-şi zidi o bi-

© BCUCluj

3 3 8 «Răvaşu l»

serică corespunzătoare în capitala Ungariei . L o c zice că le-ar da oraşul gratuit ; şi fără de aceea le-ar mai trebui 2 5 0 — 3 0 0 mii cor. In scopul aces ta Dl Iosif Gali, membru în casa magnaţ i lor a oferit 20 ,000 cor. iar Consistorul din Arad 2 5 0 0 cor. — Aşa mai înţălegem şi noi; aşa în Budapesta curând se va face biserică românească . Pe când pentru biserica din Cluj afară de fericitul Havaşi , de-abia s'au găsi t câţ iva care să dee câte 1 0 0 0 cor.! Şi la Cluj numai pe Ioc a trebuit să dee b ise­rica aproape 8 0 , 0 0 0 cor.! Măcar şi Clujul e pentru noi un centru tot a ş a de important, dacă nu mai mult, ca Budapes ta .

— Doue biserici noue au fost sfinţite în ziua adunării generale a «Asocia ţ iunei»: Cea din Hodac, prin Însuşi Esc . S a Metropolitul Mihályi şi cea din Agriş, prin delegatul său, canonicul Dr. Vas. Suciu. '

— Mulţămltă. Curatoratul bisericei gr.-cat. din Topa-Sâncra i aduce pe aceas ta cale deosebită mulţămită institutului «Economul» din Cluj, pentru ajutoriul de 3 0 0 coroane dat într'u acoperirea speselor la edificarea şcolii celei noue. Acest ajutor a căzut pentru şcoala noastră aşa de bine precum cade ploaia răcori toare vara, după un timp tare sece tos .

De ar avea mulţi imitatori, câte şcoli şi-ar păst ra caracterul ro­mânesc şi c reş t inesc ; aces t institut, e unul dintre ace lea , cari dă mai mult pentru scopuri culturale.

Pr imească , respectuoasele mulţămite şi pe aceas ta cale institutul «Economul» .

Topa -Sânc ra i Ia 1 Septemvrie 1 9 1 0 .

loan Bochiş Samul I Murăşan paroch. curator-primar.

— Hymen. Valentin Drăganu, cassarul «Economului» s'a cununat cu Dşoara Melánia Moldovan, din Cluj. Felicitări le noastre.

— La masa studenţilor din Cluj, administrată de direcţiunea »Economului« au fost primiţi pë semestrul I. 16 universitari. Ear la internatul »Pet ran« , îngrijit de comitetul »Asociat iunei« din Cluj, au fost primiţi, tot gratuit, 15 studenţi. Fireşte că cererile au fost de 3 — 4 ori mai multe. Idea unui mare internat pentru universitari în Cluj, se impune tot mai mult.

— Necroloage. f Alesandru Bozintan, fost profesor şi paroch gr.-cat. în Nădlac, a încetat din viaţă în anul 6 8 al vârstei sale.

— f Maria Poynar, soţia advocatului N. Zigre, din Oradea-mare, a reposât după lungi suferinţe şi a fost înmormânta tă în 18 Sept. a. c.

— / /sa/7 Precup, notar pensionat, a reposât în Piatra în anul 80- lea . A fost tatăl harnicului profesor G . Precup, din Bla j , şi al preotului din Re-brişoara, administratorul vicariatului din Năsăud. — Dzeu să-i odihnească! © BCUCluj

Răvaşu l» 3 3 9

Cărţi Reviste — Ziare.

Antialcoolul. Es te titlul revistei oficiale a «Ligei naţ ionale» de temperanţă din Bucureşti . După cât ştim dincoace la noi revista aceasta , ca şi altele, nu prea este cunoscută . Nu pentrucă nu i-am simţi lipsa ci pur şi simplu pentrucă la noi nu se in teresează lumea de astfel de chestii, pe cari le crede — chimerice . Dar aceas t a nu este o boală specific t ransi lvăneană, ci specific r omânească , deoarece mişcarea antialcoolistă la noi n'a putut prinde aproape nici acum ră­dăcini trainice. In alte ţări de mult s'au înfiinţat asociaţ i i , ai căror membrii nu numai că nu consumă de loc beuturi alcoolice ci mai luptă şi împotriva lor, iar pe nefericiţii căzuţi în aceas ta pat imă cearcă să-i conducă la vechea matcă făcând din ei oameni buni şi folositori societăţii. O astfel de societate a luat fiinţă în New-Jork în anul 1 8 5 2 numindu-sô «Ordinul Bunilor Templ ier i» cu devisa «Credinţă Nădejde Iubire». Mişcarea aceas ta s'a lăţit iute în toate ţările Europei, numai noi Românii am r ămas mai pe urmă. — Abia după 53 de ani! (ca să vedem toilete Chantecler şi pe la noi ne-au trebuit vre-o 2 săptămâni delà ivirea lor în Paris) .

tn 1 9 0 5 se înfiinţează de vre-o câţ iva Germani în Bucureşti s e c ­ţiunea numitului ord supt numele «Carmen Sy lva» . L a un an apoi 1906 se înfiinţează prima secţie « R o m â n e a s c ă » apoi pe rând «Mun­tenia» «Iubirea frăţească» şi «Plăeş i i» . Logile aces te apoi fac propagandă prin reviste şi ziare, ţin şedinţe publice aproape în fiecare Duminecă, scot broşuri de ştiinţă, şi literatură (se pot cere delà Domnul Qh. Sterba, calea Şerban Vodă 6 6 ) .

Mişcarea antialcoolică la noi este una dintre chestiile cele mai arzătoare a tâ t din punct de vedere fizic cât şi moral şi politic. O prelegere poporală ant ialcoolică cu producţiuni face mai mult decât zece articole fulminante dintr'un ziar, pentru cari ar trebui să suferim 10 ani. L a o adevăra tă educaţie a poporului gândesc că numai aşa o vom putea-o ajunge, dacă luptându-ne înpotriva şi a altor rele, vom lupta mai cu s eamă înpotriva alcoolismului, ca înpotriva celui mai mare duşman al sănătăţi i fizice şi morale .

Şi revenind la revista despre care începusem a vorbi, ca să ne fie între soţii noştri de luptă, accentuăm că pentru un preţ băgatei de 3 lei căpătăm 12 numere, cari ne pun în curent cu mişcarea antialcoolică din toate ţările, apoi ne dă articoli foarte instructivi pentru noi şi potriviţi pentru prelegeri poporale. © BCUCluj

3 4 0 «Răvaşul»

Deasemenea să pot procura broşurila ce le scoate « L i g a naţională« de temperan ţă» cari sunt scrise de celebrităţile curentului antialcoolist, Nrii cari au apărut până acum sunt:

1. Ordinul bunilor Templieri de A Forel preţul 2 5 fileri. 2. Reforma societăţii prin abţ inerea delà beuturi alcoholice de

A. Forel preţul 10 fileri. 3. Chest iunea alcoolismului de Bunge preţul 25 bani. 4. Icoane din popor de G. Asmussen preţul 2 5 fileri. — Am aflat de lipsă aces te date şi constatări deoarece ziarele noastre,

consumate şi ele exclusiv de politică nu le dau cuvenita atenţiune. S ă nu ne l ipsească dar, mai cu s eamă preoţilor şi învăţătorilor

nici o carte , nici o revis tă , din cari am putea scoate ceva pentru des­făşurarea nouei lupte. S ă fim mai activi, în toate cele şi toţi: advocaţi, medici, preoţi, şi învăţători fiecare să fie un vrednic ostaş , fiecare să fie pătruns de dorul luminării şi înaintării neamului nostru.

— Doftor de c a s a . Doctorul Vasile Bianu, medic primar al spi­talului din Buzeu, a scos o carte de mare valoare, un mare magazin de cunoştinţe igienice şi doftoriceşti. Titlul cărţii, mai lung şi mai cuprinzător, ne a ra tă cuprinsul bogat al acestuj op, care este fără, seamăn în l i teratura românească . Iată titlul în t reg:

«Doctorul de casă sau Dicţionarul sănătăţii, împodobit cu 3 1 5 chipuri şi vorbind despre structura şi funcţiunile organului omului, me­dicina uzuală şi de urgenţă, tot felul de boale, accidente, otrăviri, asfixii, epidemii, contagiuni, microbi, nevroze, ipnotism, medicamente, plante medicinale, pansanente , igiena generală , a l imente şi beuturi, locuinţe, îmbrăcăminte , igiena preventivă, igiena etăţi lor şi profesiunilor, igiena curativă, igiena simţurilor, igiena oraşelor şi satelor, ape minerale, idroterapie, băi, electr ici tate, exerciţ i i , g imnast ică etc. de Dr. Vasile Bianu, medic primar al spitalului I. C. Brăt ianu din Buzău, comandor al Ordinului «Coroana Românie i» , medic-maior în rezervă. Buzău-Imprimeria Al. Georgescu , fondată la an. 1 8 7 3 — 1 9 1 0 .

F o r m a t 4° pagini 8 0 8 . Preţul 14 cor. Acest «Doc tor de c a s ă » — la care dorim a reveni încă, socotim

că n'ar trebui să l ipsească din nici o casă , care are pretenţia a se conduce igienic şi vrea să prevină prea multe cheltuieli la farmacie.

De altfel Drul Bianu, spune la Prefaţă, că nu intenţionează, că «aces t dicţionar să înlocuiască pe adevăratul doctor în căutarea boa-lelor, ci numai să-1 supl inească în lipsă şi să-i completeze instrucţiunile date de multeori în g r a b ă » .

Recomandăm cu căldură aceas ta carte, pe care o poate avea franco ori cine, trimiţând autorului, la Buzeu, preţul de 14 coroane.

© BCUCluj

Anul VIII. Cluj, 1 9 1 0 . August

RĂVAŞUL E d i t o r şi r e d a c t j r r a s p . | A d r e s a i C l u j , J ó k a i u . 6 . î n t e m e i e t o r u l r e v i s t e i :

Petru P. Ba riţiu j

A b o n a m e n t u l pe 1 a n . 1 0 c o r , » pe o j u m ă t a t e de a n 5 c o r . Dr. E. Dălanu.

BANUL -sos-

A dat Domnul taleri zestre şi cunune pe la nunţi, Iar la sfintele icoane lefţi împărăteşt i în sa lbă , Şi a pus să i s'aprindă vârfurile delà munţi, Sturul, Rusca şi Voineagul, Brusturul şi Piatra-Albă.

Ş i -a venit de prin coclauri toată daco- românimea , Mugur-Mic din Ba ia -Mare , Albută din Albuleşti, Senes lav din Sărăr ie şi Ion Iui B a d e a Nimea, Toţi bătrânii ce ţin minte vremile împărăteşt i .

Iar el prinsul de durere, Domn cu oas tea sfărâmată Şi părinte fără fiică, gând şi suflet turburat, El, statura îşi înalţă, scutură din cap odată Şi cu ochi privind departe, le vorbeş te respicat :

«Mări, Domni, cinstiţi şi vrednici, fraţi întru Mântuitorul, «Nouă ne-a venit veleatul şi ni-i gândul să p lecăm: «To t Românul cu nevoia , toată pasărea cu dorul; «Noi ne ducem după fată, s'o găsim şi s'o 'ngropâm.

«Dacă-om întâlni pe Unguri, vom că ta Domnia-Noast ră «Să- i cinstim cum se cuvine solilor dintr'o solie. «Iar de-ar fi să fie ceasul, unii din Cinst i rea-Voastră « S ă mai meargă într 'acolo, — am avea de bucurie.

S e ridică de prin jilţuri toţi bătrânii Cneji de sate , Dau sprincenele în lături, îşi prind bărbile în brâe Şi tuşind de bătrâneţe, se pornesc pe la Cneja te Şi-ş i şterg ochii cu basmale tămâia te cu t ămâe .

* * © BCUCluj

2 6 2 «Răvaşul»

* * * Şi de mersul înainte Al a tâ tor ginte arii, De prin funduri de morminte S e ridic legionarii :

Vin din peşteră de munte Zmei din vremi de odinioară, Uriaşi cu frunţi cărunte Şi cu spada subsuoară.

Vifor, hotărît şi rece, Mână oas tea lui ca spuza, Dar l-ajunge şi-1 întrece Steiu din Sarmizegetuza.

Vine Deciu, şi Bârhală , Şi Longinu, şi Meţianul, Căpitani de 'nvălmăşeală Şi eroi porniţi cu anul.

Iuniu Quintu vine sprinten, Şuerând din colţul gurii, Dar lovindu-se de-un pinten, Face semn unei centurii:

S e avântă într 'o spată Două rânduri câte două, Ce doboară, dintr 'odată, Unul, nouă sute nouă.

Quintu şi-a 'nălţat statura Şi se uită cum cad Hunii; Cărnuri rup unii cu gura Sau pământul muşcă unii.

Arme, cai şi buturi rupte, Urlete şi gust de sânge, Ochi aprinşi şi feţe subte, T o t se darmă, tot se frânge.

(Din poemul «Mir i ţa») ,

Iar din farmecul de visuri De sub genele poemii, Ies voinicii de prin scrisuri Şi s t răbat prin pânza vremii

Legioanelor bătrâne Le iau locul laolaltă Bacii toţi de pe la s tâne Şi Judeţii delà baltă.

Murgii, Farcaş şi Brăt i lă , Senes lav şi Baldovinul Rup din Nemeşi fără milă Şi le iau în glumă chinul.

îşi răzbună de cu vreme Pentru vremuri vii toare: Cu-i i-e milă, dă şi geme ; Cui nu-i e, dă şi nu-1 doare.

Şi deasupra, peste toate, Ghioaga Domnului strujeşte, Face goluri roate-roate Şi tot merge şi tot creşte ,

Până ce morman de ţeste 1 s 'aşează sub picioare, Peste care îşi înfige Ghioga lui omorâtoare .

Fug pedestru, fug călării, Fug Boemii şi Secuii, Ies din graniţele ţării Şi se 'mprăşt ie ca puii.

Domnul şi-a 'nălţat statură... «Ura!» strigă de odată, Iar pe Olt răsună «Ura!» Apa lui înseninată .

Duiliu Zamflrescu.

© BCUCluj

«Ravasul« 2 6 3

BISERICĂ ŞI ROMÂNISMUL de Iustin Volbură.

Mănăstiri slobode au rămas destule, mănăst i r i mai mici «cari nu au de-ocamdată o însămnăta te pentru viaţa culturală şi re l ig ioasă», apoi mănăstir i le mari, întemeiate de Domnii cei vechi, şi multe din timpurile mai noue. Acestea încă au fost cutropite de străini şi pe lângă aceea au început «nişte obiceiuri rele, carele nu sunt de toc­meala sfintei Pravi le». Mihaiu Viteazul se vede silit să ia în sinodul delà laşi măsuri aspre de îndreptare. Egumenii vor fi aleşi de sobor şi nu vor putea fi de aci încolo «oameni străini din alte ţări fără nici o milă la sfânta ca să» . în mănăst i re toate le hotăreş te soborul în frunte cu egumenul şi «nimeni din boiari, sau vlădică, sau episcop, sau fieştecine din dregători să n'aibă voie a lua cu bani auverice din m ă ­năstire, nici a pune egumeni, nici a scoa te» 6 9 ) .

Măsurile aces tea rămân fără urmări şi nu aduc nici un folos pe cum n'a adus nici puternica răscoală îndreptată împotriva elementului grecesc din Muntenia şi căreia i-a căzut jertfă învăţatul Ieroteiu de Monembasia ( 1 6 1 8 ) . Cu numirea ca Domn alui Gavril Movilă, patimile părură a se potoli şi un Radu Mihnea, un Alesandru Coconul, apoi chiar un Alexandru lliaş, întors în stăpânirea din care fusese a lungat cu ruşine, în sfârşit Leon Vodă T o m ş i a — un Român cu totul grecizat având de soţie o levantină de lege or todoxă, Doamna Victoria, care a dăruit o î rumoasă icoană îmbrăcată în argint mănăst irei de maice «Vi -forâta» de lângă Târgoviş te — veniră cu obicinuitul alaiu de greci, pe cari îi vor fi aşeza t şi pe la mănăstir i , c a egumeni» 6 0 ) .

La Argeş petrecea în timpurile aces tea un grec Antonie, un altul la Tânganul , la Snagov era egumen în 1 6 2 5 grecul Haralambie, iar cu trei ani mai târziu Partenie, numit pe viaţă, — mai înainte fusese e-piscop de Prespa — ; în anul următor aflăm la mănăs t i rea Dealului tot ca egumen un alt grec «vlădica Macar ie« 6 1 ) .

O nouă răscoală condusă de Mateiu Aga din Brâncoveni , viitorul Domn Mateiu Basarab , era chemată să pună stavilă cucerirei greceşt i . Leon Vodă stringe «toată ţara, boiari mari şi mici, şi roşii, şi mazilii şi toţi slujitorii», ca să cerceteze cauzele «unor obiceiuri re le» , cari — spune decretul domnesc — nimenilea nu le-au mai putut obicni văzând,

" ) «Istoria bisericei române» I., 216—17. '") Ibidem pag. 279. «) Ibidem pp. 254 şl 279.

17* © BCUCluj

2 6 4 «Răvaşu l»

cä sunt de mare paguba ţării. Sfatul consta tă — aflatu-s'au şi s'au adevărat — că toate nevoile şi sărăc ia ţării vin delà Grecii străini, c a d «ames t ecă domniiie şi vând ţara fără milă şi o precupesc pe c a ­rnete asuprite». Aceştia sir icä toate lucrurile bune şi adaogă legi rele. Domnul face legătură şi ju rământ mare şi scoate pe Grecii străini din ţară «ca pe nişte nepretini ţarii f i i n d » 0 2 ) .

Lucrurile nu se schimbă nici sub Mateiu Bas3rab , care câşt igase tronul cu ajutorul psrtidei naţionale. în fruntea mănăstirilor aflăm şi acum egumeni greci. Pe Meletie Macedoneanul, fost călugăr la Atos, îl numeşte egumen la Govora ; la Câmpulung era egumen un alt grec M e l c h i s e d e c 6 3 ) . Din hrisovul lui Mateiu Basa rab din 1 6 3 9 cunoaştem în parte mijloacele, de cari se foloseau călugării greci, ca să poată lua în s tăpânire mănăst ir i le slobode ale ţării «Călugării străini au supus, mai multe mănăstiri, ca metoace dajnice altor mănăstiri din Ţara grecească şi de/a sfânta goră, făcându-le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului. Drept aceea — în­cheie documentul — , noi Mateiu Voevod am tocmit, cum acelea sfinte lavre domneşti , care le-au închinat acei Domni şi vlădici străini pentru mită şi fără voia nimului şi anume (urmează numele a 23 mănăstiri din celea mai frumoase ale Ţări i munteneşt i ) să fie pace de călugări străini şi să aibă a fi pe s eama ţării cum au fost de v e a c » 6 1 ) . Ultima în­cercare ser ioasă de-a scoa te elementul grecesc din ţară se face pe timpul Iui Radu Leon ( 1 6 6 4 — 6 9 ) , fiul lui Leon Tomşia , care silit de mişcări le primejdioase îndreptate împotriva lui şi a Grecilor, de cari era încunjurat, şi conduse de familia puternică a Cantacuzinilor, dă în 1 6 6 9 un decret pentru alungarea Grecilor din ţară. L a început ni-se vorbeşte şi aici de fărădelegile străinilor, «cari vând în tot ceasul pe boiarii ţării la Domnia mes cu pâri pe cap». Domnul face jurământ, ca şi părintele său, pe sfânta Evanghel ie cu mare afurisenie înaintea metropolitului Teodosie , a episcopului de Râmnic , Serafim şi alui Gri-gorie, episcopul Buzăului şi scoate pe Grecii străini J in ţară şi tocmeşte şi alte lucruri buné. «Mănăst i r i le neinchinate vor avea egumen român «după obiceiul şi tocmea la lor, iar om străin grec să nu fie nimenilea voinic a pune nici a le închina sâ fie metoaşe altor mănăst ir i». La bi­serica curţii pe viitor nu se vor mai suferi călugării greci, cari «n'au fost nici odată ţârii şi domniei mele de folos, ci tot de pagubă şi stri-

6 a ) «Magazinul istoric» I., 122- 25. " ) lorga op citat I., 297, " ) Xenopol «Istoria Româniloi» VII., 3—4.

© BCUCluj

«Răvaşul» 2 6 5

căciune, ca nişte oameni răi şi fără frica lui Dumnezeu» ci vor fi popi mireni români precum au fost în vremile v e r h i 6 5 ) .

Hotărârile lui Radu Leon rămân numai pe Hârtie. Un curent puternic, care avea rădăcini în împrejurările politice şi sociale ale t im­pului nu putea fi sdrobit de litera moartă a unui hrisov domnesc, iar simţul naţional al clerului românesc sfios şi fără învăţătură şi al boie­rimii era pe-un grad de desvoltare prea inferior, ca s ă poată elimina din corpul neamului elementele străine şi destructive. D i p ă câ teva stăpâniri scurte tronul Munteniei e ocupat de Şerban Cantacuzino ( 1 6 7 8 — 1 6 8 8 ) , ocrotitor darnic al clerului şi învăţaţilor greci din toate colţurile Răsăritului, de Constandin Brâncoveanul , a cărui ospitalitate atrase în Bucureşti o mulţime de archierei din toată întinderea lurnii ortodoxe. Urmează apoi epoca fanariotă. De-o curăţire a ţării de greci nu mai putea fi vorbă.

Tot aşa s tăteau lucrurile şi în Moldova, unde înrâurirea g recească se dovedi mult mai t r a i n i c ă M ) . Miron Barnovschi opreşte călugării străini de-a sta Ia o mănăst i re mai mult de trei zile, afară de cazul, când dau «zapis delà sine cumcă n'a mai lipsi, ci acolo va şedea până la moar te» 8 T ) . Vasile Lupu, din contră, a luat măsuri, ca în toate mă­năstirile celé mari să se primegscă călugări greci, cari să înveţe pe fii boierilor l imba şi ştiinţa grecâ şi tot t i dispune, ca, în onoarea b i -sericei patriarchale, în biserica catedrală îtitr'o s trană să se cânte gre­ceşte în cealal tă r o m â n e ş t e 6 8 ) . K â : c o a i e îndreptate contra grecismului n'au avut urmări trainice nici îu Moldova, încât contele D'Hauterive putea scrie la 1787 — după cum am văzut mai sus — că «mănăs t i ­rile din Moldova sunt pline de străini şi mai nici una nu are în fruntea ei un Moldovean « 6 9 ) .

Pe lângă cutropirea grecească în mă rost ir i le româneşt i mai s tăpânia o destrăbălare extraordinară. încă pe timpul lui Mihaiu Viteazul «au început sfintele mănăst i r ruţ.te obiceiuri rele, cari nu sunt de tocmeala sfintei pravili». încercări de a reforma temeinic viaţa monachală face Miron Barnovschi . Din reformele aces tea vedem, că preacuvioşii pă­rinţi din mănăstiri îşi aveau averea lor privată, purtau negoţ şi dădeau bani pe camătă , petreceau timpul afară din mănăst i re , primiau între păreţii sfintelor locaşuri — nefiind destule mănăstir i de călugăriţe ---şi câte-o maică şi tot în cuprinsul mănăstirei petreceau şi alte persoane

" ) «Magazinul Istoric» I., 131—35. ••) Iorga «Ist. bis.» I., 314. " ) Iorga «Studii şi documente» VI., 414 nr. 1596. «8) D. Cantemir o. cit. p. 170. •») «Memoriu despre starea Moldovei» p. 155.

© BCUCluj

2 6 6 «Răvaşul»

mai puţin « m a i c e » . T o a t e aces t ea pe viitor vo fi o p r i t e 7 0 ) . Reformele rămân literă moar tă «obiceiul vechiu şi interesele înrădăcinate dove-dindu-se mai puternice decât toată bunăvoinţa cărturarilor şi dătăto­rilor de canoane» " ) . Un misionar catolic de!a sfârşitul veacului al XVH-lea ne spune, că în Ţa ra românească toate mănăstiri le călugări 'or au ţigani proprii, ale căror mueri, bătrâne şi tinere, mări tate şi fete, umblă liber prin mănăst i re , fac pâne, ferb bucate şi mătură casele 7 2 ) . T o t în timpul aces ta aflăm călugări cercând să câşt ige averi cu docu­mente false, cu nişte meşteşuguri d i a v o l e ş t i » 7 S ) . Decădinţa şi lipsa simţului de demnitate era şi mai mare, mai a les în Moldova, în urma răsboaieior purtate aci la sfârşitul veacului al XVll - lea şi începutul celui următor, cari au at ins şi mănăst i r i le şi în decursul cărora s'au văzut egumeni jăfuind sfintele locaşuri în rând cu cătanele p o l o n e 7 4 ) . Constandin Mavrocordat , un reformator cu pricepere al clerului din Moldova, dă la 1 7 4 2 porunci aspre contra călugărilor, cari părăsesc mănăstir i le . «Călugării trăitori pe la case le lor, au prisacari , au văcari, nu suferim, să fie, că nu se cade«.... Datoria călugărilor ieste biserica a păzi iar nu vacile sau stupii sau v i i l e » 7 5 ) . Nu ne mirăm deci de a-firmaţiile lui Uhlein, care ne spune, că egumenii şi călugării nu se bu­cură dé vază cum s'ar crede, pentrucă viaţa lor nu e atât de esemplară ca să-şi poată câş t iga veneraţ ia poporului; sunt oameni de cel mai rău soiu, încât pentru o familie boierească ar fi mare ruşine dacă un membru al èi s'ar călugări 7 6 ) , sau când Barbu D. Ştirbei, viitorul voevod al Ţării româneşt i , scrie în raportul său general din 1 8 3 4 : «Halal de mă­năstirea, în care mai găseşt i o candelă aprinsă înaintea a l t a ru lu i» 7 7 ) .

">) Pentru reformele lui Miron cf. Iorga «Ist. bis. I., 266 squ. ») Ibidem 2Tl, " ) «Magazinul istoric» V., 56—7-" ) Iorga o. cit. I., 271—2. " ) Ibidem II., 7 5 - 6 şi 8 0 - 8 1 . '»} «Studii şi documente» VI., p. 282 nr. 537 şi 548 şi pag. 283 nr. 544. " ) Dobrescu o. cit. Anexe nr. 93 pag 202. «Andertens seynd die Calugeri

und lgumani in dem Land nicht in dem Ansehen, als man sich wohl einbilden mag, dann ihr Lebenswandl nicht so exemplarisch, dass selbe hierdurch bey dem Volk eine grosse Veneration sich zuziehen sollen, seynd auch dieselbe lauter Leuth von schlechtesten Extraction und thäte sich ein Bojar oder Bojerones für eine Schand ausdeuten, wann eines von seinen Kindern und Freuden ein Monich wurde».

" ) Iorga Viaţa şi domnia lui Barbu Dimitrie Stirbeiu. «Analele academiei române» seria II., tom XXVII. pag. 333 cf. pentru starea mănăstirei şi «Starea de lucruri din Moldova şi Valachia» pe la anii 1828 până la 1843 de C. A. Kuch în «Convorbiri lit» XXV. 396 squ.

© BCUCluj

Răvaşul»

In publicul nostru e Înrădăcinată convingerea, că mănăst i r i le au fost tn trecut centre puternice culturale, din cari lumina se revarsă în valuri mari binefăcătoare asupra neamului resfirat «delà Nistru pân la T i sa» . Cercând insă să ne dăm seamă de act ivi tatea lor, vedem, că aureola de glorie se des t ramă şi dispare, ca cea ţa dimineţii a lungată de razele soarelui. In loc de muncă culturală spornică şi febrilă, care să lase urme adânci în desvol tarea conştiinţei noastre naţ ionale; în loc de idealism creşt inesc, curat şi înălţător, aflăm întunerecul şi ignoranţa cea mai înspăimântătoare. Mişcări mari de reforme îndrăsneţe, avânturi cuceritoare şi dătătoare de viaţă n'au pornit — n'au putut porni — nici odată din mănăstir i le româneşt i fiind cultura li terară şi ştiinţifică a călugărimei în înţălesul cel mai strict al cuvântului: nulă. Aflăm, e adevărat, şi câ teva escepţi i ; aces tea sè pierd însă aproape fără urmă în mediul nenorocit, de care erau încunjurate şi pe care nu l-au putut birul.

Personalul mănăstir i lor consta din oameni simpli, cari se ocupau cu câşt igarea celor necesare traiului. «In mănăstir i le româneşt i — s c r i e Cantemir 7 8 ) — fraţii şie-şi ară, şie-şi s amănă şi îşi seceră ; ei trebue să-şi facă toa te ; şi în oarele libere delà funcţiunile spirituali se ocupă cu lu­cruri de mână, pe cari le prescrie egumenul ; cultivă viile, agrii, g r ă ­dinile şi strâng fructele aces tora în folosul mănăs t i re i» . De altcum nu­mărul călugărilor era foarte restrâns. In Oltenia d. p. mănăst i r i le ce lea mai mari, în cari puteau trăi câte 5 0 — 6 0 de călugări, abia cuprindeau cinci — şeasă sau în caşul cel mai bun zece 7 9 ) .

Referitor la cultura aces tora aflăm date importante în documentele publicate de d. Dobrescu. Călugării sunt oameni simpli din c lasa de jos a poporului; celea necesare pentru traiu şi-le câş t igă din lucrul manilor. Din averea mănăstirei primesc puţin, aproape nimic. Sunt foarte mărginiţi şi ignoranţi, se ocupă mai mult cu economia, decât cu mântuirea sufletului. Nu ştiu ceti nici liturghia, din care, fiind scr isă slavoneşte şi greceşte , nu pricep nimic. în biserici nu se predică nici odată şi omul de rând nu ştie din cultul divin, decât poveşti ridicole delà călugări. «Chiar şi călugării din mănăst ir i , — s c r i e Fr. Schwanz v. Springfels — nu ştiu alta, cei mai mulţi, decât puţin greceşte , iar cine vorbeşte, câ t de rău şi latineşte trece de adevărat monstrum erudi-t i o n i s » 8 0 ) . Consilierul cameral Haan ne dă într'un raport lung a m ă -

" ) O. cit. pag. 1 6 2 - 6 3 . " ) Cf. rapoartele oficianţilor nemţi, cu deosebire ale lui N. de Porta la

Dobrescu o. cit. Anexe nr. 64 şi 71. •°) Hurmuzachi «Documente» IX. pag. 636.

© BCUCluj

2 6 8 «Răvaşu l»

nunte interesante referitor la traiul zilnic al călugărilor din mănăstirile aminti te. Dupăce călugării s'au sculat dimineaţa, zice Haan, ci tesc cam o jumăta t e de oară în biserică, apoi umblă încoace şi încolo până vine v remea mesei delà prânz, carè e rea şi puţină. După masa merg şi dorm câ teva ceasuri , fie flămânzi, fie sătui. Cătră seara iarăşi fac slujba în biser ică o jumăta te de oară. Nici unul din ei nu lucrează nimic şi rabdă mai de grabă foamea decât lucrul. Şi este destul dacă au câţiva ţigani, ca să le care apă, lemne şi alte lucruri t rebuincioase. Aceasta este tot ceeace fac aceşti călugări, pentru Dumnezeu şi pentru aproa­pele, în cursul anului întreg.

Cum vedem viaţa că lugărească era mai mult un fel de trândăvie cucernică. D. N. Dobrescu, din cartea căruia scot informaţiile acestea, ne asigură, că în cea mai mare parte faptele rămân aşa după cum ne-au fost înfăţişate de raportul din c h e s t i u n e 8 1 ) . Aceas ta era starea culturală a mănăstir i lor din Oltenia, cea mai «luminată parte * Ţârii româneş t i» , în jurul scaunului vlădi.cesc al Râmnicului, care avea o veche tradiţie literară încă de pe timpul iui Antim lvireanul. Ce va fi fost în ce lea la l t e? . . .

In epoca de care ne ocupăm, neamul nostru trece prin prefaceri mari . L a început legăturile cu universităţile polone îndreaptă cugetarea pe drumuri necunoscute până atunci şi operele lui Grigore ureche şi Miron Costin formează o epocă importantă în evoluţia spiritului public r omânesc : iar mai târziu venire» în atingere cu ideile mari, cu curentele puternice, cari frământau viaţa popoarelor din Apusul luminat, a avut o influinţâ uriaşă asupra societăţii din cele două principate. O partici­pare a mănăstir i lor ia munca aceas ta de primenire am căuta-o zadarnic.

Pe la mijlocul veacului al XVl l - l ea lumina culturii se aprinde pe-o clipă Ia Bistri ţa, unde Moxal ie traduce la îndemnul Iui Teofil, episcopul Râmnicului, iar mai târziu metropolitul Ţârei româneşt i , cronograful cu­noscut, care a r ă m a s fără influinţă printre cărturarii timpului, şi Pravila, tipărită în 1 6 4 0 Ia Govora , care încă n'a putut aduce nici un folos. «Pravi la era pentru judecată , pentru judecata preoţilor mai ales, şi ea nu poate fi întrebuinţată altfel decât de ierarchi, cărora în cele mai multe caşuri textul slavon nu li era neînţeles. Ea rămâne deci mai mult, ça o lucrare făcută pentru faimă şi ca o curiositate l i t e r a r ă 8 2 ) . T o t Ia Govora apare în 1 6 4 2 o Evanghel ie învăţătoare tradusă din ru­seşte de Egumenul Silvestru. «Cazania lui Silvestru n'are decât o toarte

»>) O. cit. pag. 32. " ) Iorga «1st. lit. religioase» pag. 141. Pentru cronograf ibidem pag. 182

şi urm.

© BCUCluj

« R ă v a ş u » 2 6 9

slabă însemnăta te literară. . . E o traducere cuvânt după cuvânt, grea dc urmai it. fără ritm, fără mişcare şi mlădiere, lucrarea unui om, care socotea, că pèntru a traduce din ruseşte în româneş te nu se cere decât să ş t i j cineva ruseşte şi româneşte 8 S ) . In acelaşi an apare o altă c a ­zanie, învăţături peste toate zilele, ia Câmpulung. Tă lmăc i r ea e făcută de grecul Melchisedec, egumenul mănăst irei Adormirei Maicii Domnului (Uspcnia). Tipografia e mutată apoi la mănăs t i rea Dealului unde apare la 1644 , cu îngrijirea grecului Meletie Macedoneanul , o nouă ediţie a Cazaniei tipărită în 1 6 4 2 la Govora . Cu vre-o 20 de ani mai târziu aflăm un alt călugăr cu oare care cultură: Antonie din Moldaviţa, care a însoţit pe Gheorghe Ştefan în lunga pribegire prin Germania , Svedia şi Livonia. Cu toa te că ştia latineşte şi s lavoneş te act ivi tatea lui e foarte ne însămnată : a copiat pe sama Domnului său Răspunsurile lui Varlaam şi a tradus Psalt irea. Traducerea fiind păstrată în manuscr is n'a putut avea asupra contemporanilor nici o in f lu in ţă 8 4 ) . L a Snagov se vede un timp influinţă lui Antim Ivireanul, viitorul metropolit al Munteniei, străin cu învăţătură, care ne-a ştiut iubi l imba şi neamul. In tipografia Snagovului apar in decurs de şase ani ( 1 6 9 7 — 1 7 0 2 ) vre-o cinci citiţi româneşti şi aproape de două ori pe a tâ tea străine In curund mănăst i rea aceas ta încă decade pierzându-şi tipografia şi devenind în­chisoare de stat, unde se ţineau boierii din opoziţie, cu pâne şi cu apă, în l an ţu r i 8 5 ) . Urme de activitate culturală mai intensivă aflăm la m ă ­năstirea Bisericsni . Celea mai muite producte literare scrise şi tă lmăci te aci sunt însă slavoneşti şi «ara tă , că Bisericanii au fost ultimul adăpost al culturii vechi bisericeşti în acea iimbă ( s lavonă)» 8 f l ) . Puţină lumină licări o clipă şi la Putna, pe care lacob Stamat i , retras din scaunul metropolitan, o restaurează şi cearcă să dea vieţii călugărilor trăitori între zidurile ei o altă direcţie. Aci a petrecut şi muncit mult timp Vartolomeiu Măzăreanu, care a dat o mulţime de traduceri din ruseşte şi greceşte şi a scris admirabilul panegiric, o apoteoză fără páreche în literatura noastră veche, alui Ştefan cel Mare 8 7 ) .

Cu műit inai puternic şi mai rodnic a fost curentul de reformă a călugărului rus Paisie Veliciovschi, care prigonit de Poloni fuge în Chiev de unde trecu în curând în Moldova apoi în Ţa ra românească a ş e -

8 3 ) Ibidem pag- 155. 8«) Iorga o. cit. 165—66. 8 S ) Acelaşi «Ist. lit.» seci. XVIII-lea I, 434 nota 2. 8«) «Ist. bis. rom. II., 92. 8 ' ) Asupra mişcării călugărilor din Putna vezi Iorga «1st. bis.» II., 161 şi

urm. Pentru Măzăreanu cf. I., 535 şi urm. Panegericul a fost reprodus acum în urmă de d. Iorga în «Cuvântări de înmormântare şi pomenire» Vălenii de Munte 1909.

© BCUCluj

2 7 0 «Răvaşul»

zându-se la Poiana-Mărului . Aci petrece trei ani învăţând româneşte . Merge apoi la Atos reîntorcându-se mai târziu, încunjurat de elevi a-derenţi ai reformelor sale, în Moldova, şi după petreceri îndelungate la mănăst ir i le Dragomirna (peste zece ani) şi Secul (trei ani şi noue luni) se aşează, în sfârşit, la Neamţu, unde rămâne până la moarte (15 No­vembre 1 7 9 4 ) . Paisie a lăsat un număr mare de elevi, cari desvoaltă o activitate literară relativ destul de bogată şi prin cari curentul să ­nătos de reformare străbate şi în celelalte mănăstir i . Activitatea călu­gărilor crescuţi în spiritul maestrului rus n'are pentru viaţa noastră naţională o însemnăta te deosebită marginindu-sè aproape numai la traducerea şi copiarea cărţilor bisericeşti şi ascet ice . «Nu de aci — zice lorga — putea să vie aceea lumină, de care aveam noi nevoie pentru a căpăta conşti inţă despre noi şi a ne ridica din u m i l i n ţ ă » 8 8 ) . Ear în alt loc: «O istorie l i terară cuviincioasă nu va anal isa bucoavne, nu va scoate str igăte naive de admiraţie înaintea traducătorilor de a-caftiste, molitvelnice, octoichuri, triode, ca tavas iere şi penticostare, cărţi de cea mai mare utilitate sufletească, fără îndoială, dar care n'au a face cu sufletul românesc din sèclul al XVIII-Iea şi cu cugetarea şi simţirea acelor, gari l'au représentât mai b i n e » 8 9 ) .

Abia trec câ teva decenii şi avântul introdus de Paisie scade şi odată cu el decad şi mănăstir i le , cufundându-se în vechea ignoranţă şi trândăvie, încât Kuch putea scrie: călugării, cari t răiesc în mănăstiri sunt numai nişte oameni din c lasa de j o s , cari fiind rău îmbrăcaţi şi rău hrăniţi se apucă de tot soiul de meserii pentru a-şi crea o stare mai b u n ă 9 0 ) , ear cei cu patină învăţătură cutrierau oraşele şi satele trăind ca dascăli particulari pe la familiile cu s tare .

Acesta e rolul mănăstir i lor în desvol tarea culturală a neamului.

»8) «1st. lit.» seci. XVlll-lea II., 398. Asupra lui Paisie ibidem 340 sign, şi «Ist. bis.» 11„ 183 -201, 2 3 4 - 2 4 1 .

8 9 ) «1st. lit.» seci. XVIII-Iea I., 3 - 4 . 9°) «Convorbiri literare» XXV., 397.

© BCUCluj

«Răvaşul» 271

V.

R o l u l c l e r u l u i î n a l t .

Întreagă act ivi tatea li terară b iser icească mai de s amă porneşte In epora, de care ne ocupăm, din jurul scaunelor arhiereşti . Despre act i­vitatea aceas ta a clerului înalt şi despre însămnăta tea ei pentru des-voltarea noastră culturală s'a scris foarte mult. Unii i-au atribuit un rol estraordinar încărcându-o de laude esagera te şi neîndreptăţite, iar alţii — cei drept puţini, de-a căror bunăcredinţă nu ne îndoim — nu-i dau nici o importanţă sau una foarte mică. Din parte-mi cred, că şi aci Veritas in medio.

Scaunele arhiereşti încă au trebuit să s imtă mult timp influinţa elementului, care a infectat întreagă viaţa publică din ţările româneşt i . Dintre metropoliţii, cari au s tat delà 1 6 0 5 — 1 8 1 9 în fruntea bisericei din Muntenia, jumăta te au fost greci : Luca de Cipru ( 1 6 0 5 — 1 6 2 9 ) , Dionisie de Atos ( 1 6 7 2 de primăvara până toamna) , Mitrofan de Nisa ( 1 7 1 6 — 1 7 2 0 ) , Neofit Cretanul ( 1 7 3 8 — 1 7 5 4 ) , Fi laret Michalilzi ( 1 7 5 4 — 1760) , Filaret II. ( 1792 ) , fost delà 1 7 8 0 — 1 7 9 2 episcopul Râmnicului, Dosofteiu Filitis ( 1 7 9 3 — 1 8 1 0 ) , Ignatie Grecul ( 1 8 1 0 — 1 8 1 2 ) şi Nectarie ( 1 8 1 2 — 1 8 1 9 ) , fost delà 1 7 9 2 — 1 8 1 2 episcop de Râmnic .

Biserica Moldovei a fost în privinţa aceas ta mai norocoasă . Cel dintâiu grec, care a stat în fruntea ei a fost Nechifor ( 1 7 3 9 sau 4 0 — 1750) . Scaunul metropolitan 1-a căpătat «cu a c e a s t ă tocmea lă , ca după dânsul altul străin să nu mai fie, apucându-se el, că va a lege pe urma lui pe unul din episcopii pământului, să-1 aşeze la scaunul metropoliei , ca să nu strămute obiceiul ţări i». L a bătrâneţe slăbind din fire a voit să-şi calce cuvântul «fiind îndemnat de oamenii săi i-au supus ca să ia o sumă de bani delà unul din străini, grec , carele se cerca cu mare sumă de bani să încapă la metropolie» ! ) . Constandin Racovi ţă îl de ­pune chemând în locul lui pe lacob I. ( 1 7 5 0 — 1 7 6 0 ) . In 1 7 5 2 se ţine sobor, la care iau parte episcopii ţării si câţ iva egumeni delà mănăs t i ­rile mai mari. S e iau măsuri, ca pe viitor hierarchia ţării să fie scuti tă de influinţa străină. «Hotărîm şi legăm ca fieşte când, a tâ t în vremile

' ) Uricariul II. 236—37 cf. şi Iorga: Ist, bis. II. 88 sign.

© BCUCluj

2 7 2 «Răvaşul»

cele ce vom trăi noi, cât şi In cele viitoare a urmaşilor noştri . . . din pământeni să se a leagă metropoHt sau episcop. Iară străin niciodată să nu se pr imească, nici să mai între altul străin Ia păstoria v r eunu i scaun cu mijlocire de bani sau măcar şi fără bani sau măcar cu prie­tini să-şi i sprăvească împotriva pravilei şi obiceiului pământului» *).

Lui Gavril Cailimachi ( 1 7 6 0 — 1 7 8 6 ) în fruntea bisericei Moldovei era să-i urmeze grecul Iacob, egumenul mănăstirei Barnovschi . Boerii protes tează atâ t la Domn, cât şi la înalta Poartă , provocându-se la ho­tărârile soborului din 1 7 5 2 . Metropolit e a les astfel Leon Oheuca ( 1 7 8 6 — 1 7 8 8 ) , un fecior de boier cu creştere a leasă, iar Iacob câştigă cu bani mulţi episcopia Romanului, pe care o păstoreşte numai din Februarie până în Octomvrie 1 7 8 6 , timp foarte scurt însă tocmai de-ajuns, ca grecul s-o ru inele cu totul, încât după moar tea lui nu voia nime să-i ia locul. Delà străinii aceşt ia , fără înţelegere pentru inte­resele noastre superiore, cultura românească nu putea aştepta mult.

Alăturea de ei se perândează lung, serii de archierei pământeni fără cultură, fără însufleţire, fără pricepere şi dragoste de muncă, pe urma cărora n-a r ămas nimic. Ce însămnăta te au în evoluţia spiritului public românesc metropoliţii, cari au păstorit biserica Moldovei delà fuga lui Dosofteiu până la Iacob I. ( 1 7 5 0 - - 6 0 ) timp de peste 80 de a n i ? Teodos ie s tă în fruntea bisericei moldovene numai trei ani ( 1 6 7 4 — 767) . Sub S a v a clerul naţional a junge într'o decădir ţă uriaşă L a 1 7 0 0 sau 1 7 0 2 e ales amărâtul — espresia e a d. Iorga — M i s a i l , fost ( 1 6 8 6 — 1 7 0 0 — 1 ) episcop de Roman. Urmaşul său Gedeon de Agapia ( 1 7 0 8 — 2 3 ) lasă metropolia încărcată de datorii, pe cari abia le poate plăti Gheorghe de Neamţ, întemeietorul unei tipografii româno-slavone. Antonie ( 1 7 3 0 — 3 9 ) după o păstorire neînsămnată de nouă ani fuge cu Muscalii şi ajunge metropoHt de Biolograd şi Oboian, iar locul îl ia grecul Nechifor 3 ) . Dintre episcopi se distinge prin învăţătura sa Pahomie de Roman ( 1 7 0 6 — 1 4 ) . care a stat în necontenită atingere cu Ruşii şi «aduse la Roman cărţile s lavone, pe cari şi-Ie câşt igă in timpul petrecerei sale peste Nistru şi dădu limbei slavone vechile ei drepturi, pe cari a trebuit să vie Constandm Mavrocordat pentru a le smulge, strămutând cu el dm Ţara românească datina cărţilor de slujbă în româneşte» *).

In Muntenia lucrurile stau mai bine. Metropoliţii cu învăţătură sau, dacă le-a lipsit, cu dragoste faţă de ea, au fost mai număroşi;

•) Uricariul II. 238. ' ) Pentru toate acestea cf. Istoria bisericei româneşti a d. Iorga. *) O. cit. II. 95.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 2 7 3

metropolis , cari, mulţi, au făcut, cât au ştiut şi au putut, şi delà cari porneau îndemnuri folositoare.

Istoria bisericei româneşt i are câ teva figuri mari, luminoase, cari vor trăi vecinie în conşti inţă cucernică a urmaşilor. Astfel sunt Antim Ivireanul, Damaschin, Chesarie, Iosif de Argeş în Muntenia; Varlaam Dosofteiu, lacob Stamati şi Veniamin Costachi în Moldova. Activitatea desvoltată de aceşt ia încă e foarte modestă . Nu-i o act ivi tate inten­sivă, care să cuprindă viaţa neamului în toi complexul desfuşui arii sale, activitate sguduitoare, care croieşte drumuri noue şi fascinează masse le largi răpindu-le în vârtegiul luptei pentru ideal. Idei mari, vederi largi vom căuta zadarnic Ia archierei români . Rostul lor — a celor mai de frunte — se mărgineşte Ia traducerea şi t ipărirea cărţilor sfinte de slujbă bisericească în româneşte , minimul datorinţelor archiereşti . Din cercul aces ta s t râmt nu s'au ştiut smulge nici odată, încât nici chiar o literatură ştienţifică teologică nu s'a putut desvoiht în l imba română, şi când sc purtau luptele mari contra catolicilor şi protestanţi lor , lup­tătorii erau clerici greci aşezaţi în principate, fiind clerul românesc străin de chestiunile acestea , pentru înţelegerea cărora se recerea o cultură superioară. Mai mult n'a făcut nici Antim Ivireanul, nici D a ­maschin, nici Chesarie, nici cei doi moldoveni Varlaam şi Dosofteiu, şi nici vlădicii calvinizaţi din Ardeal. Escepţ ie face Veniamin Costachi , cel mai strălucit archiereu, pe care 1-a avut biserica or todoxă din prin­cipate, şi contemporanul său din Muntenia, Dionisie Lupu, om cu cu­noştinţe bogate, care şi-a răscumpărat multele păcate — a fost ca om politic « inconsecvent şi uşurat ic» şi «a recurs la tot felul de subter­fugii, de intrigi, de minciuni şi de înjosiri faţă cu Ruşii pentru a-şi păstra şi recăpăta mai târziu Scaunul episcopal, pe care nu-1 dobândi după ce-1 pierdu-se cu dreptate» — «prin curajul şi iubirea cu care a întreprins reforma clerului şi réforma şcoalelor, cu care a luat în manile sale causa punficärii morale şi redeşteptării n a ţ i o n a l e » 8 ) .

Activitatea clerului românesc , a şa modes tă cum a fost îşi are — per accidens — însămnăta tea sa incontestabilă pentru desvol tarea cul-turei noastre naţionale. Cărţile bisericeşti fiind în veacurile trecute sin­gurele tipărituri româneşti şi s t răbătând în toate colţurile pământului locuit de români au fost cel mai puternic e lement al unificării limbei literare, de caré ne folosim astăzi. Cărţile aces tea nu erau scrise nu-

•) Iorga: 1st. lit. seci. XVIIl-lea II., 379. Pentru Veniamin Costachi vezi şi broşura aceluiaşi: Viaţa şi faptele metropolitului Veniamin Costachi. (Biblioteca populară a «Minervei»).

© BCUCluj

2 7 4 «Răvaşul»

mai pentru Moldoveni sau Munteni, ci pentru Românii de pretutindeni pentru «toate ţările şi ţinuturile ce vorbesc în limba românească», ducând astfel pe aripile scrisului nu numai înţălepciunea sănină şi sfântă a învăţătuiei dumnezeieşti , ci şi conşti inţa că suntem un neam, unul singur şi nedespă ţ i t 8 ) . Atât.

VI.

Starea preoţime! de rând.

In capitolul precedent am vorbit, în t reacăt , despre cultura preo-ţimei de rând din principate. Am citat cuvintele d. Iorga, din cari am văzut, că preot se putea face oricine cu banii trebuitori pentru a c ă ­păta actul de numire (singhelia). De obiceiu însă preoţia să moştenea. Candidatul trebuia să a ibă şi puţină învăţătură, pe care o câştiga delà tatăl său, dacă era preot şi el, sau întră în vre-o mănăst i re unde în­văţa cetitul, scrisul, cântări le şi unele molitve mai obicinuite pe de rost. L a sa te erau o mulţ ime de preoţi, cari aveau preoţia numai în legătură cu fiscul şi cari nu întrau poate niciodată în biserică neprice-pându-se ce să facă a c o l o 7 ) . Am citat apoi cuvintele lui Mateiu al Mirelor, care ne descrie ignoranţa îngrozitoare a preoţimei de rând: preoţii nu ştiu să boteze pe copii nici s ă l i turghisească rugăciunile lui Dumnezeu, de cununie şi maslu , când aud se minunează şi pe celelalte ta ine mai nu le ştiu nici de n u m e 8 ) .

Poporul era astfel osândit să fie condus de oameni ignoranţi, cărora le lipseau şi ce lea mai e lementare cunoştinţe, cari nu se deo­sebeau de ţăran, decât prin pletele şi barba lor lungă. Deci orbi: con­ducători ai orbilor. Rostul lor se mărginea la slujba biser icească, din care nu puteau înţelege de multeori nimic find scrisă s lavoneşte . Din partea clerului înalt, a archiereilor, cari ar fi fost în primul rând che­maţi să ia măsuri de îndreptare, să-şi c rească o preoţime conştie, cultă,

•) Cf. şi clasicele caracterizări din 1st. lit. seci. XVIII-lea I. 438 şi din 1st. bis. II. 117.

') Ist. bis. I. 2 7 3 - 5 . 8 ) Paplu. Tesaur de mon. istorice I. 370—1.

© BCUCluj

« R ă v a ş u l » 2 7 5

destoinică, însufleţită şi cu dragoste de muncă, nu porneşte nici o miş­care în direcţia aceas ta . In lungul şir de tipărituri bisericeşti româ­neşti abia aflăm două-trei scrise anume pentru luminarea preoţimei de rând. Metropolitul Munteniei, Ştefan ( 1 6 4 8 — 5 3 ) , văzând «a tâ ta neştiinţă a bogaţi preoţi ai ţării . . . şi văzând iară cum au creştinii ţării imputare, şi preoţii mai vârtos de cătră hulnicii de lege, cum pentru gros imea şi grubia nu ştiu slugi tainele sfintei biserici şi strigă toţi totdeauna, că deistvuesc rău şi nesebuit şi zic, că am uitat cinurile, socotealele , obră-şirile, chipurile, nemeririle şi toate rânduialile şi tipicurile sfintelor ta ine» scrie cartea Mysterio sau Sacrament (Târgoviş te 1 6 5 1 ) cu sfaturi şi în­văţături româneşt i , nu cum a fost până acum s lavoneşte «care le nu le putea şti cinstiţii şi cuceriţii preoţi pentru nesabuiala l o r » 9 ) . O altă carte cu acelaşi cuprins, scrisă pentru preoţime e învăţătura de şapte taine, apărută în 1701 la Buzău, cu cheltuiala metropolitulu Teodos i e . To t pentru luminarea preoţimei e scrisă şi învăţătura bisericească alui Antim lvireanul (Târgoviş te 1 7 1 0 ) , retipărită în Bucureşti la 1741 şi 1774 . Prefaţa aces te ia încă e foarte interesantă, pentrucă ne arată în cuvinte dureroase, isvorâte din inima unui archiereu cu dragoste faţă de turma încredinţată conducerii sale, s tarea decăzută a preoţimei, care era departe de-a fi lumina lumii şi sarea pământului. «Intre celelalte scârbe ce am de mă rănesc la inimă, iaste aceas ta cea mai grea de mă întristez şi m ă mâhnesc mai mult, că văz între preoţi mai a tâ ta prostie, atâta neînvăţătură şi a tâ ta nedumireală, cât cunosc, că nu puteţi face vre-un ajutor sau vre-un folos t icălosei turme» l 0 ) . în Capete de poruncă apărută cu patru ani mai târziu — o altă ediţie e din 1 7 7 5 (Bucureşti) — acelaşi metropolit îşi îndeamnă preoţimea să ce tească cu socotinţă acea cărţulie de învăţătură biser icească , ce s'a tipărit la leatul delà Hs 1 7 1 0 . . . şi să plinească şi cu fapta celea scrise într 'ânsa, că apoi de nu vor face se vor p e d e p s i n ) . In decursul veacului al XVil l- lea apar o mulţime de cărţi scrise pentru luminarea preoţilor. Aproape toate cuprind învăţături despre adminis t rarea sfintelor taine Astfel: învăţat; ira despre şapte taine a l u i Damaschin, episcopul R â m n i ­cului, apărută la 1 7 2 4 — o carte cu acelaşi titlu apare în laşi la 1 7 3 2 , alta în 1 7 4 2 —, Taina sf. Botez (Târgoviş te 1 7 2 5 ) , învăţătura biseri­cească (Râmnic 1 7 4 6 ) şi Preoţia, apărută cu trei ani mai târziu, lot acolo, Adunarea celor şapte taine (Iaşi 1 7 5 1 ) , învăţătură despre /spo­vedanie (Bucureşti (?) 1 7 6 4 ) — despre spovedanie e vorba şi în Pra-

») Bianu—Hodoş Bibliografie 1. 181—2. 1 0 ) Ibldea I. 549. ») Ibidem 1. 493.

© BCUCluj

2 7 6 «Răvaşu l»

viiioara tipărită în 1781 în Bucureşti cu cheltuiala metropolitului Gri-gorie, pe când cea apărută cu trei ani mai târziu in laşi cuprinde tainele toate, Adunarea de multe învăţături a metropolitului lacob 1. al Moldovei (Iaşi 1 7 5 7 ) are un caracter mai general .

Tipăriturile aces tea nu prodiic aproape nici o schimbare iu -ân.<i preoţimei. Viaţa unei clase de oameni n:i poată f; reformată de slova recé şi ; oartă, ci de spiritul vio, care se misek, v e d e , încălzeşte lu­minează, spirit, p e care nu-I aveau capii bisericei româneşt i or todoxe. Din datele răsleţe, cari le avem despre s tarea preoţimei din celea două principate, ne putem face o idee clară despre cultura şi activitatea, pe care era în stare să o desvoalte. Fiind clerul scutit de bir, foarte mulţi cercau să se facă diaconi sau preoţi şi dacă episcopii ţării nu voiau să-i hi rotonească, t receau Dunărea şi erau sfinţiţi pentru o mică sumă de bani, fără considerare la pregătirea lor, de episcopii din im­periul t u r c e s c 1 2 ) . T o a t ă învăţătura preoţilor — scrie Fr. Swarz v. Springfels — nu stă în al ta decât a şti ceti şi scrie puţin şi anume cu slove româneşt i în limba slavonă, din care adesea ba mai totdeauna nu înţeleg nimic u ) . Acelaşi lucru ni-1 spune cu 60 de ani mai târziu D'Hauterive în descrierea citată (p. 1 5 3 ) : nu se cère delà preoţi decât s ă ştie ceti sau cel puţin să zică pe de rost rugăciunile şi să cânte cu glas tare.

Consta tăm Mavrocordat a fost primul, care a cercat prin reformele sale să scoată preoţ imea Moldovei din întunerecul în care se sbătea neputincioasă şi inconştie. L a 1 7 4 2 porunceşte ca preoţii să meargă la episcopie şi în decurs de 40 de zile să înveţe celea necesare slujbei duhovniceşti . Candidaţii înainte de hirotonire vor fi examinaţ i şi ar-chireu numai dacă-i va afla vrednic îi va putea hirotoni. în acelaş an îl vedem scriind episcopului de Roman să ispitească cu deadinsul pe cei cari cèr hirotonirea, apoi să-i trimită la Curte, ca în 1 0 — 2 0 de zile « s ă vedem şi noi şi să le ridicăm birul şi după ce-i vom ridica de bir îi vom trimite la Sfinţia Ta , de le vei da d a r u l 1 1 ) . Preoţimea din Iaşi trebuia să se adune în biserica Curţii unde un preot «învăţat în carte g recească şi românească se suia pe amvon şi le cetea după cum se cade a şti f ieştecare preot orânduiala bisericei şi a botezului ş i -a i spovedan ie i 1 6 ) . A orânduit apoi preoţi învăţaţi să cerceteze satele

" ) N. de Porta în raportul trimis la 1726 consiliului belie din Viena. Do-brescu o. cit. anexe nr, 71, pag. 188.

" ) Hurmuzachi: Documente XI, 636. " ) Studii şi documente VI, 293 nr. 590. »*) Litopiseţele ţării Moldovei ed. I. tom. III, 219,

© BCUCluj

«Răvaşu l» 2 7 7

şi să vadă ce fel de cetanie se face în b i s e r i c i 1 6 ) . T o t în 1 7 4 2 scrie ziotaşilor şi episcopului de Roman să caute «preoţii şi diaconii ce nu ştiu carte şi nu sunt vredniciţi slujbei bisericeşti pentru prostia şi ne­ştiinţa învăţăturei, liturghie nu slujesc şi pe unii ca ace ia pe toţi sá-i puneţi la bir» 1 7 ) . L a care nu putem scrie — zice lenache Coga l -niceanui — ce frică t răgea bieţii preoţi că se apuca ia bă t râne ţe să înveţe carte ] 8 ) .

Chiar presupunând, că ordinaţiunile lui Constantin Mavrocordat au fost duse în îndeplinire până în cele mai mici amănunte , cultura ro­mânească nici în cazul aces ta nu putea aş tepta mult delà preoţ imea de rând. Cunoştinţa lui azbuche şi a cântări lor bisericeşti , cunoşt inţă superficială câşt igată în 40 de zile nu-1 face pe n imenea factor cultural.

Reformele lui Constantin Mavrocordat sunt întregite de Grigorie Alexandru Ghică, care ia în 1 7 6 4 măsuri aspre, ca pe viitor să nu se mai facă preoţi fără număr şi să se observe porunca lui Mavrocordat , ca înainte de hirotonire candidaţii să fie examinaţ i . — Cu doi ani mai târziu orândueşte protopopi destoinici, cari să cerceteze preoţii şi b i se ­ricile şi să îndrepteze toate, câte vor fi de î n d r e p t a t 1 9 ) . Contribuţia clerului o ridică la patru galblni şi pentru ca să dea preoţilor un im­bold puternic spre învăţătură, pe cei învăţaţi şi mintoşi îi scuteş te de b i r ! 0 ) . Preoţ imea rămâne însă în vechea ignoranţă. Abia în j u m ă t a t e a primă a veacului trecut se întemeiază celea dintâi seminarii , în cari păstorilor sufleteşti ai poporului li-se dă o creş tere mai a l easă , care nici pe departe nu se poate a s ă m â n a cu pregătirea clerului din alte ţări. Şi de aceea rolul preoţimei de rând în viaţa neamului — vorbesc de preoţimea din România — e, chiar şi în zilele noastre , foarte m i c

" ) Ibidem 198. " ) Studii şi documente VI. 279 nr. 524 şi 283 nr. 544. I S ) Letopiseţe III. 198, *») Ist. bis. II. 158—9. *>) 1st. lit. seci. XVIII. 1. 453 şi nota 1.

18 © BCUCluj

278 «Răvaşul»

VII.

C h e s t i u n i m ă r u n t e .

Bisericei or todoxe i-se atribue un rol important în desvoltarea artei noas t re naţionale. Lucrul pare la prima privire foarte natural, dacă ne gândim, că singurnle monumente de artă In stil mare, cari ne-au r ămas din trecutul vijelios, sunt multele biserici şi mănăstiri împrăşt ia te pe toată întinderea celor două principate. Arta noastră veche are caracter biser icesc însă exis t in ţa şi desvoltarea ei nu se da-toreşte representanţi lor b i s e r i c e i S 1 ) ci evlaviei şi dărniciei voevozilor şi boierilor. Monumente de artă de origine curat biser icească, a căror întemeietori sunt clerici, avem foarte puţine. Macarie episcopul de R o ­man ( 1 5 3 1 — 1 5 5 8 ) , autorul cronicei, întemeiază mănăst i rea Raşca , iar un urmaş de-al său, Nicanor, zideşte cătră sfârşitul aceluiaşi veac mă­năstirea, astăzi ruinată, din deal delà Agapia. L a începutul veacului următor Atanasie Crimea, fost şi el episcop de Roman şi în două rânduri metropolit al Moldovei, în temeiază frumoasa mănăs t i re Dragomirna. Delà călugării din Cernica avem mănăs t i rea Paserea . Petru Rareş reînoieşte Voroneţul la sfatul metropolitului Grigorie, şi tot la îndemnul lui se pare a fi zidit şi Pobrata, res taurată mai târziu de Dosofteiti de Roman ( 1 6 5 9 — 7 1 ) . Gheorghe Movilă alt episcop de Roman şi în vre-o două rânduri metropolit, întemeiază împreună cu fraţii săi, voevozii Eremie şi Simion, mănăs t i rea Sucevi ţa . Iacob I. al Moldovei îşi je r t ­feşte tot pentru res taurarea Putnei. Lui i-se datoreşte probabil, şi res­taurarea vechei biserici delà Rădăuţi. Delà prelaţii din Muntenia ne-au r ă m a s numai câ teva bisericuţe fără însâmnăta te .

M e ş t e r i i — a r t i ş t i i — e r a u cu deosebire Saş i din Ardeal. Alexandru cel Bun s'a folosit de maeştrii din Gal i ţ ia ; Ştefan cel Mare şi Petru Rareş aveau maistori ardeleni. Aceia au lucrat, ca zidari şi zugravi — şi la Argeşul lui Neagoie Basa rab , pe când biserica de marmoră delà Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, a fost zidită de Veneţieni «sau de acei ucenici ai lor din Balcani , în fruntea cărora s tăteau chiar Ragu-

1 ! ) Când vorbim despre rolul bisericei în desvoltarea unui neam înţelegem participarea representanţilor aceleia (cälugärime şi preoţime de mir) la munca dd înălţare culturală şi politică a neamului respectiv.

© BCUCluj

«Răvaşul» 2 7 9

s â n i i » 2 a ) . Vasile Lupu s'a folosit pentru clădirile sale de Armeni . E foarte probabil, că mănăstir i le vechi de cultură ale Moldovei adăpost iau în chiliuţele lor şi câte-un călugăr, care şt ia zugrăvi. Acestora Ie atribue d. îorga zugrăviala multor locaşuri sfinte întemeiate de Petru Rares 2 S ) .

La atâta se reduce tot ce-au făcut representanţi i bisericei pentru desvoltarea artei noastre bisericeşti .

în alte ţări instrucţia publică a fost până în veacuri le ult ime în mâna bisericei. Biser ica a întemeiat scoale , le-a susţinut şi le susţine, în multe locuri până în ziua de azi. Ce-a făcut biser ica or todoxă ro ­mână din principate? Nimic, până târziu în veacul al XVll I - Iea şi şi atunci la porunca stăpânilor lumeşti. Constantin Mavrocordat ia în 1741 măsuri, ca metropolitul, episcopii şi mănăstir i le să ţ ină dascăli pentru copii şi să întemeieze şcoli la « sa t e mar i» (târguri), în cari să se înveţe «ruga şi credinţa», cetitul şi scrisul 2 *) Grigorie Ghică su­pune preoţimea din nou la dajdie de un galben, «cari bani să-i stringă sfinţia sa părintele metropolitul, ca să plă tească lefile dascăl i lor». Fiind şcoli puţine, la fiecare episcopie se va aşeza câ te-o şcoa lă de învă ţă ­tura copiilor. Dascălii se vor plăti din banii preoţilor. «Iară sfiinţiile sale episcopii să facă neconteni ta cercetare şcolilor 2 B ) . Măsurile lui Grigorie Ghică sunt întregite de Alexandru loan Mavrocordat prin hri­sovul din 2 0 Iunie 1 7 8 5 . Episcopii sunt datori să aibă dascăli şi şcoli pe cheltuiala lor pentru 20 de ucenici săraci şi «fără putinţă». Venitele şcolilor, din cari să plătesc dascălii şi se susţin şcolarii săraci se iau din dajdia cea rânduită preoţilor şi diaconilor, câte patru lei noi într'un an de tot preotul i d i a c o n u l » 2 8 . In Muntenia încă aflăm, cătră sfârşitul veacului ai XVIII- lea câ teva şcoli de rumânie la Râmnicu -Să ra t , la Focşani, la mănăst i rea Motru, la Cerneţi . Cheltuelile le suportau, cum se vede dintr'un ordin domnesc din 1 7 9 7 , episcopii şi m ă n ă s t i r i l e " ) .

Biserica aducea jertfele aces tea pe altarul culturei naţionale, când èra silită de puterea lumească. Din iniţiativă proprie, din însufleţire şi idealism n-a jertfit nimic. Are deci dreptate Kuch, care a fost în pri­mele decenii ale veacului trecut mult t imp consulul Prusiei în Moldova,

" ) Iorga: Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc. Bucureşti, 1906, pag. 30.

î s ) Ibidem pag, 34. ») Uricariul IV. 400 squ. cf. Ist. bis. rom. II. 85. ••") Hrisovul din 1748 Decembre 25 25 în Uricariul I. 58—64. >>) Uricariul II, 261 squ. :«) Iorga 1st, lit. seci. XVIII-lea II. 4 1 - 2 .

18* © BCUCluj

280 «Răvaşul»

când scrie, că clerul înalt este cu desăvârşire lipsit de ori ce cultură şi că numai ignoranţei şi erezurilor se poate atribui faptul, că pe când pe de-o parte s'a făcut multe pentru luminarea spiritelor tn Moldova, din partea preoţimei nu se vede absolut nici o mişcare pentru educarea inimilor™).

Şi iarăşi In alte ţări biserica a desvolţat din timpurile cele mai vechi o activitate uriaşă pentru a l inarea durerilor şi suferinţelor celor amărâţ i şi năcăjiţi prin în temeierea multor instituţii cari tat ive şi o ve­dem luptând şi astăzi cu o energie extraordinară pentru sanarea ne­voilor sociale, cari sguduie viaţa popoarelor moderne. Ce-a făcut în trecut şi ce face astăzi, în direcţia aceas ta biserica românească ?

Şi dacă ne-am întreba, cum şi-a îndeplinit biserica română mi­siunea strictă, care nu e cult ivarea literaturei şi a artelor, nici lnteme-iarea şcolilor şi a spitalelor, ci predicarea învăţăturilor dumnezeieşti în biserici şi şcoli, am ajunge la acelaşi rezultat. Suntem aproape cel mai vechiu popor creştin din Europa si cu toate aces tea unul dintre celea mai ignorante în privinţa religiunei. Religiositatea poporului ro­mân nu e un «rationabile obseguium»; cum cere sf. Pavel Apos­tolul, ci un fel de misticism, un fel de sentimental ism vag. C a u s a ? Biser ica , preoţimea. Şi după cele espuse mai sus despre cultura şi pregătirea preoţilor nu e mirare, că e a ş a .

VIII.

Î N C H E I E R E

Am urmărit rolul bisericei ortodoxe în desvoltarea culturei noastre naţionale, delà întemeierea hierarchiei în celea doue principate până la începutul veacului al XIX- lea , Conclusiile, cari ni-se impun cu necesitate lo­gică, nu sunt măgulitoare şi sufletul ni-se umple de du-

»•) Convorbiri literare XXV. 395-© BCUCluj

«Răvaşul» 281

rere, când vedem rolul uriaş, pe care l'a avut biserica în desvoltarea vieţii naţionale a popoarelor din Apusul Europei şi ne gândim, de alta parte, Ia fatalul destin, care ne-a aruncat în braţele unei biserici de-o sterilitate estraordinară, inficiată de un bizantinism ucigător de suflete, căreia îi lipsia şi-i lipseşte şi azi puterea de viaţă, energia şi avântul tineresc, făcător de minuni, când ne gândim, că având alte legături hierarchice bi­serica ar fi fost pentru noi un puternic isvor de viaţă, ar fi fost piedestalul, pe care ne puteam înălţa în şirul popoarelor luminate 2 8 ) .

Se va putea ridica biserica românească , în viitor — liberându-se din cătuşele politicianismului, care o sugrumă azi, cum s'a liberat de ale slavismului şi grecismului — la înălţimile, de unde sborul se îndreaptă maes tos spre culmile adevăratei culturi? Sau cu alte cuvinte: fi va biserică adevărată, aşa cum trebue să fie după rân-duiala lui /sus Christos? Cred, că da. Să nu uităm însă cuvintele scriitorului rus Solowiew, că bise­rica naţională, dacă nu vrea să fie supusă absolutis­mului statului şi, încetând de-a mai fi biserică, să de­vină un departament al administraţiei civile, trebue să aibă un punct de razăm afară din stat şi naţiune, să aparţină unui cerc social mai vast, cu un centru inde­pendent şi cu o organizaţie universală 8 0 ) .

- S F I R Ş I T -

" ) Adevărul acesta e recunoscut şi de dl Iorga, cate vorbind despre încer­cările de convertire din Moldova delà sfârşitul veacului al XIV-lea scrie: «Dacă biruin{a aşteptată (a catolicismului) s'ar fi săvârşit, minţile Moldovenilor ar fi fost mai repede şi mai deplin luminate; între Apusul, de unde a pornit aşezarea noa­stră în acestea părţi ale barbarilor slavi şi turci, şi noi, ramura răsleaţă, s'ar fi statornicit noue şl trainice legături. Aşa ager, cum este poporul nostru, am sta astăzi în rândurile dintâiu ale popoarelor de cultură».

Istoria lui Ştefan cel Mare. Bucureşti 1904, pag. 17. ">) Solowiew: La Russie et l'Église univeselle ed. II. Paris 1906, pag. 70.

© BCUCluj

282 «Răvaşu l»

C A N X E C

Cu capul răzimat în palme Stau la măscioara-mi cu hârtii, Visând amurguri violete Şi 'ncântătoare nopţi târzii,

Şi trist privesc cum să înalţă Albastrul ţigaretei fum, Tot recitând duioase versuri Ce le-am fost scris într'un album

învins de-o vagă nostalgie Mă mut măhnit într'un ungher....

Tu nu te mai abaţi la mine Mult aşteptat epistoler!

A. COTRUŞ.

Un m o n u m e n t şi un iubileu.

Pe mănosul şes al Mureşului lin, în faţa capitalei de judeţ a Albei-de-jos , Aiudul, se adumbreau unul lângă altul două sătuleţe ro­mâneş t i : Uifalăul-săsesc şi Tâmpăhaza . Astăzi aces te două sătuleţe mici s'au unit într'unul mai mare ; şi organul unirei lor a fost biserica. Iar ca monument al acestei binecuvântate uniri se ridică acum între vechile hotare, ca din inima nouei comunităţi , mărite şi întărite prin unire, o monumenta lă biserică nouă de zid, care prin frumseţa ei este, cred, fără păreche în tot cuprinsul terii Ardealului.

Istoricul aceste i biserici, roditoare de unire şi înfrăţire, este şi el plin de momen te înăl ţă toare . Cel ce a gândit mai întâi gândul ei era nenea Ion Radu, din Uifalău, tatăl Episcopului delà Oradea-mare. El îşi în temeiase în t inereţe, fericirea sa casnică cu Paraschiva Maior din T â m p ă h a z a , — dintr'un neam rodnic de oameni mari, — şi simţia el, ţeranul harnic şi cuminte, că în aces t fapt era darul arătă tor alui Dumnezeu.

Nenea Radu, cel preţuit de toţi sătenii, acelor două sate şi acelei largi văi , nu a junsese însă să-şi vadă gândul împlinit, Dumnezeu l'a învesel i t în via ţă în multe chipuri, i-a dat Dumnezeu mângâieri pe cari rari, foarte rari părinţi le-au simţit în viaţa aceas ta , dar as ta una mângâ ie re n'a putut-o gusta.

Gândul cel bun a prins însă sufletele, şi l'a îndeplinit fiul său cel iubit, vlădicul delà Oradea-mare al bisericei româneşt i .

— Sfinţirea bisericii unirii din Uifalău,

© BCUCluj

«Răvaşul» 283

Şi s'au împlinit cuvintele scripturii: «Pent rucă ai socoti t In inima ta să zideşti casă numelui meu, bine ai făcut.... Insă tu nu-mi vei zidi casă, ci fiul tău, care va eşl din coapsele tale, aces t a v a zidi casă nu­melui meu».

Casa Domnului, zidită de fiul lui loan Radu delà Uifa lău-Tâmpă-haza, este un monument artistic al vitalităţii neamului nostru. Fiul n'a cruţat nimic, ca să zidească o casă vrednică de numele Domnului şi Tatălui său. Clădirea este imposantă : ea se ridică din şesul întins al câmpiei şi se inalţă cătră cer, ca o rugăciune Impetrită.... în t radevăr se împlineşte şi aci cuvântul scripturii: «şi pietrile vor gră l« . Iar ca graiul pietrilor să fie cu tâlc , şi cu înţeles de frumseţă, artistul cel mai mare al neamului nostru în aces t fel de graiu, pictorul Octavian Smigelschi , a zugrăvit aceas ta grăi toare biserică, a ş a de frumos, a ş a de călduros, încât te îmbeţi de farmecul el sfântl Artistul s'a întrecut pe sine însuşi.

Sfinţirea acestei monumenta le biserici, închinată cu a tâ ta înţeles sfintei Uniri, a fost sfinţită în Dumineca trecută, la 17 Iulie 1 9 1 0 , prin însuşi ctitorul el : Episcopul Dr. Demetriu Radu.

Serbarea proiectată la început tn dimensiuni mari, vrednice de mărimea şi măreţ ia operei, s'a fost redus mult. Totuşi ea a luat c a ­racterul unui eveniment cultural dintre cele mai rari. E a a fost prăz-nuirea unui triumf al evlaviei cătră Dumnezeu şi cătră Părinţii noştr i ; prăznuirea unui triumf al cultului şi al culturii; prăznuirea unui tr iumf al artei române; prăznuirea unui triumf al vitalităţii neamului nostru ţărănesc, călăuzit de sfânta lui Biser ică .

Triumfului acestuia, ctitorul şi sfinţitorul noului a şezământ i a adaus şi un triumf al oratoriei sacre , rostind una dintre cele mai fru­moase cuvântări bisericeşti , In care s'a topit într'o splendidă harmonie cultul lui Dumnezeu şi cultul s t rămoşi lor noştri.

— Ate aiucem aminte strămoşi/ — era refrenul nerostit , dar simţit, al acestei sacre cuvântări, care mai a les în zilele aces tea ale ruşinoasei uitări, — a «uitării de s ine» chiar — ne-a picat, ca un bal ­sam la inimă.

După actul solemn al sfinţirei, — la care a as is ta t mii de ţerani din valea Mureşului — în curţile casei părinteşti a episcopului şi în curţile învecinate, toţi oaspeţii au fost ospetaţi . L a m a s a episcopească s'au rostit şi toaste. Episcopul Radu a închinat pentru Papa, pentru Maiestatea Sa , pentru Metropolitul delà Bla j , şi în fine pentru poporul românesc. S'au pomenit întru alese, sincere cuvinte răposatul loan Radu, tatăl episcopului; iar mamei episcopului, care e ra de faţă, feri­cită a se vedea tn mijlocul tuturor alor săi , i-a închinat splendide

© BCUCluj

284 «Răvaşul»

cuvinte dl Dr. Amos Frâncu, făcând să s t rălucească din calităţile fiului gloria mamei sale.

Aşa sa serbat, fără a fi fost declarat, iubileul de 25 ani al preoţiei ilustrului Archiereu Demetriu. Şi a fost o vrednică serbare, in care niai presus de cât toate frumos grăi toarele cuvinte, au grăit faptele şi au mărturisit monumentele , intru mulţi ani, aş:>. şi tot aşa, binecuvânta Stăpânitoriule !

* * * lată un pasaj din escelenta cuvântare a Episcopului Radu: «Dar intrând, aci o. iubiţilor mei, să na uitaţi, că părinţii noştri

timp de peste două sute de ani, iar cei de mai înainte veacuri peste veacuri, şi-au căutat mângâierea c reş t inească într'o bisericuţă săracă de lemn! Acolo au lăudat ei pe Domnul, acolo s'au întărit ei cu darul de sus î:';tru păzirea poruncilor lui, întru ascultarea de mai marii ior şi inlru iubirea deaoroapelui şi mai ales a concetăţenilor lor, şi tot acolo la umbra subţirică dar liniştită a acestei bisericuţe şi-ai-păzit cu scum-păta ie împreună cu credinţa c reş t inească firea, limba şi tradiţiile pă­rinteşti, aşa cum a dat Dumnezeu să le fie lr.r aces tea . Apoi, arest tezaur nepreţuit, murind ei, vi-l 'au lăsat vouă întru sfântă moştenire.

«Cu aceas ta moş ten i re aţi părăsi t voi astăzi biserica cea veche de lemn şi precedaţi de îngerii păzitori, da praporii sfinţilor, de sfânta cruce şi de pânea cea de t a in î aţi întrat în curţile Domnului cele nouă, unde având a vă închina întru frumuseţă sfântă, să rai uitaţi, — şi ochii voştri nedurmiţi să fie, şi silinţa voastră crescând să crească întru păzirea acelei scumpe moşteniri, ca întreagă să o puteţi lăsa şi să rămână urmaşilor voştri din neam în neam, căci în adevăi scumpă es te , ca ceeeace frământată a fost în sudorile, în lacrămile şi în sân­gele s t rămoşi lor noştr i»!

Editura „Răvaşului".

Prinos regretatului canonic Dr. Augustin Bunea. Compus şi În­chinat de redacţiunea revistei culturale «Răvaşu l» din Cluj 8° 1 2 8 - j - X X pag. Preţul 3 coroane. S e vinde în folosul unui fond pentru eterni-sa rea memoriei marelui răposat .

Biserica şi românismul, studiu istoric de Z. Pâclişanu. (Iustin Vol­bură). Preţul 1 cor. — S e capătă şi Ia redacţia noastră.

© BCUCluj

«Răvaşu l» 2 8 5

GR6NICA Pentru noua B i s e r i c ă din Cluj au ival binevoit a contr ibui :

Teodor Oltean, preot, colecta credincioşilor din Ard-n . . 1 5 ' — Michail Pop, preot, colecta credincioşilor din Covaciu . . . 5 ' — Emil Ştefănuţiu, preot, colecta credincioşilor din Feldru . . 1 0 ' — loan Boteanu, preot, colecta credincioşilor din Nuşfalău . . 1 2 5 6 Traian Nemeş, preot, colecta credincioşilor din Asuagiul-de-jos . 4 2 ' — luliii Dragoş, preot, colecta credincioşilor din Sântejude . . 4 0 ' — loan Oltean, preot, colecta credincioşilor din Suciul-de-sus . . 1 0 ' —

Nicolae Tes lovan din Maroshéviz 4 — Vasilie Coteţiu, preot, colecta credincioşiior din Mânau . 28 76 Ana Gnkov i t s din Cluj 4 ' — Lucreţia Lup din Cluj 2 ' — loan Welle, proiopop, colecta credincioşilor din Dej . . 45 ' 4o Majorul L. Popa, Braşov 1 - — Ana Nicoară, Cluj 2 . — Delà nunta Dlui P. S. Simu cu Letiţia Pop, Băbuţ . . . 80 54 Teodor Orban, Cluj 3'-—

ColecU pentru noua biserică din Cluj din diecesa LugojuUi. C o r . ^ J C o r .

Baia-de-Criş . 25-50 Coinorişte . 7-80

BArcea-marè . 9-50 Coşteiul-mare . . 40 —

Barul-mare . 7 0 0 2 Cudsir . 13-93

Bobâlna . 13-40 Densuş . 20-10

Bouţarul-inferior . 2 4 ' 4 6 Dragşina . . 6 6 6 Bouţarul-superior . 10-30 Folia . 8 — Budinţi . 8-90 Ghelar . 35-20

Câmpul-lui-Neag . 13 — Ghilad . 62 — Căstău . . 2 — Gioagiul-inferior . 4 6 6

Chemecea . 2 0 — Grădişte . . 1 6 - — Chizdia . . 1 0 2 6 Greovaţ . . 12 70 Cianadul-sârbesc . 6 — Haţeg . 2 7 . 2 0 Cib . 7 34 Hissiaş 2 1 0 Cigmău . . 12-18 Hunedoara . 4 0 1 0 Ciuchiciu . . 59 — Igriş . 8 4 2

Clopodia . . 7 — Iscroni . 9 .26

Comloşul-mare . 2 0 2 0 Izgar . 40-26

© BCUCluj

286 « R ă v a ş u l »

Cor,

Jebe l . 3-70 Ji t in . 16-— Lugoj . 164-60 Lupeni 8 0 6 Marcoveţ . . 10-10 Merişor . . 126- — Nevrincea . 10 — Ohaba-Porgaci . . 10 — Orăştie . . 3 4 1 0 Oravi ţa - română . 48 — Ostrovul-mare şi mic 4.50 Par ţa . 18 — Părul . io — Peş teana . . 4-90 Petros . 51 — Petroşeni . . 46-— Ploscaba ia . 8 — Poiana 3 — Racovi ţa . . 10 — R e c h i t o v a . . 20 — Reş i ţa . io-— Riubărbat . 3 8 Í 8 Riudemori-Suseni . 5-10

C o r .

R o m o s . 8 9 o Romoşel . . 6 1 6 Rudabaia . . 2 — Săcăr imb . . 1 0 - 5 8

Santa-Maria-Orlea . . 2 4o Sânt-Nicolaul-mare . . 4 o 2 6 Şerel . 2o — Sic laş 4 4o Silvaşul-inferior . 17 — Silvaşul-superior . 7 5 4 Steiu . l o l o Subceta te . 2 o i 8 Timişoara . 1 0 - 5 6

Tîrnova . . 1 1 - 0 9

Uricani . 18 — Vajdei . 2 — Valea-Dâlş i i . 15 — Valea-Lupului . . 15 4o Vişag . 5o — Zăbran . 16 — Zorlenţul-mare . 5 —

In total suma de Cor. 1610-—

— Esamenul şcoalelor gr.-cat. rom. din Ciuj, a Încheiat, In 12 Iunie, seria esamenelor din districtul protopopesc. Esamenul şcoalei de fete, de sub conducerea abilă a Doamnei Maria G. Vilt, s'a ţinut delà 1 1 — 1 d. a. In sala decorată frumos cu lucrurile de mână a elevelor. A fost de faţă şi D-l Dr. Victor Poruţiu, preşedintele comitetului fon­dului pentru şcoa la de fete, şi ş i -a esprimat desăvârş i ta sa mulţumire.

După esamenul băieţilor, la oarele 5 d. a. a urmat o producţiune bună a copiilor, fetiţe şi băieţi, cari au predat cu isteţime, sub condu­cerea învăţătorului Andreiu Pora, piesa «Licuriciul».

* * *

Pentru premiarea elevilor delà şcoala noastră din Cluj cu oca -siunea esamenelor ţinute în 12 Iunie n. 1910, au binevoit a contribui următorii ;

© BCUCluj

«Răvaşu l» 287

Vasile Ranta . 2 — Maria Crişan . — 2 0 Ladislau Pop . 2 — Ana Danciu . — 2 0 Dr. Victor Poruţiu . 4 — Todos ia T o ş a . — 2 0 Indreiu Pavel . 1 — loan Rus . . 2 — luliu Muşa . 5 '— Iacob Cichiudean . — 2 0 Dşoara Roza Lupan . . 2 — Maria Roşea . — 2 0 Michail Radu . 2 — Simion Bucur . — 4 0

Văd. Pop . . — - 4 0 Maria Pop . — 1 0 Maria Turdean . . — - 4 0 Nie. Crişan . — 1 0 Teodora Pop . — - 5 0 Ana Cieu . . — 60 N. Hulban . 1 — Ştefan Moş . — - 2 0 Vas. Ogruţan . 1 — George Pop . — - 2 0 N. Ciglezan . — 40 Ana Miklós . — 2 0 N. Lăpuşan . 1 — Pavel Hăşmăşan . 1 — I. Körösi . 1 — Maria Cornea . — - 6 0 Lina Crişan . 1 — Dna Eugenia Osvade . 1 —

în total 32 cor. 10 fii. peutru care se cuvine tuturor mulţumită

Cluj, la 12 Iunie 1 9 1 0 .

Dr. E. Dăianu m. p. P. S. Simu m. p. preşedinte. cassar.

— I. P. S. Metropolit Dr. Victor Mihályi de Apşa a fost numit consilier intim al Maiestăţii Sa le . O distincţie de mult vrednicită la care tot clerul şi poporul nostru respunde întru mulţi ani S t ăpâne !

— Nulla dies sine — darul generosului bărbat Vasile S t roescu . Aproape zilnic cetim prin ziare despre noue şi noue fapte de genero-sitate roditoare a marelui creştin şi român, care trebue să ne înveţe a cruţa şi a jertfi pentru neam. Aceasta filosofie a faptelor mântui­toare este singura, care ne va mântui.

— Un convict pentru studenţii români gr.-cat. se va deschide la 1 Sept. n. în Lugoj , lăudând făptuirea archiereilor noştri, cari au ilus­trat în cele din urmă decenii scaunul episcopesc de acolo, şi jertfele clerului diecesan.

— O distincţie bine meri tată a acordat Consistorul din Bla j pa-rochului din Aghireş, loan Mihalca, notarul tractului, numindu-1 v ice-protopop onorar. Publicându-se aceas ta poporului credincios de acolo în biserică, prin cuvintele potrivite ale protopopului din Cluj, Dr. E . Dăianu, spre bucuria tuturor, noul vice-protopop a răspuns cu o nouă faptă: dăruind 1 0 0 0 coroane pentru fondul cultural din Bla j . S e ştie, că pentru întregirea salarului învăţătoresc M. On. Mihalca a daruit un pământ preţios de peste 2 jughere.

© BCUCluj

2 8 8 «Răvaşu l»

— Fond pentru ziarişti. Dl Dr. loan Mihu a daruit 25 .000 Cor. pentru ajutorarea ziariştilor români din Ţ e a i ă . Frumoasă faptă!

De li-s 'ar putea da şi un altfei de fond ziariştilor noştri — mai a l e s acum — ar fi şi mai bine.

— «România pentru Bănăţeni». Sub arest titlu « L ^ a c u l k r a l S » din Bucureşti a scos o publicaţie ocasională pentru ajutorarea inunda­ţilor din Bănat . Mai mulţi scriitori de seamă colaborează pe lângă har­nicul secretar al Ligei, ia aceas ta publicaţie frumos ilustrată. Ea uns trează inimile nobile a celor ce au făcut o.

— «Fundaţiunea universitară Carol I.» De 15 ani esistä în Bucureşt i , ca o a doua universitate, aceas ta fundaţiune, ce se dato-reste esciusiv generosităţ i i întemeietorului său, al cărui nnme îl poartă. L a 9 Maiu a. c. s'a serbat aniversarul înfiinţării prin o şedinţă so lemnă, în care rectorul universităţii , Dumitrescu Iaşi, şi ministrul Harct au rostit discursuri, ear dl Al. Tzigara-Samurcaş, bibliotecarul fundaţiunu şi-a presentat raportul său interesant, din care estragem câteva date. Biblioteca are peste 2 3 , 0 0 0 volume şi ţine 1 0 3 reviste străine şi toate cele române (din România ) . Au fost consultate de 4 9 2 7 4 cel i iori , 61 994 cărţi şi reviste, în cursul anului. Fundaţiunea a mai ajutat pe studenţi şi altfei, cu sume de bani, burse, şi tipărindu-le unora tesele. Peste tot a cheltuit într'un an 5 7 3 8 6 lei. Iar averea fundaţiunci . e urcă la 8 3 6 0 0 0 lei. — Puternică instituţiune şi bună operă săvârşeşte .

C ă r ţ i n o u ă .

Ziarist ica b iser icească la Români de Onisifor Ghibu. Preţul 2 coroane Sibiiu. Tigografia Archidiecesană.

Aripi tăiate, nuvele de loan Adam. Ed. «Minerva» Buc . Preţul 2 lei. Cartea de aur de Teodor V. Păcă ţan . Vol. VI. 8° mare, 9 1 8 pagini.

Preţul 10 cor. Maria Magdalena, tragedie î..i 3 acte da F. Hebbel. Traducere de I. E. Torouţiu. Preţul 2 cor. Viorele. Schi ţe şi novele de Vioara din Bihor. Cu o prefaţă de A-drian G. Lazariu. Preţul 2 cor. (Se află şi la «Răvaşul») .

© BCUCluj

«Răvaşul» 2 8 9

Cărţi — Reviste — Ziare. — C ă s ă t o r i a preoţilor în b i s e i i c a g r . - ca t . r o m â n ă . Despre terna

aceas ta a scris un tmăr, învăţat cleric, Dr. A/esandru Rusu, tesa sa de doctorat, presentată facultăţii telogice delà universi tatea din Buda­pesta. Studiul temeinic, ţinut în stil vioiu şi espunere a t răgă toare , deşi strict ştienţifică, se estinde pe 115 pagini, 8° mare, deci consti tue o întreaga monografie a chestiunei. Autorul ară tând evoluţia de drept a chestiunei ţine în vedere întreagă biserica orientală, fără considerare, de e unită sau neunitâ, iar în ce priveşte dreptul pozitiv de acum se e s ­tinde mai zrles numai la biserica gr.-cat. română . Dupăce se ocupă şi cu chestia căsătoriei a doua a preoţilor, — actuală prin acţ iunea S â r ­bilor şi mai ales a scrierilor episcopilor Milaş din Zara, car tea ar avea de sigur mai largă trecere, dacă n'ar fi scrisă ungureşte. De aceea ar face bine să şi-o traducă şi româneşte . E frumos, că autorul întrebuinţează consecvent numirea singură corec tă : «biserica gr. cat. r o mân ă» pe care se vede, că şi universi tatea din Budapes ta a acceptat 'o , în locul neco­rectei numiri, care nu determină nimic: «bis . rom. cat. de rit g r ecesc» , cum le piace unor cercuri oficiale a ne numi, cu predilecţie şi cu tendinţă. Felicităm pe tinerul doctor în teologie, şi ceeace dorim e, ca aceas ta scriere să fie începutul, nu sfârşitul carierii sale literare, cum se în tâm­plă cu mulţi doctori.

Promoţiunea la aces t grad invoalvă şi consti tue pentru cel pro­movat un obligament moral în aceas ta direcţie, pe care mulţi îl uită îndată ce au ajuns să i scă lească cu «Dr .»

Mai a les la noi este isbitoare aceas t a amurţire a intelectualităţii , îndată ce se încununează cu laurul de Doctor . S e promovează a ţâ ţa inşi; se vesteşte prin ziare fiecare caz de promoţiune. Ziarele felicită pe noul doctor, şi lumea se bucură. Dar unde dispar aceşti doctori, cari au umplut într'o zi o «cronică» de z i a r ? Cum de nu mai cetim numele lor subt un articol l umina t sau pe titlul unei cărţi de învă ţă­tură, pe seama celor mulţi, nedoctori şi nedocţ i !?

Nu fac escepţiune delà aceas ta fatală regulă nici chiar Doctorii teologi şi profesori. — lată de ce ne bucurăm, când cetim o lesă de doctorat, care trădează o gândire disciplinată, după regulele ştiinţii, şi o muncă serioasă însufleţită şi de talent. Ne bucurăm mai ales acum, că vedem o lucrare din domeniul dreptului canonic, care, de când am pierdut pe Dr. Grama şi Dr. Bunea, nici în biserica noastră nu mai are cultivatori. S'a văzut de curând într'un caz concret , din prilejul unei polemici. S'a pus chest iunea: celibe este acel preot gr.-cat. care s'a

© BCUCluj

290 «Răvaşul»

hirotonit dupăce r ămăsese văduv? Din punct de vedere de drept ches t iunea e c la ră : e celib. Profesorul de drept delà facultatea teolo­gică din Budapesta, la care a ajuns întrebarea, a răspuns: fireşte că-i celib. L a noi s'a făcut o lungă polemic în «Gaze ta Transi lvanie i» . Doi autori au răspuns cu motive istorice şi iuridice: e celibe! A venit însă un al treilea, care într'o serie nesfârşită de confusiuni a încercat să o încurce, că e celib, dar nu-i celib adevărat! — amestecând con-sideraţiuni etice, morale, într'o chestiune clară de drept: că poate fi socotit ori ba, de celib, cei ce s'a hirotonit fiind v ă d u v ? — Fireşte că poate; pentrucă în biserica rom.-cat. toţi preoţii sunt celibi, şi sunt şi între ei de aceia , cari au fost odată, ca laici, însuraţi, şi după văduvire s'au preoţit.

Recomandăm deci tinărului Doctor să cultive, cu zel, literatura specialităţii sale, cum a pornit; că vast şi mulţămitor teren are.

— In biblioteca Socecu a apărut traducerea piezei scriitorului rus L. Andrejew, întitulată «Viaţa omului». în cele 5 tablouri ale piezei sunt representate fazele prin care trece un om, de când se naşte până în momentul , când i-se stânge flacăra vieţii. Fazele vieţii o-mului représentât sunt comune cu ale tuturor oamenilor, piesa are în sine un simbure filozofic şi aduce a poezie dramatică. Traducerea este făcută de Dnii Zaborowski şi poetul I. U. Soricu.

— Convorbiri literare (nr 3 şi 4, de pe Maiu şi Iunie) continuă a apărea, cu aceaşi regularitate şi cu ace laş cuprins bogat, desăvârşit frumos ca formă literară, şi interesant ca conţinut, pentru care o putem recomanda tuturor celor ce vor să ce tească ceva frumos româneşte , şi vor să se ţină în curent cu mersul culturei neamului nostru.

Relevăm din aceşti numeri următoarele publicaţiuni: «Culese şi a lese» de Titu Maiorescu ; max ime , idei şi principii

alese, culese din cărţi celebre, dar puţin cunoscute la noi. «Miriţa» poemul eroic al Dlui Duiliu Zamtirescu, care s'a do­

vedit şi acum, mai ales, un poet de mare avânt, de larg cuprinzătoare vederi, şi stăpân pe o limbă viguroasă, archaică, cu care zugrăveşte splendide icoane. Din el reproducem şi noi unele părţi.

Interesantă « O scrisoare a/ui P. Maior» scr isă în 1 8 1 0 din Bu­cureşti, adresată lui Moisă Nicoară. Pe lângă datele preţioase ce con­ţine, e interesantă şi pentru ortografia sa originală, reprodusă fidel — fiind scrisă cu litere latine. Pagubă, că «cont inuarea» făgăduită în nr. 3 de d. G. Giuglea, care o comunică, nu urmează în nr. 4.

« însemnări le privitoare la istoria culturii româneşt i» relevează marea importanţă culturală a episcopatului, socotind pe episcop un fel de vice-rege şi declarând, că tot răul ce-l face unei societăţi politica

© BCUCluj

Răvaşul» 291

şi lipsa de cultură ar putea fi stăvilit sau îndreptat, «dacă episcopatul ar cădea totdeauna în sarcina personali tăţ i lor celor mai distinse ale unei epoce».

Asta în nr., 3 din prilejul instalării episcopului delà Caransebeş . In nr. 4 relevează, cu mult adevăr, car tea cea nouă, de îndrumare cul­turală, a Dlui Aurel C. Popovici: »Naponalism sau democraţie», carte care nouă nu ne a venit până acum, dar care, precum era de prevăzut, e un adevărat îndreptar, care se pune alăturia cu scrierile politice ale lui Eminescu.

— Studii ştienţifice. Sub aces t titlu dl Oavril Todică a scos o carte de vro sută de pagini, care promite continuare. Autorul face de câţiva ani o adevărată apostolié a ştiinţelor la noi. în aceas ta cărt i ­cică mai ales. Pornirea dlui Todică e foarte bună şi respunde unei necesităţi. îl aprobăm cu atât mai bucuros, că-1 vedem un om al ştiinţei adevărate , bine chibzuit şi echilibrat. Nu aparţine acelor băr­baţi semidocţi ai ştiinţei, cari vor a se făli făgăduind pe Dumnezeu, în apelul său, care e din inima tuturor oamenilor cuminţi : Ate trebue cultura ştienţifică — face mărturisiri preţ ioase la aces t punct, pe cari le recomandăm unor «învăţaţ i» delà laşi, cari nu de mult căutau a huli tot ce e religiune şi biserică. Citând pé Spencer , care zice, că educaţia întemeiată pe ştiinţe oferă cultură rel igioasă, Todică dec lară :

«Şt i inţa adevărată şi religia adevărată sunt surori gemene , unite, a căror despărţire ar provoca imediat moar t ea amândorora . Cu cât e mai religioasă ştiinţa ca a tâ t prosperează mai bine. Şi tot astfel rel igia».

Drept are Todică, în imputarea ce o face — şi care se potr iveşte mai ales unor dascăli învechiţi în scolast icismul lor ruginit:

«Crit icăm cu pedantism ridicol distichoane greceşt i ignorând cu desăvârşire incomparabilul poem gravat de dalta vremii în straturile pământului».

— «Unirea" (nr. 30 ) este închinată întreagă actului sărbătoresc al sfinţirei bisericei din hJiî'alău şi Jubileului preoţiei de 2 5 ani a Epis­copului Dr. Demetriu Radu.

— «Foaia D l e c e s a n ă » (nr. 2 8 ) vorbind despre sfinţirea bisericei din Buziaş zice că cuvântarea P. S. Sa le episcopului «a transportat mulţimea în sferele înalte, aproape de tronul dumnezeesc» .

— »Avel« , tragedie din Popor, după un manuscript găsit . »Tipogr. S tegman în Sebeşul -săsesc . Preţul 1 cor. — Acesta este titlul tainic al unui volum, altfel frumos tipărit, edat de redacţia foii »Munca« din Sassebeş . E doar prima carte de literatură românească , după veacuri,

© BCUCluj

292 «Răvaşui»

ce ne vine din aces t orăşel cu nume şi trecut săsesc , dar cu traiu şi cu viitor românesc — din care ne-a venit oare când «Sicriul de aur>-.

Volumul aces ta apare învăluit în ta ine: Ci că ar fi după un ma­nuscript găsi t ; d*r poartă o dedicaţie: »fn amintirea părinţilor mei«, iar din «Prefaţa* «Muncei« şi din cea a autorului, ce se ascunde, dar se întrezăreşte în «Suflet de poeU — se pare că exis tă o strânsă legă­tură între »Avel«, şi autor, şi între viaţa lui Avei şi »tragedia* autorului.

Nu e dar vorbă de Avei, fratele şi vict ima lui Cain, ci de un prei>t din jurul Săliştei Sibiului, a cărui viaţă, împestri ţată şi ea cu mo­mente tragice, ca a tuturor oamenilor, a inspirat unui suflet de poet aceas ta lucrare, ce se numeşte tragedie. Ca operă dramatică trebue să spunem, că n'a reuşit. L imba e bună, fluentă, limpede şi firească. Au­torul să vede stăpân pe un stil de povestitor şi manuează uşor şi ritmul poetic. Dar concepţiunea e s labă; caracter izarea persoanelor, desfăşurarea prin acţiune a caracterelor, e de tot palidă. Construcţia dramat ică e de tot neisbutită. Avei, care are pretenţia de a fi eroul tragediei. învmge faţă cu intrigile, comune, a!e contrarilor săi, doi săteni ai Iui, — un bogătan (Spiridon), care vrea să-şi facă fata preuteasă, şi un agent catilinar ai său (Cătălin). El nu moare, dar pleacă la temniţă . Altfel Avei nu poartă el acţiunea dramat ică ; nici nu se învârte în jurul lui. Centrul acţiunii ar fi să fie In jurul Anei, fata lui Spiridon, şi mirele ei, dar pe aces ta nici nu ni-I prezintă autorul; e un »necunoscut«. Dan, învăţătorul, şi peţitorul Anei, contra căruia curge intriga se si­nucide fără nici un motiv plausibil. — Şi încă unde? In munte, la o s tână! Din punct de vedere curat omenesc tragedia sufere naufraj total. Dar se zice: »tragedie din popor«, şi te-ai aştepta să vezi ceva din etnicul nostru. Şi în aces t punct rămâi amăgit . Nu e nimic; dacă lipsesc caracterele artei, l ipsesc şi tipurile vieţii noastre delà sate. Nici popa, nici dascălul, nici bogătanul, nu sunt tipici.

Poate că autorului i-au s tat înaintea ochilor anumite figuri vii, pe cari a voit să le dramatizeze, a ş a cum sunt în viaţă. Asta ar expl ica slăbiciunea operii unui autor, care are altfel unele calităţi de formă. Ar esplica, dar nu ar scuza opera, nici nu o ar mântui. Ca crea-ţiune de artă e de tot s labă; e fără viaţă, fără unitate şi fără adevăr. Cu mult mai reuşită este schiţa de nuvelă »Un suflet de poet«, sustratul tragediei. Fireşte e mai uşor a povesti ceva întâmplat, decât a crea o întâmplare dramatică.

© BCUCluj