APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA · desfășurate în vara fierbinte a anului 1917 reprezentând ultima bătălie majoră de pe fron-tul românesc. Așa cum relata

An XIV, decembrie 2018, nr. 141 APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA

Asocia]ia Cultural\ „Octavian Voicu“ Bac\u

În acest număr:

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor

Bacău

l de altădată-im

agini d

in colecția

„MIHAI C

EUCĂ”

Mic

a C

ated

rală

-Sf.

Nic

ola

e

Revista PLUMB apare cu sprijinul Consiliului

Municipal Bacău si al Primăriei Bacău

„Fie ca toate visele pe care le făuriţi în aceste zile magice să se împlinească şi dru-mul străbătut pentru realizarea lor să vă aducă bucurie în inimi, iar în case fericire şi belşug. La mulţi ani tuturor colaboratorilor şi cititorilor revistei PLUMB!”.

2019

pagina 4

Deconstructivism, artificii ale pariului

existențial și despre un radicalism osmotic în

poezia Mihaelei Meravei Ionel Bota

pagina 5 Vasile Ghica într-o nouă formulă publicistică

Ionel Necula

pagina 7

La ceas Centenar… cu mine însumi… Livia Ciupercă

pagina 10

CULTUL PERSONALITĂȚII

Constantin Vorniceasa

pagina 13 Să ne amintim de...CEZAR PETRESCU

Mircea Bostan

pagina 15

13 Decembrie Ziua tipografilo

r

Viorel Roman

pagina 15 REVOLUȚIA NU ARE SENTIMENTE

Eugen Verman

pagina 2 revist\ de cultur\

PLUMB 141

Acum, la 100 de ani de la realizarea unirii tuturor românilor, la ceas de mare sărbătoare, îi omagiem pe cei care au reușit împlinirea acestui vis istoric. Dar, în același timp, pentru toți românii Anul Centenarului Marii Uniri trebuie să fie și un moment de reflecție profundă, de aducere aminte, de neuitare și de privire spre viitor...

Centenarul poate fi considerat un re-curs la memorie, întrucât rememorarea faptelor înaintașilor noștri care s-au jertfit pe câmpurile de luptă ale Marelui Război este necesară pentru a înțelege mai bine împlinirea idealului național, al unui crez ce hrănise peste vremuri speranțele românilor confruntați cu atât de multe și mari nedreptăți.

Și astfel, mi-am adus aminte de cele petrecute în urmă cu o sută de ani, chiar aici, în stațiunea Slănic-Moldova și împrejurimile sale, când înaintașii noștri au pus totul deop-arte în slujba unui țel mai presus de ei: un stat unitar, democratic și o casă a tuturor românilor: România Mare.

De altfel, mobilizarea decretată în seara zilei de 14/27 august 1916 a fost primită cu mult entuziasm de toţi românii. În Manifes-tul Regal dat ţării de către Regele Ferdinand I, se arăta: ,,După vremi îndelungate de nenorociri şi grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru recunoaşterea naţională. Astăzi, ne este dat să întregim opera lor, închegând pentru tot-deauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit pen-tru o clipă: Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”.

Acest gând i-a întărit și i-a mobilizat în crâncenele lupte purtate pe văile Oituzului, Slănicului și Trotușului, în timpul Primului Război Mondial. Puțini dintre cei ce poposesc pe aceste locuri, în special pe culmile înalte ale Coșnei și Cireșoaiei, știu că acum un secol, fiecare petec de pământ de aici fusese udat de sângele a mii de ostași români, confruntările de la Cireșoaia și Coșna desfășurate în vara fierbinte a anului 1917 reprezentând ultima bătălie majoră de pe fron-tul românesc.

Așa cum relata și istoricul târguocnean Cornelui Stoica în lucrarea ,,Zile de foc la porțile orașului Târgu-Ocna. Centenarul luptelor de la Coșna și Cireșoaia (1917-2017), nu se încheiase totul în acel an, căci ,,au urmat luni lungi de apărare pe poziții, cu confrunări sporadice și de mică amploare, până la sfârșitul războiului, în noiembrie 1918, când armata română va trece Carpații pentru realizarea marelui obiectiv, unitatea națională a tuturor românilor”.

Aflată în apropierea frontierei austro-ungare, stațiunea Băile Slănic-Moldova a cunoscut vitregiile războiului începând din toamna anului 1916, când încă din primele luni s-au dat lupte înverşunate în zona staţiunii. Trupele austro-ungare şi germane încercau să-şi deschidă drum pe linia Târgu-Ocna-Adjud-Mărăşeşti, spre inima Moldovei. Pentru

a pune stăpânire pe staţiune, ele dădeau repetate atacuri peste munţii ,,Cerbu” şi ,,Pufu”, tirul artileriei distrugând unele după al-tele frumoasele lui hoteluri şi vile, printre care şi Hotelul ,,Racoviţă”, locaţie aleasă drept co-mandament al trupelor germane în timpul re-tragerii, moment în care inamicul incendiază clădirea hotelului, focul se extinde şi pe Muntele ,,Cerbu” şi distruge şi ce mai rămăsese în picioare de pe urma bombarda-mentelor. Deşi nu sunt afectate în totalitate, izvoarele nu scapă nici ele de devastări, astfel că, la sfârşitul războiului, stațiunea era distrusă aproape în totalitate.

Ruinele hotelului s-au păstrat până prin 1933, când hotelul, deja refăcut, a fost redat circuitului turistic şi de tratament. ,,Inhalatorul”, clădirea legată printr-un tunel de hotel, adăpostea cele mai moderne instalaţii de pulverizaţii pentru tratamentul căilor respira-torii, fiind şi el distrus de bombardamentele in-amicului. Acesta a fost refăcut în întregime, după război, de către Epitropia Casei Spi-talelor ,,Sf. Spiridon” din Iaşi, instalaţiile fiind executate de către Casa Hossle din München, astfel încât la acea dată, inhalatorul era cea mai completă instalaţie din ţară şi neîntrecută de nici una dintre instalaţiile similare din Europa.

Vizitând staţiunea după război, prof. Cleopatra Tăutu înfăţişează în lucrarea ,,Slănicul Moldovei. Monografie scrisă în anii 1930-1934”, imaginea sinistră a unei staţiuni plină de ruine:

,,Numai cine nu a cunoscut Slănicul înainte de război și-a putut da seama de efectele distrugătoare asupra acestei localități și și-a putut explica de ce refacerea stațiunii a trebuit să întârzie atât de mult, până în 1922. Căci atât de tare a fost distrusă stațiunea, încât cei în drept, Epitropia Sf. Spiridon din Iași nici n-avea curajul să înceapă lucrările de refacere, pentru că totul trebuia refăcut.

(...) Hotelul Racoviţă rămăsese pradă ruinii tot mai mult, neputând folosi vizitatorilor nici ca locuinţe, dar apoi să mai aibă şi splen-doarea de altă dată. Aşa, că şi azi stă în ruină şi azi ne pune înaintea ochilor, timpurile de groază şi de distrugere a marelui război asupra acestui loc. Mai încolo de treci, vezi alte ruine opuse acestora, acelea ale hotelului Pufu, la poalele muntelui cu acelaşi nume, apoi ale hotelului Zimbru, Nemira, frumoase şi pline de viaţă şi de vizitatori altă dată, iar acum mormane de piatră şi cărămidă, din care cresc bălării. Ici acolo, printre ruine, câte un copăcel firav, îşi întinde ramurile sfios par’că de locul unde s’a ivit (…). Nici una însă din ruinile

Slănicului nu ne impresionează mai mult ca acea podoabă din vremurile de strălucire ale Slănicului de altă dată, (vorbesc de acel, ce l-au cunoscut atunci), ca ruinile de azi ale hotelului Racoviţă. Monumentala clădire în 3 etaje, cu faţada-i frumoasă, cu 2 aripi la-terale şi peste 100 de camere de locuit, era construit pe partea dreaptă a apei Slănicului, având în faţă şoseaua principală; nu puteai trece în lungul ei, fără ca această clădire să nu-ţi atragă atenţia, să nu-ţi oprească în loc, mult timp privirea şi gândurile asupra nesta-torniciei lucrurilor omeneşti. Trei părţi din

el au rămas în ruină, care se destramă tot mai mult, singură o aripă s-a putut repara pentru instalaţiile de băi. Restul sunt un schelet cu ziduri dantelate de obuze inamice, fără coperiş, fără uşi, fără ferestre, gata să cadă şi chiar cade porţiune cu porţiune, năruindu-se cu deznădejde”.

Mărturiii ale anilor plini de frământări, zbucium și suferințe din timpul Primului Război Mondial sunt Cimitirul Internațional al Eroilor din Slănic-Moldova și alte monumente comemorative din localitățile sale compo-nente, precum Troița Eroilor din Cerdac și Monumentul Eroilor de pe Muntele Cireșoaia.

Întru cinstirea neamului românesc, veșnică recunoștință eroilor ei, și acum, în Anul Centenarului, și pentru totdeauna...

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

Stațiunea Slănic-Moldova, în contextul Centenarului EVOCĂRIEVOCĂRI

Romulus-Dan

Busn

ea

La început de decembrie aniversar, românii şi-au dorit să li se împlinească visul de a trăi uniţi sub tricolor. Sub faldurile stindar-dului care în urmă cu un veac a fluturat peste cei o sută de mii de ardeleni, moldoveni şi munteni adunaţi la Alba Iulia spre a-şi împlini visul de a fi toţi ca unul în Ţara lor, în fapte, cuget şi simţire. Rostindu-şi nădejdea că viitor de aur Ţara noastră are sub privegherea unui destin conform dorinţelor. O sută de mii, poate chiar şi mai mulţi de-atât, au fost şi în acest an în Cetatea Unirii, pe platoul Romanilor, spre a marca şi a retrăi semnificaţiile acestui moment astral din istoria modernă şi contemporană a românilor. Dar, dincolo de atmosfera festivistă, de intensă şi vibrantă sărbătoare, de entuzi-asmul prefabricat al unora dintre participanţii direcţi la evenimentele retrăite, dincolo de dis-cursurile patriotard-fariseice, ca şi de gesturile simbolice dorindu-se a fi demonstraţii de loial-itate şi apartenenţă naţională, am putut ob-serva şi constata multă falsitate şi teatralitate machiavelică într-un décor ce se voia a fi unul al marilor desfăşurări epocale. Confirmându-mi-se astfel încă odată sentimentul că deşi gândurile pot fi ascunse, ele sunt scoase la vedere de cuvinte şi atitudini expresive şi de-mascatoare prin ele însele. Şi astfel, concor-dia naţională pe care şi-o propuseseră să o consfinţească prin puterea lor de sugestie cele trei cuvinte simbol ale devizei “uniţi prin tri-color” a rămas un simplu slogan festivist golit de valoare morală şi de putere unificatoare. În loc de “mai uniţi ca niciodată în idealuri şi speranţe”, am avut parte de discordie cu masca pe figură, de ură şi de răutăţi învrăjbitoare ambalate în fraze convenţionale lipsite de emoţie, cât şi de declaraţii de bune intenţii fără acoperire. Care ne trimit şi de astă-dată la marile adevăruri rostite cândva, la vremea sa, de modelul de moralitate şi aparţinătate al neamului nostru, Mihail Emi-nescu: “Greşelile politicienilor sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică pentru zeci de ani înainte viitorul ei”. E nevoie de o nouă unire, de respect şi angajare responsabilă, s-au auzit voci cu rostiri de claritate şi fermitate din rân-durile celor care, anonimi dar responsabili, se consideră pe drept cuvânt urmaşii şi moştenitorii celor care au făptuit unirea din veac.

A fost, este acest Centenar, un prilej de reconciliere istorică cu noi înşine? Spre deziluzia celor ce se simt cu adevărat români prin fapte şi sentimente, îl putem considera un moment neîmplinit, în pofida aparenţelor scoase în faţă de un festivism prefabricat. Spre demonstraţie, să ne oprim la câteva mo-mente ale acestei Zile Mari: la ceremonia solemnă de la palatul Cotroceni, onorată de ilustrele absenţe ale liderilor celor două partide politice aflate la guvernare, preşedintele românilor nu a făcut altceva decât să dea o lecţie de aparentă fermitate politică trăgându-i de urechi pe aceştia prin discursul său abuziv de acuze. Doar o singură rază de lumină în acest întuneric dens al războiului româno-român: mesajul de concordie politică şi îndemnul la unitate venite din partea prim-ministrului. Mesaje lispite, însă, de ecou în acest pustiu al coabitării devenită aproape imposibilă. Convenţionalismul declarativ l-am reîntâlnit și două zile mai târziu, la şedinţa solemnă a Parlamentului, la acelaşi preşedinte, într-o demonstraţie la indigo de făţărnicie. Apoi scenele de la parada militară din Capitală, dar şi de la Alba Iulia, unde a in-augurat noul Monument al Unirii şi Podul Unirii, în timp ce la numai câteva zeci de paşi distanţă monumentul ce marca 303 ani de la fortificarea austriacă a zonei aşa-zis istorice din cetatea Alba Carolina făcea concurenţă provocatoare Centenarului românesc. Sunt tentat să mă întreb: a fost o simplă coincidenţă de evenimente, sau o tentativă de provocare

mascată încurajată tacit, prin inacţiune, de către oficialităţi locale? Oricare ar fi răspunsul, rămâne gustul amar al faptului împlinit, ce a produs răni deschise în mentalul colectiv, grav afectat şi de declaraţiile preşedintelui nostru din interviul acordat unui notoriu cotidian aus-triac, în care face un nou rechizitoriu la adresa guvernului român vizavi de lupta împotriva corupţiei şi subordonarea Justiţiei. Pentru ca Agenţia germană de presă – DPA – şi postul public de televiuziune – ZDF -, să reitereze co-mentariul profund neadevărat şi ofensator pecum că “România sărbătoreşte 100 de ani, aniversare a anexării fostei provincii maghiare a Transilvaniei”. Şi-au trebuit să treacă două zile până să auzim de luările de poziţie ale gu-vernului român, a ministerului de Externe, ori a ambasadorului nostru la Berlin, dar şi de reformulările-reparatorii aduse de instituţiile germane vizate, cât şi de delimitările am-basadorului german în ţara noastră.

Preferând să se cantoneze într-o tăcere suspectă, spre a nu da loc la interpretări ce puteau tensiona şi mai mult relaţiile dintre români şi etnicii maghiari (artifi-cial întreţinute de liderii lor), UDMR – ai cărei lideri declaraseră în repetate rânduri că ei nu au ce sărbători de 1 Decembrie -, a ieşit post-factum la înaintare cu un atac virulent prin revendicările formulate; aceleaşi pe care le flutură de ani de zile, invocâd drepturile de care, chipurile, etnicii maghiari ar fi lipsiţi de către statul român. Dar nesocotind cu bună ştiinţă, şi cu rea credinţă, faptul că România este port-drapelul european în ceea ce priveşte drepturile, consfinţite şi garantate de Constituţie, de care se bucură toate naţionalităţile conlocuitoare. Şi pentru că tot nu au avut motive de sărbătorire, le oferim noi unul, de comemorare, spre luare-aminte: au ţinut sub tăcere tragicul eveniment petrecut pe 5 decembrie 1918 la Tg. Lăpuş, când două mi-traliere ungureşti montate pe două căruţe şi deservite de trăgători ai armatei maghiare în retragere, au tras în plin în mulţimea de români adunaţi în piaţa civică a oraşului la marea adunare populară consacrată Unirii. Au căzut seceraţi de gloanţe 90 de oameni, iar alţi 140 au fost răniţi. Făptuitorii au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi şi eliberaţi, murind mult mai târziu de bătrâneţe şi beneficiind de toate drepturile civile şi politice acordate de statul român! Poate că, amintindu-şi de acest sin-istru masacru, urmaşilor făptuitorilor sângero-sului genocid le-ar veni gândul unui Te Deum în memoria victimelor româneşti.

În acest ocean de răfuieli româno-român, de falsităţi morale şi inadecvări istorice flagrante am avut parte, totuşi, şi de raze strălucitoare de lumină, ca semne prevesti-toare de orizonturi optimiste şi tonifiante de mândrie. În primul rând, entuziasmul sincer al românilor obişnuiţi, care au ştiut să se bucure de acest eveniment epocal din existenţa noastră colectivă. Dacia tricoloră de la Oradea, care a inaugurat şi Podul Centenaru-lui – o adevărată bijuterie arhitectonică cu ample funcţii sociale şi edilitare, sunt doar două mărturisiri. Apoi, manifestările sărbătoreşti ale compatrioţilor noştri trăitori în marile capitale europene. Dovezile de priete-nie, de afecţiune şi respect, venite din partea celor care ne cinstesc. Cu dovezile lor indu-bitabile: impunătorul sediu al Primăriei din Tel Aviv luminat în culorile tricolorului, care a îm-podobit şi faimosul turn de televiziune din cap-itala turcă, Ankara. Avem, aşadar, şi prieteni, aici, acasă, dar şi pretutindeni în lume, ceea ce ne îndreptăţeşte să ne lepădăm de scepti-cism şi de toate relele, cu nădejdea că timpul va lucra aşa cum vrem noi, şi pentru noi, poporul suveran. Este nevoie, s-au auzit voci, de o nouă unire. Care se poate împlini şi prin îndemnul adresat nouă de unul dintre marii gânditori ai neamului, Petre Ţuţea: “Românilor, nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc Ţara”. Dar, pentru aceasta, trebuie să învăţăm să trăim împreună – după cum ne îndeamnă un alt român de-o vârstă cu Unirea, filozoful Mihail Şora. Adăugând, la rândul nostru: uniţi, iar nu dezbinaţi!

România sub aura Centenarului Unirii DEZBINAŢI sub TRICOLOR

Din cronica unei Zile Mari

Mihai Buznea

PLUMB 141

pagina 3revistă de atitudine

Adrian Lungu ne-a obișnuit cu literatură de calitate, ceea ce se poate spune și despre ultimul său roman, intitulat Omul din ferestre, apărut la Editura Timpul din Iași, în 2018. Metafora din titlu, ca și imaginea de pe copertă fac trimitere la un personaj de mare complexitate, ale cărui ferestre se deschid și se închid, pentru a se deschide din nou, într-un ritm captivant care îl ține priponit pe cititor deasupra cărții până la ultima pagină. Cât despre trama romanului, e de observat că aceasta apare ca o împletitură organică de episoade, autorul valorificând din plin știința compoziției, atent mereu la… ferestrele sufle-tului. Croită labirintic, scrierea lui A. Lungu propune un personaj, Tudor Florea, de mare forță interioară, sufletul acestuia avându-și sălașul într-un trup mai degrabă firav, făcând parte dintr-o familie care ne aduce aminte, într-o oarecare măsură, de cea a lui Moro-mete. Stăpânind măiestru psihologia relațiilor interumane, autorul dezvoltă în paginile ro-manului câteva trasee paralele, în centrul atenției aflându-se cel al lui Tudor(el), a cărui traumă din vremea copilăriei îl va urmări toată viața. Avem de-a face cu un tată și un soț de o extremă duritate, un zbir în toată puterea cu-vântului, niște băieți care, luând exemplul tatălui, își exercită demonstrația puterii asupra celui mai mic și neputincios, o soție timorată, sacul de box al stăpânului casei și o mamă într-o încercare disperată de a-și proteja vlăstarul iubit, un copil pentru care vârsta de aur e una a lacrimilor și a solitudinii.

Ferestrele personajului îi dau posibili-tatea cititorului să descopere cum acesta, fără a fi un… împelițat, își leapădă, la fiecare etapă a vieții câte un rând de înveliș, într-o superbă continuitate a formării ca om. Dincolo de atâtea necazuri, Tudor nu va intra în viață ca un dezechilibrat, având ca punct de sprijin o mamă jertfelnică (Mamele sunt sfinte pentru copiii ei, dar a mea a fost un înger) și niște bunici, o familie în care domnise pacea și înțelepciunea, adevărată oază de vitali-tate într-un spațiu deșertificat și, bineînțeles, ostil. Aici își are loc și profesorul său de fizică și chimie, o figură luminoasă de dascăl, îndrăgostit de meserie și iubind în taină, ca bărbat și ca tată: Sufletul și inima lui au fost mereu ale ei. Și am înțeles că maică-ta l-a iubit încă de pe când a venit în sat, dar a fost obligată să se mărite cu feciorul lui Florea, o datorie veche între familii. De aceea, formarea și devenirea lui Tudor se desfășoară, deocamdată, între două ferestre, una opacă și stropită cu sânge și alta având o largă des-chidere spre însorite orizonturi doar de el știute: Evada din viața reală, ascunzându-se printre plăsmuiri, ca să poată suporta totul. Fantezii care îi țineau de urât, poate auto-amăgiri, dar care de cele mai multe ori în-locuiau consolarea. O deprindere pe care o exersa mereu. Aruncat în situații extreme, de o inimaginabilă cruzime, acestea, repetate, îi blochează, la un moment dat, orice evadare, obligându-l să reacționeze, spre uluirea fraților, paralizați de barbaria tatălui. Tragedia dintr-o familie dominată de teroare ia aspectul unei insuportabile drame: Tatăl o rănise brutal pe mama lui, îngerul lui. Vârfurile metalice erau pline de sânge. (…) De pe furculiță sân-gele mamei se împrăștia peste tot. Viața mamei!... Pete roșii pe fața de masă albă, pe hainele lor, pe pâine… Una parcă se înfipse în mâna lui Tudorel, fierbinte și acidă. La în-ceput îl fripse, ustura, apoi se instală durerea. O durere sfâșietoare, de parcă el însuși s-ar fi împrăștiat în mii de bucăți roșii, mii de gân-duri roșii, mii de frustrări roșii. Roșu, roșu, roșu... Un roșu aprins, ucigător… Pășise în lumea instinctelor primare, demențiale.

Trecut într-o altă etapă a vieții, aceea de licean și sătul de ororile din casă, el se va muta în cea a bunicilor, refuzând să se mai întoarcă vreodată acolo. Nici nu avea nevoie, căci mama continua și după moarte să-i fie îngerul păzitor și îndrumător în cele ale vieții. Pasajul studențesc, dincolo de acumulare și de întregire a personalității, e marcat de două

evenimente specifice vârstei: iubirea pentru Sirina și episodul de nezdruncinată cama-raderie, a solidarității nefisurate de care dau dovadă tinerii, întru protejarea unui coleg în fața agresiunii Securității, obligați totuși ca, în final, să semneze niște angajamente. Dar iată și „învățăturile” coborâte de la înălțimea unui colonel către tineretul studios: Societatea noastră are nevoie de oameni destoinici care să apere cu îndârjire mărețele realizări ale partidului. Să fim vigilenți, tovarăși, Vi-gi-lenți!... Clar?

Ei, și mormolocul de altădată ajunge profesor și apoi director la o întreprindere pe care o rentabilizează, spre satisfacția atât a superiorilor, cât și a celor din subordine. Din păcate, Tudor rămâne în continuare un solitar și un mare nedreptățit, din moment ce pentru el noțiunea de compromis nu există. Cu o soție distanțată la mii de ani-lumină (Nu-i mai era nevastă, nici măcar o prietenă, devenise o colegă de serviciu, o colegă de apartament), e lovit sub centură de „prietenii” din în-treprindere, la privatizare aceștia aruncându-l în gura gloatei dirijate din vreme: Du-te, domnule, acasă, vezi-ți de învățământul du-mitale. Dictatorule! Onestitatea, spiritul de sacrificiu, munca perseverentă întru în-dreptare, verticalitatea morală, toate sunt călcate în picioare într-un moment manipulat

cu șiretenie de eroii de carton ai zilelor noas-tre, pentru care singurul principiu funcțional e să nu ai principii.

Reîntors în învățământ, fiind aruncat într-un liceu industrial, unde interesul pentru carte e cât până la genunchiul broaștei, Tudor se va sufoca încetul cu încetul într-o atmosferă dezagreabilă (…inspectorul ge-neral! Habar nu are ce se întâmplă în învățământ, el doar urmează directivele par-tidului la putere. Cum a putut, domnule, ajunge șef la învățământ fără să fi predat măcar o oră în vreo școală?), unde angaja-mentul sentimental „e sublim, dar lipsește cu desăvârșire”. Tudor știe că viața omului chiar aceasta înseamnă, angajare în activitate într-o competiție cu sine însuși, singura sursă validă a mulțumirii și a sporului sufletesc. Doar că, în noile condiții, nu reușește să-și găsească locul, într-o nedorită înghesuială a nătărăilor. Călătoria pe continentul nord-amer-ican, la fii și nepoți, unde va trece prin alte experiențe, îl va remonta și-l va face să se apuce, ca pensionar, de reabilitarea unui imo-bil degradat, martorul unei încleștări ruso-ger-mane din ultimul război. Devenind, fără să știe, proprietarul unei comori, de care s-ar fi minunat și Ali Baba, Tudor trece printr-o ultimă încercare extremă, având impresia că și-a găsit sfârșitul în pântecele hrubei de sub vila recondiționată. Cum întâmplarea (vorba vine că ar fi o întâmplare) face să-l viziteze două tinere canadience, omul are impresia că una din ele e fosta iubită Sirina, plonjând instan-taneu, fără să vrea, în perioada exuberantă a studenției, o poveste nu a trecerii, ci a petre-cerii, având virtuțile veșniciei.

Povestea, structurată pe patru capitole și prezentată prin fracturare temporală, pare spusă, dacă tot am amintit de un personaj ori-ental, de o Șeherezadă modernă, Adrian Lungu dovedind încă o dată că și-a înmulțit mereu talanții. Înclin să cred că e și el un in-adaptat și un solitar, refuzând din start prieteșugul cu nonvaloarea, cocoțată astăzi cât mai la vedere și investită cu cât mai multe responsabilități, iar acest roman, Omul din ferestre, e o mărturie convingătoare.

Omul și ferestrele lui *

Ioan

Țic

alo

Poezia lui Vali Orțan, din volumul „albă ca zăpada și piticii de grădină” – Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018 –, flancată de un flash critic semnat de scriitorul Adrian Alui Gheorghe, este construită în vers liber și cuprinde monologuri lirice, în cadrul cărora, prin scrierea cu inițială mică a tuturor cuvin-telor, pe de o parte, și prin absența oricărui semn de punctuație, pe de altă parte, se poate considera, ca și în cazul altor contemporani, că ar fi o sugestie a importanței egale pe care poetul o conferă oricărei vocabule și a fluxului în care se derulează frământările, gândurile, preocupările autorului, dornic să se facă auzit și înțeles, cât mai repede și cât mai exact, de către potențialul cititor, căruia îi mărturisește trăirile lui. Deschis cu un „blazon”-crez poetic, în volum, prin vocea lirică, poetul elogiază, in-direct, capacitatea artei de a-i da, vorba lui Nichita Stănescu, „dreptul la timp” creatorului, motiv pentru care, în ce-l privește, își dezvăluie dorința de a-și asuma responsabilitatea înte-meierii semnului trecerii prin lume al neamului său, de a-i da, prin urmare, stabilitate, prin poezie, valorificând „amintiri scrise pe hârtie / multe lacrimi și / musai / două palme pline cu / bătături”. Mesajul său se întâlnește, la nivelul expresiei, vag, cu acela din „Testament”, po-emul lui Tudor Arghezi, dovezi, în acest sens, fiind, de pildă, instrumentele scrisului („o călimară și o pană / cu o peniță”).

O nuanță oximoronică, ludic-gravă, cuprind, apoi, toate celelalte poezii din volum, tonul fiind dat de constatarea că „toți avem piticii noștri / care de grădină care pe creier”.

Observații, adunate din cotidian, ur-mate de explicații / definiții ale datelor acestuia, parte a arealului condiției umane, mai ales la nivelul aspectelor sale deloc spectaculoase (de vreme ce nicicând nu se prea întâmplă „nimic nou pe frontul / vieții mele”), obișnuite, constituie universul poeziei lui Vali Orțan care,

spre exemplu, în enunțuri cu ton aforistic sui-generis, proclamă: „așa cum prea multe lumânări / aprinse lângă o icoană o afumă / fiecare iubire este doar un moment / de relaș între căutări / bucuriile sunt doar momentele / de respiro pe care ți le lasă viața/între dureri”

Dar, cu toate că monotonia imediatului copleșește totul, aceasta nu poate opri visul, singură și sigură șansă de evadare dintre granițele concretului, chiar dacă dintre visuri, „foarte puține / se trăiesc” și, mai trist chiar, „uneori visele se fură”. Alteori, banalul pare că tinde să invadeze până și poezia, fie și prin tru-isme: „toți avem dorurile noastre și / durerile noastre”, numai că evoluția ulterioară a textului devoalează, de fapt, prezența ludicului: „bunăoară mie mi-e dor / și mă doare amintirea / orelor de chimie din / liceu când deși aveam / tabloul lui mendeleev / în fața ochilor / nu știam unde să / o încadrez pe / fata cu cele mai provocatoare / forme…”)

Nostalgia față de timpul care a trecut, față de lumea care și-a pierdut inefabilul farmec din vremea copilăriei (chiar dacă frustrările n-au lipsit nici atunci: „moș crăciunul copilăriei mele / era ruda mai săracă / a lui moș gerilă” și „nu avea prea multe în sac / doar miros de portocale…”), luându-i locul „altă generație a cărei / copilărie va fi lipsită de / maidanul cu tălpile goale prin / țărâna uliței”, fiindcă s-a așezat „atât de mult / asfalt peste / copilăria mea”, este o altă imagine din perimetrul pe care și-l construiește autorul, fac-tor de echilibru, într-o lume în care, de obicei ori de multe ori, experiența proprie contravine celor descoperite de alții, cum „undeva pe drum începi / să-ți dai seama că / iubirea nu e chiar așa cum credeai…” Din poezia lui Vali Orțan nu lipsesc nici referirile la sacru, nici trimiterile directe sau indirecte la alți creatori de artă, nici accente intertextuale, aceasta fiind, în concluzie, o confesiune-meditație insolită pe tema zădărniciei ce însoțește totul, de la banalul cotidian și până la măreția între-gului existențial, drept care se simte motivat, cum observam încă de la început, să exprime această egalitate prin renunțarea la normele ortografiei, ale punctuației, dacă poezia este „o durere / spovedită”.

„Dureri spovedite” – Vali Orțan: albă ca zăpada și piticii de grădină

Mioara Bah

na

*Adrian Lungu, Omul din ferestre, Editura Ateneul scriitorilor

UN AN DE TRICOLOR PENTRU

UN VEAC DE UNIRE 1 Decembrie 2018, zi de emoționantă

aducere aminte, zi de pomenire a celor care s-au jertfit pentru țară, limbă și neam.

1 Decembrie 2018, Centenarul Marii Uniri, zi de înălțătoare simțire, marcată cum nu se putea mai frumos de Românii din Țară și de toți cei aflați vremelnic în afara EI.

La acest ceas de sărbătoare Asociația Civitas Bacoviensis Bacău împreună cu pri-etenii din Stejaru și Pângărați-Neamț au par-ticipat la un emoționant eveniment dedicat Centenarului Unirii, dar și tuturor celor care au marcat istoria neamului prin puterea de dăruire în folosul patriei.

La îndemnul meșterului Gheorghe Bucălău din Pângărați și al prietenului sau Constantin Viorel Pașcu, Asociația Civitas Ba-coviensis a realizat un Un An de Tricolor pentru un Veac de Unire.

După un scurt popas la Mânăstirea Bistrița, steagul a fost sfințit în curtea bisericii satului de către preotul Liviu Anton. După slujbă, la care participat primarul localității

Petru Lungu Bordea, însoțit de consilieri locali, fiecare din cei peste 100 de participanți, local-nici și invitați, cu mic cu mare au purtat steagul în mâini prin sat, urcând apoi pe muntele Păru. În același moment era întins un steag similar pe ,,singura biserică muntenească din Moldova“ - așa cum se afirmă în monografia satului cu același nume - Cașin, gest datorat domnului Constantin Tudose.

Întinderea steagului la Păngărați, pe pământul din inima Modovei, pornind de la Poarta de intrare în Moldova – Cașin, are o întreită semnificație: onorarea artizanilor Unirii, cinstirea memoriei celor închiși în fostele chilii ale Mânăstirii Pângărați transformată în în-chisoare de regimul comunist și în semn de prețuire a istoriei, spiritualității și culturii române. Au fost rostite discursuri emotionante, s-au intonat cântece patriotice, s-a dansat Hora Unirii, s-a strigat într-un glas ,,Trăiască România Mare, în vechile hotare!”.

Ceaiul, vinul fiert și agapa creștinească ce au urmat au fost oferite de o sumă de oa-meni de bine, ce au dorit să rămână anonimi. Tuturor, le mulțumim.

Mulțimim tuturor susținătorilor și participanților pentru o zi de excepție.

Gabriel Puiu

PLUMB 141

pagina 4 revistă de cultură

În epoca post-structuralistă ne adăpostim foarte des sub mantia sintagmelor iar actul lecturii pare a fi adânc viciat în chiar intenția designențelor lectorului de a spune ce gândește, ocolind paradisul conceptelor sal-vatoare. Despre poezie numai bine, ar suna sugestiile chiar dacă un truism e și acesta. Zelul estetului de a explora discursul liric poate însă reinventa metode sau inova un spectacol de teorii efemere, bune, deci, cât le consumi la fața locului, cu fața de masă gata pregătită a fi înlocuită de carte. Cu cartea pe masă mai există o șansă, a elimina eventuale elu-cubrante opinii, a regurgita pentru demonstrație însăși realitatea poemelor, a te confrunta în patrulater cu dezinvoltura celui răstignit între dorința comentariului exact și aplicat și evitarea unui derapaj. Am mai spus-o și cu alt prilej, poezia, între genurile literaturii, dă cel mai limpede seamă de evoluțiile aces-teia. O carte accesibilă, în pofida deconstruc-tivismului generic practicat nu ca artificiu sofist ci ocultat de un eu inchizitor este volumul-an-tologie Cinci degete (Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, 206 p.), al Mihaelei Meravei, autoare comentată cel mai adesea, cum o face și Ovidiu Dunăreanu în prefață, din per-spectiva răscumpărării prin scris. Cartea are fundament, abilitățile eului întrețin încărcătura spirituală și viața, prin poeme, e abordată cu idealitate ontologică. Vreau să spun că luxul memoriei poate reinventa omenescului traseele spre valorile aproape intangibile, adevărul, bunătatea, dreptatea. Până la declicul situațiilor-limită, însă, poezia rămâne singura cronică autentică a lăuntrului nostru de vindecări developate în imagismul polifoni-ilor ființei care suntem. În afară e lumea de imagini și parabole, de narcisisme și oglinzi

mincinoase, de paradoxuri apăsătoare. În transa realului e scrisă și cartea Mi-haelei Meravei. Tirul cvasi-hipnotic al dis-cursului ține de spaima vulnerabilității, cele cinci secțiuni evocă o succesiune a binomului eu-lume. Viața pe verticală (secțiunile cărții au titlurile volumelor anterioare) e un ciclu al lumii pe dos. Eul fragil transformă în pastă grunjoasă realul alterităților și spoiește vitrinele dramei într-un timp și un spațiu comun („sun-tem vecinătățile aceluiași timp/ pe care îl comprimăm/ tu din stânga eu din dreapta/ alungirea lui ne apropie sufletele// rupem viață în bucăți/ apoi le împărțim/ frați de pâine și sare/ încercăm să ne potolim foamea de/ cunoaștere și adevăr// plutim deasupra așteptărilor/ într-un ocean de aer/ păsări Ibis

strângem între aripi apusul/ pentru a ne regăsi răsăritul/ în poezie”, pag 19), smuls cauzalităților disperă monocord. Disiparea, variantă mentală, a pariului existențial e mag-nific reinterpretată în ductul atracției irezistibile a miracolului scrisului, poezia e văzută atipic, o chemare de identificare, un semn. Până și sentimentul trece printr-o revizie, cutia cu ofrande a ființei stă pe aliniamentele tempera-mentale ca și când ancorarea tainei poemului în azurul serii-miraj, de pildă, ar îngenunchea

radicalismul osmotic al contragerilor sensului. E o nuanță ontologică, deci, poemul, poezia, exemplu de ardere în retorta fumigațiilor as-censionalului. Tema o aflăm și în poemul care dă titlul ciclului: „încolăcită pe un lujer/ din pădurea cu suflete cățărătoare/ urc...// de la un timp m-au încolțit corbii/ îmi ciugulesc pielea/ până în măduvă îmi pătrund/ flămânzii.../ / închid ochii să nu mi se reverse teama din gând//în alt timp păsări albe/ridică pânza de ceață/din colțuri//nu știu câte noduri mai am până sus/nici câți nori de trecut/totuși...urc” (viața pe verticală, p. 36)

Simțiri elementare, a doua secțiune, in-clude poeme ale „remanierilor” durabilului, an-goasa existențială e subminată aproape grobian, dar acesta e jemanfișism iute trecător, instalarea componentelor fiind proteiformă: poetul constructor de lumi, demi-tizarea și desacralizarea, descendența paremiologică a versului/versurilor. Parodicul timid e dezinhibant dar ordonarea magiei lu-crurilor și întâmplărilor poate fi socotită metodă („uneori poetul visează/ inorogi despletiți cum caută oază/ de rugăciune,// prin fiecare logodnă a cuvintelor sale/poetul e un Christ,/ se naște și ia asupra sa povara iernii/ căzute pe lume.// poetul iubește,/ împărțindu-și sufle-tul/ în douăsprezece aripi/ câte una pentru fiecare dintre noi/ și pentru fiecare trecere a lunii”), după cum în ciclul al treilea, Cu inima lipită de fereastră, o infuzie de fantastic subțiază stratul mitic, dar gesticulația autoarei încântă prin recursul la aceleași subtilități pa-rabolice. Ochiul minții invadează spațio-tem-poralul, înființează și desființează, ridică și demolează, construiește și de-construiește. Locul metaforei e zidit, aici, în temperamente, ba chiar în senzorial, în panorama vieții și a morții. Sevrajul eului e meta-textual, dragostea zidește până la cer, și dincolo de al nouălea cer iar ironia/autoironia desface în lamele de cercetat așteptarea, efectul controlat al ima-ginarului: „dimineața s-a trezit înaintea mea și cască precum o felină,/ sătulă de întuneric, îmi dă brânci,/ mă întorc pe cealaltă coastă a

adevărului/să-mi recuperez sufletul,/ cearcăne liliachii mi-l mumifică în tăcere,/ iau perna de subțiori transformând-o în inimă,/ dimineața asta e de-a dreptul impertinentă cu hohotele de râs,/ ce-o fi găsit ilar în globul de cristal care ne-a încarcerat?!/ locul din stânga mea are forma unei raze/ o modelez la nesfârșit, cu speranța stelei/îngân capitole din vis,/ tot mai mioapă de trecerea timpului,/nu mai gust cu-lorile niciunui anotimp,/ îmi deschid pleoapele grele de așteptări,/ pregătită să o iau de gât,/ dimineața îmi mușcă buzele cu dinți de primăvară/ până la mirare” (când dimineața devine mirare, p. 79).

Sub un sarcofag ermetic de semantici și conotații, poezia înluminează, vindecă. Spectrul terapeutic pare să fie angrenajul imaculării în secțiunea a patra a cărții, Du-minica păpădiei, un epos particular sangvinizând toate resursele poeziei, anulând gustul amar al proximităților temporalului. Tim-pul vorace duce la convertiri și bruma de ficțional („într-o bună zi se vor răsfira/ pe malul acestei mări/ din care respir/ unde am crescut/ vlăstar din mugur mut/ așa încât toate păsările se vor aduna/ ca la împărtășanie să-ți ia porția de viață/ într-o primăvară-rugăciune”) iar în secțiunea ultimă a cărții, Semantica luminii, examinările eului au în vedere modul deziderat, vanitate ultragiată, de a contamina insolitul cu histrionismul instalării fanteziei în citatul poematic, în altitudinile spirituale spre care tinde sau pe care deja le-a atins lirica Mi-haelei Meravei, în pledoariile ardente pentru teme, motive și nuanțe ale existenței, toate situând în albia aceluiași crez, iubirea cu toate fațetele ei, o lirică de bună calitate.

Antologarea propriului efort editorial de până acum arată o autoare consecventă cu sine, mult îndepărtată de categoria etanșă a unei literaturi cu morgă pretins elitistă. Muncind cu discreție, stilul și verva Mihaelei Meravei au așezat pe piedestalul cuvenit unui talent matur, personalizat, autentic între vocile noului val, o autoare a cărei evoluție trebuie urmărită în continuare pentru că mai are încă multe de spus și de scris. Pentru o întregire corectă a bilanțurilor literaturii noastre contem-porane.

Deconstructivism, artificii ale pariului existențial și despre un radicalism osmotic în poezia Mihaelei Meravei

Ionel Bota

Romanul „Torentul” (Editura „Art-Creativ”, București, 2018) al tânărului prozator Marinel Gîlcă îndreptățește previziunile și așteptările criticii literare, după apariția volu-mului de proză de investigație „Puterea justiției” (2014):

Arta a avut întotdeauna o înaltă mi-siune morală, și orice adevărată operă artistică o îndeplinește. (...) Literatura adecvată, spune în continuare părintele criticii noastre literare, cu feluritele ei proceduri, se poate asemăna unei păduri naturale cu felu-ritele ei plante. Sunt și copaci mari în pădure, este și tufiș, sunt și flori, sunt și simple fire de iarbă. Toate împreună alcătuiesc pădurea, fiecare în felul său trăiește și înveselește ochiul privitorului; numai să fie plantă adevărată, cu rădăcina ei în pământ sănătos, iar nu imitație de tinichea vopsită, cum se pune la unele case de la oraș.”(Titu Maiorescu - „Comediile d-lui I. L. Caragiale” în „Critice”, E.P.L. , București, 1967, pag.276 și 282)

„Torentul” (conform DEXI, Editura „Arc Ginios”, Chișinău, 2009) indică un curs de apă temporar, cu viteză și putere de ero-ziune mare, cu debit variabil, care apare în urma ploilor repezi și abundente sau după to-pirea bruscă a zăpezii, pe povârnișurile munților și ale dealurilor.”

„Torentul”, când devine social sau afectiv, se transformă în metaforă.

Incipitul romanului precizează timpul și spațiul acțiunii: o după-amiază a mijlocului de mai în preajma unei prestigioase instituții de învățământ ieșean preuniversitar.

Eroina, pe numele ei Ariadna, cu rezonanță mitologică, este „elevă în ultimul an de liceu.” După lectura prelungită în bibliotecă, noaptea de mai o îmbie să pornească pe jos

până la prima stație de tramvai.” Expresia: „Din senin, vântul se înteți” pare a fi un aver-tisment pe care destinul ar vrea să i-l dea. Fur-tuna izbucnește cu violență și fata este răpită, ca de o pasăre de pradă, legată și „aruncată ca un balot pe bancheta unei mașini”.

„Acolo, în acel loc, era beznă, o în-tunecime vâscoasă ca o mlaștină” .

Cuvântul „mlaștină” cere un plus de atenție din partea cititorului pentru că are o simbolistică aparte. Conform „Dicționarului de simboluri” (Editura „Artemis”, București, 1994) „mlaștina este o materie nediferențiată, pasivă și feminină”. În Grecia antică mlaștina juca același rol cu labirintul. Buddha face din mlaștină imaginea plăcerilor senzuale ca ob-stacole pe parcursul drumului cu opt cărări. Trecerea pe lângă mlaștină se prezintă ca o fază a inițierii. Psihanaliza socotește mlaștina unul dintre simbolurile inconștientului.(...)

O trăsătură sadoveniană a stilului prozatorului Marinel Gîlcă este aceea a comu-niunii omului cu natura.

Răpită pe o ploaie torențială, cu su-fletul înnegurat și învolburat de neliniști și spaime, eroina scapă cu viață și este eliberată după ce „cerul negru, învolburat își deșertase de mult preaplinul norilor”.

După zbuciumul naturii și după coșmarul trăit de Ariadna, revenirea la viață a naturii și a eroinei, maturizată înainte de vreme, este de așteptat. Așa cum unii arbori atrag trăsnetul, Ariadna a atras necazurile asupra ei încă din copilărie și adolescentă: un tată denaturat, o mamă iubitoare dar plecată la muncă în Italia o face să fie mai apropiată de bunica Maria Ivașcu. Cele două, bunica și nepoata, merg la Poliție, iar fostul comisar șef nu pierde prilejul de a începe chiar de aici ple-doaria acuzării. Înfățișarea și privirea ancheta-torului Miron; „înalt, descărnat, cu fața smeadă osoasă, cu ochii negri, bulbucați”, afișând „o stare evidentă de indispoziție”, nu-i plăcură fetei deloc. Doctorița, fumătoare inveterată, o examinează „cu un aer sastisit, chiar superficial, ca pe un obiect oarecare, făcând remarci acide la adresa generației tinere.” Atitudinea medicului i se pare Ariad-

nei„ malițioasă și nedeontologică.” Admirabilă dorința Ariadnei de a

lupta, de a se elibera de sechele și de a-și susține examenul de bacalaureat. Este luată sub protecția Poliției.

Procurorul de caz Mihaela Ciobanu este asemănătoare substanțelor chimice: „insipidă, incoloră, inodoră.”

Reușita la examenul de bacalaureat o face pe Ariadna să adoarmă în sfârșit, liniștită, după ce mai întâi își spune rugăciunea. Apare și o diversiune cu un autodenunț de unde se ivește însă un fir al Ari-adnei: numărul și marca unei mașini suspecte.

Stilul romancierului are în primul rând naturalețe. Personajul Julescu se exprimă co-lorat: el „trage un șnaps”, mai ia și câte o „gherlă”, dar se jură „să moară în pușcărie”, că nu el e criminalul.

După ce a fost luată de „Torent”, după accident, Ariadna este salvată de la

moarte prin hipotermie de o familie de basarabeni aflați în trafic, Oleg și Tania din Chișinău. De la aceștia Ariadna ia legătura cu mama ei care îi trimite bani și reușește să plece în Italia.

În Italia, Ariadna încearcă terapia prin artă: „Ariadna realizase deja mai multe tablouri: peisaje, natură moartă, portretele familiei.” Ia lecții de arte marțiale de la Li Meng, o tânără asiatică pe care o salvase de la viol, și revine la vechea ei pasiune, tenisul

de masă. După o căzătură Ariadnei îi revine în mod miraculos memoria și descoperă între imaginile de la concursul de tenis de masă de la Piatra-Neamț chipul monstrului care-o mo-lestase. Între timp, Ariadna devenise „un crin viguros, înflorit, ce emană un parfum suav dar și enigmatic”. „Trecuseră ca gândul trei ani de la evenimentele petrecute în acea vară de pomină.”

Suspans, elemente de surpriză, arte marțiale, răsturnări spectaculoase de situații, fac romanul palpitant, captivant încât să fie citit cu sufletul la gură. Avem aici, în „Torentul” tot ce ține de romanul polițist și, pe lângă va-loarea estetică, dată de puterea evocării, de măiestria dialogului, a portretelor și descrie-rilor, remarcăm talentul romancierului de a crea personaje pline de viață, de o conduită morală fără reproș, atât de necesare în soci-etatea românească actuală, roasă de cancerul corupției și de toate celelalte boli estompate sau eradicate în societățile civilizate. Cititorul pasionat să nu creadă că ,,Torentul” este doar o frescă socială, un roman polițist și polemic, ci este și un roman de dragoste. Soarele iubirii răsare și pentru Ariadna și Octavian, ca în capodopera eminesciană ,,Cu mâine zilele-ți adaogi…”: ,,Precum când soarele apune/ El și răsare un-deva.” Cititorul este plăcut impresionat de modul în care, în această operă artistică, re-alitatea se împletește cu ficțiunea.

Ariadna, tânăra și frumoasa eroină, înzestrată cu inteligență, sensibilitate, răbdare și mai ales cu o voință de fier, scapă din „Torentul” natural și din cel social și reușește să-și revină în totalitate. Ea nu este doar o simplă elevă de liceu înhățată de o gorilă de pe stradă și dusă spre a fi violată de o bestie, ea este un simbol, este însăși România furată, ultragiată, umilită, batjocorită și înjosită. Se spune că Marx a învățat din ro-manele lui Balzac mai multă economie decât din toate lucrările de economie la un loc, așa încât toți veleitarii, impostorii și mitomanii care au devenit la noi oameni politici să pună mâna pe carte dacă vor ca să nu-i ia „Torentul” * Marinel Gîlcă: „Torentul” (Editura „Art-Cre-ativ”, București, 2018)

Acuzarea are cuvântul*

Petru

ș Andrei

PLUMB 141


Director economic: Loredana D|NIL|

REDACTORI: Emilian Marcu, prof. Viorel Dinescu,

Tincuța Horonceanu-Bernevic prof. univ. dr. Doru Ciucescu

Gheorghe Ungureanu

COLABORATORI:

prof. univ. dr. Ion Holban Prof. univ. dr. Adrian Rachieru

conf. univ.dr. Ion Dănilă conf. univ. dr. Victoria Fonari (Chișinău)

conf. univ. dr. Cristina Emanuela Dascălu prof. dr. Valeria Manta Tăicuțu

prof. dr. Petruș Andrei

prezentare grafică: Ioan BURLACU Corectură: MIHAI BUZNEA, EUGEN VERMAN

CRISTINA ȘTEFAN - ad.SITE;

Adresa: 22 Decembrie 38/B/ 7- Bac\u E-mail: [email protected]

Ilustrații revistă: Radu Mihai

Distribuție-curierat: Toader Titi ROZNOVANU

Consiliul editorial:

Președinte: prof. univ. dr.

Constantin Dram

membri: OVIDIU GENARU

CALISTRAT COSTIN VIOREL SAVIN

GHEORGHE NEAGU GRIGORE CODRESCU ION TUDOR IOVIAN

Redactor șef DUMITRU BRĂNEANU

Red. șef. adj. P. Scutelnicu

Secretar de red. NICOLAE MIHAI

Director IOAN PRĂJIȘTEANU

CÂT DE CUPRINZĂTOR POATE FI UN VAS

DE LUT Publicul nostru are un nou prilej de a

se întâlni cu poezia japoneză-cel mai adesea tradusă dintr-o limbă intermediară-engleza, în cazul de față, fapt datorat remarcabilei poete CLELIA IFRIM , care preferă un termen mai nuanțat, ”răsădite în limba română”- ceea ce presupune o cât mai fidelă păstrare a mesajului variantei originale.

Apărută la EDITURA ePUBLISHER în 2018,cartea de poeme VASUL DE LUT, aparținând poetei japoneze KIKUMI SHI-MODA, cuprinde și păstrează o prețioasă încărcătură de sentimente materializate într-o lirică slujită de elementele cele mai la-ndemână dar tocmai de aceea permițând o in-

terpretare inepuizabilă.La o primă lectură, poezia propusă de acest volum este una a raportării eului liric la diverse ipostaze ale na-turii, cu insistență asupra simbolurilor, dincolo de peisajul sugerat. Într-o s i n g u r ă poezie, de pildă, LIVADA, sunt parcurse mai multe mo-mente ale zilei c a r e t raversează același spațiu-grădina cu meri: ”Gardul unei grădini de meri este d e s c h i s / Ș i apare un deal cu pantă ușoară/Apoi iese luna” Imaginea lunii

își găsește corespondent într-un element ve-getal: ”Culoarea unui măr roșu/Atârnă în mij-locul cerului? Ca și luna plină. ”Imaginea finală marchează trecerea spre o nouă zi: ”Apoi vine dimineața, odată cu pacea căprioarei”.

Pretutindeni, se interferează regnul vegetal cu cel uman, lumea elementelor pri-mordiale cu cea a trăirilor omenești. Astfel, ”Lumina este o plimbare ca un fir de mătase (PURTATĂ DE VÂNT); sentimentele supuse intemperiilor spirituale sporesc în semnificații: ”Chiar dacă dragostea mea s-a șters pe marea din depărtare/Șlefuită de furtuni, ea strălucește (VÂRFUL NORILOR).

Interesantă-simbolistica poemului UN CAL, în care primăvara, în prerie, este anunțată de apariția cailor: ”Cu urechile ciulite după vreun sunet,/Așteptându-și fiecare pere-chea...” Un alt poem, erotic într-o primă parte: ”Când tu mă privești /Inima mea tremură/Ca bănuțul din ou”(ENERGIA UNEI PRIVIRI) se încheie printr-un distih având forța unui poem

de sine stătător, a unei cugetări privind evanescența sentimentelor: ”Am observat că bună-voința mi-a fost trimisă/Întotdeauna, ca să fie vânt.”

„Uneori viața și moartea sunt împreună”- conchide GÂNDUL ZĂPEZII, încheind imaginea albului imaculat, menit să acopere tot ceea ce este impur pe pământ, într-un anotimp definit într-o altă poezie-ZILE SPRE IARNĂ, ca fiind unul” deloc sentimen-tal”.

Particularitatea poeziei japoneze, în general, pare să fie conceperea filigranată a poemului, cu imagini parcurse de o emoție cenzurată, vocea lirică determinată fiind, întot-deauna, de unul sau mai multe elemente ale naturii, adesea fiecare vers ori, grupate în dis-tihuri, putând alcătui un poem: ”Tu, care n-ai văzut ieri,/ Azi mă privești atent” (TU, CARE N-AI VĂZUT IERI).

Carmen Focșa

Muzicantu` povestaș*

În acte, Crețu Răducan. Brăila, 1 decembrie, 1931. Pe afișe, Johnny Răducanu. Pi-anist, contrabasist. Compozi-tor, orchestrator. Om de jazz pân-n măduva oaselor. Re-cunoscut ca atare chiar peste ocean. Findcă genul a slujit vrednic și neobosit. Copios l-a propășit, prin el țara și-a fălit... Cui vrea să-l cunoască mai bine, îi recomand să citească neapărat ”Singurătatea... meseria mea”. O carte* din primul an de mileniu. Lucrată echilibrat și ușor de lecturat. Plină de-ntâmplări, tablouri,

judecăți inerente și adevăruri. Scrisă fluent, curat, colorat. Cu sinceritate, vervă și claritate. Mărturisire povestire despre el și existența-i deloc anodin. Deopotrivă mărturie senină de-spre locuri și oameni, obiceiuri și moduri de trai într-un veac cu frământările sale enorme. Îndeosebi pledoarie, cu mo-destie, despre muzică și prun-cul ei numit jazz... În ce ne-a lăsat pe foaie, Răducan s-a spovedit. A vorbit și a izbutit să nu-l facă, astfel, uitat pe ”Giohny de Răducanu”, din neam de Petrea Crețu Solcanu. ”Boier din stirpea de mahon a Brăilei”. Nu numai artist vestit, ci și condei iscusit, de Istrati amintind. Cu nesaț eu l-am citit, da` sunt un pic necăjit că textu` mic mi-a ieșit pe lângă ce-a povestit și-a destăinuit bogat, inedit, pasionat.

Precum a fost înzestrat și din plin a demonstrat prin ceea ce a creat și în urmă a lăsat. Are dreptate Florian Lungu spunând că Johnny trăiește în noi și după moartea ce l-a răpit păgubos... *Johnny Răducanu, Singurătatea... meseria mea, Ed. RHP&P, 2001

Adria

n Si

mea

nu

Un avocat literat *

Aidoma multor ase-

meni din Vest, Dan Ioan Panțoiu s-a apucat de... ro-mane. Printre dosare și-nfățișări la instanțe a iscat o poveste. Departe de ele nebănuit. Realități și ficțiune, într-un tom publicat pân` la urmă la RAO. Cu ”aventuri captivante” în el. Dintr-un veac învecinat, tulbure și frământat. Întâmplări poli-țiste, peripeții, spionaj. Locuri, fapte, adrenalină. Reflecții, întrebări, ipoteze. Sentimente, resentimente, rememorări. Ingrediente su-ficiente ca să creeze o carte* ispititoare. Și surprin-zătoare, deopotrivă. Despre un român c-un destin sucit, ajuns, vrând - nevrând, asasin plătit...

Pe nerăsuflate am cetit-o toată, împins de la spate de două motive: cunosc autoru`, da` și edi-tura. Numeroase titluri, de ea publicate, m-au ținut în

priză, noapte după noapte. Așa că Panțoiu, curiozitatea iute mi-a stârnit. Ce am con-statat și am rezumat? Scrie cinematografic și echilibrat. Secvențial, nuanțat. Subtili-tatea psihologică îmblânzind intriga seacă binevenit. Co-lorând-o potrivit și atractivă făcând-o vădit. Iar ușa mis-terului lăsând-o deschisă pentr-o continuare. Su-gerată justificat conci-tadinului nostru cutezător. Fiindcă nu-i simplu să compui credibil în genul acest`. Și s-apari alături de-ai săi corifei. N-o fi, deocamdată, chiar egal cu ei, da` promițător, nu mă în-doiesc. Sper să nu renunțe și să ne anunțe alte noutăți. Ficționalul e nelimitat și primește-n arealu-i orice condei înzestrat. Dan Ioan îl deține, totul e să-l între-buințeze cu spor și în viitor. ”Mercenarul în-

tunericului” poate fi un în-ceput. Ce, după un timp, să țină de trecut. Și-un alt ma-nuscris, mai ingenios, să-i aducă bani și mai copios. Știe multe piteșteanu` și are ce spune nu doar fabulând. Pe bune!

* Dan Ioan Panțoiu,

Mercenarul întunericului, Ed. RAO, 2017

cartea zilelor noastre

Ceea ce caracterizează scrisul scri-itorului Vasile Ghica este maniera personală - de cele mai multe ori caustică, sprinţară, proaspătă şi spontană imprimată scrisului său, de parcă ar avea alergie la formulele con-sacrate. Ultima sa carte, Spovedanie în oglindă (Editura Detectiv, Bucureşti, 2017) , nu exceptează nici ea de la regula cu care ne-a obişnuit de mai multă vreme.

La prima vedere, judecând după felul cum îşi priveşte viaţa cu toate etapele devenirii sale intelectuale, avem de-a face cu o carte memorialistică, ceea ce l-ar plasa în tradiţia locului, maniera fiind o caracteristică a scriito-rilor ridicaţi din arealul spiritului tecucean. Care scriitor - de la Calistrat Hogaş şi Iorgu Iordan până la Alexandru Mironescu, şi Ion Petro-vici, mai recent Anghel Rugină - n-au fost

memorialişti şi n-au îmbogăţit literatura memo-rialisticii româneşti cu lucrări de referinţă, prin care îşi reconstituie nu doar viaţa, cu rosto-golirile ei, dar şi epoca traversată? Doar că for-mula adoptată de autor nu preia nimic din modalităţile consacrate, ci imaginează un di-alog al Fiinţei cu Spiritul, acesta din urmă supunându-l pe autor unor interogaţii necruţătoare, din care nu lipsesc aspectele mai delicate ale biografiei.

Cărăuşim, fiecare dintre noi, o tolbă cu fapte şi întâmplări inconştiente, mâloase, cu dorinţe, şi aspiraţii neîmplinite, cu refulări de tot felul care, nefiind destinate vieţii publice sunt depozitate în această cameră obscură, prevăzută cu o uşă bine zăvorâtă - uşa interzisă, cum o numea Gabriel Liiceanu, şi care nu poate fi deschisă decât cu două chei; spovedania sub patrafir şi dialogul psihanalitic - aşa cum a fost izvodit de medicul vienez Sig-mund Freud.

Ea desparte lumea conştientă, limitată şi previzibilă, de cea inconştientă – neguroasă, tectonică şi umbroasă, unde se regăsesc înghesuite toate refulările noastre

curente - supuse cenzurei tocmai pentru că sunt improprii difuzării publice, dar care, de acolo de unde-au fost depozitate pot provoca stări depresive şi chiar maladii ale spiritului, cele de care se înfiora Constantin Noica

Cum se vede, în demersul său mărturisitor, Vasile Ghica optează pentru operaţia spovedaniei, dar nu cea teologală, ci

spovedania laică, profană, liber-asumată, şi, bineînţeles, sinceră şi neprefăcută. Ipocrizia este, aşadar, exclusă din capul locului, pentru că orice făţărnicie ar rupe unitatea dintre Spirit şi Fiinţă. Cum ar putea Fiinţa să-şi înşele Spi-ritul sau Spiritul să-şi oculteze Fiinţa? Ar fi ca o autoamăgire şi autorul evită căderea într-o astfel de capcană

A avut şansa unui liceu serios, unul din primele licee din ţară, cu profesori de excepţie, proveniţi din perioada interbelică - unii dintre ei urmase studii în străinătate şi pentru nimic în lume n-ar fi făcut concesii la calitate. Nu e nici o îndoială că Liceul Codreanu din Bârlad, cu exigenţa lui renumită, a avut un rol funda-mental în formarea spirituală a autorului, dar fireşte, exigenţa şcolii şi a profesorilor s-a pliat pe un intelect cu abilităţi intelectuale evidente şi dispus să primească oferta şcolii, aşa cum o glastră primeşte buchetul de flori.

Se păstrau încă taxele şcolare şi autorul a fost la un pas de exmatriculare din cauza aceasta. Salvarea a venit de la o damigeană de ţuică pe care mama sa a vân-dut-o unui cârciumar din Bârlad,

Pavlu, un sârb gârbovit căsătorit cu o văduvă tânără din satul nostru. Am plătit o parte din taxe şi am scăpat de exmatriculare (p.23).

Vasile Ghica într-o nouă formulă publicistică

Ionel Necula

PLUMB 141


Centenar egal o sută de ani. O sută de ani de când țara se rotunjea ca o pâine dodoloață, rumenă și plină de viață, adunând laolaltă pe românii de la Nistru

până la Tisa și din Maramureșul istoric până la capul Kaliacra. O sută de ani de libertate, de victorii, de bucurii, de înfrângeri, de frământări, lacrimi și dureri. O sută de ani de faceri şi desfaceri teritoriale și administrative, de extaz și agonie. Și toate acestea într-un moment în care Dumnezeu (pentru a câta oară?!) și-a întors binecu-vântarea către români. Nu întâmplător România este alcătuită dintr-o trinitate terestră care și-a plătit tributul de sânge și lacrimi, răstignită între trei mari Irozi, cruzi și la-comi, care i-a marcat parcursul existențial și dezvoltarea de-a lungul mai multor veacuri. Lupi sângeroși, îmbrăcați în blană de oaie, au înfulecat hălci serioase din trupul în-sângerat al patriei trinitare. Din păcate nici domnitorii noștri, în lăcomia de a avea fiecare regatul și feuda sa, nu au înțeles că unde-s trei puterea crește și lupii sunt mai reținuți în a ataca turma de zimbri. Poporul a suportat întotdeauna capriciile și eșecurile claselor conducătoare. Aspect valabil și astăzi, când la ceas aniversar de maximă intensitate și bucurie, conducătorii noștri au stat reci și indiferenți, ca niște statui din piatră măcinate de invidie și prostie. Când prostia îmbolnăvește clasa conducătoare, singurul leac pentru vindecare este scrutinul electoral. Din păcate această boală se întinde ca o pecingine și la corpul electoral. Și uite așa, din prostie în prostie, pierdem trenul spre dezvoltare și civilizație și rămânem în siajul celorlalți. În același timp lupii hămesiți (marile companii) stau la pândă pentru a înhăța ofranda rănită de prostie.

Pe strada noastră de multe ori becurile s-au aprins învăluind totul într-o lumină feerică, binefăcătoare, însă copiii neantului au lovit ledurile cu praștia cu ținte ferecate în aur și argint și întunericul s-a lăsat bolnav de lumină ca o lespede de mormânt. A rămas doar o luminiță la capătul tunelului! La urma urmei ce înseamnă o sută de ani pentru un popor care aduce mai mult cu un pui ieșit din găoace decât cu un leu gata oricând să-și apere teritoriul. N-o fi pui de avicola, dar tot neputincios este! Să nu uităm că fiecare popor își merită conducătorii pe care îi are. Și noi îi merităm din plin și ne merităm cu vârf îndesat soarta.

Și totuși ce au însemnat cei o sută de ani ai unei Românii mai mult sau mai puțin întregite? Foarte multe. După Unirea din 1918, România a devenit o forță luată în seamă de marile puteri ale lumii. Nicolae Titulescu a fost președintele Ligii Națiunilor într-o perioadă interbelică agitată. Maghiarii au mârâit pe la ușile puternicilor zilei, dar au acceptat situația. Nicolae Paulescu inventa insulina ca remediu pentru diabet. Tristan Tzara lansa dadaismul ca un curent cultural valabil și astăzi în Brazilia. Emil Cio-ran stiliza limba franceză, în timp ce Panait Istrati de-schidea literatura română spre mediile franceze, scriindu-și romanele în această limbă. Henri Coandă, cu motorul său cu reacție, revoluționa transporturile aeriene, Mircea Eliade punea bazele istoriei religiilor, iar Nicolae Iorga devenea cel mai faimos istoric român. Fascinantul Constantin Brâncuși inova concepția despre artele plas-tice, iar Haralambie Vasiliu a imaginat și propus structura helicoidală pentru cărămida vieții, ADN-ul, confirmată douăzeci de ani mai târziu de englezii Watson și Crick. Emil Palade lua Premiul „Nobel” pentru biologie, şi George Enescu cucerea întreaga lume cu muzica sa alături de Dinu Lipatti, Emanuel Elenescu, Maria Tănase ș.a. Matematicienii Grigore Moisil și Gh. Vrănceanu aduceau descoperiri importante în algebră și geometrie, în timp ce Ștefan Odobleja devenea precursorul mondial al ciber-neticii, pentru a muri uitat și singur, iar Nicolae Vasilescu-Karpen descoperea pila electrică pe principiul „perpetuum mobile”, care funcționează și astăzi. O sută de ani sunt anii de maturitate creatoare pentru scriitorii noștri: Octa-vian Goga, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Camil Petrescu, Nicolae Manolescu și mulți alții. Eugen Ionesco și Matei Vișniec cuceresc cu dramaturgia lor publicul oc-cidental, iar Herta Müller primea Premiul „Nobel” pentru literatură. România celor o sută de ani înseamnă și Nadia Comănici, cea mai cunoscută româncă din toate timpurile pe întregul mapamond, alături de Ilie Năstase și Ion Ţiriac, Ivan Patzaichin, Doina Melinte, Diana Mocanu, Camelia Potec și de asemenea singura echipă campioană mondială – echipa de handbal – și mulţi alții. Trebuie să adăugăm și rezultatele excepționale ale tinerilor noștri la olimpiadele internaționale, cât și la cele de inventică. Am-intim de rezultatele în gerontologie ale Anei Aslan și faptul că am fost printre primele țări care au făcut operație pe cord deschis, după succesul lui Christiaan Barnard în Africa de Sud. România celor o sută de ani mai înseamnă Casa Poporului (a doua clădire ca mărime din lume), canalul Dunăre – Marea Neagră, sistemul energetic de la Porțile de Fier, Bicaz și Vidraru, fabrica de aluminiu aci-cular folosit la realizarea navetelor cosmice americane, fabrica de mașini-unelte de la Bacău, care producea sub-

ansambluri pentru rachetele cosmice europene „Ariane”, locomotivele de mare putere, avioanele de pasageri Rom-bac, locul doi în lume la producția de utilaj petrolier, dia-mantele Zwarovski, oțelurile speciale, energia atomică, autoturismele de teren premiate la concursuri internaționale și tot ce înseamnă produse industriale, de la ace, la aparatură electronică de ultimă generație. În agricultură, realizarea sistemului de irigație al Bărăganului și nisipurilor din Oltenia, COMTIM-ul, unul dintre cele mai mari combinate de creșterea porcilor din lume, combinate avicole, vinuri de înaltă calitate premiate la concursuri internaționale de profil etc. În domeniul cercetării agricole, semințele și materialul săditor produs în stațiunile de cer-cetare românești concurau pe piața mondială cu cele pro-duse în statele din europa de vest și din America.

Și totuși România celor o sută de ani nu înseamnă numai partea frumoasă a medaliei. În o sută de ani Româ-nia a schimbat trei dictaturi și două regimuri democratice, a omorât patru conducători (I. G. Duca și Armand Călinescu, prim-miniștri, mareșalul Antonescu și Nicolae Ceaușescu), pe Virgil Madgearu și Nicolae Iorga, a deci-mat toată floarea intelectualității și armatei române în pușcăriile comuniste, și-a dezavuat eroii trimițându-i în pușcării sau în subsolul cărților de istorie. Și-a falsificat is-toria de dragul unor ideologii străine de spiritul neamului și al credinței creștine și a închis un număr apreciabil de mănăstiri și a demolat biserici. A distrus spiritualitatea, tradițiile, miturile și obiceiurile satului românesc prin in-dustrializarea și cooperativizarea forțată, iar mai recent și-a distrus industria, agricultura și încet, încet și cultura, la îndemnul „jidanilor” globalizării (nicio aluzie la poporul evreu). Tineri foarte capabili i-am împrăștiat prin lume și acum ne luptăm cu morile de vânt! Am distrus sistemul

de irigație pentru care peste zece ani am mâncat la cartelă, sistemele agricole integrate, COMTIM-ul, fabricile de procesare a produselor agricole, stațiunile de cercetări agricole și multe altele, la recomandarea samsarilor occi-dentali și toate în numele economiei de piață. Care economie de piață?! Un paliativ în care nu mai crede ni-meni, decât unii profesori naivi. Ne-a dat Dumnezeu atâta bogăție, încât „Unde sapă sapa locul,/ Sare din pământ norocul” (vorba poetului Arghezi), iar noi am dat sapa străinilor și ei sapă după norocul nostru. Până și sloganul atât de specific nouă: să moară capra vecinului, de di-nainte de '89, după a devenit să moară vecinul și să-i rămână capra, iar astăzi este și mai stilizat: să moară vecinul ca să-i rămână capra, iar capra s-o dăm la străini în schimbul unei litre de lapte. Astfel scăpăm s-o hrănim și s-o mulgem. Capitalist precept! Pentru a intra în Schen-gen, pentru a zburda liberi prin Europa, suntem în stare să o vindem și pe Mă-sa S.A. Privind retrospectiv la înaintașii noștri, trebuie să fim mândri că aparținem unui popor aproape genial dacă n-ar fi bolnav de sindromul „Merge și-așa!”: delăsare, lașitate, pesimism. Să adăugăm și balcanismul nostru specific.

Credem că pentru a ne vindeca de bolile noului mileniu, de narcisism, de lene și de infatuare și pentru a trăi curat românește, în credința strămoșească și în re-spectul pentru eroii neamului, fiecare român adevărat ar trebui să aibă în tolba memoriei sale aceste versuri ale marelui Eminescu: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ [...] Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul./ Dulce Românie, asta ţi-o doresc. Ce ne-am putea dori mai mult decât o țară bogată, cu oameni stăpâniți de credință și dragoste pentru neam, mândri de originea lor tracică, respectată în lume? „La mulți ani!”, România! „La mulți ani!”, români!

Un an nou cu sănătate, bucurii și împliniri mântu-itoare și binecuvântate!

DE LA UN GÂND LA ALTUL

LA CENTENAR

Dumitru Brăneanu

A scrie poezie este cea mai profundă artă a omenirii și fiecare om are în fire acest “frumos“ ge-netic determinat. A scrie poezie este un har dat, dincolo de vârstă, de studii, de timp și spațiu. Dorința publicării scrisului, însă, ține de conjuncturi, de decizii personale, de un anume curaj și încredere în sine, dar ține și de alți oameni care citesc cu ochii sufletului și lasă poeziile să zboare libere întru vi-zibilitate și ascultare. Poeta Vi-olanda Bratu debutează liric cu un volum consistent de poezie la editura ArtBook, sub un titlu mi-nunat care integrează perfect conținutul poemelor sale sub o aură a frumuseții vieții: Țara doru-lui de cântec. Poemele, diverse tematic, induc un fir roșu unificator, dragostea de tărâmul natal, credința strămoșească, părinți, tre-cutul respectat, făcându-se un sin-gur poem dedicat iubirii de țară și de neam. Iată că poezia patriotică se mai scrie, în game de bun simț sufletesc, doar românul și-a iubit țara dintotdeauna.

“Trăiesc în țara dorului de cântec/A dorului profund, de lerui-ler/În leagănul cu basme și des-cântec / E loc și pentru îngerii din cer.“(Trăiesc)

Cartea, în întregul ei, este o adevărată terapie a românului în care, baladesc, își cântă locurile dragi, impresionante, prin care “Paşii m-au purtat pe-acolo/ Unde sunt, fără durere/ Sfinţi cu chipuri de poveste/ Pe-o icoană ce nu piere.“ (Agapia), unde eroii ne cheamă să ne cunoaștem trecutul: “Sub lespezi croite în celălalt veac/ Dorm somnul adânc, fără număr, eroi,/ Iubirea de țară, a lor, fără leac,/ Ne picură-n vene, se scurge în noi.“ ( Bucovina).

Multe poeme omagiază părinții, mama, tata, într-un aflux muzical, sentimental, demne de promovare didactică azi, când pe afișe sunt doar poezii metafizice, decadente, grele de înțelesurile urii, dezbinării, pline de nervii veacului. Violanda Bratu practică reversul medaliei, expunând sen-timente frumoase, pure, în expresii curate, simple, dar profund lirice: “Mamă dragă, mamă bună/Peste chipul tău senin/Flori de rouă, râuri vin/Să se-adune-ntr-un suspin/ Pentru ochii tăi, cunună.“(Mamă dragă)

Amintirile, întoarcerile în trecut, în familia frumoasă cu nouă copii care i-a fost matca formării omului de azi, un om de caracter, care își iubeste țara, limba, obi-ceiurile și tradițiile, devin versuri cântate într-un registru propriu nouă românilor: dor, doină, sat, copil, soare, floare, simboluri ale universului mioritic românesc. Interesantă și simbioza dintre re-gistrul de multe ori folcloric și ele-mentele moderniste ale limbajului, presărat cu neologisme de impact, dar și cu umor delicat, unele poezii fiind premiate la concursurile umoristice: “De aș avea un băț la îndemână/ Aș modela spinările “înalte”/ Acelor ce sluțesc limba română./ De cum vorbit-a mai de-mult chiar Dante.“ (De aș avea) Rondelul, poezie cu formă fixă este des întâlnit în creația poetei, părând a fi una din preferințele-i compoziționale și relevând exercițiu și grijă pentru cuvântul rimat: Rondelul frunzei căzătoare, Rondelul omului de-

venit copil, Rondelul unui anotimp, Rondelul zilei mele, Rondelul zilelor ce trec sunt câteva titluri exemplificatoare. În arsenalul poetic al Violandei Bratu găsim un adevărat corn al abundeței: precepte de credință, arhetipuri, simboluri, mituri. Aș re-marca o frumoasă alegorie, a lupului, simbol și mit la daci și la români, în cultura românească le-gendele și superstițiile lycantropice venind ancestral: “Pierdut de haita lui cea mare/ În timp ce rătăcea hai-hui,/ Un lup flămând, din în-tâmplare/ M-a încolțit cu dinții lui.“ (Un lup flămând)

Țara dorului de cântec este un volum de poezie melodioasă, ritmată, relevând un spirit ales, un suflet sensibil trăind într-un univers al frumuseții și al energiilor bune omului, un volum care odată lec-turat aduce esențele vitale la un numitor comun: identitatea prin iu-bire de viață.

Cristina

Ștefan

ȚARA DORULUI DE CÂNTEC- VIOLANDA BRATU

TRIOLETE de

MIHAI MERTICARU

Totul seamănă cu tine Când livada înflorește, Sufletul, să mi-l aline. Totul seamănă cu tine, Bucuriile-s depline, Chipu-ți mă înveselește. Totul seamănă cu tine Când livada înflorește. Slavă ție-n veci, femeie, Izvor de iubire și cânt,

Viața, faci să nu se-ncheie. Slavă ție-n veci, femeie,

Scânteie pentru idee, Dragostei, acoperământ. Slavă ție-n veci, femeie, Izvor de iubire și cânt.

Din zâmbete și suspine, Se țese marea iubire Ce inopinat survine. Din zâmbete și suspine,

Ni se făuresc destine Legate prin mii de fire. Din zâmbete și suspine, Se țese marea iubire.


PLUMB 141

La ceas

Centenar… cu mine

însumi…

Omagiu „muşchetarului” literaturii ju-ridice româneşti, BARBU DELAVRANCEA, în preaslăvitul An Centenar 1918 – 2018. Dia-log imaginar: Barbu cu De la Vrancea. Toate citatele sunt extrase din pledoariile sale par-lamentare şi gazetăreşti!

Barbu: – „DUMNEZEU a dat omului

CUVÂNTUL, ca să-şi ascundă cugetarea”. De la Vrancea: – Mda, „CUVÂNTUL

a fost dat omului, ca să-şi mărturisească adâncul conştiinţei sale”.

Barbu: – Şi care-i meritul PreaBunul, hmmm?!

De la Vrancea: – PreaBunul, PreaÎnaltul, Îndumnezeitul – în veci de veci „a dat omului două feluri de adversari: de talent şi de spirit!”

Barbu: – Hei, nu mai spune? Dar, mă rog ţie, preajuristule a tot şi-a toate, ce este talentul?

De la Vrancea: – Hmmm, mă pui la-ncercare, mintosule... Simplu şi concis, un dat dumnezeiesc.

Barbu: – Mă rog, să zic aşa, ca să-ţi facă plăcere, c-ar fi mulţumitor acest răspuns... Dar, spirit... ce-i spiritul?

De la Vrancea: – S-ar cuveni un răspuns ceva mai complex... Am dezvoltat subiectul în drama „A doua conştiinţă”. Rudolf, protagonistul este extrem de explicit... a trece dincolo de legile cunoscute ale vieţii... să pluteşti deasupra propriei tale conştiinţe... Şi să ţii tu bine minte, „OMUL nu poate fi decât cum l-a lăsat Dumnezeu să fie!”

Barbu: – Ce să fac... pot să nu-ţi dau dreptate?!

De la Vrancea: – Şi-apoi, „OAMENII sunt pururea mai buni decât cuvintele lor, scăpate de iuţeală şi mânie. Rar om ar fi mai crud decât cuvântul de pe buzele lui”.

Barbu: – Deh! „OAMENII nu sunt atât de răi cum se oglindesc în cuvintele scăpate de pe buzele lor la mânie”.

De la Vrancea: – Tu, care-ai fost şi ministru... ai plămădit atâtea vorbe... cât nu pot încape într-o garnitură de tren...

Barbu: – Ştii că ai dreptate? „A fi MI-NISTRU – o periculoasă ONOARE!”

De la Vrancea: – Zău? Nu mai spune?! Mă faci să pufnesc în râs.

Barbu: – A propos!... de tren... şi... ca ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţii... Mi-amintesc... cu emoţie... cum, în decembrie 1911... am însoţit delegaţia Regală... în frunte cu Majestatea Sa... la momentul inaugural al perforării tunelului Bereşti – Talaşmani..., la graniţa dintre judeţele Covurlui şi Tutova...

De la Vrancea: – Şi ce-i cu asta? În fond, a fost un moment festiv...

Barbu: – Dar... o lucrare extrem de costisitoare...

De la Vrancea: ... financiar... Barbu: ... nu doar financiar... O re-

sponsabilitate capitală! De la Vrancea: – Înţeleg! Barbu: – Tresalt şi-acum...

Detunătura aceea... demonstraţie în faţa delegaţiei regale... se va repeta... la câţiva ani distanţă-n toiul Primului Război Mondial...

De la Vrancea: – În adevăr, o suferinţă de nedescris.

Barbu: – Molime, foamete, mutilaţi şi morţi... sânge, mult sânge...

De la Vrancea: – Te-nţeleg, nici eu nu suport lipsa de discernământ...

Barbu: – Să ocupi teritorii – care nu-ţi aparţin...

De la Vrancea: – Să cultivi ura, prin necioplitul... <nem engedem!>

Barbu: – Să pretinzi… ceea ce nu-i al tău…

De la Vrancea: – Să scrii o Istorie falsă…

Barbu: – Să cultivi minciuna… De la Vrancea: – PreaBunu-i, zău,

prea bun! Barbu: – În Parlament, ştiu, ţi-ai

zdruncinat creierii... pledând pentru dreptate, pentru cinste, pentru adevăr!...

De la Vrancea: – În zadar, oare?! Barbu: – O, dublul meu cel drag, acea

tribună este – şi va rămâne – (îndurerat) o „ bancă a torturilor!” Crede-mă! A torturilor!

De la Vrancea: – Şi-ar fi fost, de preferat... tăcerea?

Barbu: – Ei, nici chiar aşa. Nu ai voie să uiţi că... ajungând în Parlament... ai o capitală responsabilitate...

De la Vrancea: – De fapt, orice funcţie publică... te obligă. Cine tace, cine minte, cine nu face nimic este un TRĂDĂTOR!

Barbu: – Da, da, un TRĂDĂTOR DE NEAM ŞI DE ŢARĂ!

De la Vrancea: – À propos?! Ştii, mătăluţă, de câte feluri este miluita tăcere?

Barbu: – Nu te mira, am repetat-o şi-n Parlament- „TĂCEREA este de trei feluri: de argint, de hârtie şi de aur – după Gu-verne!”

De la Vrancea: – Ha,ha, ha! Eşti tare, fiule! Eşti tare!... În zilele... nu spun care... te-ar lega!...

Barbu: – S-o crezi tu. Numai fricoşii se tem...

De la Vrancea: Mda... nu şi trădătorii...

Barbu: – Ei găsesc arme de-apărare... astfel încât minciuna să îmbrace haină curată...

De la Vrancea: ... poleită vrei să zici, dar spurcată pe dinăuntru...

Barbu: – Oricum, în zbuciumata noastră istorie am dovedit, totuşi, că ŢARA, NEAMUL, CREDINŢA sunt SFINTE!

De la Vrancea: – Am avut un Rege – stâlpnic, o Regină – soldat, un Prim-ministru – cinstit cu sine însuşi. Îţi aminteşti ce-a glăsuit, răspicat, în faţa Ţării? „Degeaba mă atacaţi că nu mi-am îndeplinit toate datoriile. Le-am îndeplinit pe cele pe care le-am putut. Nu voinţa, ci putinţa mi-a lipsit”!

Barbu: – Verticalitate 100%. De la Vrancea: – Ţărişoarele noastre

au avut parte şi de multă, prea multă dezbinare...

Barbu: – Mi-amintesc... parc-o văd... pe Aristizza Romanescu... în timpul refugiului nostru la Iaşi... în 1917... O văd aevea... pe scena Teatrului Naţional din Iaşi... recitând „Mioriţa”, o „Mioriţa”!...

De la Vrancea: „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai / Iată vin în cale, /Se cobor la vale, / Trei turme de miei, / Cu trei ciobănei”

Barbu: Bieţii „ciobănei”!... De la Vrancea: Şi câte sacrificii... Mi-

haiu cel Viteazu... Tudor Vladimirescu... Barbu: ... jertfa dorobanţilor...

Plevna... Rahova... Vidin... Smârdan... De la Vrancea: ... biruinţa

intelighenţiei moldave… Alecsandri… Kogălniceanu… Negri…

Barbu: Zbuciumatul şi zvârcolindul 1913… neutralitatea…

De la Vrancea: … şi focul… Antan-tei… biruitoarea!...

Barbu: Pacea de la Paris… zbu-cium… zloată… suferinţă…

De la Vrancea: Şi tu ai cedat…în aprilie 1918…

Barbu: Şi nu-mi pare rău! Ceea ce i-am şoptit la ureche blândului Vlahuţă… „Doamne, fă să se-mplinească… ce gândesc eu… în ceasul acesta!...”

De la Vrancea: Şi s-a-mplinit! „A biruit dreptatea!” aşa cum a rostit în faţa miilor de Români – veniţi din cele patru zări – episcopul Iuliu Hossu, pe 1 Decembrie 1918 – Acolo, la Alba Iulia!

Barbu: Am ştiut, dintotdeauna că „cea mai mare VIRTUTE în politică este RĂBDAREA”, de aceea am avut grijă de ceea ce spun... de ceea ce fac... de ceea ce scriu... Domnul Dumnezeu fost-a răbdător cu mine...

De la Vrancea: Şi noi... de-am fi... asemenea...

Barbu: Important e să trăieşti şi să mori cu demnitate, înţelepciune şi curaj…

De la Vrancea: Da, da, precum glăsuit-a şi Seneca…

Barbu: Ştii vorba cronicarului?... „Ce dzici în fluier, dumneata, lo-

gofete?” „Dzic în fluier, să mi să coboare caprile

de la munte, şi nu mai vin!” De la Vrancea: Mda!... Şi-au

„coborât”, încet, din 1914... şi până-n 1918... Barbu: ... şi mai departe... răbdare...

creştine... răbdare!... – Sfârşit! –

Livia Ciupercă

La Gala Premiilor Filialelor Bucureşti ale Uniunii Scriitorilor din România, ce a avut loc pe data de 19 noiembrie 2018 în sala Teatrului Dramaturgilor Bucureşteni, s-au acordat pre-miile U.S.R. pentru cărţile apărute în anul 2017. Printre premiaţi s-a aflat şi colegul nostru Mihai Maxim, membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, cu romanul „Fereastră spre altădată”, apărut la Editura Semne, care a primit Premiul Cartea anului 2017 la Literatură pentru tineret.

Cartea a fost mediatizată în paginile Revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu” chiar de la apariţie printr-o cronică semnată de regre-tatul profesorul universitar Victor Crăciun, care i-a scris şi prefaţa. Au făcut aprecieri favorabile despre carte în revistele „Hyperion”, „Luceafărul de seară” şi „Observatorul” membri ai Cenaclului Literar „Ileana Vulpescu”, printre care publicistul şi memorialistul Ovidiu M. Curea, scriitorul Ion Pavel şi poetul Tănase Grosu.

Cartea a fost lansată cu succes la Ce-naclul „Ileana Vulpescu”, în prezenţa Marii Doamne a Romanului Românesc Contempo-ran, scriitoarea Ileana Vulpescu, fiind, de asemenea, prezentată la Cenaclul „Destine”, condus de scriitorul Victor Gh. Stan, şi la Ce-naclul „Octavian Goga”, condus de scriitorul Geo Călugăru. Romanul lui Mihai Maxim intră în lumea literelor româneşti sub un titlu cum nu se poate mai ingenios şi sugestiv: „Fereastră spre altădată”. Este o ilustrare plenară a con-ceptului lansat de Umberto Eco la începutul anilor 1960 şi dezvoltat de alţi teoreticieni ai artei în deceniile următoare despre „opera deschisă”, cu corolarul său, „rolul cititorului”. În eseurile sale omonime, Eco prezintă re-ceptarea operei literare ca posibilitate de iden-tificare a unei multitudini de semnificaţii de către cititor, în funcţie de tipul de cultură căruia acesta îi aparţine, de profilul său intelectual, de

starea sufletească şi de perspectiva din care abordează subiectul tratat, precum şi de numeroşi alţi factori obiectivi şi subiectivi.

Cu cât gradul de „deschidere” este mai mare, cu atât semnificaţia degajată core-spunde mai puţin intenţiei autorului, depinzând preponderent de percepţia publicului căruia se adresează.

La un prim nivel de lectură găsim în cartea lui Mihai Maxim o fereastră deschisă prin care dobândim, cu ochii minţii sau cu toată fiinţa noastră, acces spre reflectarea unei lumi pe care, în funcţie de coordonatele sale indi-viduale, dorim să o cunoaştem sau să o re-descoperim, a cărei bogăţie de date este copleşitoare atât în realitate, cât şi la nivelul naraţiunii, incitând la rememorare sau la reva-lorizare retroactivă, şi faţă de care orizontul nostru de aşteptare emite deja elementele unei perspective de receptare.

Este vorba în primul rând de Iaşiul uni-versitar –unde autorul şi-a făcut studiile –, cu inegalabila sa atmosferă culturală, înfiripată de-a lungul timpurilor prin Academia

Mihăileană, Dosoftei, Junimea, Mihai Emi-nescu, Ion Creangă, Costache Negruzzi, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu şi mulţi alţii, a căror înşiruire aici ar fi extrem de lungă. Chiar dacă naraţiunea nu inventariază cu exactitate aceste detalii, cititorul le poate include, în baza „rolului” său, în semnificaţia pe care o decelează în „textul deschis” al lui Mihai Maxim. Aceeaşi divergenţă între intenţionalitatea auctorială şi resorturile in-definibile ale actului receptării o prezintă şi posibilitatea ca, după ce am închis cartea, să avem senzaţia că am găsit în ea referiri la Trei Ierarhi, Mânăstirea Golia, Grădina Copou şi Teiul lui Eminescu, fără a avea vreo certitudine în acest sens (şi fără a ne întreba dacă nu cumva am văzut toate acestea doar cu ochii minţii noastre), important fiind, aici, doar faptul că ne-am realizat modul personal de înţelegere a operei literare. Un corelat al vieţii studenţeşti din epoca reflectată în roman este tabăra de la Costineşti, căreia îi sunt dedicate pagini me-morabile. Un tânăr din zilele noastre ar putea identifica în descriere, în funcţie de propria experienţă culturală, o staţiune marină estivală de o frumuseţe aparte, sau una obişnuită, clasificabilă printre multele existente în lume, sau ceva care nu-l impresionează în mod de-osebit. Cineva care a trăit vremurile respective va vibra cu o intensitate emoţională fără egal la amintirea unui loc ce oferea, în pofida restricţiilor generale cărora le era supusă în-treaga societate, un cadru al exclusivităţii, o atmosferă elevată, sentimentul libertăţii şi al posibilităţilor nelimitate, încredere în viitor şi în valorile umane. Din nou, intenţia auctorială este susceptibilă de a fi reinterpretată de către destinatarul mesajului literar.

Rezumând, aproape nepermis de mult, mai trebui menţionat faptul că romanul conţine, într-un mixaj de fapte documentare şi ficţionale, o aplecare asupra relaţiilor din pe-rioada deceniului VII al secolului trecut ale României cu Uniunea Sovietică şi ţările din prezumtiva frăţietate a ceea ce a fost C.A.E.R. „Fereastră spre altădată” reconstituie în plan artistic destinul unui om care s-a implicat, împreună cu alţi oameni din generaţia sa, în realizarea a ceea ce timpurile reclamau şi per-miteau. Mihai Maxim abordează, cu umor, dar şi cu responsabilitate, problematica relaţiilor dintre oameni aparţinând unor cetăţenii diferite, care sunt dezirabile şi posibile chiar şi în condiţiile în care legăturile politice, economice şi de altă natură dintre statele respective sunt crispate. Este, desigur, segmentul care ar per-mite constatarea celei mai mari diversităţi de modalităţi de receptare. Scriitorul surprinde momentul în care România a simţit nevoia să-şi apere cu tărie interesele vitale în relaţia cu Uniunea Sovietică („Planul Valev”), degradarea subsecventă a raporturilor bilaterale dintre state, cu efect nemijlocit asupra destinelor unor oameni. Fereastra pe care o deschide romanul pune puternic în evidenţă, tocmai în aceste capitole, ambivalenţa lui „altădată”: pe de o parte o zonă a trecutului societăţii româneşti, pe care unii cititori l-au trăit ei înşişi, altora stârnindu-le curiozitatea cunoaşterii, altora, iarăşi, oferindu-le ocazia efectuării unor analize şi interpretări; pe de altă parte, o posibilă privire spre viitor, spre evaluarea posibilităţilor de va-lorificare a lucrurilor bune din trecut sau spre neşansa repetării celor negative. (Un aspect extraliterar interesant îl constituie disputa ce se desfăşoară în mass-media românească actuală cu privire la justificarea istorică a resp-ingerii de către România a „Planului Valev!) Dacă s-ar acorda un premiu pentru titluri de carte, „Fereastră spre altădată” ar trebui să figureze printre candidaţii cu cele mai bune şanse de a-l obţine.

Am lăsat, intenţionat, pentru a doua parte a analizei, componenta epică esenţială a romanului „Fereastră spre altădată” – cele două poveşti de dragoste. Motivul îl constituie faptul că acestea pot fi obiectul interpretării în planul secund, de profunzime, al lecturii, în-trucât conferă întregului ansamblu caracterul unei tipice „opere deschise”. Mihai Maxim îl pune intenţionat în dificultate pe cititor, care, văzând că o poveste de dragoste, neterminată, este urmată de o a doua, curmată brusc de evenimente total străine de trăirile oamenilor, ambele având acelaşi personaj masculin,

(Continuare în pag 11)

O fereastră multiplu deschisă

Victor Mu

șat

PLUMB 141


SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.

CAMELIA RADU s-a născut la data de 29- 07-1959, Ploiești Cele mai importante volume de poezie:

* Jucăm Lenin, Ed. Paralela 45, 2016

* DESAPARECIDA, Ed. Tra-cus Arte, 2016

* Norr, Editra Tracus Arte, 2015

* Vântul în oglindă, Editura agol, 2015

* Dincolo de fugă, Editura agol, 2015

* Întredeschis, Editura agol, 2015

Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor, 2014

* Tangerine Tango, Editura Grinta, 2013

* Caietul roșu, Editura Sin-gur, 2013

Oman (ediție bilingvă), Edi-tura Karta-Graphic, 2012

* Muntele inițiaților, Editura Neotonic, 2003

*****

efectul Ploieşti cu fruntea plecată sufocat nu vezi nu auzi gândurile, un şarpe încolăcit în paltoanele noastre negre trecem zi după zi unul cade pe stradă unul se ţine de ziduri mâinile ascunse încleștate În carcera aerului mort sacoşe atârnă vieţile noastre atârnă în buzunarul zilei de ieri e tot ce va fi otrăvit mâine deschidem uşa trecem pragul unul cade unul se ţine de ziduri hainele put inimile minţile noastre put să învăţăm să ţipăm să scoatem mâinile din buzunare în aerul negru în tăcere unul a căzut unul se ţine de ziduri negru de fum degete îndrăgostite de moarte țin smogul în palmă picăturile zăbovesc pe obraji ne bucurăm

realitatea zgrunţuroasă sub masca de protecție a toamnei se trezește consolarea ironică lipește de noi o pieliţă de balaur adormit cad negi sulfuroşi ploaia de lumină vine în pixeli mici dezvelind oraşul ne mişcăm greoi împărați ai ţinutului toxic bolile cronice ne țin de mână cu dragoste mai ales industrial trupul meu tot mai negru vinovat îşi apleacă umerii sub privirile reproşului zilnic sunt un locatar speriat laş trădătorul care a lăsat uşa plămânilor deschisă din oglinda înnegrită un străin de fum mă priveşte cu secera în mână şoptește pe silabe eu-nu-am-ne-vo-ie-de-a-er ucigașul tăcut mă uit la ei împart fericirea privirile cerșetorilor neputință foame aurită și statică un obiect de lux doar al lor ei rup câte o bucată mestecă elegant cu gura închisă, nu privesc în jos firimiturile noroiul înghite vietăți ca ei aerul canceros rânjește satisfăcut din alveole pentru el suntem toţi la fel sora mea vorbește cu regina furnicilor gustul merelor mirosul de benzen când plouă aerul îi urcă în miezul verde pe toți angajații rafinăriilor îngropați în Cimitirul Bolovani sora mea vorbește cu regina furnicilor despre ultimii morți cărați în grădină firimitură cu firimitură de furnicile lucrătoare sora mea mai mică stă pe scară sora mea mai mică visează să se mărite în fiecare seară spală păcatele orașului frecându-și bine pielea cu apă de ploaie şi detergent lichid subsuorile ei miros a mere și a deșeuri petroliere

CAMELIA RADU

CALISTR

AT COSTIN

Mai buni, mai răi, mai … oameni, oameni ca lumea şi lumea ca noi. * S-a făcut târziu, unii îşi cer osândă, cerşetorii nu. * Au pus labele pe lume neoamenii – ăştia-s tot lume.

* Oameni răi, oameni buni, de toate soiurile – câinoasă lume. * Se-nchide cerul, se deschide pământul – moare “Cuvântul”?! * Ah, Demiurgos nu-şi mai aude plânsu –şi – se stinge viaţa.

* Ziua de mâine seamănă mult a noapte – infern de vise. * Mare Arhitect, ’nalţă nouă cetate făr’ de morminte!

* Din miaza-noapte o rază de raze, dor de miază-zi.

* - Unde eşti, Doamne? - nicăieri, fiul meu, şi … pretutindeni.

* N-am nici o vină - venirea mea pe lume (n-)a fost un eşec!

* Câine, şerpi, lupi, porci – prea multă grohăială – spun oamenii.

* Iubită doamnă, a fost bună cafeaua – ai fiert-o altfel.

* Pâlpâie focul,

încet încet se stinge – restu-i cenuşă.

* Pământ, pământ, şi-n ceruri, Unde altceva decât praf şi pulbere?! Unde, dar unde, Creatorule? * Semne, semnale – Lumea-şi dă în petec – (mare pagubă…). * Iluzie, cer, pământ risipit în vag, nimic în nimic. * Vânători, pândari, lupii îşi văd de treburi – care pe care …

* Izvor din ceruri pământ născător de vieţi – leagăn al morţii, părea că nimic nu e dincolo de-acest mormânt.

* Ungher de neant tristă umanitate, izvor de zadar …

* Sătul de moarte împovărat de pustiu – noroc de viaţă … * Soarele s-a dus, e întuneric profund – de ce ne-am născut?! * Pe zi ce trece descopăr bucuria tăcerii limpezi, sătul de vorbărie, înveninat de slujbe…

* Ţi-aduci aminte, otrăvurile lumii ne-au fost de hrană, totul pe săturate, doi veninoşi fericiţi!

* Aminte: cică ne-am iubit ca nebunii, dar, neştiutori cum fac amor smintiţii, am plutit ca lăstunii.

Calistrat Costin s-a născut în anul 1942, în Bacău. Absolvent al Facultății de Filologie „A.I. Cuza” Volume publicate: Planete, Augusta lumină, Ele-mentul lume, Satiră duhurilor mele,

Declinul elegiei, Scrisori, Uite viața nu e viața, Lume, lume și iar lume, În-chis... pentru inventar, De viață, de moarte, de lume, Umor la gura țevii, Soare cu dinți, Și totuși... nu se mișcă, ...Totu-i otravă, Bârfitor la colț de univers, Distracție de fiare, Ce-ar mai fi de spus, Pe contrasens, Fericit cel care..., La un pahar de neant...Ironia moderată Proze: La răspântii, Arșița, O anume fericire... Traduceri: Tristan Tzara - FUGA Pierre Morency - Cuvinte hoinare în noapte

revistă de atitudine pagina 9

PLUMB 141

SCRIITORI DIN FILIALA BACĂU A U.S.R.VA

SILE PROCA

Născut la 2 ianuarie 1949, Iași. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Cărți publicate: Ruperea ritmurilor, Ambigua, Cerul pe pămînt, Abatorul Îngerilor, Prada din Rai, Jocul de-a Dum-nezeu/ Playing God (traducere Olimpia Iacob), Duminica din trăsnet Povestiri din Cumania (proză), Ambigua (antologie), Variaţiunile Goldberg, Ceremoniile

nimicului, Născuți din pânda tim-pului (dialoguri elective), Fericit cel care înmulţeşte timpul cu lumina, Portrete din cuvinte (dialoguri elec-tive). Inima lui Stalin (proză), Aer cu spini. A apărut în antologii de poezie din ţară şi din străinătate. Au scris despre cărţile sale

(selectiv): Gheorghe Grigurcu, Cezar Ivănescu, Ioan Holban, Emil Ior-dache, Adrian Dinu Rachieru, George Vulturescu, George Bădărău, Mircea A. Diaconu, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, Lu-cian Alecsa, Sergiu Ailenei, Con-stantin Dram, Sever Trifu, Victor Ştir, Ana Dobre, George Popescu, Octavian Soviany, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cristian Livescu, Gheorghe Mocuţa, Gri-gore Codrescu, Liviu Apetroaie, Liviu Papuc, Nicolae Busuioc, etc.

Schijele soarelui -Pe multe voci psalmii toamna în mahala, moartea miroase a busuioc, are în dar cămaşa ta: bocet de vânt şi o expresie uscată pe zilele fără oameni ...pădurea aleargă un zgomot viu: îl ademeneşte să-i simtă ai nimicului colţi de fiară: acum, chiar acum, vorbeşte omul ruginit: în ploaie cântece de sete, zum face viaţa, zum ...latră câinii din pavaj fanfarele trecând pe biciclete şi-un interior rezemat de alt interior, luna bătrână şi oarbă doarme beată pe cerul de vizavi, fericirea e o armă caldă, îţi tremură în mână ...preamilostivul târziu de scris, preacuratul frig de citit: schijele soarelui în oameni au asfinţit

Memoria ferestrelor

- Ce ţară şi ţara mea ca o gutuie! până îmi pierd ochii te citesc, eşti atât de tristă, atât de şuie ...cu destulă dinamită explodează melancolia galbenă în ploi verbale, cuvinte pietrificate, zgârie-nori de păcate, neant cotidian– ca parte a începutului povestesc îngerii asexuaţi omul contemporan ...fără stricăciune, memoria ferestrelor o aducem în casa ochilor, mărturisim apa şi pâinea, medaliem sarea, în limba frunzelor, în limba stelelor, absurdul şi alienarea înjură în grădinile imaginaţiei împărăţia oamenilor ca parte a sfârşitului, aud sângele vântului cerându-şi ţara înapoi

Gânduri spânzurate - Număr mâini făcute lanţ uman: de inimi, de rugi, de praf, kilometri neumblaţi, pentru pâine lasă-n palmă un ban, ne daţi, ne daţi, de ce nu ne daţi? sunt cuvinte mici, Iisuse, de om sărman ...în vechi toamne, gânduri spânzurate: cât de simple şi prea vii le văd, de ploi reci le-aud numărate, noaptea toată, Iisuse, a fost un prăpăd ...orb într-o zi cât toate zilele număr boli, cu lacrimi murdare prânzul e stropit, din sărăcie, Iisuse sfântule, te scoli şi lumea rea te saturi de privit ...număr setea din nori, din fântâni, scuipat în gură nu mai am, sunt trup sonor cu bolnavi plămâni, în scaun cu rotile, Iisus s-aruncă pe geam

Românii între est și vest

Sătmarul, datorită poziției ge-

ografice pe harta țării, are mai multe „porți” de intrare-ieșire spre spațiul Schengen. În fiecare vară, vămile sunt asaltate de cei care se-ntorc acasă cu portbagajele pline de tot felul de bunătăți pentru copiii rămași în grija bunicilor. Spre est la poarta spre Ucraina bate vântul. Aici vameșii șomează, doar cei care fac micul trafic cu bunătăți de-ale gurii sau țigări le tulbură liniștea. E o liniște aparentă dinaintea furtunii, fiindcă aici contrabanda cu țigări și carburanți e în floare. Zilnic posturile de televiz-iune și presa consemnază aceste „afaceri” aducătoare de profit ilicit.

Dacă spre est lucrurile stau așa, cei care vin din vest o dată pe an cu mașinile burdușite cu de toate datorită muncii lor cinstite, sunt așteptați de cei dragi la porți. Este o altă poartă. E poarta curții, casei părintești, unde și-au petrecut copilăria și adolescența, Pe lângă acestă majoritate mai sunt și români care umblă cu „ciordeala” prin marele capitale ale Europei, făcându-ne nația de rușine. În ultima vreme sta-tisticile arată că numărul acestora e în scădere deoarece unii cu asemena „apucături” au luat-o spre Canada.

Mulți dintre cei care au plecat spre o lume mai bună au renunțat a se-ntoarce acasă datorită birocrației din vămi, birocrației la toate nivelurile. Sunt tineri care vin doar să-și „ci-menteze” relația în fața lui Dum-nezeu, potrivit tradiției și obiceiurilor din țară, și-n fața ofițerului de stare civilă.

Luna august e plină de aseme-nea evenimente fericite în viața tine-rilor. Cu toate că e post în perioada 1-15 august, nunțile și botezurile se țin lanț. În Țara Oașului și-n altă parte a țării asemenea evenimente se pe-

trec câte 2-3 pe zi în fiecare localitate. După casătoria civilă, tinerii primesc dezlegare de la preot pentru cununia religioasă contra unei sume de câteva sute de euro neimpozabil, urmată de nunta propiru-zisă.

Vara, în special lunile iulie-au-gust, e aducătoare de profit pentru toată lumea.

Casele de schimb valutar funcționează zi și noapte. În general instituțiile fie ele locale sau naționale acumulează sume din impozite și alte taxe datorate de către cei plecați. Magazinele cu produse specific românesc își vând marfa, fiecare „stranier” se întoarce cu ceva specific oferindu-i patronului la care lucrează în țara de destinație un cadou de-osebit. Ospitalitatea și mândria de-a fi român încă nu-i pierdută.

Luna septembrie e luna în care cei veniți în „vacanță” se-ntorc din nou la muncă. Își lasă casele în grija celor apropiați vreme de un an, în care perdelele din geamuri se-ngălbenesc, în curți cresc bălăriile cât gardul, lacătul de la porți ruginește, peste ușa de la intrare se-ntinde o pânză ...de paianjen, mătura din ușă pusă după obiceiul din bătrâni (semn că nu-i nimeni acasă) stă nemișcată în așteptarea gazdei cu speranța unor zile mai bune.

Și cu toate acestea satul româ-nesc se află în pragul dispariției. Bo-citoarelor le-au secat ochii, numărul românilor aflați în țară scade într-un mod alarmant, în timp ce preoții își ro-tunjesc conturile din ambele părți: prin contribuția statului și a celor aflați pe alte meleaguri care trimit bani acasă. Cimitirile sunt neîncăpătoare, deşi locul de veci costă o avere.

Românii aflați între est și vest, în special tinerii se-ndreaptă spre vămi spre a fi umiliți de slujitorii sta-tului, punându-și întrebarea ce viitor vor avea copiilor? Răspunsul acestei întrebări întârzie să apară ...

Aurel POP, - (n. 22 noiembrie 1949,

născut în localitatea Cetăţele, com. Şişeşti, judeţul Maramureş) - poet, exeget literar, is-toric, publicist, editor, fondator de reviste, activ promotor cultural. Licenţiat în istorie, jurna-lism, psiho-pedagogie. Master în etnologie europeană. Doctor în istorie al Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române cu teza: Românii din Sătmar în revoluția de la 1848-1849. Director al Editurii Citadela, fonda-tor-editor al revistei de cultură „Mărturii cultu-rale” cu apariție trimestrială din 2015. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău (USR), al Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi

Editurilor din România (APLER), al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE), al Asociaţiei Scriitorilor de limbă Română din Quebec (ASLRQ), Canada. Laureat al multor concursuri şi festivaluri literare - palmaresul scriitorului însumând 42 de premii, cărora li se adaugă trei diplome de recunoaştere a contribuţiei sale culturale.

Publică în presă din anul 1969. Fondator al revistelor culturale: Muguri, Viața studențească, Agora Universitaria, Citadela, Mărturii Culturale, face parte din colective redacționale ale unor reviste din țară și străinătate. Autor a 23 volume de poezie, critică și istorie literară, coautor la 39 de vo-lume.

A publicat în presa locală, în revistele literare din țară și în reviste de cultură din străinătate: Conexiuni, din New York (SUA), Atheneum din Vancouver (Canada), Lumină lină (SUA), Observatorul (Canada), Tribuna noastră (Canada), Pagini româneşti (Noua Zeelandă) etc. A participat la simpozioane și congrese științifice desfășurate în țară: Satu-Mare, Baia Mare, Zalău, Cluj-Napoca, București, Câmpina, Bacău, etc. și străinătate: SUA, Canada, Turcia, Bulgaria, Ungaria, Ser-bia, Republica Moldova, Ucraina, etc.

AUREL POP

copilărie pierdută stau și privesc lumea dar n-o pipăi apoi din când în când îi arunc câte-un ochi hărțuind-o întorcându-mă văd luna prin coada ochiului că-i plină de cratere în care uneori îmi caut copilăria

alteori beau dar nu până la-mbătare și totuși în ochii trecătorilor mă clatin cineva îmi trimite semese-uri pe care le citesc întristându-mă de tot mai negre vești copilule din mine te strig dar nu mai ești.

PLUMB 141


Ceea ce îndeobşte numim „cultul personalităţii”, cu repulsie în situaţii cri-tice şi admirativ în vremuri liniştite, nor-male, este un fenomen psihosocial cu rădăcini ancestrale. La origine, acest cult consta în supunerea benevolă a celui slab în faţa celui puternic. Copilul se subordonează instinctiv, firesc, părinţilor. Se poate afirma că până la adolescenţă progenitura, este un fel de anexă a părinţilor. Sentimentul de dependenţă se cristalizează treptat, evoluând spre maturizare, spre deta-şare psihosocială până la independenţă personală. Desigur, crize de opoziţie se semnalează pe la 3 ani, ele se repetă apoi ca semne de maturizare, de contu-rare a personalităţii normale, iar dacă iau turnură violentă, soldându-se cu conflicte grave, atunci putem vorbi de o descindere în patologic. Fireşte, sursa reacţiei patologice trebuie căutată cu grija în viaţa familială dar şi în mediul so-cial, proxim „celulei“. Putem admite, că substratul fenomenului este bio-psihic. Antropologii au constatat că fenomenul subordonării instinctive şi al ierarhizării se vădeşte la populaţiile primitive aflate pe diferite trepte de evoluţie socială. Ce-i drept, au fost întâlnite şi triburi perfect „democratice“ în care nici nu se punea problema stratificării sociale, nimănui nu-i trecuse prin minte că ar fi nevoie de şef. Se pare că avem de a face cu situaţii excepţionale, care însă ar trebui să reprezinte normalilatea umană. Etologii au observat că în lumea necu-vân-tătoarelor există ierarhie, şefie strictă, cel puternic, impunător, fie şi prin „gabarit depăşit“, este „recunoscut lider de masă al indivizilor banali. Individul care se distinge prin ceva de masă ori este recunoscut lider, ori este repudiat, suprimat. A fi „cioară albă“ nu-i de dorit, iar în populaţiile zoologice este moarte sigură. Probabil că în lumea paleoliticu-lui timpuriu liderul era selectat în ceată pe criteriul forţei fizice. Pare-se că viaţa în interiorul cetei, clanului, se fonda pe instinctul de dominare fizică, dar la temelia convieţuirii în grupul primar se află instinctul de conservare a speciei. Adam nu muşcase din „pomul cu-noaşterii“ şi era inocent în paradisul său. Pe măsura evoluţiei psiho-sociale strămoşii paleolitici începură a „păcătui“ în fel şi chip. Aşa, bunăoară, au inventat morala, parcă anume ca să aibă ce-şi imputa. Statuând interdicţii, şi-au com-plicat viaţa inutil. Dar pildă, au plăsmuit o lume ideală paralelă cu cea de care se loveau la fiecare pas şi în care au ajuns să creadă mai abitir decât în lu-crurile pe care le mânuiau zi şi noapte. Unii dintre ei au început să se creadă altceva decît erau cu toţii. Dacă fiecare s-ar fi crezut altceva decât este de fapt, probabil că s-ar fi prăpădit în scurt timp şi ne-ar fi scutit şi pe noi să ne chinuim a înţelege „cultul personalităţii“. Majori-tatea fiind oameni cu scaun la cap, au rămas ceea ce i-a făcut mama Natură, preferând a comunica prin delegaţi cu „lumea de dincolo“. Aşa apar liderii mis-tici, şamanii, vrăjitorii, magii, care făceau naveta din când în când între „lumi“. Forţa fizică trece în plan secund, pe prim-plan fiind recunoscută forţa spirituală. De bună seamă, şeful tribului trebuia să aibă şi însuşiri mistice, nu doar inteligenţă practică, pentru a fi adu-lat ca veritabil stăpân. Putere şi isteţime avea fiecare, dar cu zeii nu îi era oricui dat să stea la taifas. Treptat, se

detaşează din trib şeful - mag. Teocratul este personaj charismatic, ce face legătura între semenii săi şi lumea misterioasă a duhurilor, mai târziu a zeilor, întrupare a unei forţe obscure, înfricoşătoare, charisma este venerată, I se aduc ofrande, este idolatrizată. Masa îşi proiectează în liderul mistic - autoritate vremelnică, ce personafică lumea „esenţelor“ - dorinţe, speranţe etc. Cultul personalităţii ia proporţii halu-cinante, pentru că liderul idolatrizat tre-buia să asigure viaţa masei de credincioşi, să facă magie în toate ocaziile, să dirijeze natura, să alunge bolile, duşmanii etc. Greşeala era exclusă, fatală pentru mentalitea mito-magică a lumii naive, ignorante din preistorie. Liderul charismatic riscă totul, la primul eşec de interes major pentru grup era lichidat. Dacă o scotea onorabil la capăt, era venerat şi post-mortem. În unele zone membrii tribului se „cuminecau“ din cadavrul celui consi-derat că întrupa calităţi supra-fireşti. Credincioşii îşi imaginau că vor dobândi ceva din însuşirile defunctului idola-trizat, că vor deveni imuni la unele agre-siuni specifice mediului în care trăiau, pretându-se la ritualul amintit, poate reminiscenţă sublimată a antro-pofagiei inerente condiţiei de pură sălbăticie a lui homo erectus. Nu prea avem motive să idealizăm conduita strămoşilor din pale-oliticul inferior. Cert este că originea cul-tului personalităţii trebuie plasată în „negura timpului“. Ea are o solidă bază bio-psihică, a luat coloratură mistică, iraţională şi, treptat, s-a desăvârşit căpătând forme şi dimensiuni mon-struoase. Afectivitatea este aluatul din care se modelează idolii, zoomorfi sau antropomorfi. Putem vorbi de perso-nalităţi în toate domeniile de activitate umană, însă înfricoşător s-a dovedit a fi doar cultul personalităţilor politice. Pen-tru Platon, maestrul Socrate era un idol, dar unul benefic, cultural. Savanţii, filo-zofii, artiştii geniali din fiecare epo¬că s-au bucurat de „cult“ fie în viaţă, fie postum. Însă în viaţa politică personali-tatea a fost adesea contrafăcută, falsă, având influenţe nefaste asupra lumii. Odată cu scindarea lumii în stăpâni şi robi, personalitatea politică scapă con-trolului masei, ea este fabricată de un anume tip de societate pe calapodul cla-sei dominante, devine o instituţie înstră-inată şi oprimantă pentru lumea aservită. Dar fireşte că şi deposedaţii îşi făuresc personalităţi pe măsură, care trebuie contrapuse celor instituţiona-lizate. De pildă, Spartacus este oponen-tul dictatorului Sulla. Complicarea vieţii sociale a generat pseudo-personalităţi, îndeosebi în societăţile rigide, de tip to-talitar. Tradiţia monarhică, de pildă, specifică feudalismului, a generat kitch-uri pe tronul care se moştenea din tată în fiu, mai cu seamă în perioade crepus-culare. Evident, prăbuşirea unui regim social sclerozat, care a generat pse-udopersonalităţi, face ca lumea descătuşată să trăiască momente de depresie sau „criză de tătuci“. Golul psiho-moral rămas după sfărâmarea idolului produce panică, derută pentru mulţime. De regulă, acest vid de autori-tate atrage amatori care aşteptau de mult momentul sau aventurieri aflaţi întâmplător în preajma tronului. Impor-tant este ca masele să aibă o figură antropomorfă în care să-şi proiecteze nădejdea. Liderul autoritar este o proteză psiho-morală pentru mase. În situaţii critice este preferabil ca figura nouă să nu semene cu cea veche, repudiată. Resortul perceptiv, afectiv are pregnanţă superioară celui cognitiv în momentele de răscruce, în perioada postrevoluţionară. Sigur că odată cu tre-cerea timpului lumea se reculege, îşi recapătă luciditatea şi adoptă atitudinea corespunzătoare în raport de noul per-sonaj intrat în scena social-politică. Cert este ca lumea civilizată, modernă, maturizată politic nu agreează cultul personalităţii, acest fenomen fiind ex-presia infantilismului politic, a înapoierii sociale.

Constan

tin

Vorniceasa

CULTUL PERSONALITĂȚII

O călătorie la Salzburg-

Între lumi

Un roman care va fi citit cu pasiune. O dată, de două ori, de trei ori. Pentru că există amănunte ce necesită o meditaţie, pentru că e nevoie de o poziţionare faţă de narator(i), care poate nu e corectă de la prima lectură. Şi, pentru a percepe uni-versul acestui roman este nevoie de lectură îndelungă, repetată. Satisfacţiile vor fi pe măsură. Este un roman despre ce? O, cât de multe se află în el. Aparent, e un roman banal. Despre familie. O anume familie. Despre existenţa umană. Despre Co-rina şi Achim. Despre o călătorie. Spre Salzburg. Ar putea fi o călătorie europeană, spre o ţintă a unui vis din tinereţe. Dar este, de fapt, o călătorie a vieţii, călătoria vieţii. Căci „…” este un roman despre viaţă şi moarte. Nu despre moartea propriu-zisă, ci despre spectrul morţii, acest însoţitor perpetuu al vieţii. Este un roman despre iubire, aspiraţii, datorie. Despre vise împlinite şi neîmplinite. Despre efemeritatea

omului. Despre fragili-tatea lui, dar şi despre puterea lui. Puterea de a dăinui, puterea de a învinge obstacole. Dar, mai ales, este un roman al luării în po-sesie a realului: „porţia de realitate”, cu o tramă epică plină de peripeţii, tensionată, uimitoare, ca într-un roman de aventuri, mai ales când intră în scenă răpitorul, „îngerul păzitor”, care spune: „-Te-am con-

damnat la vise, doamnă!”. Poate că toată această meditaţie ar rămâne

doar în conştiinţa cititorului, dacă nu ar fi transmisă într-un anume fel. Fluidele de comunicare sunt sen-timentele şi sensibilitatea protagonistei Corina. Sen-timente greu definibile. Nu poţi să spui că e vorba de simplă nostalgie sau de dor, aşa cum mai găseşti în unele cărţi ale zilelor noastre, oricum, destul de rar. Ci de un amestec de bucurie şi resemnare, de melancolie şi duioşie, de suferinţă şi aspiraţie. Sen-timente complexe şi netrucate. Toate, ale unui om bun. Devii empatic cu el. Un om lipsit de agresivitate,

care caută să înţeleagă supliciul şi agresivitatea vieţii. Deşi pare atât de blând, e un sentiment sfâşietor. Transmisă astfel meditaţia, prin intermediul acestui sentiment, participarea cititorului ajunge să fie totală. I se insinuează nu doar în minte, ci şi în inimă. Dar, ca în orice scriere de calitate, ironia şi umorul creează un contra-punct.

Puterea cuvintelor nu vine prin aranjamente stilistice, ci dobândesc forţa lor naturală, pierdută în ultima vreme poate prin marea versatilitate a limbii româneşti. Cristina Ştefan readuce limba de împru-muturi neologice înapoi la forma ei naturală. O aşează în veche ei matcă. Limba spulberată revine la puterea ei de forţă a naturii, pentru că exprimă, din nou ceva. Lăuntrul unui om. Un lăuntrul plin. De sentimente, frământări, întrebări. Spre deosebire de „burghezul” gol al lumii noastre, ale cărui cuvinte sunt goale. Şi o face atât de natural! Prin întoarcerea la simplitatea limbajului. Ne scoate, prin scrierea ei, din limbajul inflamat şi înfoiat al zilelor noastre.

Desigur, Cristina Ştefan este poetă. Dar nu intervine în roman sensibilitatea formată a poetului. Ci este aici sensibilitatea înnăscută a omului. Prin transfer de identitate, naratoarea Corina va prelua ca alter-ego mai ales simţăminte de la autoare. Prin asta romanul îşi capătă forţa, pentru că literatura nu poate exista dacă nu este indus un sentiment în text şi transmis receptorului.

Cristina Ştefan nu a urmărit însă o miză strict artistică, deşi calităţile literare ale autoarei ar fi purtat-o uşor pe această cale. Superbe pagini citim, culese cu italice. Faptul că romanul este construit într-o polaritate fictiv/real, sensibil/pragmatic, arată existenţa unei mize tematice, viaţă trăită / viaţă „visată”, temă care circumscrie lumea noastră ca una dublă, lume interioară / lume reală. Dacă miza ar fi fost strict artistică, ar fi rezultat un poem în proză. Dar cel de al doilea narator, Achim, face simţite puternicele tensiuni ale vieţii.

Per ansamblu, aş spune că „…”este romanul unui visător ce suferă agresiunile realului, dar cucereşte părţi din el încetul cu încetul. Nu într-o luptă, pentru că nu-şi doreşte doborârea redutelor, ci din nevoie. Îl cucereşte supunându-se. Dar fără să piardă nimic, niciodată, din cealaltă lume, a lăuntrului.

O frumuseţe stranie însoţeşte periplul Corinei. Ea vorbeşte, se mărturiseşte, visează. În plină realitate, captivă, visele i se înteţesc. Vorbeşte despre Jan filozoful, despre Olga „fenomenul”, vorbeşte de Cuvinte. O frumuseţe stranie născută din stări supradimensionate ale conştiinţei, ce par imaginile unui delir. Însă nu pentru a da un efect po-ematic, căci totul se naşte din transfigurări şi tran-scenderi. O spun cu toată sinceritatea: este ca ambrozia romanul Cristinei Ştefan. Îţi dă toate acele plăceri şi bucurii pe care literatura ţi le poate da!

Dan

Per

șa

După ce a silabisit „Alfabetul oglinzilor”, demonstrând învăţătura oglindirilor întru cuvinte, Mirela Ianuş Dinga face un salt dincolo de timp şi timpuri (undeva se scrie şi despre „tunelul strâmt al unor false timpuri”, p.6), păstrând legătura deloc primejdioasă cu moto-ul de la „Alfabetul oglinzilor” (Opera Magna, 2017), din Boris Pasternak (bun gus-tul: „E tot ce-i important ca noaptea/ Prin scăldători scurmând, vioaie,/ Sub streaşină, s-aducă steaua,/ În palmele sticlind de ploaie.”), dar combinând oare-cum aris-amazonic însă iubirea, sângerarea a toamnă, care apare în primul text din „Alfabet…”, aceasta fiind înlocuită cu sânge prea omenesc („ochiul tău… purtând în sânge dreptul la izbândă”, p.12; rănile se deschid la p.68, iar un vers de la 69 te poate înmărmuri: „ne cerceta culoarea din sânge trandafirul”), dar mai ales cu o tentativă reuşită de cucerire a Rugului din suflete: de la început ne întâmpină „Arşiţa”, cu „îndreptarea” „spre rugul ce se dezmorţise” (p.5)… Ardere de aproape tot este poezia sa: „Învăţasem să ardem tăcut…”, p.11, „Noi nu ne poticneam de vâlvătaia/ ce-n carne ne săpa cărări adânci…”, p.51, bachelardian te gândeşti dacă poeta este semn de foc, versuri precum „Cu hamuri de cenuşă desfrânată/ mă dezmierdase dorul ce-l purtam/ genunchii-mi sunt răniţi pe piatra spartă -/ dovada unei vini ce ţi-o dădeam…// Ce iederă ce arde şi suspină/ puteam să trec din umbră înspre hău/ să curg, smulgându-mă din rădăcină,/ ca ful-gerul topit pe corpul tău.” (p.12), putând confirma, chiar opusul putând fi martor, prin invocarea întregii

seve din lume, a ploilor sălbatice, p.13, degetele arse revenind repede în prim plan, ca şi tălpile pe jar, trupul ars de mâna iubitului, p.18, , fumul, scân-teile, cenuşa…

Da, e un erotism subtil, care poate arde…. împreunându-se cu unul războinic: „Pârjolise aripi arşiţa uitată/ mistuise sfârcul ierbilor în crâng/ şi rotind privirea vulturească spartă/ vântul ricoşase-n pietrele ce plâng.// Arşiţa dansase peste arbori goală/ şi pe pielea apei umbre descreţise/ dezbrăcaţi în febră de cămăşi de gală/ ne-ndreptăm spre rugul ce se dezmorţise.// Şi ţipa tăcerea transpirată toată/ îngropată-n carnea clopotelor seci/ pe cearşaful zării nici măcar o pată -/ testul castităţii eşuase-n veci.// noi pierdusem clipa…”

Premisa e clară, ca o clipă, ca un desen pe o amforă grecească, parcă poemul e o transcriere a

unei poveşti de pe o astfel de amforă, neoclasicismul (cu accentele neo-ro-mantice) Mirelei Ianuş Dinga fiind seducător. De alt-fel, pe parcurs, ne vom mai „lovi” de „o statuie, fără ochi şi cu braţele arse” (unde eşti, tu, Afrodită?), vom mai strivi „drapelul viselor deşarte”, p.63,, vom mai aduna „resturi

sacre de lance”, uitarea se va piti şi va tace „în ul-ciorul dorinţei ciobit”, p.60, vom ajunge şi la o cetate interzisă a întâmplărilor!

(Continuare în pag. 11)

Arabescurile din interiorul arabescurilor

Mirela Ianuş Dinga, Arabescuri, Baia Mare, eCreator, 2018.

a.g. secară

PLUMB 141


Jurnal de Himalaya: MAKALU (2)

EXPEDIŢIA INTERNAŢIONALĂ

Expediţia noastră se află, aşadar, în faţa unui

mare semn de întrebare: continuăm, sau ne în-toarcem de unde am plecat? Exclud din capul locului o asemenea posibilitate. Cea de a 16-a zi a expediţiei este una a marilor întrebări şi a răspunsurilor certe. Ne strângem echipamentele, alimentele şi le depozităm într-un cort pe care-l asigurăm suplimentar cu pickets. Pornim spre tabăra 1. Frigul se înăspreşte. Ajungem la Sherpani Col. Peretele de 150 m e greu de urcat. E plin de zăpadă şi gheaţă. Peme nu mai are încredere în corzile fixe şi urcă câte o semi-lungime de coardă, după care urcăm şi noi folosind ascensorul pus pe o cordelină de 6 mm pe care Peme o poartă cu el. Urcăm greu pe peretele de stâncă şi gheaţă. Găsim cu dificultate prize întrucât avem în picioare bocancii de 8000 m fără colţari. Ne ia vreo oră să urcăm până în creastă. Am ajuns cam devreme în cortul de masă. Avem parte de condiţii primitive de pregătire a mesei şi de odihnă. Dar asta e! Fum, mirosuri şi înghesuială.Petrec o noapte fără somn, dar încerc să recuperez pe parcursul următoarei zile Soarele arde fără milă, pentru ca mai apoi vremea să se răzvrătească în vânt şi ninsoare. Mă cuprind nostalgia şi dorul după florile de-acasă,

Dimineaţă suntem deja în cea de a 18-a zi, ne trecem toate bagajele în rucsacuri. Sunt grele. Ninge. Pornim şi în vreo oră ajungem la baza trecătorii Şherpani. Escaladăm vârful, cu dificultate, dar reuşim. Drumul spre camp 1 e relativ plat şi navighează printre crevase. Întâlnim cinci siluete care se deplasează către basecamp dinspre Amprhu Lapcha. Ajungem în camp 2, unde înoptăm. Viscoleşte toată noaptea. Peme are probleme de sănătate şi încerc să-l readuc la o stare mai bună. În cort sunt – 14 grade. Afară e un frig pătrunzător, am-plificat de vântul puternic. Mâncăm, ne hidratăm, ne punem echipamentul. Zăpada până la genunchi şi gerul năpraznic ne fac deplasarea foarte anevoioasă. Cu eforturi supra-omeneşti ne apropiem de vârful de sub crevasă. Când avem parte de o avalanşă. Dawa şi Pepe sunt aruncaţi peste mine. Alunecăm vreo 5o de metri şi reuşim să ne oprim. Adică, eu. Şerpaşii se rostogolesc la vale. Cobor la ei şi-i recuperez împreună cu lucrurile împrăştiate de valul mareic de zăpadă. Coborâm în camp 1, unde ne tragem sufletul, ocolim crevasa şi mergem înainte. Regăsim traseul marcat, cu o zi înainte, cu steguleţe. Urcăm cu greu, agăţaţi în corzi. Primejdii la tot pasul. După o zi lungă, cu 13 ore de mers prin zăpadă, viscol şi ceaţă, ger şi crevase, ne adăpostim în cort, unde ne întremăm cu ceai şi o cină de daal bhat. Apoi ne abandonăm somnului. A doua zi avem repaos forţat, nu putem pleca spre Makalu din cauza zăpezii foarte mari. Ne odihnim. Plecăm dimineaţa următoare şi, după vreo cinci ore de mers, ajungem la Makalu basecamp. Pauză de relaxare, cu muzică şi lectură, a doua zi stăm tot în stand by, dar aflu că o chinezoaică a ajuns pe vârf. Vremea continuă să fie rea. La masă am parte de o surpriză: doi spanioli şi un alpinist din Costa Rica. Vorbim despre munţi, călătorii, aclimatizare. Trece încă o noapte şi iată-ne din nou gata de drum. Cu bagajele grele în spate ne angajăm pe poteca ce duce spre Makalu. Dacă o pot numi potecă, pentru că e o masă haotică de bolovani. Ne întâlnim cu neamţul Thomas, mem-bru al expediţiei internaţionale, expert în Alpi şi Hi-malaia. Continuăm urcuşul. Ne facem loc cu greu şi, pe la 5 500 de metri, zărim tabăra. O Fata Morgana, fiindcă mai avem de urcat încă două ore până să ajungem la ea. Corturi multe. Peste noapte am ac-cese de sufocare, dar nu înţeleg de ce, doar am mai campat la o astfel de altitudine. Ne facem planul pen-tru următoarele două zile, pornim în cea de a treia:

Ziua 26 - După micul dejun împărţim echipa-mentul, umplem rucsacii şi pornim. Ziua e frumoasă, e frig, dar nu bate vântul. După vreo două ore de nav-igat printre bolovani ajungem la crampons point, adică un loc unde este un cort, ne schimbăm bocancii de tură cu cei de 8000 m, ne punem colţarii şi hamul şi intrăm pe gheţar. În cort lăsăm bocancii de tură, pe care o să-i luam la întoarcere. Urcuşul pe gheţar e destul de abrupt şi urcăm preţ de vreo oră până la peretele de gheaţă. Când ajungem deasupra peretelui de gheaţă ne ia vântul în primire. Mă opresc, scot geaca de vânt din rucsac şi o pun pe mine. Continuăm să urcăm abrupt cu asigurare pe coardă,

navigând printre crevase. De jur-împrejur, creste înzăpezite. Spectacolul e fascinant. Ajungem în camp 1 la 6400 m. Folosind pioleţii dezgropăm din zăpadă şi gheaţă cortul nostru şi-l luăm în camp 2. După vreo oră ajungem în camp 2 la 6600 m. Corturile, vreo 10 la număr, sunt înşirate sub un perete de piatră. Vântul bate năpraznic. Lăsăm rucsacii jos şi bem ceai. După vreo 10 minute ajunge şi Dawa şi scoatem echipa-mentul din rucsaci. Dawa îl ia în primire, îl inventariază şi-l aşează în cort. Mâncăm câteva ba-toane energizante şi plecăm înapoi spre basecamp. Ora e 4:00 după- amiază. În curând soarele va apune şi se va face foarte frig. Coborâm în viteză maximă. Pe drum ne întâlnim cu spaniolul şi costaricanul. Ne urăm reciproc “Suerte” şi mergem mai departe, fiecare pe drumul său. Coborâm peretele de gheaţă şi ajungem la crampons point. Lăsăm în cort bocancii mari, colţarii şi hamul şi ne îndreptăm spre basecamp navigând printre bolovani.

La cină schimbăm impresii şi ascultăm vântul care sulfă cu furie în pereţii cortului de masă. Aflu că Dawa de la Seven Summits a venit în ABC şi bineînţeles că nu a adus heater. Acum suferă din cauza altitudinii, stă în cort cu masca de oxigen pe faţă. Merg în cortul meu şi adorm instantaneu.

Ziua 27 - Mă trezesc în mijlocul unei furtuni cu fulgere, trăsnete şi vânt foarte puternic. Dimineaţa, la micul dejun, aflăm că toate corturile din camp 3 au fost măturate de vânt. Inclusiv al nostru cred (aveam să aflu mai tarziu că, de fapt, noi nu aveam cort…). Sper ca Dawa să-l recupereze, altfel vom avea prob-leme. A nins aproape toată noaptea şi toată ziua. Zăpada e adâncă de vreo 50 cm. Sus, pe munte, e urgie. La cină apar spaniolul şi costaricanul. Sunt livizi. N-au închis ochii toată noaptea din cauza furtu-nii şi au coborât după-amiază pe furtuna asta. Mă felicită că am coborât ieri. Am avut noroc. Vine si Wo-jtek, polonezul tânăr. El a fost undeva, între camp 2 şi 3 ca să-şi găsească şi să marcheze mai bine de-pozitul cu echipament. E şi el îngheţat tot. Din base-camp vine Thomas, neamţul, aflat la a doua încercare de cucerire a vârfului. Acum doi ani s-a întors din camp 3 din cauza vremii nefavorabile. El propune să plecăm poimăine împreună cu echipa chinezească şi să ajungem pe vârf luni 14 mai. Echipa chinezească s-a mai micşorat, din 11 au rămas vreo 6-7, leader-ul s-a retras din cauza sănătăţii şi atunci Dawa a preluat conducerea expediţiei din China. Stau de vorbă şi cu Peme şi concluzionăm că e bine aşa cum propune Dawa. Echipa din expediţia internaţională (noi, cei din cortul fără încălzire) va fi compusă din Valerio (Italia), Niel (Spania) şi Adrian (România). Ceilalţi: Wojtek şi tatăl său (Polonia), Marius (România), Jesus (Spania), Warner (Costa Rica) şi încă un coleg

din Peru, care a venit acum câteva zile, nu sunt aclimatizaţi încă sau nu vor să urce. Vor aştepta o altă fereastră de vreme bună. Valerio, un italian undeva la vreo 65-66 de ani, cu două infarcturi la activ, înalt şi foarte slab şi Niel, 27-28 ani, înalt şi slab, dar cel puţin mai tânăr decât Valerio, vor urca fără oxigen suplimentar. Eu voi folosi oxigen suplimentar din tabăra 4. Am discutat în profun-zime cu Thomas despre efectele altitudinii asupra corpu-lui omenesc. El susţine că a dezvoltat o tehnică de respiraţie specială care îi permite să obţină o concentraţie a oxigenu-lui în sânge de peste 90% chiar

şi la altitudini mai mari de 8000 m. La peste 8000 m rata de consum a propriilor muşchi este de 1kg/oră. Adică, dacă petreci - să spunem 6-7 ore la urcare şi 2-3 la coborâre, în total un alpinist va pierde undeva la 10 kg de masă musculară. Nu numai pierderea în sine e uluitoare, ci şi faptul că în tot acest timp rinichii trebuie să filtreze sângele care transportă glicogenul spre muşchii rămaşi în funcţiune. Cum alege organ-ismul muşchii care trebuie consumaţi, rămâne un mis-ter. În plus, conform studiilor medicale, în aceste condiţii extreme, creierul pierde aproximativ 2,000,000 de celule nervoase pe oră la altitudini de peste 7500 m. Într-un cuvânt, efectele lipsei de oxigen asupra corpului omenesc la altitudini mari sunt dev-astatoare. Thomas susţine în continuare că prin tehnici de respiraţie poţi diminua aceste efecte. Îl in-treb dacă are copii. Îmi spune că are două fete. Îl în-treb dacă le-ar încuraja să facă ascensiuni fără oxigen la altitudini mari. Categoric nu, răspunde el.

(Sfârşitul părţii a doua)

Jurnal de Adrian LAZA

Adaptare şi prezentare Mihai BUZNEA

Raportarea la timp este una din-tre cheile cărţii, timpul lingându-şi rănile, create şi de false timpuri, dar şi de „înfrângerile victorioase” asupra cărora se meditează (într-o „Amuţire”), timpul este cel care zăcuse prin peşteri sumbre, p.17, îngerii, atât de rari, p.59, mai pot salva şi ei doar câte ceva (chiar şi din poezie!)…

Este o gâlceavă şi cu zeii („din frunţi de zei albastre ţâşneau către înalt/ sentinţe infinite şi gânduri ce dureau”, p.69), mascată sub aparenţa unui proces care nu este al maimuţelor: „pledez să-nţeleg pentru ce sunt da-toare/ să respir şi să port trupul meu spre apus/ fumul smuls de pe ape ca o piele ce doare/ se usucă pe urma unor paşi ce s-au dus”, unde eşti Hercule?”, p.8), curcubeul este descoperit ca fiind contrafăcut, p.17, aşteptarea muşcăturii în somn a trandafirilor fiind antologică, ca şi alte potriviri inspirate de cuvinte şi imagini!

Zeului Eminescu i s-ar dedica, indirect sau nu, imn din „Pribegie”, p.58, autoarea exilându-se prin Italia de ani buni, se pare: „Şi legaţi în mătasea tăcerii/ unduim ca un imn către zei/ pe cadranul de vrajă al serii/ ne gustăm din parfumul de tei.”

În câte o (altă) „Aşteptare” scri-itoarea se mai întoarce şi la oglinzi: „Doar oglinda ştia să răpună/ din imag-ini un dor ce-a trecut/ laţul gândului când ne sugrumă/ şi ne-ngroapă-n hotare de lut” (p.10). La fel, în „Uitate dimineţi” (Uitarea şi Nostalgia sunt per-sonaje lirice importante la domnia sa), dar şi într-o „Iluzia care sfârşeşte-n nou început aşa: „Şi stelele îşi torc lumina sacră/ dincolo de priviri şi infinit/ noi ne rugăm oglinzilor de parcă/ drumul în doi aicea s-a sfârşit.”, p.62. În „Ploaie”, p.59, reapar, „aproape oarbe”

Exagerând ludic, nu din muce-gai, ci din fantasme de cuvinte şi iubiri poeta îşi clădeşte universul liric, labirint gata să-şi jertfească copilul, nu numai păianjenilor uitării din poemul „Ochiul ceasului”, ci şi spiritului unui mai ab-stract Omar Khayamm: „Ulcioarele deşarte cerşindu-ne de taine/ aşteaptă la cişmeaua cu rugile gângave/ şi-n vălătucii putrezi de frunze şi de spaime/ ne-mpiedicăm adesea cu tălpile bol-nave.” (p.19)

Între dorinţe şi cuvinte, Mirela Ianuş Dinga desenează arabescuri pe coaja fragilă a trecerii timpului,

radiografiază condiţia umană a fiinţei care vrea să creadă în iubire, cu toate temerile, spaimele (un poem este „Încoronaţi de spaime”, p.21), fricile („şuvoiul fricii” de la p.70) opunând-o (condiţia) infinitului care „iarăşi adormise nud” (p.23)…

Ultimele versuri din carte parcă rezumă întregul joc (secund) dintre natură, om şi Cer: „…devenim o flutu-rare lungă/ de mâini şi de priviri ce sco-tocesc/ când irişi mor încet dorind să ajungă/ un arc perfect de curcubeu ceresc.” Prometeica condiţie se subliniază şi ea într-un alt final, de „Răzvrătire”: „Iar gândul l-al legat cu funii lungi/ şi inima am strâns-o-n chingi de foc/ în asfinţitul cu arcade lungi/ noi încălcasem regulile-n joc.” (p.66).

Învăţând deja mersul pe „nisipurile mişcătoare”, p.54, ale litera-turii, dăltuind rugi în contratimp (doar câteodată, p.53), mai ales când e vorba de înzăpezire în neputinţele şi zadar-nicele chinuri ale dragostei, Mirela Ianuş Dinga pare gata pregătită de sacrificiu, dansând tangoul setei şi-al risipei, rupând armistiţii, aruncând bumerangul dorului nebun, p.46, gata să fie balsam „rănii cerului pribeag”, p.46.

La urma-urmelor, poetul este doar o „pecete” a tainelor sacre, înfrun-tând ispitele dezertării, pedepsele, teri-bilismele firii, tentaţiile (din „Tentaţie”, p.40, mai citez: „Smulge pielea fragilă/ de pe oglinzi/ şi fă-o pleoapă tremurândă/ pentru amintiri,/ pentru priviri,/ pentru taine,/ pentru zbaterea ca o inimă/ a mării/ spartă în văzul ceru-lui,/ pierdută în firele nisipului./ Smulge pielea întinsă/ de pe oglinzi/ şi gustă sângerarea fumurie/ suplă, rebelă/ ca o explozie ireală/ de cuvinte ce/ s-au trezit din somn/ cu gura cusută/ în argint.”, poemul fiind parcă un rezumat al întregului demers liric), senzaţiile deşertăciunii preschimbând cuvinte-n arabescuri, arabescuri în cuvinte, prin clepsidre care-şi pot primeni sutana, p.43.

Da, poetul poate fi mereu „De strajă” la un anume „cod al luminii”, p.38-39, care poate curge din înalt su-focant pentru cei care nu ştiu zborul prin ploaia care face mătănii, p.41, prin ploaia de lacăte sparte, alt titlu de poem, p.36, zborul prin interiorul bâr-nelor abandonate, lemn vechi, prin bi-serici părăsite…

Arabescurile din interiorul arabescurilor (Continuare din pag. 10)

Mihai Maxim este un maestru al tensiunii epice şi al arcurilor peste timp. Andrei va relua firul primei iubiri, cu Sabina, închegând o familie cu o viaţă armonioasă, cu succes în lumea intelectuală şi în domeniul muncii diplo-matice, dovedind o rezistenţă admirabilă la toate vicisitudinile vremilor sub care omul veşnic se află. Pentru soluţionarea conflictului epic spre care a evoluat cealaltă poveste de dragoste, cu rusoaica Svetlana, autorul, un literat subtil, recurge la însăşi tehnica „operei deschise”. Lăsând fereastra să arate spre un „altădată” elisabetan, Mihai Maxim se foloseşte de forţa sugestivă a unui text celebru, şi anume drama tinerilor îndrăgostiţi Romeo şi Julieta. Iubirea dintre Andrei şi Svetlana, la fel ca în textul shakespearian, devine o relaţie imposibilă, nu din cauza unor ab-surde rivalităţi de familie, ci ca urmare a la fel de absurdei deteriorări a rapor-turilor politice dintre statele lor. Perspec-tivele matrimoniale fiind excluse, deznodământul liber asumat de cei doi eroi nu poate fi sinuciderea; epoca este acum alta.

Andrei şi Svetlana, tineri inteligenţi şi lucizi, sunt nevoiţi să ac-cepte datele situaţiei, înţelegând că viaţa lor împreună, mai devreme sau

mai târziu, ar deveni insuportabilă din cauza presiunilor exercitate de soci-etate şi chiar de cei apropiaţi, iar ei ar ajunge să se deteste unul pe altul. Mihai Maxim realizează magistral o transpunere în textul propriu a concep-tului estetic în discuţie: eroii săi interpretează drama lui Shakespeare în spiritul teoriei lui Eco şi procedează în conformitate cu semnificaţia pe care au găsit-o pentru a depăşi impasul existenţial în care se află, alegând să-şi trăiască fiecare după coordonatele reale şi să-şi poată aduce oricând am-inte, cu nostalgie şi cu simpatie reciprocă, de iubirea din tinereţe. Prodigioasă fereastră deschisă de ro-manul lui Mihai Maxim!

. Deşi mizează pe interesul şi curiozitatea celui care s-a lăsat deja captivat de mrejele naraţiunii, scriitorul lămureşte lucrurile doar treptat, uneori indirect, pe parcursul naraţiunii sau la finalul cărţii.

Andrei, îşi pune firesc întrebarea dacă autorul îl confruntă cu situaţia unui cuplu sau a unor cupluri (parţial) diferite, sau cu prototipul unei relaţii amoroase căruia îi atribuie două dezvoltări narative distincte, lăsând deschisă posibilitatea unei succesiuni de alte variante.

O fereastră multiplu deschisă (Continuare din pag. 7)


PLUMB 141

Cărturarul (20 ian. 1927, satul Tarnița, com. Oncești, jud. Bacău – 24 iul. 1987, Iași) provine dintr-o familie modestă, dar dovedește de timpuriu o minte strălucită, curiozitate și in-teres pentru studiu. Urmează Școala de Băieți Nr. 2 și Liceul „Ferdinand”, ambele din Bacău, unde se distinge ca elev eminent. După ba-calaureat este admis la Universitatea din Leningrad (Sankt Petersburg), unde studiază șase ani (1949-1955). Revenit în țară, devine asistent la Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. Începe o carieră universitară și o activitate de cercetare dintre cele mai fecunde: lector (1956), conferențiar (1963), profesor (1971).

Se numără printre primii lectori de limba română din străinătate, funcționând în această calitate în perioada 1960-1964 la Uni-versitatea din Sofia. Își susține doctoratul în lingvistică generală și comparată în 1967, sub îndrumarea academicianului Vladimir Georgiev în capitala bulgară, cu teza Ele-mente autohtone ale limbii române. Din 1969 i se acordă dreptul de conducere a doc-toratelor. În perioada 1976-1982 este șeful Catedrei de limbi slave a universității ieșene.

A colaborat și predat cursuri de Intro-ducere în lingvistică, Gramatică comparată a limbilor slave, Istoria limbii ruse, Teoria și practica traducerii etc., precum și cursul de esperanto, introdus la Iași, ca variantă pen-tru limbile naturale. Un fost student, cadru di-dactic la Facultatea de Filologie, Catedra de limba și literatura rusă, consemnează, la ple-carea în eternitate a lui A. Vraciu: „Lingvist de finețe și spirit de largă comprehensiune științifică, stăpân deplin pe metodele de cer-cetare tradiționale sau moderne, capabil de largi sinteze și conexiuni inedite pe baza de-scrierii și interpretării faptelor în plan sincronic și diacronic după principiile lingvistice ge-nerale și ale metodei comparativ-istorice, prof. A. Vraciu inaugurează sau continuă studiul ra-porturilor lingvistice pe bază de substrat și ad-strat, în special la nivelul morfosemantic și lexical, dintre diverse limbi sau idiomuri: limbile slave și slava comună, baltice și slave, balto-slave și germanice, balto-slave și indo-

iraniene, slava comună și limbile preantice din Peninsula Balcanică” etc. (M. Panțiru, Cronica, nr. 36/1987).

Debutul în publicistică se produce în anii studenției. Urmează peste 400 de articole și studii în reviste de specialitate din țară și străinătate. Consacră primele studii slavisticii, domeniu puțin cunoscut și lipsit de specialiști după război: Caracterele generale ale limbii slave (Iași, 1959), Slava. Baltica. Problema raporturilor dintre ele în lumina noilor cercetări (București, 1965), Gramatica comparată a limbilor slave (Iași, 1971). Cunoscând foarte bine numeroase alte limbi, elaborează lucrări de largă audiență pentru știința limbii: Studii de lingvistică generală (Iași, 1977), Lingvistică generală și comparată (București, 1980). După susținerea tezei de doctorat, cercetările privind originea limbii române continuă, prelungind, pe baza unor principii metodologice proprii, preocupările despre configurația lingvistică a zonei carpato-danubiene a unor mari personalități ca B. P. Hasdeu, Al. Philippide, O. Densusianu etc. Fondul lexical autohton este studiat pe baza comparării elementelor vechi nelatine ale limbii române cu lexicul al-banez, în Stadiul actual al cercetării ele-mentelor autohtone ale limbii române (Sofia, 1966-1968). În 1980 publică volumul Limba daco - geților. Noua investigație se bazează pe o bibliografie, adusă la zi, care însumează 590 de titluri. Monografia a condus la „determinarea caracterelor generale ale lim-bii daco-geților”, „poziția acesteia în cadrul indo-european” și „fixarea criteriilor de delim-itare a elementelor autohtone ale limbii române”. Anexa cuprinde o listă cu nume pro-prii daco-gete (toponime, antroponime, etno-nime, hidronime, teonime) și încearcă un răspuns la întrebarea „A existat scriere în Dacia preromană?”

O lucrare publicată postum este Intro-ducere în lingvistica balcanică. Elaborată în colaborare cu Klaus Steinke, cercetător ger-man, aceasta trebuia să apară în 1974, la Editura „Junimea”, dar a fost oprită de cenzură, deși se făcuseră concesii. După 25

de ani, Marina Vraciu, fiica profesorului, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere, a reluat legătura cu coautorul, care a recitit manu-scrisul, s-a consultat cu alți specialiști care au apreciat valabilitatea și actualitatea conținutului și a adăugat informațiile cenzu-rate. Cartea a apărut la Editura Universității „Al. I. Cuza” în 1999, cu un cuvânt-înainte semnat de prof. dr. Klaus Steinke.

Cunoscător și vorbitor al multor limbi străine, A. Vraciu a avut legături personale cu numeroși lingviști, scriitori și traducători. A tradus mult. Se impune traducerea unei lucrări masive: I. Al. Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română (Iași, Ed. „Junimea”, colecția „Emi-nesciana”, 1970), unde semnează și prefața. Eugen Budău apreciază: „Nemulțumindu-se cu simpla traducere a textului în limba română, Ariton Vraciu a oferit un model de abordare a conținutului urmărind citatele în original și con-trolând trimiterile la subsol, subliniind totodată coerența ideilor și pertinența comentariilor printr-o frază limpede, neechivocă” (Bacăul

literar, Iaşi, Ed. „Universitas XXI”, 2004). Ex-pert în limbi slave, A. Vraciu a făcut comunicări și a publicat articole despre traducerile din limba română: Literatura română în traduceri: T. Arghezi, I. Creangă, M. Sadoveanu, Tradu-ceri din George Coșbuc în bulgară și sârbă, Poezia lui L. Blaga în traduceri sârbo-croate și macedonene, Poezia lui G. Bacovia în sârbo-croată” etc. O parte dintre studii, arti-

cole, prefețe, comunicări științifice au fost pu-blicate în volumul Ariton Vraciu. Studii de traductologie (ed. îngrijită de Marina Vraciu; Iași, 2011).

Foarte exigent, cunoscut perfecționist, A. Vraciu a făcut specializări, călătorii de studii și documentare în Bulgaria, în fosta Uniune Sovietică, în Anglia și Germania, unde s-a re-marcat prin expertiză, fiind ulterior invitat de multe centre universitare europene. A reprezentat lingvistica românească în R. F. Germania, unde a predat și conferențiat pe-rioade îndelungate la Bonn, München, Bochum, Freiburg, Götingen și Heidelberg.

Grație prestigiului științific, prof. A. Vraciu a devenit membru al multor asociații științifice naționale și internaționale: Asociația Slaviștilor din România (președintele filialei ieșene, din 1958), Asociația de Studii Orien-tale (vicepreședinte), Societatea de Studii Cla-sice, Societatea Română de Lingvistică Romanică, Asociația Internațională pentru Cercetarea și Difuzarea Metodelor Audio-vizuale și Structural-globale (AMIN) cu sediul în Belgia, Centrul Superior de Logică și Studii Comparate, cu titlul de consultant agregat, cu sediul la Bologna (din 1972), Asociația de Limbă Portugheză, cu sediul la Lisabona etc.

Ca delegat sau invitat, a prezentat comunicări la numeroase congrese și colocvii științifice pe teme de slavistică (Moscova, Sofia, Varșovia, Kiev), tracologie (Sofia și București), romanistică (București), arheologie și lingvistică (Sheffield și Plovdiv), cultură și civilizație slavă (Pristina, Belgrad și Novi Sad).

A fost generos, apropiat de studenți și colaboratori, a organizat și îndrumat colective de cercetare, a colaborat cu Institutul de Lingvistică al Academiei Române, a făcut parte din colectivele de redacție ale unor publicații românești și străine, a fost președinte sau membru în comisii pentru acor-darea titlului de doctor. Ca recunoaștere a val-orii rezultatelor activității științifice, este inclus, în timpul vieții, în Dicționar de lingviști și filologi români, 1978.

Scrierile lui apar în bibliografiile cercetărilor actuale, este recunoscut și oma-giat ca personalitate științifică a universității ieșene, iar Biblioteca Comunală Oncești îi poartă numele.

Raluca-Miruna Soisun

Întâmplarea face că m-am hotărât să

scriu câteva impresii despre cartea de poezii a Atenei Ivanovici, „Ar fi trebuit să mă cheme Eva” (Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017), într-o perioadă când la Târgul Gaudeamus de la București din acest an (2018) se lansa volu-mul de eseuri „O cameră doar a ei”, de Virginia Woolf. Eu am o ediție mai veche a acestei cărți, publicată în 1999 la Ed. „Univers” cu titlul „O cameră separată”, în traducerea lui Radu Paraschivescu. Ideea de bază a formidabilului eseu al Virginiei Woolf este că, pentru a putea scrie literatură, o femeie are nevoie de o cameră doar a ei, în care nimeni și nimic să nu o perturbe. Cred că e valabil pentru orice creator, indiferent de sex, dar la timpul când Virginia Woolf a scris acel eseu (1929) era o raritate și un adevărat lux ca o femeie să aibă la dispoziție o cameră a ei personală. Nu știu dacă Atena Ivanovici are la modul fizic o astfel

de cameră, dar cu siguranță și-a creat una din punct de vedere spiritual și psihologic un spațiu intim în care reușește să se izoleze și să creeze poezie. O poezie care se remarcă prin luciditate, rigoare, căutări ale sinelui ra-portate, din când în când, la relația cu divini-tatea. Fără patetisme sau exaltări inutile, în versurile Atenei Ivanovici apar intersecții ale limbajului cu trupul. Aflată deja la a treia carte, după „Să fie azi” (2015) și „Frica de poezie” (2016), poeta încă pendulează între simbolism și expresionism, iar dacă ne-am lua după abundența (puțin exagerată) a cuvântului „vis”, am putea considera că face parte dintre onirici, dar ar fi o părere pripită, nu tocmai conformă cu realitatea. Și totuși, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la acest volum sunt toc-mai prozele scurte, lirice, cu influențe din oniric. Poate și discreția lor (procentual vorbind) le conferă un farmec special, le face să strălucească asemeni unor pietre rare în con-textul volumului. Altfel, fără a fi orientată ex-clusiv pe teme cu specific feminin, așa cum poate ne-am fi așteptat raportându-ne la titlul cărții, poezia Atenei Ivanovici se caracterizează printr-un „je ne sais quoi”, e diafană, sensibilă, uneori sentimentală, dar poate fi și narativă, descriptivă. E totuși o po-

ezie feminină, din care nu lipsește misterul, farmecul imponderabil. În sensul acestei afirmații, o voi cita pe Virginia Woolf care spunea în eseul mai sus pomenit: „Ar fi mare păcat dacă femeile ar scrie, ar trăi sau ar arăta ca bărbații, întrucât, dacă două sexe sunt destul de nepotrivite, având în vedere imensi-tatea și complexitatea lumii, atunci cum ne-am putea descurca numai cu unul singur?” În ceea ce privește referința la modelul primor-dial al femeii, în carte sunt publicate mai multe poezii care conțin numele propriu Eva, iar ver-sul care asigură titlul cărții îl regăsim în poezia intitulată „Poate că”: „am lăsat în urmă taina/ ca pe o poveste scrisă cu neîndemânare/ de un Dumnezeu plicitisit./ Cu sufletul umbrelă am tăcut/ să nu-mi fie grea ploaia/ cu vorbele ei lungi/ îmbibate de visele altora./ Tu nu mă mai cauți demult/ printre voalurile zilelor dintâi/ pentru că știi/ ploaia va șterge urmele/ de pe durerea pământului/ și va uita./ Poate că ar fi trebuit să mă cheme Eva/ doar atunci când plouă/ și când visez”.

Portretul mamei e descris cu tandrețe, recursul la memorie se asociază cu imagini re-flectate într-o succesiune de tablouri-oglinzi: „ca o haină moale/ pe umerii obosiți ai amintirilor./ Un arlechin arăta cu degetul/ către tine/ un fel de minune se întâmpla/ cu ochii tăi/

din care începeau să curgă încet/ gânduri de lapte/ ca primii dinți ai cerului./ În fotografie era zâmbetul mamei/ cobora în tăcere/ în inima galbenă a frunzelor/ arma letală împotriva frigului/ din zori.” („În fotografie zâmbeau buzele mamei”). Sunt mai multe texte cu car-acter ars poetica, autoarea scrie cu eleganță despre pasiunea ei pentru această artă.

Închei citând unul dintre textele de referință ale acestui volum, un prozopoem de-licat și emoționant, „Ultimul sărut”: „Privesc dincolo de tăcerea leilor dormitând în savană. Căldura amiezii mângâie cu roșul flăcărilor creștetul aplecat al anilor pe care i-am uitat. Cine să-mi mai aducă aminte de mine, dacă «iubito» lipsește din vocabularul viilor. Doar zeii îl mai spun cu ultima picătură de sânge străbătând cerurile. Doar morții își mai strigă astfel pașii rătăciți printre noi, cu zâmbetul pe buzele strivite de sărutul celor rămași. Numele meu se confundă încă o dată cu timpul. O altă Evă s-ar naște din venele mele curbate ca un răsărit.

Ca un apus dat în vileag de singurătatea celui ce nu mai știe a spune: Privește, iubito, dincolo de tăcerea leilor dor-mitând în savană, privește, cât e de târziu în fiecare noapte fără mâinile tale ascunse în rugăciune. Privește, iubito...

Camera separată a poetei care ar f i vrut să se numească Eva

Violeta Savu

biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb * biblioteca plumb *

Omul de știință și profesorul Ariton Vraciu

PLUMB 141


Să ne amintim de...

CEZAR PETRESCU

Undeva într-un loc unde viţa de vie îşi are regat şi prin aer persistă miros de fruct parfumat şi zemos de struguri, în satul Hodora, comuna Cotnari din judeţul Iaşi vede lumina zilei la 1 decembrie 1892 primul născut al familiei Petrescu, Cezar. Tot în acest an apar romanele „Castelul din Carpaţi” al lui Jules Verne şi „Aventurile lui Sherlock Holmes” al lui Arthur Conan Doyle, de asemenea nu-vela „Domnul Vucea” de Barbu Ştefănescu Delavrancea vede şi ea lumina tiparului. Pen-tru românii din Transilvania, anul 1892 reprezintă apogeul luptei de emancipare din secolul al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană prin Memorandumul prezentat la Viena împăratului. Dar dacă ar fi să amintim de toate cele câte se întâmplară în România şi în lume în anul de graţie 1892, n-am mai termina cu ale noastre despre Cezar Petrescu.Tatăl, Dimitrie Petrescu, fiu de ţărani olteni devine doctor în ştiinţe agricole la Paris. A scris un vo-luminos tratat despre agricultură şi a fost pro-fesor la „Şcoala agricolă” de la Trifeşti, o localitate la 7 km. de Roman. Mama Olga fostă Comoniţă, fiică de senator liberal îşi avea obârşia dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Primele clase ale ciclului primar le face „în particular”, iar ultimele două (1901-1903) la „Şcoala agricolă” din Roman unde tatăl său era profesor. În 1903 începe clasele gimnaziale la „Liceul internat” din Iaşi, unde îl are profesor pe Calistrat Hogaş. Aici începe să capete interes pentru compoziţiile literare. Ulterior îşi continuă studiile secundare la Roman, unde îl are profesor la limba şi lite-ratura română pe Nicolae Apostol, pe care mai târziu îl va evoca în romanul „Apostol”. Profe-sorul îi va rămâne în memorie ca exemplu de dăruire şi vocaţie pedagogică. Sub îndru-marea acestuia elevul Cezar Petrescu com-pune caiete întregi de schiţe literare, dar mai ţine şi un jurnal intim. În 1906, interesat de fenomenul literar îi scrie lui Nicolae Iorga şi îi trimite schiţa „Scrisori” pentru a fi publicată în paginile revistei „Floarea Darurilor”. Iată ce îi scria tânărul de nici 14 ani marelui istoric: „Am trecut timpul meu liber ce mi-l oferă ocupaţia mea de elev în clasa a IV-a gimnazială în mici descrieri de impresii ori de închipuiri, scumpe pentru mintea unui tânăr înflăcărat. Şi toate aceste notiţe şi schiţe le-am adunat în două caiete (...) Şi încerc acum, îndrăznesc, să trimit spre aprecierea dumneavoastră fragmente din ele. Şi aştept - iertaţi-mi îndrăzneala şi întrucâtva obrăznicia - aştept, zic, un răspuns, o apreciere fie încu-rajatoare ori descurajatoare. Nu ştiu dacă vor merita aceste încercări să fie cetite de dumneavoastră şi să fie publicate în revista ce urmează să apară, Floarea Darurilor (...). Vă trimit o schiţă din impresiile ce mi le-a făcut un cimitir; sunt luate pe cripta unui mormânt; a fost cercetată la o compoziţie în clasă şi pro-fesorul nostru de româneşte Nicolae Apostol, un apostol în împrăştierea iubirii de patrie şi întrucâtva a fost apreciată cu rezerva unui pro-fesor”. În vreme ce era în primul an de liceu la Iaşi la „Liceul Naţional”, tatăl său bolnav de tuberculoză se stinge din viaţă în primăvara lui 1907 şi este înmormântat la Roman. Ca un omagiu adus marelui profesor şi cercetător, Dimitrie Petrescu, Colegiul Agricol din Caracal îi poartă numele. În acelaşi an viitorul scriitor debutează în „Sămănătorul” lui George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă cu proza „Scrisori”. În 1911 devine „bacalaureat” şi se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Anul următor debutează în publicistică cu suita de articole „După un Congres”, „Pen-tru un scrib naţionalist” şi „Răzbunarea lor” apărute în publicaţia socialistă „Facla”condusă de N.D. Cocea. Totodată colaborează şi la „Opinii” în Iaşi. În 1915, an în care devine licenţiat în Drept se căsătoreşte cu Marcela care moare prematur la 6 ani de la căsătorie. În acest interval de timp colaborează la revista ieşeană „Versuri şi proză” şi la „Cronica

bucureşeteană” cu fragmente literare. Proaspăt absolvent de Drept lucrează o perioadă ca „girant de palsă” (administrator al unei părţi dintr-un judeţ) la Mălini, judeţul Suceava. În timpul războiului, bolnav de tuberculoză ganglionară, stă la Iaşi, cu familia. Publică în „Iaşul” cu pseudonimul C.P. Iago şi în „Depeşa” lui N.D. Cocea. Descoperirea unor nereguli financiare la Mălini unde lucrase ca administrator de plasă îl fac pasibil de în-chisoare. Se disculpă şi pentru a demonstra întărit că este nevinovat are o tentativă de sui-cid cu „oxid de carbon”, tentativă împiedicată de paznicii primăriei. În 1919 înfiinţează împreună cu Pamfil Şeicaru publicaţia antiliberală „Hiena”. Este redactor la cotidi-enele „Dimineaţa” şi „Adevărul”. O scurtă vreme conduce ziarul „Bucovina„ din Cernăuţi. Un an mai târziu îl găsim alături de Gib Mihăiescu, cel care avea să descrie mai târziu „Femeia de ciocolată”, la cotidienele „Ţară nouă” şi „Voinţa”, de la Cluj, cotidian care apare datorită muncii lui şi a prietenilor săi: Lu-cian Blaga, Gib Mihăiescu şi Adrian Maniu. Tot în această publicaţie apare primul număr al suplimentului literar „Gândirea”, supliment în care scriitorii aveau libertate totală de expri-mare. Publică în revista „Hiena” sub pseudo-nimul C. Robul „Scrisorile unui răzeş”, „Scrisori” care vor fi editate în volum în 1922 şi pentru care va fi distins cu „Premiul Societăţii Scriitorilor” din România. După ce se mută la Bucureşti lucrează la ziarul „Nea-mul Românesc” al lui Nicolae Iorga. Îi apare volumul „Drumul cu plopi”. Este fondator al co-tidienelor „Cuvântul” (1924) şi „Curentul” (1928). În 1925 în „Gândirea” suplimentul li-terar al ziarului „Voinţa” apar fragmente din vi-itorul roman „Întunecare”, totodată iniţiază rubrica „Carnete de vară” care în 1927 apar în volum. Călătoreşte în Franţa şi Italia de unde trimite o corespondenţă bogată. Îi apare „Omul din vis” (povestiri cu morţi) din ciclul fantastic, nuvelă după care Mircea Daneliuc regizează filmul „Glissando”,cenzurat în comunism. În 1927 îi apare la Craiova primul volum „În-tunecare” cu titlul „Acolo şezum şi plânsem”, romanul va fi ecranizat mai târziu de regizorul Alexandru Tatos cu premiera la 9 iunie 1986. În 1928 apare volumul doi din „Întunecarea” cu titlul „Întoarcerea unde au fost jurămintele”. Se spune că între 1927 şi 1931 Cezar Pe-trescu ar fi finalizat romanul „Întunecare”, dar şi o parte din proza fantastică în satul Stejaru din comuna Ion Creangă, judeţul Neamţ, o lo-calitate la 10 km. de oraşul Roman, unde scri-itorul a locuit la „casa de sub pădure”. La Stejaru a desăvârşit nuvelele „Aranca, ştima lacurilor”, apărută în foileton în revista „Viaţa Românească” din Iaşi (1928), „Adevărata moarte a lui Guynemer” şi „Fereastra”. Despre „Aranca, ştima lacurilor” şi „Adevărata moarte a lui Guynemer”, atât G. Călinescu cât şi Con-stantin Ciopraga consideră că sunt unele din-tre cele mai valoaroase scrieri ale lui Cezar Petrescu, iar după unii critici „Aranca, ştima lacurilor” este capodopera scriitorului şi una dintre creaţiile reprezentative ale literaturii fan-tastice româneşti. Peisajul din preajma satului Stejaru este descris în romanul „Apostol”. Tot la Stejaru a fost înştiinţat că i s-a acordat Pre-miul Naţional pentru Literatură în 1931. Pe 1 decembrie 1992 zi dedicată centenarului naşterii lui Cezar Petrescu, profesorul univer-sitar doctor Ioan Dănilă de la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău a inaugurat muzeul „Cezar Petrescu” în care se aflau obiecte care aparţinuseră scriitorului, manu-scrise şi lucruri donate de sora sa Smaranda Chehata ce aminteau de prezenţa acestuia în „casa de sub pădure”. Pe zidul casei în care a locuit scriitorul s-a montat o placă comemorativă. Mai mult decât atât, în cimitirul „Eternitatea” din Roman, unde îşi găsesc odi-hna veşnică tatăl scriitorului şi fostul său pro-fesor de limba română Nicolae Apostol, au fost făcute slujbe de pomenire. S-a convenit cu autorităţile locale ca strada ce duce spre casa în care a locuit scriitorul să primească numele de „Cezar Petrescu”, să i se facă un bust de către sculptorul romaşcan Florin Mircea Za-harescu, şi ca pe viitoarea stemă a comunei să fie reprezentată o carte deschisă cu o pană alături care să sugereze activitatea scriitorului din perioada în care a locuit la Stejaru. Din toate aceste promisiuni s-a ales praful, ba mai mult decât atât, după 14 ani de la inaugurarea muzeului, în 2006, s-a constatat că toate in-strumentele de scris şi celelalte obiecte do-nate de sora scriitorului dispăruseră, iar

muzeul se afla la cota „0”. Şi din nou promisi-uni pentru relocarea muzeului în şcoala veche, căci între timp „casa de sub pădure” intrase în proprietatea unui localnic. Halal respect pentru valori! Şi au început să şiroiască scuzele: că în acea perioadă era un alt primar, că n-au ştiut, că n-au văzut, că vorba aia: <<câte-n lună şi în stele>>. Concluzionar se poate spune fără remuşcări: Ruşine! Tot în anul 1928 este ales deputat în Par-lamentul României. Tipăreşte „Omul care şi-a găsit umbra” din ciclul fantastic. În anii următori îi apar romanele „Simfonia fantastică”, „Calea Victoriei” şi „Pif, Paf, Puf”- pentru copii. În anii următori iniţiază conferinţe despre Eminescu punând pentru prima oară problema „conservării patrimoniului emi-nescian”. Îi apar romanele „Baletul mecanic” şi „Comora regelui Dromichete”. În 1932 îi apare romanele „Fram, ursul polar” ( film şi se-rial TV - sub bagheta regizoarei Elisabeta Bostan), „Greta Garbo” şi „Plecat fără adresă”. Îşi exprimă ideea de a realiza o „Cronică românească a veacului XX”, complex de ci-cluri româneşti similare celor balzaciene şi zoliste. Apare primul volum al romanului „Miss România” cu titlul „Nepoata hatmanului Toma”. În ultimul an al iureşului creat de Marea criză economică, îi apar romanele „Apostol”, „Floarea de agave”, volumul doi din „Miss România” şi „Oraş patriarhal”. Are o activitate creativă prodigioasă. Apar în 1934 „Duminica orbului” şi „Aurul negru”, iar în 1935 „Cheia visurilor”, apoi „Mane, Techel...Fares” (1937 - după expresia ebraică: cântărit, numărat, împărţit)- primul volum dintr-o trilogie-„1907”- închinată răscoalelor ţărăneşti. Tot în 1935 îi apare primul volumu din ciclul „Luceafărul” sau „Romanul lui Eminescu”, ulterior, când devine secretar la

Ministerul Artelor să îi apară şi ultimele două volume, respectiv „Nirvana” şi „Carmen Saeculare”. În 1938 îl găsim director al ziarelor „România” şi „România satelor”. Scoate „România literară” şi „La Roumanie” (în franceză). Tot acum îi apare volumul doi din ciclul „1907” cu titlul „Noi vrem pământ”. Cu tot efortul său scriitoricesc, critica vremii nu îl primeşte cu entuziasm. Cunoscut şi apre-ciat de cititori are totuşi senzaţia singurătăţii ajungând la concluzia că: „Nu există o singurătate mai cruntă decât cea din mijlocul mulţimilor”. În 1940 îi este reeditată opera având la bază proiectul său mai vechi „Cronica românească a veacului XX”, proiect struc-turat pe opt cicluri:

1.Rodul pământului; 2.Război şi pace; 3.Târgurile unde se moare; 4.Capitala care ucide; 5.Fantasticul interior; 6.Satyricon; 7.Rădăcinile din celălalt veac; 8.Cărţi pentru copii.

În acest an în familia lui Cezar Petrescu are loc un eveniment tragic, singurulsău fiu Aurel

Teodor Petrescu nu acceptă condiţiile impuse de scriitor de a se căsătorii după terminarea studiilor, îşi împuşcă iubita apoi se sinucide. Parcă „sechestrat” în camera de lucru, în pe-rioada 1942-1946 arhitecturează literele în ro-mane şi piese de teatru. Îi apar „Ochii strigoiului” (3 volume) pe care îl şi dramatizează, „Pământ, mormânt...”, al treilea volum din trilogia „1907”. Scrie piesa de teatru „Mânzul nebun” şi îi apare romanul „Carlton” (tragedia cutremurului din 1940). Îi apar ro-manele „Adăpostul Sobolia” –unde după Alex Ştefănescu: „Este vorba, în fond de o combinaţie de gazetărie de senzaţie şi literatură melodramatică, scrisă cu vervă şi cu o eleganţă stilistică bine însuşită, practicată firesc”, „Războiul lui Ion Săracul”, în care prezintă dramele războiului, şi „Omul de zăpadă”- pentru copii. În „Tapirul” facem cunoştinţă cu intelectualul idealist inadaptabil la curentul materialist şi la vulgaritate. După 1945 spun unii că Cezar Petrescu nu sezizeză schimbările (sau nu vrea să vadă schimbările) ce au loc în România. Bunăoară criticul Alex Ştefănescu pe care l-am mai pomenit în aceste pagini, apreciază că: „Stând de dimineţa până seara la masa de scris, Cezar Petrescu nu observă, nici în 1945 şi nici în anii imediat următori, că în România totul se schimbă. În virtutea inerţiei, scrie şi publică ro-mane de exact aceeaşi factură cu cele care au fost best-sellers înainte de război...Scrierile lui Cezar Petrescu din această perioadă (ca, de altfel, toate scrieriile sale) sunt lipsite de profunzime”. Până la paranteză se poate aprecia că afirmaţia are fundament, dar paranteza este o nedreaptă răutate (ca şi în cazul Nor-man Manea - cunoscătorii ştiu de ce). În pe-rioada 1947- 1959 îi apar romanele „Neamul vardarilor” „Neghiniţă”, nuvelele „Două inimi tinere”, „Nepoata lui Moş Ursachi” şi „Vino să vezi”. Gândeşte o nouă trilogie „Vladim sau drumul pierdut” contrapunct la romanul „În-tunecare”, ultima verigă din proiectul „Cronica românească a veacului XX” – cu epilog în stare de proiect „Înseninare”. În 1952 în cola-borare cu Mihail Novicov (reprezentant al rea-lismului socialist şi promotor al proletcultismului) scrie piesa de teatru istorică „Nepoţii gornistului” pentru care primeşte Pre-miul de Stat pentru Dramaturgie. De aseme-nea îi apare antologia de articole şi eseuri „Despre scris şi scriitori”. Bun cunoscător al limbii lui Puşkin traduce din Solohov, Gorki, Gladkov, Makarenko şi Aleksei Tolstoi. În 1955 este ales membru al Academiei Române şi îi apare romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine”, varianta prelucrată în con-sens cu „directivele socialiste” a romanului „Războiul lui Ion Săracul” şi nuvela „Ai noştri ca brazii” în care după Alex Ştefănescu citire, scriitorul „persiflează grosolan şi nedrept alegerile de altădată”. Cu alte cuvinte, aflăm după documentata părere a Domniei Sale că alegerile de altădată, adică alegerile de până în anul 1945 se desfăşurau în sanctuarul corectitudii desăvârşite. Serios? Volumele de reflecţii şi confesiuni „Scriitorul şi epoca sa” şi „Mărturiile unui scri-itor”, alături de „Însemnări de călător, reflecţii de scriitor” sunt bine primite de public şi critica „socialistă”. La o zi după „Ziua femeii” pe 9 martie 1961 se prăpădeşte în urma unei crize cardiace. Postum, în 1978 apar fragmente din romanul scris în colaborare cu G. Călinescu „O întâmplare ciudată”. O viaţă dedicată scrisului în care au văzut lumina tiparului mai mult de 70 de volume: romane, nuvele, piese de teatru, proză fantastică, literatură pentru copii, studii, note de călătorie şi memorialistică. A scris cum a vrut şi simţit aşa după cum declara: „Viaţa poate fi trăită ori-unde, decorul nu are nicio importanţă, esenţială este intensitatea”. Păcat că nu şi-a definitivat proiectul „Cronica românească a veacului XX”.

Mircea Bostan

PLUMB 141

revistă de culturăpagina 14

V r e m e a trece, vremea vine... și astfel iată-ne înmănuncheați sufletește în cea de a douăspre-zecea lună a Anu-lui Centenar al Marii Uniri, în par-cursul căruia, de

această dată vă vom reaminti cu aleasă mân-drie alte câteva nume, datele, viața și activi-tatea unor mari personalități ale neamului, afară de cele despre care s-a făcut vorbire în paginile precedente:

• Carmen Silva

Pseudonim literar, Principesa Elisa-

beth Pauline Ottilie Luise zu Wied, prima Regină a României, în timpul domniei soțului său, Carol I, patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, traducătoare, eseistă și scriitoare, cea care a organizat la castelul regal din Sinaia un centru de meșteșuguri naționale, și-a făcut o datorie de onoare din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program bur-sier, a sprijinit financiar și moral artiștii în de-venire, așa cum au fost George Enescu sau Elena Văcărescu, pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri, o mare și sinceră admiratoare a lui Mihai Eminescu, cea care a inițiat o campanie susținută de publicitate pen-tru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă, a introdus pentru prima oară în cir-cuitul turistic internațional trenul Orient Ex-press, s-a născut la data de 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied, pe Rin. A decedat în data de 2 martie 1916, la Curtea de Argeș.

• Daniel Ciugureanu

Medic de profesie, unul dintre oamenii

de seamă din prima jumătate a secolului tre-cut, promotor al Unirii Basarabiei cu România, născut la data de 9 decembrie 1885, în Șirăuți, Briceni, decedat la data de 19 mai 1950, în Penitenciarul Sighet, a fost politi-cianul moldav deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, ministru pentru Basarabia în patru guverne ale României, deputat și senator, Vicepreședinte al Camerei Deputaților, Vicepreședinte și Președinte al Senatului Re-gatului România Mare.

• Iosif Jumanca

Politician, membru al Partidului Social

Democrat din Transilvania, membru al Con-siliului Național Român și al Consiliului Diri-gent al Transilvaniei în perioada 1918-1920, deputat în Parlamentul României, s-a născut la data de 23 decembrie 1893, în satul Folea, comuna Voiteg, județul Timiș. A decedat la data de 26 iunie 1949, în închisoarea Jilava.

• Vladimir, Cavaler de Repta

Episcop de Rădăuți, Arhiepiscop, uni-

versitar al Cernăuților și Mitropolit al Bu-covinei, Președinte al Senatului și membru de onoare al Academiei României, cel care prin prelegerile sale a susținut Unirea necon-ditionata si pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru, s-a născut la data de 25 decembrie 1841/6 ianuarie 1842, în localitatea Bănila, pe Ceremuș, azi Ucraina. A decedat la data de 24 aprilie 1926, în Cernăuți.

• Iancsi Korossy János Kőrössy

Născut la data de 26 decembrie 1926,

în municipiul Cluj-Napoca, decedat la data de 21 ianuarie 2013, în Atlanta, pianist, aranjor și compozitor român de jazz, a fost cel care în creația și activitatea sa muzicală a îmbinat limbajului tipic al genului cu elemente din fol-clorul autohton. Creator al subgenului free, a fost cel care a realizat un aranjament jazzistic la Rapsodia română nr. 1 a compozitorului George Enescu, a pus bazele ansamblului cu Johnny Răducanu la pian și Bob Iosifescu la contrabas.

MARI PERSONALITĂȚI

Gheo

rghe

Ungurean

u

Elena

BOSTAN- DELAVICOV

Calendarul mayaş Timpul se scurge în acord cu vibraţiile şi rămân în urmă răgazurile dintre două povestiri. Constat că cerurile nemişcate, pământul încărcat de îndoieli, câinele sfâşiat şi motanul vagabond au semnificaţii mistice şi o tandreţe nesfârşită se întinde pete omenire, nimicind-o, uşor şi explicit în jurul datei de... Rezumat Încerc să fac rezumatul iluziilor, al poveştilor de dragoste, al prietenilor fideli şi al celor care m-au părăsit şi am impresia că totul seamănă cu jocul mării care agaţă de cer. Inima, lipsită de imaginaţie, repetă aceleaşi bătăi, la aceleaşi intervale, presupunând clipe de fericire, de fericire, de fericire. Stop, e prea mult entuziasm pentru o poveste neconformistă. Stau în vârful picioarelor să văd speranţa mea sprijinită de zidul perfid şi sunt gata să accept orice declaraţie chiar fără semne de punctuaţie. Dor de Tolstoi Atunci când aud căderea ploii, urletul vântului şi rugăciunea sfioasă a unui păstor mi se face dor de romanele lui Tolstoi. Le-am simţit întotdeauna ca o orgă uriaşă, ca un geamăt venit din adâncimi necunoscute. Parcă şi nopţile lui au o seninătate gravă, iar scepticii şi triştii lui bărbaţi devin irascibili silabisind tăceri şi emoţii! citind cărţi şi mângâind blajine şi triste când vedenii şi blazaţii ameţiţi de lună tac. Stepele întinse tânjesc după dorul de ducă şi plânsul călăreţilor lunatici traversează paginile cărţii. Anonima Mi se pare absurd că sămânţa rodeşte când moare şi că o carte a Adevărului se scrie mereu şi mereu. Fie că vreau sau nu, sunt amestecată în Univers şi-n lumea oamenilor, şi chiar dacă sunt o anonimă lumea mă cunoaşte şi mă salută, uneori, cu explozii de tăcere. (Din volumul EVADĂRI MULTIPLE, în curs de apariție la editura ATENEUL SCRIITORILOR)

Ana-Maria

GAVRIL

voiaj am plecat fiecare cu genți uzate la drum prea săraci să ne luăm unele la modă eu cu ceva grame de zile grele în plus singur tu ai aruncat un lacăt peste sângele din vene iar cheia o ții sub limba care spune povești otrăvite te mai îndulcește sărutul pe frunte rămas ca un tatuaj permanent de mine și tine știut și dulcele sărut te-ndeamnă o secundă

povara bagajului să-mi porți și-mi pare că n-am purtat degeaba crucea și putere am s-o mai port. Nici frunză... am vorbit azi cu un vapor erau mai multe m-a ținut unul la taifas avea fărâme din numele tău nu i-am spus l-am lăsat să creadă că mi-e străin cât sorbeam notele micilor valuri i-am prins la rever un răvaș știu că iubești marea poate strigi în larg numele meu de ce nu sunt o foaie din toamnă arămie aș pleca la drum să te sărut de pe-o pală de vânt nici frunză nici apă nici vânt nu sunt pe-un mal de apă nici râd nici plâng aștept să se facă seară.

Rodica DASCĂLU

sursa creativității uneori pășesc șovăielnic alteori mai ferm îmi repet sfaturile auzite din străbuni să nu treci prin lume fără a avea grijă să crești un copil să construiești o casă să sădești un pom încerc să dau un rost trecerii sau poate e felul meu de a fi împreună atentă la o rază de soare ce nu se frânge în toiul furtunii îmi continui drumul sunt prezentă bariere vor mai fi la fiecare pas dar obstacolul depășit e singurul far călăuzitor în căutarea propriei identități a fi împreună ascunși în spatele unor imagini poleite ne întâlnim în această existență efemeră oare știu să disting binele de rău renunț la preaplinul eu și aleg să-mi văd neputințele sunt liberă când Dumnezeu sălășluiește în mine a apăra un ideal înseamnă a te dărui lumii într-o dinamică perpetuă a vieții un copil desenează pe asfalt o casă un bunic visează la nepoții născuți în altă țară fascinație noaptea se destramă în tremur de frunze pictează cerul amiaza zilei spre seară cenușiul învăluie lumea nebănuitele nuanțe dau farmec existenței timpul lăuntric mă absoarbe în lumina făuririi unui destin cad din ce în ce mai rar mă ridic tot mai ușor cu brațele deschise a îmbrățișare ofilire în dorința lor de a fi altceva decât sunt câteva suflete irosesc cuvintele azi nu mă oglindesc în ele gândul meu solitar plutește în pustiul lumii deși zgomotos spațiul e gol zarva asemeni unui bulgăre fără conținut se rostogolește

află ieșirea se amplifică propagându-se în univers ofilește floarea răsărită în inima unui copil îi umbrește privirea altădată vie limite simt cum povara vieții depășește puterea de a îndura invadată de temeri îmbrac haină cernită o prăpastie mă desparte de viață construiesc cu migală o punte iert asemeni unui lăstar viu într-un pumn de cenușă sunt pregătită să iubesc mai mult ca oricând ,,limpede nu vezi decât cu inima” fără a se opri din bătaia sa ritmică inima îmi spune să iubesc dincolo de nori glasul Lui capătă limpezimea cerului strângându-și pelerina înfrântă precum o umbră la apus frica se retrage un surâs îmi luminează chipul parcă aș primi din grădina copilăriei un trandafir abia cules înviere sunt o geană de lumină la apus îmi port pașii grei prin labirintul existenței la ultima răspântie învăț să trăiesc fir plăpând din bob de grâu semănat cândva în pământul reavăn al inimii prind viață suflarea fermă a îndoielii nu mă mai doboară

permite fluxului viu, nu numai să curgă, dar să și lucreze în favoarea creșterii. schimbarea, dureroasă ca orice naștere, precede vindecarea. și, cine știe, poate în timp, eliberată de constrângeri, voi îngădui vieții, acestui uriaș fluviu de neoprit, să-și urmeze calea… Dumnezeu citește lumina scanează în mii de secțiuni vremelnicul trup se văd în detaliu țesuturi răni dezechilibre sunt semne lăsate de necontenita alergare pentru a-L descoperi pe Cel ce îmi însuflețește chipul scriu poeme de iubire în cartea sfântă deschisă pe creștetul meu Dumnezeu citește neîncrederea


PLUMB 141

La revelion Anul care-acum se duce, Chiar de-a fost nemaipomenit, Îl lăsăm, îi punem cruce, Altuia-i spunem bun venit.

Urgență Când ai în gură puroi Și nu poți opri abcesul, Suni la 112 Ca să-ți constate decesul. Avertizare De-mprumuți, evită-o ceartă, De-ntârzii, te vor tapa, Dumnezeu, de, te mai iartă, Cămătarii, însă, ba! Poveste cu tâlc Mohamed, dacă văzu

Că muntele, nu și nu, Luminat de-Allah nițel, Se duse la munte el. Nostalgie Când judeci la rece, Trist, astăzi, și bătrân, Vezi: dragostea trece, Frustrările rămân. Aceeași Mărie… Zic mulți că-n presă, înainte, Tov-ii ne mințeau cu mare zel, Azi, ce să zic, nici n-am cuvinte, Totul se petrece cam la fel.

Romică C.

Ghica

13 Decembrie Ziua

tipografilor

În martie 1917, în preajma bătăliilor de la porţile Moldovei, regele Ferdinand dăduse un ordin de zi către trupe în care spunea că vor

primi după război pământ, pâine, vor primi libertate. Nici nu apucaseră românii să se bucure de Unirea de la 1 Decem-brie 1918, datorită nerespectării promisiunii făcute de rege, dar şi condiţiilor grele în care îşi desfăşurau activitatea, circa 600 de tipografi din Capitală au încetat lucrul şi, însoţiţi de alte câteva sute de muncitori de la Uzinele „Sfetea” şi „Min-ior” ajung în Piaţa Teatrului Naţional dorind să treacă prin faţa Palatului, să-i reamintească Maiestăţii Sale acele promi-siuni pe care le-a făcut în preajma bătăliilor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. La un moment dat începe o busculadă între

manifestanţi şi trupele de or-dine, motiv pentru care gener-alul Mărgineanu dă ordin să se tragă pe deasupra capetelor rafale de avertisment însă soldații trag în plin şi după prima rafală în dreptul Pieţei Teatrului Naţional cad 87 de victime, între care copii şi femei. Mai apoi numărul avea să ajungă la 102 morţi. Unul din cei răniţi abia de poate ridica un braţ şi se adresează locotenen-tului: „Domnule locotenent, nu mai trageţi în noi, eu sunt capo-

ralul Stăncel care am luptat în compania dumitale pe peronul Gării Mărăşeşti, în ziua de 6 august!...” La 50 de ani de la aceste evenimente, în anul 1968 prin Hotărârea Consiliului de Miniştri,i nr. 2733 se instituie „Ziua Tipografilor” din România, urmând ca aceasta să fie sărbătorită în fiecare an, în prima duminică după 13 decembrie. Prima sărbătoare a tipografilor băcăuani s-a bucurat de prezenţa reputatului muzeograf, istoric şi om de spirit Iulian Antonescu, care le-a vorbit tipografilor despre evenimentele petrecute în urmă cu 50 de ani, elogiind şi apreciind activitatea tipografiei băcăuane care, de la an la an, devenea tot mai cunoscută pe plan naţional înscriindu-se în rândul ma-rilor unităţi din ţară producătoare de carte. Au urmat multe transformări. Dintr-o tipografie care tipărea imprimate administrative şi producea maculatoare pentru elevi s-a ajuns la o mare producătoare de carte având o colaborare în acest domeniu cu cele mai mari edituri din ţară. Începutul a fost făcut de Editura Junimea din Iaşi, care a tipărit la Bacău, pe lângă alte titluri colecţia „Eminesciana” ajunsă la 54 de numere. Iată ce avea să declare Mircea Radu Iacoban, fost director al Editurii „Junimea” din Iaşi în anul 1978 cu prilejul „Zilei Ti-pografului”: „Lucrătorul tipograf păstrează cu aceeaşi pil-duitoare măiestrie taina participării sale la întregul edificiu spiritual al vremurilor trecute, prezente şi viitoare. Nici un meşteşug nu este mai frumos, mai profund şi mai înălţător decât acesta prin care gândirea poate fi receptată optic, poate deveni materială, multiplicată şi oferită tuturor. Munca tipografului, starea lui de veghe asupra manuscrisului este cel puţin la fel de eroică şi de nesfârşită ca a celui mai ales dintre creatori”. Cu un alt prilej tot de Ziua Tipografilor băcăuani marele nostru scriitor Nichita Stănescu a cărui carte Epica Magna a fost executată la Bacău şi premiată la

Târgul Internaţional de carte de la Leipzig scria: „Cele mai curate mâini din lume sunt mâinile tipografului mânjite de cerneala cuvântului. Dragii mei vă îmbrăţişez cu dragoste şi profundă recunoştinţă pentru munca noastră comună care slujeşte spiritualitatea ţării. Scriitorul şi tipograful sunt fraţi într-un destin comun. Dacă inima la rândul ei are o inimă, inima scriitorului este tipograful. Vă îmbrăţişez cu cele două braţe ale mele şi cu cele două sprâncene care-mi veghează ochiul neadormit: Noroc dragii mei, Noroc!”

După evenimentele din decembrie 1989 industria poligrafică a suferit mari transformări. Multe din marile ti-pografii din ţară s-au adaptat noilor metode tehnice, asta presupunând reducerea de personal şi renunţarea la unele sisteme clasice. S-a renunţat la culegerea mecanică (linotipul), la vechea meserie de zeţar (culegere manuală), la tiparul plan. Asta presupunând înfiinţarea unor tipografii mai mici dar cu un randament mare datorită introducerii cal-culatoarelor şi dezvoltării tiparului offset. Oricum, cei de astăzi din mâinile cărora apar diverse tipărituri tot mai sofisti-cate tot tipografi se numesc. De aceea ţinem să le urăm şi lor, cu ocazia „Zilei Tipografului”, un călduros „La muţi ani!”

Viorel R

oman

- Domnule, îmi spune învăţătorul

Cobuz, citeam undeva că un poet francez, pare-mi-se, spunea că, de fapt, timpul nu trece, noi ne trecem. Timpul stă pe loc, noi i-am găsit măsurători de tot felul, de la secundă la mileniu, e nemişcat, iar noi, muritorii, trecem prin el de la copilărie până la sfârşitul sfârşiturilor... Noi ne trecem...

...Stăm pe banca de lângă mor-mântul lui Alistir Calara. Am ajuns în Crucea Veche spre amiază. Emoţiile m-au copleşit înainte de a ajunge aici, în acest sat al rudelor mele, dar şi al unor momente pe care le-am trăit în nişte vre-muri vijelioase şi tulburi. Au trecut mulţi ani de-atunci, Vreo două decenii... Au tre-cut pe nesimţite...Timpul, marele nostru inamic, trece fără să te-ntrebe... Nu te trage de mâneci. Te trezeşti că nu mai eşti ceea ce ai fost, şi gata... Sunt pensionar şi, după ani de muncă şi nelinişti şi nevoi, scârţiind din „încheituri, am ajuns, iarăşi, la Crucea Veche. Am ţinut, cu tot di-nandinsul, s-ajung la mormântul lui Alistir Calara. De el eram sigur că nu mai e... dar s-au dus şi alţii şi, mai ales, fostele mele rude... Cimitirul e spre Apus, în spatele Bisericii. Observ multe cruci din piatră, morminte cu bordură, se menţine cultul morţilor şi acest lucru înseamnă respectul pentru trecut, dar şi speranţe pentru viitor. Nu-i vorbă, sunt şi multe morminte vechi, cruci, din lemn, putrede, acoperite de plante încâlcite şi lipicioase. Sunt morminte părăsite, morţii aceia de sub ţărână nu şi-au lăsat urmaşi, sau cei pe care i-au lăsat sunt săraci lipiţi pământului ori indiferenţi, nepăsători... S-au schimbat multe la Crucea Veche. S-au construit case noi, moderne, cu etaje, drumul s-a asfaltat, din „centru” până la cimitir maşina te duce ca barca pe apa nemişcată. Nu mai este drumul de altădată, cu praful acela negru, pe care-l

luam între degete, când veneam prin vacanţe, cu livezile acelea bogate şi stu-foase dintre case, cu oamenii aceia tineri şi chipeşi pe care-i ştiam eu... Nu mai e satul acela imediat de după colectivizare, cu încropelile de grajduri şi ferme şi tarlale uriaşe, cu oameni care habar n-aveau ce-au de făcut şi unde vor să ajungă, cu vi-itorul acela incert şi în acelaşi timp, statornic.

-La început, după Revoluţia aia din decembrie ’89, continuă învăţătorul – acum pensionar, cu părul alb şi faţa netedă, roşcovană – au luat fiinţă par-tidele, unul al FSN-ului, apoi ţărniştii, li-berallii. Strigau toţi că vor democraţie, iar unde-i democraţie sunt mai multe partide. La un moment dat erau vreo opt... L-au pus primar pe unul Constantin Durican, cel ce fusese propus preşedinte la colectivă şi oamenii l-au respins, era din partea FSN-ului, fusese brigadier şi sec-retar de organizaţie de partid la cultura mare, era băţos şi credea că ştie totul. Am fost ales şi eu în consiliu, participarea şi desfăşurarea şedineţlor era un fel de ba-lamuc în care domnea brambureala şi, chiar, umorul, toţi se dădeau mari, toţi vroiau să schimbe ceva dar nu ştiau ce.... Aveam şi opoziţie, era reprezentată de Ion Dănilă, „Capmare”, care se înscrisese la ţărănişit. La fârşitul fiecărei şedinţe, Durican îi zicea, bă Capmare, zi şi tu ceva, ia şi tu cuvântul, că eşti opoziţia, ce dracu’? Iar ăsta avea fraza lui: Da, tovarăşu’..., pardon, don’ primar, eu, ca opoziţie, vreau să spun, tare şi răspicat, că aveţi dreptate, trebuie să ştergem tot ce a mai rămas din comunismul ăla feroce care şi-a bătut joc de noi şi ne-a luat tot, şi ne-a lăsat fără o bucată de pâine, un exemplu sunt eu care, mergând, odată, în oraş, n-au vrut, la alimentara, să-mi vândă măcar o jumate de pâine...

... Atunci, după decembrie 1989, dar, mai ales, după aparţia Legii agrare, din 1991, s-a declanşat o întreagă „cruciadă” asupra a tot ceea ce se făcuse, în fapt, cu banii şi cu truda oamenilor din sat.

-Parcă Dumnezeu însuşi le-a luat minţile oamenilor, îşi aminteşte, plin de o revoltă pe care, acum, şi-o explică oricine din comună, era o nebunie dusă la parox-

ism. Cineva, parcă filosoful englez Chesterton, spunea că pe un nebun îl poţi bănui de orice, numai de lipsa raţiunii, nu. Eu spun că Dumnezeu le luase şi raţiunea. Au distrus tot. Şi, vă amintiţi – mi se adresează, în cei peste treizeci de ani ceapeul nostru era ca un stup... Tonul l-au dat „orăşenii”, cei plecaţi din sat, cu ani în urmă, care învăţaseră carte şi meserii, fără să-i coste nici un şfanţ, care aveau servicii bune, au năvălit, pur şi sim-plu cu pretenţia – de fapt, justă – să li se dea totul înapoi... Lor le-au urmat cei ce munciseră toată viaţa în colectivă... Au în-ceput cu zootehnia. Va-cile şi tăuraşii se vindeau la kilogram. Sacrificiul se făcea la comandă. Asta, după ce, o mulţime de oameni îşi luaseră, acasă, animalele cu care se înscriseseră, obligaţi, în colectivă... Aveam mii de animale. Trei ferme zootehnice... Acum, doar zidurile mai amintesc de acest lucru... E trist, foarte trist...

... Mormântul lui Alistir Calara este, undeva, la marginea dinspre Apus a ci-mi-tirului. Cum fecioru-su a plecat în străinătăţi, mormântul nu mai e îngrijit de nimeni. Prin desimea luxuriantă a bălăriilor se zăreşte crucea, pe care, cu greu, mai citeşti, încrustate într-un lemn trainic, de stejar, numele „Alistir Calara”, şi anii în care şi-a trăit viaţa: „1908 – 1989”. Iar dedesubt, abia se pot observa cuvintele: „Fericiţi cei plecaţi la Domnul cu sufletul, iar trupul lor e dat ţărânii negre!” Se vede, cuvintele acestea din urmă fuseseră scrise mai târziu, de altcineva... Revoluţia nu are sentimente. În focul ei pier vieţi pe care nimeni nu le jeleşte, iar dacă aceste vieţi sunt ale „inamicului”, moartea lor e sortită uitării... Dar, cele mai multe, sunt nevinovate. Mulţi, cu intenţii „cuminţi”.

Pur şi simplu, omul „s-a aflat acolo în acel moment”. Să vadă despre ce e vorba. Iar alţii – revoluţionari, duşi de „val”. Aşa s-a întâmplat în întreaga ţară. Aşa s-a întâmplat şi la Crucea Veche. Aici, de fapt, victimă a fost un singur om: Alistir Calara. Putea să nu fie acolo. Putea, să-şi vadă de târguielile lui de dinaintea Crăciunului, să plece acasă. Dar l-a durut inima văzând că totul se distruge..

REVOLUȚIA NU ARE SENTIMENTE

Eugen

Verman

(fragmen

t din

p

ov

est

ire

a -

rev

ăz

ută

și

ad

ău

git

ă-

Z

ĂP

EZ

I

MURDARE)

Vasile Larco

DE REVELION Veselia umple casa, Vinul curge în pahare Și de la un timp, doar masa Se mai ține pe picioare. DE CRĂCIUN Soţul de pe drumuri vine Şi din uşă izbucneşte: Cine e în pat cu tine? Moş Gerilă, se-ncălzeşte!

UNUI SOȚ LA CUMPĂNA DINTRE ANI Când s-o stinge brusc lumina Nu te avânta subit Și ai grijă că vecina Are-un ruj deosebit!

SOŢUL GHINIONIST S-a făcut de băcănie Când s-a stins din nou lumina, Sărutând pe-a lui soţie Confundând-o cu vecina. APERITIV Țuica, știe orișicare, Este răul necesar: Face poftă de mâncare Și de încă un pahar.

DUPĂ REVELION Beat de vii de la agapă Ia un pește drept model: Să nu știi decât de apă Și să taci la fel ca el! CUGETARE DUPĂ ANUL NOU Am afirmat de multe ori, Dar mai ales în clipe grele: Uşor se intră-n sărbători, Dar greu e de ieşit din ele! LA MEDIC, DUPĂ SĂRBĂTORI - Mi-e foarte rău, ieri la agapă Băut-am bere, vin, trăscău, Spre seară, doar un strop de apă, Să-mi fie de la apă rău?


141-plumb MIHAELA CRAIU plumb-141

Asociația „Liber la Educație, Cultură și Sport ” în parteneriat cu Ministerul Culturii din România și Școala de Caligrafie din Tallinn, Estonia, a organizat în perioada 01 septembrie - 20 octombrie 2018, a II -a ediție a Concursului Național de Caligrafie, având ca susținători Radio România, Târgul Internațional de Carte GAUDEA-MUS, TVR Internațional și Biblioteca Națională a României. Premiul III - Mihaela Craiu – Bacău Festivitatea de premiere a avut loc la ROMEXPO, Târgul Internațional de Carte GAUDEAMUS.

Imperiul ZborDor

Păsările, îmi spun poeții, nu vor să trăiască mult. Nu știu de ce, au impresia că zborul nu le aparține. Mulți oameni, dimpotrivă: au impresia că zborul este proprietatea lor exclusivă și vor să trăiască veșnic. Cine crede în zbor, sugera Blaga, este stăpân peste veșnicie. Și dacă-l credem tot pe Blaga că dorul este un organ de cunoaștere a infinitului, o invidiem pe Mihaela Craiu, această mare îndrăgostită de Zbor și Dor. Brâncuși căutase toată viața esența zborului despre care credea că este fericirea ca feri-cire. S-o vezi pe Mihaela Craiu pe aripi de Zbor și Dor, este o încântare… Ea zboară simplu, așa cum se zboară, cu aripile sale, întrucât pricepe că dacă ai aripi și nu zbori firesc poți izvodi tragedii ale neîmplinirii. Zborul artistei este zămislit din geometrii ale sufle-tului care se odihnesc estetic în metafore evadate din fermecătoarele povești scrise în Împărățiile Dorului. Eroii pe care-i zămislește pe șevalet sunt când boabe de rouă care tremură inocent de fermecător pe buza prăpăstiilor lumii îmbătate de frumusețe, când puzderii minunate de suflet care, îmbrâncite în zgomotul cel mare al lumii, se adăpostesc într-un design folcloric lipit de orice inimă care știe unde să-și tezaurizeze fericirea și ma-rile tăceri. Când sunt fericitul prizonier al unei expoziții în care m-a ademenit paradisul plastic al Mihaelei Craiu, simt că am ajuns într-un imperiu de vis al frumuseții. Un imperiu care are și un nume: ZborDor.

Dostoievski a spus că Frumusețea va mântui lumea. Încă n-a mântuit-o, dar cred că unele șoapte estetice ale Mihaelei Craiu ar putea obloji măcar unele vânătăi ale sufletului nostru.

Ion Fercu, scriitor

MIHAELA CRAIU

Documents

APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA · desfășurate în vara fierbinte a anului 1917 reprezentând ultima bătălie majoră de pe fron-tul românesc. Așa cum relata