Înmulţirea prin seminţe

Arborii din speciile autohtone şi majoritatea speciilor exotice (adaptate la climatul ţării noastre) se pot înmulţi uşor prin seminţe. Speciile indigene de arbuşti şi o mică parte din speciile de arbuşti exotici (Berberis thunbergii, Caragana arborescens, Hibiscus siriacus, Mahonia aquifolium, Rhus typhina, Wisteria sinensis) se înmulţesc şi ele prin seminţe.

Recoltarea fructelor şi seminţelor se face în faza de coacere, înainte de diseminare. La unele specii, fructele se recoltează în pârgă (tei, măceş, frasin), pentru că dacă acestea ajung la faza de coacere deplină, seminţele intră în dormans, iar germinarea este întârziată. Seminţele se recoltează de la plante cu caracteristici specifice fiecărei specii, sănătoase şi cu creşteri viguroase.

Perioada de recoltare a fructelor este eşalonată între lunile mai şi februarie. Primele fructe apar la speciile cu înflorire timpurie de primăvară – ulm, salcie, plop. În februarie pot fi recoltate fructele unor specii conifere – pin, molid. Recoltarea se poate face prin: scuturare şi adunare de pe sol (fructe mari, care cad singure); scuturare pe prelate (specii cu fructe mici); recoltare manuală de pe plante sau cu ajutorul foarfecilor sau greblelor de recoltat (la speciile cu fructe care cad mai greu).

ÎNMULŢIREA PRIN BUTĂŞIRE

Plantele lemnoase ornamentale se pot înmulţi prin fragmente de ramuri tinere sau de

rădăcini. Butăşirea ramurilor este posibilă la numeroase specii ornamentale iar înmulţirea prin

butaşi de rădăcină se aplică numai speciilor care au muguri pe rădăcini (de exemplu: maclura,

salcia mirositoare, trâmbiţa, oţetarul, liliacul ş.a.).

Butăşesc foarte bine următoarele specii: fagul, carpenul, castanul porcesc, castanul

comestibil, păducelul, scoruşul şi majoritatea speciilor arbustive.

Butaşii se confecţionează atât în timpul sezonului de vegetaţie (butăşire “în verde“) cât

şi în timpul repausului vegetativ (butăşire “în uscat“).

Tipuri de butaşi şi modul de pregătire

1. Butaşi de ramură simpli -sunt fragmente de ramuri anuale sau de maxim 2 ani, lungi

de 18÷22 cm, tăiate orizontal cu foarfecele, la bază, la 2 ÷ 3 mm sub un mugure iar

la capătul superior sunt tăiate oblic deasupra mugurelui. Se folosesc pentru: plopii

euro-americani, platani, sălcii, forsiţie, iasomie, spiree, cătină roşie, ş.a.

2. Butaşii cu călcâi -sunt confecţionaţi prin smulgerea lujerilor de 1÷2 ani de pe

ramura mamă în aşa fel ca la baza butaşului să se păstreze o porţiune de ţesut

lemnos. Se recomandă la: platani, plop alb, smochin, dud, buxus şi majoritatea

coniferelor.

3. Butaşii cu cârlig se deosebesc de precedenţii prin aceea că la baza lor se păstrează o

porţiune de 2÷4 cm din ramura-mamă, de o parte şi de alta a bazei lui. Se utilizează

la dud, smochin, platani, dar numai în timpul repausului vegetativ.

4. Butaşii de un mugure se confecţionează atunci când materialul butăşit este preţios şi

este în cantitate mică; butaşul de un mugure va avea obligatoriu , de o parte şi de

alta, un scut de 1÷2 cm din ramura-mamă.

5. Butaşii de rădăcină -sunt fragmente de rădăcini tinere, groase de 6÷12 mm şi lungi

de 12 ÷ 14 cm, care se recoltează de preferinţă în perioada repausului vegetativ. Se

folosesc la: oţetar, gutui japonez, sălcioară, liliac, plop alb, plop tremurător ş.a.

5.2. ÎNMULŢIRE PRIN MARCOTAJ

Marcotajul este metoda de înmulţire care se bazează pe înrădăcinarea ramurilor tinere

fără a fi detaşate de planta – mamă. După separarea marcotelor acestea sunt cultivate în

pepinieră ca puieţi tineri. Se poate aplica la numeroase specii, dar în mod curent se foloseşte

la arborii şi arbuştii care se multiplică mai greu prin butaşi, cum ar fi: magnolia,

liriodendronul, unele liane şi viţe ornamentale.

Se recomandă câteva procedee:

-Marcotajul prin muşuroire, pentru următoarele specii: anin negru, alun, ulm, dud,

hortensii, iasomie etc;

-Marcotajul arcuit, recomandat la: magnolia, scumpie, corn, arţar, gutui japonez ş.a.;

-Marcotajul japonez, folosit la: liriodendron, ienupăr, frasin, arţari ş.a.

-Marcotajul şerpuit pentru: glicină, lonicere, iedere, viţele ornamentale, clematite ş.a.

Marcotaj aerian La nivelul ramurilor anuale cu diametre potrivite se practică pe o

porţiune, o incizie transversală, superficială, la nivelul scoarţei şi al lemnului şi se

pulverizează stimulenţi de înrădăcinare. Zona secţionată se înfăşoară pe o lungime de 10

cm într-un amestec bazat pe turbă şi puţin nisip, susţinut de folie de polietilenă sau

capişoane semisferice de plastic

5.3. ÎNMULŢIREA PRIN DRAJONI

Drajonarea se utilizează la speciile care emit lăstari din mugurii de pe rădăcini ( de

exemplu la oţetar, plop tremurător, plop alb, salcâm, liliac, migdal pitic, spiree, etc. ).

Separarea drajonilor se recomandă în timpul repausului vegetativ.

ÎNMULŢIREA PRIN ALTOIRE

Altoirea reprezintă ansamblul de operaţii care se fac cu scopul de a uni, pe cale

vegetativă, două porţiuni de plante, deosebite ca aspect morfologic dar înrudite între ele.

-Metodele de altoire recomandate la plantele ornamentale sunt:

-Altoirea prin apropiere (alipire);

-Altoirea cu ramură detaşată;

-Altoirea cu mugure detaşat (oculaţie);

5.5.1. ALTOIREA PRIN APROPIERE

Se aplică doar atunci când începe circulaţia activă a sevei ( din martie până în

septembrie ). În acest caz atât altoiul cât şi port-altoiul sunt pe rădăcini proprii. Acest tip de

altoire se recomandă la stejari, carpen, mesteacăn, fag, ş.a. ( mai ales în cazul varietăţilor

ornamentale ).

5.5.2. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ

Această metodă are următoarele procedee:

1. Altoirea în coroană ( sub scoarţă sau coajă ) -se aplică numai primăvara (aprilie –

mai), când scoarţa port-altoiului se dezlipeşte uşor iar mugurii ramurii altoi nu sunt

încă porniţi. Acest procedeu se foloseşte cu succes la: dud, ulm şi salcâm.

2. Altoirea în placaj -se aplică în special la arborii şi arbuştii cu frunze persistente

( inclusiv coniferele ), precum şi la trandafiri şi arbuşti forţaţi în sere. Port-altoiul

trebuie plantat la ghivece cu 1 – 2 ani înaintea altoirii iar altoiul este recoltat în

momentul altoirii.

3. Altoirea în triangulaţie - este foarte utilizată la plantele dendrologice, folosindu-se

la majoritatea arborilor şi arbuştilor foioşi.

4. Altoirea în despicătură -se aplică pe scară largă în pepinierele dendrologice la

majoritatea speciilor foioase.

5. Altoirea în copulaţie –se poate aplica la majoritatea speciilor de arbori şi arbuşti

foioşi, aici existând obligativitatea ca port-altoiul şi altoiul să aibă aceeaşi grosime.

5.5.3. ALTOIREA ÎN OCULAŢIE

Se poate realiza fie primăvara, în plină vegetaţie numindu-se “oculaţie cu mugure

crescând”, fie vara, de pe 15 iulie până pe 15 septembrie, numindu-se “oculaţie cu mugure

dormind”.

Deosebim două procedee folosite mai des:

1. Oculaţia obişnuită -se poate aplica la majoritatea speciilor;

2. Oculaţia în placaj - se aplică mai ales la trandafirii cu trunchi, altoiţi în coroană.

GENUL GINKGO

Ginkgo biloba - (Arborele ginco) provine din sud-vestul Chinei. În Europa a fost

introdus în anul 1730 din Japonia. În patria lui creşte până la 40 m înălţime şi 3-4 m diametru.

În ţara noastră a atins grosimi de 1 m. Are coroana în tinereţe piramidală, tulpina dreaptă,

neregulat verticilată. Scoarţa e cenuşie-închis. Are lujeri lungi şi scurţi. Cei lungi au mugurii

dispuşi spiralaţi; cei scurţi sunt brăzdaţi inelar şi sunt prevăzuţi cu un mugure terminal.

Frunzele sunt în formă de evantai, de 12 cm lungime şi 6-8 cm lăţime, bilobate, pieloase, lung

peţiolate, grupate câte 3-5, de culoare verde deschis, toamna galbene, căzătoare. Florile sunt

unisexuate iar planta dioică. Ovulul fecundat are aspectul unui fruct cărnos, asemănător unei

drupe verzi, de 2,5 cm galbene la coacere, lung pedunculate, cu maturaţie anuală.

În cultură există mai multe cultivaruri din care cităm: Aurea, Fasigiata, Laciniata,

Pendula, Variegata.

Este o specie heliofilă, care suportă o umbrire laterală. Puieţii suferă datorită gerurilor

dar la maturitate devine rezistent. Creşte viguros pe soluri fertile, revene. Suportă inundaţiile,

fumul şi seceta.

Tehnologia culturii. Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi şi altoire. Menţionăm că la

înmulţirea prin butaşi rezultă exemplare cu portul neregulat. Semănăturile se execută

primăvara, cu seminţe care au fost recoltate imediat după coacere şi au fost puse la stratificat.

Se seamănă în rigole, la adâncimea de 4-5 cm folosindu-se 20 g sămânţă la metru liniar.

Puieţii devin apţi de plantat din anul al doilea dar se recomandă repicarea lor din doi în doi ani

si plantarea după 4-5 ani când au coronamentul deja format. Altoirea se execută în sere, în

luna martie, pe puteţi înrădăcinaţi la ghivece. Se aplică altoirea în placaj sau în despicătură, în

parcuri se plantează izolat sau în grupe de 3-5 exemplare, în pâlcuri sau exemplarele mascule

în aliniament, de-a lungul aleilor. Este indicat pentru spaţiile verzi industriale.Nu se

recomandă plantarea plantarea exemplarelor femele pe marginea aleilor, întrucât seminţele

cărnoase căzute pe sol pot provoca alunecarea trecătorilor.

GENUL LARIX

Cuprinde arbori din emisfera nordică având coronamentul rar, scoarţa trunchiului

groasă, lujeri de două feluri: lungi şi scurţi, frunzele căzătoare, florile unisexuat-monoice,

conuri mici cu seminţe aripate. Sunt specii care pretind umiditate în sol şi atmosferă, zone în

care evapo-transpiraţia se poate face activ; sunt rezistente la ger.

Larix decidua (Zadă sau crin în Moldova) este arbore indigen de 50 m şi grosimi

uneori până la 2 m. Tulpina este dreaptă, cu scoarţă groasă crăpată în plăci alungite de culoare

brun-roşcată. Coronamentul este rar-luminos. Lujerii lungi sunt subţiri, pendenţi, gălbui,

glabri, cei scurţi sunt bruni închis cu mugure terminal. Mugurii sunt mici, globuloşi, galbeni-

bruni. Frunzele sunt aciculare, moi de l-3 cm dispuse spiralat pe lujerii lungi şi în fascicule de

30-40 pe lujerii scurţi, de culoare verde-deschis, lucitoare, toamna galbene. Florile unisexuate

iar plantele monoice, cele mascule de culoare galbenă iar cele femele roşii purpurii sau verzui.

Înfloreşte şi înfrunzeşte în acelaşi timp, în aprilie-mai. Conurile sunt ovoidale mici de 4 cm.

cu seminţe de 3-4 mm aripate.

Dintre varietăţi cităm: Alba, Compacta, Fastigiata, Pendula, Viminalis.

Laricele este o specie de lumină, care preferă staţiunile înalte, bine aerisite, însorite,

lipsite de vânturi reci şi aspre de iarnă, solurile formate pe calcare, bogate în humus, afânate.

În cultură coboară altitudinal până la altitudini destul de joase (la Poieni-Iaşi-250 m alt.). Este

rezistent la ger, fum şi gaze. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Semănăturile se

execută primăvara cu sămânţă ţinută în apă 24 de ore şi tratată cu minium de plumb. Se

seamănă în rigole la 1 cm adâncime şi se acoperă cu humus

În tinereţe este necesară umbrirea şi udarea culturilor. Puieţii se repică la vârsta de 2

ani la distanţa de 80/30 cm. Altoirea se aplică în martie sau în august. Se practică altoirea în

despicătură sau placaj în luna august.

Laricele este un arbore forestier şi ornamental preţuit pentru coronamentul său

luminos, portul elegant, fineţea frunzelor de culoare verde-deschis şi în toamnă galbene.

În parcuri şi grădini se întrebuinţează sub formă de grupe şi pâlcuri pe peluze sau în

masivele de arbori, în faţa construcţiilor pentru imprimarea dinamismului unor construcţii

statice, atenuarea rigidităţii geometrice şi pe fundaluri de culoare mai închisă.

GENUL TAXODIUM

Cuprinde 3 specii originare din estul Americii de Nord si din Mexic. Sînt arbori de

interes forestier şi ornamental, cu lujeri lungi şi scurţi; cei scurţi cad împreună cu frunzele la

sfîrşitul sezonului de vegetaţie. Vegetează pe soiuri foarte umede si în mlaştini.

Taxodium distichum (Chiparosul de baltă) este un arbore originar din America de

Nord. introdus în Europa în 1640 Ajunge ia înălţimi de 50 m. Tulpina este dreaptă,

coronamentul rar, luminos, în tinereţe piramidal-conică. Lujerii sunt de două feluri: a) lungi,

terminali, persistenţi, la început verzi apoi bruni cu frunze solzoase mici, dispuse spiralat şi b)

lujeri scurţi cu frunze aşezate distih, liniar-lanceolate, verzi sau verzi albăstrui, toamna

roşietice-portocalii. Florile bărbăteşti sunt în panicule iar cele femele câte una sau mai multe

la un loc; înfloreşte în aprilie. Conurile sunt globuloase, de. 2-3 cm cu seminţe trimuchiate de

1,2 cm.

Dintre varietăţi: Fastigiatum, Pendulum, Recurvatum. Este un frumos arbore

ornamental, care vegetează bine pe terenurile mlăştinoase datorită unor organe speciale de

respiraţie numite pneumatofori. Este o specie de lumină indicată pentru locurile mai

adăpostite. Se înmulţeşte prin sămânţă şi prin altoire. Se seamănă primăvara timpuriu la 30

cm între rânduri şi la adâncimea de 3 cm, pe soluri revene. Norma de sămânţă este de 15-18 g

pe metru liniar de rigolă. Puieţilor trebuie să li se asigure umiditate şi umbrire. Se practică şi

semănăturile efectuate în sere în lădiţe, pe un amestec de pământ lutos, cu o parte nisip şi 2

părţi turbă. Se acoperă lădiţele cu polietilenă după ce au fost udate semănăturile. Lădiţele se

trec din seră la pat rece atunci când puieţii au atins 2,5-3 mm. Altoirea se practică în

copulaţie, în placaj iarna în sere şi în despicătură primăvara.

În parcuri şi grădini se foloseşte pe marginea lacurilor şi a apelor curgătoare unde

realizează efecte deosebit de interesante având frunzişul fin de un verde deschis-luminos şi în

toamnă ruginiu, precum si un port elegant.

GENUL LIRIODENDRON

Liriodendron tulipifera este un arbore originar din America de Nord şi Asia de est,

care ajunge la 30 m înălţime. Are coroana ovoidală şi tulpina dreaptă. Frunzele mari, cu vârful

puternic emarginat, cu 4 lobi acuţi care sugerează forma unei lire; pe faţă sunt verzui-lucitori,

pe dos verzi-gălbui albăstrui, cu peţiolul lung de 5-10 cm; în toamnă capătă o frumoasă

culoare galbenă aurie. Florile, solitare, sunt foarte decorative; au formă de lalea, de culoare

galbenă-verzuie cu o pată portocalie în mijloc; apar în mai-iunie. în cultură se întâlnesc mai

multe varietăţi: fastigiata (cu formă piramidală), nana (de talie scundă) etc. Este o specie care

pretinde soluri fertile, afinate, revene, lipsite de calcar. Este un arbore de lumină, puţin

rezistent la secete şi geruri (mai ales în tinereţe).

Se înmulţeşte prin seminţe, marcotaj, altoire. Semănăturile se fac obişnuit toamna,

imediat după recoltarea seminţelor. Seminţele se acoperă cu compost sau humus de pădure.

Puieţii devin apţi de plantat la 1-2 ani. Marcotajul se practică prin arcuire sau marcotaj

chinezesc. Altoirea se execută în sere sau răsadniţe, pe puieţi plantaţi în ghivece, cu un an

înainte, folosindu-se procedeul în despicătură. După prindere se plantează direct în pepinieră.

Puieţii apţi de plantat se scot cu balot de pământ. În parcuri şi grădini tulipierul este de mare

efect ornamental plantat în peluze bine luminate, individual sau în grupuri.

GENUL MAHONIA

Mahonia aquifolium este un arbust originar din America de Nord, cu înălţimea până

la 1 m, cu frunze persistente, pieloase, imparipenat compuse, cu 5-9 foliole având marginile

dinţat-spinoase, verzi-închis, lucioase; florile în raceme fasciculate, galbene apar în aprilie, iar

fructele negre-albăstrui se coc în august-septembrie.

Este o specie rustică, destul de rezistentă la ger şi la secetă, care vegetează bine în

locuri uşor umbrite şi revene.

Varietatea fascicularis are port fascicular şi frunzele verzi-albăstrui.

Mahonia se înmulţeşte prin seminţe care se seamănă toamna, imediat după recoltare,

sau primăvara, după stratificare. Butăşirea se face în răsadniţe reci, în iulie sau august,

întrucât drajonează, drajonii care au format rădăcini pot fi despărţiţi prin diviziunea tufelor şi

repicaţi pentru formare (toamna sau primăvara devreme).

Este folosită mult în parcuri, pentru garduri vii sau plantată individual şi în grupuri pe

peluze sau la marginea masivelor.

GENUL CERCIS

Cuprinde specii de arbuşti sau arbori răspândiţi în Europa de sud-est, Asia de est şi

America de Nord. Au muguri alterni, frunze simple, întregi, palmat-nervate; florile în

fascicule sau în raceme, apar înainte sau odată cu frunzele, chiar şi pe tulpină; fructele sunt

păstăi dehiscente.

Cercis siliquastrum (Arborele Iudei) este o specie de arbust sau arbore care poate

ajunge la 10 m înălţime. Are tulpina acoperită de o scoarţă negricioasă, cu crăpături fine,

coronamentul lat-oval, lujerii, brun-roşcaţi, glabri, cu lenticele mici, numeroase şi mugurii

ovoid ascuţiţi alipiţi de lujer, pubescenţi. Frunzele sunt alterne, simple, reniforme, glabre,

lung peţiolate. Florile au culoarea roz-purpuriu, în fascicule, şi apar în aprilie-mai, înaintea

înfrunzitului. Fructele sunt păstăi de 7-10 cm lungime, care se păstrează mult timp pe arbore;

seminţele sunt ovat- eliptice, turtite, tari, de culoare brună.

Dintre varietăţi menţionăm: var. alba, cu flori albe şi var. variegata, cu frunze striate

cu alb.

Este o specie deosebit de ornamentală prin forma frunzelor şi prin abundenţa florilor

ce apar timpuriu, înaintea înfrunzitului, chiar pe tulpină.

Este o specie termofilă, sensibilă la ger şi îngheţuri târzii, care vegetează bine în locuri

adăpostite, pe soluri nisipoase. Rezistă bine la uscăciune. Se înmulţeşte prin seminţe, altoire şi

butăşire.

Au fost făcute şi încercări reuşite de marcotare. Semănarea în pepinieră se face

toamna, după recoltare, sau primăvara când se foloseşte sămânţa stratificată. Semănarea se

mai poate face în februarie-martie, în răsadniţe, în lădiţe. Altoirea se poate face în ianuarie, în

seră. Se folosesc puieţi de un an, păstraţi în lădiţe cu muşchi umed. Se practică altoirea în

despicătură, folosindu-se lujerii din sezonul precedent de vegetaţie. Puieţii altoiţi se plantează

în vase de lut conţinând pământ nisipos. Butăşirea se practică mai rar, primăvara, în seră, cu

butaşi lignificaţi.

Cercis canadensis este un arbore care ajunge la 12 m înălţime, cu lujeri verzi, muguri

roşii, frunze ovate, la bază cordate, la vârf scurt acu-minate, cu florile mai mici, de culoare

roz-deschis, în fascicule, mai puţin decorative ca specia precedentă, cu fructele păstăi de 6-8

cm. Este o specie mai rustică şi mai rezistentă la ger, dar mai puţin decorativă decât Cercis

siliquastrum.

În parcuri şi grădini aceste specii se întrebuinţează în mod individual sau în grupuri,

fiind preţuite pentru înflorirea abundentă, timpurie, înaintea înfrunzitului şi prin forma

particulară a frunzelor.

GENUL SOPHORA

Dintre speciile genului, la noi se cultivă:

Sophora japonica (Salcâmul japonez, sofora) este arbore originar din China şi

Coreea, ajunge la înălţimea de 20 m. Are tulpina acoperită cu o scoarţă la început netedă, de

culoare verde-închis, apoi cenuşie; formează ritidom de timpuriu. Coroana este globuloasă,

deasă. Lujerii sunt verzi, glabri. Mugurii sunt alterni, mici, îngropaţi parţial în cicatrice.

Frunzele sunt imparipenat compuse, de 15-25 cm, cu 7-11 foliole ovate sau ovat-lanceolate,

verzi-închis şi lucitoare pe faţă, pe dos glauce şi alipit pubescente. Florile sunt galben-pal, în

panicule terminale, erecte. Păstaia este indehiscentă, strangulată între seminţe, de culoare

verde, de 5-10 cm lungime. Seminţele sunt ovale, negre.

În cultură se cunosc: f. pendula, f. variegata, cu foliolele alb-gălbui şi Columnaria cu

portul piramidal. Sofora este o specie de lumină care suportă în tinereţe umbrirea. Preferă

staţiunile mai calde, ferite de geruri. Rezistă la secetă, fum şi gaze. Suportă prezenţa

calcarului în sol.

Se înmulţeşte prin sămânţă. Seminţele, chiar neforţate, semănate primăvara devreme,

răsar în aceeaşi primăvară; totuşi este bine ca, înainte de semănat, să fie ţinute în apă 12-14

ore.

Înmulţirea varietăţilor ornamentale se face prin altoirea în despicătură, în, sere.

Portaltoaiele sunt puieţi de 2-3 ani, obţinuţi prin sămânţă, transplantaţi de primăvara în

ghivece de pământ şi aduşi în seră cu două săptămâni înainte de altoit. Altoaiele se

confecţionează din lujerii formaţi în sezonul curent de vegetaţie, lungimea lor fiind de 8-10

cm.

Sofora este un arbore ornamental, cultivat în parcuri şi grădini, solitar, La grupuri sau

la marginea masivelor, fiind preţuit pentru coronamentul său globulos, plângător sau

piramidal, pentru frumuseţea frunzelor sale lucitoare, dispuse ordonat, şi înflorirea sa târzie

(iulie). Se evită folosirea ca arbore de aliniament din cauza păstăilor care se fragmentează şi

cad, murdărind trotuarele şi provocând alunecarea pietonilor.

GENUL LABURNUM

Cuprinde 3 specii răspândite în Europa de sud şi Asia de vest, preţuite în cultura

ornamentală, dintre care la noi este cultivat:

Laburnum anagyroides (Salcîmul galben) este un arbust întâlnit în Europa de sud,

ajunge la 7 m înălţime şi adeseori are port de arbore. Are scoarţa măslinie, lujerii verzi-

cenuşii, pubescenţi. Frunzele sunt alterne trifoliate, lung peţiolate, cu foliole eliptice de 3-8

cm, aproape sesile. Florile în racem, lax, pendul, lung până la 30 cm, galbene-aurii, melifere;

înfloreşte în mai-iunie. Fructul este o păstaie de 5-6 cm lungime, alungită, pubescentă, cu 3-7

seminţe mici, care se coc în august.

Dintre varietăţi cităm: alschinger, cu foliole albăstrui-cenuşii, aureum, variegatum,

pendulum etc.

Este o specie heliofilă, rezistentă la secetă şi destul de rezistentă la ger, puţin exigentă

faţă de sol (nu suportă terenurile compacte), rezistă la fum şi la praf, la umbrire.

Se înmulţeşte prin sămânţă, prin altoire şi prin butăşire. Semănarea se face primăvara,

fără stratificare. Altoirea se execută în iulie, în oculaţie; se mai poate altoi în luna aprilie, în

despicătură, după ce portaltoiul a fost retezat deasupra primului mugure de la bază. Butăşirea

se practică în noiembrie, folosindu-se butaşi lignificaţi din sezonul curent de vegetaţie, având

lungimea de 20-25 cm şi la bază un mic călcâi. Butaşii se plantează direct în pepinieră.

În parcuri şi grădini, salcâmul galben este preţuit pentru inflorescenţele mari,

pendente, de culoare galbenă-aurie. Se întrebuinţează la marginea masivelor, în compoziţia

boschetelor sau chiar izolat. Este indicat pentru spaţiile verzi industriale şi pentru zona

litoralului.

GENUL ILEX

Ilex aquifolium (Laur.) este un arbust din Europa de vest si nord, Asia de sud-vest,

Africa de nord, care ajunge la 2,5 m înălţime (uneori arbore de 15-20 m). Are lujerii verzi-

măslinii, frunze persistente, rigide, lucitoare, pe margini ondulat-dinţate, cu dinţii spinoşi.

Florile sunt albe, mirositoare. Fructul este o drupă baciformă, sferică, roşie, care persistă

multă vreme pe ramuri. Plantele sunt dioice. Are mai multe varietăţi: marginata alba

(frunzele cu marginea albă), aurea (frunzele pestriţe verde cu galben), ferox argentea (frunze

foarte spinoase, împestriţate cu alb).

Este o specie cate necesită umiditate atmosferică ridicată, soluri bogate, re-vene,

adăpost împotriva gerurilor. Rezistă la umbră, la fum, gaze. Se înmulţeşte prin seminţe,

marcotaj si altoire. Seminţele se stratifică 18 luni şi se seamănă în pepinieră în aer liber.

Puieţii se repică de 2-3 ori înainte de a fi plantaţi Ia loc definitiv. Marcotajul se practică în

octombrie, în acest scop, lujerii se curbează, se ancorează şi se acoperă cu un amestec de două

părţi nisip şi o parte turbă. Altoirea se poate practică în oculaţie, în iunie-august.

Este o specie foarte ornamentală prin frunzişul său persistent, verde întunecat, care

împreună cu fructele roşii îi dau un aspect foarte interesant, în special iarna. Cultura sa este

limitată de geruri.

GENUL HIBISCUS

Hibiscus syriacus este arbust originar din China, de 3-4 m înălţime, cu ramuri erecte,

frunze alterne, rombic ovate, acut dinţate, cu flori albe, violete, roşii-violacee care apar în

iulie-septembrie, şi fructul o capsulă dehiscentă cu 5 valve.

Are numeroase varietăţi din care cităm:

a) cu flori duble: Albus-plenus (albe), Violaceus-plenus (violete);

b) cu flori simple: Totus-albus (albe); Amaranthus (roşii); Colestis (albastre-deschis);

c) cu flori semiduble: Violaceus semiplenus (violete); Lady Stanley (alb-roz).

Sunt specii iubitoare de lumină, căldură, care vegetează bine pe soluri permeabile, cu

suficiente substanţe nutritive.

Se înmulţeşte prin seminţe (nestratificate), care se seamănă primăvara. Butăşirea se

practică în verde (august-septembrie), în răsadniţe reci. Altoirea se execută la colet, la

începutul lunii ianuarie, prin procedeul în despicătură.

În parcuri se întrebuinţează izolat sau în grupuri, garduri vii (suportă tunderea). Pentru

a se stimula o înflorire mai abundentă, lujerii se taie scurt primăvara. Este o specie indicată

pentru litoral.

GENUL MACLURA

Maclura aurantiaca (Maclură) este o specie originară din America de Nord, care

ajunge la 20 m înălţime, cu tulpina dreaptă, ramificaţia deasă, lujerii geniculaţi, cu spini

scurţi, drepţi, frunze ovat-eliptice, acuminate, la bază rotunjite, pe faţă lucitoare, pe dos verzi-

închis. Florile dioice apar în mai. Fructele sunt polidrupe, foarte mari (10 cm) asemănătoare

cu fructele de citrice, verzi cu seminţe albe. Este o specie rezistentă la secetă, dar mai puţin

rezistentă la ger. Se înmulţeşte prin seminţe (în mai), prin butaşi de ramură cu călcâi şi prin

butaşi de rădăcină (iarna, în seră). Pentru varietatea inermis (lipsită de spini) se foloseşte

altoirea în despicătură pe fragmente de rădăcină, plantate în ghivece.

GENUL PAULOWNIA

Paulownia tomentosa este un arbore originar din China, care ajunge la 15 m înălţime,

cu tulpina scurtă, groasă, coroana largă şi lujerii foarte groşi, frunzele foarte mari de (15-20

cm), cu peţiolul foarte lung (10-20 cm), la vârf acuminate, la bază cordate,pe margini-întregi

sau cu 3-5 lobi; florile apar în mai şi sunt mari campanulate, mirositoare, palid violacee,

dispuse în inflorescenţe mari. Fructele sunt capsule lemnoase ovoide, de 3-4 cm, cu

numeroase seminţe mici. Lăstăreşte şi drajonează bine şi are o creştere rapidă. Preferă locurile

adăpostite si este rezistent la secetă.

Se înmulţeşte prin semănături făcute iarna în sere, prin butăşire, cu butaşi de rădăcină.

În parcuri se foloseşte în mod izolat, fiind preţuit pentru frunzişul bogat şi înflorirea

deosebit :de frumoasă.

Albizia julibrissin, arborele de matase sau mimosa este un arbore originar din estul Asiei. Genul Albizia din care face parte a primit denumirea dupa un nobil italian, Filippo degli Albizzi, care a introdus planta in Europa in anul 1749. Afla, in continuare, mai multe detalii despre acest arbore ornamental spectaculos! Descriere

Arbore tropical, Albizia julibrissin se adapteaza foarte bine climatului temperat. Este un arbore cu frunze cazatoare, ce poate atinge o inaltime de pana la 12 m. Scoarta sa este gri-verzuie si capata striatii verticale pe masura ce arborele de matase se dezvolta. Frunzele au aspect de feriga, o lungime cuprinsa intre circa 12 si 20 cm si o latime de circa 7-10 cm.

Albizia julibrissin infloreste de-a lungul intregii veri. Florile sale sunt aranjate in panicule de culoare alb sau roz si au un aspect matasos. Atrag albinele, fluturii si pasarile.

Cat despre fructele arborelui de matase, acestea sunt plate, sub forma de pastai cu o lungime

de 10-20 cm si o latime de circa 2 cm, avand in interior seminte. Fructele se coc in lunile august-septembrie.

Cultivare

Albizia julibrissin este cultivat in mare parte ca arbore ornamental, datorita texturii frunzelor si a florilor sale. Coroana stufoasa a arborelui poate oferi umbra din belsug, o alta calitate apreciata a arborelui Albizia julibrissin.

Albizia julibrissin se dezvolta rapid, preferand plasarea in lumina directa a soarelui sau in semiumbra. In ceea ce priveste solul, arborele de matase are nevoie de pamant umed, preferabil acid.

Arborele este foarte rezistent, facand fata cu brio secetei, salinitatii crescute din sol, cat si curentilor de aer. Noile plantute, plasate in pamant, se adapteaza rapid. Este important, insa, ca acestea sa fie udate din belsug pentru a contracara tendinta de dezvoltare superficiala a radacinilor. Ingrijire

Arborele de matase beneficiaza de pe urma ajutarilor coaroanei sale. Fara a exagera, incepe prin a curata ramurile arborelui in prima perioada de dezvoltare. Astfel, initialtaierea ramurilor ar trebui sa se faca aproape de trunchi, dupa care, pe masura ce Albizia julibrissin avanseaza spre maturitate, crengutele pot fi eliminate complet, eliberand trunchiul.

In situatia in care apar crengi lipsite de frunze sau uscate, acestea ar trebui taiate. In plus, forma coroanei arborelui poate fi ajustata pentru a permite unei cantitati mai mari de lumina sa patrunda in interior, dar si pentru a-i da forma dorita. 

inmultire

Inmultirea arborelui de matase se poate face prin butasi (vara) sau prin seminte (primavara). Cu toate acestea, cea mai buna metoda si cea mai eficienta ramane inmultirea prin seminte.

Cupressus sempervirens L. – chiparos.

Specie exotica, originara din zonele est-mediteraneene (Iran, Siria, Cipru), care a fost mult extinsa in intreg bazin al Mediteranei.

Specie tipica de climat mediteranean, calduros si uscat, cu ierni blande, din acest motiv la noi in tara se acomodeaza greu si se foloseste numai in scop decorativ.

            Arbore de pana la 20-30 m inaltime si diametre de 50-60 cm, cu ritidom subtire, neexfoliabil, brun-cenusiu. Lujerii anuali, de obicei in patru muchii, subtiri pana la 1mm.Frunzele marunte, solziforme, rombice, obtuze, opuse, dese si alipite de lujeri; pe fata

superioara au o mica glanda rezinifera, de culoare verde-inchis. Conurile sferice, putin alungite, de marimea unei nuci (2-4 cm), cu 8-12 solzi scutiformi, dispusi opus, penta sau hexagonali, la mijloc cu umbelic ascutit (fig.77). Sub fiecare solz se gasesc cate 8-20 semintemici, de 3-5 mm, brune-rosate, lucitoare, inconjurate de o aripioara ingusta.

Cupressus arizonica Greene - chiparos de Arizona.

Specie nord-americana, raspandita in zonele montane si secetoase ale Arizonei, Noului Mexic si Texas, intre 1000- 1500m altitudine.

Specie adaptata la climat uscat, suporta bine gerurile si ingheturile.

            Este un arbore de pana la 20 m inaltime, cu ramurile de ordinul I scurte, orizontale, iar cele de ordinul II divergente. Trunchiul cu ritidom format de timpuriu, solzos si exfoliabil in placi la varste mici, apoi fibros si crapat, brun sau negricios. Lujerii subtiri, cu frunze solziforme mici, verzui-cenusii sau glauce, cu glande rezinifere pe dos. Florile unisexuat-monoice. Conurile au 6-8 solzi scutiformi, sunt globuloase sau alungite, de 2,5-3cm, cu umbelic putin evident.Semintele, pana la 20 sub fiecare solz, de 4-5 mm.

Ar putea fi utilizat la noi ca specie ornamentala, de la campie pana in zonele montane.

GENUL CEDRUS

Cedrus altlantica Manetti–Cedru, Cedru de Atlas

Areal. Este o specie exotică, originară din Africa de Nord, Algeria şi Maroc, unde creşte la altitudini de 1400-2200 m.

Caractere morfologice. Specia atinge înălţimi de până la 40 m. Prezintă o coroană conică în tinereţe şi întinsă la maturitate şi neregulat-tabulară.

Lujerii sunt de două tipuri, lungi şi scurţi, la început sunt gălbui, păroşi, apoi devin bruni, glabrescenţi.

Frunzele sunt aciculare, de 2,0-2,5 cm lungime, glauce, carenate, persistente, dispuse spiralat pe macroblaste şi în fascicule (aproximativ 25) pe microblaste. Sunt de culoare verzi-albăstrui până la cenuşii-argintii, rigide, cu vârful ascuţit.

Florile înfloresc toamna şi sunt unisexuat monoice.

Conurile sunt erecte, cilindrice, de 5-8 cm lungime şi 4 cm în diametru, pedunculate, răşinoase, brune şi maturează după 2-3 ani. Solzii sunt rotunjiţi la vârf, foarte stâns alipiţi de con, cu o dungă brună, caracteristică la partea superioară. Conurile sunt caduce, cu bracteei mici, ascunse. La maturitate solzii se desprind de pe ax.

Seminţele sunt cuneiforme, aripate şi foarte răşinoase.

Particularităţi biologice. Specie cu creştere lentă în tinereţe. Longevitatea este de până la 3000 de ani în arealul natural. Maturaţia conurilor are loc după 3 ani. Facultatea germinativă a seminţelor este de 50-60%.

Cerinţe ecologice. Prezintă preferinţe faţă de climatul montan mediteranean, moderat, ferit de extremele termice. Preferă solurile bine drenate, profunde, luto-nisipoase, uşor acide.

Este o specie cu temperament de lumină.

Înmulţire. Specia tip se înmulţeşte prin seminţe, iar cultivarele prin altoire.Seminţele sunt obţinute din conuri care ajung să se matureze după 3 ani. Seminţele se seamănă primăvara, în răsadniţe şi toamna în sere.

Se altoieşte pe puieţi orbţinuţi din Larix decidua. Altoirea se practică în timpul iernii în seră şi vara, în august direct în câmp.

Utilizare. Prin amplasarea solitară a speciei, se poate pune în valoare habitusul deosebit şi coloritul frunzişului. De asemenea specia se poate utiliza şi în grupuri.

Cedrus deodora G. Don – Cedru de Himalaya

Areal. Este originar din vestul Himalaiei, unde creşte la altitudini de 1500-3200 m.

Caractere morfologice. Arbore de 40-45 m înălţime, în tinereţe dezvoltă o coroană piramidală, cu ramuri uşor pendule, iar la maturitate, coroana devine largă, tabulară.

Lujerii au o coloraţie argintiu-glaucă, sunt de două feluri, lungi, pe care frunzele sunt dispuse spiralat şi scurţi pe care sunt dispuse în fascicule de câte 20-30.

Frunzele sunt de aproximativ 4-5 cm lungime, de culoare verde-glauc până la argintii, au vârful ascuţit şi sunt dispuse ca şi la Cedrus atlantica.

Conurile femele sunt solitare sau grupate câte două, ovoide, cu vârful rotunjit, de 7-13 cm lungime, verzi-glauce strălucitoare în tinereţe şi brun-roşcate la maturitate. Conurile mascule înfloresc toamna şi sunt de 4-6 cm lungime. Seminţele sunt aripate.

Particularităţi biologice. Cedru de Himalaya este o specie cu creştere lentă în tinereţe. Maturaţia are loc la trei ani. Facultatea germinativă a seminţelor este cuprinsă între 40-70%.

Cerinţe ecologice. Se dezvoltă bine în plin soare şi este exigent la condiţiile de mediu. Specie mai sensibilă la geruri, vegetează bine pe soluri bine drenate şi protejate de vânturile din timpul iernii. În iernile mai reci îşi pierde o parte din ace, dar se refac primăvara.

Înmulţire. Se înmulţeşte generativ şi vegetativ. Seminţele se seamănă primăvara sau toamna. Primăvara se seamănă în răsadniţe şi toamna în seră.

Utilizare. Deosebit datorită aspectului fin, elegant şi uşor pendul. Se recomandă un amplasament adăpostit, în zone cu climat blând, fără îngheţuri puternice.

Cedrus liban

Cedrus libani este o specie de Cedru nativ din regiunea muntoasa a Mediteranei. Cedrus libani creste in zone ca Liban, Palestina, Israel, nord-vestul Iordaniei, vestul Siriei si in Turcia. Cedrus libani este un conifer mereu verde care poate atinge inaltimi de pana la 40 m cu un trunchi masiv de pana la 2,5 m in diametru. Exemplarele tinere au coroana conica dezvoltand o forma tubulara o data cu varsta si o vasta ramificatie.Se recomanda plantarea in masive sau exemplare solitare in parcuri si gradini; poate contribui si la formarea gardurilor vii si a zidurilor verzi, de aceea este mult utilizat in gradinile arhitecturale, in peisagistica.