Săptămânal teologic, bisericesc și de atitudine al Arhiepiscopiei Argeșului și MusceluluiAnul XII nr. 602 martie 2014 8 pagini

În istoria zbuciumată a omenirii, glasulconştiinţei, libertatea harică şi virtuţile în cunună deaur pe frunţile ostenitorilor, toate acestea la un loc nuvor putea învinge şi nici elimina suferinţa!

Nimeni dintre noi, născuţi pe acest pământ, nuva putea spune că a trăit şi nu a suferit! Cum vomputea înţelege mai bine: „Toţi oamenii, regi saumuritori de rând, înţelepţi sau ignoranţi, bărbaţi saufemei, copii sau bătrâni, toţi au gustat, gustă şi vorgusta din potirul suferinţei?” (Preot Ilarion Felea,Duhul Adevărului, Editura Diecezana, Arad, 1943, p.383).

Ca o taină neînţeleasă, naşterea noastră înaceastă lume este întru mari dureri, (doar mamele carenasc ştiu cel mai bine!) ne luptăm din răsputeri o viaţăîntreagă, întâmpinând felurite dureri şi amărăciuni, iarcele din urmă clipe ale vieţii pentru unii sunt de marespaimă şi îngrozire.

Aşadar, am spune oftând din adâncul inimii:Toţi ne naştem, trăim şi murim în cea mai înaltă şisigură şcoală: şcoala durerii!

Durerea a izvorât de la Porţile Paradisului.Întâiul Adam avea să audă glasul Domnului: „Spini şipălămidă va răsări ţie şi vei mânca iarba pământului.Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, pânăcând te vei întoarce în pământ.” (Facere 3, 17-19), iarpe Eva o vedem sub povara durerilor: „Înmulţi-se-vornecazurile tale şi suspinul tău; în dureri vei naşte fii şispre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te vastăpâni.” (Facere 3, 16).

O, Doamne, dar cine nu cunoaşte viaţa lui Iosifplină de spaime şi dureri? Dar suferinţele dreptuluiIov? Cine nu ştie despre suferinţele profeţilor şi aleapostolilor. Iată ce păţanii a înfruntat Sfântul ApostolPavel: „În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi,lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi fiind, darnu părăsiţi, doborâţi, dar nu pierduţi, purtândtotdeauna în trup omorârea Domnului Iisus, pentru caşi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căcipururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentruIisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupulnostru cel muritor … De aceea nu pierdem curajul, cichiar dacă omul nostru cel dinafară se strică, celdinăuntru însă se înnoieşte zi de zi; căci necazulnostru de acum, trecător şi uşor, ne aduce slavăveşnică mai presus de măsură, neprivind noi la cele cese văd, ci la cele ce nu se văd; căci cele ce se văd sunttrecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice.” (IICorinteni 4, 8-18; 11, 23-30).

Ce vom mai spune, oare, de viaţa lui IisusHristos?

Ca nimeni altul, se naşte sărac şi în simplitateaunui staul; îşi ia cale lungă prin primejdii şi durerifără număr în călătoria spre Egipt, fugind din faţafuriei lui Irod cel ucigaş; în aspra orânduială a munciicreşte până la maturitate, când ieşind să înveţepoporul: „între ai Săi a venit şi ai Săi pe El nu L-auprimit.” (Ioan 1, 11); nu scapă de ura fariseilor şi acărturarilor împietriţi, exclamând: „Vulpile au vizuinişi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului nu are undesă-şi plece capul.” (Luca 9, 58).

Întreaga viaţă a lui Iisus a fost o viaţă desuferinţă permanentă: El plânge pe Lazăr, prietenulSău; a mângâiat părinteşte pe cei ce plâng, precum şipe văduva din cetatea Nain care-şi ducea feciorul lamormânt; pe familia lui Iair care-şi pierduse pruncul.El, Iisus, a spus ucenicilor: „Voi veţi plânge şi vă veţitângui, iar lumea se va bucura …” Este întristat pestemăsură; se roagă cu sudori de sânge în Ghetsimani;este bătut şi batjocorit urcând cu crucea pe Golgota,grăind femeilor din Ierusalim: „… Nu mă plângeţi peMine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copiii voştri”, „…căci vor veni vremuri de durere, când veţi strigamunţilor: cădeţi peste noi şi dealurilor: acoperiţi-ne!…”

Iisus Domnul, nevinovat şi răstignit, a suferitchinuri groaznice, iar Varava, tâlharul se bucura degraţia libertăţii. Într-un iureş nemaiîntâlnit, suferinţa acuprins Cerul şi genunea, pe Fiul Omului, pe Fecioara

Maria, pe Apostoli şi ucenici. Nefericirea a cuprins totul. Durerea se arăta a fi

un război crunt cu viaţa, iar dacă vedem şi simţimatâta suferinţă, vom zice, ca oarecând I. Ducici, că:„toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi deconsolare”, cărţi de încurajare şi mângâieresufletească.

Când Goethe a împlinit 75 de ani, a făcutmărturisire publică: „Nu m-am simţit bine cu adevăratnici patru săptămâni”, iar Martin Luther, mai sprebătrâneţile sale spunea: „Sunt obosit şi la capătulcursei; este timpul ca Domnul să mă ducă la părinţiimei. Sunt sătul de viaţă, dacă aceasta se poate numiviaţă”, iar cu o altă ocazie afirma: „Dacă Dumnezeumi-ar da încă patruzeci de ani ca să trăiesc, pentru aajunge în Paradis, n-aş primi oferta!”

Horaţiu spunea că toate lucrurile îşi au lacrimilelor: Sunt lacrimae rerum! Tot regnul vegetal, animalşi uman se naşte, creşte şi moare, fără să ne spunădurerea, jalea şi chinul care le omoară, arătându-neSfântul Pavel: „Ştiu că toată făptura împreună suspinăşi împreună are durere până acum; şi nu numai atât, cişi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşinesuspinăm în noi, aşteptând înfierea, izbăvirea trupuluinostru.” (Romani 8, 22-23).

Când ne gândim că toate plâng şi suspinăaşteptând izbăvirea, se adevereşte cuvântul că: „prinmulte suferinţe ni se cade să intrăm în Împărăţia luiDumnezeu.” (Fapte 14, 22).

Cine nu ştie că toată cultura, civilizaţia şi oriceprogres înregistrăm nu sunt decât o permanentă luptăcu suferinţa pentru a fi înlocuită, eliminată din ariavieţii! Am putea spune că suferinţa este izvorulperfecţiunii şi al sfinţeniei.

Ştia Michelangelo că suferinţa este artistullumii!

Ştia Byron că suferinţa este izvorul sublimului!Ştia Renan că suferinţa este marele imbold al

progresului!Şi Schopenhauer ştia că suferinţa este dăscăliţa

cea mare!Dar şi Papilian ştia că suferinţa este „cel mai

sigur mijloc de a-ţi adânci gândirea şi de a-ţi înnobilasimţămintele.”

Varlaam Mitropolitul ne arată că: „Dintinereţile noastre gândul fiecăruia din noi trage cătrepăcat şi firea noastră este lunecătoare spre răutăţi,urmând greşelei strămoşilor noştri celor dintâi zidiţi.Pentru aceea Domnul Dumnezeu sloboade pe noiscârbe şi mai multe, ca pentru unele ca acelea să neaducem aminte şi să năzuim către Dumnezeu. Că den-ar fi pusă de la Dumnezeu această zăbală în gura

rodului omenesc, ca un cal ager ar alerga către păcateşi niciodată nu şi-ar aduce aminte de Dumnezeu!”

Rămâi surprins şi de ceea ce ne-a lăsat scris J.Finot: „Durerea e însăşi condiţia fericirii noastre! Echiar un element indispensabil. Durerea e apoidascălul nostru de energie. Plăcerea moleşeşte.Bucuria de lungă durată ne istoveşte. Durereaîntăreşte. Ea lucrează asupra omului ca duşurilerecomandate neurastenicilor. Ţipă când sunt sub ele,dar ies întineriţi şi întremaţi.”

Dacă citim în scrierile Sfântului Pavel,descoperim că suferinţa este un dar de la Dumnezeu.Este o certare părintească pentru greşelile şi răutăţilecele multe pe care le facem în fiecare zi.

Iată ce scrie el evreilor: „Fiul meu, nu dispreţuicertarea Domnului, nici nu te descuraja, când eştimustrat de El. Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îlceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte.Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voica faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-lpedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de caretoţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fiiadevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri dupătrup, care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu nevom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca săavem viaţă? Pentru că ei, precum găseau cu cale, nepedepseau pentru puţine zile, iar Acesta, spre folosulnostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui. Oricemustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci deîntristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu earoada paşnică a dreptăţi.” (Evrei 12, 5-11).

Aşadar aflăm că suferinţa este cea mai bunălege universală! Ea ne curăţeşte sufletul! Ea nesfinţeşte şi ne deschide uşile Raiului. Durerea esteCruce şi Crucea este puterea lui Dumnezeu:„Cuvântul Cruce este nebunie pentru cei pierduţi, iarpentru noi, cei care ne mântuim, este puterea luiDumnezeu.” (I Corinteni 1, 18).

Nici nu se putea scrie mai frumos, despre acestcapitol fundamental din viaţa omului, durerea,bucurându-ne când ochii ni se opresc pe textul luiNicolae Iorga: „Durerea taie în suflet brazdele, princare curge apoi izvorul viu al harului dumnezeiesc!”

În marile suferinţe pe care le îndurăm, camîntotdeauna, suntem singuri în faţa lui Dumnezeu,doar noi şi cu El!

Peste tot, în cultură, în morală, în religie, acestaeste înţelesul cel adevărat al suferinţei mântuitoare.

Aşa ne este dată viaţa. Aici avem lucrare bunăde făcut. Greul zilei este ştiut de Dumnezeu şi pune şiEl umărul la lucrarea noastră. El ştie că: „Cei ceseamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera, şi cei ceseamănă plângând, cântând se vor întoarce, cubucurie ridicând snopii lor” (Psalmul 125, 5-6).

Plângem, plângem, dar semănăm! Nu rămânemdoar la bocete! Ştia Sfântul Apostol Pavel cum să lescrie corintenilor şi în această privinţă: „Acum măbucur, nu pentru că v-aţi întristat, ci pentru că v-aţiîntristat spre pocăinţă; căci v-aţi întristat dupăDumnezeu, ca să nu fiţi întru nimic păgubiţi de noi.Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţăspre mântuire fără părere de rău, iar întristarea lumiiaduce moarte.” (II Corinteni 7, 9-10).

Întristarea pentru nereuşitele pământeşti este otreabă de două parale, dar care ne prăbuşeşte îndeznădejde ca pe nişte lipsiţi de înţelepciune.

Să luăm aminte! Când suferim, mai ales, s-o ţinem tot într-o fugă

spre Dumnezeul iubirii! Şi după aceea: tot timpul!!!

Săptămâna Sfintei Cruci – Săptămâna Suferinţei!

Argesul Ortodox

2

Colegiul de redacțieFONDATOR:

† Înalt Preasfinþitul Arhiepiscop CALINICal Argeșului și Muscelului

Adresa: Strada �epe� Vod� nr. 17 Tel/fax: 0248/217629 e›mail: argesulortodox@yahoo.com

Editor:Preot Daniel Gligore - consilier cultural

Redactor șef:Pr. dr. Napoleon Dabu

Redacția:preot prof. Cornel Dragoș,preot Florin Iordache,diacon prof. Gabriel Firuțã,asist. univ. drd. Gabriela Safta.Pagină web: preot Gabriel Grecu

Colaboratori:Dr. Ioan Gheorghe Rotaru, prof. AlexandruBrichiuș, pr. prof. Andrei Cănuță, pr. prof. Roberto-Cristian Vișan, Roxana Dragoș,Amalia Cornățeanu, Amalia Constantinescu,Iuliana Popa.

Art designer: ing. Bogdan Nicolae Ciocîrlan ISSN: 1583›2643Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului

În fiecare an, la 9 martie,Biserica Ortodoxă îi sărbătoreştepe Sfinţii 40 de Mucenici dinSevastia. Anul acesta, întrucâtaceastă sărbătoare cade înSâmbăta morţilor, prăznuirea lorse face astăzi, 8 martie.

Conform însemnărilortipiconale şi Capetelor SfântuluiMarcu, dacă Praznicul Sfinţilor40 de Mucenici va cădea înSâmbăta Lăsatului sec de carne(Sâmbăta morţilor), slujbaacestora se pune întreagă învinerea acelei săptămâni.Sâmbătă se va cânta numai slujbadin Triod, fiind dedicată înspecial pomenirii morţilor.Sărbătoarea Sfinţilor 40 deMucenici intră de regulă înperioada Triodului, putând cădeaîntre miercurea săptămânii a doua din Triod (cândPaştile se serbează la 8 mai) şi marţea săptămâniia patra din Postul Mare (când Paştile se serbeazăla 4 aprilie). După Tipicul Mare, dacă aceastăsărbătoare este hramul vreunei biserici saumănăstiri sau se cinstesc moaştele lor (cum estecazul Mănăstirii Antim din Bucureşti), slujba sesăvârşeşte în Sâmbăta morţilor, iar slujba pentrucei adormiţi „se va muta în joia sau în sâmbăta

dinainte sau când va hotărî cel mai mare“ (cf. Înv.de Tipic a lui Marcu I, b). La Catedrala patriarhalăs-a oficiat ieri slujba Vecerniei unită cu Litia, iarpraznicul Sfinţilor 40 de Mucenici este sărbătoritastăzi, 8 martie, după cum a precizat părintelearhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh alCatedralei patriarhale şi Exarh cultural alArhiepiscopiei Bucureştilor.

Aghiografia celor 40 de MuceniciSfinţii 40 de Mucenici au fost soldaţi creştini,

în slujba împăratului roman păgânLicinius. Aflând despre credinţa lor,Agricola, guvernatorul Armeniei, i-a silitsă se închine idolilor. Refuzând, au fostîntemniţaţi timp de opt zile, iar mai apoiguvernatorul i-a condamnat la moarte prinîngheţare în lacul Sevastiei. Unul dintreostaşi, nemaiputând îndura gerul, a primitsă aducă jertfa ce i se cerea şi, ieşind diniazul îngheţat, a intrat într-o baie caldă,anume pregătită, dar a murit îndată.Temnicerul Aglaie, în urma unui vis, s-adeclarat creştin şi a intrat în locul celui ceapostaziase. În acea noapte, 40 de cununistrălucitoare au pogorât asupramucenicilor. În zori, au fost scoşi vii dinlac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor şiau fost lăsaţi să-şi dea sufletele. ConformProloagelor, numele celor 40 de Mucenicidin Sevastia sunt: Kirion, Candid,Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd,

Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul,Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie,Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Aetie,Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Dometian, Gaie,Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie,Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.

www.ziarullumina.ro

SFINȚII 40 DE MUCENICI DINSEVASTIA ARMENIEI

Pilda IcoaneiExistă o pildăteribilă în bisericacoptă, în care, laun moment dat,un nene din ăstacopt, un egiptean,care nu prea leavea el cucredinţa, merge înpiaţă şi vede nişteicoane. Îşi zice el:„Ia să-L iau peFeciorul Ăsta! E

El puţin rănit în coastă, însă Îl iau cu mine…”Mergeceva mai încolo: „Uite-o şi pe femeia aceasta! Cucopilul în braţe, pe soarele ăsta!… Ia să o iau cumine.”„Dar cu moşulică asta ce e? Ia, ce scrie aici?Sf. Nicolae?… Uite la el, bătrân, flămând!… Hai şitu, moşule, la mine!”Şi o pune pe Maica Domnuluila răsărit, pe Hristos deasupra patului, şi pe Sf.

Nicolae la uşă.Când pleca deacasă, spunea:„Moşule, tu aigrijă de casă!Dacă vin şi ogăsesc furată, jarmănânci!” Omulpleca, îşi vedeade treabă…„ M u l ţ a m ` ,Măicuţă dragă!Ce-Ţi faceCopilul? Mai ailapte?…” Elvorbea cu lumea

lui, acolo. La un moment dat, hoţii vin şi… mânagreblă se făcu! Ăsta, supărat, în casă: „Moşule, ţi-amzis! De mâine, în copacul ăla stai, până îmi aducilucrurile furate! Eu te pun paznic de casă, şi te furăăştia de sub ochi!…”A doua zi, trei egipteni, bătuţi

măr, la poartapăgubitului: „Mă,omule, ia de aicice ţi-am furat,numai lasă-ne înpace!” „Dar ce aţipăţit, mă?” „Păi, avenit un moş, şine-a tras o mamăde bătaie!… Mă,pentru voi să iaueu bătaie de laamărâtul ăla, carem-a ţinut în casă,m-a hrănit! O mailuat-o şi pe Maica

Domnului cu Fiul său, să o ţină bine… Nu vi-iruşine?!… Şi ne-a bătut cu bastonul, de ne-o mersfulgii. Ia-ţi înapoi tot ce ţi-am furat…

(„Provocarile strazii", Conf. Univ. Dr. ConstantinNecula, Ed. Agnos, Sibiu, 2006)

Pilda creștină PILDA ICOANEI

3

Când trebuie să se pună

numele pruncului? Să se citească

rugăciunea la opt zile de la

naştere, înainte de Botez, sau să se

pună numele la prima rugăciune a

catehumenilor, sau la ultima

rugăciune?

Conform concepţiei laice foarterăspândite, punerea numelui şi botezulsunt două lucruri aproape similare, deaceea, şi cuvântul „a boteza” a ajuns înmod obişnuit să însemne „a da nume”(vezi şi numele de botez). Urmareaacestei concepţii sunt certurile familialeşi încercările de rebotezare, care auapărut în ţara noastră în ultimii ani, aşacum s-a scris şi în presă, pentru căpărinţii nu erau de acord cu numele pecare-l vor da copiilor lor. Dar poate cătoţi ştim asemenea situaţii care au de obicei carezultat amânarea Sfântului Botez, până când seva găsi o rezolvare acceptată de către toţi membriiinteresaţi ai familiei. Nu este nevoie săconsemnăm faptul că legarea punerii numelui decea a rânduieliiBotezului estegreşită.

Î nt o a t erugăciunile slujbeiBotezului, apare numele celui botezat, chiar şi înformula „se botează robul lui Dumnezeu (N), înnumele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.Interca larea se face nu ca să se dea numele, ci casă se afle numele persoanei botezate, care dejaeste cunoscut în locaşul sfânt ca fiind numele lui.

Adică, se întâmplă şi aici exact ca în formula „Selogodeşte sau se cunună robul lui Dumnezeu (N)”sau „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N)”sau „încă ne rugăm pentru odihna sufletuluirobului lui Dumnezeu (N)”, ca şi în alte rugăciunişi slujbe ale Bisericii noastre.

Din acelaşi motiv, se insereazănumele catehumenului şi în rugăciunea

„facerii catehumenului”, care precedeexorciză rile („în numele Tău

Doamne, Dumnezeul adevăruluişi al Unuia Născut Fiului Tău şial Duhului Tău Celui Sfânt, punmâna mea pe robul Tău acesta(N)...”), de asemenea şi înrugăciunea „Stăpâne, Doamne,Dumnezeul nostru, cheamă pe

robul Tău (N) către luminarea Tacea sfântă”, care se citeşte după

sfârşitul lepădării, şi al mărturisiriicredinţei. Prin urmare, în mod greşit se

asociază punerea numelui cu acesterugăciuni.

Dacă urmărim şi slujba îmbisericiriipruncului în a patruzecea zi de la naşterea lui, şiacolo se presupune că pruncul poartă nume („Seîmbisericeşte robul lui Dumnezeu (N)...”).

Tradiţia bisericească

Conform cu tradiţia bisericească, numele

copilului se pune în ziuaa opta de la naşterea luişi, precum ştim, înMolitfelnicele noastreexistă o rugăciunespecială „a pecetluiriicopilului, când i se punenumele, a opta zi dupănaştere”, care începe cuformula: „Doamne,Dumnezeul nostru, Ţiene rugăm şi pe Tine Techemăm, să seînsemneze lumina feţeiTale peste robul tăuacesta (N)...”. Dupăregulile tipiconale,pruncul este adus labiserică de către moaşă„pentru a primi nume”.Astfel, înaintea uşilorbisericii, se săvârşeşte

mica rânduială, care cuprinde „SfinteDumnezeule”, troparele, rugăciunea,„însemnarea” pruncului, în anumite manuscrise şiPsalmul 50, „Cuvintele mele pricepe-le,Doamne...” şi Apolisul.

Principala componentă a rânduielii este„suflarea” în chipul crucii şi „însemnarea” prinmâna preotului la frunte, la gură şi la piept,precum şi rugăciunea, care este foarte veche şi segăseşte în cele mai vechi manuscrise. Se făcea„însemnarea” şi se citea rugăciunea aceasta atuncicând un necreştin venea şi-şi exprima dorinţadecisivă să devină mădular al Bisericii. Atunci,numele lui se şi înscria în catalog şi aparţineagrupării creştinilor catehumeni.

De aceea şi rugăciunea face referirespecială la sfântul nume al lui Hristos, pe care-l vapurta în continuare, numindu-se creştin. Dupăconsacrarea botezului copiilor, prezentareapruncului la biserică avea loc în ziua a opta şiatunci i se dădea şi numele, exact aşa cum s-aîntâmplat cu Domnul (Luca 2, 21) şi cu sfântulIoan Botezătorul (Luca 1, 59-63) şi în general, aşacum făceau evreii în epoca lui Hristos (apudIoannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, vol. I, p.140- 142).

Diacon Prof. Gabriel FIRUŢĂ

Punerea numelui nou-născutului. Când trebuie să se pună numele pruncului?

Argesul Ortodox

4

Tema centrală a Sfintei Scripturi esteEvanghelia, adică vestea bună a salvării omului, careîn ciuda căderii lui în păcat, cădere aducătoare demoarte, totuși Bunul Dumnezeu are și ne descoperăplanul minunat al mântuirii, al salvării noastre.Evanghelia aduce bucurie, aduce speranța salvării,aduce speranța iertării și a reabilitării, aduce speranțavieții veșnice, aduce speranța faptului că Dumnezeu nute-a uitat, că-I pasă de tine și că te vrea din nouîmpreună cu El, iertat, schimbat, trecut prin foculîncercărilor de pe pământ, dar în final reabilitat prinmeritele Crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Evanghelie înseamnă vestea bună amântuirii omului din păcat, însă nu existăEvanghelie fără sacrificiu și nici mântuire,salvare, fără consacrare, fără sacrificiu, fărăCruce. Când ne gândim la ideea de sacrificiu,cel mai ușor ne vine în minte ideea de sacrificiutotal, de moarte și dintr-o anumită perspectivăeste chiar așa, însă ideea de sacrificiu înainte dea însemna sacrificiu final, adică moarte,înseamnă mai întâi apropiere către cel în cauză,o apropiere care arată dragoste, care aratădorința de a merge împreună, de a purtapoverile împreună, iar în final și moarte dacătrebuie.

În Sfânta Scriptură, aflămpentru prima dată ideea de sacrificiu în carteaFacerii în capitolul 3, unde găsim relatareacăderii în păcat a protopărinților noștri, Adam șiEva. Înainte de căderea acestora în păcat, întreei și Creator, era o relație specială de apropiereși de comuniune, o părtășie desăvârșită, carecrea în fiecare zi cadrul unei dorințe de a fimereu cu Dumnezeu Creatorul. Era dorințadupă apropiere și comuniune cu El. Înmomentul în care a apărut păcatul, acesta aprodus o distanțare, o prăpastie între Dumnezeuși om. Omul s-a ascuns, fiindu-i rușine să steaașa cum se vedea, adică gol, înainteaCreatorului Său, încercând ei, prima pereche deoameni, să-și acopere goliciunea cu frunze desmochin, însă această încercare a lor nu putea ușura șirezolva problema păcatului lor. Starea lor de goliciunefizică și spirituală o rezolvă Dumnezeu, mai întâiîmbrăcându-i, iar apoi vorbindu-le despre Planul lui desalvare pentru ei. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu luiAdam și femeii lui îmbrăcăminte de piele și i-aîmbrăcat.” (Facerea 3,21). În locul hainelor, făcute deei din frunze de smochin, care simbolizează faptele lor,cu care încercau în zadar să se acopere, Domnul le-aoferit hainele unui înlocuitor.

În acest pasaj scripturistic descoperim primaidee de jertfă, de sacrificiu. Haine foarte bune făcutede Dumnezeu pentru Adam și Eva, haine din piele.Oare din ce piele erau hainele? Și de unde piele ?Pielea nu creștea pe copaci și nici prin iarbă. Chiardacă nu ni se spune direct în textul sfânt, însă textulacesta ne arată clar că aici a avut loc prima jertfă,primul animal jertfit, posibil un miel, preînchipuitor alMielului lui Dumnezeu. De acolo, de pe primul animaljertfit, era pielea pentru hainele lor. Ei trebuiau săînvețe marea lecție și anume că ei urmau să trăiascămai departe acoperiți datorită unei vieți sacrificatepentru ei, datorită unei jertfe. Scopul final nu era jertfaîn sine, adică moartea unei vieți pentru salvarea lor, cidorința de a-i ajuta să poată sta din nou înaintea Lui,așa cum stăteau înainte de căderea lor în păcat. Astfelîn cazul acesta ideea centrală nu era aceea a aduceriijertfei, ci a scopului pentru care era adusă jertfa, astfelținta finală nu era jertfa sau moartea animalului jertfit,ci rostul aducerii acesteia, respectiv salvarea omului.Mielul de jertfă oglindește ca un simbol JerftaSupremă a Mielului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos,care a culminat ca sacrificiu pe Crucea Golgotei.Astfel, ținta finală a Mielului lui Dumnezeu, a lui IisusHristos, nu era aducerea jertfei, crucificarea, cisalvarea omului, reabilitarea acestuia pentru veșnicie.Astfel, încă de la începutul istoriei omenirii, învățămde la jertfe, că relația dintre Dumnezeu și om, relațiestricată prin păcat, putea fi restabilită doar prin jertfaCrucii Domnului nostru Iisus Hristos, jertfă ilustratăde toate jertfele aduse mai înainte de la începutulistoriei neamului omenesc și până la Marea Jertfă depe Cruce.

În perioada vechi-testamentară, în diverseîmprejurări ale vieții, cu ocazia sărbătorilor,credincioșii aduceau jertfe. Aceștia aduceau înaintea

Domnului:mâncare și băuturi, dar și animale. Mâncarea șibăuturile erau folosite ca jertfe de mulțumire pentruhrana pe care Dumnezeu le-o dădea. Jertfirea,sacrificarea animalelor, reprezenta cea mai vechemodalitate cultică din sanctuar, care alături de slujbapreoțească însemna centrul sistemului cultic religiosizraelit. Credincioșii aduceau mai multe tipuri dejertfe: jertfele ardere de tot (Levitic 1), jertfele demâncare și de băutură (Levitic 2), jertfele demulțumire (Levitic 3), jertfele pentru vină sau dereparare a unei stricăciuni, a unei pagube (Levitic5,14-6,7) și jertfele de ispășire, sau de iertare șicurățire a păcatelor (Levitic 4). Unele dintre aceste

jertfe aveau caracter benevol (jertfele ardere de tot,jertfele de mâncare și de băutură și jertfele demulțumire), iar altele aveau caracter obligatoriu(jertfele pentru vină sau de reparare a unei stricăciuni,a unei pagube și jertfele de ispășire, sau de iertare șicurățire a păcatelor). Toate aceste categorii de jertfeaveau scopul de a-i aduce pe ei mai aproape deDumnezeu. Spiritul de sacrificiu care însoțea jertfele laevrei exista fără să aibă vreo legătură cu sacrificiileexistente în culturile păgâne, în care dumnezeiitrebuiau înbunați prin diverse jertfe și ofrande care lise aduceau.

Jertfele ardere de tot, simbolizau consacrareadeplină, de tot, a întregii lui ființe a omului înaintea luiDumnezeu. Jertfa voia să arate faptul că omul vrea săslujească întru totul Domnului și că vrea ca întreaga luiființă să fie predată, consacrată Domnului și sfințită deEl.

Jertfele de mâncare și de băutură reprezentaumulțumirea pentru purtarea de grijă a Domnului fațăde ei, pentru faptul că se bucurau de mâncare și debăutură, că Domnul se îngrijea de toate trebuințele lor.Categoria aceasta de jertfe era o modalitate de respect,de mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu pentrupâinea lor, pentru hrana lor de fiecare zi.

Jertfele de mulțumire exprimau mulțumireapentru toată purtarea de grijă față de ei din parteaDomnului. Jertfa era o ocazie de mulțumire pentruviață, pentru sănătate, pentru familie, pentruactivitățile zilnice, pentru puterea de a lucra, pentrurosturile de fiecare zi, pentru binecuvântarea zilnică decare se bucurau, pentru bunătatea lui Dumnezeu fațăde ei.

Jertfele pentru vină sau de reparare a uneistricăciuni amintea mereu poporului faptul că oricevină, orice stricăciune produsă, are urmări, areconsecințe neplăcute în dreptul cuiva, dar înseamnă șifaptul că răul făptuit poate și trebuie să fie reparat.

Jertfele de ispășire, sau de iertare și curățire apăcatelor, care erau și cele mai multe, era modalitateade rezolvare a păcatelor, de iertare și ștergere a acestora în virtutea sângelui vărsat, sânge care prefigurasângele Marii Jertfe, a lui Iisus Hristos pe Cruce.

Patriarhul Avraam a învățat lecția despre Jertfadivină printr-o experiență personală unică, prin faptulcă fiul pe care și l-a dorit atât de mult, la un momentdat Domnul i-a cerut să-l aducă jertfă. „După acestea,Dumnezeu a încercat pe Avraam și i-a zis: "Avraame,

Avraame!"Iar el a răspuns: "Iată-mă!" Și Dumnezeu i-a zis: "Ia pefiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești,și du-te în pământul Moria și adu-l acolo ardere de totpe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!"” (Facerea 22,1-2). Avraam a fost omul, care în virtutea uneifăgăduințe, a unei țări mai bune, a unor urmași și amultor binecuvântări, a sacrificat mereu și mereu, fiețara cu cultura și obiceiurile, fie viața comodă la care afost dispus să renunțe, fie alte și alte trebuințe pe carele-a lăsat pentru a asculta întru totul de Dumnezeu. Însituația în cae i s-a cerut fiul ca jertfă n-a mai primitnici-o făgăduință, ci doar o poruncă clară ce trebuiaîndeplinită, iar Avraam, ne dă un exemplu de credință

și ascultaredeplină față deDumnezeu. Chiardacă el nu aînțeles rostulcerinței divine afost dispus să oaducă laîndeplinire. Cum aprimit poruncaD o m n u l u i ,Avraam s-a sculat,s-a pregătit și aplecat spremuntele Moriapentru a aducejertfa: „Sculându-se deci Avraamdis-de-dimineață,a pus samarul peasinul său și a luatcu sine două slugiși pe Isaac, fiulsăuș și tăindlemne pentrujertfă, s-a ridicat șia plecat la locul

despre care-i grăise Dumnezeu.” (Facerea 22, 3).Cu ce credință, chiar dacă nu avea nici o

făgăduință, a vorbit Avraam slugilor: „Iar a treia zi,ridicându-și Avraam ochii, a văzut în depărtare loculacela. Atunci a zis Avraam slugilor sale: "Rămânețiaici cu asinul, iar eu și copilul ne ducem până acolo și,închinându-ne, ne vom întoarce la voi".” (Facerea 22,4-5). El mergea să-l aducă jertfă pe Isaac, de unde știael că vor veni amândoi înapoi ? De câtă credință înporuncile și planurile Domnului a dat dovadăpatriarhul Avraam, răspuinyând în acest fel slugilor, iarapoi lui Isaac, fiul său, când pe drum acesta întreabădespre mielul de jertfă: „Luând deci Avraam lemnelecele pentru jertfă, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul săușiar el a luat în mâini focul și cuțitul și s-au dus amândoiîmpreună. Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, șia zis: "Tată!" Iar acesta a răspuns: "Ce este, fiul meu?"Zis-a Isaac: "Iată, foc și lemne avemș dar unde esteoaia pentru jertfă?"” (Facerea 22, 6-7). Cu câtăcredință a răspuns Avraam lui Isaac spunându-i:„Avraam însă a răspuns: "Fiul meu, va îngrijiDumnezeu de oaia jertfei Sale!" (Facerea 22, 8).

Atunci când Domnul i-a cerut lui Avraam săaducă jertfă pe fiul său, l-a supus la o probă, la oîncercare, a vrut să-l determine să gândească la ceînseamnă Jertfa divină a Fiului lui Dumnezeu. Jertfalui Isaac, înlocuită apoi cu jertfa unui berbece, pus ladipoziție de Dumnezeu, prefigura jertfa lui IisusHristos de mai târziu, a înțeles faptul că numaiDumnezeu singur poate purta de grijă pentru tot ceeace este trebuincios pentru a fi salvați și a înțeles șifaptul că jertfirea unui animal avea doar rolul de asubstitui adevărata jertfă. Atunci, în acele condiții,berbecul a substituit jertfirea lui Isaac, iar toate jertfeledin istoria Scripturii, de la Adam și până la Crucesimbolizau pe Mielul lui Dumnezeu Iisus Hristos,despre care a vorbit Ioan Botezătorul, decodificândastfel simbolul mielului, zicând: „A doua zi a văzutIoan pe Iisus venind către el și a zis: Iată Mielul luiDumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1,29).Adevăratul Miel, Iisus Hristos, urma să suporte povaravinovăției tuturor păcatelor omenirii, pentru că:„Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegilenoastre ale tuturor.” (Isaia 53,6).

- continuare în pag. 5 -

Dr. Ioan-Gheorghe ROTARU

Argesul Ortodox

ADU VIAȚA TA, CA O JERTFĂ SFÂNTĂ LUI DUMNEZEU !

5

„Monumentele sunt istoria vie a neamului.”(Nicolae Iorga)

Deşi consemnările documentare de arhivă suntfoarte puţine, am coroborat aceste date cu rezultatelesăpăturilor arheologice, tradiţiile transmise din moşistrămoşi, consemnate atât de istorici români cât şi decălători străini şi toponimia locală.

Aceste indicii confirmă existenţa aşezărilormonahale din zorii recunoaşterii Mitropoliei ŢăriiRomâneşti (mai 1359). Nume precum Colibaşi dinoraşului Mioveni, fost sat, certifică existenţaasceţilor nevoitori în colibe. Satul Chiliile dincomuna Măţău, Dealul Călugărului din comunaGoleşti, Dealul Călugărului din Dragoslavele,Dealul Chilii din satul Ţiţeşti, Dealul Efrim dincomuna Miceşti, Dealul Gorgota din comunaŢigăneşti, hidronimicul Valea Chiliilor existent lapoalele schitului Cetăţuia Negru Vodă din comunaCetăţenii din Vale, care datează potivit cercetărilorarheologice din secolele al XIII-lea – al XIV-lea ,Strada Schitului care trece prin zona BisericiiDomneşti şi Sân Nicoară din Curtea de Argeş etc.certifică existenţa obştilor monahale sau anevoitorilor în aceste spaţii, ulterior devenindcomunităţi ale dreptcredincioşilor români.

Înflorirea vieţii bisericeşti după întemeierea ŢăriiRomâneşti s-a datorat marilor ierarhi şi slujitoriortodocşi, aduşi de vrednicii voievozi muntenipentru a organiza şi întări Biserica Ortodoxă dinŢara Românească.

Pentru neamul românesc dimensiunea religioasă avieţii creştine este esenţială. „Străbunii noştri, deşisiliţi de lăcomia vecinilor a sta într-una cu arma-nmână spre apărare, n-au uitat însă cu totul idealulunui popor, care aspiră la civilisaţiune şi

independenţă; n-au despreţuit îndeletnicirile aceleanobile, cari singure fac mărirea naţielor şi

contribuesc la propăşirea nefinită a omenirei.Religiunea fiind basa temeinică a existenţei lornaţionale, ea a fost stînca neclintită după care denşiis-au apărat înpotriva islamismului cutropitor; dintr-ensa ei au sorbit tăria şi curagiul cu care se luptarăvecuri necurmate, pentru că sentimentele moralesunt cele cari dau vietutea internă, cu mult maiputernică de cât cea materială, şi sentimentelemorale se întemeiază, cresc şi se păstreză numai prinsentimentul religios. De aceia, încă din primeletimpuri ale urzirii celor doue voevodate ale Ţerii-Românesci şi Moldovei, domnii români se întrec aînălţa locaşuri dumnedeesci, biserici şi mănăstiristrălucite pentru respândirea şi întărirea credinţei

creştine. Aceste locaşuri, resipite în fiece colţ al ţerii,prin văile munţilor, la adăpost şi strîmtori, pe

dîmburi şi şes, au servit de asiluri ale Credinţeiîn toţi timpii; ele sunt monumente ale cultureinoastre; ele întreţin în inimi religiunea faptelorgloriose, desvoltă simţiminte pentru tot ce estemare şi frumos; reînviază umbra bărbaţilorvestiţi, ce au trăit, luptat şi suferit pentru patrianoastră, ca unele ce au fost marture la fapteleşi la simţirile lor, ca unele ce sunt urme alepietăţii şi dărniciei lor.”

Existenţa multor mănăstiri în zonaArgeşului şi Muscelului precum: Cotmeana,Negru Vodă, Glavacioc, Tutana, Mihoveni(Mioveni), Nucet, Brădet, Corbii de Piatră,Curtea de Argeş etc. sunt mărturii ale uneivieţii monahale şi spirituale intense în spaţiulunde s-a întemeiat prima Mitropolie a ŢăriiRomâneşti.

Am prezentat mănăstirile şi bisericileargeşene şi muscelene existente până laNeagoe Basarab, formulând ipoteze desprevechimea lor bazate pe unele menţionăridocumentare, pe detalii arhitecturale, etc.

Despre unele ştim foarte puţine lucruri, fiind doaramintite în documentele timpului. Despre cele lacare s-au făcut săpături arheologice în zonă şi au fostcercetate arheologic cunoaştem mai multe atâtdespre locaşul în sine (tehnica de construcţie, stilularhitectural, statutul, pictura etc.) cât şi despreaspecte importante ale vieţii sociale şi religioase acomunităţilor din zonă. Alături de locaşurile de cultdatate sigur, am menţionat şi pe cele care pot fi multmai vechi decât sunt unanim recunoscute de istoriciîn prezent, arătând stadiul cercetării la ora actuală şiadăugind noile elemente pe care le-am găsit pe teren,în arhive sau muzee, care le atestă existenţa.

Preot Daniel Gligore

Argesul Ortodox

Locaşuri de cult din Argeş şi Muscel până la Sfântul Neagoe BasarabMărturii despre locaşurile de cult

- continuare din pag. 4 -

Niciodată, prin sistemul jertfelor, Dumnezeu nu aintenționat să înlocuiască atitudinea adevărată ainimii de apropiere de Dumnezeu, jertfele avânddoar rolul de a pregăti inima credinciosului să seapropie de Dumnezeu. Atunci când scăpăm dinvedere aspectul acesta că jertfele nu sunt altcevadecât niște îndrumătoare spre adevărata Jertfă IisusHristos, atunci ajungem în situația în care credem căsistemul jertfelor este un procedeu în sine prin careputem obține iertarea păcatelor noastre. În acestecondiții, de a pierde din vedere faptul că jertfele suntdoar niște îndrumătoare spirituale spre Jertfa Cruciia Mielului Iisus Hristos, Inlocuitorul nostru, omulpoate ajunge satisfăcut că a împlinit pe deplincerințele divine aducând doar jertfa, când defaptascultarea de Dumnezeu are întâietate, deoarece este

înaintea aducerii jertfei: „Ti s-a arătat, omule, ceeace este bun și ceea ce Dumnezeu cere de la tine:dreptate, iubire și milostivire și cu smerenie să mergiînaintea Domnului Dumnezeului tău!” (Miheia 6,8).

„A răspuns Samuel: "Au doară arderile de tot șijertfele sunt tot așa de plăcute Domnului, ca și

ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este maibună decat jertfa și supunerea mai bună decâtgrăsimea berbecilor.” (1 Regi. 15,22).

Oare astăzi, noi ce fel de jertfe ar trebui să aducemlui Dumnezeu ? Cuvântul Sfintelor Scripturi nespune tuturor: „Si voi însivă, ca pietre vii, zidiți-vădrept casa duhovnicească, preoție sfântă, ca săaduceți jertfe duhovnicesti, bine-plăcute luiDumnezeu, prin Iisus Hristos.” (1 Petru 2,5);„Așadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeujertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvescnumele Lui. Iar facerea de bine și întrajutorarea nule dați uitării căci astfel de jertfe sunt bine plăcute luiDumnezeu.” (Evrei 13,15-16). „Vă îndemn, deci,fraților, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfățișatitrupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră ceaduhovnicească.”(Rom.12,1). Doamne ajută-ne!

6

Preambul

Martiriul, jertfa şi mucenicia în gândireaBisericii noastre dreptslăvitoare şi în înţelegereaSfintei Scripturi reprezintă experienţa morţii hotărâteprin credinţă, ca mărturie fidelă a dragostei pentruDomnul nostru Iisus Hristos. În acest sens, martirul orimucenicul este mărturisitor prin moartea cauzată şipricinuită de duşmanii credinţei. În acest fel,mărturisirea şi moartea presupun o legătură interioarăserioasă şi profundă, care trebuie privite şi abordateîmpreună. Puterea de a mărturisi pe Iisus Hristos vinedin harul Duhului Sfânt, care este viu şi lucrător însfinţii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea haruluipresupune şi conlucrarea omului cu el. Sfântul IoanGură de Aur afirma în acest sens că "Domnul nuîngăduie totul harului, în oriceîmprejurare, ci porunceşte ca şiucenicii lui să-şi aducă şi eipartea lor". Rolul mucenicilorera astfel acela de a fi sacerdoţiai lui Dumnezeu lângă altarul dejertfă şi de a se ruga pentrupăcatele credincioşilor.Realitatea trăirii martirului şi amuceniciei în relaţia lui cuDumnezeu şi cu semenii săi nueste un lucru pur omenesc, ciunul divino-uman, de înaltăintensitate duhovnicească.Momentul central al vieţiimartirului şi mucenicului esteacela al mărturisirii lui IisusHristos în inima sa şi în faţalumii dezlănţuite asupra lui,mărturisire ce este lucrare aDuhului Sfânt în adâncurilesufletului său, preaplin deDumnezeu. Este cunoscută, în acest sens, intensitateaiubirii jertfelnice a martirului şi mucenicului,manifestată prin râvna şi cuvintele pronunţate înainteapersecutorilor. Acestea fac proba unei experienţeintime în comuniune de iubire cu Dumnezeu şi cuoamenii.

Sfântul Ignatie Teoforul, înaintea supliciuluisău, cerea ca nimeni să nu-l împiedice de la acesta,fiind convins că abia prin martiriu şi jertfămucenicească începea să fie cu adevărat ucenic alDomnului Iisus Hristos. Râvna lui depăşea cele văzuteşi se îndrepta epectatic spre cele nevăzute pentru aajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul,crucea, mulţimea fiarelor, tăierile, împărţirile, risipireaoaselor, strivirea membrelor, sfărâmările întreguluitrup să vină asupra lui, numai să ajungă la IisusHristos". Vremea ieşirii sale din această lume estevremea naşterii lui în Iisus Hristos. Martirul saumucenicul, în jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sinepentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Fiind plin deDumnezeu, el este anthropos în sensul profund alcuvântului, adică reunificat în sine şi împăcat cu întregcosmosul care-l înconjoară. În acest fel, Sfântul Ignatieaştepta ca, prin mucenicia lui, să se reverse asupra salumina cea curată a lui Iisus Hristos şi, odată ajunsacolo unde este Dumnezeu, să devină cu adevărat om,anthropos.

Prezenţa plenară a lui Iisus Hristos înSfinţii Martiri şi Mucenici

Actele Martirice arată cu îmbelşugare şiprisosinţă că în suferinţa lor, sfinţii mucenici nu suntniciodată singuri. Dumnezeu, cel "minunat întru sfinţii

Săi", se află permanent în ei şi în toate momentelevieţii lor. În martiriul Sfântului Policarp se spune că:"cei chinuiţi dovedesc tuturor că în ceasul muceniciei,prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca şidezbrăcaţi de trup, sau, mai bine spus, Domnul IisusHristos însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ai săi". Tot înacest sens grăieşte şi scrisoarea martirilor din Lyon,care subliniază faptul că însuşi Domnul Iisus Hristosoferă, în mod vădit şi evident, celor mai slabi dintrenevoitori, o putere supranaturală. "Noi toţi, ziceepistola, temându-ne ca Blandina nu va putea aveacurajul să mărturisească pe Iisus Hristos, din cauzaslăbiciunii trupului ei, ea a împlinit aceasta cu atâtatărie încât cei ce o chinuiau s-au descurajat şischimbându-se unii pe alţii o chinuiau în tot felul şimodul, de dimineaţa şi până seara; dar ei înşişi s-audeclarat învinşi, ne mai având ce sa-i mai facă şi semirau că mai poate să respire, întreg trupul ei fiind dejur împrejur sfâşiat şi deschis de lovituri, ei,mărturisind că un singur chin de felul acesta era

suficient ca să-i aducă sfârşitul, fără să mai fie nevoiede atâtea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteazatlet, îşi reînnoia puterile prin mărturisirea lui IisusHristos".

Dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Careeste ieri, azi şi în veci Acelaşi - are un rol covârşitor înviaţa martirului, trebuie subliniat faptul că mucenicul,în suferinţa sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodatăpărăsit de Sfântul Duh. El este acela care insuflănevoitorului răspunsurile în faţa persecutorilor. Acestfapt face ca faptele mucenicului şi cuvintele sale să fieconsiderate ca autentice mărturisiri de credinţă şievenimente liturgice, care se împlinesc în acelaşi timp.Biserica a considerat aceste manifestări muceniceşti cafiind lucrări şi roade ale Sfântului Duh şi le-a pusalături de Sfânta Scriptură. Cuvintele şi învăţăturilemartirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate deacelaşi Mângâietor şi sunt lăsate Bisericii spre folosultuturor credincioşilor ei. Sfântul Ignatie Teoforul înepistolele sale arată că aceste daruri duhovniceşti suntoferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecăruimembru al Bisericii, prin intervenţia directă şimijlocirea Sfinţilor mucenici, care bine s-au nevoit. Caurmători ai patimilor Mântuitorului Iisus Hristos,mucenicii îşi poartă crucea împreună cu Domnul lor,renunţând la ei, pentru ca Iisus Hristos să trăiască în ei.Domnul nostru Iisus Hristos este deci în ei, în viaţa lor,încununându-le suferinţa. Ca purtători ai acestorchinuri, mucenicii se împărtăşesc de slava luiDumnezeu şi împărăţesc împreună cu El de-a dreaptaTatălui. în acest sens, suferinţa lor este văzută ca act decolaborare şi de conlucrare cu suferinţa Mântuitoruluila opera de mântuire şi curăţire a lumii de păcate şipatimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-

l mărturisi pe Iisus Hristos este un botez care curăţăcomplet de păcate, realizând astfel, asemănarea cumoartea şi învierea lui Iisus Hristos. Tertulian, înlucrarea sa, De Baptismo, spune că mucenicii îşi dauviaţa în botezul lor, practicând, în acest fel, botezulsângelui. Dacă în botezul cu apă credinciosul primeşteiertarea păcatelor în botezul sângelui martirul primeştecoroana şi cununa vieţii veşnice din mâinile lui IisusHristos însuşi. După acest botez nimeni nu maipăcătuieşte, spune Sfântul Ciprian al Cartaginei. Faptulca martirul ori mucenicul s-a unit deplin şi desăvârşitcu Iisus Hristos în jertfa şi mucenicia sa este confirmatşi de cinstirea pe care o dobândeşte după sacrificiulsău. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici căsunt împreună cu Iisus Hristos şi, în acest mod,memoria şi toate ale lor au devenit un tezaur de mare

preţ al ei. Mucenicul este şi din acestpunct de vedere nedespărţit deMântuitorul nostru Iisus Hristos şicinstit cu multă veneraţie decredincioşi. În martiriul SfântuluiPolicarp al Smirnei se subliniază acestadevăr: "ne închinăm lui Hristos,pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iarpe martiri îi cinstim după vrednicie cape ucenicii şi imitatorii Domnului,pentru neîntrecuta lor iubire faţă deîmpăratul şi învăţătorul lor... Noi amdobândit apoi osemintele lor maicinstite decât pietrele preţioase şi maiscumpe decât aurul şi le-am aşezat laun loc cuviincios".

Prezenţa Mântuitorului nostruIisus Hristos în viaţa mucenicilor estesubliniată şi de momentul mărturisiriicredinţei mucenicului înainteamuncitorilor şi a lumii păgânedezlănţuite asupra lui. Aceste clipe seînscriu într-o nouă formă de viaţă şi

vieţuire care va angaja întreaga fiinţă a martirului înprocesul de transformare şi metamorfozare a lumii.Dialogul sau raportul dintre mucenic şi călăul său n-audecât o singură varianta existenţială "converteşte-tesau ucide-mă". Ca şi Mântuitorul Iisus Hristos, care amărturisit cu seninătate şi iubire în faţa lui Ponţiu Pilat,şi mucenicul vorbeşte judecătorului său ca unuiprieten, fără să-l urască. Cuvintele lui sunt ale DuhuluiSfânt, de aceea el propune semenilor săi un limbaj nou,în stare să vindece necredinţa, boala şi suferinţacauzată şi generată de păcat. De asemenea, vorbelesale determină spre o viaţă nouă şi ajută pe cel care sehotărăşte să se convertească şi să-l urmeze pe IisusHristos. De cele mai multe ori martirii cântă, intonândcuvinte din Sfânta Scriptură, arătând prin aceasta caviaţa împreună cu Iisus Hristos şi în Hristos este unimn de slavă adus lui Dumnezeu. în acest sensmărturisirea lor este ortofonă, în contrast cu zgomotulpăcatului şi al morţii. Prin aceste manifestări,mucenicii construiesc manifestarea cultică şiimnografică a Bisericii în toată plinătatea ei. Opusfiind cuvintelor lor nu poate fi decât blestemulpromovat de învăţăturile înşelătoare ale păgânilor,care-şi au originea în viclenia şi perfidia iadului.împotriva diavolului şi a tuturor mijloacelor saleucigătoare de suflet se aşează conştient şi seninmucenicul şi martirul lui Iisus Hristos, angajat pe caleaadevărului şi al dreptăţii, ca să lupte împotriva idolilorşi întunecimii diavolilor.

Dr. Stelian Gomboş- continuare în pag. 7 -

Jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni.Între asumarea responsabilă a libertăţii umane şi realitatea

autentică a muceniciei creştine...

Argesul Ortodox

7

Argesul Ortodox

- continuare din pag. 6 -

Prin urmare, pătimitorii lui Iisus Hristos, plini deforţă harică şi îndrăzneală sfântă se prezintă înainteapersecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru aimpune în faţa lumii, potrivnice credinţei lor, credinţa şiiubirea creştină, pe care le mărturisesc cu propriul lorsânge. Spre deosebire de lumea păcatului, faptele lorsunt logice, sunt faptele unor fiinţe care trăiesc înDumnezeu şi după poruncile lui Dumnezeu. Cu toate călumea îi consideră nebuni şi ieşiţi din minte, muceniciisunt singurii înţelepţi şi rezonabili, într-o lumeîntunecată de satana şi deteriorată ori degradată de rău,răniţii pentru iubirea lui Iisus Hristos sunt singuriiluminaţi la minte şi la chip. Pe acest ring şi stadionmartirii au posibilitatea să înfrunte direct şi pe propriulsău teren pe tatăl minciunii, diavolul. Superioritatea lorrezidă în faptul că ei mărturisesc pe adevăratulDumnezeu în faţa căruia "tot genunchiul trebuie să seplece şi al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celorde dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domneste Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl".Pentru păgâni şi rău credincioşi Dumnezeu se ascunde,dar este găsit de aceia care-L caută cu toată inima şiîmplinesc poruncile lui. Mucenicii se desfătează, prinurmare, de dulceaţa vieţuirii în Dumnezeu şi primescputerea de la Iisus Hristos. în asemenea ambianţă,înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor Lui, lor le estefoarte uşor să schimbe viaţa terestră pentru viaţacerească. Momentul despărţirii lor de trup consemneazăpentru mucenici, începutul unei vieţi reale şi al uneiexperienţe plenare de comuniune cu Dumnezeu şi cusfinţii Săi. Mucenicul doreşte să se unească cu IisusHristos, a cărui împărăţie nu este din această lume, Elfiind Dumnezeul real şi personal. Trecerea sa din aceastălume înseamnă întâlnirea sa cu cel preţuit, iubit şi doritatât de mult, cum se arată în troparul de la sfintelemucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc şi pe tine,căutând, mă chinuiesc". Ca să ne dăm mai bine seama deaceastă năzuinţă sufletească, ne ducem cu mintea la

strămoşul nostru Adam care, înainte de căderea sa înpăcat, trăia în comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranţă,după îndreptarea noastră prin Iisus Hristos totcomuniunea a rămas ca singura experienţă valabilă cutot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.

"Părinţii, zice Sfântul Grigorie Palama, ne-au învăţatsă cugetăm despre Dumnezeu trecând mai întâi prinexperienţa comuniunii", întrucât numai această formă detrăire dă voie omului să-şi deschidă cugetarea spre celiubit. Acest aspect subliniază faptul că Dumnezeu nu secomportă ca o fiinţă abstractă, ci ca o persoană carepoate şi doreşte să stea în relaţie cu alte persoane, încomuniune de dragoste. Mai întâi Dumnezeu, din iubiredumnezeiască nelimitată şi nemărginită, şi-a arătatdragostea sa desăvârşită, prin coborârea lui la noi când aluat firea noastră stricăcioasă. Cuprinşi în această iubireoamenii urcă la Dumnezeu, răspunzând acestei chemăridivine inaugurate prin jertfa şi învierea MântuitoruluiIisus Hristos. Dumnezeu nu îngustează creatura sa princuprinderea ei în sine, ci dimpotrivă, ea se îmbogăţeştecu fiecare înaintare în Dumnezeu. Tocmai datorităacestei dispoziţii sufleteşti pentru viaţa fericită şi acesteidisponibilităţi spre comuniune, mucenicul devine omulîntregii lumi şi pentru toate timpurile. Sacrificiul săureflectă jertfa lui Iisus Hristos, Domnul făcându-se şimai vizibil prin ei în lume. Deşi El este necunoscut înfiinţa lui, totuşi este perceptibil în strălucirea sa divină,atât în faptele eroice ale plăcuţilor săi, cât şi prin sfintelelor moaşte, pline de duh şi de adevăr. Prin Mântuitorul,mucenicul învaţă să trăiască drept, să discearnă binelede rău şi, în orice loc sau moment al vieţii sale, eldoreşte să trăiască numai cu Dumnezeu. Faptul cămucenicul îşi pecetluieşte crezul său prin moarteviolentă, aceasta nu înseamnă că el doreşte neaparatmoartea. Cu toate acestea, trebuie totuşi să subliniemfaptul că el este conştient că doar prin jertfamucenicească a propriei sale fiinţe poate să ajungă la celpe care-l iubeşte, adică la Iisus Hristos. Prin sângele său,el pecetluieşte iubirea sa şi ea devine astfel singurulmijloc de a fi în iubirea lui Dumnezeu şi de a pecetluiaceastă intimitate cu propria sa viaţă. Acest semn al

sensibilităţii sale pline de dragoste divină este subliniatde sacrificiul său pentru Iisus Hristos, gest carereprezintă plenitudinea iubirii sale faţă de atotputerniculDumnezeu şi faţă de întreaga lume. Potrivit spuselorSfântului Clement Alexandrinul, "dacă trecem la iubire,martirul este fericit cu adevărat când mărturiseşteiubirea divină, pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe careiubindu-L, L-a recunoscut ca frate şi s-a dăruit lui cutotul".

Prin urmare, vom susţine cu toată tăria şi convingereacă, trăind experienţa împărăţiei Cerurilor prin slavahristică a mucenicilor şi martirilor, Biserica contemplăviaţa veşnică, prin intermediul sau cu ajutorulsoteriologiei şi eshatologiei, în cuvintele şi gesturile lor.Ea participă la viaţa nestricăcioasă a Duhului încă deaici, astfel că fiecare comunitate, angajată în sens misticprin Sfânta Liturghie în taina martiriului, a jertfei şimuceniciei, şi în mod explicit prin încercările şipătimirile din lumea aceasta, asumate într-un duh decredinţă, cu toată responsabilitatea, răbdarea şi nădejdeacreştină, câştigă luciditatea duhovnicească, exprimată înunicul mod eclezial de a fi: "fiţi tari în credinţă şi să văiubiţi unii pe alţii". Dacă Biserica ignoră aceastăparadigma martirică ori mucenicească şi se detaşeazăsau dispensează de ea, riscă să uite propria ei natură şipropria ei vocaţie. Cu alte cuvinte, Biserica şi martiriulse adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profundă amartiriului este dată în mărturisirea cuvântului Bisericiidespre harul eshatologic învingător şi biruitor, prin caremucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se împlinesc peei înşişi văruind lumea. Martirul şi mucenicul dămărturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos în care elrămâne prin jertfa sa. Totodată, el vorbeşte tuturorcreştinilor şi tuturor timpurilor, spunându-le că moartealor nu este zadarnică, ci arătând felul autentic de a fi alcredinciosului, care s-a îmbrăcat în Iisus Hristos –Domnul, Stăpânul şi Mântuitorul - prin sfânta Taină aBotezului – săvârşit de către sacerdotul pururea slujitorşi jertfitor, în numele Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi –Celei de viaţă făcătoare, dătătoare şi ziditoare.

Între temele care vor fi abordate în cadrulSinodului Panortodox ce va avea loc laConstantinopol (2016), în catedrala Sfânta Irina,cea a secularizării va fi de departe una dintre celemai interesante. Și aceasta în contextul în carerațiunea contemporană, din ce în ce mai autonomă,bine camuflată în spatele respectului față dedrepturile și libertățile individuale, pare săreușească ceea ce nici revoluția industrială, nici ceafranceză și nici cea rusă nu au reușit: reconstrucțiaomului nou.

O reconstrucție mult mai periculoasă decât însășireevaluarea tuturor valorilor pe care o propunea unNietzsche și mult mai perfidă decât dialecticaideoligiei marxist-leniniste.

Dar care este baza acestui nou început?Pentru gânditorii contemporani, adepți

înflăcărați ai lui August Comte sau ai lui LudwigWittgenstein, ştiinţei îi revine marele merit de aconduce omenirea spre noi orizonturi, evaluând saumai bine spus declasând obiectiv, tot ceea ce auprodus milenii de teologie și gândire metafizică.

Această împopoțonare nefericită a rațiunii ce seîntoarce spre sine însăși, arogându-și cu de la sineputere statutul arche-ului plenipotențiar, vrea sădeschidă o nouă eră, un nou Ev Modern, unWeltanschauung.

Nevoia alterității este luată de rigoarea metodică,iar transcendetul este declasat și observat științific,

primind cel mult un loc în istoria nevoilor omuluiantic sau medieval.

Nimic nu scapă evaluării, coordonării șisubordonării zeiței ştiinţă, care induce metodic oanumită autonomizare nefirească la toate nivelurile.De aceea nu greşim să considerăm că zelulpozitivist al raţiunii a născut monstrul secularizăriicontemporane.

Cât de frumos vorbeşte Olivier Clement despreefectele aride ale întronizării pozitivismului: „Se

observă o emancipare, o autonomizare a diferitelordomenii ale existenţei: politic, social, cultural, înraport cu religia creştină. Domeniul ştiinţei, altehnologiilor, al instrucţiei, al artelor, al autorităţiide Stat, al vieţii economice, toate se situează înafara sferei cu adevărat creştine. Nu mai există decinici autoritate şi nici ideologie dominantă, ci osumă de autorităţi independente, fiecare îndomeniul ei propriu”.

Cu alte cuvinte, în lumea actuală, omul seculareste dator să privească totul şi să accepte totul învirtutea unei autonomizări specializate. Dumnezeucel transcendent în fiinţa Sa şi imanent prinenergiile divine necreate, este înlocuit de unneopanteon, format din zeii ştiinţifici ai economiei,artelor, politicii actuale. Ei vor decreta ex catedraadevăruri ştiinţifice obligatoriu asumate. Se poateafirma că omului contemporan i se cere să cultiveun nou tip de credinţă, una în omniscienta şi ubicuaştiinţă, care i-a cioplit cele mai înalte standarde deviaţă din istoria omenirii, cultivându-i comoditateaşi confortul.

Cu această hidră (secularismul) cu multe capete(autonomizare, relativizare, indiferentism etc.)Biserica este chemată să lupte în acest început demileniu III.

Pr. dr. Napoleon Nicolae DABU

Secularism şi autonomizare

OrtosintezeOrtosinteze

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, ArhiepiscopulArgeșului și Muscelului, a efectuat astăzi o vizităoficială în capitala României, la sediul AmbasadeiRepublicii Macedonia. Înaltpreasfinția sa a răspunsastfel invitației făcută de Excelența sa, Dr. PandeLazarevscki, Ambasadorul Replubicii Macedonia înRomânia, care în anul 2013 a vizitat de două orianumite obiective istorice și religioase din cuprinsulEparhiei Argeșului și Muscelului.

Cu această ocazie au fost reluate discuțiile legatede bunele relații culturale și spirituale care existăîntre România și Macedonia.

Chiriarhul Eparhiei Argeșului și Muscelului amulțumit Excelenței Sale pentru această invitație,

amintindu-i că porțileBisericii Argeșene îi suntîntotdeauna deschise și căeste socotit un adevărat un

prieten și frate al tuturor locuitorilor din județulArgeș.

Excelența Sa a mulțumit pentru această vizită,amintind că dragostea frățească între BisericaOrtodoxă Macedoneană și Biserica OrtodoxăRomână este în folosul tuturor, cele două popoarefiind unite prin credința mărturisită în Iisus Hristos.

Ambasadorul Republicii Macedonia, ExcelenţaSa, Pande Lazarevski şi-a început misiuneadiplomatică în România în luna februarie 2013. ESPande Lazarevski deţine titlul de Doctor în ştiinţepolitice şi este Cadru didactic la Universitatea SfinţiiChiril şi Metodie din Skopje. Totodată el este şimembru al Consiliului Naţional de Securitate alRepublicii Macedonia.

În zilele de 27 și 28martie, parohia Sf. Ap.Toma din municipiulPitești, a organizat cub i n e c u v â n t a r e aÎ n a l t p r e a s f i n ț i t u l u iPărinte ArhiepiscopCalinic, festivalul-concurs de încondeiatouă,, Domnul meu șiDumnezeul meu”.

Evenimentul se află laa doua ediție și seadresează unui număr de95 de copii, cu vârsteîntre 4 și 16 ani .

Manifestarea a fostdeschisă astăzi prinoficierea unei slujbe deTe Deum săvârșită depărintele OlteanuGeorge, preotul paroh albisericii Sf. Ap. Toma.

După oficiereasfintei slujbe,elevii din primagrupă, veniți de lașcoala Traian, dinmunicipiul Pitești, auarătat cât de pricepuțisunt în arta încondeieriiouălor.

În final toțiparticipanții au primit

diplomedin partea

ArhiepiscopieiArgeșului și Muscelului.

Argesul Ortodox

Sfântul Sinod al Bisericii OrtodoxeRomâne, în şedinţa din 13 februarie 2014, aaprobat organizarea Concursului NaţionalIcoana ortodoxă – lumina credinţei, ediţia aIII-a, 2014, conform temeiului 206/19februarie 2014.

Secţiunile concursului vor fi: A. Pictură pe lemn (tempera, stil

bizantin)B. Pictură pe sticlă (tempera, stil

tradiţional românesc).La una sau ambele secţiuni se pot înscrie

pictori iconari adulţi cu experienţă (minimul20 de lucrări în portofoliu). Participanţii vortrimite, în perioada 28 aprilie – 2 mai 2014,pe adresa Centrului pentru PatrimoniuCultural „Sfântul Constantin Brâncoveanu”:la Secţiunea A – 2 icoane în format laalegere (a Mântuitorului Iisus Hristos şi aSfinţilor Martiri Brâncoveni); la SecţiuneaB – 4 icoane în format A3 (a Mântuitorului– poate fi Iisus cu viţa de vie, a MaiciiDomnului, a unui sfânt, o compoziţie).

Evaluarea se va face de o comisie aPatriarhiei Române în data de 6 mai 2014, laCentrul pentru Patrimoniu Cultural „Sfântul

Constantin Brâncoveanu”, ţinând cont depatru criterii de evaluare: încadrarea întematică, ermeneutica liturgică, acurateţeaîn folosire culorilor şi tehnica de execuţie.Rezultatele concursului vor fi anunţate pe 7mai 2014.

Cei 8 câştigători (câte patru pentrufiecare secţiune) vor fi premiaţi la vernisajulexpoziţiei de la Palatul Patriarhiei pe 21 mai2014. Lucrările câştigătoare vor fi păstrateca proprietate a Patriarhiei Române şi vor fipublicate în catalogul expoziţiei din 21 mai2014, împreună cu datele de contact şiscurte prezentări ale câştigătorilorconcursului. Lucrările nepremiate vor puteafi ridicate de autori de la sediul Centruluipentru Patrimoniu Cultural „SfântulConstantin Brâncoveanu”, în perioada 26mai – 6 iunie 2014.

Regulamentul complet al ConcursuluiNaţional Icoana ortodoxă – luminacredinţei, ediţia a III-a, 2014 este disponibilpe site-ul Patriarhiei Românehttp://patriarhia.ro/concursul-național-„icoana-ortodoxa-lumina-credinței”-ediția-a-III-a-2014-2873.html

Concursul Naţional Icoana ortodoxă –lumina credinţei.

Ediţia a III-a

Festivalul-concurs de încondeiat ouă,,Domnul meu și Dumnezeul meu".

Ediția a II-a

Vizită arhierească la AmbasadaRepublicii Macedonia

În a treia duminică din Postul Paștelui,

Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul

Argeșului și Muscelului, a oficiat Sfânta Liturghie în

biserica Sf. Mc. Mina din municipiul Pitești. Cu

două zile înainte de cinstirea celui de-al doilea hram

închinat praznicului Buneivestiri, credincioșii

acestei vechi parohii au fost îndemnați de Chiriarhul

Eparhiei să păstreze rânduiala postului și să să-și

poarte fiecare cu multă credință crucea primită de la

Dumnezeu. De asemenea, Înaltpreasfinția sa a vorbit

despre suferința trupească ca dar de la Dumnezeu,

acesta având rolul de ne menține în stare de echilibru

în urcușul nostru duhovnicesc către împărăția

cerurilor.

Biserica Sf. Mucenic Mina din municipiul Pitești

este cea mai veche construcţie bisericească din acest

oraș, datând din anul 1564. Ctitorii ei sunt logofătul

Ioan Norocea şi soţia acestuia, fiică a domnitorului

Mircea Ciobanu. În anul 1712 i-a fost adaugată

clopotniţa, cheltuielile fiind suportate de logofătul

Rizea şi de soţia sa Ilinca. Biserica a fost restaurată

între anii 1911 şi 1914 de către preotul şi protopopul

Vasile Panturescu.

Liturghie Arhierească la biserica Sf. Mina din Pitești